Tags Posts tagged with "carte online"

carte online

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…

– Ooooo, ce festin mi-a pregătit fata mea! Mă răsfeți, Ramona! Sau sărbătorim ceva și eu nu știu?

– Nimic nu-i prea mult pentru tăticul meu! Cum ce sărbătorim? Fiecare zi trebuie sărbătorită!

Se vedea că Ramona era fiica doamnei Angela! Masa aranjată impecabil, mai ceva ca la restaurant, iar pastele cu somon și mentă erau delicioase!

– Fiecare zi trebuie sărbătorită, viața e atât de scurtă! Ca în cazul băiatului ăluia, prietenul vostru. Care a murit de tânăr. Câți ani avea?

– Bietul de el, nici nu împlinise 30… Te-a marcat, văd.

– Nu știu cât m-a marcat, dar mă face să mă gândesc la viață. Azi ești, mâine nu știi ce se întâmplă… D-asta trebuie să trăiești fiecare clipă! Vine un accident din ăsta și se termină totul! Apropo, știi că mi-am amintit ceva ce uitasem complet? Când a murit el, m-ați dus la bunica, nu?

– Da, te-am dus, ca să te scutim de atmosfera tristă din casă. Îți dai seama ce supărați eram cu toții… Te-am dus la bunica, acolo știam sigur că se vor ocupa de tine. Aici eram cu înmormântarea, cu agitația…

– Da, mai ales dacă ați plecat din București pentru înmormântare.

– Unde să plecăm? A, nu, aici l-au îngropat, în București, la „Viața de apoi”. Dar atmosfera nu era potrivită pentru un copil. Eram prea supărați ca să ne vezi așa. Și maică-ta plângea în continuu…

– Îmi dau seama că a fost un șoc. Atât de tânăr… Dar ziceați că e posibil să se fi sinucis? De ce ar fi făcut asta?

– E, e o întreagă epopee… Asta a fost una din teorii. El era din ce în ce mai depresiv. Nu spunea nimic, dar se vedea.

– Dar de ce, tată? Ce motive avea un tânăr frumos, cu toată viața înainte, să fie depresiv?

– „Cherchez la femme”, cum s-ar zice. Relația cu o femeie i-a pus capac. Era obsedat de ea. Se pare că tipa asta, cine o fi fost ea, apărea și dispărea după bunul plac, când te așteptai mai puțin. Existența ei era un mister, nu puteai s-o găsești. O căuta și în gaură de șarpe fără niciun rezultat. Parcă o înghițea pământul. Săracul de el, ce-a mai pătimit cu femeile! Prietena lui era geloasă patologic, venea mereu la maică-ta și-i plângea pe umăr ore în șir!

– Păi stai așa! Aia care dispărea era geloasă patologic?

– Nuuuu! Alta, dragă! – râse domnul Mihai – Ți-am zis că e o întreagă epopee. Prietena lui era din gașca noastră. Pe aillaltă, „dispăruta”, nici n-am văzut-o vreodată. Un prieten de-al nostru a văzut-o o singură dată. Altfel am fi crezut că fata asta e imaginară. Dar prietena lui era de o gelozie feroce. Maică-ta era singura mai apropiată de ea. D-asta te-am rugat să nu discuți cu maică-ta, e un subiect sensibil pentru ea. Venea aici, stătea pe capul ei ore întregi, plângea… Iar Jimmy era genul care atrăgea femeile ca un magnet, rămâneau mute când îl vedeau.

– Se vede… De fapt și nouă ne-a atras privirile, Andreea l-a remarcat în álbum.

– Ai văzut? Bietul Jimmy, atrage privirile feminine și dincolo de mormânt! Ce-ar zice el de asta? Păcat că n-a trăit să vadă… Să fi văzut când intram undeva cu el: dacă era vreun grup de fete prin preajmă, deveneau subit gălăgioase, chicoteau, se uitau spre el, își dădeau coate și zâmbeau de ziceai că au câștigat la loto premiul cel mare. Brusc, începeau să-și răsucească șuvițele de păr, își împingeau pieptul în față, treceau ostentativ prin fața noastră, era circ! Numai că prietenei lui nu i se părea așa amuzant. Era suficient să asiste la vreo scenă d-asta și făcea scenarii mai ca la Hollywood! Că a avut vreo legătură cu vreuna din ele, poate chiar cu toate, altfel nu erau alea așa vesele! Dacă una îi zâmbea mai languros, și se întâmpla des, te asigur, gata, sigur a avut ceva cu el sau voia să i-l fure! Toate femeile voiau să-i fure iubitul, era obsedată de treaba asta! Măcar dacă ne-ar fi făcut doar nouă capul calendar, dar se lua și de alea! Ne simțeam și prost, de vreo două sau trei ori era să se lase cu scandal. Când o apucau istericalele, îți venea să te îndepărtezi și să spui că nu ești cu ea, te făcea de râs! Tot grupul o știa de nebună…

– Și până la urmă? S-au despărțit?

– S-au despărțit, s-au împăcat, iar s-au despărțit, dar cine mai știe! El deja nu-i mai suporta crizele de gelozie, când a întâlnit-o pe EA. Fata misterioasă. Dar nu te înțelegeai cu nebuna, a amenințat că se omoară dacă se desparte de ea! Cum asta tot dispărea și apărea, nu era nimic cert, nici nu se despărțise total de cealaltă. O întreagă nebunie, ca-n serialele alea la care se uită maică-ta! Complicat rău, ce să mai!

– Și cu prietena lui? Ce s-a întâmplat? Mai țineți legătura?

– A plecat în Germania imediat după moartea lui. Era distrusă, maică-ta se temea să nu se omoare… Au mai vorbit la telefon o perioadă, mai mult Angela o suna. I-am zis „Dar las-o, dragă, să mai sune și ea!”. Telefoanele s-au rărit, după care au dispărut de tot. Atunci nu era ca acum, cu mobile, Internet și toate minunile astea. Atunci era doar cu fixul și dacă te mutai și nu dădeai numărul, la revedere! Apelurile în străinătate erau foarte scumpe… Maică-ta, cum e ea, sensibilă, crede că n-a mai vrut să țină legătura cu noi că îi aminteam de toată nenorocirea… În fine…

– Îți dai seama cât de greu a fost și pentru ea! O fi visat să se căsătorească, să aibă copii cu el… Și el, săracul, a murit fără să aibă vreun copil, fără să-și facă o familie…

– Da, trist… Dar ce vorbim noi de lucruri d-astea? Ia, că mă apucă nostagia!

   

   *

– Nu pot să cred ce perfidă ești! Bietul taică-tu! El se credea răsfățat și când colo, tu l-ai tras de limbă mai ceva ca la Securitate! Ți-ai ratat cariera, trebuia să te faci spion!

– E, cine știe, nu e timpul pierdut! Important e că am aflat niște chestii! Sergiu n-are cum să fie fiul lui Jimmy, Jimmy n-a avut copii!

– De unde știi tu? Poate a avut copii nelegitimi. Poate a avut un copil de care n-a știut niciodată. Cu misterioasa aia, o fi născut după ce a murit el, iar prietena lui cea geloasă plecase în Germania, așa că n-a aflat! Cum nimeni n-a văzut-o vreodată pe tipă, nici ai tăi nu știu.

– Of, Andreea, nu știu ce să zic! Îmi bubuie capul, atâtea ipoteze, atâta dacă și cu parcă! Oricum, am aflat ceva mai palpabil și ușor de verificat: unde e îngropat!

– Și cu asta ce rezolvi? Te rog, spune-mi că nu te apuci să străbați cimitirele!

– Nu cimitirele, un anume cimitir…

– Ești nebună! Și ce rezolvi dacă vezi o cruce acolo? Cu ce te ajută?

– Trebuie să epuizez toate pistele! Ceva mă cheamă acolo!

– Pe mine nu contezi pentru asta! Auzi, să mă plimb ca bezmetica prin cimitir!

– Stai liniștită, nici nu-ți ceream să vii cu mine! Simt că trebuie să fac asta singură…

    *

„Bravo, Ramona, ești de o perspicacitate rar, dar rar întâlnită! Cum o să găsești acum mormântul, când nici nu știi pe cine cauți? Când nu știi nici cum îl cheamă! Jimmy, e clar că nu-l cheamă Jimmy, sigur e o poreclă pusă de ei! Și era atât de ușor să-l întrebi pe taică-tu!”

„ Să fi zis:

– Dar chiar așa îl chema? De ce îi spuneați Jimmy? Pe el cum îl chema de fapt?”

„Of, dacă era Andreea aici, sigur găseam soluții! Acum ar fi cam ciudat să-l sun pe tata:

– Alo, bună, tata, cum îl chema pe prietenul ăla al vostru, care a murit? De ce întreb? Păi sunt în cimitir și mă uit după mormântul lui. Doar așa, de curiozitate. Am nevoie de numele complet, data morții, data nașterii, poate și CNP-ul.”

„Ei, lasă, că mă descurc eu cumva! Trebuie să mă uit după poza lui.”

„Serios, deșteapto? Și dacă n-are poză?”

  „Atunci o să mă uit după toți bărbații decedați acum mult timp, cât să fi avut eu atunci? Vreo 4-5 ani? Poate mai puțin? Fuck, nu-i știu nici data morții! Deci după un tip mort acum 20 de ani. 20 de ani, câte coincidențe! La fel ca… Așa, să ne revenim! Deci să caut un tip mort acum vreo 20 de ani și care să nu fi împlinit 30. Ar fi super să aibă poză! Poate are dreptate Andreea și după ce văd altă fotografie, constat că de fapt nici nu seamănă atât de mult. Pozele sunt înșelătoare.”

   Ramonei de mică îi plăcuse să se plimbe prin cimitir. Altora li se părea o ciudățenie, dar când fusese ea normală? Ce făcea acum era normal? Să se uite după tipi morți acum mult timp, neștiind nici ea de ce? Doamne, cum sună!

  Îi plăcea să meargă prin cimitir, să observe pozele și datele de pe cruci… Calcula rapid în minte câți ani avea persoana când murise și își imagina ce s-a întâmplat în acel interval… Cum s-au scurs acei ani, cum era persoana, cum a trăit, de ce a murit, își crea în minte adevărate povești… O marcau mai ales cei care muriseră de tineri… Era cât de cât firesc ca oamenii în vârstă să moară, dar când se întâmpla cu cineva tânăr… Traiectorii curmate prea devreme…

   Era o zi liniștită de primăvară, natura renăștea timid. Ziua era senină, dar rece, soarele scălda cimitirul în lumina sa. Exista o graniță pentru tot: o graniță pentru anotimpuri: iarna nu plecase de tot, iar primăvara își făcea apariția încet, dar sigur; o graniță dintre vechi și nou; o graniță pentru viață și moarte….

   La ora aceea, cimitirul era pustiu. Ramonei îi plăcea liniștea aceea, se plimba printre rânduri, citind anii de pe fiecare cruce. O impresionă fotografia unei femei foarte frumoase, cu tunsoare și sprâncene în stilul anilor `40. De fapt, cam pe atunci și murise. Și foarte tânără, la doar 32 de ani. Offf! Biata femeie! De ce o fi murit? Din cele scrise pe cruce reieșea că în cavou era îngropat și fiul ei, de doar câteva luni. Ce s-o fi întâmplat cu oamenii ăștia? Vreun accident, vreo boală? Bombardament? Ramona simțea o curiozitate intensă de a afla. Și-o putea imagina pe acea femeie fugind cu copilul în brațe, când ceva groaznic s-a întâmplat… Probabil că femeia încercase să-și apere copilul cu prețul vieții ei și au sfârșit amândoi sub dărâmături.

   Ramona nu știa nici ea de unde îi veneau asemenea gânduri. De mică fusese așa, cu o imaginație ieșită din comun, dar când începea să le spună celor din jur ce-i trecea prin minte, primea răspunsuri de genul: „Numai tu puteai să spui așa ceva! Auzi, ce idee!” sau „Lasă prostiile deoparte, sunt atâtea de făcut și tu visezi la cai verzi pe pereți!”. Așa că n-a mai spus nimic, ținea totul pentru ea. O fi ea ciudată, cu această hiperimaginație, sau cei din jur, incapabili să pătrundă în universul ei?

Cu un oftat, trecu mai departe. Alte chipuri, alte nume, alte date.

CRAUUUUUUU!

   Dacă ar fi fost superstițioasă, ar fi tresărit: o imagine mai tipică de atât pentru poveștile horror n-ar fi găsit nici dacă ar fi căutat-o cu lupa: o cioară își deschidea aripile, stând pe o cruce. Zâmbi și trecu mai departe.

   Uite că nu era chiar singură: o bătrână în negru stătea pe o bancă, în fața unui mormânt. În mod ciudat, simți nevoia să meargă la ea s-o întrebe unde este mormântul lui Jimmy. Râse și ea de ce idei avea câteodată. Cum ar fi să meargă la ea, s-o întrebe:

„Nu vă supărați, caut și eu un mormânt al unui anume Jimmy. Dacă are poză, m-ar ajuta mult. E un tânăr chipeș și brunet.”

Biata femeie, ar zice că e o țicnită.

   Mai cercetă puțin peisajul, iar după ce plecă femeia, se îndreptă și spre mormântul acela. Îl tot ocolise, pentru a nu o deranja. Se vedea de departe că nu era ceea ce căuta, părea să fie cineva mort de curând: flori proaspete, candele recent aprinse… În plus, femeia era îmbrăcată în negru, purta doliu, clar vizita mormântul cuiva ce murise de curând. Nimeni n-ar purta doliu după un mort de 20 de ani. Asta e, venise degeaba.

   Totuși, se hotărî să străbată scurta distanță și să arunce o privire spre cruce. Noroc că era o bancă acolo, altfel ar fi căzut direct pe pământ: îl găsise, tânăr și frumos, cu zâmbetul pe care i-l știa atât de bine… Dar nu asta o frapă, se aștepta să-i vadă poza, ci inscripția de pe cruce:

MARINESCU SERGIU

 1968-1997

          „N-ai plecat niciodată, vei dăinui în eternitate”

 

       – VA URMA –

 

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții

– Unde or fi notițele alea?! Înnebunesc, îmi trebuie pentru proiect!
   Camera era răvășită, foi împrăștiate pe covor, sertare deschise și golite… Ramona căutase peste tot, când dădu peste ceva. Dar nu peste notițe, ci peste o anumită bucățică de hârtie. Cu un anumit număr de telefon. Nici nu mai știa că îl păstrase, avea impresia că luase drumul coșului de gunoi.
Dădu să arunce hârtia, dar ceva o oprea. „Dacă e un semn? Tocmai acum să dau peste el? Și dacă mai încerc o dată? O dată și dacă nici acum nu scot nimic, îl arunc pentru totdeauna!”
Apucă mobilul și când să înceapă să formeze: „Nu, e o prostie! N-a mers de atâtea ori, de ce ar fi altfel acum? N-are sens! A aflat Andreea tot ce era de aflat. Tipul m-a tras pe sfoară. Nu știi cum  să scapi de o tipă? Cea mai bună metodă: dă-i numărul vecinei tale de 70 de ani! Are numărul meu, putea să mă sune de zeci de ori până acum! N-a făcut-o nici măcar o dată, mesajul e clar! N-o să stau să mă milogesc de el!”
Altă voce îi suna în cap: „Ce pierzi dacă mai suni o dată? O singură dată! Dacă-ți închide iar baba, la revedere! Nu mai suni deloc, arunci numărul și gata!”
Începuse să se teamă de altceva: dacă răspunde și nu închide? Îi era teamă de ce i-ar putea spune. Asta nu era nimic, dacă răspundea altcineva? Dacă răspundea chiar el?
„Ramona, Ramona, nu te știam așa fricoasă! Fraiero! Auzi, să-ți fie frică de o biată bătrână! Ha Ha! Andreea n-ar sta pe gânduri și ar suna!”
„Bine, sun! Dar dacă face la fel…”
„Dacă face la fel, arunci numărul și nu mai suni niciodată, fetițo!”
„De parcă aș avea de ales, dacă arunc hârtia.”
„Poți să-l păstrezi în memoria telefonului.” – îi șoptea o voce ghidușă.
„Ho, taci o dată! Gata, sun, că m-ai înnebunit! Dar dacă nu răspunde, eu nu stau să sun de 10 mii de ori!”
„Bine!” fu de acord vocea ghidușă.
„Ce jalnică sunt! Stau de 10 minute cu hârtia asta și cu telefonul în mână, certându-mă cu mine însămi dacă să sun sau nu. Hai s-o facem și p-asta o dată! Mai mult ca să stau eu liniștită că am mai încercat.”
   Tastă hotărâtă numărul, apăsă „Call” și puse telefonul la ureche, sperând să se încheie odată. Sperând să nu răspundă nimeni sau să răspundă iar bătrâna, după care să închidă fără un cuvânt.
Sună, și sună… Mai bine n-ai răspunde! Mai las să sune 3 triluri. Dacă nu răspunde, închid.
– Alo!
   „Shit! De ce ai răspuns, cucoană! De ce nu ești la piață, în baie sau mai știu eu unde? Acum ce-ți spun eu ție?”. Auzind vocea aceea după atât timp, nu-i venea să-i repete aceleași lucruri. Voia să închidă odată telefonul, să nu mai treacă prin asta.
– Alo! Vorbiți odată? Să știți că închid!
– Nu! Nu închideți, vă rog! Ar fi vrut să spună altceva: „Închide odată, cucoană! Închide și așa am și eu conștiința împăcată! Ca de obicei, eu am sunat, dar tu n-ai vrut să mă asculți, ai închis, așa că nu mai are rost să sun.”
– Alooooo! Ce joc e ăsta, domne? Răspund, nu vorbiți, ziceți să nu închid și tăceți iar! Dar spune odată ce ai de spus!
– Vreau să vorbesc cu Sergiu!
Nu știa cum i-au ieșit cuvintele, probabil reacția neșteptată a bătrânei o impulsionă, sau teama că va închide. Un fel de „Acum ori niciodată”.
– De ce-mi faci asta?! Ești sadică, îți place să răsucești cuțitul în rană? De ceeee? Cine ești și de ce-mi faci asta?!
Nu se aștepta la o așa ceva, bătrâna era nervoasă, țipa și plângea în același timp. Era gata să închidă, când auzi o altă voce feminină:
– Dă-mi-o mie, bunico! Iar ai început cu telefoanele? Cine ești și ce vrei? De ce faci asta?
Ramona nu știa ce să spună. Tăcea la capătul firului.
– Aha, acum nu mai ai curaj! Răspunde, de ce faci asta?
– Dar nu fac nimic, ce să fac?
Ramona se enervase și ea și nu știa ce o determina să continue conversația. „Cât de stupid! Chiar că pic în mijlocul celor mai absurde situații! De ce naiba n-am închis? De ce nu închid chiar acum?”
– Să-ți bați joc de o bătrână vulnerabilă ți se pare nimic? Să ceri să vorbești cu fiul ei mort ți se pare nimic? Ți se pare distractiv?
– Ăăă, eu nu știu despre ce e vorba, cred că e o greșeală…
– Greșeală, pe naiba! Nu e prima oară când suni și ceri cu Sergiu, mi-a spus bunica! Ce e, te plictisești, n-ai ce face? Ia să vedem dacă te mai plictisești când o să chem Poliția! Putem identifica apelul și numărul, în caz că nu știai! Trebuie doar să cerem desfășurătorul! Și încă ceva: dacă pățește ceva bunica mea, cu inima sau cu tensiunea, din cauza ta, te găsesc și în gaură de șarpe și te jupoi, așa să știi! Lasă-mi familia în pace! Las-o pe bunica în pace, lasă și memoria unchiului meu în pace! Nu ți-e rușine să te folosești de numele unui mort?! Acum ai amuțit?! Cu mine n-ai curajul să vorbești, japița dracu`?!
De parcă i-ar fi lăsat răgaz să mai spună ceva!
– Mort? Ai spus mort?
– Da, drăguță, unchiul meu, Sergiu, fiul bunicii mele, pe care tu îl cauți cu atâta insistență, e mort de 20 de ani, nu mai face pe proasta, că nu ține cu mine!
Fata închise, dar nu mai conta. Ramona scăpă telefonul din mână. Nu-și mai simțea picioarele.

                      
     *

   – Gata, am intrat tare în ea! Nu cred să mai sune! Și dacă te mai deranjează, mă chemi, da, buni? Cerem desfășurătorul și vedem de unde e apelul nenorocitei! Ți-o fac câlți!
– Deja ai făcut-o! Aoleu, Anduțo, nu știu dacă să râd sau să plâng! Cu cine oi fi semănat așa războinică, nu știu! Taică-tu e calm, maică-ta la fel… Unchi-tu avea personalitate… Câteodată văd în privirea ta aceeași hotărâre, același foc lăuntric… Te privesc și simt că trăiește prin tine, că n-a… plecat niciodată!
– Bunico, nu te întrista! N-o lăsa pe idioata aia să-ți strice buna dispoziție!
– Nu, drăguța mea! Nu e zi de la Dumnezeu să nu-mi aduc aminte de el, indiferent dacă sună aia sau nu, gata, uit-o, iart-o! Nu te mai supăra și tu, faci riduri înainte de vreme! – replică bătrâna, zâmbind amar.
– Bine, dar dacă mai te deranjează…
– Apelez la tine, știu! îi răspunse, de această dată zâmbind din toată inima.
Lucreția nu știa când nepoata ei crescuse atât. Parcă ieri era o mogâldeață, iar acum, domnișoară în toată regula! O domnișoară de toată frumusețea: brunetă, cu ochi migdalați și piele măslinie, buze conturate și cărnoase. Semăna bine cu tatăl ei, fiul mai mic al Lucreției. Cum se aruncase în neam nu știa, dar avea multe și din Sergiu, fiul pierdut și unchiul Andei. Ochii aceia negri, dar mai ales, privirea pătrunzătoare. Într-un fel, Sergiu se întorsese la ea prin Anda. S-a născut la câteva luni după moartea lui. Nu a apucat să-și cunoască nepoata, a plecat prea grăbit și prea devreme…
Câteodată visa cu ochii deschiși, imaginându-și interacțiunea dintre Sergiu și Anda. De fiecare dată când Anda făcea ceva ieșit din comun, îi spunea: „Unchi-tu să te vadă!”. Ar fi vrut să știe și el cât de mult îi seamănă nepoata. E o figură fata asta… Temperamentală, plină de viață, cu un suflet enorm și o strălucire pe care puțini oameni o au; unii îi spun carismă; genul care atunci când intră într-o cameră, atrage toate privirile fără a-și propune, prin simpla prezență. Exact așa era și el…

                           *

   Andreea își dădea seama că se întâmplase ceva nasol de cum i-a auzit vocea Ramonei. O cunoștea atât de bine!
– Am sunat iar acolo. Am vorbit cu femeia.
– Care femeie? Să nu-mi spui… Păi nu ziceai că ai aruncat hârtia? Că nu te mai gândești la asta?
– Știu, dar îmi căutam ceva pentru facultate, când am dat peste biletul cu numărul. Aveam impresia că l-am aruncat, dar nu. În fine, am sunat și a răspuns tot ea.
Ramona îi istorisi tot prietenei ei, fără să-i scape vreun detaliu.
– Și ce dacă îl cheamă Sergiu? Nu e singurul de pe lume cu numele ăsta. Nu-i știi nici numele de familie, e o coincidență, mai mult ca sigur!
– Eram sigură că asta o să-mi spui! Coincidență, mi-a dat numărul greșit, care din întâmplare e al unui mort tiz cu el, face mișto de mine… Dar eu simt că nu-i așa, Andreea! Simt că e ceva mai mult de atât, ceva ce nu putem explica logic. Și simt că e o legătură cu tipul mort, prieten cu ai mei! Cel din poză…
– Ramo, să știi că m-am gândit și la asta: e o poză veche. De multe ori, în poze ieșim altfel decât suntem. Și eu am niște poze în care nici nu zici că-s eu! Poate că într-adevăr, cei doi seamănă, iar în poză ți se pare că seamănă și mai mult, printr-o iluzie optică. Și contextul favorizează asemănarea, să știi! Tu l-ai cunoscut în context de petrecere, era îmbrăcat elegant etc. Tipul din poză era tot la o petrecere, îmbrăcat asemănător. E doar o poză veche! Nu poți să tragi concluzii bazându-te doar pe asta!
– Ah, Andreea, mă zăpăcești cu atâta logică! De ce trebuie tu să analizezi rațional totul? Eu am intuiție, și acum intuiția îmi spune că e ceva aici! Câteodată explicația cea mai simplă e cea corectă.
– Și care e explicația ta?
– Nu știu, Andreea, dar știu că aici logica n-are nicio treabă… O să investighez, o să aflu eu, o să vezi!
Ramona vorbea cu înfocare, ca adepții unei secte: ochii îi străluceau, fiind foarte animată de propriile convingeri și planuri.
– Ești bine? N-ai febră? o întrebă Andreea, punându-și mâna pe fruntea ei, chipurile pentru a-i verifica temperatura.
– Râzi tu cât vrei, dar aici e ceva. Iar eu o să aflu!
– OK, Sherlock!

                      – VA URMA –

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii

 Martie 2017

   Trecuseră aproape două luni de la cele întâmplate. Vremea se încălzea simțitor. Ramona fusese foarte ocupată în ultimul timp cu examenele din sesiune, aproape nu se mai gândise deloc la James Dean brunet.
Nici nu-l mai întâlnise. Oglinda se dovedi a fi un talisman fără valoare, cu toate că îi salvase viața la un moment dat. Nu știa exact cum, dar era clar că îi salvase viața. Așa cum se așteptase, nu mai primi nici un semn de la Poliție.
   Mai purtase oglinda câteva zile într-un portfard din geantă, dar nimic. Se pare că își epuizase puterea de a-i scoate în cale o anumită persoană, iar ca armă era ineficientă, având în vedere că o lipise.
Fiind de acord cu Andreea, că n-avea rost să poarte după ea o oglindă peticită, lăsase portfardul undeva, pe fundul unui raft din dulap, împreună cu mănușa. Nu știa de ce n-o aruncase (mănușa, oglinda n-ar fi aruncat-o oricum). Poate că încă mai spera, în subconștient, că posesorul va apărea s-o revendice.
   E, asta e, mare pagubă! Vorba Andreei, o fi dat numărul unei vecine vârstnice, ca să-și bată joc de ea. La urma urmei, putea și el s-o contacteze dacă voia. Avea numărul ei… Cum asta nu s-a întâmplat, să fie sănătos, ura și la gară!
   Toată lumea era mulțumită, mai ales Andreea și tatăl Ramonei. Erau convinși că acea confuzie de la începutul anului fusese un episod trecător. Ramona luase note foarte bune la examene, iar acum era din ce în ce mai concentrată asupra lucrării de disertație. Andreea nu mai aducea nici ea vorba despre cele întâmplate. Nu voia s-o tulbure pe Ramona, mai ales acum, când trebuia să fie cu toată atenția la învățat.
De 8 Martie, doamna Angela organiză o seară în familie, invitând-o ca de obicei, pe Andreea.
– Ramona, du-te și deschide, sunt cu mâinile în prăjituri!
– Da, mamă!
Îi deschise ușa Andreei, când văzu pe masa din sufragerie ceva ce-i atrase atenția.
– Vaaaiii, uite ce avem aici! Un album vechi!
  Ramonei îi plăcea să se uite la pozele de când era mică, să evoce prima zi de școală, amintiri din vacanțe…    Câteodată stătea împreună cu mama ei ore în șir în fața albumelor de familie.
   O trase pe Andreea după ea, se așezară pe canapea, deschizând albumul. Fotografiile erau mai vechi decât se aștepta, nu le mai văzuse până atunci. Era un album cu pozele părinților ei, poate făcute chiar înainte ca ea să se nască.
– Ramona, ești sigură? Adică sunt pozele mamei tale, să nu se supere… În plus, trebuie să mă duc s-o salut.
– Taci, mă! Cum să se supere! Mai tare se supără dacă o întrerupi din activitatea culinară. Nouă ne place să ne uităm la pozele vechi, să ne amintim…
– Da, dar… Una e să te uiți tu, alta, eu.
– Ești nebună? Ești ca o soră pentru mine! Hai, taci, că te bat! Sau mai rău, te gâdil!
– Asta chiar n-aș suporta, lovitură sub centură!
– Păi știu! Atunci, taci din gură și privește! Vaaaiii, incredibil! Uite-o pe mama la școală!
– Ce semeni cu ea aici!
– Da. Uite-l și pe tata!
   Fetele se uitau la poze, din când în când scoteau exclamații, râdeau. Ramona o punea la curent pe Andreea: „Ăsta e unchiul cutare, aici e mătușa nu știu care. Aici e bunica, ce tânără era, nici n-o recunoști! Vaaaai, ce față avea văr-miu! Ăștia sunt niște prieteni de-ai lor, nu-i cunosc. Asta o prietenă de-a mamei, o știu din povestiri. Vaaaai, uite, poze de la petrecerile de altădată! Uite ce frumos se distrau, ce chefuri făceau! Ăștia se distrau mult mai bine ca noi astăzi!”
– Auzi, ăsta e super-bunăciune, cine e?
– Pfff, ești incorigibilă, care?
– Uite, ăsta!
   Ramona îngheță. Dintr-una din fotografiile de grup, din rândul din spate, îi zâmbea nimeni altul decât…James Dean al ei!

                        
        *

– Of, mai bine nu ți-l arătam! Ești tulburată, e doar o poză veche, poate doar seamănă! Foarte mulți oameni seamănă între ei…
– E el, Andreea! Și știi ce mă șochează cel mai tare? Arată exact la fel! Deloc îmbătrânit de atunci. Cine sau ce dracu` e ăsta? Vampir, vârcolac?
– Citești prea mult fantasy! Hai să nu ne pierdem cu firea! Calmează-te! Poate e tatăl lui James Dean al tău! D-aia seamănă așa. Cum semeni tu cu mama ta în poza aia, știi? Auzi la ea, vampir!
   Andreea încerca toate explicațiile logice, deși i se părea puțin posibil, doar-doar o va calma.
– Se poate să ai dreptate. O mai fi vreo poză pe aici? și începu să caute prin album, dând paginile febril.
– Ho, că le strici! Ai uitat că avem o cale foarte simplă de a afla ce-i cu el. O întrebăm pe mama ta!
– Băi, dar proastă sunt! Ai dreptate!
– Dar calmează-te, da?
Tocmai atunci intra mama Ramonei în cameră.
– Ce faceți, dragele mele, vă uitați la poze?
– Daaa, avem o sesiune foarte interesantă! Andreei i-a căzut unul cu tronc! Mă întreabă pe mine cine e, dar eu habar n-am. Cică e super-bunăciune! Cine știe ce moș o fi acum!
– Așa, așa, pârăște-mă! îi ținea Andreea isonul.
– Care e? Ia arătați-mi și mie „bunăciunea”! râse doamna Angela.
– Uite, el! spuse Ramona, întinzând albumul spre mama sa și arătându-i personajul cu vârful unghiei, pentru a nu rămâne vreun dubiu.
Doamna Angela se schimbă la față: zâmbetul i se șterse de pe buze și rămase cu ochii ațintiți asupra pozei.
– Mama, ai amuțit? Cine e?
Dar mama Ramonei se așeză pe canapea, fără să scoată un cuvânt.
– Hai, că acum m-ai făcut și mai curioasă! Ce-i cu tipul din poză? continuă Ramona, așezându-se lângă mama ei.
– Jimmy!
– Cine?
– Jimmy. Un prieten vechi de-al meu și al tatălui tău.
   Doamna Angela avea vocea întretăiată, ca și cum s-ar fi abținut să plângă, iar Ramona ar fi jurat că i-a văzut lacrimi în ochi.
– A, un prieten de-al vostru! De ce nu l-am cunoscut niciodată? – Ramona se străduia să păstreze un ton vesel, mimând o curiozitate nepăsătoare.
– Pentru că e mort.
– Mort? Mort, zici?
   Urmă un moment în care nu se auzea nici musca, după care Ramona reluă tirada de întrebări:
– Cum naiba? Dar era de vârsta voastră, nu? În poza asta e tânăr! insista ea, ca și când acesta ar fi un argument imbatabil.
– Da, Jimmy a murit de tânăr. Offf! Mereu mi-e greu să vorbesc despre el, chiar după atâția ani.
– Dar cum a murit? Ce s-a întâmplat?
– A fost bolnav? insistă și Andreea.
– Nu, scumpele mele, într-un accident de mașină. Deși ipoteza sinuciderii n-a fost exclusă niciodată.
– Sinucidere? Ce motive ar avea cineva de vârsta lui să se sinucidă?
– Poveste lungă, dragele mele, poveste lungă… Nu-mi place să-mi aduc aminte…
– Heeeei, ce fac fetele mele? Ce-i cu fețele astea de înmormântare?
Tatăl Ramonei intrase pe ușă, jovial, cum îl știau.
– E, nimic. Ne uitam pe un album vechi. Fetele au găsit o poză cu Jimmy. Le-a atras atenția, era frumușel, săracul. M-au întrebat cine e și mi-am amintit deodată toată nenorocirea aia…
– Da, o tragedie…O adevărată tragedie… – încuviință tatăl Ramonei, punându-și protector brațul în jurul soției sale.
– Dar cum s-a întâmplat? Când?
– Ramona, hai să nu mai vorbim! Nu vezi că o indispui pe mama ta?
   Schimbară subiectul, dar Ramona nici nu era atentă la discuție. Chipul lui Sergiu privind-o din albumul vechi nu-i ieșea din minte. Acum își amintea vag că în copilărie, cineva din anturajul alor ei murise. Cineva tânăr. Fusese mare jale, pe ea o trimiseseră câteva zile în vacanță, la bunici, pentru a nu se contamina cu atmosfera lugubră. Parcă și-o amintește pe maică-sa plângând, ai ei erau foarte triști… Știa că o bombardase pe bunică-sa cu întrebări: de ce au adus-o doar pe ea, de ce n-au venit și ai ei… Până atunci nu petrecuse mai mult timp departe de părinți, iar în vacanțe plecau cu toții.
– Buni, unde sunt mami și tati? De ce n-au venit și ei?
– Sunt la o înmormântare, scumpa mea!
– Ce e o înmormântare?
– Atunci când moare cineva, iubito!
– Cine a murit?
– Un prieten de-al lor, tânăr, săracul… Gata, hai la masă, asta nu e discuție de copii!
– De ce a murit?
– Ramona, gata! Când o să fii mai mare, o să afli mai multe. Acum ești prea mică să înțelegi.
– Și de ce nu m-au luat și pe mine cu ei?
– Copiii nu merg la înmormântări!
   Incredibil cum printr-o vorbă, o imagine sau un gest se pot readuce la suprafață lucruri de mult uitate. Ramona uitase complet discuția aceasta, dar acum i se părea atât de vie, de parcă ar fi avut-o în urmă cu o oră. Vocea tatălui ei parcă venea de la kilometri depărtare:
– Ramona, fata mea, ai amuțit?
– Nimic, mă gândeam la băiatul acela care a murit. Atât de tânăr, ce crud!
Întâmplarea făcuse că tocmai atunci doamna Angela ieșise din cameră.
– Apropo de asta, vă rog ceva pe amândouă: nu mai vorbiți cu Angela despre asta! Ea e mai sensibilă, știți și voi. A fost foarte afectată de moartea lui Jimmy. A avut și o problemă în perioada aia…
– Ce problemă? Eu nu știu nimic despre asta!
– Șșșșt, îi aud pașii, vine!
– Cine mai vrea budincă?
   Glasul de o veselie falsă al doamnei Angela era din ce în ce mai aproape, semn că tocmai intra în sufragerie. Tăcură la unison.

                    – VA URMA –

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației

După 3 zile

   Ramona stătea în mijlocul patului, abătută. Deși nu spusese nimic nimănui, nici măcar Andreei, își făcuse curaj și mersese la Poliție, mai mult din spirit justițiar: nu dorea ca alte femei să pățească același lucru. La cercei nu mai spera, cel mai probabil erau deja vânduți.

   În plus, se temea că atacatorul o va ține minte și va veni din nou după ea. Și așa avusese un noroc… Ca prin urechile acului! De fapt, nu înțelegea exact ce s-a întâmplat. O fi văzut pe cineva și o fi fugit? Și care hoț te întreabă ce ai în geantă? Nu era mai simplu să ia geanta și să fugă? Sau avea și alte intenții? Nici nu voia să se gândească.

   La Poliție nu rezolvă mai nimic. I-a luat cineva declarație și pe baza descrierilor ei, s-a făcut un portret robot. Un polițist aproape de pensie exclamă, uitându-se pe portretul-robot:

– Foarte ciudat!

– Ce anume?

– Îmi aduce aminte de cineva, seamănă foarte mult cu un infractor recidivist care a activat acum ani de zile, tâlhăria era specialitatea lui.

– Și nu se poate să fie același?

– Imposibil! Nu mai e de mult pe lumea asta, domnișoară! Și chiar dacă ar mai trăi, n-ar mai arăta așa. Asta se întâmpla acum mult timp, eheeee, prin anii ‘90, eram și noi tineri… Știți, când era perioada aia de tranziție, criză de toate felurile, criminalitate crescută. Case sparte, oameni jefuiți în plină stradă, ziua, în amiaza mare… Se furau casetofoane în draci, mă scuzați! Aveau o dambla, spărgeau geamurile mașinilor și ciordeau casetofoanele! Ce vremuri, domne… Nu se mai uită nici dracu’ la un casetofon acuma, mă scuzați, domnișoară, mă scuzați! Câte cazuri d-astea am avut, eheeee! Dumneavoastră nu știți, erați micuță, întrebați-i pe părinții dumneavoastră! Pe individul acela eu l-am prins – adăugă polițistul cu mândrie și nostalgie în glas.

   În rest, nimic. A rămas că o contactează dacă au vreo pistă. Nu se aștepta ea să se rezolve ceva, dar măcar își făcuse datoria.

   Nu povestise nimănui episodul. N-avea nici un rost să-și îngrijoreze părinții, iar Andreea… Avea de gând să-i spună, dar parcă nu-i venea. Totuși, prietena ei simțea că o frământă ceva:

– Ce-i cu tine?

– A, nimic. Mă gândeam la facultate. Se apropie sesiunea…

Dar Andreea știa că nu facultatea îi ocupa ei gândurile.

– L-ai mai sunat pe James Dean?

   Da, îl mai sunase. Dorea să-i povestească cele întâmplate, să se descarce. Culmea, lui i-ar fi povestit, dar Andreei, pe care o cunoștea de când lumea, nu. Câteodată e mai ușor să vorbești cu oamenii pe care nu-i cunoști…

– Ești o figură! Cică pe James Dean, te aude cineva, zice că te referi chiar la ăla!

– Măcar te-am făcut să râzi. Ia zi, l-ai mai sunat?

– Da, de câteva ori. La fel, răspunde o femeie și când îmi aude vocea, închide imediat. Câteodată se aud și suspine.

– Suspine? Asta-i ciudat. Aș înțelege dacă s-ar auzi înjurături. „Nu mai suna aici, nenorocito, fir-ar mama ta a dracu`!”

Apoi își dăduse seama ce prostie spusese:

– Scuze, n-am nimic cu doamna Angela, știi că o iubesc și că e o dulce! Doar exemplificam.

Ramona râdea de nu mai putea:

– Ești mortală!

– Adică înțelegi ideea. Dacă era tipa aia, te înjura mai degrabă, te amenința cu moartea etc. Totuși, poate n-ar mai trebui să suni. Dacă îi faci probleme omului? Sau poate, știi tu, mă gândeam…

– Hai, zi odată!

– Dacă ți-a dat numărul ăsta ca să scape de tine? Orice om normal îți dădea numărul de mobil, cine mai dă azi fixul? O fi dat și el un număr la întâmplare… Știu că nu vrei să auzi asta, dar…

– Adică nu știa cum să scape de nebună și a făcut chestia asta? Se poate, pare plauzibil… Dar știi ce nu înțeleg eu? De ce mi-a mai cerut numărul de telefon? I-am spus că-i dau bip după ce-l bag în agendă, dar el nu, a insistat să-i dictez numărul, să-l scrie… Dacă voia să scape de mine, nu mai avea nici un rost să facă asta.

– Da, ai și tu dreptate. Nu știu ce-o fi fost în capul lui, mă depășește… Auzi, am o idee! exclamă Andreea, luminându-se la față.

– Ce idee?

– Să aflăm al cui e acel număr!

– Crezi că nu m-am gândit? L-am căutat pe Internet și nu l-am găsit.

– Nu, nu pe Internet – îi răspunse Andreea, gânditoare.

– Dar pe ce?

Ramona era mirată. Andreea, să nu aleagă Internetul ca soluție universală?

– Dă numărul încoace!

– Ce vrei să faci?

– Tu dă-mi-l, o să vezi!

               *

– Alo, bună ziua! Mă numesc Gabriela Ionescu, de la Primăria Capitalei. Facem un sondaj cu privire la distribuția populației. Sunteți amabilă să-mi răspundeți la câteva întrebări?

   Ramona își urmărea uluită prietena cum purta discuția. Când, în sfârșit, închise telefonul, se năpusti asupra ei:

– Băi, Andreea, ești tare de tot! Ce idei ai! Și ce bine ți-ai intrat în rol! Dacă nu te cunoșteam, aș fi jurat că ești Gabriela nu știu cum de nu știu unde!

– E, oamenii de obicei cooperează când le vorbește o autoritate. I-am zis „Primăria Capitalei”, nici n-a mai pus la îndoială. Aveam, totuși, dubii, dacă o să înghită gogoașa cu distribuția populației.

– Bine că a ținut! Și povestește! Ce-ai aflat?

– Mă, nu știu ce să zic. Ori ți-a dat numărul greșit, ori… frumușelul tău te-a tras pe sfoară. Femeia are 73 de ani, e văduvă, pensionară și locuiește singură. Nici urmă de vreun tânăr.

– O fi nepotul ei…

– Dacă e, sigur nu locuiește cu ea. Îți dai seama că nu puteam s-o întreb direct de un tip tânăr, brunet, chipeș și care seamănă cu James Dean, dar în parte, am aflat ce voiam. Am întrebat-o câte persoane locuiesc în casă. Stă singură, Ramona. N-avea nici un motiv să mintă. Doar se presupunea că sunt de la Primărie.

– Și atunci de ce mi-o fi dat numărul ăsta? Poate e bunica lui și o vizitează. Dar atunci mi-ar fi spus când îl găsesc acolo…

– Ramo, știu că acum încerci să găsești o explicație, ți-e greu să admiți realitatea. Dar n-are rost să faci tot felul de scenarii. Amândouă știm adevărul, de fapt… E, din păcate, cea mai logică variantă.

– Of, dacă era blonda isterică în locul bătrânei mă simțeam mai bine…

       – VA URMA –

 

 La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica

   Pentru prima oară, Ramona o mințise aproape în totalitate pe Andreea. Nici nu găsea cuvântul pentru a descrie exact cum o percepuse: îngrijorată, sceptică, neîncrezătoare? Dacă îi mai povestea ce se întâmplase cu adevărat, începea cu prelegerile despre cât de bine ar fi să-și facă un control, să meargă la psiholog… Doar așa, să vadă dacă e totul în ordine. De câteva zile, Andreea părea copia doamnei Angela. Cu întrebări despre ce a făcut în cel mai mic detaliu… „Cred că d-asta o place mama așa mult. Nici dacă ea îi era fiică nu semănau așa mult.”

   În realitate, lucrurile se întâmplaseră cam așa:

   Se hotărâse, într-adevăr, să ducă oglinda la un restaurator. Era păcat de ramă, așa frumoasă! Un moșuleț simpatic avea un atelier de restaurare pentru obiecte vechi pe o stradă din cartier. Ramona îl știa de mică.

   Așa că își puse mănușile, înfășură oglinda și ciobul într-o pânză (nu avea chef să se taie din nou), puse pânza în geantă și se îndreptă spre atelier, improvizat într-una din casele acelea cu curte în spate, ușa de la intrare deschizându-se direct în stradă. Apăsă clanța, dar ușa rămase neclintită. Apoi văzu în geam un bilețel: „Revin în 10 minute”.

   „Eh, aștept, ce să fac. 10 minute, e plecat de câteva, înseamnă că nu mai durează mult.”

   Însă trec 5, trec 10 minute și omul nu mai apare. Deja îi era frig. Începuse să se plimbe în lungul și în latul străzii, mai mult ca să se încălzească. Nerăbdătoare, își eliberă mâna din mănușa de piele, pentru o mai bună dexteritate, și scoase ambele piese ale oglinzii din geantă. Când vine restauratorul, să nu mai piardă timpul cu scotocitul prin geantă.

   O amețeală ciudată, cum nu mai avusese în viața ei, o cuprinse. Parcă se învârtea pământul cu ea. Se sprijini de un zid și închise ochii. Stătu așa un minut, două, o oră sau o eternitate. Nu-și dădea seama cât, doar că era timpul necesar pentru a se așeza lumea la loc, pentru a-i dispărea senzația aceea.

   Când deschise ochii, bilețelul din geam dispăruse. Dar și ușa parcă era altfel. „Nu mă simt bine, asta e. Poate chiar ar trebui să-mi fac un control, dacă am ceva la cap?”. Bine că dispăruse senzația de amețeală.

   „Era și timpul, a sosit nenea cât stăteam eu aproape leșinată.”

   Apăsă clanța pentru a doua oară, când, surpriză! Era iar închisă! „Ei, drăcie! Atunci de ce a luat biletul din geam și nu a pus altul, cu „Închis”?”

   Mai încercă ușa o dată, același rezultat. Se uită după vreo sonerie, dar era sigură că nu există. Clienții intrau direct, nu sunau, nu băteau. „Și totuși, am venit până aici, am așteptat…”

   Începu să bată la ușă. Se pare că strategia ei dădea rezultate, pentru că se auzeau pași. Dar nu mică-i fu mirarea când în cadrul ușii apăru o zgripțuroaică, desprinsă parcă din basme:

   – Ce aveți, domne? Îmi dărâmați ușa? Ce-i scandalul ăsta? Chem Poliția! Hoțiiii, săriți!

   – Doamnă, doamnă, calmați-vă, n-am venit să fur!

Dacă n-ar fi fost ea în mijlocul acțiunii, pe Ramona ar fi pufnit-o râsul. Care hoț bate la ușă, ziua, în amiaza mare?

   – Nu? Da’ atunci ce faci cu ciobul ăla în mână? Vrei să-mi tai gâtul!

   – Ah, asta era! spuse Ramona și dădu drumul ciobului repede în geantă, sperând că vecinii n-au auzit mare lucru, deși erau slabe șanse, la ce țignal avea femeia. Poate suna careva la 112, asta-i mai lipsea! Continuă, râzând de absurdul situației:

   – Nu, nu vă speriați, era doar o oglindă pe care vreau s-o repar.

   – Și ce? Scrie la mine pe ușă „Reparăm oglinzi?”

   – Doamnă, am venit la atelierul de restaurare!

   – La mine nu-i nici un atelier de restaurare!

   – Ce țipi, femeie, așa? Moare omul de inimă!

   Apăruse un bărbat ce semăna foarte bine cu restauratorul, doar că era vizibil mai tânăr, probabil fiul lui.

   – Fătuca asta, cică a venit la atelierul de restaurare! pufni femeia.

   La apariția bărbatului, zgripțuroaica se mișcă puțin din cadrul ușii, ceea ce-i permise Ramonei să vadă interiorul casei. Atelierul pe care-l știa de când lumea, cu tot felul de unelte si obiecte vechi, mai mult sau mai puțin stricate, dispăruse. Arăta ca o simplă casă de locuit.

   – Ați desființat atelierul sau l-ați mutat?

   – Don’șoară, ce nu înțelegi? Aici nu este și nu a fost vreodată vreun atelier de restaurare! Acum gata, lumea mai are și treabă!

   – Femeie, ce gonești fata așa? Nu e deloc politicos! Atelier de restaurare, zici?

   Acum Ramona realiza ce se întâmplase, de fapt. Intrase în altă casă. Pe bună dreptate era femeia supărată. Nici ei nu i-ar fi convenit să încerce cineva să-i intre în casă, așa, pur și simplu, apăsând pe clanță. Confuză cum era, a greșit ușa.

   – Vă rog să mă scuzați, am confundat ușile! Caut un atelier de restaurare și credeam că e aici.

   – Atelier de restaurare? Adică să repari obiecte vechi? Nu-i deloc o idee rea!

   „El e mai de treabă, știe ce țață e nevastă-sa și încearcă să salveze situația.”

   – Bun, îmi cer scuze încă o dată, la revedere!

Ieși cât mai repede, înainte să-i mai arunce zgripțuroaica vreo două vorbe de duh.

   Mai ciudat era ce se întâmplase după. Căută pe toată strada atelierul și nu-l găsi. Să fi greșit strada? Dar atunci de ce mai scria acolo „Revin în 10 minute”? O fi avut vedenii?

   Simțea nevoia să-și limpezească gândurile, așa că începu să se plimbe pe străduțele pitorești. Ce interesant, nu le afectase progresul! Ramona nu se mai plimbase pe aici de când era mică, dar constată cu plăcere că nu se ridicaseră clădiri de birouri de sticlă, blocuri înalte și urâte, lipsite de personalitate, ca în restul orașului. Erau aceleași căsuțe idilice, cu porți drăguțe și curți. A, ia uite, e cineva pe partea cealaltă a străzii! Poate știe ceva de atelierul de restaurare, n-ar strica să întrebe.Traversă și mări pasul, pentru a-l ajunge din urmă bărbatul întors cu spatele la ea.

   – Nu vă supărați! spuse ajungându-l și trecându-i în față. Știți cumva…

Dar se opri din cauza surprizei, destul de plăcută, până la urmă.

   – Nu mă supăr! Chiar mă bucur, de data asta nu te găsesc pe jos!

Ramona zâmbea, cu gura până la urechi, uitând până și de ce îl abordase.

   – Ce ziceai?

   – Ce?

  – Mai devreme. Ai spus să nu mă supăr și mă întrebai dacă știu ceva.

   – Aaaa, da! Știi atelierul de pe strada paralelă?

   – Atelier? De ce? De piese auto?

   – Nu! îi răspunse ea amuzată – Atelier de restaurare.

   – Restaurare? întrebă el ușor mirat. Nu, n-am auzit. De fapt, sunt sigur că nu există. Stau prin apropiere, iar niște prieteni și-au luat de curând casă mai încolo, deci cunosc cât de cât cartierul.

   – Cum să nu existe? Am trecut de atâtea ori pe lângă el! Doar că azi am dat peste o zgripțuroaică! Țipa și făcea ca toate alea. În fine, n-a fost prea amabilă…

Hotărî să nu-i spună cum a intrat peste bieții oameni în casă. Ar fi zis chiar că e nebună.

   – Zgripțuroaică? Tanti Lenuța? o întrebă el râzând.

   – Nu știu cum o cheamă! Am greșit, am crezut că la ea e atelierul și a fost foarte nepoliticoasă. El e mai de treabă.

   – Nea Gică. Dacă e ea zgripțuroaica, soțul ei nu poate fi decât nea Gică. N-o lua în seamă, așa e tanti Lenuța! Supărată pe toată lumea.

   – Nea Gică! Dar el are atelierul de restaurare!

   – Atunci vorbim de doi nea Gică diferiți. Ăsta n-are nici un atelier.

   – Și nea Gică al meu nu e însurat cu nicio zgripțuroaică. De fapt e văduv, săracul. Chiar n-a fost până de curând pe strada aia un atelier?

   – Nu. Singurul atelier e de piese auto, ți-am mai zis, și e mai încolo. Niște privatizați.

   „Ciudată treabă!” își spunea Ramona în gând, amintindu-și discuția. Cât de bine semăna restauratorul cu soțul zgripțuroaicei! Să fie fiul lui și să se fi mutat acolo? S-o numi Gică, după tatăl lui… Dar de ce nu știa nimeni de atelier?

   Restul i-l povestise Andreei. Numerele de telefon, promisiunea returnării mănușii…

   Adevărul că mai avea un motiv pentru care oglinda devenise talismanul ei. Un motiv pe care nu-l dezvăluise nimănui. După ce se despărțise de Sergiu, o porni spre casă, alegând o scurtătură: un gang din zona de blocuri. Trecuse de multe ori pe acolo, iar pustietatea locului nu o speria, din contră, îi plăcea pentru liniște și lipsa aglomerației. În timp ce străbătea gangul, auzi pași în spate. Nu se sperie, trăise toată viața în acel cartier, iar criminalitatea era scăzută. Doar venise pe acolo la ore mult mai târzii și nu se întâmplase nimic. Auzea pașii din ce în ce mai aproape și o voce de bărbat:

   – Încotro, păpușă?

Nu-l băgă în seamă, însă bărbatul o ajunse și se postă în fața ei, barându-i calea. Era foarte înalt, cu o glugă pe cap.

   – Te-am întrebat ceva, gagico!

   – Nu e treaba ta! Dă-te la o parte!

   Shit! Nu trebuia să facă asta! Toată lumea îi spunea să nu riposteze atunci când era acostată pe stradă, însă nu se putea abține. Era în natura ei să riposteze, să le răspundă cu aceeași monedă. De această dată, însă, situația nu era prea roz. Tipul era de două ori cât ea și suficient de solid încât să-i bareze drumul. Singura soluție era să se întoarcă, să fugă cât o țineau picioarele și să țipe după ajutor. Dar era prea târziu. Ca și când i-ar fi citit gândurile, tipul o înșfăcă de braț, o lipi de zid și îi flutură prin față un briceag.

   – Și să nu te gândești să țipi! Un singur sunet și îți tai fața aia frumoasă, e păcat, zău! Ia zi, păpușă, cercelușii ăia sunt de aur?

   – Da…

   „Băga-mi-aș! Dracu’ m-a pus s-o iau pe aici! Cerceii primiți de ziua mea de la mama! Dar îi dau, ce să fac, măcar să mă lase în pace! Doamne, de ar trece cineva pe aici!”

   Ramonei îi bătea inima ca la maraton, adrenalina îi invadase corpul, simțea sângele pulsându-i în obraji. Se gândi brusc la Sergiu. „Ce n-aș da să fie aici! Să mă salveze! Sigur ar face haz de situație, ar spune că a respectat tradiția, nu m-a mai cules de pe jos, dar m-a salvat! La naiba, Ramona, ești culmea! Uite ce-ți trece prin minte când mai ai puțin și mori!”.

   – Scoate-ți cerceii și dă-mi-i! Fără mișcări bruște sau alte prostii, că te tai! Și nu numai pe față!

   Pentru un moment, îi trecu prin minte să-i scoată ochii cu cerceii. Dar era puțin probabil să-i iasă figura și dacă rata, nici nu voia să se gândească la ce i-ar fi putut face… Însă îi veni altă idee. Își scoase încet cerceii din urechi și-i puse în palma întinsă a tâlharului.

   – Bravo, fată bună! Ai de valoare ceva în geanta aia?

   Mai bine întreba direct. Se gândea la baba de ieri, îi smulsese poșeta și nu găsise nimic. Doar câteva monede și o batistă mirosind a naflatlină. Pierdere de vreme. Fata asta oricum e moartă de frică, o să-i dea tot, numai să scape.

   – Da, am. Bani. Mulți bani.

   – Câți?

  – Dacă mă lași să deschid geanta, o să vezi.

Juca la cacealma. Noroc că atacatorul nu era prea deștept. Ar fi putut din prima să-i smulgă geanta și să fugă.

   – Bine, dar ai grijă! Fără prostii! O singură mișcare greșită și… iar atacatorul făcu un gest sugestiv în dreptul gâtului.

   „Nu pot să-i scot ochii cu cerceii, însă îl pot lua prin surprindere cu ciobul de oglindă! Cu siguranță nu se așteaptă. Doamne ajută, să mă mișc repede și după aia… să mă țină picioarele și plămânii!”

   Totul se întâmplă atât de repede, încât Ramona nici nu era în stare să proceseze: trase fermoarul buzunarului exterior al genții, unde știa că aruncase ciobul în grabă, de teama zgripțuroaicei, își strecură mâna înăuntru… „Îl simt, îl simt, Doamne ajută-mă!”

   Prinse ciobul, era gata să sară la gâtul lui, însă când să-și lanseze atacul, se pomeni la pământ. „Gata, e totul pierdut!”, își spunea, crezând că e alt atac al tâlharului, care și-a dat seama de intențiile ei. Ridică ochii spre el, când… stupoare! Nici urmă de atacator!

   Fără să stea pe gânduri, o luă la fugă cât o țineau picioarele și nu se opri decât în poarta casei. Încă mai tremura când se refugie în apa fierbinte din cadă, cu spumă și aromă liniștitoare de lavandă.

   La câteva străzi distanță, un bărbat cu glugă se holba la cimentul gol și nu înțelegea: cum a dispărut gagica? Parcă s-a evaporat sub ochii lui… „Drace, dacă n-aș avea cerceii în mână, aș zice că mi s-a năzărit…”

   VA URMA

Sursa foto: cinciminutedeviata.com

    La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul

  După câteva zile…

-Îți place? Uite ce frumos am restaurat-o! Eu, cu mâinile mele!

„O, Doamne!” își spunea Andreea în gând, în timp ce privea oglinda întreagă, deși cu o crăpătură vizibilă, încastrată în rama frumoasă.

– Ăăă, cum ai făcut?

– Am curățat-o de sângele închegat și am lipit-o! Nu-i frumoasă?

– Dacă n-ar fi crăpată, da!

– E, nu le putem avea pe toate! Și în plus, mie-mi poartă noroc! De regulă, oglinzile sparte aduc ghinion. Așa se spune. Eu sunt excepția de la regulă, mi-a adus noroc, e talismanul meu!

– Poate te tăiai iar! – îi răspunse ea, neîncrezătoare. Nu credea în superstiții, talismane și alte prostii, iar comportamentul Ramonei din ultimul timp… mai lipsea să se ducă la întâlniri cu șamanii și să-și aleagă un guru.

– E, păi crezi că am reparat-o cu mânile goale? Nuuu, mi-am pus mănuși. Am curățat-o cu o perie înmuiată în apă și detergent, m-am ferit s-o ating. Nu de alta, dar era iar să mă înțep, o să-ți povestesc!

– Păi și cu ce ai lipit-o?

– Lipici și ojă transparentă! Am înmuiat pensula de unghii în ele.

Abia acum observa Andreea micul atelier improvizat: pensule pentru manichiură, o sticluță cu lac de unghii transparent, un tub de lipici…

„- Foarte bine ai făcut, fata mea, că mi-ai spus! Trebuie să facem ceva!

– M-am gândit să nu vorbesc cu doamna Angela, la cum o cunosc, s-ar îngrijora peste măsură. Cred că ar fi bine să nu-i spuneți deocamdată. Cine știe, poate e o perioadă mai stresantă, care va trece…

– Ai dreptate, nu-i spunem Angelei deocamdată. Ea e mai sensibilă… De fapt, și ea a avut o perioadă așa, înainte cam cu un an și ceva de nașterea fetei, tocmai ne căsătorisem. Avea cam vârsta Ramonei de acum. Nici ei nu i-am spus, nimeni nu știe. Of, cred că o moștenește!

– Și până la urmă? Și-a revenit repede?

– Nu chiar repede, dar și-a revenit. Așa, deodată și complet. N-a mai vorbit nici măcar o dată despre cele întâmplate atunci. A fost vorba s-o internăm, dar n-a mai fost nevoie. Și-a revenit spectaculos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Mă scuzați că vă întreb, știu că e un subiect delicat și nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar ce problemă avea doamna Angela?”

– Heeeeeiiii, mă auzi? La ce te gândești? Ce-ai, ești cu capul în nori?

– Ce?

Ramona își pocnea degetele râzând prin fața Andreei, care părea cufundată în gânduri, cu privirea fixă într-un punct.

– Ce-ai pățit? Vorbeam cu tine și tu te gândeai la nemurirea sufletului! Credeam că eu sunt visătoarea cu ochii deschiși!

– Păi mă gândeam dacă nu era mai simplu s-o duci la reparat, să pună în ramă alt geam… Așa păstrai rama și te scuteai de atâta muncă…

– Am vrut s-o duc, dar… D-asta o luasem cu mine, s-o duc la reparat și ghici ce s-a întâmplat!

– Ce?

– Să-ți spun și de ce e talismanul meu! De fiecare dată când am oglinda la mine, îl întâlnesc pe el!

– Pe cine? Pe tipul fără nume?

– Nu mai e fără nume! Am aflat și cum îl cheamă: Sergiu! Am și numărul lui de telefon! A rămas să-l sun, ca să ne întâlnim să-i înapoiez mănușa! Deși inițial mi-a spus s-o păstrez, dar l-am convins că trebuie înapoiată.

Andreea își observa prietena: jubila ca o adolescentă. Ramona continuă:

– S-a purtat destul de ciudat, dacă stau să mă gândesc, n-am mai întâlnit pe nimeni ca el. Auzi, mi-a scris numărul pe o hârtiuță! Cine mai notează un număr de telefon pe hârtie în ziua de azi? Eu i-am spus că prefer să mi-l dicteze, că-l bag eu în agendă și-i dau bip. Cică „Ce să-mi dai?”. Zău că pare de pe altă lume! Cam ca mine, așa, poate d-aia îmi place de el! Și el mi-a cerut numărul de telefon și l-a notat într-un carnețel. Nu în agenda mobilului! Cică:

„- Ești sigură că ăsta e numărul?

– Mi-a luat ceva până să-l învăț, dar da, ăsta e.

– E foarte ciudat. N-am mai văzut niciodată un număr așa lung și care să înceapă cu 07… E din străinătate?”

– O fi făcut mișto de tine.

– Așa zic și eu.

„Dă prea multe detalii ca să fie doar o plăsmuire. Dar dacă totuși, tipul ăsta e inventat? Prea pare a roman… Trebuie să verific.”

– Sunt curioasă și eu să-l cunosc. Atât ai vorbit de el…

– Păi știi la ce mă gândesc? Când ne întâlnim, să vii și tu cu mine. Mai târziu, zici că trebuie să ajungi undeva și pleci.

„Hmmm, dacă era invenție nu accepta așa ușor. Găsea tot felul de pretexte să se fofileze…”

– Păi zici că ai numărul lui? Hai, sună-l să stabiliți!

– Așa repede? Nu pare aiurea?

– Nu! Se presupune că vrei să-i înapoiezi mănușa cât mai repede! Hai, sună-l!

Scoase din geantă o hârțiuță împăturită, apucă mobilul, dar când să se apuce să tasteze:

– Băi, ăsta face mișto de mine!

– De ce?

– Uite și tu ce mi-a dat!

– Ce ciudat! Număr de fix, fără prefix măcar… De ce nu ți-o fi dat numărul de mobil?

– Nu știu!

– Știi ce? Sună așa! Dar pune „021” înainte!

– Așa o să fac. Să vedem dacă sună… Sună!

La al patrulea tril, răspunse o voce slabă, de femeie.

– Alo, bună ziua, pot vorbi cu Sergiu?

Pauză.

– Alo, mă auziți?

Dar nu se mai auzi nicio voce, doar sunetul receptorului pus în furcă și ton de ocupat.

– Ce? întrebă Andreea intrigată la culme.

– A închis. Sau s-a întrerupt. A răspuns o femeie.

– O fi iubita lui. Blonda de care ziceai.

– O fi…

– Nu știu, Ramona, poate n-ar trebui să mai suni.

– Păi nu mi-ai zis tu să sun?

– Da, crezând că ți-a dat și el, ca omul normal, un număr de mobil. Și că nu răspunde una. E cam tricky, ascultă-mă pe mine!

După un moment de tăcere, Andreea vorbi din nou:

– Auzi, dar ziceai că ai mers cu oglinda la reparat. Cum de până la urmă ai lipit-o singură?

– Ăăă, nu era restauratorul acolo. Scria că se întoarce imediat, am așteptat ceva și n-a mai apărut. Muream de frig, așa că m-am întors acasă. Și m-am gândit: „Dar ce, mă, nu sunt eu în stare să repar o oglindă?”

– Și cum de era să te înțepi iar?

– A, când îl așteptam pe nenea restauratorul, am scos oglinda. Ca să nu mai stau să cotrobăi când vine el. Sau mai bine zis, de plictiseală și nerăbdare. Nu știu ce am făcut eu, că i-am dat drumul neînvelită înapoi, în geantă. În drum spre casă, îmi căutam telefonul în geantă și era cât pe ce să mă tai din nou.

– Tipic! Nu prea înveți din greșeli!

„Să inventeze Ramona? Și atunci de unde numărul de telefon? Scrisul nu pare al ei, altfel aș fi zis că a pus ea totul la cale. Știu cum scrie Ramona de când eram mici, recunosc până și cifrele scrijelite de mâna ei… Și totuși, povestea asta e atât de neverosimilă… Tipul ăsta picat din cer… Prea sună a roman de dragoste ieftin. Deși ar fi foarte greu să inventeze atâtea detalii, iar dacă ar face-o, ar trebui să se apuce de scris. Și ăsta, dacă într-adevăr există, tare ciudat mai e! De ce nu i-ar da numărul de mobil? Poate vrea să scape de ea…”

  VA URMA

Sursa foto: Romance of Pages

   La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul

– Ți-am zis eu? O ținea ascunsă! Să n-o găsesc eu! Nu pot să cred, la fel ca în copilărie!

– Ramo, nu crezi că exagerezi puțin? Geanta e a ei, normal că femeia a pus-o înapoi, în dulap! Nu cred că o ascundea neapărat de tine…

– Mă rog! Ia să vedem ce e aici!

Ramona a deschis poșeta și a răsturnat tot conținutul pe pat. Nu voia să se înțepe din nou. Două cioburi însângerate aruncau sute de scântei. Unul din cioburi (probabil oglinda originală) era încastrat într-o ramă foarte frumoasă. Amândouă se uitau hipnotizate.

– Mă duc până la baie.

– OK –îi răspunse Ramona absentă, complet absorbită de frumusețea oglinzii.

La fel ca în vis, simțea un imbold puternic de a atinge acel ciob. Întinse mâna, mângâie rama și atinse ușor suprafața lucioasă a ceea ce mai rămăsese din oglindă.

– Cutremur! Andreea, să nu cobori pe scări!

Și ce mai cutremur! Se sperie ceva, nu se mai termina, patul vibra și se legăna în continuu.

      *

– Gata!

Andreea intră în cameră, așteptându-se s-o găsească pe Ramona holbându-se la oglinda spartă. Dar Ramona nu era în cameră.

– Ramona? Ce ciudat, la cât era de fascinată, să iasă din cameră…

Andreea știa că atunci când prietena ei era captivată de ceva, era în stare să se ocupe de acel lucru ore în șir, chiar stând nemișcată.

– Ramona! strigă ieșind înapoi pe hol.

        *

– Andreea, mamă, tată!!!

Ramona nici nu stătuse pe gânduri, coborî în fugă scările, strigând, dar nimeni nu-i răspundea. Cineva îi spusese odată că în caz de cutremur, cel mai rău lucru pe care îl poți face este s-o iei pe scări. Însă pusă în fața faptului împlinit, uită complet recomandările. I se părea ceva ciudat în casă, dar nu-și dădea seama exact ce. Ieși în curte, apoi pe stradă, tot în fugă .

Ieșise de frică să nu cadă casa pe ea, însă de ce continua să fugă, nici ea nu știa. Pe stradă viața își continua cursul, nici urmă de panică: oamenii erau calmi, nimeni nu dădea vreun semn că ar fi perceput ceva.

Se hotărî să se întoarcă, era o prostie să fugă mai departe. Se răsuci brusc la 180 de grade, când se lovi de ceva tare și căzu pe spate.

   *

– Nu, dragă, Ramona n-a coborât! Credeam că e cu tine, sus.

– Ai pierdut-o? întrebă râzând tatăl Ramonei, nedezlipindu-și ochii de pe ecranul televizorului.

– Eram amândouă sus, dar când m-am întors de la baie, dispăruse.

– Cine știe unde o fi! Pe aici n-a trecut.

„Of, Ramono, Ramono, ești specialistă în dispariții! Mai ceva ca Elodia!”

      *

„Of, împiedicată mai sunt! Pericol public!”

Avea impresia că numai ei i se întâmplă cele mai stupide accidente. În mișcarea bruscă și la viteza pe care o avea, intrase în cineva și căzuse pe spate la propriu, în mijlocul trotuarului.

– Se pare că de fiecare dată te culeg de pe jos! spuse bărbatul râzând. Deja e tradiție.

– Tu?

Nu-i venea să creadă. Dintre atâția oameni din orașul ăsta, trebuia să dea tot peste el, într-o împrejurare la fel de cretină.

– Ce? Nu te bucuri să mă vezi? o întrebă, ajutând-o să se ridice.

– Nu, nu, nu e deloc asta! răspunse ea repede.

– Te-ai lovit?

– Nu, cel puțin nu cred… A fost doar sperietura…

– Dar te grăbeai, nu glumă! Mai ceva ca Acceleratul! După ce sau de cine fugeai așa?

– M-am speriat de cutremur! îngâimă ea repede.

Primul răspuns care îi venea pe buze era „Nici eu nu știu”. Dar ce ar fi crezut bietul om despre ea? Dădea ochii cu el numai în împrejurări ciudate cu draci și atunci părea confuză, pierdută, picată din lună. Undeva în adâncul minții, se întreba: „De ce-mi pasă atât de mult de părerea unui necunoscut?”

– Cutremur? Ce cutremur?

– Cutremurul de mai devreme, nu l-ai simțit?

– Nu… Nu cred că a fost vreun cutremur.

– Ba a fost, sunt sigură! Se mișca patul cu mine !

– Patul? Care pat, suntem pe stradă!

Făcea ce făcea și tot dădea cu bâta în baltă! Ce-i trebuia să-l convingă de existența cutremurului? De cutremur nu era sigură, dar că-i lipsea o doagă sigur îl convinsese! Trebuia numai să te uiți la el: James Dean brunet râdea iar ca disperatul, cel mai probabil de ea.

– Ce glumă bună, nu mi-o spuneți și mie? Ca să vezi, coincidență! Aceeași duduie, apărută din senin! Iar ți s-a făcut rău, domnișoară?

Ramona se simțea ca într-un film cu proști, care se bloca la aceeași secvență. Iar blonda cu blană, de această dată, cu un șir de covrigi în mână. Nu avea o presimțire bună în legătură cu covrigii, parcă îi și vedea proiectați în capul lui James Dean sau chiar al ei.

– D-aia m-ai trimis la covrigi! „Du-te tu, eu te aștept aici!”. Aiurea! Te întâlneai iar cu asta!

Ramona nu-și amintea când se simțise ultima oară atât de penibil. Femeia începuse să țipe, iar trecătorii își încetiniseră mersul și se uitau la ei. Unii chiar se opriseră în loc, căscând gura la discuție.

– Carmen…

– Știi ce? Rămâi cu ea, mă duc singură!

– Carmen! Îmi cer scuze! îi spuse Andreei, aruncându-i o ultimă privire înainte de a o lua la fugă pe urmele istericei.

– Ce prostie! Și n-am apucat să-i spun de mănușă! Of, era ocazia perfectă să aflu cum îl cheamă! Să vezi ce râde Andreea de mine! Ia uite, am luat și oglinda după mine! Ce-o fi fost în capul meu? Ce dracu’, iar?…

Putea să jure că pământul se cutremură din nou.

– Fată, tu ești vrăjitoare? Sau ai pelerina de invizibilitate a lui Harry Potter?

Tresări la auzul vocii Andreei.

– Andreea, ai simțit și tu?

– Ce să simt? Cum naiba ai ajuns aici? Cum ai ieșit fără să te vadă nimeni?

– Cine să mă vadă? Nu era nimeni în casă. Nu știu unde-i toată lumea. Unde v-ați băgat? M-am și speriat, cu cutremurul ăsta…

– Care cutremur? întrebă Andreea, uitându-se la ea ca la felul 17. Se gândea cum naiba să nu fie nimeni în casă, când ea tocmai ce dăduse de părinții Ramonei în sufragerie, urmărind ceva la televizor.

– Sus, când stăteam pe pat. Și a mai fost o replică acum.

– Ramona, n-a fost nici un cutremur! Nici acum, nici mai devreme! Sigur ești OK?

– Hai să mergem, ce stăm în drum? Să-ți zic mai bine ce mi s-a întâmplat! Cu cine crezi că m-am întâlnit? Cu tipul ăla, iar!

– Unde? Când? Aici, pe stradă?

– Da, era după el cu isterica aia… Ca-n filme, poți să crezi că m-am ciocnit de el și am căzut iar la pământ? El m-a ridicat, la fel ca atunci, îți vine să crezi? Am vorbit puțin și chiar când râdea de nu mai putea, a apărut isterica!

– Mda…

Andreea începuse să se îngrijoreze serios, își studia prietena ca pe un OZN. Și dacă tipul ăsta misterios nu exista? Cum naiba dădea pe toate drumurile peste el și culmea, în aceleași împrejurări? Scenariul se repeta: ea cădea pe stradă, iar el îi venea în ajutor. Dacă era imaginația ei, un strigăt de ajutor, nevoia de a fi salvată? Dacă prietena ei începe să fabuleze și nu mai știa să diferențieze realitatea de imaginar?

Ramona își dădea seama cât de neverosimil suna totul spus cu voce tare. Bine că n-a văzut-o Andreea fugind ca disperata pe stradă, atunci sigur ar fi sunat la 112. Ca să nu mai spună că totul în jur i se părea ciudat… Ca și când odată cu sosirea Andreei, atmosfera s-ar fi schimbat…

     – VA URMA –

 

 La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

   Se întorsese în club, unde se pare că cineva avusese ideea minunată de a pune muzică pe gustul ei. Ramona era în formă, dansa alături de Andreea și prietenii ei.

   Apoi ringul de dans s-a golit, iar ea valsa pe „Dunărea Albastră” alături de tipul pe care tocmai îl cunoscuse. Lumea stătea în jurul lor și-i aplauda, când o văzu în mulțime pe blonda cu blana pe umeri și cu poșeta mov a mamei ei în mână, venind spre ei foc și pară. Deodată, Ramona a început să strige: „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, n-are ce căuta la tine!”.

   Blonda rânjea, fluturându-i poșeta prin față, iar Ramona se repezi la ea, încercând să i-o smulgă. Tot trăgând amândouă de poșetă, căzu din ea o oglinjoară ce se făcu țăndări. Ca vrăjită, Ramona a atins cioburile cu mâinile, s-a înțepat, iar sângele începu să-i curgă șiroaie. Cineva o apucase de braț, iar vocea Andreei se auzea din ce în ce mai clar: „Ramona, Ramona, sunt eu!”.

   Se întoarse spre persoana care o ținea de braț și dădu cu ochii de tavanul din camera ei. Era, de fapt, în pat, iar Andreea o scutura, încercând s-o trezească.

– Ah, ce e, ce faci aici?

– Te-am auzit țipând și am venit repede. Aveai un coșmar.

– Da, bine că ai venit și m-ai trezit! Am avut cel mai tâmpit coșmar posibil! Hei, dar muzica asta? Era în visul meu.

– Da, râse Andreea, ai tăi se uită la concertul de la Viena.

– Ahhh!

– Și ce ai visat așa urât?

– E, prostii. Ziceai că țipam. Spuneam ceva concret?

– Da. Spuneai „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, dă-mi poșeta mamei!” sau ceva de genul. Cine ți-o lua?

– Nici nu mai țin minte!

– Trebuie să ții mult la poșeta aia din moment ce nu suporți ideea s-o pierzi!

– E, vise tâmpite! Auzi, nu i-ai spus nimic mamei, nu-i așa? Despre cum am căzut, m-am tăiat, m-am rătăcit și așa mai departe. Știi că se îngrijorează aiurea.

– Nu, n-am spus nimic, nu așa am stabilit? Hai, că mă duc și eu acasă. Vorbim mai târziu.

– OK, să-mi iau ceva pe mine și te conduc.

– Nu, stai liniștită! Ai avut o noapte grea!

– Bine, te pup, la mulți ani!

– La mulți ani!

   „Uf, ce vis” exclamă fata după ce prietena ei ieși din cameră. Avea impresia că totul fusese un vis, rătăcirea ei de azi-noapte, întâlnirea cu acel grup ciudat… Își amintește că după ce s-a despărțit de grup (și de tipul acela drăguț), a încercat iar să-și găsească telefonul în poșetă și culmea, iar a dat de ciobul de oglindă! A avut dreptate tipul, noroc cu mănușa lui, că s-a înțepat în același loc și a reînceput să sângereze. Ciudat este ce a urmat: iar a căzut, iar când a ridicat ochii, a văzut mulțimea din jurul clubului, clubul… Apoi s-a reîntâlnit și cu Andreea, care o căuta înnebunită:

–  Unde naiba erai? Te-am căutat peste tot, m-a sunat maică-ta, a încercat să vorbească cu tine și n-a reușit.

– M-am rătăcit, nu mai vedeam clubul…

– Cum să nu-l mai vezi? Mă îngrijorezi, ești bine?

– Cu excepția degetelor crestate, da.

   Degetele crestate. Dacă n-ar fie ele, ar zice că totul fusese o halucinație. Poate așa a fost. Poate că s-a înțepat și a căzut o singură dată, iar în rest, imaginația i-a jucat o festă. Sau poate cineva i-a pus ceva în băutură, deși era sigură că nu-și lăsase paharul nesupravegheat.

   Era gata să se convingă de asta, când a văzut că mănușa cu sânge uscat încă îi înfășura degetele…

               *

– Și v-ați distrat bine, fata mea?

– Cum? Da, foarte bine!

– Și ținuta ta? A făcut furori?

– Da, le-a plăcut mult tuturor. Iartă-mă că ți-am luat lucrurile fără să-ți cer voie!

– Nu face nimic, mă bucur că te-ai simțit bine cu rochia și poșeta… Apropo, poșeta nu ți s-a părut cam mică?

– Nu, deloc! De fapt, nici nu prea am deschis-o, știi că de multe ori nu aud telefonul. Am luat-o mai mult așa, de decor, ca accesoriu.

– D-aia nu răspundeai tu! Te-am tot sunat!

– Da, mami, vezi că știi?

   „Mai bine să nu-i spun nimic. Nici nu cred că mai ține minte că a uitat acolo un ciob de oglindă, de când n-a mai purtat geanta aia… ”

„E bine, cred că mi-am făcut griji degeaba. Nu s-a întâmplat nimic. Așa și trebuie să fie.”

   Mai târziu, Ramona încuie ușa camerei ei și decise să se uite mai bine la ciob sau ce o fi în geantă. Dar ia geanta de unde nu-i! Parcă a înghițit-o pământul! Trebuie să vorbească și cu Andreea. Poate îl cunoaște pe tipul ăla, să-i dea înapoi mănușa. După ce o va spăla, bineînțeles. Azi-noapte nu au vorbit prea mult. Andreea deja era îngrijorată de starea ei, cum ar fi sunat să-i spună: „Auzi, tu cunoști un James Dean brunet? Când am căzut, m-a ajutat să  mă ridic și mi-a dat și mănușa lui. Era cu o gașcă de ciudați după el, unul mă confunda cu nu știu cine sau poate pur și simplu încerca să mă agațe cu o replică răsuflată, iar alta zicea ceva de mama tipului. Adică nu a tipului care mă confunda, a ăluia de seamănă cu James Dean.”

   Da, ar fi zis că sigur am luat ceva la bord! Și nu știu nici cum îl cheamă pe tip, va rămâne în istorie ca „misteriorul ce aduce cu James Dean.”

  *

– Ce zici, Diana?

– Of, din ce am mai văzut eu în practică, a făcut o criză. Are o fixație pentru oglinda aia! Ea oricum e mai sensibilă, mai superstițioasă, mai influențabilă… De când i-am spus de oglindă a devenit foarte interesată.

– O să-și revină?

– Nu știu ce să spun… I-am dat un calmant, vedem mâine dacă îi dispare fixația…

              *

– James Dean brunet, la papion și palton alb? Nu sună rău…

– Dar știi cine ar putea fi?

– Nu, nu cunosc nici unul așa. L-aș fi remarcat ușor, nu crezi? Dacă nu-mi spui numele lui…

– Păi nu-l știu! Totul s-a întâmplat așa repede! Hai, tu cunoști multă lume!

– Dar nici un James Dean brunet și pus la patru ace. Din păcate…

– Offf! Vreau să-i dau înapoi mănușa…

– Eee, recunoaște, tu vrei să-l mai vezi!

– Încetează! râse Ramona și aruncă în Andreea cu o pernă.

– Ramona s-a îndrăgostit, Ramona s-a îndrăgostit! îi răspunse aceasta, țintind-o cu altă pernă.

– Teeeermină! Te omor! și se repezi la ea, începând s-o gâdile.

– Aaaaaaaaa haha ha!

– Auzi, poșeta aia știi pe unde e?

– Schimbi subiectul, te știu eu!

– Nu, pe bune, vreau să văd în ce m-am înțepat. În cameră nu e, m-am uitat peste tot.

– Păi s-o întrebăm pe doamna Angela! Când am venit de la petrecere, știu că ai lăsat-o pe canapea, în sufragerie. Nu cred că ai urcat cu ea.

– Mama! spuse Ramona, aprinzându-i-se o lumină în privire. Mama a luat-o sigur! Știi, azi mi-a pus tot felul de întrebări despre poșetă. Dacă nu e prea mică, dacă nu știu ce… Zici că i-o mănânc, zău, n-are încredere deloc în mine!

– Păi hai s-o întrebăm!

– N-o mai întrebăm, o luăm direct!

            *

– Mami, mami, ești foarte frumoasă!

– Mulțumesc, draga mea! Tu ești și mai frumoasă!

– Îmi place așa mult rochia asta! Cu ce geantă mergi?

– Cu aceea de pe pat.

– Asta neagră? Dar de ce nu ți-o iei pe asta?

– Care, scumpa mea?

   Femeia stătea cu spatele la fiica ei, fiind preocupată de rimelarea genelor.

– Uite, mami!

   Când își văzu în oglindă fetița ținând în mână poșeta mov, femeia încremeni. Parcă o văzuse cu o armă de foc.

– Ramona, lasă aia jos imediat! De unde ai luat-o? Ai umblat în ea?

  Fetița, contrariată de tonul mamei sale, ce deveni brusc tăios și poruncitor, îi răspunse cu o fățucă nevinovată:

– Din dulap, mami! Și n-am umblat în ea!

   Femeia îi luă poșeta din mână și-i spuse:

– Niciodată n-o să mai umbli acolo fără să-mi ceri voie, ai înțeles? Și niciodată n-o să te mai apropii de poșeta mov!

– Bine, mami!

   Fetița nu înțelegea. Mami era tranșantă când venea vorba de reguli, cum ar fi spălatul pe mâini, vorbitul cu străinii, să nu intervii în discuția celor mari, să spui „Mulțumesc!”, „Bună-ziua!”, „La revedere!”, dar acum chiar nu știa ce făcuse greșit. Și o văzu atât de supărată, încât nici nu o mai întrebă…

Va urma.

 

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

    La Ramona acasă, totul era pregătit pentru Revelion. „Bun, masa e aranjată, friptura și salata Boeuf gata, e timpul să mă îmbrac și eu.”

    Doamna Angela intră în camera ei, când o priveliște o lovi ca un trăsnet: ușile unui dulap cu haine vechi, pe care nu le îmbrăcase de mult, erau la perete. Pe pat, tot felul de rochii de petrecere din tinerețe, de care și uitase. Nu i-a luat mult să-și dea seama ce lipsea: o rochie albastră și poșeta asortată, mov, cu paiete. Poșeta care-i plăcea Ramonei atât de mult când era mică! Numai ea știa cât de greu i-a fost s-o ascundă de ea. Iar acum inevitabilul s-a produs, a ajuns pe mâna Ramonei!

     Angela nu mai purtase poșeta de la Revelionul acela groaznic! Bine, nu tot Revelionul a fost groaznic, doar un anumit moment, pe care preferă să nu și-l amintească.

„Trebuie neapărat să dau de ele! Ramona nu poate umbla în poșeta aia!”

………………………………………………..

3…2…1! La mulți ani, 2017!

– La mulți ani, Andreea!

– La mulți ani! Ai văzut-o pe Ramona?

– Fata aia ciudată, care era cu tine?

– Nu e fată ciudată, e prietena mea! Și sunt îngrijorată, era lângă mine și a dispărut pur și simplu!

   Însă nimeni nu o mai auzea, în vacarmul creat de aglomerație, artificii, strigăte și urări de „La mulți ani!”. Unde să fi dispărut nebuna? S-o fi dus să-și caute telefonul? O fi intrat în club? Se înțepase în ceva, era sigură că țipase. O fi bine? „Aș suna-o, dar mi se termină bateria. O să intru după ea când se potolește nebunia și dacă tot n-o găsesc, o sun.”

………………………….

    Cimentul era tare și rece, în jurul ei lumea se bucura, se auzea sunetul petardelor de peste tot, de ziceai că se împușcă mai ca-n Vestul sărbatic, strigăte de „La mulți ani!”… „Of, petardele astea ar trebui interzise tot timpul, inclusiv de Revelion! Dar ce s-a întâmplat? Cum naiba am căzut?”

– Domnișoară, v-ați lovit?

   Ramona era întinsă pe jos, în mijlocul străzii, când un tip pus la patru ace, cu papion și tot tacâmul, i-a întins o mână, s-o ajute să se ridice. „James Dean ăsta brunet al zilelor noastre de unde o mai fi apărut? O fi vreo halucinație?”

– Nu, nu cred… Mulțumesc frumos! spuse ea, în timp ce se prindea de mâna lui și se ridica.

„Hmmm, un bărbat interesant… Cum de nu l-am observat mai devreme? Ori nu era în club, ori acum a venit… Te pomenești că o fi chiar un prieten al Andreei!”

– Nu face nimic! V-am văzut cum ați căzut și am crezut că vi s-a făcut rău. Sunteți bine?

– Da, da…

Atunci observă că două degete îi sângerau într-o veselie. Nu simțea durerea, probabil din cauza șocului și a frigului, dar manșeta paltonului alb al tipului era plină de sânge.

– Vaaai, îmi pare rău, mă simt așa prost! V-am murdărit, scuze, n-am observat, nici nu știam că sunt rănită!

– N-aveți de ce să vă simțiți prost, asta se rezolvă. Pare o tăietură urâtă, trebuie să oprim sângerarea.

   Și spunând asta, și-a scos una din mănuși și până să se dumirească Ramona, i-a și înfășurat degetele cu ea. „Chiar interesant rău tipul! Și cu o atitudine pe care n-o vezi în zilele noastre! Cine dintre amețiții ăștia de la petrecere s-ar fi repezit să ajute o necunoscută?”

– Nu e cel mai igienic mod, dar pentru moment, este singura soluție. Trebuie curățată rana și pus un pansament. În ce v-ați tăiat?

– Habar n-am! Cred că într-un ciob de oglindă sau așa ceva. Îmi căutam telefonul în geantă și am nimerit în ceva tăios și lucios, ca o oglindă spartă.

– Telefonul? Îți căutai telefonul în geantă? Ha ha ha ha!

   Ramona crezu că tipul din fața ei înnebunise pe loc. Începuse să râdă ca un apucat, după ce făcuse ochii cât cepele. În plus, brusc o tutuia.

– Ce glumă bună, de când n-am mai râs așa! Își căuta telefonul în geantă! Și merge fără priză? Ha ha ha ha!

„Hm, l-am deocheat! Era prea frumos să fie adevărat! Glume de mâna a cincea!”

– Nu mi se pare amuzant. Cred că mi-am pierdut telefonul. Și nu știu unde e Andreea, n-am cum să dau de ea fără telefon… Unde e toată lumea?

Când aruncă o privire în spate, Ramona avu un șoc: clubul dispăruse!

 

                                                                             *

– Nu, doamna Angela, nu vă faceți griji! Apare ea, e foarte mare aglomerație, e ușor să te pierzi în mulțime. Dar ne găsim noi, stați liniștită!

– Nu răspundea la telefon, acum îl are închis!

– Cred că l-a pierdut, îl căuta mai devreme prin geantă și nu-l găsea. Sau l-o fi uitat acasă, la cât e de neglijentă cu gadget-urile…

– Zici că-l căuta prin geantă?!…

– Da, vedeți dacă nu l-o fi lăsat acasă, acum îmi aduc aminte că înainte să vin la ea, am tot sunat-o și n-a răspuns. Mi-a spus că e pe undeva, prin casă… Poate nu l-a pierdut, nici nu l-o fi luat. Pentru mine ar fi de neconceput, dar o știți pe Ramona…

Dar pe doamna Angela n-o interesa pierderea telefonului. Ci alt detaliu pe care Andreea tocmai îl menționase…

   Andreea, simțind-o îngrijorată pe mama Ramonei, nu i-a spus nimic despre cum țipase înainte să cadă și să dispară. Chiar căzuse? Sau i s-a părut? N-ar fi putut să spună, totul s-a întâmplat atât de repede! Unde o fi nebuna asta? Să fi plecat? Dar n-ar fi anunțat-o? Așa e normal, nu? Că nu avea chef să mai stea înțelegea, dar îți iei la revedere, nu? Cel mai ciudat i se părea că Ramonei nu-i stătea în fire să plece fără să-și ia la revedere. Să se plictisească și să plece în toiul petrecerii da, i-a mai făcut-o de câteva ori, dar să plece așa, fără să anunțe? Niciodată.

   Dacă i se făcuse rău și o zace pe undeva? O fi rănită de vreo artificie sau petardă rătăcită? Imposibil, a tot căutat pe afară, a întrebat lumea… Doar să fi intrat în club… „Of, uite cum îmi strică mie Ramona Revelionul! În loc să mă bucur de primele momente ale anului, o caut disperată!”

  *

– Nu înțeleg, unde e clubul? Unde e prietena mea, Andreea? Unde sunt cu toții?!

– Clubul?

– Clubul de aici! țipa Ramona, arătând un spațiu viran. Tu nu din club ai venit?

– Angie, ești bine? N-ați plecat? Ah, mă scuzați, v-am confundat!

Altul răsărise naiba știe de unde, vocea sa făcând-o să tresară.

– Știi că ai dreptate? Nu mi-am dat seama la început, dar seamănă puțin cu…

– Da, din față nu mai seamănă așa mult. Dar de la spate și de departe aș fi jurat că e ea.

– Vreți să nu mai vorbiți despre mine ca și când n-aș fi aici? Puțin îmi pasă mie cu cine semăn, vreau să-mi găsesc prietenii!

– Ne cerem scuze! Șase, Carmen!

– Cine-i asta, mă? Nu ți-e rușine, pleci de la petrecere să te întâlnești cu ea? Am avut eu dreptate, cică te duci să-i zici „La mulți ani!” maică-tii! Ai ieșit să te întâlnești cu asta! Dobitocule!

    Ramona credea că a nimerit la spitalul de nebuni sau că e într-un vis tâmpit, cum are ea de obicei. O tipă blondă, cu haină de blană, abia apăruse și făcea ditamai scandalul. Dacă nu ar fi fost în această situație, s-ar fi amuzat copios. Mai ciudată era senzația că o cunoaște pe tipa blondă, dar nu știa de unde s-o ia. Și figura, și vocea îi erau familiare.

– Carmen, te rog, nu aici! Domnișoara e rănită, încercam s-o ajut.

Bietul om era vizibil jenat.

– Da, da, vrei să te cred! Povestea asta să i-o spui altcuiva! Poartă și mănușa ta! Dar de ce n-o inviți la petrecerea noastră? Nu mă supăr, să știi!

   Asta-i mai lipsea! O ceartă conjugală din cauza ei! Deși parcă frumușelul ăsta n-are ce căuta cu isterica asta… Totuși, se purtase frumos cu ea, simțea nevoia să clarifice situația:

– Ascultați-mă! N-am nicio legătură cu el! Doar că m-a ajutat mai devreme! Mi s-a spart oglinda, n-am fost atentă și m-am înțepat în ea sau mă rog, în ce a mai rămas din ea. Am țipat de durere și el a venit să mă ajute. Uite!

Zicând acestea, a scos mănușa, lăsând la vedere degetele crestate.

– Arată mult mai bine acum, s-a oprit sângerarea – spuse tipul.

– Mulțumesc frumos pentru ajutor! spuse ea, întinzându-i mănușa. Îmi pare rău că ți-o înapoiez în starea asta…

– Păstreaz-o! Poate mai ai nevoie. Trebuie neapărat să-ți îngrijești rana, n-o lăsa așa, se poate infecta!

Carmen îi privea neîncrezătoare, dar calmă. Se pare că discursul Ramonei o mai liniștise.

„N-o să mă apuc acum să spun că nu știu cum și în ce m-am înțepat și cât sunt de confuză, că m-am rătăcit, că nu știu nici unde mă aflu, că n-o găsesc pe Andreea și că mi-am pierdut telefonul. N-ar fi deloc credibil. La fel de bine aș putea să-i spun că-l găsesc atrăgător pe iubitul ei!”

 

*

– Gata, au scos băieții șampania?

– Da! Să scot oglinda de la bunica ta! Se apropie momentul! Cum era? La miezul nopții ne punem dorința?

– Cică da. Să te uiți în ea și îți pui o dorință, în momentele alea, secundele dintre ani. Se pare că acele secunde, aflate la granița dintre vechi și nou, sunt magice. Eu nu cred, doar știi. D-aia ți-am și făcut oglinda cadou.

– Eu cred! N-am ce pierde dacă încerc.

– Treaba ta! zise Diana, ieșind din încăpere.

   Fata deschise poșeta elegantă și scoase de acolo o adevărată bijuterie vintage: o oglindă micuță, cu rame aurii, încrustate cu pietre verzi strălucitoare. Nu știa cât sunt de prețioase, dar efectul era spectaculos. Era fascinată de piesa de colecție. „Dacă aveam eu așa ceva în familie, nu-l dădeam pentru nimic în lume! Câteva minute înainte sau după, ce mai contează?”

    Își trecu degetul peste luciul oglinzii, își privi chipul frumos machiat și își puse dorința. Un zâmbet îi înflorea în colțul gurii, când ceva straniu se întâmplă: se pomeni brusc, ca la comandă, pe jos, de parcă cineva ar fi împușcat-o, iar în cădere, oglinda se ciocni de colțul mesei și se sparse.

                                                                              *

– Femeie, liniștește-te, se descurcă ea, nu mai are 2 ani!

– Nu înțelegi, Mihai! Acum cică nu poate fi contactată, mai devreme nu răspundea! Am sunat iar la Andreea, e închis și la ea! Cred că i s-a terminat bateria, spunea ea ceva…

– Îți faci prea multe griji, dragă! Lasă fetele să se distreze și să facem și noi la fel, că d-aia e Revelionul! Parcă n-ai fi fost și tu tânără!

– Tocmai, că am fost! Și știu prin ce am trecut – adăugă ea în barbă.

– Hai să dansăm, mai știi melodia asta? Din tinerețea noastră!

 

      *

– Hai, că ne prinde Anul Nou, unde ești? Unde o fi dispărut femeia asta?

– Mai e puțin, începe numărătoarea! Nevastă-mea unde e?

– Măi, chiar voiam să-ți spun. Nu știu unde e! Zici că a înghițit-o pământul! Am lăsat-o în dormitor și nu mai e!

– O fi la telefon?

– Telefonul e în hol, am trecut pe acolo! Nu e nici în bucătărie, nici la baie, nicăieri!

– Ciudat! Hai să ne mai uităm o dată!

Intrând în dormitor, o siluetă în albastru era întinsă pe jos, strângând în mână ceva.

–  Ce faci, iubito, acolo? Ai pierdut ceva pe sub pat?

Tânăra ridică privirea spre ei, iar bărbatul înțelese că ceva nu era în ordine. Era pierdută, răvășită.

– Iubito, ce-i cu tine? Ți-e rău?

– Unde sunt? Ce s-a întâmplat?

– Ce-ai pățit? întrebă Diana, speriată.

– Ce-i cu tine, draga mea? De ce stai pe jos?

Bărbatul s-a dus spre ea, ajutând-o să se ridice. Femeia i s-a aruncat în brațe și a început să plângă, de parcă nu-l mai văzuse de mult.

– Ești tu, sunt din nou aici! În ce an suntem?

– Aaa, ne iei la mișto, răspunse Diana, pe jumătate ușurată. Dacă mai stai mult aici, o să pierzi momentul de intrare în noul an!

– Ahhh, slavă Domnului! M-am întors, m-am întors, sunt cu voi, sunt în siguranță!

– Iubito, ai băut puțin mai mult?

– Diana, oglinda! Oglinda de la bunica ta!

– Ce-i cu ea? S-a spart? E, mare pagubă, știi că nu pun mare preț pe…

– Nuuuuu! Nu e vorba de asta! Oglinda asta e blestemată, nu știu ce e cu ea!

– Uite ce e, trebuie să te liniștești! Nu știu ce ai pățit, dar totul e sub control. Întinde-te puțin în pat, respiră, o să-ți aduc un calmant…

– Nu vreau nimic! Nu înțelegi că nu vreau niciun calmant, n-am nevoie de calmant! Oglinda aia… Să nu te atingi de ea! Să nu se atingă nimeni de ea!

– Bine, nu ne atingem! Dar ascultă-ne, te rog, întinde-te în pat, da?

– Diana, trebuie să mă asculți, trebuie să-ți spun ce e cu oglinda aia!

– Bine, te ascult dacă te întinzi în pat. Gata, orice o fi fost, a trecut!

Tânăra se întinse în pat, dar știa că nu a trecut… De abia începea…

 

                                                           VA URMA

 

 

 La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan     

       Capitolul I – Un Revelion de neuitat

31 decembrie 2016

– Ramooona! Ce faci, fata mea? Vezi că a sosit Andreea, te așteaptă jos! Cum? Încă nu ești gata?

– Vin, mamă! Sunt gata!

– Păi cum? Nu ești îmbrăcată, machiată, nimic!

– Păi așa merg!

– Cum să mergi așa? În blugi și în bluza asta? Așa mergi tu la Revelion? Doamne, pe vremea mea… Ne găteam ore în șir pentru o petrecere!

– La ce modă era atunci și eu m-aș fi gătit! Oamenii știau să se îmbrace, să se distreze…

– Asta așa e! Voi, tinerii din ziua de astăzi, nu știți să vă distrați! Ce petreceri dădeam noi pe vremuri… Dar hai, grăbește-te, o lași pe fata aia să te aștepte…

– Păi așa merg!

– Nu se poate! S-o vezi pe Andreea, ce gătită e! Poate o asculți pe ea, dacă pe mine nu! Andreea, hai aici, draga mea!

    Într-adevăr, Andreea era o apariție spectaculoasă: îmbrăcată într-o rochie de clubbing ultimul răcnet, cu auriu în partea de sus și un tul negru în cea de jos, pantofi asortați perfect, negri și cu toc cui auriu; unghiile lungi, cu gel, vopsite în același ton (negru cu steluțe aurii), se evidențiau pe clutch-ul strălucitor, iar părul tapat și machiajul deosebit completau ținuta. Genul de ținută ce atrage toate privirile.

– Fată, unde-ți ții telefonul ăla? exclamă Andreea, intrând în camera Ramonei și aducând cu sine aroma delicioasă a unui parfum la modă – Te-am sunat de nu știu câte ori, ți-am dat o grămadă de mesaje, ți-am scris și te-am sunat și pe What’s app, nimic!

– A, cred că l-am lăsat pe undeva, prin casă.

– Glumești? Pe undeva, prin casă? Cred că aș înnebuni să stau departe de telefonul meu! Dacă nu-l știu aproape, simt cum mă mănâncă degetele!

– Eu îl urăsc! Nu suport telefonul! Doamne, Andreea, pe tine nu te stresează? Să ai mereu grija lui, să-l auzi cum sună…

– Mda, mă stresează să nu-l știu aproape! Parcă nu trăiești în vremurile astea!

– Așa am și eu impresia. Mi-am greșit epoca. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în alte vremuri…

– Hai! Să te pregătești odată, nu-mi vine să cred că nu ești gata, dacă știam, te luam cu mine la salon!

– Tu ai fost la salon?

– Păi normal! Coafat, machiaj, manichiură, doar nu crezi că le-am făcut eu! Hai, cu ce te îmbraci?

– Așa!

– Cum așa? În blugi vrei să mergi?!

– Parcă ai fi maică-mea! Și ce are?

– Măcar să te machezi puțin!

– Sunt machiată! Nu vezi? Puțin rimel, puțin fond de ten… Un machiaj discret, nu trebuie să fii ca o sorcovă!

– Adică eu sunt ca o sorcovă?

– Nuuu… Tu ai propriul stil, îți stă foarte bine, dar mie nu mi s-ar potrivi. Eu am alt stil. Mie nu-mi plac hainele de azi, moda o ia razna, nici n-ai ce cumpăra… Gratis să-mi dai noua colecție din mall și n-o iau, n-am ce alege!

– Dar ce haine îți plac, Doamne iartă-mă? Sau mai bine zis, există ceva care-ți place pe lumea asta, domnișoară?

– Ba da, există chestii care-mi plac! Nu am gusturi comune cu cele de astăzi, e o diferență! Avea maică-mea o rochie, când eram eu mică. Chiar de un Revelion a purtat-o. Una albastră, de iarnă, lungă, cu paiete. Și o geantă și mai mișto! Le adoram, dar niciodată nu m-a lăsat să mă apropii de ele. Mai ales de geantă. Nu știu de ce…

– O fi avut o comoară acolo! spuse Andreea, cu un aer ghiduș.

– E, îi era frică să nu i-o stric. Dar acum nu cred că ar fi o problemă… Și dacă tot insiști să mă îmbrac mai special, mi-ai dat o idee!

   Ceva timp mai târziu, Ramona ieșea din cameră, într-o rochie elegantă, albastră, cu umeri supradimensionați și ținând în mână o poșetă mov-închis, cu paiete. Culmea, chiar se mai machiase puțin. Sau o lăsase pe Andreea s-o machieze, nu se știe…

      Ramona considera că aparținea altor timpuri. Nu-i plăceau hainele din ziua de azi, tehnologia o depășea, smartphone-urile, Facebook-ul și What`s app-ul, de care colegii ei erau încântați, pe ea o lăsau rece, ba chiar avea impresia că-i răpesc intimitatea. În ziua de azi, poți fi găsit oriunde, iar dacă nu te lauzi pe rețelele de socializare, nu exiști! Nici cluburile nu-i plăceau, acum mergea de gura Andreei și a mamei ei, dar le considera niște cutii supraaglomerate. Nu știa cum te poți distra cu muzica dată la un volum ce depășește pragul dureros, călcându-te pe picioare cu alții… Nici muzica din ziua de azi nu o înțelegea… Era adepta muzicii vechi, de prin anii ’80-’90. Dacă o întrebai de vreo melodie din zilele noastre, habar n-avea. În schimb, fredona melodii de care colegii ei nici nu auziseră vreodată, sau auziseră când erau mici, de la părinți. Adora muzica din copilăria ei, îi era dor de Revelioanele din copilărie. Părinții ei chiar știau să se distreze! Atunci își dorea să crească, să se facă mare cât mai repede. Dar dorea să fie mare atunci, în perioada aceea, s-o trăiască din perspectiva unui adult. Acum era adult și degeaba. Nu simțea că ar fi ceva special.

– Mamăăăă, noi plecăm!

– Veniți în bucătărie, nu pot să ies, mi se arde friptura!

– E, lasă, mă vezi când mă întorc, taxi-ul ne așteaptă!

– Vă trimitem poze pe What`s app, doamna Angela! La mulți ani!

– La mulți ani, draga mea, ne auzim!

– Mai bine că nu ne-a văzut! îi spune Ramona Andreei, pe când se urcau în taxi.

– De ce?

– Am așa un feeling, sau poate e o prostie întipărită din copilărie, că s-ar fi supărat dacă mă vedea așa, cu rochia și geanta ei.

– De ce să se supere? Maică-ta e o scumpă, ai și tu niște idei! E doar imaginația ta!

– Posibil. Când eram mică, nu mă lăsa să mă apropii de geanta asta. Eu, ca toate fetițele, îi încercam pantofii cu toc, fardurile… În general se amuza, dar când mă apropiam de poșeta asta, în special… Pretexta că a dat foarte mulți bani pe ea și că-i stric încuietoarea.

– Nu sunt fană vremea lui Pazvante, dar trebuie să recunosc că e o piesă de colecție frumoasă. Ar merita un loc într-un muzeu al anilor ’90.

– Eu zic că merge purtată și acum. Și anii ’90 nu sunt vremea lui Pazvante!

– Cum zici tu…

„Of, chiar nu înțeleg ce găsesc atât de distractiv! Vreau muzica mea, nu zbânțuiala asta! Și e atât de aglomerat, uf, n-am aer!”

    Ramona dansase de câteva ori, dar deja se plictisise. Se uita la cei din club: unii deja beți, unii dansau, dar majoritatea erau lipiți de telefoane, obiecte „magice”, ce deveniseră extensii ale mâinilor. Ce dependență o mai fi și asta? Îi vedeai la mese (vorba vine mese, niște chestii joase, ca taburetele), butonând de zor la telefoane. Cei de pe ringul de dans își făceau selfie-uri în draci, iar în secunda doi le și urcau pe rețelele de socializare, unde își dădeau check-in. Să vadă, domne, toți proștii că ei se distrează. Asta e distracție? Dacă cineva ar ateriza direct de acum 20 de ani în prezent, precis s-ar cruci. Și-ar dori să se trezească din cel mai negru coșmar.

    Nu era genul de distracție al Ramonei. Își aducea aminte de Revelioanele de altădată, de când era mică. Revelioanele organizate de părinții ei, când îi era ciudă că o trimiteau la culcare tocmai când era mai interesant. Dar parcă ea îi asculta… Mergea în dormitor, iar după câteva minute se întorcea, pretextând că și-a uitat ursulețul, păpușa, că îi e sete și așa mai departe.

     Mai puține posibilități, dar erau mai fericiți. Ținea minte când aveau musafiri și se dansa până dimineața pe melodii ca lumea. Aia da muzică! Disco, tango-uri, blues-uri… Învățase și ea cum se schimbă și se derulează casetele, era așa mândră de asta… Ține minte ce se necăjea când casetofonul prindea banda. Apoi au apărut CD-urile, Youtube-ul… Și odată cu ele, a dispărut și farmecul casetelor.

    Muzica asta e de dat din cap pe ea, nu de dansat. Parcă era străină de generația ei, simțea că nu avea nimic în comun cu cei de aceeași vârstă. I se păreau cu toții superficiali, preocupați numai de mall-uri, cluburi, haine de firmă, telefoane cât mai performante, lucruri de fațadă, care n-au o valoare adevărată. N-avea ce discuta cu cei de la acea petrecere, dar ce, puteai să discuți? În vacarmul ăla… Plus că toți o priveau ca pe un extraterestru. Se mirau de îmbrăcămintea ei, fetele își aruncau una alteia priviri cu subînțeles, de genul „Paparuda asta de unde o fi apărut?”. După părerea ei, ele erau îmbrăcate ca niște paparude. Unde  s-a dus bunul gust, Doamne? Alt aspect care o deranja: cu toții erau sclavii modei. Au văzut pe nu știu cine că purta brățară de la o firmă anume, gata, toată lumea își ia! Se poartă nu știu ce? Nu contează că nu-mi place sau nu-mi stă bine, are cutărică, trebuie să am și eu! Cam asta e atitudinea… E de ajuns să te uiți în clubul ăsta: sunt îmbrăcați la fel, se mișcă la fel…

„Uf, ce plictiseală… După miezul nopții o șterg. Să ciocnim paharele de șampanie, să le zic „La mulți ani!” și-mi chem un taxi. Chiar dacă e nebunie, nu cred să plece mulți fix la miezul nopții. Mă duc acasă, fac o baie fierbinte cu spumă, îmi pun muzica mea preferată… Așa trebuia să fac de la început, a trebuit să mă iau eu după Andreea.”

– Ramona, Ramona!

Andreea îi țipa în ureche de zor, pentru că altfel n-avea cum să se facă auzită în acel zgomot infernal.

– Se apropie miezul nopții! Hai să ieșim afară de acum, să vedem artificiile! În ultimul moment se vor înghesui toți.

– Ai dreptate, să mergem! Oricum voiam să iau o gură de aer, mă sufoc aici! urlă și Ramona, la rândul ei, în urechea Andreei.

   S-au îndreptat cu oarece greutate prin mulțime, spre ieșire. Începuse să se aglomereze și afară, deja erau oameni cu sticle și pahare de șampanie în mâini și bineînțeles, cu nelipsitele telefoane. Pardon, astea erau deja lipite cu Superglue de degetele lor. Nu le-ar fi dat drumul nici dacă i-ar fi electrocutat, musai să transmită în direct momentul intrării în 2017, altfel e ca și când miezul nopții nici n-ar fi sosit.

– Ohhh, urechile mele! Am surzit de la muzica aia! Ce bine e afară!

– Scoate și tu telefonul, să facem o poză! Cu al meu am făcut atâtea, încât s-a dus bateria.

– Ești culmea!

Ramona căuta de zor în poșeta mamei, care-i plăcea atât de mult.

– Unde o fi telefonul ăla?

– Hai mai repede, că ne prinde 2018, ce 2017!

– Stai, că nu găsesc telefonul, sper că nu l-am pierdut! Ah, ce e asta?

– Ce?

– Nu știu, ceva lucios, ca o oglindă… Nici n-am observat că era aici. Cred că-i un ciob. Ahhhh!

– Ramona?

   Totul s-a petrecut așa de repede, că Andreea nici nu avu timp să reacționeze. Ramona simțea că se învârte, și se învârte… Până s-a prăbușit la pământ.

                                                           – VA URMA –

Sursa foto: Politica ta – WordPress.com

by -
12

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 29

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

   Capitolul 25-În care o tragedie stă să se întâmple…

Capitolul 26-În care o veste bună nu e sărbătorită cum se cuvine…

Capitolul 27-În care timpul zboară ca vântul și ca gândul…

Capitolul 28-În care inima este cuprinsă de îndoială…

Capitolul 29
     În care tragedia se întâmplă…

– Bună dimineața, rază de soare!
– Neața, habibi! îi răspunde ea, căscând.
– Somnoroaso! Ați dormit bine, prințeselor?
– Am visat așa de frumos!
– Foarte bine. Nu-mi spui și mie ce ți-a înseninat chipul?
– Ba da. V-am visat pe tine și pe Yasmine. Vă jucați așa de frumos în curte, iar eu vă priveam de la balcon. Unul din servitori îți adusese o cămilă și ai urcat-o pe fiica ta în spatele ei. Era atât de fericită! Bătea din palme și te striga. Avea vreo trei anișori și un păr negru splendid…
– Ca al mamei sale, adaugă el zâmbind. Sper să fie la fel de frumoasă ca mama ei! Să fie la fel, lipsită de cusur!
– Și la fel de sufletistă ca tatăl ei!
– Și la fel de deșteaptă ca mama ei!
– Și la fel de… de… minunată! Ca tatăl ei! zice ea, amuzată de propria ezitare.
– Și eu cum apăream în visul tău?
– Erai la fel de chipeș. Un prinț călare pe un armăsar alb!  
 Amândoi încep să râdă în hohote. Se îmbrățișează. Își îndreaptă privirea spre cer, în semn de recunoștință pentru fericirea lor. Copilul ăsta este rodul iubirii lor. Copilul ăsta va fi lumina ochilor lor. Yasmine va fi prințesa părinților ei. Și mai sunt cel mult trei luni până se va naște…
Ahmed ia hotărârea de a tăia câțiva miei și de a-i împărți celor săraci, în cinstea copilului cu care Allah l-a binecuvântat. Totul este însoțit de muzică, tobe răsunând și de o petrecere în cocheta lor casă. Frații lui Nur nu lipsesc nici ei, sărbătorind totodată și copilul pe care soția lui Mehmet urmează să-l nască. Distracția e în toi când unul din servitori vine la Nur și o anunță că are un musafir, care însă nu și-a dezvăluit identitatea. Ea se apleacă asupra lui Ahmed și-i șoptește la ureche:
– Habibi, avem un musafir secret! Mergem să-l întâmpinăm?
– Ce musafir?
– Nu știu. O să vedem.

    Se ridică împreună și părăsesc camera de zi, îndreptându-se spre intrare. Holul nu este nicidecum un coridor îngust, ca în casele occidentale. Marocanii pun mare preț pe designul interior, casele lor sunt adevărate opere de artă. Totul este plin de culoare. Totul este făcut cu bun gust. Casele marocane sunt adevărate colaje de culori, mirosuri și cântece. E imposibil să nu admiri atmosfera animată, specifică acestei culturi. Nur și Ahmed zăresc un bărbat sprijinindu-se de marginea fântânii arteziene de la parter. Sunt observați, la rândul lor, de către necunoscut. După ce se salută, Nur îl întreabă îndrăzneață:
– Cine ești? Ce cauți aici?
– Nu prea cunoști bunele maniere, verișoară!
– Poftim? Probabil mă confunzi. Eu nu-s verișoara ta!
– Ba da. Eu sunt Hussein Abdullah, fiul unchiului tău, Mahmud!
– Ce cauți aici, netrebnicule? Cum îndrăznești să apari în fața mea?
Hussein își îndreaptă privirea spre Ahmed și-i zice cu nonșalanță:
– Sidi Ahmed, nu ai fost în stare să-ți educi soția! S-o înveți pe nerușinata asta să-și țină gura închisă, adaugă el, atingându-i fața lui Nur. E și însărcinată!
– Tinere, ai grijă cum vorbești de soția mea! se răstește Ahmed.
– Ce vânt te-aduce pe aici, vere? îl întreabă ea, vizibil iritată, dar încercând să rămână calmă. Lucru imposibil, de altfel.
– Am venit să te văd, s-o cunosc pe vara mea. Ești frumoasă foc!
– Lasă lingușeala, netrebnicule!
– Nu te enerva, draga mea Nur! Vreau doar să te rog ceva.
– Aoleu!
– Tata a murit!
– Slavă Domnului! afirmă ea, nu fără a scăpa de privirile sceptice ale celor doi bărbați.
– Și, continuă Hussein, aș avea nevoie de ajutorul lui Mehmet. Într-o chestiune legată de moștenire, în condițiile în care el e singurul fiul major al unchiului Ali Hassan. Eu am vorbit cu el, însă se încăpățânează să nu mă ajute. Convinge-l!
– Și de ce aș face asta? După tot răul pe care ni l-a făcut Mahmud… Piei din fața mea! Să nu îndrăznești să-mi mai ieși în cale, jigodie!
– Ai auzit ce ți-a zis soția mea! Gărzi, dați-l afară!
– Ai s-o plătești, târfo! strigă la ea, în timp ce este luat pe sus și dat pe ușă afară.
    Pe Nur o podidesc lacrimile, amintindu-și de scumpul său tată. După ce i-au omorât părintele, cum îndrăznesc să vină la ea?! Ce oameni lipsiți de scrupule, ce oameni mizerabili! Ahmed îi observă starea, însă nu-i spune nimic. O conduce în dormitorul lor, după care se întoarce în camera de zi pentru a discuta cu Mehmet. Așa află că la mijloc se află o fabuloasă moștenire la care au dreptul atât copii lui Ali Hassan, cât și cei ai vărului său. Hussein încearcă să obțină mai mult decât i se cuvine, însă legea nu e de partea sa. Mehmet e interesat să descopere ce neînțelegeri au existat între cei doi veri,  cu ce era șantajat tatăl său. După ce petrecerea se termină, după ce Ahmed conduce musafirii, se întoarce la Nur, pe care o găsește îmbufnată, cu ochii roșii. A plâns, dar s-a mai calmat.
– Canim, ești bine?
– Da, sunt bine…
– Stai fără grijă! Nimeni nu-și va mai bate joc de soția mea sensibilă! Nu voi permite nimănui s-o supere!
    Nur se învelește și se culcă. Ahmed o lasă în pace. Știe că e supărată, că nu are chef să vorbească. Se așază lângă ea în pat și stinge lampa…

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

– Târfa! M-a tratat cu spatele. Știam eu că nu ne va ajuta! Frate, de ce m-oi fi luat după tine, nu știu!
– Las-o în pace! Avem noi ac de cojocul ei!
– Ce vom face?
– Am o veste bună pentru tine! Turcoaica nu ne are doar pe noi dușmani.
– Serios?
– Ai uitat ce s-a întâmplat? Tata o măritase cu sidi Osman, dar ea a fugit și s-a căsătorit cu fiul lui. E o ușuratică! Fiul cel mare al lui Osman și fratele lui Ahmed ar da orice s-o vadă moartă pe Nur.
– Aha! Și vrea să facem noi treaba asta murdară, dacă am înțeles bine.
– Exact! Plătește foarte bine și nu ne strică un astfel de prieten. Nu uita din ce familie face parte! Dar înainte de a o omorî ne vom folosi de ea pentru a ne atinge și obiectivele noastre…
– Așa… Ce am de făcut? îl întreabă Hussein nerăbdător.
– Va trebui să-i surprindem într-un moment în care sunt amândoi plecați de acasă. Tu vei fi bine deghizat, nu o să te recunoască nimeni. O vei împușca în abdomen ca să piardă sarcina. Apoi, oamenii noștri vor apărea și-l vor lega pe Ahmed, dacă e nevoie îi vor aplica o lovitură ca să-l lase inconștient. O vei lua pe Nur și o vei aduce în curtea din spate. Trebuie să fii vigilent! Totul ar trebui să aibă loc noaptea, într-una din plimbările lor nocturne. O vom șantaja pe Nur să facă ce vrem noi, îl vom chema aici pe Mehmet. Vom obține ce dorim, după care o vom putea omorî și-l vom chema pe Mohamed la funeralii…
– Ești sigur, frate? Dacă ne va pune Mehmet piedici?
– Va veni aici singur, nu va avea martori. Și dacă e nevoie, vom recurge la violență.
– Bine. Ți-am spus, fii vigilent! Știu că ești băiat deștept!
– Te poți încrede în mine, frate!

*** *** *** *** *** **** *** *** *** *** *** *** ***

     În ziua următoare, Nur petrece mult timp în pat, fără a vorbi cu cei din jur. E căzută pe gânduri, e neliniștită, ba chiar își face griji pentru Ahmed, care a plecat pentru a rezolva câteva treburi în medina. Seara, când îl vede intrând din nou pe ușă, se ridică din pat și-i sare în brațe bucuroasă, de parcă i s-a luat o piatră de pe inimă.
– Hoș geldin, sevgilim! (Bine ai venit, iubitule!)
– Ce-ai pățit, draga mea? o întreabă nedumerit. Văd că te simți mai bine!
– Cok sukur! Ești teafăr și nevătămat!
– Nur, ce-i cu tine, scumpa mea?
– Mi-am făcut griji pentru tine, pentru viața ta!
– De ce?
– Pentru că netrebnicii aia sunt în stare de orice! Te poți aștepta la orice din partea lor. Sunt lipsiți de scrupule!
– Stai fără grijă! Nu va îndrăzni nimeni să se lege de mine și de soția mea! Hai să facem o plimbare sub clarul lunii! Vom lua câteva gărzi cu noi, care ne vor veghea din umbră, ca să fii tu liniștită!
– Ești sigur?
– Fii liniștită! N-o să se întâmple nimic! Te asigur.
– Dacă zici tu…

      Cei doi soți ies din casă și merg să servească cina la un restaurant. Ceea ce nu știu ei e că sunt urmăriți îndeaproape de gărzile lor, dar și de Hussein și de oamenii acestuia. După aceea, fac o plimbare prin târg și când ies din aglomerație, observă că în fața lor s-a postat un bărbat cu chipul acoperit. Acesta își îndreaptă arma spre pântecul lui Nur. Apasă pe trăgaci, însă Ahmed reacționează mai rapid, împingând-o într-o parte. Totul se întâmplă într-o fracțiune de secundă. Nur alunecă pe pământul cald și întoarce capul spre soțul ei. Atunci remarcă catastrofa: Ahmed întins pe jos, cu o rană în zona abdominală. Se apropie de el și începe să urle de durere. Lumea de pe stradă se apropie de acel loc, ceea ce le îngreunează sarcina tâlharilor, care se văd nevoiți să se retragă.
     Oamenii lui Ahmed îl ridică pe sus și-l duc degrabă acasă la ei, chemând un doctor. Nur este distrasă, nu se uită la nimeni, nu aude niciuna din întrebările servitorilor. Se așază în fața pianului și începe să cânte din memorie un fragment dintr-o simfonie de Bethoveen. Întreaga casă e inundată de sunetele muzicale ce-ți fac pielea ca de găină. Atmosfera e sobră, cu o notă tragică. Degetele lui Nur apasă clapele fără încetare. Însă mintea ei e departe. Ceea ce s-a întâmplat a șocat-o. Totul s-a întâmplat prea brusc, ea n-a putut și nu poate face nimic. Ahmed a fost împușcat. Se află la granița dintre moarte și viață, din cauza ei. S-a sacrificat pentru ea și pentru fiica lor…
       Două servitoare se hotărăsc să o scoată din transă. Starea ei de spirit ciudată le îngrozește. Pare să fi înnebunit. Se apropie de ea și o scutură puțin, după care îi dau să bea un pahar cu apă. Ea se simte mai bine, vor s-o conducă în dormitor, însă trec pe lângă camera în care fusese așezat Ahmed. Ușa era deschisă. Pe un pat se afla întins rănitul. Sub ochii lui Nur, medicul acoperă corpul soțului ei cu un cearșaf alb. Simte cum pământul se învârte odată cu ea, este cuprinsă de un tremur și începe să plângă.  Se apropie de Ahmed și strigă la cei strânși în jurul lui:
– Ce i-ați făcut soțului meu? Ahmed! Habibi!
Vrea să tragă cearceaful cu care este acoperit, însă e oprită de medic. Acesta o trage după el, în ciuda protestelor și a plânsetelor. O scoate din cameră și o convinge să-l asculte:
– Doamnă, îmi pare rău că trebuie să vă dau această veste, însă soțul dumneavoastră a murit. Am făcut tot ce am putut pentru el. Condoleanțe!
– Pot să-l mai văd o dată, vă rog? îl întreabă ea, deodată calmă.
– Îmi pare rău, dar nu…
Nur se îndreaptă singură spre dormitorul ei și a lui Ahmed, cu mâinile așezate pe pântece. Închide ușa după ea și se pune în pat, strângând la piept perna lui Ahmed, perna mirosind asemenea soțului său. Lacrimile îi brăzdează chipul și nu-și poate înăbuși țipetele. De data asta nu vine nimeni. Este lăsată în pace, să-l plângă pe cel răposat. Și plânge. Și plânge. Ahmed a murit, prințul pe cal alb a fost răpus. Acum a rămas să înfrunte viața de una singură.
– Ahmed, de ce m-ai părăsit? De ce?

Inima-mi plânge,
        Sufletu-mi jelește,
        Pe prințul cel viteaz,
        Pe soțu-mi binecuvântat…
    
        Lacrimile curg,
        Fără încetare,
        De parcă un izvor nesecat
         A izvorât din sufletu-mi nevindecat…

         Totul s-a sfârșit,
         Fericirea-mi a secat,
         Iar lacrimile-mi curg,
          Îmi curg pe obraji…
    
Kalbim ağliyor,
Yüreğim kaybediyor,
Güçlü prensim için,    
Iyi kocam için…

Gözyaşlarım akıyor,
Sonsuz akıyor,
Sanki susuz bir gol
Gibi  yüreğim den çıkmış…

Gibi herșey bitti,
Mutluluğum kalmadı,
Ve gözyaşlarım akıyor,
Yanaklarımda akıyor…

VA URMA!!!

by -
8
 Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 24
Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24

În care începutul e promițător…

   În dimineața de după nuntă, Cemile se trezește devreme, odată cu primele raze de soare ce se strecoară prin perdeaua de mătase. Își dă seama că prima zi a ei ca femeie măritată tocmai a început. Îi aruncă o privire lui Hakan, îl mângâie pe obraz, îi oferă o sărutare și luându-și halatul pe ea, iese din dormitor. Cu grijă, ca să nu-și trezească soțul. Se duce la baie, se spală pe față și își admiră lung chipul în oglindă. Face un tur al casei și este încântată să descopere pas cu pas ceea ce-i va fi cămin pentru mult timp de-acum încolo. Hakan s-a gândit la toate, nimic nu pare să lipsească din noua gospodărie, totul e bine pus la punct. Așa că ia hotărârea de a-i pregăti un mic-dejun pe care să i-l servească la pat. Coboară la bucătărie, pune ceainicul cu apă pe foc. Între timp, pregătește pe o tavă niște aperitive, un mic-dejun turcesc ca la carte. Toarnă ceaiul în pahăruțele de cristal. Apoi se îndreaptă cu grijă spre dormitorul lor, ducând tava încărcată cu a ei mireasmă ce-ți trezește stomacul la realitate. Deschide ușa, făcând zgomot. Hakan tresare și deschide ochii, fiind încă sub efectul somnului.

  • Gunaydin, canim! (Bună dimineața, dragule!)
  • Gunaydin, îi răspunde el somnoros.
  • Hai, trezirea! Ți-am adus micul-dejun!
  • Mmm, ce bine miroase!
  • Așa-i? Atunci să ai poftă!

Cemile îi așează tava în față și încep să mănânce, alternând înghițiturile cu câte o gură de ceai fierbinte, ceai capabil să te trezească și din cea mai profundă stare de amorțeală. La un moment, privirile celor doi se intersectează. Un zâmbet timid răsare pe chipurile lor.

  • Elinize saglik!
  • Să înțeleg că ți-a plăcut?
  • Evident, scumpa mea! A fost foarte bun! Ai ghicit că o să mă trezesc cu o foame de lup! Sărut-mâna pentru masă încă odată!
  • Afiyet olsun! Să-ți fie de bine!
  • Și ce facem azi?
  • Nu știu, dragul meu. Ia spune-mi, ce idei geniale pregătește mintea ta? îl întreabă ea, atingându-i delicat fruntea.
  • Păi… cred că ar trebui să ne aranjăm puțin, să ne îmbrăcăm frumos și să mergem să ne plimbăm prin cartierele selecte. Dacă vrei putem face cumpărături, vezi și tu ce-ți mai lipsește! Sunt sigur că nu m-am gândit la toate!
  • Ba dimpotrivă, nu m-aș fi așteptat ca un bărbat să știe așa bine de ce lucruri e nevoie într-o casă. Te felicit pentru asta!
  • Însă tot mai sunt lucruri pe care nu am reușit să le cumpăr… Trebuie să mergem să ne cumpărăm haine noi, dacă tot începem o viață nouă, s-o începem pe picior mare!
  • O, dar ce filosof avem noi aici! afirmă ea amuzată. Fie, mergem la cumpărături! Dar vreau să ne plimbăm și pe faleză!
  • Peki. S-a făcut!

După ce se îmbracă elegant, cei doi proaspăt însurăței ies din casă. Merg braț la braț, simțindu-se de parcă întreaga lume ce-i înconjoară este martoră a fericirii lor. Cemile se simte ca în al nouălea cer. Inima îi este plină de optimism, de voie bună. Și, cel mai important, flacăra speranței este mai aprinsă ca niciodată. Ochii ei reflectă beatitudinea ce i-a luat în stăpânire inima.

  • Cemile, rupe tăcerea Hakan.
  • Da, răspunde ea.
  • Mi-a spus mama că ți-ai dori să studiezi. Îți mai dorești asta, nu-i așa?
  • Da, Hakan. E un vis pe care aș fi tare bucuroasă să-l realizez.
  • Atunci, vei studia. Nu te voi împiedica să-ți construiești o carieră.
  • Ești sigur de asta?
  • Da. Nu am nimic împotrivă. Important e ca tu să fii fericită, mulțumită de tine, de noi.
  • Scumpule…
  • Și încă ceva. Cred că ar fi potrivit să-ți dai demisia de la restaurant.
  • De ce? întreabă ea uimită.
  • Nu are rost să mai muncești atât acolo. Chiar nu are rost. Banii pe care-i câștig eu sunt suficienți.
  • Ești sigur de asta?
  • Sigur că sunt sigur. În plus, studiul necesită timp. Ți-o spun din proprie experiență! Iar Facultatea de Medicină nu e nici pe departe cea mai ușoară!
  • Nu vreau să fac Medicina. Adică mi se pare extraordinar să fii medic, însă nu mă simt capabilă.
  • Eu cred că ești suficient de capabilă pentru asta!
  • Viața pacientului se află în mâinile tale. În funcție de cum și când reacționezi, va supraviețui sau va muri. Nu mă simt pregătită pentru asta!
  • Atunci ce ai vrea să studiezi?
  • Mă gândesc să mă înscriu la Facultatea de Biologie. Să studiez animalele, plantele și oamenii. Viața.
  • Decizia îți aparține! afirmă el cu zâmbetul pe buze.
  • Îți mulțumesc că mă susții, Hakan! Eram necăjită că odată cu părinții mei mi-am pierdut și sprijinul. Dar uite că am un înger păzitor. Tu ești acela!
  • Eu nu fac altceva decât să te iubesc. Restul vine de la sine!
  • Ce frumos spus! Seni seviyorum! (Te iubesc!)
  • Ben de, gulum. (Și eu, trandafirul meu.)

Se strâng în brațe. Ce plăcut e să simți căldura celuilalt în timp ce-ți oferă o îmbrățișare! Acea căldură vindecă orice rană. Acea căldură dărâmă orice punte care ar putea despărți două persoane. Acea căldură întărește legătura formată între două suflete. Acea căldură îți permite să zbori, să plutești deasupra vieții…

O pasăre de-aș fi,

M-aș ridica în zbor,

Aș pluti deasupra lumii,

Aș levita deasupra vieții.

O pasăre de-aș fi,

Aș zbura odată cu sufletul meu

Eliberat din temniță,

Din temnița necruțătoare a suferinței…

O pasăre de-aș fi,

Mi-aș înălța trupul,

L-aș lăsa purtat de adierea

Blândă și plăcută a fericirii.

Sunt o pasăre,

Sunt liberă să zbor unde văd cu ochii.

Sunt o pasăre,

Și-mi fâlfâi aripile neîncetat…

Bir kuș olsam,

Yukarı ucarım,

Ayiyin üstünde gezerim,

Hayatın üstüne gecerim.

Bir kuș olsam,

Yureiyimle beraber ucarim

Zindandan kurtulup,

Üzgün ve vicdansiz zindan…

Bir kuș olsam,

Yucugtumu yukarlara salarım,

Rüzgarla salarım

Sakın ve güzel mutluluğu.

Bir kușum,

Serbesiyim uçmaya gozüm gordüğü yere.

Bir kușum,

Ve kanatlarımı nereye istersem salarım…

**** *** **** *** **** *** **** *** **** *** ****

Sultana Cemile se plimbă prin odaia sa de colo-colo. Nu are stare. Acest loc, acest serai o sufocă. Ar da orice pentru a scăpa din acest loc. Ar renunța la originile nobile, ar renunța la avere. Ar renunța la viața asta blestemată. Câtă lume o invidiază pentru că este fata padișahului, pentru că este căsătorită cu una din pașalele ce decid soarta imperiului! Pentru traiul îndestulat. I-ar oferi toate astea primei persoane care i-ar ieși în cale, cu condiția de a-i lua și povara pe ca o poartă pe umeri, suferința ce-i macină inima.

Și cât îi este de dor! De mama pe care n-a cunoscut-o niciodată, de copilărie, de iubitul, de vechea ei viață. La o vârstă atât de fragedă e nevoită să facă sacrificii imense. A dat cu piciorul fericirii. A fost nevoită. Iubirea nu e pentru capetele încoronate. Iubirea nu e pentru femei. Iar o mică prințesă nu se poate împotrivi destinului. Nu e decât o marionetă politică. Mai sunt și excepții, dar nu are Cemile atât noroc…

A slăbit din cauza supărării, cearcănele îi eclipsează frumusețea ochilor. Pare să fi îmbătrânit cu douăzeci de ani. Poartă numai rochii negre, refuză orice podoabe, bijuterii. Dar oare când va lua sfârșit acest doliu?

Două bătăi în ușă.

  • Intră!
  • Sultanim! i se adresează slujnica făcând o plecăciune.
  • Ce e?
  • Ați primit un bilet. Nu știu cine este expeditorul.
  • Mulțumesc! îi spune Cemile, luând peticul de hârtie. Să nu știe nimeni!
  • Cum porunciți, sultanim!

Slujnica părăsește încăperea, iar Cemile deschide bilețelul. Citește cu voce tare: ,,Dans le jardin.”

Mesajul e de la negustorul evreu, scris special în franceză. O așteaptă în grădina seraiului. Din fericire, pașa e plecat cu treburi. Iese în grabă din odaie și din palat, fără a permite vreunei slujnice s-o însoțească. Se adâncește în grădina verde până când aude un fluierat scurt. Întoarce capul și-l zărește pe Abraham.

  • Sultanim…
  • Abraham bey, mi-ați adus vești?
  • Evident, sultanim! Eu îmi respect întotdeauna promisiunile și înțelegerile.
  • E bine?
  • Da, poetul nostru e foarte bine. Locuiește la Paris. În cele din urmă, nu s-a retras la mănăstire. Cu banii pe care i i-ați oferit și-a deschis o mică afacere. O afacere profitabilă din câte se pare.
  • Cok iyi. Foarte bine.
  • V-a trimis acest mesaj și un mic cadou.
  • Mulțumesc mult! Nu voi uita niciodată acest bine, Abraham bey!

Sultana ia bilețelul și cutiuța acoperită cu catifea, nu fără a-i oferi negustorului o punguță cu galbeni. Se întoarce în odaia sa, dând de înțeles tuturor că a fost pe afară pentru a lua o gură de aer proaspăt. Se așază în fața măsuței de scris. Despăturește foaia de hârtie legată cu o panglică roșie și o miroase. Parfumul lui ce-i face inima să tresalte. Câteva cuvinte scrise îngrijit în franceză. Și-a luat măsuri, pentru orice eventualitate.

,,Ma chérie, je vous écris ces mots. Je suis très bien ici, en France. Je fais des affaires pour recueillir beaucoup d’argents. Nous serons ensemble, je vous promets. Je t’aime, Cemile! Rien ne pourra nous séparer. Notre amour est très fort. Notre amour est éternel. Princesse, la vie sera belle pour nous. Bientôt. Je vous aime !”

O lacrimă de fericire îi răsare în ochii migdalați. O speranță. Deschide cutiuța și este uimită de ceea ce vede. O superbă bijuterie. O broșă încântătoare. Un trandafir din chihlimbar încrustat în argint. Și-l prinde pe caftanul de mătase și se privește în oglindă. Imaginea pare brusc însuflețită, la fel cum se simte și sultana Cemile. Vie…

VA URMA!!!

by -
14

În care ne întoarcem la Fes...

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21

           În care ne întoarcem la Fes…

  • Neața, scumpa mea! spune Ahmed, dând la o parte perdelele de la ferestre.
  • Bună dimineața! îi răspunde Nur, aflată încă sub efectul somnului. Ce e? De ce m-ai trezit?
  • Scumpa mea soțioară, ai dormit o grămadă. E trecut de ora prânzului. Și din câte îmi amintesc eu, ești însărcinată.
  • Așa, și? Ce legătură are una cu alta?
  • Femeile însărcinate trebuie să se alimenteze bine.
  • Allah, acum o să mă disperi cu ceea ce trebuie să facă femeile însărcinate și cu ceea le este interzis?!
  • Așkim benim, gândește-te că acum porți în pântece un prunc! Copilul meu! Copilul nostru! Trebuie să avem grijă de el ca de ochii din cap.
  • Dacă zici tu…

     Ahmed iese din cameră și revine imediat cu o tavă plină ochi cu bunătăți. Ouă fierte, salată, măsline, brânză, sucuk, unt, dulceață, pâine prăjită. Un veritabil mic-dejun turcesc. Și bineînțeles, nu lipsește ceaiul turcesc, pus în simpaticele păhăruțe de cristal. Nur își dă seama, abia acum, că îi este tare foame. Și că ceea ce i-a fost adus pe tavă arată bine. Și că are un soț extrem de grijuliu. Și că trebuie să mânânce. Asta și face. Se înfruptă din mâncare, din când în când mai ia și câte o gură de ceai. În tot acest timp, Ahmed o privește cu un zâmbet până la urechi.

  • Bun a mai fost! afirmă Nur, ștergându-se la gură cu un șervețel. Tare bun!
  • Să înțeleg că nu ți-a fost foame? se hlizește el.
  • Știi tu cum se zice, pofta vine mâncând.
  • Exact, draga mea! Afiyet olsun! (Să-ți fie de bine!)
  • Elinize saglik, Ahmed! (Săru’ mâna pentru masă, Ahmed!) Habibi, ești cel mai minunat soț pe care și l-ar putea dori o femeie! Nu glumesc! Seni seviyorum! (Te iubesc!)
  • Ben de, așkim benim, melegim… (Și eu, iubita mea, îngerul meu…;)

   Nur se ridică, se apropie de el și-i fură o sărutare.

  • Apropo, de unde ai făcut tu rost de sucuk? De unde știai cum arată un mic-dejun tradițional turcesc?
  • Draga mea, am și eu sursele mele. Soțioara mea nu merită oare tot ce-i mai bun? La fel și ea, și fiica noastră…

    Cei doi soți ies în târg, se plimbă printre tarabele pline-ochi de articole vestimentare, mirodenii, bijuterii. Deși nu ar fi crezut niciodată asta, lui Nur îi era dor de Fes, de aglomerația medinei, de atmosfera specifică. Acest târg i se pare fad, nu îi oferă aceeași senzație ca cel din Fes. Acolo, deși este mai aglomerat, deși n-ai unde să arunci un ac, târgul este sufletul orașului. E un loc animat, colorat, zgomotos și extrem de fermecător. Nu degeaba Fes-ul este cunoscut drept una dintre inimile lumii islamice. Acel loc este încărcat de istoria a zeci, sute de generații, este martor al evoluției islamului, al schimbărilor apărute de-a lungul timpului. Aici timpul pare să fi stat în loc, străduțele înguste și zidurile înalte alcătuind un labirint încărcat de istorie…

    După ce fac câteva cumpărături, Nur și Ahmed se întorc la hotel, lasă bagajele și ies să se plimbe pe plajă. Ea își dă jos voalul de pe cap, lăsându-și părul să fie desfătat de către razele neastâmpărate ale soarelul. Se îmbrățișează și stau câteva clipe așa. Timpul pare să stea în loc. Ei par a fi parte al acelui colț de lume, fără ei tabloul ar fi incomplet, lipsit de farmec.

  • Seni seviyorum, Ahmed!
  • Ben de seni seviyorum, Nur!

    Buzele lor intră într-un dans pasional al vieții și al morții, al iubirii și al urii, al frumosului și al urâtului. Într-o lume a discrepanțelor, acest sărut reprezintă lumina de la capătul întunecatului tunel, rezultat al sentimentelor profunde, de nestăvilit. Într-o lume în care răul și hidoșenia par să pândească de după colțuri, cu colții pregătiți să-ți sfâșie sufletul, iubirea reprezintă cel mai puternic scut, un scut mult mai puternic decât orice, mai puternic și decât bronzul celest al zeilor. Ce nectar, ce ambrozie, când ai la îndemână iubirea, iubirea izvorâtă din inimi de aur?!

  • ..
  • Spune, scumpa mea!
  • Ahmed, am stat și m-am gândit…
  • Și?
  • Consider că ar trebui să ne întoarcem la Fes. Chiar mi-e dor de medina, de oamenii de acolo, de toată acea veselie și armonie…
  • Nu-mi vine să cred, adaugă el răzând. Să înțeleg că ți-e dor și de tradițiile de acolo?
  • Nu, de alea nu! Sunt tradiții tâmpite! Nu voi fi niciodată de acord cu ele. Nu am de gând să le respect, decât dacă viața noastră ar sta legată de un fir de ață. Aș face orice pentru binele tău, pentru binele fiicei noastre…
  • Și eu aș face orice pentru voi, fetele mele!
  • Te avertizez de pe acum! Dacă tradițiile alea aiurite îmi vor necăji fiica, dacă o vor face nefericită, dacă îi vor distruge viața, o să îi permit să le încalce. Și tu nu te vei împotrivi! Jură! Jură pe copilul pe care-l am în pântece că vei face orice pentru fericirea ei!
  • Jur! Jur pe ce vrei tu! Cum aș putea să provoc nefericire celor mai dragi ființe din viața mea? Nu uita că nu am pe nimeni pe lume, în afară de tine și de micuța Yasmine. Voi sunteți tot ce am mai scump pe lumea asta!
  • Ahmed, te iubesc nespus de mult! afirmă Nur cu lacrimi în ochi. Te iubesc pentru că ești un om minunat, pentru că în spatele acestei măști se află un om sensibil, un om cum rar întâlnești, un om care, din fericire, este soțul meu…
  • Nu plânge, prințesă! Vremea lacrimilor a trecut…

    După încă două zile petrecute în Tunis, Nur și Ahmed se îmbarcă pe un vas cu care călătoresc până în portul Tanger. De aici se îndreaptă spre Fes.

  • Am ajuns, scumpa mea soțioară!

     Nur privește tot ceea ce o înconjoară. Are o plăcere nemăsurată de a se afla în aglomerația medinei. Mirosurile de mâncare proaspătă, vocile stridente ale vânzătorilor ambulanți… Totul o face să se simtă mai liniștită, fericită. Da, se simte ca acasă. Acum se va putea bucura de acest loc. E alături de bărbatul pe care-l iubește, de copilul ce urmează să se nască, de frații săi. Nu mai este închisă într-o colivie, nu mai este nevoită să suporte un soț pe care-l urăște, nu se mai simte restricționată de tradiții. Se simte liberă. Liberă într-o lume a coliviilor ce abia așteaptă să fie deschise.

     Bineînțeles că nu vor locui în casa răposatului Osman. Nur, cel puțin, nu ar fi în stare să pășească acolo. Nu. Vor sta acasă la Mehmet până când va fi reamenajată casa lor de la marginea târgului. Cu această ocazie, va putea fi alături de frații săi, vor putea petrece momente împreună, vor putea depăna amintiri…

  • Hoș geldiniz! le urează Mehmet.
  • Hoș bulduk, abi! îi răspund Nur și Ahmet.
  • Ce dor îmi era de tine, frate! afirmă Nur, strângându-l în brațe pe Mehmet. Of, ce te-ai maturizat!
  • Iar tu ai rămas neschimbată! La fel de tânără, la fel de frumoasă!
  • Ali unde este?

    Atunci intră în încăpere un adolescent, care seamănă puțin cu micuțul Ali.

  • Ali! zice Nur uimită.
  • Hoș geldiniz! se aude vocea schimbată a lui Ali.
  • Of, ce mare ai crescut! spune Nur în timp ce lacrimile-i șiroiesc pe obraji. Scumpul meu Ali! Vino la sora ta!

    Cei doi se strâng în brațe. Nur îi mângâie părul și-l privește. Simte un gol, o cicatrice pe care nu a lăsat-o în pace și care acum îi provoacă din nou suferință. Nu se poate stăpâni, un șuvoi se revarsă din inima ei, un șuvoi însoțit de amintiri dureroase.

  • Abla, adaugă Ali, suspinând. Seni cok ozledim! (Mi-a fost tare dor de tine!)
  • Și mie, scumpule. Când ai crescut atât? Ai 13 ani! Nu-mi vine să cred! Speram să nu mai crești. Să rămâi același Ali cu care mă jucam prin livada de portocali din Izmir.
  • Mi-e tare dor de părinții noștri, pare să fi trecut o veșnicie de când nu i-am mai văzut…
  • Și mie mi-e dor de ei, nespus de tare… De-aș putea aș da timpul înapoi, aș fi rămas în Izmir alături de mama și de Cemile. Măcar am fi murit împreună…
  • ..
  • Ali, canim benim. Sunt aici, nu te voi mai părăsi. Când vei avea nevoie de mine, îți voi fi alături. Voi face posibilul să-i țin locul mamei, știu că e imposibil, însă voi încerca…
  • Nur abla…
  • Hai, lăsați lacrimile! Viața merge înainte! îi întrerupe Mehmet.

    Cu toții merg în salon și se așează la masă, însă nu la masă ca occidentalii, ci direct pe jos, pe niște perne frumos colorate, cu franjuri.

  • Abi, avem să-ți dăm o veste!
  • Ce e, Nur? Sper că e de bine, Inșallah!
  • E de bine, abi! Nu știu dacă ați observat, însă sunt însărcinată. Eu și Ahmed vom avea un copil!
  • Cok guzel! Ce mă bucur să aud asta! Și soția mea e însărcinată, în primele luni.
  • Harika! (Super!)
  • Zic să sărbătorim, adaugă Ahmed.
  • Iar eu zic că e o idee foarte bună, cumnate!

     În acea seară are loc o frumoasă petrecere în casa lui Mehmet. Sunt chemate dansatoare și cântărețe. La bucătărie se gătește de zor. Nur este tare încântată să-și revadă cumnata și din ce discută, își dă seama că vor naște cam în aceeași perioadă. Important e ca bebelușii să fie sănătoși și, implicit, să fie lumina ochilor părinților lor. Atmosfera de petrecere marocană o fascinează pe Nur, care până acum a fost indiferentă la astfel de manifestări. Stă ce stă și se uită la Ahmed. El o soarbe din priviri, pe când ea îl privește cu admirație. Ahmed e prințul ei, care călare pe un armăsar alb, a smuls-o din ghearele tristeții, a nefericirii…

     Ies pe balcon și se uită la stelele de pe boltă, dar și la măreața Lună. Aceasta îi privește zâmbind, inima tresăltându-i de bucurie la gândul că a reușit să-i aducă împreună pe cei doi. Cine a zis că întunericul și răcoarea nopții sunt simboluri ale răului? Cine a zis că sentimentul nu poate prelua cârma din mâinile rațiunii? Totuși când vasul străbate ape tulburi, trebuie să lăsăm rațiunea să-și spună cuvântul. Dacă nici rațiunea nu poate găsi o soluție, mai bine lăsăm sentimentul să țină cârma în continuare, vegheat îndeaproape de lumina plăpândei luni…

                      Iubirea, veșnică avuție,

                         Iubirea, izvor de fericire,

                         Iubirea și o lacrimă pe-obraz…

                         O! măiastră regină a nopții,

                      Vegheaz-o făr’de răgaz…

 

                       Așk, en değerli varlık,

                       Așk, mutluluk sacan bir suru,

                       Așk ve yüzde damlayan bir gözyaşı…

                       O! Bir gecenin kralicesi,

                       Koru buna aşkı biraz…

               VA URMA!!!

by -
15

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20

            În care căsătoria e o etapă a vieții…

     Pregătirile pentru nuntă încep. Cemile și-a luat un lung concediu și toată ziua aleargă de colo-colo pentru a organiza un eveniment unic, cel mai spectaculos din viața ei. Se va căsători, va deveni femeie măritată. Nu-i vine să creadă cât de repede a trecut timpul. Mai ieri era o adolescentă, iar acum are douăzeci și unu de ani. Douăzeci și una de primăveri. Filele calendarului au zburat cu repeziciune. De acum e om matur, gata cu joaca! Trebuie să învețe să-și controleze sentimentele, emoțiile. În scurt timp va fi soție și, cine știe, mamă. Va deveni doamna Atıksoy. Domnișoara Abdullah va muri. Cu siguranță, acesta e cel mai mare regret al său, că va renunța la numele Abdullah. Cea mai de preț amintire rămasă de la familia sa. Dar dacă va avea un fiu, cu siguranță îi va pune numele Abdullah. Da, așa va face!

    Soacra sa, doamna Hatice, a îndrăgit-o din prima clipă în care a văzut-o. S-a bucurat nespus de mult să afle că fiul ei se va căsători cu o fată bine educată, manierată, cu o adevărată gospodină. Și Cemile a îndrăgit-o pe evlavioasa femeie, îi poartă un respect profund știind că și-a crescut singură cei doi băieți. O femeie curajoasă, o femeie puternică. E sigură că se vor înțelege bine. Dar ceva îi amintește de mama sa. Căldura vocii, blândețea ochilor, dragostea nemărginită pe care le-o poartă copiilor săi. Când se gândește la asta, simte un gol puternic, un gol ce nu poate fi umplut de altceva. Să-ți pierzi părintele… Ce durere, ce chin! Ce n-ar da s-o aibă acum alături pe mama sa, să o însoțească prin magazine pentru a-și alege rochia! Ba nu, ar fi purtat minunata rochie a mamei sale. Își amintește că într-o zi, acum câțiva ani, făcea cu mama sa ordine printre haine. Au scos și rochia de mireasă din dulap. Cemile a probat-o, însă bineînțeles că îi era prea mare.

  • Kızım, când vei mai crește rochia asta o să-ți vină perfect! Toată lumea se va uita la prințesa mea când va apărea astfel la nunta ei. Vei străluci de frumusețe, iar eu voi radia de bucurie. Of, scumpa mea, ce repede trec anii! Mâine-poimâine te vei mărita și vei pleca la casa ta. Dar până atunci, profită maxim de acești ani frumoși, adăugă Latiffa, mângâindu-i părul catifelat.
  • Cemile, fata mea, ce-ai pățit? îi întrerupe Hatice gândurile. De ce plângi?
  • De fericire…
  • Și eu boceam ca tine înainte să mă mărit, dar lasă, totul va fi bine! Haide să probezi rochia asta!

       După ce se îmbracă cu rochia aleasă de soacra sa, se privește în oglindă și este uimită de ceea ce vede.

  • E superbă…
  • Așa e, dragă. Nu e foarte încărcată, însă e elegantă. Exact cum trebuie să arate nora mea!
  • Mulțumesc, Hatice Hanım!
  • Nu-mi mai spune așa, spune-mi ,,mamă”!
  • Voi încerca! spune Cemile râzând.
  • Hai să cumpărăm rochia și să plecăm! Mai avem și altele de rezolvat.

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

    Cineva bate la ușă.

  • Intră!

    O tânără servitoare intră în odaie, aducând cu ea un teanc de scrisori.

  • Prințesă, a venit corespondența! Uitați-o aici!
  • Mulțumesc, Teresa! Nu te-a văzut nimeni când ai venit cu ele aici, nu-i așa?
  • Am fost precaută, prințesă. Nu m-a văzut nimeni.
  • Bine, atunci. Dă-mi-le!

    Domnița împrăștie scrisorile pe masă și le verifică pe fiecare în parte.

  • Trebuie să fie pe undeva! Sigur mi-a trimis o scrisoare. Sunt sigură de asta…. Nimic! se răstește ea în limba turcă.
  • Prințesă, s-a întâmplat ceva? întreabă servitoarea în spaniolă, speriată.
  • Nu-i nimic, Teresa! Așteptam un plic, însă n-a ajuns. Poți să le duci în biroul tatei…

       Servitoarea face ce i s-a cerut.

  • Nu pot să cred! Niciun mesaj. Netrebnicul m-a uitat! Fir-ar să fie! bodogăne prințesa în turcă.
  • Isabella, ce s-a întâmplat? întreabă mama ei intrând în încăpere.
  • Nimic, mamă, răspunde ea, tresărind.
  • Cum nimic? De ce ești așa nervoasă? Așteptai o scrisoare?
  • Da, mamă.
  • De la cine?
  • Peste două zile împlinesc nouăsprezece ani! Așteptam și eu măcar o scrisoare de la mulți ani, de la una din rudele noastre…
  • Dacă Latiffa și familia ei ar fi fost și astăzi în viață, cu siguranță nu ar fi uitat de ziua ta…
  • Așa e…
  • Sper că te pregătești pentru petrecerea de ziua ta! Va veni multă lume, inclusiv niște prințișori…
  • Of, annem! Nu putem să nu ne gândim la măritișul meu?
  • Kızım, nu uita că situația noastră nu e prea bună! Tatăl tău e bolnav și nici nu vreau să mă gândesc la ce ar urma dacă el moare…
  • O să ne întoarcem în Turcia, sper!
  • Ba nu, draga mea. Vom rămâne aici! Nu uita că tu ești unica moștenitoare a familiei noastre și că unii ar fi în stare de orice pentru a fura ceea ce ți se cuvine! Dacă te căsătorești cu un om influent, cu siguranță nu va îndrăzni nimeni să se lege de tine…
  • Of, annem!
  • Prințesă Alice, le întrerupe o servitoare, făcând o plecăciune, Alteța Sa Prințul Alfonse vă așteaptă în salon.
  • Mă duc să văd ce dorește, apoi mă întorc ca să vedem ce rochie vei purta la petrecere.
  • Mai sunt două zile!
  • Kızım, mereu trebuie să fii pregătită! Ține minte!

        Fatma Alice pleacă, iar Isabella iese pe balcon. Scrutează marea în speranța că va zări vasul căpitanului Hakan.

  • Of, Hakan! De ce-mi faci asta? Neden?

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

        Logodna celor doi miri are loc la restaurantul în care s-au cunoscut. Patronul restaurantului și soția acestuia vor juca rolul familiei miresei, fiindu-le alături celor doi tineri într-un moment atât de important. Istanbulun Umutu. Speranța Istanbulului. Speranța tinerei Cemile devenită realitate. Mirilor li se pun pe degete verighetele de aur legate cu o panglică roșie, panglică tăiată de fratele lui Hakan. După momentul plin de simbolistică, are loc o mică petrecere de logodnă, după care fiecare se întoarce la el acasă.

       Cemile intră la ea în apartament. Se privește în oglindă. Părul șaten prins într-un coc, ochii negri ca pana corbului, buzele trandafirii. Își fixează privirea asupra reflexiei sale. Pentru o clipă, are impresia că zărește un chip asemănător cu al ei, diferențiat printr-o aluniță situată deasupra buzelor. Uimită atinge acea porțiune a feței. Nimic. Închide ochii și când îi redeschide alunița a dispărut.

  • Din cauza oboselii am și vedenii, mai nou. Cred că ar trebui să mă culc. Cine știe ce feste îmi va mai juca mintea, își zice ea.

      După ce se schimbă de rochia albastră, se așază în pat. Adoarme de îndată. Nu e prea ușor să fii mireasă. Câtă oboseală, câtă bătaie de cap! Emoții, bucurie, melancolie. Sentimente contradictorii. Însă ceea ce frumoasa prințesă nu și-a dat seama e că imaginea reflectată de oglindă nu a fost rodul imaginației sale. Ceea ce frumoasă prințesă nu știe e că acea oglindă a fost martoră la confuzia și neliniștea unei alte prințese. A unei prințese care s-a sacrificat. A meritat acel sacrificiu ori ba? Asta rămâne de văzut…

       Conform tradiiților turcești, noaptea de dinaintea nunții este Kina Gecesi, mai exact, Noaptea de henna. Acasă la Cemile se adună multe femei, doamna Hatice, rude ale acesteia, vecine, dar și soția patronului. Aceasta este ultima petrecere a miresei, înainte de a deveni femeie măritată. Sunt preparate bunătăți, dulciuri, se dansează. O voie bună domnește asupra micuțului apartament. Cemile este uimită când își vede soacra intrând în cameră cu o tavă. Pe aceasta zărește un vas cu henna înconjurat de candele aprinse. Câteva femei încep să îi dea mâinile și picioarele cu henna.

  • De ce îmi aplicați henna acum? întreabă ea mirată peste măsură.
  • Fetițo, așa e tradiția, îi răspunde o femeie de vârstă mijlocie. Credeai că nu vom respecta tradiția? adaugă ea pe un ton șugubăț.
  • La noi sunt altele tradițiile…
  • Cum adică, kızım?
  • Hatice annem, la noi se aplică henna înainte de oficierea căsătoriei. Părinții mei sunt marocani.
  • Kızım, câte bordeie atâtea obiceie. De aceea cred că apar diferențe de tradiție. Oricum, zic că nu o să fie prea plăcut pentru tine să apari la nuntă cu henna pe mâini. E vară, e cald.
  • Ai dreptate…
  • Hai, lăsați vorbăria! le întrerup celelalte femei amuzate.

        Cemile își privește mâinile ornamentate, admiră modelele. Femeile astea par să fi aplicat henna dintotdeauna, ea cu siguranță nu ar fi capabilă să realizeze ceva așa de frumos. Îi sunt puși în palmă niște bănuți de aur și i se fac câteva poze. După care, câteva femei încep să cânte melodii de jale, pline de tristețe. Câteva lacrimi apar îi apar la colțul ochilor. Câteva lacrimi se scurg pe obrajii catifelați și îmbujorați. 

       Alte câteva lacrimi par să-i fi inundat sufletul. Acea copilă inocentă e nevoită să se refugieze într-un colțișor, căci timpul ei a trecut. Acum Cemile a devenit femeie. Ce păcat că odată cu maturizarea rănile sufletului nu se astupă! Anumite cicatrici sunt făcute să rămână, să îți amintească de nefericitele momente când s-au produs. Cicatricile sunt făcute pentru a-ți aminti întotdeauna ce-ai fost, ce ești, cum ai evoluat. Cicatricile corpului îți amintesc să fii atent când alergi, când pedalezi pe bicicletă, când te zbenguiești, lecții pe care le uiți, pe care le privești cu nepăsare odată cu trecerea timpului. Însă cicatricile sufletului vor rămâne mereu acolo, va fi suficient să le zgândări pentru a-ți produce suferință, pentru a retrăi la aceeași intensitate, pentru a vărsa aceleași lacrimi pline de amar…

               ,,Annemin yelkeni olsa açsa da gelse
Babamın bir atı olsa binse de gelse
Kardeşlerim yolları bilse de gelse

             Uçan da kuşlara malum olsun
Ben annemi özlerim
Hem annemi hem babamı
Ben köyümü özlerim.” (
Ümit Kaftancıoğlu – Malkara)

          ,,Dacă ar avea mama pânze și ar putea să le deschidă

          Dacă tata ar avea un cal cu care să vină

          Frații mei de-ar ști drumurile să poată să vină…

          Dacă ar trebui să stau în mâinile păsărilor,

          Mi-ar fi dor de mama

          Și de mama și de tata

          Și de satul meu mi-ar fi…”

 

            VA URMA!!!

by -
18

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18

În care se face un prim pas înainte…

Cemile și Hakan se iubesc, au recunoscut că inimile lor bat mai tare în prezența celuilalt și că au fluturi în stomac. Asemenea unor adolescenți timizi, își oferă câte un sărut și îndrăznesc să se țină de mână în timpul lungilor plimbări prin oraș. Hakan îi arată cât de frumos e Istanbulul, i-l pune pe tavă. Împreună vizitează monumente istorice, cartiere selecte, împreună evadează prin parcurile verzi și pline de viață, împreună visează pe malul Bosforului. Împreună trăiesc clipe de neuitat. Cemile simte că inima sa e întregită de afecțiunea pe care Hakan o manifestă față de ea, se simte împlinită, e într-adevăr fericită. Acest bărbat chipeș i-a adus zâmbetul pe buze, i-a oferit o viziune sclipitoare, strălucitoare, a vieții. Când se află alături de el, timpul pare să stea în loc, tot ceea ce aude sunt bătăile inimii sale și glasul lui liniștitor. Se simte atât de sigură… Nimic nu ar putea să îi fure această stare de euforie. Nimeni. Și nimic.

În zilele în care este liberă, cutreieră în căutarea de biblioteci și librării noi. Își cumpără cărți, împrumută cărți, majoritatea de biologie, însă pe ici pe colo mai strecoară și câte un roman clasic de dragoste. Astfel, o parte din timpul liber îl petrece citind. Este impresionată de teoria evoluționistă a lui Darwin, emoționată de soarta Emmei Bovary. Operele poeților turci contemporani îi fac inima să tresalte de încântare, iar muzica difuzată la radio i se pare formidabilă. Aici, la Istanbul, se simte ca acasă. Se simte de parcă și-ar fi petrecut întreaga viață aici, de multe ori are un sentiment de déja-vu. Probabil are legătură cu faptul că mama și familia acesteia au viețuit în acel oraș, cu o lungă și fascinantă istorie în spate.

E o după-amiază ploioasă de duminică. Picăturile firave de apă cad pe pământ, totul într-o atmosferă molcomă, renconfortantă. Cemile stă în micul său apartament, pe fotoliul de lângă fereastră. Privește afară. Cu siguranță, nu e o vreme prielnică pentru plimbare. Face un ceai și deschide o carte pe care a luat-o de la bibliotecă: Romeo și Julieta. Trăiește la intensitate maximă cele scrise,  îi admiră pe cei doi tineri pentru că fac tot posibilul pentru un destin așa cum își doresc. Bănuiește că finalul va fi unul fericit, însă speranțele îi sunt năruite. Ce tragedie! Pune cartea de o parte și începe să plângă. A fost extrem de mișcată de soarta personajelor. Bate la ușă. Se ridică și se duce să deschidă. E Hakan. Ud leoarcă. Văzând-o roșie de atât plâns, o întreabă:

  • Scumpa mea, ce-ai pățit? De ce plângi?
  • Nu-i nimic…
  • Cum adică nimic? Ești roșie la față!
  • Am plâns puțin. Hai, intră!
  • Deci ce s-a întâmplat?
  • Am citit o carte cu un final tragic.
  • Ce carte?
  • Romeo și Julieta de William Shakespeare. Ce final emoționant! Ce păcat că doi tineri frumoși, profund îndrăgostiți, au murit. Din cauza neînțelegerilor dintre familiile Capulet și Montague…
  • Am citit și eu cartea. Am văzut și reprezentarea pe o scenă din Paris. Într-adevăr, tragic.
  • Lăsând asta la o parte, ești ud leoarcă. Trebuie să te usuci, dă jos sacoul, altfel o să răcești. N-ai avut umbrelă?
  • Am uitat-o la birou…
  • Sper că rămâi la cină, nu-i așa?
  • Rămân. Ce pregătești bun?
  • Am făcut dimineață sarmale. Dacă știam că vii pregăteam mai multe. Uite că e devreme, zice ea uitându-se la ceas. Până la ora cinei am timp să fac o plăcintă cu carne și o salată.
  • Foarte bine. Te ajut, ca să termini mai repede.
  • O! Ce domn gentil!

Merg împreună la bucătărie și trec la treabă, nu înainte ca Cemile să-i dea și lui un șorț alb de bucătar. Timpul se scurge cu repeziciune, cei doi amuzându-se de postura de bucătar a lui Hakan, postură nu tocmai potrivită pentru el. Plăcinta este pusă la cuptor, iar salata e gata. Hakan își ia haina și merge să cumpere ceva dulce pentru desert. Se întoarce după o oră cu un tort, cu o sticlă de șampanie și cu un frumos buchet de lalele. Intră în apartament și o surprinde pe Cemile.

  • Hakan, nu trebuia să te deranjezi!
  • Nu e niciun deranj! Plăcerea a fost de partea mea.
  • Ador lalele. Sunt și roșii, pe deasupra. Le pun imediat în vază.
  • Mă bucur că-ți plac!
  • Uite că e gata și plăcinta, spune ea, scoțând-o din cuptor.
  • Ce bine miroase! Îmi lasă gura apă, sincer!
  • Poftiți la masă, Hakan bey!

Căpitanul este extrem de încântat de bucatele pregătite de Cemile. Sarmalele sunt la fel de bune ca acelea făcute de mama lui, iar plăcinta cu carne e superbă. Mai apoi, Cemile taie tortul, iar Hakan desface șampania. Ciocnesc paharele, gustă minunatul tort. El se ridică de la masă și brusc se așază într-un genunchi în fața ei. Scoate din buzunar o cutiuță îmbrăcată în catifea roșie, o deschide și din ea se ivește un încântător inel  de aur, de forma a doi șerpi încolăciți unul în jurul celuilalt, cu gurile deschise. Cemile e uimită. Hakan e emoționat, însă își ia inima în dinți și pune întrebarea mult așteptată:

  • Cemile, vrei să fii soția mea?

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

  • Mărită sultană, mă închin ție, eu, umilul tău servitor. Mărită sultană Cemile, cea mai frumoasă dintre femei, fiică a padișahului lumii, accepți să-l iei în căsătorie pe umilul tău servitor, pe umilul Mahmud, ca să-ți fie alături și la bine și la greu, și la sărbători și la vreme de necaz?
  • Pașă, voi accepta această căsătorie…
  • Sultană, vă port un respect profund, adaugă el făcând o plecăciune.
  • Accept această căsătorie de nevoie, nu că aș simți ceva pentru dumneata. Înainte de toate, Imperiul este cel mai important, iar dinastia otomană are nevoie de slujitori loiali în aceste momente de declin.
  • Vă asigur că nu veți avea niciodată motivul de a-mi pune loialitatea la îndoială! Nu-mi voi trăda niciodată soția și pe familia acesteia, însă…
  • Însă ce? Vrei să ai siguranța că funcția ta nu va fi pusă în pericol. Stai fără grijă! Vrei confort? Vom primi unul din seraiurile din Istanbul, nu vom duce lipsă de nimic!
  • Mai e ceva…
  • Ce mai e? întreabă sultana vizibil iritată.
  • Vreau să-mi promiteți că îl veți uita pe tânărul ăla. Înțelegeți că acel poet nu vă poate oferi nimic! Nu are bani, provine dintr-o familie de rând. Iubirea e trecătoare. Dacă îl veți uita, sunt sigur că veți fi capabilă să vă deschideți sufletul în fața mea.
  • Asta e tot ceea ce te frământă! Am să-l uit, nu pentru că așa vrei tu, ci pentru că țin la el prea mult ca să-l pun în pericol. Dar dacă voi afla că a pățit ceva, tu vei fi răspunzător și jur că peștii din Bosfor se vor înfrupta din tine la cină!
  • Sultana mea…
  • Am încheiat orice discuție! Poți merge la Măria Sa și să-i spui că am acceptat să-ți fiu soție.

Mahmud Pașa părăsește încăperea, iar sultana Cemile se apropie de biroul său frumos sculptat. Deschide sertarul și scoate din el un caiet îmbrăcat în piele roșie. Îi pipăie copertele, deschide la prima pagină și recitește pentru a mia oară dedicația de la poetul ce i-a furat inima:

    ,,Bir muhteșem sultana,

      bir parlayan yıldız,

      bir titiz kadını.

      Üzün omurlu bir yașayan çiçek

      zamanlı çiçeklerin arasında…

           Așk dolusu büyük sayıgalar…”

 

     ,,Unei Sultane încântătoare,

       unei stele strălucitoare,

       unei gingașe femei.

       O floare veșnic vie,

       printre florile trecătoare.

        Cu dragoste și respect profund…”

Se așază pe marginea patului și începe să plângă. Lacrimi sărate îi brăzdează chipul tânăr și catifelat. O mulțime de sentimente contradictorii nu îi dau pace. Regretul, tristețea, amărăciunea îi conduc inima, fără a-i permite rațiunii să-și dea cu părerea. Ce momente frumoase au petrecut împreună, plimbări prin grădinile seraiului, poezii pe care el i le recita! În acel caiet se află o mulțime de poezii scrise pentru ea, declarații de dragoste, dar și părticele din filosofia lui de viață. O parte din sufletul ei se află în acel caiet. Va păstra acel caiet, căci el reprezintă libertatea mult dorită de Cemile Sultan. Cine credea că prințesele sunt mereu fericite, că sunt libere să iubească și să fie iubite? Cine credea că viața de prințesă e una roz? Cu siguranță se înșela…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

  • Vrei să fii soția mea? repetă Hakan întrebarea.
  • Da, răspunde Cemile încă uimită. Da, Hakan, vreau să fiu soția ta. Vreau să-mi fii alături la bine și la greu, până…
  • Ce moartea ne va despărți, nu-i așa? Ca în Shakespeare. Să înțeleg că vrei să fii Julieta mea, adaugă el răzând.
  • Iar tu scumpul meu Romeo.
  • Atunci, consider că acest moment romantic să se finalizeze cu un sărut.
  • Bineînțeles.

Sărutul lor pare să țină o veșnicie. Timpul se oprește în loc. Cei doi își aud doar inimile bătând la cote alarmante, mai-mai să le sară din piept. Magica buclă temporală dispare când buzele lor se despart din sărutul pasional. Se privesc în ochi, se strâng în brațe.

  • Hakan, știi ceva? întrerupe Cemile tăcerea. Noi avem o grămadă de pregătiri de făcut!
  • Așa, și?
  • Noi stăm aici fără niciun stres. Îți dai seama câte sunt de pus la punct. Rochia de mireasă, costumul tău, locația petrecerii, martorii. Și evident, verighetele!
  • Of, calmează-te, draga mea! Le rezolvăm noi încet-încet!
  • Ai dreptate. Dar sunt așa de entuziasmată! Nu m-aș fi așteptat ca aceast moment să vină așa de repede. Însă tind să cred că tu plănuiseși totul, nu-i așa?
  • Uite că nu pot să neg asta!
  • Ce Romeo viclean am eu aici! afirmă ea făcându-i din ochi.
  • Am vrut să fie o surpriză.
  • Acum hai să ne întoarcem la planuri. Ar trebui să ne hotărâm asupra unei date și să ne gândim cam cât timp am avea nevoie pentru pregătiri și restul. Care ar fi primul pas, scumpule?
  • Să te cer în căsătorie. Deci, primul pas înainte a fost făcut…

VA URMA!!!

by -
13

 Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16

     În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

  • Îmi cer scuze! Am fost neatent! spune domnul de care s-a lovit Cemile.
  • Ba eu îmi cer scuze! Trebuia să fiu mai atentă! îi răspunde ea. V-am udat cu ceai…
  • Nu-i nicio problemă! Costumul se curăță. V-ați lovit cumva?
  • Nu, totul e în regulă.

   Cemile începe să strângă cioburile sparte, în timp ce domnul neatent merge în biroul patronului.

  • Bine ați venit, căpitane! i se adresează patronul.
  • Bine v-am găsit!
  • Cum a fost cursa? Cum merg treburile prin Spania?
  • Totul a fost foarte bine, çok şükür (Slavă Domnului)! Observ că situația începe să se îmbunătățească…
  • Și cât rămâneți aici? Plecați imediat?
  • .. Rămân doi ani în care voi avea de lucrat în port, după care, să sperăm, vom avea o călătorie până în America!
  • Güzel! (Frumos!)
  • Când veneam spre biroul dumneavoastră m-am ciocnit din neatenție de o ospătăriță. Să știți că a fost vina mea, să-mi spuneți cât trebuie achitat pentru ce s-a spart.
  • Nu-i nicio problemă, căpitane! Doriți să luăm prânzul împreună?
  • De acord.

   Cei doi se așează la o masă mare din centrul restaurantului. La bucătărie se fac pregătiri, căci căpitanul Hakan este un client extrem de important. Bucătarul apelează la ajutorul lui Cemile, rugând-o să prepare un fel de mâncare tradițional din Izmir și să se ocupe personal de servirea la masa cu pricina. Totul trebuie să iasă ca la carte. Și așa și iese. Cemile este uimită când îl vede pe acest musafir important. E chiar domnul neatent. În timp ce așează farfuriile pe masă, mai aruncă câte un ochi asupra acestuia. E chipeș, elegant și din câte a auzit, e căpitan de vas. Fără să bată la ochi și el îi mai aruncă câte o privire. ,,Ospătărița asta e tare frumoasă, are niște ochi fermecători…”, se gândește el.

      După ce termină programul, Cemile se îndreaptă spre casă. Are de gând să  se oprească în parcul din Beșiktaș. E așa de frumos acolo, atât de liniștit. Vântul adie mângâindu-i chipul blajin și purtând mireasma arborilor înfloriți.  Observă un vânzător de simit și-și dă seama că îi este foame. Are să-și cumpere și ea un covrig, căci oricum se va duce în curând acasă și va pregăti câte ceva. Se îndreaptă spre vânzător când se întâlnește cu căpitanul Hakan.

  • Bună seara, domnișoară! Mă bucur că ne-am reîntâlnit!
  • Bună seara, domnule căpitan! Cum de vă plimbați pe aici?
  • Chiar dacă sunt căpitan, la urma urmei, sunt și om. Și consider că funcția nu are vreo legătură cu celelalte. Crezi că mă plimb doar prin locuri selecte, alături de oameni din înalta societate?!
  • Eram doar uimită, căci ăsta e un loc singuratic, liniștit.
  • Cu toții avem nevoie de plimbări care să ne relaxeze!
  • Așa e. Aveți dreptate!
  • Doriți simit?
  • Tocmai doream să-mi cumpăr unul.
  • Lăsați că fac eu cinste. Și mie mi-e poftă, n-am mai mâncat de ceva timp.

      Hakan cumpără covrigii și împreună se așează pe o bancă. O liniște deplină se așterne asupra celor doi. În timp ce mănâncă, fiecare aruncă câte o privire celuilalt, cât mai discret posibil.

  • Ce frumoasă sunteți! afirmă Hakan, rupând tăcerea.
  • Mulțumesc de compliment! Și dumneavoastră sunteți tare chipeș!
  • Acum îmi dau seama că noi n-am făcut cunoștință cum se cuvine. Eu sunt Hakan. Hakan Yildirim.
  • Încântată. Cemile. Cemile Abdullah.
  • Ce nume frumos!

      Cemile zâmbește, însă ceva o neliniștește. Cine e străinul ăsta? Și ce vrea de la ea? De ce se comportă așa de frumos cu ea? I-a cumpărat simit, îi face complimente. Se ridică de pe bancă, hotărâtă să plece, însă el o prinde de braț.

  • Stai! De ce pleci? Am zis ceva greșit?
  • Dar nu sunt obișnuită ca un bărbat să mă complimenteze.
  • Ești măritată cumva?
  • ..
  • Scuză-mă, nu trebuia să îți adresez această întrebare. Am fost cam nepoliticos…
  • Nu-i problemă! Se mai întâmplă, zice ea râzând.
  • Mă bucur că te-am cunoscut! O seară minunată să ai! i se adresează Hakan, după care pleacă.

      Ea rămâne în continuare pe bancă, privindu-l în urmă pe domnul chipeș și neatent. I se pare un om interesant, extrem de atrăgător. Ceea ce n-a băgat ea de seamă e că îl place pe căpitan și el pe ea. Se duce și ea acasă, își prepară cina și-o servește în fața geamului larg deschis, putând astfel să admire apusul soarelui. Din când în când gândul îi zboară la Hakan. Își dă seama că apropierea de ei doi nu ar fi benefică. Trebuie să se preocupe de viața pe care se străduiește să și-o clădească.

** * * *  * *  * * * * * * * * ** * * ** * ** ** * * * * * * * * * ** **********

Hakan intră în apartamentul pe care îl deține și este surprins să-și găsească mama și fratele în camera de zi.

  • Iyi akșamlar, annem! (Bună seara, mamă!) i se adresează Hakan sărutându-i mâna doamnei Hatice.
  • Hoș geldiniz, oglum! (Bine ai venit, fiule!)
  • Hoș bulduk! (Bine v-am găsit!) Ce mai faci, abi?
  • Eu fac bine. Dar spune-ne tu: ce mai e nou? Cum a fost călătoria?
  • Totul a decurs bine. V-am adus ceva.
  • Super!

   Hakan îi dăruiește mamei sale un frumos colier, iar fratelui său, Suleyman, un ceas scump. Dintotdeauna a fost extrem de atașat de ei. Ei sunt singura lui familie. Rămas orfan de tată în primii ani de viață, mama și fratele mai mare au reprezentat unicul său sprijin, atât la bine, cât și la rău. De când a devenit căpitan a făcut tot posiblul pentru a-i răsplăti cu gesturi mărunte, dar care valorează enorm. Doamna Hatice se duce la bucătărie ca să pregătească cina.

  • Frate, spune-mi, vreo cucerire ceva, pe acolo prin Spania? îl întreabă Suleyman pe Hakan.
  • Ar fi ceva…
  • Hai povestește-mi! Știi că poți avea încredere în fratele tău!
  • Evident, abi! Acolo în Spania am cunoscut o tânără cu părul bălai și ochi azurii în care se oglindea apa mării. O tânără frumoasă despre care am descoperit la sfârșitul sejurului meu în Spania că vorbește limba turcă.
  • Foarte bine!
  • Însă sunt în dilemă…
  • De ce?
  • Am cunoscut azi o tânără ospătăriță. Ne-am ciocnit unul de altul, după care ne-a servit pe mine și pe patron. Înainte să vin acasă am trecut prin parcul din Beșiktaș și m-am găsit iar cu ea. Am făcut eu cinste cu simit proaspăt și am făcut cunoștință. M-a luat gura pe dinainte și am complimentat-o. S-a cam supărat…
  • Îți place?
  • Cemile e așa frumoasă… Seamănă foarte bine cu Isabella din Spania. În schimb Cemile are părul șaten și ochii verzi. Simt că m-am îndrăgostit, însă sunt confuz…
  • Lasă totul să treacă de la sine.
  • Nu-i spune mamei nimic. Mai bine să nu știe!
  • Stai fără grijă!
  • Ce tot șușotiți pe-acolo? îi întrerupe mama lor, intrând în cameră și aducând o tavă cu mâncare aburindă.
  • De-ale noastre…
  • Hai! La masă!

** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** **

    Zilele trec. Cemile muncește la restaurant, ba chiar rămâne și după program. Este încântată că poate strânge câțiva bănuți. Speră că va putea cândva să-și cumpere propriul apartament și să-și continue studiile. Și-ar dori să studieze biologia, să descopere mai multe despre universul fantastic al lumii ce o înconjoară. Se și visează absolvind la una din universitățile din Istanbul. Căpitanul n-a mai venit la restaurant. A fost preocupat de treburile din port. Niciunul nu se mai gândește la acea zi, însă uitarea nu poate ține la nesfârșit…

      După o zi obositoare, Cemile pleacă de la restaurant. S-a întunecat, însă vremea e așa de plăcută… În loc să meargă direct spre casă, preferă să se plimbe. Cade pe gânduri și nu observă că doi tineri o urmăresc. Brusc, aceștia o atacă. Unul îi ia poșeta, iar celălalt o lovește până când o lasă inconștientă. Întâmplător, Hakan trece pe acolo și o găsește pe frumoasa prințesă. O ia în brațe și o duce la el în apartament. Cheamă un medic care vine de urgență s-o consulte. Din fericire, nu e nimic grav, doar niște lovituri superficiale. Fetei i este administrat un calmant și este lăsată să se odihnească.

       Razele de soare se strecoară pe fereastră, trezind delicata floare. Privește în jurul ei și nu știe unde se află.

  • Unde sunt? Ce s-a întâmplat? se întreabă ea.
  • S-a trezit frumoasa adormită? spune Hakan, intrând în cameră cu o tavă.
  • Ce s-a întâmplat? Ce caut aici?
  • Of! Să începem cu începutul. Aseară ai fost atacată și jefuită de doi tineri. Te-am găsit în timp ce veneam spre casă. Te-am adus aici, în apartamentul meu și am chemat un medic. A zis că ești în regulă, nu-i nimic grav.
  • Mulțumesc mult! Parcă îmi aduc aminte. Mă doare capul foarte tare!
  • Poftim o pastilă și un pahar cu apă! Și apoi micul-dejun.
  • Nu trebuia să te deranjezi!
  • Nu-i niciun deranj, stai liniștită!

   După ce ia pastila, Cemile se înfruptă din micul-dejun turcesc pregătit de Hakan. Se gândește la cât de norocoasă este că a fost găsită. Cine știe ce s-ar fi putut întâmpla. Aruncă o privire la ceasul de pe perete și uimită vrea să se ridice din pat.

  • Stai jos! Trebuie să te odihnești!
  • Dar trebuie să mă duc la serviciu. Am întârziat deja. O să se supere patronul!
  • Trebuie să te odihnești! L-am sunat pe patronul tău și i-am explicat situația. Azi ești liberă.
  • Ce bine! Vă mulțumesc mult pentru tot, domnule căpitan! Vă sunt profund recunoscătoare!
  • A fost o plăcere să sar în ajutorul unei domnițe aflate la ananghie! Și vă rog să vă adresați cu ,,tu”.
  • Și eu te rog același lucru.
  • Apropo, când am ieșit dimineață ca să cumpăr pâine v-am găsit geanta. A fost aruncată de tâlhari. Aveați ceva de valoare în ea?

        Cemile începe să râdă.

  • Ce s-a întâmplat?
  • Doar că în geantă nu aveam niciun ban. Îi împrumutasem unei colege câteva lire, iar restul banilor erau acasă.
  • Deci, au încercat să te jefuiască, însă nu au avut ce…, conchide Hakan râzând. Clar, nu a fost seara loc norocoasă! Ce frumoasă ești, Cemile! afirmă el după o scurtă pauză. Te rog, nu te rușina! Mi-ai furat inima cu chipul tău delicat și cu râsul tău cristalin!

         Hakan se apropie de ea și o sărută pe buze. Un val de fericire le inundă trupul. Niciodată nu știi ce-ți rezervă soarta. O întâmplare nefericită se poate transforma într-una fericită, la fel ca în situația lui Cemile. S-ar fi gândit ea vreodată că va fi prinsă în mrejele iubirii?!

VA URMA!!!

by -
13

     Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15
            În care minciuna are picioare scurte…

     Azeeza se enervează. Într-adevăr, e geloasă pe Nur, geloasă  fiindcă îi fură soțul. Lacrimile îi curg pe obraji, se întoarce spre casă, însă dă nas în nas cu servitoarea Amira. În clipa asta își dă seama prin intermediul cui comunicau cei doi amorezați. Brusc, în sufletul ei răsare dorința de a se răzbuna, de a le strica fericirea celor doi. Și știe și cum. O oprește pe Amira, o ia de braț și o trage după ea. Tânăra se supune.
      – Cine te crezi? o întreabă pe Amira, pălmuind-o. Spune! Cum îți permiți să fii complice la acest păcat? Cum îți permiți să o ajuți pe prințesă să-mi fure soțul? Cum? Spune-mi!
      – Iertare, stăpână! Vă implor, iertați-mă!
     – Aoleu! Cât tupeu! După ce ai făcut, mai ai curajul să-mi ceri iertare?
     – Stăpână, fac orice! Numai să nu afle sidi Osman. Vă implor! Nu vreau să ajung pe străzi!
     – Chiar faci orice?
     – Da, stăpână!
     – Bine, atunci. Nimeni nu va ști de discuția asta! Iar de acum, toate mesajele pe care și le transmit prințesa și Ahmed vor ajunge mai întâi la mine. Evident că nimeni nu va ști nici acest lucru! M-am făcut înțeleasă? se răstește Azeeza.
     – Da, stăpână!
     – Și dacă aflu că m-ai înșelat, va fi vai și-amar de tine!
     – Nu, nu! Asta nu se va întâmpla!
     Servitoarea pleacă. O cheamă în casă pe Nur, fiindcă soțul ei dorește s-o vadă. Azeeza e mulțumită. E sigură că nu va fi înșelată. A văzut că servitoarea prințesei e slabă de înger. O va manipula cum va dori. Și va face în așa fel încât sidi Osman să afle ce treburi învârte soția lui pe la spate. Deja își imaginează momentul în care prințesa va părăsi acea casă și blesteamă momentul în care aceasta a venit aici. Nu putea să rămână în țara ei, printre păcătoși?!

     – Nur, fratele tău ne-a invitat la masă, însă nu mă simt prea bine. Vei merge tu, însă Ahmed și Azeeza te vor însoți, o anunță Osman.
     – Bine, habibi!
     – Du-te și pregătește-te!
      Nur e fericită că va sta la aceeași masă cu frații și cu iubitul său. Mai e și Azeeza, însă va găsi o soluție ca să rămână măcar câteva clipe singură cu Ahmed. E încântată să-și revadă frații, îi strânge în brațe și-i sărută pe obraji. Ochii i se umplu de lacrimi, însă se șterge imediat pentru a nu fi văzută de Ahmed în starea asta. Inspiră și expiră și un zâmbet îi răsare pe chipul frumos și delicat.
    – Să facem prezentările! zice Nur. Ahmed, Azeeza, ei sunt frații mei, Mehmet și Ali! Mehmet, Ali, ei sunt Ahmed, fiul soțului meu, și Azeeza, soția acestuia!
    – Prima și unica soție, adaugă cu un zâmbet fals Azeeza.
    După ce bărbații își strâng mâinile și își adresează formulele de politețe merg în camera de zi, iar femeile merg într-o încăpere alături de soția lui Mehmet. Imediat începe o petrecere cu mai multe femei, muzică și voie bună, o petrecere pur marocană. Nur se retrage fără să atragă atenția cuiva și merge în camera bărbaților. Se așază lângă Ahmed și-l sărută de față cu frații săi.
    – Voi vă iubiți mult! afirmă Mehmet. Însă e periculos ceea ce faceți. Nu vă este teamă că ați putea fi prinși?
    – Of, abi, fii optimist! Nu  ne va prinde nimeni, atât timp cât suntem discreți și prevăzători!
    – Singurele persoane care știu de relația noastră sunt de încredere, adaugă Ahmed.
    – Știți voi ce faceți! Să aveți grijă, căci totul poate avea consecințe extrem de grave. Nici nu vreau să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla în situația în care ar afla sidi Osman. Mi se face pielea de găină…
    – Abi, stai fără grijă! Vom fi prudenți!
    – Allah să vă binecuvinteze și să vă ofere fericire!
    – Amin!
     Timpul trece într-o atmosferă plăcută, relaxantă. Cei doi îndrăgostiți se simt ca în al nouălea cer. Își fac planuri pentru căsătoria lor, vor face tot posibilul pentru ca acest vis să devină realitate. Azeeza a observat că Nur a plecat, însă înghite în sec nemulțumită. Nu are ce face. Fără martori nu poate acuza pe nimeni, iar în această casă nimeni nu i-ar fi aliat. Trebuie neapărat să găsească un prilej de a folosi asul pe care îl are în mânecă: slujitoarea prințesei…
     – Mehmet abi, Ahmed îmi spune mereu că sunt o prințesă. De aceea s-a căsătorit Osman cu mine. Ce știe unchiul Mahmud și eu nu știu?
     – Nur, am aflat și eu recent, după moartea tatei. Bunicul a fost mare funcționar aici în Fes, însă de bunica noi nu știam nimic. Am aflat că a fost o prințesă, descendentă a familiei de Bourbon, însă și-a pierdut titlul. A mers până la Papă pentru a primi acordul de a se căsători cu un musulman. Chiar dacă a fost refuzată, ea tot s-a căsătorit și s-a mutat aici în Maroc.
     – Poftim? întreabă Nur. Nu pot să cred…
     – Nici mie nu mi-a venit să cred, însă îți dai seama că asta nu ne afectează în niciun fel și nici nu ne aduce vreun benificiu…
    – Da… Ai putut afla mai multe despre ea?
    – Din păcate, nu. Am încercat, însă a fost în zadar. Numele ei nu a rămas nicăieri. Familia ei a renegat-o…
    – Of, chiar mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre bunica. Sigur era o femeie frumoasă, îmbrăcată ca o prințesă, care participa la baluri unde veneau mari personalități…
     – Un singur lucru am aflat și asta de la unchiul Mahmud: cânta la pian. Era renumită în Maroc pentru talentul ei. Deci de la ea ai moștenit această pasiune.
    – Super! Ce mă bucur!
    – Sora ta cântă încântător. Te simți ca în paradis ascultând-o, intervine Ahmed.
    – Habibi, nu exagera!
    – Nu exagerez deloc, scumpa mea!
   – Ce târziu s-a făcut! Cred că ar trebui să vă întoarceți acasă, să nu se supere sidi Osman! li se adresează Mehmet.
    – Ai dreptate, kayınbirader (cumnate)!
      Un zâmbet apare pe fețele celor doi frați.
    – Habibi, știi limba turcă? întreabă Nur.
    – Canım, pentru tine aș face orice. Și da, am început să învăț turca. Senin için, gülüm! (Pentru tine, trandafirul meu!)
   – O! Așkım benim! (Iubitul meu!)

   Cei doi se sărută, după care o iau pe Azeeza și pleacă acasă. Nur se privește în oglindă, în timp ce-și piaptănă părul negru, mătăsos. Se gândește la Ahmed și la frumoasa lor poveste de dragoste. Nu-i vine să creadă că și-a găsit sufletul-pereche în această închisoare. Nu-i vine să creadă că un suflet de aur a îndrăznit să spargă colivia de cristal. Nu-i vine să creadă că acum este aproape liberă. După ce va scăpa de căsătoria cu bătrânul Osman, va deveni soția lui Ahmed. Și vor fi fericiți până la adânci bătrâneți…
      Ia o foaie de hârtie și începe să aștearnă câteva cuvinte, o veritabilă declarație de amor pentru bărbatul care i-a furat inima. Simte cum inima îi bate foarte tare, mai-mai să-i sară din piept. E atât de euforică, atât de fericită. Redactează scrisoarea în turcă, folosind însă alfabetul arab. Va fi o provocare pentru el. Îl va ambiționa astfel să-i învețe limba, să descopere acel izvor nesecat de cuvinte, bine ascuns în inima ei. Împăturește scrisoarea de amor și o pune într-un plic. O cheamă pe Amira și i-l dă pentru a ajunge la Ahmed.
        Amira se dovedește a-i fi credincioasă Azeezei, întrucât îi duce ei plicul. Aceasta îl desface, încearcă să citească scrisoarea. Nu înțelege nimic din acel limbaj ciudat. Miroase hârtia și se înfurie. E parfumul prințesei. Blestematul ăla de parfum cu care l-a sedus pe Ahmed. Lăsându-se mânată de un impuls, iese din cameră și merge în salon. Aici își găsește socrul fumând din narghilea.
     – Bună seara, sidi!
     – Bună seara, Azeeza! S-a întâmplat ceva?
     – O, sidi! O grea povară îmi apasă sufletul…
     – Ce s-a întâmplat?
     – Îmi vine să plâng numai când mă gândesc.
     – Ce-ai pățit?
     – Ahmed și prințesa se iubesc.
    – Azeeza! Cum îți permiți să vii cu o asemenea acuzație? Dacă nu ai patru martori care să susțină acest lucru, vei fi biciuită!
     – Sidi, vă rog mult să mă ascultați. Nu doream să vă spun, însă mi se pare nedrept ceea ce vi se întâmplă. Nu am patru martori, știu! Dar eu i-am văzut cu ochii mei sărutându-se în grădină!
      – Azeeza, gândește-te bine când faci o asemenea acuzație! Fără martori cum ai putea fi crezută?
      – Sidi, n-am patru martori, însă am altceva. Soția dumneavoastră i-a dat acest plic servitoarei Amira ca să i-l bage pe sub ușă soțului meu. Servitoarea n-a fost de acord, nu a dorit să fie complice la așa ceva și de aceea a venit la mine. S-a plâns că nu știe ce să facă. Am deschis plicul, am desfăcut scrisoarea parfumată și am încercat să citesc acele câteva rânduri. Alfabetul este arab, însă nu am înțeles nimic. Sigur e în turcă scrisoarea. Nu o acuz pe soția dumneavoastră, însă mi s-a părut neobișnuit ca o femeie măritată să trimită o scrisoare unui alt bărbat. Poate nu e o scrisoare de dragoste și de aceea am venit la dumneavoastră. Sidi, dumneavoastră veți ști ce trebuie făcut. Repet, nu o acuz pe soția dumneavoastră, căci nu am martori, însă cel mai corect mi s-a părut să vorbesc cu dumneavoastră. Sunteți ca un tată pentru mine!
    – Dă-mi scrisoarea, Azeeza! Îți mulțumesc pentru că ai reacționat cum trebuie!
    – Sidi…
    Osman se uită și el pe scrisoare, însă cum nu cunoaște limba turcă, nu înțelege nici el nimic. Cum să reacționeze, cum să reacționeze? Când se gândește că fiul și soția sa e posibil să-l fi înșelat, o durere ascuțită de cap își face simțită prezența. Cum e posibil așa ceva? Își cheamă fiul și-i întinde scrisoarea.
     – Fiule, soția mea ți-a trimis această scrisoare! Cum e posibil așa ceva? Ce treabă ai tu cu ea? Cum poți să te legi de soția tatălui tău? se răstește Osman ridicându-se de pe canapea.
     – Tată, te rog, nu te enerva! Este o mare calomnie! Nu știi că turcii au alt alfabet? Sigur a scris cineva această scrisoare, special pentru a o repudia pe Nur. Poate fi una din soțiile tale…
      – Asta e imposibil!
      – De ce?
    – Pentru că servitoarea lui Nur, Amira, i-a adus această scrisoare Azeezei. Servitoarea n-a vrut să fie complice la așa ceva, iar Azeeza n-a știut ce să facă și a venit la mine.
      – Cum e posibil așa ceva? Cu siguranță a plătit-o cineva pe Amira să facă asta!
      – Și de unde să știu că nu este adevărat? Azeeza v-a văzut în grădină! Erați împreună. Vă sărutați!
     – Nu este adevărat, tată! Cum poate să facă asemenea acuzații nefondate, fără martori? Cum poate să inventeze asemenea lucruri? Uite ce soție mi-ai luat, tată!
     – Tot eu sunt de vină? Ai grijă cum vorbești!
     – Îmi cer scuze, tată! Situația asta m-a scos din minți.
     – Bine, fiule, îi răspunde Osman calmându-se și așezându-se la loc pe canapea. Voi chema pe cineva care cunoaște limba turcă, ca să ne lămurească și pe noi referitor la ce scrie în această scrisoare. Poți să te retragi în camera ta. O să te chem eu!

      Ahmed este extrem de agitat. Cum au putut să fie așa de imprundenți, încât să aibă încredere în Amira?! Asta sigur e mâna Azeezei. Regretă ziua în care a cunoscut-o pe femeia asta haină. Trebuie să găsească o soluție. Și asta imediat. Vor pleca. Altă soluție nu au. Repede își face un bagaj, își ia câteva haine, o cutie în care ține scrisorile de la Nur și bani. Îl cheamă pe unul din paznicii lui Nur și-i dă geanta, cerându-i s-o ducă la casa cu pian, cuibușorul lui și a lui Nur. Înainte de asta, paznicul merge la Nur și o anunță că sidi Osman a aflat de relația interzisă dintre ea și Ahmed. Ea își face un bagaj mare, în care își pune hainele, cărțile, caietele și tot aurul. Toate vor fi duse în ascunzătoarea lor.  
      Nur este agitată, se plimbă prin cameră de colo-colo. Aude un zgomot. Se apropie de ușă. Soțul ei urcă sus. E nervos, o strigă să iasă din cameră. Cu siguranță cineva a descifrat acea scrisoare de amor. Inima îi bate din ce în ce mai tare, de data aceasta de teamă. Încuie ușa și aude cum soțul ei bate cu pumnii și urlă înfuriat. Ce să facă? Iese pe balcon, auzind o șoaptă. Ahmed e jos și-i zice să ia un cearșaf pe care să-l lege bine de balustrada balconului. Va coborî cu ajutorul acestuia, asigurând-o că nu va păți nimic, căci el e acolo. Ea îl ascultă și se mișcă repede, căci este înspăimântată de zarva de dincolo de ușa ce în curând va fi spartă. Ținându-se strâns de cearșaful făcut funie coboară, iar când e aproape de pământ, este prinsă în brațe de Ahmed.
      – O, habibi! Ce ne facem?
      – Mergem în ascunzătoarea noastră! Calmează-te și vorbește încet să nu ne audă careva!
      Brusc, ușa camerei este spartă. Osman și servitorii săi ies pe balcon și văd funia legată.
      – Netrebnicilor, ieșiți de unde v-ați ascuns! O să vă omor cu mâinile mele!
      Însă cei doi amorezați nu ascultă până  la capăt cuvintele bătrânului, căci se lasă pierduți în întunericul nopții. Și ce frumos din partea Lunii să se lase ascunsă în spatele unui norișor. Luna, simbol al pasiunii și al dragostei lor, nu poate permite ca cineva să le strice fericirea. Luna este complicea lor. Și de acolo de sus, de pe bolta cerească, îi pândește și-i vede cum aleargă. Unde aleargă? Spre capătul tunelului, unde se zărește o luminiță plăpândă. Spre fericire, spre dragoste, spre a fi Ahmed și Nur, spre libertatea lor…

VA URMA!!!

by -
15

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13

           În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

       Nur se trezește cu zâmbetul pe buze. Se ridică din pat, se aranjează și coboară la bucătărie pentru a servi micul-dejun, totul în grabă. Îi spune femeii care îngrijește casa (un fel de supraalternă al tuturor servitorilor) că dorește să iasă în târg, căci e păcat de vremea frumoasă de afară. Femeia îi îngăduie, însă trebuie să fie însoțită de o servitoare tânără. ,,Voi putea să-mi duc planul la bun sfârșit”, gândește Nur mulțumită. Își pune o burqua de culoarea piersicii și pleacă la târg. Face cumpărături, își ia niște voaluri, un colier scump și câteva parfumuri seducătoare, pe care servitoarea este obligată să le care.

       Ajunsă la magazinul de la marginea târgului, imensul magazin pentru doamne, aglomerat și cu o grămadă de marfă, de cea mai înaltă calitate, îl zărește pe Ahmed. Se apropie de el și-i face cu ochiul pentru a fi recunoscută. Împreună studiază câteva haine șușotind. Nimeni nu ar putea bănui nimic. Nur alege câte ceva și o trimite pe servitoare să le plătească. În acest timp ea și Ahmed ies din magazin și se îndepărtează de locul cu pricina.

  • Unde mergem, habibi? îl întreabă ea.
  • Ai să vezi, prințesă! îi răspunde el legând-o la ochi.

  Ea aude o poartă deschizându-se și moare de nerăbdare să afle unde a fost dusă. Își dă seama că pătrund într-o încăpere ce miroase a flori și inspiră adânc aerul înmiresmat. Ahmed o dezleagă și Nur are parte de o surpriză. În centrul camerei tronează un pian. Ce pian superb! Se apropie de el și-și trece degetele peste clape. Se așază pe scaun și începe să cânte. Și cântă și cântă, fără oprire. Degetele păreau a levita deasupra clapelor, iar notele muzicale pluteau și-l fermecau pe Ahmed. O privea fascinat pe prințesa închisă în turn, care în fața unui simplu pian putea face minuni. După două ore de cântat, după două ore în care a interpretat melodii celebre din repertoriul marilor figuri ale muzicii, precum Mozart, Bethoven, Gaetano Donizzeti, Frederic Chopin, Nur se oprește. Răsuflă ușurată, de parcă s-ar fi eliberat de toată tristețea, de tot dorul ce i-a împânzit sufletul în ultimele luni.

  • Ce frumos ai cântat! Prințesă, sunteți încântătoare!
  • Mulțumesc! Îți mulțumesc mult! Aveam nevoie să cânt la pian. Acum mă simt mai bine!
  • Mă bucur că am reușit să te surprind!
  • De unde știai că iubesc să cânt la pian?
  • De la fratele tău.
  • De la Ali? întreabă ea uimită.
  • L-am întrebat ce preocupări aveai pe când locuiați în Turcia.
  • Of, habibi! Te iubesc! spune ea sărutându-l și luându-l, astfel, prin surprindere.
  • Și eu te iubesc, prințesa mea!
  • De ce tot îmi spui prințesă? La început am crezut că e un cuvânt de alint, dar văd că-l folosești mereu…
  • Păi, dacă ești o prințesă…
  • Haide, Ahmed, fii serios!
  • Dar sunt cât se poate de serios! Nu…, vru să adauge Ahmed când este întrerupt de un servitor.
  • Sidi Ahmed, tatăl dumneavoastră, Sidi Osman, e disperat. Toată lumea o caută pe prințesă!
  • Ne-am lăsat purtați de vânt. Ce ne facem? întreabă speriată Nur.
  • Stai fără griji! Rezolvăm, habibi!

       Cei doi se strâng în brațe, se sărută și apoi ies din încăpere și din locuință. Ea este uimită să afle că aici se vor putea reîntâlni de câte ori vor dori pentru a fi împreună și, evident, pentru a cânta la pian. Nur rămâne în piață singură, însă este păzită din umbră de servitorul lui Ahmed. Acesta se întoarce acasă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Intră în living, unde-și găsește tatăl pufăind din narghilea.

  • Unde ai fost fiule?
  • Ai uitat că m-ai trimis la târgul de cămile?
  • Da, ai dreptate. Ai cumpărat ceva?
  • Am ales două cămile sănătoase și voinice, o achiziție de bun augur. Sunt sigur de asta!
  • Nur nu s-a întors…
  • Poftim?! Stai puțin că nu înțeleg. De unde să se întoarcă? A fost plecată undeva? Ai luat-o cumva cu tine la Rabat?
  • Nu-nu. Mi-a zis Azeeza că a ieșit la cumpărături cu o servitoare. Servitoarea s-a întors singură acasă, speriată, spunând că prințesa a dispărut cât ea s-a dus să achite cumpărăturile. Dacă a fost răpită, ce ne facem?
  • Stai fără griji, tată! Cine crezi că ar îndrăzni să-ți răpească soția și o prințesă, pe deasupra?! Nimeni n-ar îndrăzni. Liniștește-te! Trimit și eu pe cineva s-o caute!

     Prințesa este ,,găsită” în cele din urmă și adusă acasă. Își dă jos burqua și-și strânge soțul în brațe cu ochii roșii de atâta plâns. Nur îi îndrugă o mulțime de minciuni, iar bătrânul Osman este emoționat de lacrimile tinerei sale soții. Cât timp servitoarea s-a dus să achite ceea ce cumpărase, Nur s-a uitat în continuare la marfa expusă și bineînțeles, servitoarea n-a mai găsit-o, magazinul fiind foarte mare. Nur a căutat-o pe servitoare și prin târg, dar totul a fost în zadar. Îi fusese teamă că ar putea fi răpită în îmbulzeala târgului. Bătrânul Osman ia o hotărâre: Nur nu va mai ieși din casă decât însoțită de doi paznici. Osman îi alege pe cei doi oameni ai lui Ahmed, mai exact pe cei care au găsit-o. Această veste îi bucură pe tinerii îndrăgostiți. Se vor putea întâlni în continuare fără nicio grijă, fără vicleșuguri. În același timp, Nur mai câștigă pe cineva de partea ei: tânăra servitoare pe care a salvat-o de la a fi dată afară pentru neglijență. Îi va trimite lui Ahmed scrisori prin intermediul ei din acest moment.

      Totul pare un vis pentru Nur. Nu-i vine să creadă. Cu câteva luni în urmă, își blestema soarta, iar acum se consideră binecuvântată. Se gândește la viața asta. Acum ești trist, peste câteva secunde ești cel mai fericit om din lume. Asta e natura lucrurilor. Fiecare primește cât poate duce, dar există cineva acolo sus care are grijă să răsplătească, să compenseze anumite lipsuri, anumite necazuri prin mici bucurii. Omule, bucură-te, căci mereu va exista cineva care se va gândi la tine, la binele tău! Omule, în lumea asta nu există ființă părăsită, oricât de asuprită sau solitară ar părea! Mereu se va preocupa cineva și de cea mai firavă furnică,, și de plăpândul ghiocel…

        Hayat bir oyun

       Bir kaderin oyunu

       Kaderden ibaret

       Bazilarim annlamidiyi bir șey…

 

      Kader bir hikyayedir

     Hayatin bir hikyayesi

     Bazi insanlarin annlamadiyi

     Bir șey…

 

      Bir oyuncusun,

     Bir oyuncak bebek oyuncusu,

     Hayat sahnesinden,

    Kaderin oyuncusu…

       Viața e un joc
E un joc al sorții
Cârmuit de soartã
Neînțeles de unii…

       Soarta e-o poveste
O poveste-a vieții,
Ce e neînțeleasă
Pentru mulți din noi…

      Ești o marionetă,
O pãpușã-actor,
De pe scena vieții,
Al sorții jucător..

      Nur așterne ultimele cuvinte într-un caiet pe care și l-a cumpărat din târg. De când l-a cunoscut pe Ahmed, a reînceput să scrie. E un miracol. După atâtea luni de pauză se simte capabilă să bea din izvorul inspirației. Iubirea a făcut asta. Iubirea a permis fericirii să curgă prin vene. Iubirea e leacul tuturor bolilor. Iubirea e cel mai de preț giuvaer. Nur suflă asupra cernelii proaspete, apoi închide caietul, mângâindu-i copertele învelite în piele. Gândul îi zboară la viața din Izmir. Oricât de fericită ar fi, oricât și-ar dori să nu se mai gândească la trecut,  e imposibil să nu-și amintească de acele vremuri fericite. Simte un fior când își amintește de primul său iubit care, din păcate, a fost înrolat în armată odată cu începerea războiului. Ea a fost dintotdeauna rebelă, a făcut ce i-a plăcut, ce a simțit.  O occidentală născută în Orient, o prințesă europeană care se comportă ca la ea acasă în seraiul sultanului…

      Servitoarea Amira vine și-i aduce un bilețel de la sidi Ahmed. Nur îl ia și îl despăturește nerăbdătoare. Este așteptată în grădină. Își pune voalul în cap, coboară la parter și iese pe o ușă laterală. Merge în grădină, prudentă să nu fie văzută de careva. Ahmed o așteaptă. O strânge în brațe, o sărută pe buze. Tot universul pare a se învârti în jurul lor. Universul e doar o firimitură pe lângă dragostea lor mare. Ei sunt centrul lumii, totul se învârte în jurul lor. Însă Azeeza este martoră a scenei romantice dintre cei doi. Rămâne nemișcată, cu gura căscată. Uneori, cele mai puternice lovituri vin când și de unde nu te aștepți…

VA URMA!!

by -
21

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11

          În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

  La câteva zile de la nefericitele evenimente, de la înmormântarea lui Ali Hassan, Nur este dusă la ea acasă, unde izbucnește o ceartă între ea și  soțul său. El ridică palma ca s-o pocnească, însă este oprit de un tânăr. Acest tânăr este Ahmed, fiul lui Osman, pe care Nur abia acum îl cunoaște și pe care îl îndrăgește din prima clipă. Părul bălai și privirea blândă o fascinează. Nu e altceva decât dragoste la prima vedere. Ahmed vorbește cu tatăl său, sorbind-o din priviri.
– Tată, tânăra ta soție tocmai și-a pierdut tatăl și prima ei sarcina! Cum să te comporți așa cu ea? Nu e vina ei! A fost un accident nefericit. Stai fără griji! Roagă-te lui Allah să îți dea viață lungă, să mai trăiești mulți ani de-acum încolo! Nur îți va oferi alți copii.
– Nur, te poți retrage în apartamentul tău! i se adresează Osman, dându-și seama că fiul său are dreptate și că supărarea i-a luat mințile. Apoi se întoarce spre fiul său:
– Mulțumesc, Ahmed! La vârsta asta nu mai am răbdarea și calmul de odinioară. Noroc că m-a binecuvântat Allah cu un fiu drept și stăpân pe sine! Să rămâi mereu așa, fiule! Allah să te aibă în pază!
  Osman se retrage și el în camera sa. Ahmed iese să facă o plimbare prin curte. Merge prin dreptul apartamentului lui Nur și o zărește stând sprijinită de balustrada balconului în timp ce contempla cerul. El este impresionat de frumusețea ei încântătoare și în sufletul lui nutresc sentimente de invidie. Cum se poate ca o asemenea zână să fie căsătorită cu tatăl lui, cu acel bătrân slab și urât?! Invidia lui capătă proporții impresionante când se gândește cu ce fată urâtă a fost căsătorit și asta strict din interes. Zărește pe jos o plăpândă floare și se apleacă s-o rupă când este strigat de soția sa, Azeeza. Nur tresare și-i vede pe cei doi. Se dă mai în spate pentru a nu fi zărită de aceștia.
– Habibi, ce frumos din partea ta! afirmă ea apropiindu-se. Voiai să culegi floarea asta pentru mine, nu-i așa?
– Evident, draga mea! răspunde el, rupând floarea și oferindu-i-o bucuros că a scăpat și că nu a fost văzut cum o admira pe Nur.
– Mulțumesc mult! spune Azeeza sărutându-l pe buze.
– Azeeza, ce-i cu tine? Nu ne putem săruta aici. Am putea fi văzuți de oricine. Haram!
– Habibi, nu te agita! Nu ne vede nimeni…

Nur se retrage în cameră și se privește în oglindă.
– Ce are ea și nu am eu? Ea e urâtă și a avut noroc de un soț așa de chipeș ca Ahmed, iar eu stau cu un moșneag! Of, nu e dreaptă viața asta!
O servitoare intră în odaie.
– Ce s-a întâmplat?
– Sidi Osman m-a pus să vă anunț că în seara asta veți lua cina împreună cu sidi Ahmed și Azeeza.
– Bine, o să mă pregătesc! Te chem eu când sunt gata!

   Starea ei de spirit se schimbă radical. Va putea lua cina alături de Ahmed, va sta la aceeași masă cu chipeșul tânăr. Trebuie să se apropie de el,  să-i fure mințile și apoi o să-l convingă s-o ajute să fugă. Dar ei nu-i trece prin minte că dragostea nu cere permisiunea pentru a se instala în inimile oamenilor și că poți fi săgetat de Cupidon fie că vrei, fie că nu, căci fiul zeiței Afrodita se ,,joacă” cu sentimentele după propriul plac.
     Cina mult așteptată se desfășoară într-o atmosferă calmă, liniștită. Nur face cunoștință cu Azeeza și de la prima vedere își dă seama că aceasta nu va reprezenta un pericol în planul pe care l-a pus la cale. Nimeni nu-i va sta în cale să scape de acolo. În Turcia nu are de gând să se întoarcă, Cemile și Latiffa nu mai sunt. Verișoara ei Isabella și mătușa Fatma locuiesc în Spania, sigur le va găsi și va locui alături de ele.
– Lalla Nur, cum vă mai simțiți? V-ați revenit după decesul neașteptat al tatălui dumneavoastră? Sper că sunteți bine!
– Sidi Ahmed, mă simt mai bine! Au fost niște momente oribile, dar totul a trecut. Viața merge înainte, nu-i așa? Cu voia lui Allah, bineînțeles!
– Chiar așa! Să ne ajute Allah!
– Amin! rostesc Osman și Azeeza.
     Fiind cel mai în vârstă de la masă, Osman le povestește câteva întâmplări din viața profetului Mohamed, atrăgându-le atenția soției și nurorii sale asupra atitudinii și credinței pe care femeia trebuie s-o aibă față de soțul ei. Nur și Azeeza se ridică de la masă pentru a se duce în salon la o șuetă cu alte femei, cu puțină muzică și dulciuri. Lui Nur îi cade de pe umeri voalul, căci la această cină în familie n-a fost nevoită să-l țină pe cap. Ca un adevărat gentlemen, Ahmed se apleacă și i-l dă, strecurând un bilețel în acesta. Ea stă pe ghimpi în salon, așteptând cu nerăbdare să se retragă pentru a putea citi bilețelul. Nu  se grăbește, căci nu vrea să dea de bănuit. Se implică în discuții, râde alături de celălalte femei și la sfârșit i se adresează soției lui Ahmed:
– Mi-a făcut mare plăcere să petrec această seară în compania ta, Azeeza! Mă bucur să te cunosc! Sper să putem fi bune prietene!
– Și mie mi-a făcut plăcere!
– Noapte bună!
– Noapte bună, Lalla!
      Nur încuie ușa după ea. Despăturește bilețelul și citește cele câteva rânduri scrise tremurând în arabă:
      “Scumpa mea Nur, ești lumina care îmi luminează viața. Chipul tău încântător, părul negru și mătăsos, ochii migdalați, buzele asemenea unor petale de trandafir mi-au furat inima. Permite-mi să te fac să zâmbești, căci zâmbetul tău e capabil să lumineze întreaga lume, să facă din cel mai amărât om cel mai fericit. Vă port un respect profund…”

– Super! Asta așteptam! Sidi Ahmed, acum ești în mâinile mele!
    Iese pe balcon și, spre fericirea ei, Ahmed o aștepta acolo. Ea îi zâmbește și-l observă cum radiază de fericire. El se așează într-un genunchi și cu mâinile întinse spre ea rostește:
– Prințesă, vă ofer sufletul meu pe tavă! Acceptați acest dar de la umilul dumneavoastră servitor, căci e cel mai prețios lucru pe care vi-l poate oferi!
    Această declarație de dragoste o pune pe gânduri pe Nur. Mama sa a învățat-o că sufletul este cel mai de preț giuvaer de pe pământ și că dragostea este ceea ce caută omul. Este sentimentul pentru care ar muta munții din loc. Dacă ai obținut dragostea, te poți considera cel mai fericit om de pe planetă. Cum poate da cu piciorul acestei ocazii?! Va renunța la propriile-i sentimente, îi va frânge inima lui Ahmed, doar pentru a scăpa din Maroc, doar pentru a fi liberă?! Nu, nu va face asta! Trebuie să iubească, să fie fericită! De fapt, nu asta caută? Nu din acest motiv vrea să fugă și să-l părăsească pe Osman? Nu poate da cu piciorul acestei ocazii, nu poate da vrabia din mână pe cioara de pe gard!
– Mărețul meu prinț, accept darul tău, însă vreau să-ți ofer și eu ceva la schimb! Pe aceeași tipsie de aur îți voi oferi sufletul meu, sperând că astfel îți voi putea mulțumi pentru neprețuitul gest…
Oferidu-mi valorosu-ți suflet îmi mulțumești înzecit, ba chiar mă faci să mă simt profund îndatorat față de tine, frumoasă prințesă…
– Tinere prinț, mă flatezi…
– Ba dimpotrivă, eu mă simt flatat, pentru că am ocazia de a vă admira frumosul chip, pentru că îmi este permis să vorbesc unei respectabile prințese!
– Oi fi eu prințesă, însă pentru iubire aș fi în stare să renunț la această funcție… Cine a zis că prințesele sunt fericite? Nu toate au norocul de a fi alături de bărbatul care le pune inima pe jar, nu tuturor prințeselor le este permis să iubească… Decât închisă într-un palat de cleștar, mai bine liberă ca pasărea cerului…
– Preaiubita mea prințesă, nu te necăji! Eu sunt aici pentru a-ți fi alături! Eu sunt aici pentru TINE! Seni çok seviyorum, gülüm… (Te iubesc foarte mult, trandafirul meu… )
– Doamnă, ce faceți pe balcon? i se adresează o slujnică lui Nur.
– Privesc cerul!
– Intrați înăuntru că veți răci, spune slujnica venind spre ea și punându-i o bluziță pe umeri. Se uită jos, însă nu vede nimic, căci Ahmed s-a ascuns în întunericul nopții.
        Nur urmează sfatul slujnicei. Ia o carte din micuța bibliotecă și se preface că citește. După ce este lăsată singură, se întoarce pe balcon și aruncă un bilețel, pe care Ahmed îl ridică de jos și-l citește: “Mâine dimineață tatăl tău are treburi în Rabat. Eu voi ieși la o plimbare cu una din femeile din casă, voi face în așa fel încât să mă pierd în mulțime. Ne găsim la marele magazin de haine de la marginea târgului. Să vii deghizat în femeie. Ne vom întoarce separat acasă, eu voi spune că am căutat-o pe slujnică crezând că s-a rătăcit, iar ție nu îți va cere nimeni socoteală. Seni seviyorum, habibi…”. Ridică privirea înspre balconul ei, îi face din ochi în semn că e de acord. Nur îi aruncă o burqa neagră pe care s-o folosească a doua zi, apoi pleacă.
         După atâta timp, Nur se simte fericită. După atâta timp, simte fluturași în stomac. De asemenea, se simte bucuroasă că va putea încălca regulile de aici. Ce frumos e să fii rebelă! Să faci ce vrei fără a-ți fi teamă că vei încălca regulile! În definitiv, regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Mama ei ar fi mândră de ea, de faptul că luptă pentru fericire. Ce înțeleaptă era mama ei, ce om minunat, ce suflet de aur! Simte cum prin vene îi curg fericire și zâmbete. Ia un caiet și începe să scrie în el câte versuri. Câteva versuri în care speră să poată reda măcar o părticică din starea ei de spirit. Câteva versuri cu care să îmbrățișeze viața. Câteva versuri pentru eternitate…

VA URMA!!!

by -
15

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8

   În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

Cemile se trezește în camera ei de la ultimul etaj. Este confuză, crede că tot ce s-a întâmplat a fost un vis urât care, în sfârșit, s-a terminat. Întoarce capul și zărește pe noptieră cutia cu bijuterii a bunicii sale. Deci e adevărat. E adevărat că mama sa a murit, că restul familiei e plecată în Maroc și că ea a rămas singură-singurică. Închide ochii și-i deschide din nou. Se pișcă, însă totul e în zadar. E adevărat!
Se ridică din pat și-și privește camera. Totul e la locul lui. Totul e aranjat. Se așază la biroul său și deschide ierbarele, caietele cu însemnări, cărțile de zoologie din teancul frumos ordonat. Pe perete este agățată o colecție impresionantă de fluturi. În balcon se găsesc numeroase ghivece cu flori, pline de boboci. Cam așa arată camera lui Cemile. Ea iubește natura, natura îi dă putere. De aceea îi place să fie cât mai naturală, nu se dă în vânt după machiaj. Părul aranjat și parfumul de lavandă îi sunt suficiente. Chiar și așa, Cemile este o tânără extrem de frumoasă, o minunată zână a naturii. Pornește casetofonul, alege o muzică reconfortantă și face o baie pentru a se relaxa…
După ce iese din baie, Cemile deschide imensul șifonier din mahon și-și alege o rochie neagră. Coboară la parter. Pregătirile sunt în plină desfășurare, căci a doua zi  va veni multă lume pentru comemorarea doamnei Latiffa. La bucătărie se gătește de zor, parterul este curățat lună. Cemile își dă seama că în lipsa ei reședința a fost readusă la normal. Nici nu-ți vine să crezi că acum ceva timp a fost spartă de netrebnicii dușmani. Toți servitorii s-au întors la treabă, căci trebuie să trăiască și ei, gândește Cemile.

Ea urcă la primul etaj și se îndreaptă spre camera mamei sale. Petrece câteva ore acolo, studiind garderoba fascinantă, răsfoindu-i cărțile și inspirând parfumul florilor date de Hatice pe care le vede puse într-o vază. Se așază pe pat, ia perna în brațe și începe să plângă. Plânge, plânge, cum n-a mai plâns niciodată. În minte i se derulează imagini din copilărie, momente petrecute alături de scumpa sa mamă. Își amintește și acum ziua în care a împlinit 10 ani. Tatăl ei a organizat o petrecere minunată, i-a oferit o grămadă de bijuterii, însă cel mai frumos cadou a venit din partea mamei sale: o diademă argintată, simplă, fără pietre prețioase, dar elegantă și un cățeluș pe care l-a botezat Buffo. Mama ei a cunoscut-o dintotdeauna, a știut mereu ce să-i ofere, a știut ce să-i spună și când. Mama ei a fost mentorul ei la școala vieții, dar acum este îngerul ei păzitor ce o veghează de acolo de sus…
Annem, seni çok seviyorum! Canim annem… (Mamă, te iubesc nespus de mult! Scumpa mea mamă…;)
Cemile părăsește încăperea și încuie ușa. Urcă treptele până la camera sa. Iese pe pe balcon și privește cerul înstelat până când i se face frig. Oboseala o răpune, așa că se urcă în pat și adoarme imediat. Se trezește odată cu apariția primelor raze de soare. Se privește în oglindă și își dă seama că rochia-i neagră este prea simplă, nepotrivită pentru această ocazie. Mama ei era cea mai grațioasă femeie pe care o cunoștea, iar acum, la 40 de zile de la moartea ei, nu poate apărea îmbrăcată în halul ăsta. Nu ar fi demn de Latiffa…
Aruncă o privire în șifonier, alege cea mai elegantă rochie neagră, o rochie cu un guler dantelat. Își așază pe cap diadema ce  îi vine perfect acum, iar pe umeri își pune eșarfa neagră obligatorie. Totul este asortat cu bijuterii de-ale bunicii, cu pantofi cu toc, care o cam incomodează, dar nu se plânge. Toată lumea trebuie să vadă că fiica doamnei Latiffa este puternică, că nu se lasă înfrântă. Coboară scările treaptă cu treaptă, mergând cu spatele drept. Toată lumea aflată la parter o privește uimită, căci vestimentația are efectul scontat. Nimeni nu se aștepta ca ea să se așeze pe fotoliul tatălui său. Din acest moment s-a înțeles cine este stăpâna casei. Slujba de comemorare a celei decedate se termină imediat, se împarte mâncarea pregătită cu mult sârg și încet-încet musafirii încep să plece, nu înainte de a-și lua la revedere de la Cemile și de a-i ura sincere condoleanțe.

Guvernatorul Izmirului e ultimul care rămâne. Se apropie de Cemile și i se adresează:
-Domnișoară Abdullah, eu știam că ați murit în incendiul de  la fabrica tatălui dumneavoastră!
-Poftim? Ce incendiu? Cum să mor? Sunt vie, așa cum mă vedeți!
-În timpul invaziei, un corp al fabricii a fost incendiat. Printre victime se numără și o tânără care purta la gât acest colier, ce îți aparține, din câte cred eu…
-Da! E al meu! Nu-mi dau seama cum a ajuns acolo, sigur mi-a fost furat!  afirmă ea privind colierul pe care guvernatorul i-l înmânează.
-Nu asta e problema noastră în clipa de față! Acum câteva zile am trimis o scrisoare tatălui tău prin intermediul unui om care avea drum pe-acolo. I-am zis că tu și mama ta ați murit…
-Of…
-Mai am o veste proastă: reședința voastră a fost vândută de tatăl tău. Stai fără grijă! Voi încerca să dau de tatăl tău, deși este foarte greu, căci nu știu exact unde se află în Maroc… Iar persoana prin intermediul căreia i-am trimis scrisoarea, care știa unde să- l găsească, nu se mai întoarce aici și n-am cum să-l contactez…
-Bine. Am înțeles! Deci nu trebuie să-mi fac griji?
-Da, fii liniștită! Poți rămâne aici cât dorești, căci eu sunt proprietarul reședinței acum!
-Mulțumesc! O seară minunată! îi urează Cemile, după care urcă scările către camera ei.
Când intră în cameră are parte de o surpriză: Esma era acolo, așteptând-o.
-Ai aflat? o întreabă doica.
-Da…
-Știi doar că n-ai de ce să te îngrijorezi! Guvernatorul și tatăl tău erau prieteni foarte buni! Nu vei fi dată afară, tatăl și frații tăi se vor întoarce după sfârșitul războiului sau vor trimite pe cineva după tine… Mama ta ți-a lăsat bani, aur.  Eu sunt aici, iar tu te afli sub tutela mea până vei fi majoră. Ne vom descurca! Îți promit!
-Bine…
-Cred că a venit momentul să-ți dau ceva, spune Esma oferindu-i o cutie.
-Ce e înăuntru?
-Deschide-o! E de la mama ta…
În cutie se aflau un jurnal și o scrisoare. Emoționată, Cemile despăturește bucata de hârtie. Ce frumos mai scria mama sa! Esma o lasă singură, iar fata începe să citească cu voce tare:
  “Draga mea Cemile,
      Îți scriu această scrisoare, fiind sigură că va ajunge la tine. I-am cerut Esmei  să ți-o dea când se vor împlini 40 de zile de când m-am stins. Știu că îmi simți lipsa, știu că-ți este greu fără mama ta, dar tu trebuie să fii puternică. Sunt sigură că vei răzbi în viață, sunt sigură că vei lupta pentru fericirea ta. Sunt sigură că vei fi o mamă extraordinară. Și ține minte: COPIII sunt cea mai mare avuție! Pentru copiii tăi ești în stare să sari în foc, pentru copiii tăi ți-ai da viața! Să nu renunți la copiii tăi, să nu-i neglijezi, orice ar fi! Nu se merită! Pentru binele copiilor tăi trebuie să renunți la oricine! Chiar dacă îți este soț, prieten, frate… Copiii sunt niște îngerași care îți fac viața mai frumoasă! Copiii sunt niște bijuterii! Probabil ți-ai dat seama că niciodată nu v-am făcut daruri foarte scumpe! Mereu am considerat că nimic nu poate fi la fel de valoros ca voi! Alături de această scrisoare se află jurnalul meu în care am scris de-a lungul vieții, în care am relatat și bucurii și necazuri. Vreau să fie al tău, să-ți amintească de mine și să-ți folosească! Sper să  găsești în el răspunsuri la întrebările pe care ți le vei pune de-acum încolo! Tot în jurnal se mai află trei scrisori pentru frații tăi! Te rog să le înmânezi lor când vei considera de cuviință! Mai am o rugăminte la tine: să nu mai plângi atât după mine, să nu mai suferi! 40 de zile de doliu sunt suficiente! Dacă tu te necăjești,  nu voi fi nici eu împăcată! Gândește-te că sunt în cer și că te veghez de acolo. Viața e frumoasă, nu se merită s-o irosești cu lacrimi și suspine! Te iubesc, Cemile! Te iubesc, prințesa mea!
                                                    Cu drag, Latiffa.”
-Annem, scumpa mea mamă, voi face tot posibilul să nu te dezamăgesc!
În dimineața următoare, Cemile hotărăște să asculte sfatul mamei sale și să încheie perioada de doliu. Din acest moment va începe o viață nouă. Va renunța la hainele negre și se va îmbrăca în haine colorate. Va trebui să ia câteva decizii în privința fabricii, va trebui să drămuiască fiecare bănuț. Va trebui să fie responsabilă, să fie ca o regină în micul ei regat, căci nu mai e o simplă prințesă. O nouă provocare, căci o nouă viață o așteaptă…

VA URMA!!!

 

by -
27

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7

În care nu te poți împotrivi sorții…

Nur stă întinsă în pat, cu privirea ațintită în tavan. Chipul îi este roșu de atât plâns, iar în camera ei este o dezordine de nedescris. La nervi a trântit, a aruncat, a stricat. O doare spatele, căci și-a neglijat coloana de când se află în Maroc. Se aud zgomote de la parter, se apropie de ușa încuiată și ascultă. Se pare că musafirii au plecat, iar Mahmud și Ali urcă scările către camera ei. Două bătăi puternice în ușă. Nimic. Mahmud apasă pe clanță. Ușa e încuiată.

  • Deschide ușa! se răstește Mahmud.
  • Kızım, te rugăm, deschide-ne ușa! i se alătură Ali Hassan.

Niciun sunet. După câteva minute în care bate la ușă, încearcă să forțeze clanța, Mahmud cheamă un servitor, pe care-l pune s-o spargă. În urmă gălăgiei făcute, micuțul Ali, Mehmed și câteva femei din casă își fac apariția. Se intră în camera lui Nur, unde toată lumea privește uimită haosul. Nici urmă de Nur.

  • Baba, Nur e aici! țipă băiețelul din balcon. Veniți repede!

Cu toții se reped într-acolo. Când ce să vezi, Nur este întinsă pe marmură, cu un cuțit lângă ea și cu venele de la o mână tăiate. Un fir de sânge vișiniu curge lent. Micuțul Ali este aplecat asupra ei și plânge, în timp ce mâinile-i tremurânde mângâie chipul prințesei suferinde. Imediat este chemat un doctor, în timp ce tânăra este ridicată și așezată pe pat. O femeie încearcă să-i oprească sângerarea. Ali Hassan se așază pe un scaun și-și privește fiica, rugându-se în gând și implorându-l pe Allah să nu fie prea târziu. Doctorul intră în odaie, se apropie de Nur. Observă că sângerarea nu se oprește și-i administrează un sirop, după care-i aplică un pansament. Hemoragia este oprită și toată lumea răsuflă ușurată. I se dă fetei să bea apă pentru a înlocui sângele pierdut, iar medicul îi lasă câteva medicamente. În câteva zile se va pune pe picioare. Nur este lăsată să doarmă. Dar visele nu-i dau pace…

Nur se afla în livada de portocali, pe un fotoliu din foișorul de lemn, unde așternea câteva cuvinte într-un caiet frumos, îmbrăcat în piele. Purta o rochie de un portocaliu deschis, legată la brâu cu o curelușă mai închisă la culoare. Voalul alb nu îi stătea pe cap cum ar fi trebuit, ci era așezat pe umeri. Pantofii rozalii dădeau vestimentației un plus de originalitate, iar cerceii și colierul cu perle completau portretul elegant al tinerei.

Cemile vine în grabă spre ea și o cheamă în casă. Nur își ia caietul, își pune voalul pe cap și își însoțește sora. Pe drumul parcurs prin livadă, fata observă schimbările din natură. În câteva clipe, livada înflorește, portocalele se coc, apoi crengile devin golașe. Anotimpurile se succed cu repeziciune, acest ciclu repetându-se fără încetare. Intră în casă, se privește în prima oglinda ce-i iese în cale și observă că fața îi este îmbătrânită, plină de riduri, părul cărunt. Chiar și așa, privirea i-a rămas tânără și plină de viață ca întotdeauna. Se întoarce și o găsește pe Cemile neschimbată, la fel cum o știa. Cine le-ar vedea acolo ar crede că sunt mamă și fiică, nu două surori! Lui Nur i se face pielea ca de găină, respiră sacadat.

  • Ce-ai pățit, Nur? o întreabă Cemile.
  • Ăăă…, îngână Nur nefiind în stare să vorbească.
  • Haide, vino! Mama ne așteaptă în salon!

Ajunse în salon, Nur o vede pe mama sa. Ce tânără și ce frumoasă era, în comparație cu ea! Timpul nu-și pusese amprenta asupra doamnei Latiffa.

  • Fiica mea dragă, ne cânți ceva la pian?

Nur, încă sub efectul șocului, se așază în fața pianului. Mângâie clapele, apoi apasă pe ele. În locul sunetelor muzicale cu care era obișnuită, camera este inundată de triluri încântătoare. Fata se oprește, însă muzica continuă. Îngrozită, se ridică de pe scaun, se întoarce spre Cemile și Latiffa, însă acestea dispăruseră. Zărește caietul în care adineauri scria, se apleacă și-l ridică de pe podea. Îl deschide și înăuntru găsește chipul mamei sale întipărit pe mai multe pagini. Într-o imagine era veselă, în alta tristă, într-una râdea, în alta plângea. Nur aruncă caietul și o ia la fugă. Iese din casă și se împiedică de rădăcinile unui arbore și cade…

Nur se trezește brusc, cu inima bătându-i puternic. Micuțul Ali stătea lângă ea pentru a o veghea:

  • Baba, vino, s-a trezit! Sora mea e bine!

Ali Hassan intră în cameră și se apropie de fiica sa.

  • Kızım, ne-ai speriat așa de tare! Of! Să nu mai faci niciodată asta! Să nu mai încerci să-ți curmi zilele! îi spune mângâind-o pe cap. Fiica mea scumpă! continuă el, strângând-o în brațe.

Fata îl dă la o parte, se întoarce cu spatele la tatăl său și închide ochii. Este lăsată singură și după ce închide ușa, se ridică din pat și se așază pe podea cu picioarele încrucișate. Începe să plângă, regretând că se află acolo, sperând că va scăpa de căsătoria forțată…

După câteva zile, merge cu mătușa sa, soția unchiului Mahmud, la bijutier. Aici le așteaptă bătrânul Osman și Ranya. Nur a fost uimită să afle că poate alege câte și ce bijuterii vrea, numai din aur de 24 de karate. De asemenea, a aflat că în situația în care bărbatul refuză să cumpere aur viitoarei soții, înțelegerea se poate anula și prin urmare, adio căsătorie! Își pune în gând să-și aleagă atât aur încât bătrânul să ajungă în situația de a-i spune nu. Astfel, va fi liberă!

Zis și făcut. Nur alege tot ce-i mai scump: coliere cu diamante, cercei imenși, zeci de brățări, inele cu rubine. Pe scurt: toată vitrina. Osman nu-i zice nimic, achită cele zece kilograme de aur și i le oferă viitoarei sale soții. Aceasta este mută de uimire, nu îi vine să creadă. Era așa de aproape să scape de căsătorie! Slujitorii lui le conduc pe ea și pe mătușa sa acasă, cu tot aurul cumpărat.

  • Sper să merite investiția, frate! îi spune Ranya bătrânului Osman.
  • Merită! Sunt sigur de asta! Știi să mă fi înșelat eu vreodată?
  • N-ai văzut ce uimită era? Credea că nu o vei lăsa să cumpere tot aurul ăla și așa ar fi putut anula căsătoria!
  • E isteață fata! Și extrem de frumoasă!
  • Frate, observ că ți-a furat mințile puștoaica asta!

Ajunsă acasă, Nur arată familiei sale aurul primit. Toată lumea este surprinsă de numeroasele bijuterii, care de care mai încântătoare. Ea se retrage imediat în camera sa fără a lua cina, se întinde în pat, privind tavanul confuză.

  • Allah, cum aș putea scăpa de căsătoria asta? Am încercat să mă sinucid, m-am folosit de un vicleșug, însă totul a fost în zadar. De ce? Allah, spune-mi! De ce?

Peste două zile are loc nunta. Mireasa este pregătită de celelalte femei, este îmbrăcată cu o superbă rochie albă, este încărcată cu aur, pietre prețioase. Este machiată, părul aranjat. Oficierea căsătoriei are loc în lipsa lui Nur, căci femeile nu pot fi prezente în încăperea respectivă. După aceea, mirii sunt purtați pe sus într-un dans tradițional și, în cele din urmă, așezați în jilțuri. La scurt timp, aceștia sunt conduși în dormitorul nupțial. Bătrânul Osman îi spală picioarele conform obiceiului. Ea îl privește cu atenție, iar din ochii căprui curg lacrimi…

VA URMA

by -
28

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6

În care ne întoarcem la Izmir

Cemile se trezește plină de energie și cu zâmbetul pe buze. Se ridică din pat, se uită prin casă, dar nu dă de Esma și de Hatice. Iese afară și inspiră miresmele codrului. Simte un parfum familiar care îi aduce aminte de mama sa, de copilărie. Privește în jur și zărește o grădiniță cu flori. Acele flori miroseau așa de frumos! Și ce culori aveau! Alb, roz, violet… Nu-și dă seama unde le-a mai văzut, închide ochii și deodată are impresia că o vede pe mama sa punând niște flori identice în vaze. Imaginea dispare la fel de brusc cum a apărut, însă a fost destul pentru ca Cemile să-și dea seama că acele flori au parfumat întreg palatul la petrecerea organizată cu ocazia nașterii micuțului Ali. Ea avea doar 8 ani și își amintește cât de fericiți fuseseră părinții săi când li s-a născut cel din urmă fiu. La petrecere, mama ei era îmbrăcată într-o rochie albă cu dantelă lila, iar buclele negre îi cădeau pe umeri. Toată lumea îi invidia frumusețea, căci era asemenea unei zâne din povești…

  • Frumoasa din pădurea adormită s-a trezit? o întreabă veselă Hatice, spulberându-i gândurile.
  • Bună dimineața, Hatice teyze!
  • Îți plac florile mele, nu?
  • Da. Le ador! Și mama decorase casa cu astfel de flori după ce s-a născut micuțul Ali, nu-i așa, Esma?
  • Normal, intervine Hatice. Chiar eu i le-am oferit! Pe atunci grădinița era o grădină, dar am mai îmbătrânit și eu. Astea pe care le vezi acum sunt ultimele, la primăvară nu voi mai planta altele…
  • Cemile, vino să-ți arătăm curtea din spate! Hatice are câteva păsări. Dacă ai vedea ce penaj au! E demn de menționat în caietul tău de botanică și zoologie!
  • Dar Buffo unde e? întreabă fata, îndreptându-se grăbită către țarcul cu păsări urmată de celelalte două femei. Of, ce bine! Mi-era teamă că va încerca să le facă de petrecanie bietelor păsări…
  • Stai fără grijă, băiatul nostru e educat, nu-i așa? întreabă Hatice mângâindu-l pe cap. Buffo confirmă cu un lătrat vesel.
  • Ce păsări frumoase ai! Am mai văzut găini, dar acestea au un penaj superb!
  • Ți-am zis eu! afirmă Esma răzând. Vezi că în geanta cu care am venit ai caietul acela în care le poți desena! Și, evident, creioanele!
  • Da? Ești cea mai tare, Esma! strigă Cemile luând-o în brațe. Fata merge în grabă în casă, ia caietul, creioanele și se apucă de treabă.

Esma și Hatice intră în bucătărie și încep să pregătească micul-dejun.

  • A fost o idee înțeleaptă s-o aduci aici!
  • Așa e! Eram sigură că în mijlocul naturii va uita de tot! Nu-mi doresc să se îmbolnăvească de supărare…

Cemile se simte foarte bine pe insulă, natura îi dă putere, o ajută să-și revină din momentele în care sufletu-i este cuprins de melancolie. În câteva săptămâni, nu a mai rămas niciun colțișor din insulă ce nu a fost explorat și studiat de Cemile. A găsit o mulțime de plante medicinale și păsărele ce i-au încântat auzul cu cântecul lor. Într-una din plimbările ei pe malul apei cristaline, zărește o barcă ce se îndreaptă spre insulă. Le anunță pe Esma și pe Hatice, care vin să-l vadă pe vizitator. Barca ajunge la mal și din ea coboară un bătrânel simpatic, sprinten și plin de viață. El îi aduce vești doamnei Hatice și o aprovizionează cu cele ce îi sunt necesare.

  • Bună ziua, doamnelor! li se adresează făcând o plecăciune.
  • Bine ai venit, Hussein!
  • Bine v-am găsit! Mă bucur să te vă revăd, Esma hanim. Domnița cine este?
  • Fiica doamnei Latiffa!
  • Încântat de cunoștință! Mă simt onorat! Tânără domniță, mă aflu la porunca dumitale! Să știți că…
  • Hussein! Gata cu lingușelile! se răstește Hatice.
  • Of, Hatice! Of!
  • Ce vânt te-aduce pe aici?
  • Probabil ați aflat cele ce s-au petrecut… Ankara ne-a trimis câteva trupe și i-au nimicit pe dușmani!
  • Hai, vino înăuntru! Îți fac un ceai și ne povestești mai pe larg ce și cum!

Hatice face ceaiul promis și cu toții se așează în jurul mesei din salon.

  • Eu tot nu înțeleg… cine sunt acești dușmani?
  • Domniță, suntem implicați într-un război care treptat cuprinde întreaga lume. Acum nu știi în cine poți avea încredere. Prietenii pe care îi ai azi pot deveni dușmanii de mâine. Din câte am aflat de la guvernatorul Izmirului, erau trupe de rebeli musulmani care au dorit să ne dea peste cap organizarea…
  • Of!
  • Hai să nu ne mai gândim la asta! Ce-a fost a fost! afirmă Hatice. Să privim înainte cu optimism!
  • Peste două zile Latiffa face 40 de zile de când a murit…
  • Atunci, Esma, trebuie să ne întoarcem acasă! Trebuie să respectăm datinile!
  • Ești sigură, puișor? Dacă nu te simți în stare de asta, mai rămânem aici și se ocupă Hussein de tot!
  • Nu, ne întoarcem acasă! Ne întoarcem la Izmir!
  • Vă duc eu! intervine bătrânelul.
  • Vă mulțumesc mult, domnule Hussein!
  • Plăcerea e de partea mea, domniță!

Cemile și Esma își strâng lucrurile, îl pregătesc pe Buffo, apoi își iau la revedere de la gazda lor:

  • Doamnă Hatice, vă mulțumim că ne-ați găzduit!
  • Nu e nevoie să-mi mulțumiți… Sunteți binevenite oricând! Cemile, puișor, poftim acest buchet cu florile pe care le-ai îndrăgit! Și uite, spune ea scoțând din buzunarul rochiei o cutie, astea sunt bijuteriile bunicii tale! Doamna Latiffa mi le-a lăsat în grijă, iar eu cred că trebuie să intre în posesia ta!
  • Vă rog să acceptați acest dar din partea mea! îi spune Cemile întinzându-i o brățară de aur împodobită cu pietre prețioase.
  • Nu pot accepta! Doamna Latiffa a făcut atâtea pentru mine!
  • Nu contează! Asta este din partea mea și m-aș bucura s-o acceptați!

Femeia ia brățara și și-o pune la mână. Rămâne pe malul apei urmărindu-i cu privirea, în timp ce barca lor se îndepărtează.

  • Allah să-i dea putere lui Cemile! își spune Hatice. Copila asta merită tot ce-i mai bun!

Ajung la destinație pe un drum al orașului, nu prin livada de portocali. Poarta e deschisă. Hussein le face semn să intre. Cemile pășește în curtea principală. Privește reședința familiei sale și încremenește. Ochii i se umplu de lacrimi, sentimentele și amintirile o acaparează. Mâinile îi tremură, închide ochii și leșină. Buffo latră impacientat, în timp ce Esma și Hussein se grăbesc s-o ajute pe tânăra domniță, firavă ca o porumbiță…

VA URMA

by -
12

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5

În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

  • Observ că nu ți-ai crescut copiii conform tradiției noastre! își mustrează Mahmud vărul. Până acum, fiicele tale trebuiau măritate! Nu le prevăd o soartă prea bună, mai ales lui Nur. Să comenteze la ceea ce-i spune unchiul său?! Turcii s-au îndepărtat de credință și cu toții și-au pierdut locul din rai! Lasă-ți copiii pe mâna mea! Voi încerca să-i aduc pe calea cea bună. Vom trimite pe cineva după Cemile și după soția ta înfumurată. Vulpii bătrâne nu mai ai ce să-i faci, însă fiica ei cred că are șanse să se îndrepte…

Ali Hassan dă din cap drept răspuns. Este necăjit de gândul că nu și-a crescut cum se cuvine copiii, însă nu mărturisește nimănui ce are pe suflet. Are încredere că vărul său îi va aduce copiii pe calea cea dreaptă. Micuțul Ali, care venise pentru a-și întreba unchiul ceva, aude discuția și este mâhnit. Se întoare în camera sa într-o liniște deplină…

Odată cu lăsarea serii, are loc petrecerea în cinstea nou-veniților. Nur iese și ea să vadă, însă nici bucatele alese, nici muzica de petrecere nu o atrag. Cât de dor îi era de Cemile, de scumpa sa soră, alături de care adaptarea ar fi fost mult mai ușoară! Își cunoaște verii, toți uimiți s-o vadă fără voal. Verișoarele sale îi atrag atenția asupra acestui fapt, însă ei nu-i pasă. Dacă va purta voal, va purta fiindcă așa își dorește ea, nu pentru că așa trebuie!

Nur se retrage în odaia ei, spunându-le celorlalte femei că este obosită după lunga călătorie. Îi este imposibil să adoarmă. Iese pe balcon și privește cerul înstelat, iar adierea nopții o vrăjește…

  • Ar fi bine să fac o plimbare! hotărăște ea.

Tânăra se strecoară afară prin ușa din spate. Acum se află în mijlocul naturii, a cărei imagine de ansamblu nu arată deloc rău. E liniște și pace în acel colț de lume. Se îndepărtează destul de mult de casă, după care se așază sub un palmier și adoarme imediat, răpusă de oboseală. Ce somn dulce a avut! Era împreună cu mama și cu sora sa în salonul palatului lor. Ea stătea în fața pianului, apăsându-i clapetele și dând, astfel, naștere unui cântec suav. Latiffa și Cemile încep să plângă, iar apoi dispar. Nur se trezește din somn cu ochii înlăcrimați. După ce se dezmeticește, își dă seama că se află în ceva ce pare a fi un cort și că este privită de o femeie bătrână îmbrobodită, care o întreabă ceva într-o limbă necunoscută ei. Îi întinde o farfurie cu mâncare, însă Nur refuză. Bătrâna zâmbește satisfăcută și se înfruptă din bucatele sărăcăcioase.

Nur iese din cort și zărește niște bărbați beduini care stau de vorbă cu un om pe care ea îl recunoaște, căci îl văzuse la petrecere. Se apropie de el, se prezintă și îl roagă s-o ducă acasă la unchiul ei. Acesta le cere beduinilor să le dea fata și din fericire, dorința îi este îndeplinită. În drum spre casa unchiului Mahmud, omul îi spune:

  • Ai noroc că mă aflam acolo! Altfel ai fi fost inclusă în haremul unui beduin și ați fi plecat cu o caravană în deșert. Nimeni nu te-ar mai fi putut salva!
  • Vă mulțumesc, domnule! Allah să vă binecuvinteze!
  • Dar cum ai ajuns în cortul beduinilor?
  • Nu știu…, răspunde ea cu privirea în pământ.

Când ajung, sunt întâmpinați de întreaga familie, disperată și îngrijorată de lipsa fetei. Salvatorul ei vorbește cu Mahmud, care este foarte furios, apoi pleacă.

  • Unde ai fost, copilă?
  • Am ieșit să mă plimb și am adormit sub un palmier… Dimineață m-am trezit în cortul beduinilor…
  • De azi înainte nu mai ai voie să ieși din casă! Vei sta închisă în camera ta! se răstește Mahmud.

Nur se retrage în camera sa, considerând că a fost nedreptățită. Să fi fost mama ei aici, cu siguranță i-ar fi închis gura unchiului Mahmud.

  • Annem, unde ești? spune plângând Nur. Unde ești? Mi-e atât de dor de tine! Tata îl lasă să facă ce vrea pe netrebnicul său văr. Annem…

Ali Hassan se simte rușinat, dar încearcă să-l înduplece pe Mahmud.

  • Of, Ali Hassan! Of! Nu vezi cum fiica ta a luat-o pe un drum greșit! Cel mai înțelept ar fi s-o căsătorim! Un soț ar face-o mai ascultătoare, mai responsabilă, căci un soț știe să-și educe soția!
  • Dar e prea tânără!
  • La vârsta ei mamele noastre aveau și copii! Ce să-ți zic ție de obligațiile unui tată, când tu nici măcar n-ai fost în stare să-ți educi soția?!
  • Eu nu am îndrăznit să-i dau o palmă soției male, Mahmud! Copiilor mei nici atât! Educația nu se face cu bățul, ci cu vorba blândă! Bătaia nu e ruptă din rai, așa cum se crede…
  • Și ce, te lauzi? Mi-ar fi și rușine să vorbesc în locul tău… Soția ta e o scorpie, o vulpe bătrână care a făcut ce a vrut din tine! Acum ai să-i permiți și fiicei tale să te calce în picioare?
  • Poftim?! Cum îndrăznești să vorbești așa de soția mea! Să-ți fie rușine, netrebnicule! se răstește Ali Hassan bătând cu pumnul în masă.
  • Ce dur ești față de vărul tău… Așa te-a educat tatăl tău? Să vorbești așa celui care ți-a fost ca un frate, din cauza unei femei? Săracul meu unchi, dacă ar fi aici ar intra în pământ de rușine. În plus, ai grijă cum îmi vorbești! Dacă nu ți-ai dat seama, acum stai în casa mea!
  • Asta este și casa mea! Nu îți permit să pui monopol asupra averii tatălui meu!
  • E necesar să-ți amintesc din ce încurcătură v-am scos pe tine și măică-ta, mătușa mea ,,scumpă”? Dacă mă înfurii prea tare, voi da în vileag tot! Și acum, revenind la ceea ce discutam, o vom căsători pe Nur cât mai repede!

Această amenințare îl lasă fără glas pe Ali Hassan. Dacă refuză căsătoria lui Nur, Mahmud va da totul în vileag. Nu-i este teamă de ceea ce ar păți el, însă nu vrea să le strice viitorul copiilor săi. Și până la urmă, Nur se va obișnui să fie căsătorită, nu e chiar așa rău. Sigur Mahmud îi va alege un soț bogat, care o va iubi și va avea grijă de ea! Gândul ăsta îl liniștește pe moment…

Mahmud este un om de afaceri din Fes, are parteneriate cu mulți bogătași, cu funcționari înstăriți din slujba regelui. Ce soț ar putea să-i găseacă lui Nur? Se gândește el ce se gândește și se decide s-o căsătorească cu bătrânul Abdul, fost sfetnic al regelui, dar care s-a retras din funcție și trăiește dintr-o rentă mare ce-i recompensează activitatea față de casa regală. Are nenumărate proprietăți, deține o fabrică și un hotel. Perfect pentru nepoata sa, mai ales că bătrânul se afla în căutarea unei soții. Ingenios din fire, o pune pe soția sa să organizeze o petrecere la care sunt invitate toate doamnele de rang înalt din oraș, printre care și sora mai mică a lui Abdul, Ruya. La petrecere participă și Nur și de data asta acceptă să poarte voal, doar pentru a nu-și necăji tatăl. Sora lui Abdul o remarcă și este foarte impresionată de frumusețea ei. Îi transmite fratelui său că a găsit o tânără perfectă pentru a-i fi cea de-a patra soție, ceea ce-l face curios. Așa că se prezintă acasă la Mahmud alături de sora sa, pentru a o cunoaște pe tânăra domniță.

Conform obiceiului, sunt pregătite o mulțime de dulciuri și tradiționalul ceai cu mentă. Nur este pusă să-i servească pe musafiri, trebuind să dea dovadă de bun simț.

  • Nepoata mea face niște dulciuri foarte gustoase! Toate acestea sunt pregătite de mânuțele ei! se laudă Mahmud bătrânului Abdul.
  • Toate sunt foarte bune! remarcă Ruya. Și observ că este politicoasă, manierată! Felicitări pentru buna educație! spune întorcându-se spre Ali Hassan, care încuviințează cu un zâmbet cât se poate de sincer.

Nur se întoarce la bucătărie, însă stă și ascultă după grilajul de lemn și perdeaua de mătase. Bătrânul nu o impresionează, ba dimpotrivă, o dezgustă.

  • Mahmud prietene, ai o nepoată minunată! i se adresează Abdul. M-am gândit s-o cer de soție! Va fi cea de-a patra soție a mea!
  • Eu, să fiu a patra lui soție?! exclamă Nur încetișor astfel încât nu este auzită de cei din salon. Eu, să fiu a patra lui soție?! Eu, să mă căsătoresc cu un moșneag?!
  • Nunta va avea loc peste două săptămâni! decide Mahmud.
  • Baba, de ce îmi faci asta?! De ce?! spune tânăra urcând în grabă scările spre camera ei plângând, unde se încuie. Nu e adevărat! Annem! Te rog, annem! Nu-i lăsa să mă căsătorească…

Ali Hassan nu este prea mulțumit, însă acceptă totul spre binele lui Nur. În sufletul lui, nutrește speranța că totul va fi bine, dar omul se mai înșeală uneori…

VA URMA !!!!

by -
14

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

  • Unde e Cemile? întreabă Ali Hassan după ce vasul pe care s-au îmbarcat s-a îndepărtat de țărm. Unde este fiica mea?
  • Nu este nicăieri! răspunde Mehmet. Nicăieri!
  • Cheamă-l pe sergent, fiule!

Mehmet se întoarce degrabă cu sergentul responsabil de supravegherea vasului.

  • Domnule sergent, unde este fiica mea mai mică?
  • Domnule Abdullah, habar nu am unde se află fiica dumneavoastră. Nici măcar n-am văzut-o urcându-se pe vas! Sigur a rămas pe țărm!
  • Atunci să ne întoarcem după ea! Imediat! se răstește Ali.
  • Îmi pare rău, domnule, însă este imposibil! Ne-am îndepărtat destul de mult și, în situația de față, orice clipă este prețioasă! Cum credeți că v-ați găsi fiica în haosul din port? Nu, nu, e imposibil să ne întoarcem!
  • Allah! Ce incompetenți! bombăne după ce pleacă sergentul. Of, ce a ajuns Turcia asta! Of! Pe mâna căror oameni a ajuns…

Liniștea se așterne asupra vasului. Toată lumea moțăie, obosită de ultimele evenimente. În zorii celei de-a treia zi de Bayram, se zărește la orizont portul Tangier. Nur, proaspăt trezită din somn, privește pe fereastra cabinei.

  • Baba, uite o așezare!
  • Nur, ăsta e portul Tangier! Uite ce frumusețe, ce peisaj feeric! afirmă Ali privind pe geam și inspirând acel miros care-i amintea de copilărie.
  • Ăsta e port? începu să râdă Nur. Allah, am crezut că e un sat sau o așezare a beduinilor! Ce jalnic arată!
  • Nu arată jalnic deloc! Așa sunt construite clădirile pe aici… Știu că nu se aseamănă cu Izmirul, însă vei fi uimită să descoperi ce frumuseți ascunde acest tărâm… Niciodată să nu judeci un loc după aspect! Niciodată să nu judeci un om după chip! E același lucru!
  • Bine, baba! Îmi cer iertare! M-a luat gura pe dinainte…
  • Nu-i nicio problemă, fata tatei…

Vasul ancorează, călătorii coboară. Ali Hassan își ațintește privirea asupra cerului, mulțumindu-I Celui de Sus pentru că a ajuns să-și revadă plaiurile natale. Familia Abdullah găsește o trăsură cu care va ajunge la Fez, capitala spirituală a Marocului, unul dintre cele mai vechi centre religioase islamice, numită adesea și ,,Mecca de Vest”. În Fez se găsește cea mai veche medresă din lume care încă funcționează. Fez-ul ascunde o adevărată civilizație, o cultură dintr-un colț de lume, în care viața pare a fremăta, în care măreția trecutului este prezentă în viețile și inimile locuitorilor. Aceștia își cârmuiesc viețile în funcție de tradițiile moștenite din generație în generație, rațiunea le este ghid în viață, întrucât sufletul nu este demn, în viziunea lor, pentru a te conduce, pentru a te ajuta să răzbați în viață. A nu se înțelege greșit! Marocanii nu sunt lipsiți de suflet, iubesc, sunt iubiți, însă dreptatea, justiția, tradiția sunt mult mai importante decât sentimentele. Ei consideră că de-a lungul vieții este necesar să faci ceea ce trebuie, ceea ce-ți dictează mintea, deși de multe ori asta îți rănește sufletul, dar numai așa poți să te îndrepți, poți să o iei pe drumul ce bun ce-ți va aduce mai multă împlinire sufletească, liniște interioară și prin urmare, ceea ce-și dorește orice om: FERICIRE!

Ajunși la destinație, coboară din trăsură și sunt întâmpinați de oamenii lui Mahmud, vărul lui Ali Hassan. Aceștia le iau bagajele și îi duc la reședința stăpânului lor. Trec prin aglomerata medină, plină de viață, culoare, cu un farmec aparte. Mehmet și micuțul Ali merg în spatele servitorilor, iar convoiul este încheiat de Ali Hassan care o ține pe după umeri pe fiica sa.

  • Baba, de ce se uită lumea așa urât la mine?
  • Copilă, aici o femeie care umblă cu capul descoperit este privită cu o oarecare curiozitate, nemulțumire… Ar trebui să-ți pui ceva pe cap!
  • Dar de ce? Fiecare are dreptul să se îmbrace cum vrea!

Casa părintească a lui Ali, în care locuiește acum Mahmud, este o clădire tradițională, specifică locului, dar impunătoare. Acesta îi întâmpină cu brațele deschise:

  • Salam Aleikum! Bine ați venit!
  • Wa-Alaikum-Salaam, vere! Bine te-am găsit!
  • Bine v-am găsit! răspund politicos copiii lui Ali.
  • Simțiți-vă ca acasă! Probabil sunteți obosiți de pe drum. Slujitorii v-au pregătit camerele, așa că vă puteți odihni! Diseară va avea loc o petrecere în cinstea voastră! Un Bayram fericit!

Un slujitor îi ia pe Mehmet și micuțul Ali pentru a-i conduce la camera lor, iar Nur își întreabă unchiul:

  • Amca, Ali poate sta cu mine? Este încă mic și trebuie să am grijă de el!
  • Nu! Nu se poate! Ali e bărbat și nu are voie să stea în apartamentele femeilor!
  • Dar…
  • Niciun dar! Apropo, fetiță, unde-ți este voalul?
  • Eu nu port voal, răspunde Nur cu aroganță.
  • Ba uite, că ai să porți!
  • Ba uite că nu…
  • Nur, nu fi supărată! Așa se poartă pe aici! i se adresează tatăl ei cu o voce calmă.
  • Normal! Niște obiceiuri aiurite, ca și cei care le respectă! se răstește Nur.
  • Cum îți permiți să vorbești așa? spune Mahmud ieșindu-și din minți.
  • Vere, fii îngăduitor! Te rog! Nur, ar trebui să-ți ceri scuze și apoi să mergi în camera ta!

Nur nu ia în seamă rugămintea tatălui său și se duce în camera ce i-a fost oferită. Încuie ușa, se aruncă pe pat și începe să plângă, în sufletul ei încolțind disperarea:

  • Allah, vreau să mă întorc acasă! Vreau să mă întorc la Izmir! Mi-e dor de mama, de Cemile… Allah! Speram că va fi bine aici! Speram că voi fi fericită! Acum nu mai sper nimic… Vreau doar să scap de aici! Allah, te implor, ajută-mă!

VA URMA….

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Citeşte Capitolul 7
Capitol 8

David se uită mai atent la căţel: nu mai avea un cap, ci trei şi se tot mărea. Se aruncă la podea şi se rostogoli în partea opusă. Abia în acel moment băiatul îşi dădu seama că nu mai era nimeni în tramvai.

Şarpele cu clopoţei încercă să îl muşte pe Serghei, dar acesta se feri şi scoase din buzunarul pantalonilor un pistol Glock17 cu şine de 20 mm pe partea inferioară. Nu era un Glock oarecare având desenat de-a lungu-i un as de inimă roşie. Bărbatul trase o dată cu pistolul, dar nimeri în peretele din spate. Nu dură mult şi tramvaiul începu să se fărmiţeze.

-Ah, la naiba, spuse Serghei zâmbind.

Râsul şi cu cerberul se apropiau uşor de David, care se ghemuise în spatele unor scaune. Cele două arătări păreau a vorbi una cu alta, dar într-o limbă imposibil de descurcat. Serghei mai trase o dată în şarpe şi îl nimeri. El începu să ţipe la creaturi pe graiul lor, lăsând tânărul nostru în ceaţă.

Cerberul se năpusti asupra lui David şi îl înhăţă de picior rupându-i o bucată din pulpă. Băiatul ţipă de durere, iar semnul de pe degetul său se făcu roşu şi ardea. Mănuşa lui David luă foc. El nu mai simţea durere. Imaginea morţii lui Victor îi apăru în faţa ochilor şi îşi dădu seama de ceea ce are de făcut. David tună cu o voce care nu părea să îi aparţină:

-Aud şi uit! Văd şi ţin minte! Fac şi înţeleg! Atât a trebuit. Din mâinile băiatului au izbucnit flăcările, ochii i se făcură albi şi se simţea mai puternic ca niciodată. Îl apucă pe cerber de capul mijlociu şi îl topi, iar apoi suflă spre celelate şi acestea se prefăcură în cenuşă. David văzu sfere negre în interiorul celor două creaturi. Dorea neapărat să le spargă aşa că fugi spre râs şi băgă mâna în spatele acestuia de unde scoase bila. O făcu numaidecât pulbere.

Tramvaiul se opri la Universitate. Serghei îl apucă atunci pe David şi îl îmbrânci afară. Uitându-se înapoi, băiatul se minună cum mijlocul de transport se făcea mai mic şi mai mic până ajunse de mărimea unui trenuleţ de jucărie. Cu un pocnet, acesta se schimbă într-un pandantiv de fier care avea pe margini argint şi rubine. Pe acesta se observau câteva desene care se mişcau de la dreapta la stânga: un bărbat cu barbişon şi coroană care râdea, un şarpe care se afla pe aripa unui porumbel şi un cerc care îi cuprindea pe toţi.

-Du-te băiete şi ia drăcia aia! Să nu vină tramvaiul, spuse Serghei punându-şi palmele pe genunchi.

David fugi şi îl luă de pe jos. Imediat ce îl atinse, pandantivul se eliberă din mâinile tânărului şi i se aşeză la gât. Nu doar atât; îi pătrunse în piele şi se vedea ca un tatuaj gigant cu desenele care se mişcau uşor de la dreapta la stânga. Îl gâdilau pe băiat, iar bărbatul cu barbişon începu să vorbească:

-He he, la asta nu te aşteptai!

-Stai, acum am un bătrân care îmi vorbeşte din piept? Minunat! ţipă David punându-şi mâinile în cap.

-O să ne distrăm copios! mai spuse regele. Stai, nu nu, nu îmi place întunericul! Nu încheia roba asta băiete!

-Mai taci, mi-e frig!

David se uită de jur împrejur. Lumea de pe stradă nu părea cu nimic deranjată de cele petrecute. Era ca şi cum…

-Nu te mai uita ca un molâu! Nimeni alticineva nu a mai văzut ce s-a întâmplat. Bine, nimeni în afară de noi şi… câţiva brimci în formă omenească. Prima lecţie despre evenimentele Lumii Ascunse: nu pot fi văzute decât de creaturi, cărţi de joc, protectori şi preoţi. Acum hai să plecăm. Nu vreau să vină vreun Zburător pe aici, spuse Seghei îmbufnat.

– Stai, stai, zise David prinzând-l pe Serghei din urmă. Vrei să spui că Zburătorul există?

-Parcă eşti un copil! Îţi sclipesc ochii de parcă ai văzut o ciocolată… Nu îmi plac copiii.

-Sunt un copil şi la fel sunt şi Nadia şi Gabriel.

-O maschează foarte bine. Oricum…În serile cu lună plină mai iese câte unul din ei şi îşi bate joc de fetele care visează la o prostie de Făt-Frumos. Vine atunci Zburătorul şi pac! Îi dă cel mai frumos Romeo: MOARTEA. Of, tinereţea…

-Eşti tare cinic, ştii?

-Realist! Eu nu aş merge în toiul nopţii cu busuioc şi grâu la subsuoară să îl caut pe sortit pentru nimic în lume! Mai degrabă stau să vizionez Game of Thrones, la care, apropo, am rămas în urmă. Mergi mai repede băiete!

În timp ce urcau pe Copou începu să ningă. De partea cealaltă a străzii un poliţist destul de înalt şi cu faţa mohorâtă fluiera de zor la câteva maşini care se opriseră în mijlocul şoselei. David privi în sus şi lăsă ca fulgii de nea să îi acopere chipul, sperând că aceştia vor spăla tot ceea ce văzuse. Bineînţeles, era zadarnic. Tânărul nu fu atent pe unde mergea şi se lovi cu putere de spatele unui bărbat bondoc care se întoarse pe dată şi îl privi cu ură pe David. Murmură, apoi, ceva ca pentru sine şi plecă.

-Acum trebuie să te învăţ cum să mergi pe stradă? întrebă nervos Serghei.

-Unde mergem?

-Vei vedea imediat. Aproape am ajuns.

Cei doi intrară în parc, trecând de gardul plin de articole de ziar şi versuri ale autorilor demult apuşi. Ocoliră un stand cu pinguini de pluş, mai înaintară şi ajunseră în faţa Obeliscului cu lei. Serghei scoase atunci din buzunar o cheie de forma unui copac. Aruncă o privire prin jur şi şopti:

Aici sunt. Nu te-am părăsit niciodată, iar apoi aşeză cheia în gura unuia din lei. Pământul se cutremură şi Obeliscul se desfăcu în două, lăsând loc unui pasaj secret cu multe trepte care duceau în subteran.

-După tine, spuse Seghei zâmbind.

„Mai rău de atât nu cred că se poate”, îşi zise băiatul şi porni în întuneric fără a mai arunca vreo privire înapoi. Cu cât se avânta mai mult în tunel, cu atât lumina pălea. Pereţii păreau a-l strânge şi erau plini de pânze de păianjen, iar aerul era stătut.

Lumină! ţipă Seghei şi s-au aprins zeci de torţe. David putea să vadă zidurile văruite în roşu şi albastru, cu mici simboluri pe alocuri.

Treptele se opreau într-un punct mort. În faţa tânărului nu era decât un iaz cu apă verde şi îmbâcsită.

-Şi acum? întrebă David. Mai adus să văd un iaz subteran?

Serghei îl ajunse din urmă şi măsură din priviri locul. Se plimba în stânga şi în dreapta, cercetând fiece ungher al încăperii. Se uita într-un punct fix. Începu să râdă.

-Ştiai că în 1834 a început construirea Obeliscului cu lei, după ce marea boierime şi înaltul cler i-au propus domnitorului Mihail Sturdza, într-o petiţie, să ridice un monument comemorativ? Pentru ce au făcut toate acestea te întrebi? Pentru a-l îmbuna pe vecinul de la est, pentru a-i arăta recunoştinţă Imperiului Rus care devenise protectorul Ţării Româneşti şi al Moldovei prin 1827. Nu uităm! Voiau să îl mulţumească şi Imperiul Otoman care ne rămânea suzeran. Aşa le arăta că Moldova se spunea Regulamentului Organic. Ah, nimeni nu s-a gândit că în 1834 arhitectul Gheorghe Asachi va atribui acestei bucăţi de piatră şi marmură, cred… Ce spuneam?

-Numai tu ştii, zise David aşezându-se la baza treptelor.

-Nu fi impertinent băiete! A! Mi-am amintit. Nimeni nu s-a gândit că Asachi era Valetul reîncarnat care avea nevoie de un portal şi de un depozit de arme şi planuri. Mai mult…de un labirint care să le aducă moartea opozanţilor săi şi care să îi fie casă.

-Ce? se bâlbâi David.

-Nu ce, ci unde! spuse Serghei luând o mină serioasă. David, ia vino tu niţel până aici.

David se ridică nesigur de pe treaptă şi merse la bărbat. Punându-şi mâinile în şold ca mama care îşi ceartă fiul, întrebă:

-Altceva? Sincer Serghei, de ce Doamne… fu însă azvârlit de bărbat în apa cea verde. Băiatul ieşi numaidecât la suprafaţă, aruncând săgeţi din priviri. Seghei ridică nepăsător din umeri, iar în momentul următor avu loc un cutremur. David fu înghiţit de un vârtej, apucând să mai vadă cum plonjă şi Serghei. Crezu că i-a venit sorocul, dar în câteva momente se afla în picioare şi putea respira. Băiatul deschise temător ochii şi dădu nas în nas de rusul care rânjea maliţios.

-Aveai de gând să rămâi cu ochii închişi pe veci? Hm… Frumoasa Adormită?

Cuprins de furie, David se aruncă la gâtul bărbatului şi se rostogoliră pe podea. Băiatul încercă de nenumărate ori să îl lovească pe Serghei, dar acesta para cu abilitate fiecare mişcare. După ce ajunse la concluzia că sorţii îi sunt pe potrivă, tânărul începu să plângă cu sughiţuri. Atunci Serghei îl îmbrăţişă cu putere şi îi ciufuli uşor părul. Deodată se auzi o tuse, cineva care îşi dregea vocea:

-Mă scuzaţi. Probabil că întrerup un moment destul de înduioşător, dar trebuie să ne grăbim Vladimire că nu avem tot timpul din lume şi o ştii.

Serghei îl dădu protector pe David la o parte şi se ridică. Încercă să îşi aşeze hainele, dar fără prea mare succes şi îl ajută pe băiat să se pună pe picioare. David se şterse la ochi, iar când îi deschise nu îi venea să creadă ce avea în faţă: un mostru din cărţile ilustrate ale tatălui său, cu o jumătate de trup al unui om şi cealaltă al unui armăsar. Ştia cum se numeşte creatura; îi stătea pe limbă…

-Minotaur, spuse creatura. Încă ceva David. Este supărător să te aud cum te gândeşti la mine ca la un mostru. Pentru moment, înfrânează-te bine?

-D, d…Da, domnule!

-Mă cheamă Mircea. Vrei să vezi unde te-a adus Serghei sau nu? întrebă minotaurul.

-Da, răspunse David sec.

Mircea era destul de înalt, îmbrăcat cu o cămaşă albastră în buline portocalii, iar pantalonii săi aveau patru deschizături. Erau nişte jeanşi rupţi la genunchi, iar copitele îi erau acoperite de cizme negre. Nu părea nici prea tânăr, nici prea bătrân, de vreo 30 de ani. Părul îi era cicolatiu şi cu unele şuviţe albastre, prins într-o coadă împletită. Avea ochii verzi şi pătrunzători pe un chip angelic. În timp ce Serghei discuta cu Mircea, David privea curios în jur. Vedea rafturi mari cu cărţi, ziare vechi înrămate, lămpi cu gaz care atârnau de tavan. Totuşi nu existau prea mulţi pereţi…Cei doi bărbaţi priviră ceasul de pe unul din rafturile bibliotecii.

-Ai la tine cât trebuie Serghei? Să ştii că preţul a rămas la fel.

-Ah, nu aţi mai scăzut şi voi preţul? E criză economică la suprafaţă ştii, iar aici…

-La noi este echilibru, zise Mircea indignat. Dacă nu am avea regulile noastre totul s-ar duce de râpă. Să nu o mai lungim. Ai sau nu ce trebuie? întrebă minotaurul.

David obervă dincolo de Mircea nişte şine de tren care ieşeau dintr-un perete. Părea imposibil ca acolo să fie o staţie de tren. Ar fi făcut prea mult zgomot…

Fără tragere de inimă, Serghei îşi luă portofelul din buzunar şi scoase câteva monede de argint.

-Stai puţin Mircea. Vreau ca David să vadă în ce plătesc.

-Bine, dar repede că vine Andreas.

-O secundă. David, uite. Noi nu plătim cu lei, ci cu blide. Pe o parte avem un Ankh. Ştii ce este Ankh inteligentule?

-O hieroglifă egipteană care simbolizează viaţa lungă. Faraonii o primeau sub formă de amuletă la naştere.

-Da. Numai că, vezi tu, a fost integrată şi la noi. În creştinism. De aceea pe partea cealaltă a monedei avem o cruce. Ankh-ul a fost adoptat în simbolul crucii. Pe lângă asta, mai ştim că Iisus Hristos a fost ucis pe o cruce. E ca un fel de glumă pe aici cum că plătim în viaţă veşnică, rânji Serghei.

-Se plăteşte cumva în ani de viaţă?

-Nu, nu. Sunt doar bani cu un trecut mişto în spate, spuse Serghei flturându-şi mâna prin aer.

Andreas, 30 secunde. Vă rugăm, faceţi un pas în spate, se auzi vocea unei femei.

-Ha, 30 de secunde, zise David îmbufnat. Când trebuia să plec la Bucureşti cu trenul, trebuia să îmi iau integramele la mine că avea o întârziere de 40 de minute.

-El e Andreas. Nu are întârziere, zise Mircea.

Băiatul numără în gând, iar când ajunse la 29 o gaură neagră se deschise şi din ea coborî un tren, dacă putea fi numit aşa. Era de forma unui lup gigant.

Continuarea în curând !

by -
8

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2
În care familia se destramă

 Auzind veștile de la servitor, doamna Latiffa este în stare de șoc… Leșină, îngrijorându-i și mai tare pe ceilalți. După ce-și revine în simțiri, începe să strige furioasă:
 – Nu plec nicăieri! Eu nu plec nicăieri!
– Draga mea, liniștește-te! reușește să rostească Ali Hassan. Nu te putem lăsa aici!
– Prefer să mor aici în casa mea decât printre străini! Voi pregătiți-vă, lăsați-mă aici! Vă voi încurca și mai tare!
– Annem, nu te putem părăsi! spun copiii cu lacrimi în ochi.
Trupele străine se apropie cu pași repezi! Și așa sunt bolnavă și nu mai am mult de trăit…
– Annem, nu spune asta! Annem, tu nu ești bolnavă! Nu e adevărat! începe să strige Nur.
– Ba da, scumpii mei! Eu și tatăl vostru nu am vrut să vă spunem, am vrut să avem un ultim Bayram fericit…
– Annem, te vei face bine!
– Ba nu…

Încercările de a o convinge sunt în zadar… Copiii sunt distruși de ceea ce au aflat. Ali Hassan petrece ultimele clipe alături de scumpa lui soție, de lumina ochilor săi, pe care va trebui s-o lase în urmă. Dacă nu ar avea copii, cu siguranță ar rămâne acolo, ținând-o în brațe pe Latiffa, pe draga lui Latiffa, până ce moartea îi va despărți… O privește și, brusc, își amintește momentul în care a cunoscut-o, de parcă ar fi fost ieri…
Conform tradiției marocane, Ali împreună cu mama sa a mers acasă la Latiffa pentru a o cere de soție și, evident, pentru a face cunoștință cu aceasta. Din prima clipă a fost uimit de frumusețea, de gingășia și de bunele ei maniere, iar cornulețele de gazelă pe care le-a pregătit erau excepționale. A fost dragoste la prima vedere…
Latiffa a fost cea mai frumoasă mireasă, îmbrăcată într-o rochie superbă bătută în pietre prețioase, cu o mulțime de bijuterii care de care mai strălucitoare. Când și-a făcut apariția, toată lumea a rămas fascinată. Era asemenea unei zâne din povești… Însăși zeița Afrodita ar fi fost invidioasă pe această fetișcană, iar tânărul Paris i-ar fi oferit ei mărul discordiei, spre disperarea celor trei zeițe din Olimp…
Ali Hassan își amintește momentele în care soția sa l-a anunțat că este însărcinată, momentele în care și-a luat în brațe copiii nou-născuți. Ce viață frumoasă au avut! Și la bine și la greu s-au avut unul pe altul, s-au susținut, și în tot acest timp sentimentele s-au aprofundat, cei doi fiind legați de o dragoste eternă, fără limite…
El visează cu ochii deschiși, însă este întrerupt de Mehmet:
– Baba, noi suntem gata!
– Bine, fiule! Să mergem!
Copiii și-au luat strictul necesar, însă Nur este cea mai mâhnită. Din păcate, nu a reușit să-și ia toate cărțile, toate caietele ei cu poezii, partiturile și, evident, nici pianul. Ce poate fi mai dureros pentru un artist decât să-și lase în urmă ceea ce a realizat, copilașii ce-au luat naștere din comuniunea condeiului și a hârtiei, amprente ale sufletului său?! Pe rând se apropie de mama lor, o îmbrățișează, o sărută pe cea mai scumpă dintre ființe… La sfârșit, Ali Hassan își mai strânge o dată în brațe scumpa soțioară, îi adulmecă părul negru ca abanosul și parfumul cu extract de portocal, fiind convins că-i va duce dorul. Cu greu se abține să plângă…

Cu toții se urcă într-o caleașca ce-i duce în port. Aici este o aglomerație de nedescris, nenumărate corăbii pregătite pentru a ieși în larg. Când trebuiau să se îmbarce, Cemile s-a pierdut în mulțime și fără să vrea s-a îndepărtat, fiind cât pe ce să se urce pe un alt vas. Un tânăr o vede cum privește în jur confuză și se oferă s-o ducă înapoi, însă când ajunge observă că ambarcațiunea a plecat fără ea.
Speriată și fără să știe ce trebuie să facă, se întoarce acasă unde este pustiu, niciun zgomot, niciun servitor, nimic. Urcă în camera mamei sale și o găsește stând de vorbă cu Esma, doica Latiffei și a copiilor ei.
– Cemile, ce cauți aici? o întreabă Latiffa uimită, ridicându-se de pe fotoliu.
– Vasul a plecat fără mine, mami! zice ea cu lacrimi în ochi. Unde sunt toți paznicii și servitorii?
– I-am eliberat și i-am lăsat să plece. Numai scumpa mea Esma a rămas aici, pentru că nu a vrut să mă lase singură.
– Cum să te las singură, puișor? Nu mi-aș fi iertat asta niciodată…

În acel moment, Cemile și-a amintit de animalul ei de companie, cățelușul Buffo, pe care l-a uitat în camera sa. Acesta este bucuros s-o vadă și începe să latre dând vesel din coadă. Bucuria revederii le este întreruptă de focurile de armă ce se aud tocmai din oraș. Esma se uită pe fereastră și vede cum porțile palatului sunt sparte ca și cum ar fi făcute din hârtie.
– A venit timpul! spune Latiffa. Urmați-mă!
– Unde? întreabă Cemile.
– Vei vedea…
Latiffa iese pe balcon și deschide o ușă despre care Cemile nu știa că există. O urmează, iar Esma închide ușa în urma lor. Latiffa, cu o lumânare aprinsă în mână, le ghidează printr-un coridor până când ajung într-o încăpere. Aici erau o grămadă de lucruri, mobilier, cufere cu monede strălucitoare și obiecte valoroase…
– Câte bogății! Annem, ce-i cu lucrurile astea aici?
– Draga mea, asta e visteria palatului. Au fost aduse aici cât mai multe lucruri de când a început războiul. Eram conștienți că odată și-odată vom fi în situația de față. Vom putea sta aici câteva zile în această ascunzătoare secretă. Esma, ai luat alimentele pe care ți le-am cerut?
– Da, puișor.
Dușmanii intră în curte cu gândul de a jefui frumosul palat. Spre nefericirea lor nu găsesc bani, aur sau orice altceva care ar avea vreo valoare deosebită. Hainele și mobilierul nu le atrag atenția. Bineînțeles că nu s-au putut abține să distrugă câte ceva. Doar sunt niște tâlhari…

Cemile ațipește pentru câteva minute într-un fotoliu, însă imediat este trezită de Esma. Pe o canapea, Latiffa stătea întinsă și se observa cu ochiul liber că ceva nu e în regulă cu ea. Fata se apropie de ea îngrijorată.
– Annem, ce se petrece? Te simți bine?
– Draga mea, nu sunt deloc bine… Cred că mi-a venit sfârșitul…
– Annem, nu spune asta! O să te faci bine, sunt sigură de asta! O să vezi, totul va fi bine!
– Ba nu…
Tata și frații mei se vor întoarce acasă și vom putea trăi fericiți… O să ne vezi în haine de miri, o să te joci cu nepoții tăi, o să le citești povești înainte de culcare, o să fii în continuare prietena noastră cea mai bună… – Totul va fi bine! îi spune Cemile cu lacrimile fierbinți curgându-i pe obraz.
– Ce bine ar fi, scumpa mea, însă viața mea ia sfârșit aici… eu voi muri, iar altcineva se va naște… asta e legea naturii… eu mi-am trăit viața, am fost fericită, nu mi-a lipsit nimic, am avut cel mai bun soț, cei mai minunați copii… chiar dacă eu mor, viața ta va continua, fetița mamei! Acum, la sfârșit de drum, vreau să te învăț anumite lucruri… eu și tatăl vostru vi le-am mai spus, însă nu strică să ți le reamintesc… Ține mine!… În viață să faci numai bine, să-i ajuți pe cei aflați la nevoie, să nu fi egoistă! Să te mulțumești cu propria-ți soartă! Să nu pui la îndoială hotărârile lui Allah, căci El știe ce e mai bine pentru tine! Să fii fericită, să îți alegi un soț care să te iubească, să fii o mamă devotată, să fii TU însăți… Sunt sigură că tu vei rămâne în țara ta, o iubești mai mult decât frații tăi… Ești cea mai minunată fiică… Să știi că te iubesc! Vă iubesc pe toți!… Esma, Cemile rămâne în grija ta… Îți mulțumesc că m-ai crescut, că mi-ai crescut copiii… Adio, viață!… Maktub!
Latiffa își dă duhul, iar Cemile începe să țipe. Își strânge mama în brațe, o sărută, încearcă s-o readucă la viață, însă totul este în zadar… Cât de dureros! Să îți pierzi mama, cea care ți-a dat viața, cea care te-a ținut în brațe, care a avut grijă de tine, care te-a iubit mai mult decât pe ea însăși… Mama ei este acum un înger care zboară în văzduh cu aripioarele sale plăpânde, albe ca laptele.
– Annem, nu pleca! Annem, întoarce-te!
Cemile adoarme suspinând. Se trezește a doua zi la ora în care soarele se pregătește să plece la culcare pentru a-i preda ștafeta lunii. În tot acest timp, Esma a stat la căpătâiul ei și a vegheat-o fără a o scăpa din ochi nici măcar o clipă.
– Puișor, te-ai trezit? o întreabă mângâindu-i părul șaten.
– Esma, spune-mi că totul a fost un vis urât. Te rog, spune-mi că tot ce s-a întâmplat a fost doar un vis, spune-mi că mama trăiește!
– Prințesa mea, din păcate, n-a fost doar un vis… Nu mai fi necăjită… Latiffa nu și-ar dori să te vadă în starea asta!
– Dar…
– Niciun dar, o întrerupe Esma serioasă. Pregătește-te, plecăm!
– Unde? E clar că în casă s-au instalat tâlharii aia străini, încă se aud zgomote.
– Cine a zis că ne întoarcem în casă? Plecăm de aici.
– Dar trupul mamei?
– Stai fără griji, am înmormântat-o în livada de portocali, unde și-a și dorit…

După ce întunericul s-a așternut asupra Izmirului, cele două se furișează în livadă printr-o altă ușă secretă (Allah, câte lucruri nu știu despre casa noastră! își spune în gând Cemile), de acolo ajung la grajd și iau doi cai extrem de eleganți, potriviți pentru două femei nobile. Îi încalecă și merg de-a lungul țărmului până când zăresc la orizont bărcile adunate în golfulețul singuratic. Soarele își face apariția pe bolta cerească dezmierdând chipul delicat al fetei cu razele sale aurii. Se urcă într-o barcă împreună cu cățelul Buffo, pe care, evident, nu l-au lăsat în voia sorții…
Încet-încet vâslesc și se îndepărtează de meleagurile natale. Ele urmează să ajungă pe o insulă, după cum zice Esma.
– Urăsc războiul! M-am săturat de toată această aiureală, de toate aceste jocuri ale puterii! Ce bine dacă mama ar fi fost alături de noi, zice Cemile. Allah, ce am făcut ca să merit toate astea?! Avem parte de cel mai urât Ramadan!
 Fata începe să plângă, iar Esma o strânge la piept:
 – Plângi, fetițo, plângi! Descarcă-te! O să te simți mai bine după aceea…
După ceva timp ajung la destinație…

Continuarea în curând

by -
17

Maktub de Hayat Seviyor

Prietenul noastru Cosmin s-a gândit să scrie o poveste, o poveste comprimată într-o carte. Începând de astăzi veţi putea citi şi urmări pe site-ul nostru câte un capitol în funcţie de cum va fi scris de autor. Urmăriţi rubrica lui Cosmin-cartea Maktub de Hayat Seviyor. Începem cu prologul! Continuarea în curând!

Prolog “Maktub”

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Capitolul 7

            Simţi cum îl ia cineva de mână şi ştiu că trebuie să fie Dalida. Se lăsă ghidat de aceasta şi fu, din nou, înconjurat de lumină, lumina multicoloră a clubului. Nu trecu mult şi muzica acapară oamenii îngheţaţi. Melodia era, însă diferită. „Probabil David Guetta” îşi spuse tânărul. Persoanele erau altele, totul se schimbase. Oare cât timp stătuse el în biblioteca aceea? Tânărul se împiedică şi se lovi de un bărbat masiv care încercă să îl lovească, dar nu reuşi fiindcă Dalida îl luă repede pe David şi ieşiră din club, iar, mai apoi, din clădire.

            -Fii mai atent băiete! La unu dimineaţa oamenii sunt mai mult adormiţi decât treji şi îi calcă în picioare pe ceilalţi. Ah…băutura. Dacă am fi fost la mine în ţară, nimeni nu ar mai sta acum în picioare. Ar fi fost beţi turtă! râse Dalida cu poftă. Oricum, ai zece zile să îl aduci pe Victoraş înapoi. Distracţie plăcută mai spuse aceasta şi plecă.

            -Mulţumesc, strigă David după ea, dar tânăra intrase deja în clădire.

            David se gândi să meargă acasă cu taxiul fiindcă tramvaiele numai circulau oricum. Sună la Parma Taxi, 0722941941 şi aşteptă ca cineva să răspundă. După vreun minut se auzi vocea piţigăiată a unei femei:

            -Parma Taxi. Comanda? întrebă aceasta.

            -Vreau un taxi pe Ştefan cel Mare, la Cub.

            -În cinci minute ajunge.

            -Mulţumesc mult, o seară bună.

            Strada era pustie. În lumina felinarelor se distingeau fulgii mărunţi de nea care învăluiau străzile Iaşului adormit. Ici şi colo se mai zărea câte un câine hoinar, grăbit să găsească un culcuş. Vântul se înteţea şi lua cu asalt bulevardul, ridicându-l valuri, valuri şi coborându-l şi ridicându-l. Deodată se auzi râsetul unui copil. Părea că se apropie de tânărul nostru. În cele din urmă încetă, dar întorcându-şi capul, David văzu ceva uluitor: un băieţel de vreo nouă-zece ani, îmbrăcat într-o armură medievală şi care rânjea sardonic. Acesta avea o jumătate de trup înnegrită, iar cealaltă era incadescentă, cu o strălucire care o întrecea pe a soarelui. Un timp, cei doi se priviră doar, dar băieţelul rupse tăcerea zicând:

            -Bună tată! Mă mai ţii minte? Mă mai ţii minte, am întrebat?! ţipă el. Vorbele nu îi erau clare; la fiece silabă se auzea un vâjâit.

            -Nu mă mai ţii minte…mai spuse copilul şi începu să plângă uşor. Ne-ai lăsat singuri, pe mine şi pe mama, în acea seară de demult. Singuri! Tu ai plecat, zise încleştându-şi pumnii, ai spus că te vei întoarce, dar nu ai făcut-o, iar apoi au venit ei…Bărbaţii cu glugi negre…mama mi-a spus să mă ascund sub căruţa de afară fiindcă va veni şi ea, dar, la fel ca tine, nu a mai sosit. Am auzit din casă urlete îngrozitoare. Au violat-o, au ucis-o şi au aruncat-o ca pe o cârpă! M-au găsit şi pe mine. Nici nu mi-am dat seama că acela îmi va fi sfârşitul până ce o lamă groasă nu a străpuns lemnul căruţei şi m-a spintecat. Când am ajuns acolo, şi arătă cu degetul spre cer, am sperat că o voi revedea pe mama, dar mi-au spus că sufletul ei îşi găsise scăparea în fiinţa unei alte Regine. Fiind prea mic nu mi-au găsit un loc. Mai mult! Nu am avut parte de o slujbă cum se cuvine! Au spus că totul depinde de tine! De tine cel de acum deoarece vechiul tu murise. De tine depinde totul! De tine cel de acum!

            -Stai, stai. Eşti cumva George? întrebă David.

            -Am fost…tata îmi promisese atât de multe şi nu am avut parte de nimic. Nici măcar de pace în veci, plânse băieţelul. Vreau pace! Dă-mi-o! Nu mă pierde şi acum!

            -George, tu eşti? se foi volumul din braţele lui David. Băiatul tatii!Nu pleca!

            -Lasă-mă, şi dipăru.

            Brusc se auzi claxonul unei maşini. Taxiul lui David ajunse. Acesta urcă pe bancheta din spate, iar taximetristul furios începu să turuie verzi şi uscate despre cum aşteptase zece minute, iar David nu făcea altceva decât să privească în gol.

            -Adolescent beat ce eşti! Măcar îţi mai aminteşti unde stai?!

            -La Piaţa Chirilă, pe Ion Creangă. O luaţi apoi pe Stejar şi opriţi în faţa brutăriei, spuse David absent.

            Drumul spre casă fu unul tăcut şi scurt. David privea pe fereastră, dar nu vedea prea multe în negura acelei nopţi care nu se mai sfârşea. Când taxiul opri, auzi:

            -Nouă lei şi şaizeci şi cinci.

            Plăti zece lei şi o zbughi afară din maşină. Alergă spre blocul său, intră şi descuie uşa de la apartament. Nici un pas nu făcu că lumina din hol se şi aprinse. Serghei stătea cu un pahar de whisky într-o mână şi un trabuc aprins în cealaltă. Acesta se uita jucăuş la David. Du-se trabucul la gură şi scoase mici cercuri de fum în aer. Băiatul îi aruncă din mers o privire, îl lăsă pe Victor pe scaun şi puse geaca în cuier. Bocancii îi lăsă la uşă, îşi luă ghiozdanul pe umăr, pe Victor şi se îndreptă spre camera lui.

            -Nu ai de gând să-mi spui pe unde ai umblat toată ziua şi toată noaptea? întrebă Serghei. Nu vrei să ştii de ce nu ţi-am  spus adevărul sau cine este mama ta?

            -Prea multe secrete. Bătrâne, ia şi tu o pauză, spuse obosit băiatul. O grămadă de întrebări stu-pi-de, silabisi acesta. Mă duc la culcare, zise David întorcându-i spatele lui Serghei. Deschise uşa camerei şi intră. Câinele său sforăia, iar Gabriel dormea dus. Tânărul se aşeză încet pe pat, stinse veioza.

            -Noapte bună, zise Gabriel încet.

            -Noapte bună, răspunse David zâmbind.

            Dimineaţă, băiatul fu trezit brutal de ţipătul lui Seghei:

            -Frumoasa Adormită nu mă onorează cu prezenţa ei astăzi?!

            David întredeschise ochii şi dădu nas în nas cu Seghei, întins acum pe pat şi care se juca cu pătura tânărului. Deşi zâmbea, bărbatul arăta foarte obosit, ca şi când şi-ar fi petrecut nopatea punând ţara la cale sau…aşteptând un adolescent rebel să se întoarcă acasă.

            -Sper că nu ai dormit aici. spuse David trăgându-şi pilota pe cap.

            -Nu prea am dormit. Întrebarea corectă ar fi trebuit să fie, unde am stat de la două dimineaţa până la prânz. Răspunsul: aici în pat, desenându-ţi mustăţi pe faţă, spuse Serghei rezemându-se de una din pernele lui David.

            -Ce? sări ca ars băiatul.

            -Am glumit. Să ştii că Nadia şi Gabriel sunt în oraş, iar tu trebuie să te trezeşti. Avem multe de discutat.

            -Vasăzică ai stat aici. Cu mine.

            -Eşti surd sau ce?

            Lui David îi veni o idee pentru a-l cicăli un pic pe „tatăl”său, aşa că îl ciupi pe Serghei de ambii obraji şi spuse:

            -Vai! Tati m-a vegheat toată noaptea. Merită o prăjitură, zise bătând din palme.

            -Ha ha ha, ce amuzant mai eşti, spuse ironic bărbatul. Se ridică de pe pat. Azi mergi la o plimbare cu mine fiindcă…

            -Avem ceva de discutat. Ştiu, ştiu. Există totuşi un impediment…Nu vreau să merg niciunde cu tine! ţipă David aruncându-şi plapuma peste cap.

            -Nu mă enerva băiete. Ridică-te sau încep represaliile.

            -Ce represalii moşule? Tu te auzi? Du-te şi dormi, spuse David fluturând din mână, semn că nu voia să mai fie deranjat.

            -Unu la mână, nu vrei să te scoli şi doi…Mi-ai spus cumva moş?! zise Serghei furios. Tu ai vrut-o.

            Bărbatul părăsi încăperea şi se întoarse peste câteva minute cu un ghiveci de flori. Rupse florile şi udă pământul negru din bol cu bere Ciuc, iar, mai apoi, trase cu putere de pătura băiatului şi îi vărsă acestuia conţinutul în cap. Tânărul se ridică de îndată şi ţipă :

            -De ce, Doamne iartă-mă, ai făcut asta? Uită-te la pat şi la mine! Eşti dus cu pluta?!

            -Da, mă uit, spuse Seghei afişând un zâmbet triumfător. Am crezut că berea Ciuc nu e bună de nimic, dar se pare că m-am înşelat. Să fii gata în  30 de minute, altfel….voi distruge toate florile din balcon. 30 de minute cât mai plăcute şi îi trimise băiatului un sărut în aer.

            David nu avu încotro şi se conformă lui Serghei. Categoric no dorea să vadă cum sfârşesc florile mamei lui într-o grămadă de molisol şi bere. În plus, îşi adora aşternuturile, iar în timp ce curăţa dezastrul făcut de „preaiubitul tată” îşi repeta în gând „Are puncte slabe…Nu îi place să i se spună adevărul: e un boşorog! Firar lui de moş, nu ar fi putut, totuşi, să-mi arunce o găleată de apă în cap şi atât?!”. După ce se îmbrăcă, tânărul plecă repede la bucătărie. Acolo, Serghei îl aştepta, mâncând biscuiţi cu unt şi citind ziarul.

            -Vrei şi tu biscuiţi? îl întrebă el, aducând farfurioara mai aproape de David.

            -Nu, mulţumesc. Prefer pâinea prăjită cu gem, zise David scuipând cuvintele. Îşi pregăti masa şi observă pe aragaz un ibric cu cafea.

            -O să îmi iau şi eu puţină cafea, dacă nu te deranjează.

            -Sigur. Ia cât doreşti, zise Serghei îngustându-şi privirea.

            Băiatul turnă cafeau într-o cană şi se aşeză la masă. Luă o înghiţitură de cafea şi o scuipă.

            -Asta nu e cafea! Ah…Ce gust are… îmi arde gura.

            -Of, scuze. Nu te-am avertizat, dar eu beau cafeaua amestecată cu vodcă, scorţişoară şi piper. Nu sunt vreun împătimit al zahărului sau…laptelui condensat. Chiar îmi pare rău.

            -Serios acum…Cine bea cafeaua aşa? zise băiatul tuşind. Altă pedeapsă?

            -Asta a fost pentru numărul doi băiete. Să nu îmi mai spui moş. Am, totuşi, patruzeci şi doi de ani, zise bărbatul împăturinduşi ziarul. Plecăm în zece minute, spuse el ieşind pe hol.

            -Eh…Mulţi ani înainte, zise David înfulecându-şi feliile de pâine.

            După puţin timp, tânărul merse pe hol, îşi puse geaca şi bocancii, iar apoi ieşi pe casa scării şi afară. Serghei îl aştepta, privind lung un căţel care i se gudura la picioare. Observându-l pe David, îi făcu semn din cap spre stradă. Pe drum niciunul nu vorbi. Din când în când se mai auzea, dinspre brutărie, vocea unei femei care striga o dată la câteva minute: „Avem pâine şi colaci calzi”. În rest, se distingeau lopeţile  vânzătorilor de la tonete care încercau, fără prea mult succes, să spargă gheaţa. Copiii negri mergeau de la om la om şi cereau câte o bucată de pâine sau cincizeci de bani. Vârstnicii se întorceau de la piaţă cu sacoşele pline ochi şi mai întârziau la colţuri de bloc să sporovăiască cu vecinii. O atmosferă tipică unei zile de sâmbătă. La un moment dat, Serghei se opri. Erau în staţia de tramvai. Acesta cumpără un set de bilete şi în scurt timp veni tramvaiul unu. Cei doi urcară şi s-au aşezat pe două scaune, vis-a-vis de două bătrânele  îmbrăcate în blănuri mov. Una dintre ele avea o tăietură de la barbă până la sprânceană şi zâmbea, privind pe fereastră. Cealaltă ţinea în braţe un căţel, mai curând un pichinez plictisit care dădea uşor din coadă.

            -Unde anume mergem? îl întrebă David pe Serghei.

            -În Copou, răspunse el scurt.

            Băiatul numai puse vreo întrebare. Se uita uneori la căţelul din poala femeii. Simţindu-i, privirea, pichinezul începu a lătra. Mai mult, sări pe podeaua tramvaiului şi, de acolo, în braţele lui David.

            -Oh, nu. Jos cuţu, jos, du-te la stăpâna ta. Câinele îl privea doar. Ochii îi erau ficşi şi încetul cu încetul căpătară culoarea roşie. Stăpâna acestuia deveni un şarpe cu clopoţei, iar cealaltă femeie, un râs.

            -David, dă jos cerberul acela de pe tine! tună Seghei alarmat.

            -Ce….

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Capitolul 6

     -Credeam că doamna Mirna se ocupă de bibliotecă.

     -Nu biblioteca aia băiete! tună Dalida. Cea de aici, de jos, spuse mândră tânăra. Vrei să o vezi? adăugă ea fluturându-şi genele.

    -Am schimbat locurile în punerea întrebărilor, dar…da. Vreau să o văd.

   -Prea bine. Am,însă nevoie de câteva picături de sânge de la tine, spuse Dalida pe un ton jucăuş.

  -Sânge? De ce? întrebă mirat David.

 -Dacă ai termina odată cu pusul întrebărilor…tare bine ar mai fi. Ştii că le iroseşti, nu?

 -Cum ai vrea să reacţionez dacă nu cunosc absolut nimic?

 -Nu ştiu…Mai practic? Lasă asta acum. Se întoarse cu spatele la el şi luă un cuţit de sub tejghea. Acesta era mai special, cu pietre gravate, în nuanţa muştarului.

 -Arată-mi mâna cu semnul te rog, spuse Dalida.

Băiatul făcu întocmai, iar femeia îi crestă degetul arătător cu cuţitul. Trei picături de sânge se scurseră pe lamă, iar pietrele acestuia prinseră culoarea bomboanelor cu caramel. Dalida duse cuţitul în faţa oglinzii care ocupa întreg peretele din spatele barului. Fără măcar să clipească, îl aruncă în oglindă. Aceasta se făcu ţăndări.

 -Stai….dar băiatul nu avu timp să-şi termine propoziţia că cioburile se uniseră şi formară o uşă. Mânerul, totul era din sticlă, prinzând  nuanţa unui răsărit de soare. Dalida răsuci mânerul, iar uşa se deschise. Înăuntru era beznă.

  -David, poţi să intri în Bibliotecă acum.

Tânărul merse cu paşi nesiguri spre uşă şi gândi „Ce naiba! Am devenit un Joker, nu?”. Alergă şi sări. Se uită împrejur, dar nu putu distinge mare lucru. Brusc, podeaua se cutremură şi mii de luminiţe fură aprinse. Băiatul rămase fără grai. Era înconjurat de nenumărate rafturi de cărţi, unele mai voluminoase şi altele mai subţiri. Fiecare avea cotorul aurit. Mai existau, de asemenea, şiruri de mese de lemn pentru citit, iar podeaua era transparentă, arătând oceanul în imensitatea sa. Se reamarcau bancuri de peşti, rechini, meduze, corali. Pereţii descopereau o mină  şi câţiva oameni care munceau de zor, de altă parte se vedea o pădure de brad cu urşi, cerbi şi privighetori, în dreapta era un oraş în care lumea era îmbrăcată doar în alb şi zâmbea, iar alt perete dădea spre un altfel  de loc, învăluit de ceaţă. Tavanul se asemăna cu o tablă de şah, iar lumina venea dintr-o sferă imensă. Aceasta arăta ca un ochi, cu iris, gene şi clipea. În interiorul ei se afla o flacără ablastră, tremurândă.

-Bau!

-Ce… În faţa lui David nu se mai afla Dalida, ci un mim. Mai exact, acel mim care îi bântuia visele de ceva timp, Planitus. Acesta se uita relaxat la tânăr, fumând dintr-o pipă de argint.

-Ce e ce, băiete? Ţi-a mâncat pisica limba? întrebă Planitus.

-Din nou visez?

-Ne ne ne…Acum numai e vis, ci realitate. Din câte observ, Dalida îşi face treaba cum trebuie. Apropo, unde e ea?

-Nu ştiu… Nu a venit cu mine…

-Ba da! se auzi glasul Dalidei de undeva din spatele lui David. Poţi să te dai din calea mea?

Când se întoarse, David nu mai văzu tânăra cu părul blond de dinainte, ci o fetiţă din lemn care se foia de pe un picior pe altul.

-După privirea ta, îmi dau seama că nu ai mai văzut până acum un sfinx, zise Planitus.

-Un sfinx? Nu arată deloc ca un sfinx, spuse David mirat.

-Te crezi tare fiindcă eşti mai înalt decât mine? zise Dalida supărată. Iote na! şi îl lovi pe băiat în picior. Rasistule sau…Nu! Discriminare!

 -Au!

-Nu judeca o carte după copertă, băiete, rişti să te tai în filele ei. În orice caz…pentru ce ai venit aici?

-A vrut să vadă Biblioteca, stăpâne! spuse Dalida.

Ochii mimului sclipiră.

-Hi hi hi! Doar atât David? întrebă Planitus afişând un zâmbet ce părea a se lărgi la nesfârşit. Nu vrei să afli cine ai fost, eşti şi…cine vei fi? David asta nu este o Bibliotecă obişnuită, mai zise mimul. Nup şi îşi dădu jos pălăria hazlie. Este una specială. Aceste cărţi păstrează gândurile tuturor oamenilor şi creaturilor care trăiesc sau care au murit.

 -Aşa e, aşa e, ţipară în cor volumele de pe rafturi.

-Hi hi! Am uitat să menţionez cumva că…ele vorbesc? Dap…Am uitat. Jokere, ce gânduri ai venit să dezlegi? Sunt curios de-a dreptul, spuse Planitus aşezându-se la un birou din lemn de fag, mult mai mare decât dânsul.

David se uită în jurul său. Merse spre peretele care arăta mina şi privi mai atent. Muncitorii de mai devreme nu erau oameni, ci un fel de monstruleţi cu pielea mov, grăsuni şi cu burta galbenă, având pe spate impregnate însemnele cupei, bastonului, sabiei şi monedei.

-Oh…Îţi plac grohii? Să ştii că sunt un pic cam morocănoşi. Cer întotdeauna mărire de salariu.

-Salariu? Pentru ce?

-Muncă? Nu de aceea primesc şi oamenii salariu? Greu de cap mai eşti băiete. Ei lucrează în minele de pol; sapă tuneluri şi adună roci de hârtie folosite pentru scrierea noilor cărţi cu gânduri. Lăsând la o parte acest aspect. Ce gând sau gânduri vrei să citeşti?

  -Ah…

 -Îl vrei cumva… pe al lui Victor cel Mare? Dalida!

-Da, stăpâne.

-Adu-l pe Victor imediat!

David rămase complet stupefiat „Să îl aducă pe Victor? E posibil aşa ceva?”. Mimul avea dreptate. Numai trebuia să pună întrebări stupide.

După puţin timp, Dalida se întoarse cu o carte în nuanţa fildeşului şi i-o înmână tânărului. El deschise repede la prima pagină, dar nu putu înţelege nimic din ceea ce era scris acolo. Nu erau decât cifre şi plusuri; câteva litere îi erau cunoscute A, J, K şi Q. O închise cu putere.

-Asta este vreo glumă? întrebă David.

-Nu, nu este, spuse consternat volumul. Băiatul se uită la cartea din mâinile sale. Avea o faţă cu ochi, gură şi nas, mâini şi picioare. Vocea îi era uşor răguşită, părând cea a unui bărbat de vreo 70-80 de ani. Volumul îl ţintui cu privirea pe David şi zise:

-Te rog frumos…Poţi să mă pui jos?

-Si…sigur, spuse David.

-Mulţumesc. După câteva secunde, cartea se puse în genunchi şi făcu o plecăciune. Nu ştiam cum să mă prezint mai elegant. Sunt micul rege, Jokerul Victor cel Mare sau…cel puţin, am fost. Ştii tinere…semeni cu mine când eram de vârsta ta.

 Planitus tuşi din spatele biroului şi spuse:

-Stăpâne Victor. Acesta este noul Joker. Ţi-l prezint pe David Stepanov.

Cartea aruncă o altă privire lui David, aşteptă un minut şi se aşeză turceşte pe podea.

-Atât? Fără plecăciuni, rang, nimic? întrebă Victor.

-S-au schimbat vremurile.

-Da, Planitus, o ştiu. David? Eh…David. Ar trebui să îţi aminteşti toate câte s-au întâmplat atunci, nu?

-Eu…. dar Planitus nu-i lăsă timp să răspundă:

-Nu îşi aminteşte nimic. Încă. Tocmai de aceea te-am trezit. Poate îl vei ajuta tu, stăpâne.

Cartea îşi lăsă ochii în jos şi îşi trecu mâinile printre file. Părea la fel de pierdută ca David.

-Nu îl pot ajuta până nu mă va descoperi. Trebuie să cunoască limbajul, alfabetul vechi, iar tu…Planitus, o ştii.

-Da. David l-ai auzit pe Victor. Mâinile şi paginile ne sunt legate. Trebuie să descifrezi, mai întâi, limbajul vechi.

-Vrei să spui că toate cifrele acelea şi plusurile erau litere? întrebă David.

-Da. Noi nu putem spune nimic, din păcate. Ne este interzis de EA. Fiecare carte de joc sau gardian trebuie să găsească singură sau singur, logica alfabetului. Ne pare rău, zise Planitus.

-Pot măcar să… îl împrumut pe Victor?

-Da, sigur că poţi. Veniţi amândoi aici.

David şi Victor se aşezară pe mica canapea din faţa biroului lui Planitus. Era învelită în catifea roşie, iar marginile îi erau uşor deşirate. Mimul scoase de sub masă o carte imensă cu paginile îngălbenite de timp, protejate de o copertă din piele neagră.

-Să ne mişcăm, zise Planitus uitându-se la ceasul de mână. Numai avem mult timp şi vine dimineaţa. Scuzele mele, David. Nu te-am informat prea bine: Bibiloteca aceasta îşi are propriul program, în funcţie de lumile pe care le vizitează, a Umbrelor, a Grohilor, Îngerilor, Demonilor etc. Pentrub oameni, orarul este între  19 şi unu dimineaţa. Dacă te prinde ora unu pe aici, rişti să fii transportat, odată cu Biblioteca în una dintre aceste lumi, aşa că la treabă! Numai spun că ţi-ar lua o săptămână să te întorci…cine ştie, poate şi un an. Fiecare dimensiune are alt ritm…

Mimul deschise cartea şi luă o pană de aur. Sări, mai apoi, în poala lui David şi o înfipse în degetul arătător al acestuia.

-Hi, hi, hi. Scuze din nou. Politica Bibliotecii. Când îţi faci permisul ai nevoie de sângele acelei persoane sau creaturi. Bun…Planitus scrise câteva rânduri în imensul volum.

-Mai am nevoie de semnătura ta, David. Uite, uite…Aici, pe rândul şapte.

David semnă. Mimul îi dădu o altă pană, argintie, lui Victor, iar cartea îşi trecu numele pe hârtie.

-Victor, ai semnat pe rândul nouă?

-Da, da. Of, mim încuiat. Până şi atunci când eram viu nu pricepeam de ce este nevoie de atâtea secrete, de paşi de urmat, de atât de mult sânge. Tot sângele meu a fost, mai mult sau mai puţin, dat vouă: Bibliotecii, fantomei ăleia care îmi dădea fiori pe şira spinării. Pft! zise Victor încruntat.

-Regulile sunt…

-Nişte afurisite de reguli. Ştiu, ştiu…adăugă Victor.

 -Nu voi mai întreba despre ce fantomă vorbeaţi fiindcă…

-Este un secret, spuseră la unison Victor şi Planitus.

 -Da, am notat, zise David zâmbind ştrengăreşte.

 -Este aproape unu dimineaţa. Mai ai aproximativ…cinci minute, spuse Planitus. Ar trebui să pleci.

-Da. David îl luă pe Victor în braţe, deschise uşa pe care nu demult venise şi păşi în întuneric.

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Capitolul 4

-David! David trezeşte-te! Nu e decât un vis! părea a spune o voce uşor răguşită. Hai David! continua aceasta.

Tânărul observă că era acoperit de un strat de sudoare rece. Aşternutul se lipise de el şi îl învăluise asemenea unui giulgi. Totul se învârtea în jurul său şi atunci încercă să se calmeze. Îşi imagină un lup care se uită în depărtări, care este lipsit de orice grijă şi, încetul cu încetul, bătăile inimii i se domoliră; putu să vorbească coerent din nou:

-Gata! Gata, Gabriel mă simt mai bine. Nu trebuie să mai ţipi sau să mă mai loveşti.

-Bine, bine. Eşti sigur că eşti conştient? Câte degete am ridicat?

David se ridică uşor, îşi sprijini perna de perete şi ridică braţele deasupra capului zicând:

-Pe bune acum? De ce, Dumnezeule, trebuie să fac asta?

-De aia! Hai, câte am?

-Ai cinci degete la o mână şi cinci la alta, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nu, nu, nu! Nu îţi dai tu ochii peste cap la mine! Câte degete am ridicat?

-Ah… trei în faţă şi unul pe care îl ţii ridicat la spate.

-Oooo…eşti bun, spuse Gabriel zâmbind. Stând aşa rezemat David nu putea să nu se gândească la cât de puţină atenţie îi acordase lui Gabriel cu o seară în urmă. Se uita la acesta ca şi când îl văzuse acum pentru prima dată: îmbrăcat cu un tricou negru pe care era scris cu majuscule “NU SUNT VOLDEMORT”. Avea, din câte se părea cam 1,80 m înălţime şi pantaloni scurţi de pijama cu steluţe galbene şi albastre. Părul lui Gabriel era uşor ciufulit, în nuanţa trandafirului, de un roşu cum rar mai întâlneşti în zilele de azi – citise David undeva că acea culoare va ajunge “pe cale de dispariţie”. Faţa îi era albă ca porţelanul, iar ochii albaştri. Nu  erau, însă limpezi, ci întunecaţi ca marea în timpul furtunii.

-Ah, frate! Am crezut că ai murit!

-În vis? Chiar aşa? spuse David ironic.

-A… tu îi mai spui vis, zise Gabriel zâmbind pe sub mustaţă.

-Mă rog, tu cum îi spui? Reverie? Fantasmagorie?

-Fanta ce? Nup! Eu, Serghei, Nadia şi… alţi câţiva îi zicem Poartă. Ai întrebat “Chiar aşa?” şi eu îţi spun: Da, chiar aşa! Porţile sunt reale, bune sau rele, inofensive sau mortale.

-Vezi să nu râ… dar nu apucă să îşi ducă replica până la capăt fiindcă uşa camerei se deschise brusc, iar în pragul acesteia stătea Nadia. Era îmbrăcată cu o rochie trocotată, bleumarin cu mâneci lungi, iar  părul îi era împletit în două codiţe.

-Serghei vrea să vă vadă pe amândoi după micul dejun.

-Cară-te Nadejda, se auzi vocea lui Gabriel care îşi trase pătura peste cap încercând să adoarmă la loc.

-Gabi, puiule, nu vrei tu oare să te trezeşti înainte să vin eu cu o găleată plină ochi cu zăpadă? Se auzi un uşor momăit, dar băiatul tot nu se dădea trezit. Fie cum vrei tu!

-Stai, stai Nadia! Ok, sunt treaz. Pe cuvânt de cercetaş şi ţi-am mai spus să nu îmi mai spui “Gabi puiule”! tună Gabriel.

-Ha, aveţi 40 de minute! Se întoarse pe călcâie şi, exact când era pe punctul de a ieşi din cameră se uită spre David şi zise: Bună dimineaţa David, şi plecă trântind uşa.

-Fir-ai tu să fii de bruha… spuse Gabriel. Sunt primul la duş colega, adăugă el în timp ce închidea uşa la baie.

Pentru un foarte scurt moment, David se gândi că a ajuns într-o lume paralelă, că poate se afla în “League of Legends” şi trebuie să folosească  runele pentru a se lupta cu… o familie ţicnită.

După ce reuşi, într-un final să facă şi duş, să mănânce cele două felii de pâine prăjită cu gem de căpşune şi să bea capuccinoul cu caramel, merse împreună cu Nadia şi Gabriel în biroul unchiului său. Serghei citea “Ziarul de Iaşi” în timp ce beia o cană de cafea neagră şi mânca biscuiţi cu unt şi tartine cu şuncă. În colţul mai îndepărtat al mesei se afla un fotoliu, cam ros pe alocuri, de un negru spălăcit, pe care David obişnuia să se joace când era mai mic. Acum, însă era ocupat de un bătrân încovoiat cu barba lungă până în pământ şi care îl privea cu ochii mici şi negri plini de o vădită curiozitate, pe deasupra ochelarilor retro. Pe cap avea o pălărie de marinar şi era îmbrăcat cu un fel de capot verde, în carouri. Înfăţişarea lui aducea mult cu cea a vrăjitorilor din cărţile citite de David, dar ceva anume îl făcea pe tânăr să tremure când privea la acel vârstnic.

Serghei aşeză ziarul pe birou şi le făcu semn celor trei să se aşeze pe taburete.

-Vai de mine şi de mine! zise bărbatul. S-a trezit Frumoasa Adormită. Neh, spuse fluturându-şi mâinile pe deasura capului. Mai bine zis Frumosul.

-Pentru asta a trebuit să urmez tot ceremonialul ăsta ciudat cu “Eşti chemat”; de parcă aş fi făcut vreo crimă! M-ai adus aici să ce? Să mi-l prezinţi pe Dumbledore în carne şi oase? Atenţie! Nu a murit?! tună David.

-Amuzant băiat, dar ai uitat de moş Costache din “Enigma Otiliei” sau de moş Ion Roată, zise bătrânul surâzând.

-Mă scuzaţi, spuse băiatul afectat. Nu sunt aşa de obicei.

-Ştiu, ştiu. Nu ai ce să-i faci. Vlad are toane, hachiţe şi din nou toane… mereu şi mereu.

-Dimitrie parcă venisei să discuţi altceva cu David.

-Aşa e… spuse obosit bătrânelul. David a venit timpul să te cunoşti şi am să fac totul aşa cum mi-au cerut EA şi gardienii tăi.

-Care ea? întrebă băiatul.

-Nu nu nu, spuse bătrânul. O vom lua de la început. Ei bine… ştii că lumea a fost creată de Dumnezeu da?

-Da.

-Bun. El ne-a creat pe noi. Noi am dezvoltat apoi sentimente, dureri, bucurii. Printre acestea se numărau iubirea, ura, avariţia, supravieţuirea, dorinţa de a ne război, spuse bătrânul tuşind uşor. Toate acestea trebuie echilibrate, iar omul s-a gândit să creeze şi el un lucru sau mai multe care să îl ajute pe Pământ. A reuşit să realizeze un pachet de cărţi. Cărţile acestea erau originare din Asia, de dinaintea secolului X, mă întreb dacă nu existau încă de pe vremea egiptenilor… La început erau doar simple bucăţi de hârtie, desenate cum sunt piesele de domino astăzi. Aveau cerculeţe care exprimau diferitele combinaţii ale aruncării zarurilor. Te întrebi, poate, ce legătură au ele cu sentimentele, iar răspunsul este simplu: o grămadă. Zarurile, ştii şi tu, au mai multe feţe întocmai ca omul. Dacă aveai mai multe puncte, ele te stabilizau, dacă aveai mai puţine te duceau la disperare. Prin ce? Prin puterea cifrelor. Nu e magie, ci logică. Cu timpul au apărut şi jocurile, iar vechile taine au fost pierdute. Jocurile au fost introduse în Europa în 1350, iar cărţile au fost adaptate cu semnele cupei de băut, monedei, sabiei şi băţului – nu apăruseră încă trefla, inima neagră, roşie şi caro. Acum ajugem la EA care se numea Griselda. O fată din Spania de azi. Inteligentă, perspicace a găsit un volum  pe o barcă chinezească care acostase în port. În numai doi ani a reuşit să dezlege şi să readucă învăţămintele cărţilor de joc la suprafaţă. Oamenii, totuşi, se schimbaseră. Doreau putere, iar Griselda a introdus Regele şi Valetul în joc pentru a proteja inimile acestor împătimiţi. Tânăra a fost ucisă deoarece făcuse toate acestea şi a devenit ea însăşi Regina pachetului de cărţi. Vezi tu, băiete…Regele, Regina şi Valetul nu erau chiar nişte cărţi, ci persoane. Ele s-au sacrificat pentru binele mai mare şi au acceptat să se reîncarneze iar şi iar  pentru a proteja oamenii de ei înşişi. Mai târziu, cam prin 1423 au avut loc în Bologna şi Nurenberg demonstraţiile bisericii împotriva aşa-ziselor “practici diavoleşti”. Lumea s-a viciat. Apoi, Regele nu a mai fost cea mai valoroasă carte fiindcă a apărut Asul care taie suveranul şi aici… ajungem la tine. Pe la mijlocul secolului XIX s-a adus o nouă carte ce va ţine locul oricărui semn şi oricărei valori. Se numea “Nebunul” sau “Bufonul Regelui”, ulterior “Joker”.

-De ce îmi spui istoria jocului de cărţi şi bazaconii despre puteri şi încarnări? tună David furios.

-Băiete, ai răbdare, zise bătrânelul. Ai intrat în Poarta trecutului seara trecută nu? Ai fost tu sau Victor cel Mare, ia zi?

-De unde ştii tu ce am visat azi-noapte?

-Victor cel Mare a fost primul “Nebun”, dar a murit, ucis de grupul “Seppuku” într-o noapte de iarnă, în Carpaţi. Planitus trebuie să-ţi fi arătat totul, zise Dimitrie îngustânsu-şi ochii. În fine, când Griselda i-a adus pe Rege şi Valet, primul s-a îndrăgostit de ea şi a jurat să o apere. Vezi tu, EA nu era păgână. S-a rugat lui Dumnezeu  pentru a-i da forţa necesară să-i aducă pe Rege şi pe Valet. Când a apărut Nebunul… lucrurile s-au schimbat. El nu a acceptat să-i fie Reginei un simplu protector, o umbră. La fel, s-a îndrăgostit de ea, dar a vrut să îşi întemeieze o familie cu aceasta. Regele s-a mâniat şi s-a înnegrit, a încercat să îl omoare pe Bufon. Victor a reuşit, cu greu, să îl împace, dar până la urmă totul i-a căzut în cap. Clanul i-a venit de hac. “Seppuku” urmăreşte să facă din viciu simbolul jocului de cărţi, iar echilibrul şi plăcerea să dispară. Regina, numită atunci Elena, s-a sacrificat pentru fiul său,  George. El trebuia să continue linia cărţii. Tu eşti urmaşul acestui George şi trebuie să găseşti celelalte cărţi pentru a-i opri pe “Seppuku” să distrugă vechile arhive care se află sub oraşul Iaşi. Ele cuprind istoria cărţilor, a cartomanciei şi tarea-ului făcut de Rabelais. Din nou o întrebare “De ce Iaşi şi nu un oraş portuar din Spania sau orice altceva?”. Simplu, aici suntem la limita dintre Europa Centrală şi Estică, deci o zonă de legătură cu întregul continent. Avem deschideri nelimitate. Din câte observ, ai trecut, în copilărie, de Poarta începerii la fel ca celelalte cărţi.

-Ce vrei să spui?

-Visul acela din copilărie, cu regii, cu labirintul şi arsura pe care ai primit-o. Ea este pecetea ta David. Faptul că ai un cerc pe arătător înseamnă că îi uneşti şi controlezi pe toţi. Ai fost ales, din nou, pentru a fi Joker. Uită-te la Nadia, Regina şi la Gabriel, Valetul, şi ei au pe diferitele degete însemnele cărţilor. Oare de ce pe mână? Ha ha ha, râse bătrânelul. Fiindcă nu poţi juca cărţi decât cu mâinile. “Visul” tău este o cheie. Victor nu a respectat Porţile şi nu s-a bazat pe instinct; l-a dat la o parte pe mimul vieţii, pe Planitus, şi asta i-a adus groaznica soartă. Alte întrebări?

David se uita în gol. Nu ştia ce să creadă: că este eroul dintr-o afurisită de carte a lui J.K.Rowling, că viaţa este crudă, că el este nebun sau că toţi din jurul său sunt nebunii. Tuşi pentru a-şi recăpăta vocea şi spuse:

-Ştiţi unde este Socola? Trebuie să plec eu sau voi acolo?

-Ha ha ha, spuse Gabriel prăpădindu-se pe jos de râs.

-Ai reacţionat destul de bine să ştii, zise Dimitrie. Ce spui Serghei?

-Era şi varianta cu extratereştrii sau cu păgânii. Până la urmă suntem ortodocşi, spuse Serghei în timp ce mânca un biscuit cu unt.

-Of, of. Ce mai observ este că, Dumnezeu să-i ierte, spuse Dimitrie făcându-şi cruce. Protectorii tăi nu şi-au făcut bine treaba, nu ţi-au spus nimic despre tine. Eşti Neştiutor.

-Nu vorbi aşa despre părinţii mei! ţipă David ridicându-se brusc. Nu-ţi permit!

-Nu erau părinţii tăi! tună Dimitrie. Nu ţi-au spus nici măcar asta Oscar şi cu Mihaela?! Serghei eşti un idiot! Sigur din cauza ta s-a întâmplat asta! Băiatul este de-a dreptul bulversat acum! 

Continuarea în curând !

 

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2

Capitolul 3

Asta a fost, fără doar şi poate, cea mai îngrozitoare zi din viaţa mea!”tună David ca pentru sine. I-au trebuit două ore să îl instaleze, cum se cuvine, pe noul său coleg de cameră şi încă una pentru a-i explica lui Gabriel că duşul nu este un loc unde să dormi sau o cameră de unde apa ţâşneşte ca prin magie din gura unui şarpe legendar, ci un loc unde omul uită de griji, stă şi se curăţă. Nu ar fi trebuit, însă să fie atât de mirat de comportamentul tânărului, din moment ce acesta recunoscuse că trăise mai mult pe străzi decât în casă.

David stătea în pat şi încerca din greu să adoarmă, dar amintirea celor petrecute nu îi dădea pace. Pulsa în interiorul său; la un moment dat se gândise că ar prefera vechea pedeapsă chinezească – să îi cadă picături de apă la nesfârşit pe creştet, precum grijile care îl acaparau în acel moment. Cu toate acestea, picăturile de apă s-ar dispersa la impact şi i-ar limpezi mintea. Nu! El trebuia să se confrunte cu un unchi peste măsură de cinic, cu nişte verişori certăreţi, dintre care unul sforăia la fel de tare ca un urs Grizzly şi, mai presus de orice, numai avea pe nimeni apropiat în afara celor mai sus menţionaţi.

Tânărul se foia de pe o parte pe alta şi se uita la ceas necontenit. Era 23:50 şi părea că lumea se mişcă din ce în ce mai lent. Se ridică, îşi luă telefonul şi căştile. Le puse la urechi şi alese o melodie de la Arctic Monkeys care, spera el, îl va mai calma. Nu ştia dacă “Snap out of it” va funcţiona, dar merita încercată. David se sculă din pat şi plecă la bucătărie. Pregăti un castron şi puse la fiert puţin lapte. Când acesta începu să fiarbă presără griş dintr-o pungă până ce amestecul deveni omogen. Turnă grişul în castron şi luă coaja unei banane, o tăie cubuleţe şi amestecă mai departe. Mama sa mereu îi pregătea griş cu lapte şi coajă de banană când nu putea adormi…

-Nici tu nu ai somn? întrebă cu voce joasă Nadia. Păşi uşor în încăpere şi închise uşa. Era îmbrăcată într-o cămăşuţă de noapte scurtă, din dantelă bleu, deasupra căreia purta descheiat un capoţel de molton, gri. Părul îi cădea valuri pe umeri.

-Nu prea…zise David. Vrei şi tu griş cu lapte şi banană? Am făcut prea mult.

-Banana este aici…

-Am folosit coaja, spuse băiatul puţin stingherit. Are un gust mai bun aşa.

-Ok atunci.

Cei doi mâncară o vreme în linişte. Afară bătea crivăţul şi, din când în când, se auzeau gemetele iernii care încerca să distrugă termopanele imobilului. Lovea cu mii de fulgi de nea în acestea, dar nicicum nu reuşea să intre şi să îi îngenuncheze pe aceia care au mâniat-o pe regina de gheaţă. David îşi aminti seara în care tatăl său îi citise “Crăiasa zăpezii” de Hans Christian Andersen. Se întreba dacă era la fel ca acea femeie, la fel de lipsit de inimă fiindcă de la înmormântarea părinţilor numai vărsase o lacrimă. Era oare un nesimţit, un insensibil? Nu putu duce gândul până la capăt deoarece Nadia sparse tăcerea:

-Uite…Serghei nu este atât de rău sau…

-Cinic? Idiot? Un blitzkrieg în carne şi oase? Idiot? Am mai spus idiot? zise ironic David.

Nadia râse uşor.

-Da, l-ai descris cum nu se putea mai bine. Să ştii că este şi un om inimos. Nu o arată aproape deloc. Eu am reuşit să îl înţeleg din micile firimituri pe care le lasă. De asemenea, a ţinut la părinţii tăi. Nadia privi meditativ bolul cu griş; încerca să îşi găsească cuvintele. Nu l-am mai văzut… atât de furios vreodată. Biroul său – ridică ochii spre tânăr – şi casa în care am locuit până acum o săptămână nu vor mai arăta la fel. Le-a ars aproape de tot, dar l-am oprit. Acum renovează.

-De ce să ardă o casă? De ce să sufere pentru nişte oameni pe care, evident, nu i-a vizitat în 17-18 ani?

-Aş vrea să pot răspunde la toate aceste întrebări, dar ştii la fel de bine ca mine că e imposibil. Vreau să îţi destăinui ceva… Observi că eu şi Gabriel nu prea semănăm…

-Mi-am dat seama.

-Ei bine… Serghei ne-a cam adoptat…

-Ce vrei să spui prin acest “cam”?

-Nu suntem copiii lui de sânge. Orfelinatul din Moscova în care am petrecut primii şase ani de viaţă a luat foc. Totul se dusese, iar eu şi Gabriel am fost lăsaţi în urmă de îngrijitori. Au uitat de noi sau… poate doreau să reducă gurile de hrănit. În fine, eram doi copii şi nu ştiam ce să facem ca să supravieţuim. Mai era şi iarnă, frig şi atunci ne ghemuiam în coteţele găinilor. Oamenii ne alungau şi apoi căutam un alt loc. Furam colaci cu nucă şi miere de la brutar, mâncam colivă şi beam apă de ploaie, vodcă cu duiumul de la parastas, kasha. La şase ani să bei vodcă, dar să nu ai apă… ştiu că este ciudat, dar asta era treaba. Era necesar. Ei, toate astea se întâmplau înainte de a descoperi jocurile de cărţi. Mai erau destui copii fără un acoperiş deasupra capului în Moscova şi ne-au învăţat să jucăm pocher, macao. Îi provocam pe negustori şi îi învingeam imediat şi primeam la schimb mâncare, haine, bani. Nu trişam deloc, pur şi simplu câştigam şi câştigam. Asta până când un bărbat s-a înfuriat şi l-a imobilizat pe Gabriel de un perete, l-a lovit până ce şi-a pierdut cunoştinţa ţipând iar şi iar “Care vă e secretul?”. Mă simţeam neputincioasă. Nu ştiam ce să fac! Am lovit cu mâinile şi picioarele, dar mă ţinea la distanţă cu mâna lui liberă. M-a lovit şi am făcut, astfel, prima piruetă. Am căzut în braţele unui bărbat destul de solid şi cu ochii unei fiare sălbatice. Era Serghei, desigur. L-a bătut pe negustor… cum se spune aici… de i-a sunat apa în cap nu?

-Cam aşa, zise David răguşit.

-Ei bine, asta a fost. Te rog nu îl judeca înainte să îl cunoşti cu adevărat. Dă-i puţin timp.

-Ştii că nu trebuia să îmi fi spus toate astea… Ce vreau să spun este că… Sunt un străin.

-Nu e adevărat. De azi ai intrat într-o nouă familie. Nadia se ridică de pe taburet, îşi spălă castronul şi, înainte de a părăsi bucătăria, zise:

-Încearcă să dormi. Mâine se va schimba totul.

-Ce vrei să spui cu asta?

-Eu ştiu că tu ştii că toţi, dar mai ales eu… nu ştiu nimic, zise tânăra fixându-l cu nişte ochi goi.

-M-ai dus în ceaţă.

Ochii tinerei şi-au recăpătat culoarea ierbii arse. A căzut din picioare.

-S-a întâmplat ceva, David?

-Nu…Absolut nimic. Mai bine hai la culcare.

Întors în pat băiatul adormi instantaneu. Visă o casă veche aflată într-o pădure. Afară era ger şi hotărî să intre să se încălzească. Nu ştia de ce, dar dintr-un anume motiv era îmbrăcat într-un costum de arlechin. Avea pe cap o pălărie haioasă şi o mască pe faţă; restul corpului îi era plin de cruci roşii şi negre, iar el numai era David, ci Victor. Da, Victor cel Mare. Se întrebă unde îi sunt nevasta şi copilul, dacă o va mai vedea vreodată pe Elena sau pe micul George? Nu! Trebuia să îi ducă pe regali departe de cei dragi lui, altfel simpla-i existenţă ar fi fost un eşec. El, însă numai putea înainta; îi era prea frig, avea nevoie de căldură.

Două minute cer. Doar atât şi apoi am plecat”îşi zise bărbatul în timp ce îşi făcu semnul Sfintei Cruci.

Intră în casa dărăpănată şi făcu focul. Acum îi era mult mai bine. Nu exista decât o încăpere unde se aflau un pat de paie, o secure şi multe tablouri care descopereau, parcă, alte meleaguri. Acele ţinuturi în care existau oameni cu un singur ochi sau umbre care trăiau pe spatele indivizilor şi le ofereau darul eternităţii. “Simple vise? O amăgire?”spuse Victor.

-Ştii foarte bine că nu sunt vise… Înălţimea Ta, Victor cel Mare.

Bărbatul îşi scoase pe dată sabia din toacă şi spuse:

-Cine eşti şi ce vrei cu mine?

-Mă numesc Planitus şi sunt mimul vieţii. Ţin lumea în echilibru şi am venit să te avertizez.

-Ha! Ce anume vrei să-mi spui?! Că nu o să-mi mai văd familia niciodată sau că lumea mea vă cădea? M-am săturat de toate, zise bărbatul cu ochii în pământ. Numai sunt Înălţimea Sa, Ta, a nimănui, doar a mea!

-Ţi-ai pecetluit singur soarta, Victor cel Mare! tună Planitus.

-Ce vrei să spui cu asta? întrebă Victor.

-Vei vedea sau, mai bine zis, nu! Venisem să îţi spun să priveşti totul limpede, dar vremea încă nu a venit. Nu, nu, spuse mimul înclinându-şi dezaprobator capul. Totul se va întâmpla mai târziu. Tu nu vei vedea!

-Ce anume?

-Totul, zise Planitus, iar apoi dispăru.

În acel moment David simţi cum îl ia ameţeala şi fu dat afară din corpul lui Victor. Bărbatul nici nu îl observă pe tânăr. Se auziră copitele cailor. Victor luă sabia într-o mână şi îşi puse securea în cealaltă ţipând: “Aud şi uit, văd şi ţin minte, fac şi înţeleg!”. Din secure şi sabie au izbucnit flăcările. A ieşit din căsuţă repetând această frază iar şi iar.

-Tinere David… Of, of! Nu e frumos să priveşti în trecutul altuia, spuse Planitus la urechea lui David. Îl luă pe acesta de revere şi îl azvârli pe patul de paie ţipând: “Stop!” şi totul se opri. Focul numai pâlpâia, fulgii de nea au stat, iar zgomotele luptei de afară au încetat. Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu Victor mai departe? Mai bine să spun, ce s-a întâmplat cu tine mai departe? Victor eşti tu! Tu ai făcut greşeala aceea!

-Tu nu ai văzut şi nu ai crezut!

-Ce anume? vorbi David.

-Ce eşti cu adevărat! Nu ai urmărit visele, nu ţi-a păsat îndeajuns de ceilalţi şi ai pierdut totul! Familie, prieteni şi regat. La final, te-ai pierdut pe tine. Te-ai lăsat consumat de tine! Uită-te pe fereastră!

-David se întoarse spre pervaz şi deschise fereastra. Planitus ţipă:

-De unde am rămas! Fulgii cădeau din nou, iar lupta continua. Zece călăreţi l-au încercuit pe Victor-David şi şi-au înfipt simultan săbiile în acesta. Brusc tot corpul lui David ustura,îl durea de moarte.

-Înţelegi acum, David? Tu trebuie să vezi dincolo de toate: de tine, de mine şi de ceilalţi.

Focul a luat sub control întreaga căsuţă. Semnul de pe degetul lui David ardea, iar tânărul se trezi urlând din toţi rărunchii.

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Capitolul 2

“Nu! Nu mă vei prinde niciodată! Roata mereu se va învârti! Nu te va ţine o veşnicie deasupra vieţii! Ha, ha, ha!”râse cu putere mica arătare.

“Cine eşti şi ce anume doreşti de la mine?” întrebă David.

“Jokere…ha, ha, ha! Ţi-ai pierdut complet îndemânarea. Numai eşti perspicace, zise creatura dansând în stânga şi în dreapta. Nu este vorba de ceea ce vreau eu, ci de ceea ce vrea EA de la tine. Eu nu sunt decât un simplu mesager. EA face regulile, iar noi sau… mai bine spus, tu vei juca după cum îţi va dicta EA şi numai EA!” ţipă arătarea.

“Cine eşti tu? Cine este ea?” întrebă David pierzându-şi răbdarea. Din nou visa, iar în faţa lui se afla un mim pitic cu ochii mari cât cepele şi negri ca smoala. Era îmbrăcat cu o tunică ţesută din fir de argint; avea pe cap o pălărie neagră ce ilustra o monedă, un baston, o cupă şi o sabie. Costumaţia sa era în două culori distincte – alb şi negru.

“Cine sunt eu? Tună mimul. Tu mă întrebi pe mine cine sunt, dar ştii măcar cine eşti tu?! Am să îţi spun fiindcă aşa vrea EA! Mă numesc Planitus!”

“Planitus? De ce eşti aici? Cine este ea?” întrebă tânărul.

“Prea devreme băiete! Prea devreme!” urlă mimul.

David se trezi sub inconfundabilul sunet al soneriei sale – o melodie ritmată a formaţiei “The Black Keys”, “Stop Stop”. Era de-a dreptul bulversat. Avea capul plin de o mie de gânduri şi toate legate de întrebarea “Cine era Planitus?”. Tânărul se ridică de pe pat şi se îndreptă spre baie – făcu un duş, se spălă pe dinţi şi se îmbrăcă. Îşi zise că “A fost doar un vis. Planitus… Ce nume prostesc!”.

Venise, într-un final, ziua cea mare – înmormântarea părinţilor săi. Nu avea să îi mai vadă niciodată, nu avea să îi mai îmbrăţişeze. David era îmbrăcat cu o pereche de blugi negri, o cămaşă albă şi un sacou negru. Se gândea la ce îi spuseseră părinţii când era mai mic – în cazul vreunui accident sau nefericiri, el trebuia să poarte şi o culoare deschisă în ţinuta sa, pentru a lumina calea celor care păşesc spre Lumea de Apoi. El avea să le respecte această dorinţă, dar cum rămânea cu suferinţa sa? Aceasta va dispărea sau va rămâne cu el pe veci ca un punct imobil într-un spaţiu delimitat de patru pereţi de cărămidă?

David fu luat la ora opt dimineaţa de un SUV negru în interiorul căruia se mai aflau doi bărbaţi masivi, înveşmântaţi din cap până în picioare în negru, fiecare având prinşi la piept în bolduri, crini albi. Pe drum spre cimitir tânărul nu schimbă un cuvânt cu aceştia, aruncându-le din când în când o privire scrutătoare menită să îi ţină la distanţă. Ajunşi la intrarea în capelă, David rămase pironit locului, uimit de ceea ce avea în faţa ochilor – în ciuda vremii potrivnice, capela, biserica şi drumul spre mormânt fuseră împodobite de sute de buchete de crini, margarete, crizanteme şi trandafiri albi. Ici şi colo se observau mici lumânări care ofereau întregului tablou o mireasmă puternică de iasomie – floarea preferată a mamei sale.

Băiatul numai ştia ce să facă sau să zică – totul părea ca luat dintr-un vis şi transfigurat lumii reale. Gerul aspru îl trezi pe David din reverie. Acesta merse cu paşi nesiguri spre capelă. Înăuntru nu se mai afla nimeni, doar el şi părinţii. Tânărul fu lovit în adâncul său de noi emoţii pe care le considera total inadecvate unei astfel de zile – iubire şi fercire. Părinţii săi au fost mutaţi în centrul camerei; erau aşezaţi într-un sicriu ce aducea mult unui pat imens cu baldachin. Acesta fusese confecţionat din lemn de mahon, având încrustate, de o parte şi de alta, chipuri îngereşti şi flori. David se apropie încet de sicriu şi privi înăuntru: două trupuri inerte îmbrăcate în alb şi negru. Mama sa purta o rochie de mireasă din mătase, iar tatăl său un frac. Chipurile acestora erau acoperite de un văl, iar mâinile le erau încrucişate, fiecare ţinând o cruce de lemn, iar în mijloc domina icoana Domnului Iisus Hristos. În partea dreaptă erau aşezate mai multe căni aburinde cu vin roşu şi prăjituri cu ciocolată şi ness. Când se uită o clipă spre podea, observă că aceasta era ornată de petale de trandafir, albe şi roşii. Aceasta nu părea a fi o înmormântare, ci o nuntă, expresia începutului. În acel moment David îşi dădu seama că sfârşitul nu exista; el reprezenta, în fond, şansa unui început pentru părinţii săi “Un început care mă exclude.”. Tânărul căzu în genunchi şi începu să ţipe şi să plângă; i se părea că viaţa lui se prăbuşea pe veci. După câteva clipe auzi o bătaie uşoară din palme şi se ridică cu grijă de pe podea îndreptându-se spre uşă. Băiatul privi afară şi văzu un bărbat înalt, îmbrăcat în alb, purtând ochelari de soare şi zâmbind. Părul îi era de culoarea fierului ruginit. Bătând în continuare din palme se apropia cu paşi domoli de tânăr. Se opri şi zise:

-Să ştii că te-au iubit şi regretă acum că nu vor putea să îţi mai fie alături. David făcu un pas în spate, dar nu putu să nu remarce că vocea bărbatului avea o tonalitate calmă şi se simţea întocmai ca atingerea fină a caşmirului pe marmură.

-De unde ştii dumneata asta? întrebă băiatul.

-Pentru că ninge, zise suav bărbatul.

-Dar nu… În acel moment începu ninsoarea; mai multe persoane se apropiară de capelă, fiecare zâmbind şi ducând în mâini câte un coşuleţ cu diverse flori albe.

-Ar trebui să ne îndreptăm către biserică David. E frig afară şi nu cred că doreşţi ca vreunul din aceşti oameni să îţi zică cât de rău le pare de pierderea ta. Haide băiete, adăugă bărbatul.

-Cine eşti tu? întrebă David complet stupefiat.

-David… vrei să te faci cumva ofiţer? Avocat?

-De ce spuneţi asta?

-Persoanele mult prea curioase păţesc lucruri rele David… Din fericire pentru tine, răspunsurile vor continua să vină, spuse zâmbind bărbatul. Aşteaptă-le. Ah…şi mă cheamă Vladimir Serghei Stepanov.

-Cum? Am crezut că nu veţi participa la funeralii, zise David.

-Nu cred să fi avut vreo interdicţie şi, la drept vorbind, am destule. Nu puteam risca să pierd acest spectacol băiete! Criza ta de nervi de acum câteva minute a fost sublimă, plină de dramă. M-a uns la inimă! zise Serghei ridicând teatral mâinile în aer.

-Pentru tine totul este o glumă? întrebă David plin de furie.

-Nu David. Nu este o glumă. Mai ţii minte ce spuneau părinţii tăi despre viaţă?

-Da… Viaţa este ca o piruetă… spuse David oprindu-se brusc.

-Continuă te rog sau preferi să o fac eu? spuse Serghei. Fie. O piruetă în timpul căreia poţi cădea şi lovi. La final te ridici şi încerci din nou. Părinţii tăi au căzut şi se vor ridica spre alte înălţimi, la fel cum vei face şi tu. Suferinţa nu trebuie lăsată să ne acapareze, din contra. Ea ne face mai puternici în faţa intemperiilor vieţii. Este doar o altă treaptă. Băiete dă-mi acum mâna şi hai în biserică. Astăzi nu le arătăm nimic celorlalţi. Nimic din ceea ce nu ar trebui să vadă, zise bărbatul întinzându-i mâna lui David.

David simţea că nu se va mai putea ţine pe picioare. Îi dădu mâna unchiului său şi zise:

-Ei sunt încă acolo…

-Au fost mutaţi în biserică în timpul discuţiei noastre, haide! spuse Serghei, trăgându-l pe tânăr după el.

Cei doi intrară în biserică. David observă mulţimea de oameni care se adunase pentru a-şi lua rămas-bun de la cei doi miri fără chip, aşezaţi în patul din care nu aveau să se mai ridice vreodată. Cu toţii erau în aşteptare, în aştepatarea lui. Un bătrânel cocoşat îmbrăcat cu sutana preoţească se opri în faţa lor şi spuse:

  • Putem începe slujba domnule David?

  • Da, zise tânărul cu putere. Da, puteţi începe.

Slujba de înmormântare fu ţinută de cinci preoţi, doi dintre aceştia fiind români, iar trei de origine rusă. David se ţinea drept, având chipul lipsit de orice emoţie. La final privi cum mai mulţi oameni s-au adunat în jurul sicriului şi au pus câte un trandafir în interiorul acestuia, sărutând, de asemenea, crucile şi icoana din interiorul acestuia. Mai apoi s-au adunat afară şi i-au condus părinţii la mormânt. Câţiva muncitori înlănţuiră sicriul, l-au închis şi au bătut cuie în el pentru a-l sigila. Dalele fură aşezate deasupra, iar groapa fu umplută cu pământ. Oamenii au aşezat, de o parte şi de alta mormântului, coşurile cu flori. Serghei s-a ridicat atunci din mulţime şi a zis:

-Eu şi cu nepotul meu vă invităm la masă la restaurantul “Casa cu brazi” aflat pe strada Stejar, lângă brutărie. Vă mulţumim! Acesta se îndreptă agale spre David şi îi spuse:

-Dacă mai aud o singură dată frazele “Dumnezeu să-i odihnească” sau “Ne pare tare rău” voi face o criză de isterie. O să ţip, adăugă el cu un aer obosit.

-La masă se va întâmpla asta, zise David. Nu cred că vei ţipa.

-Nu, dar te voi călca pe picior cât de tare voi putea, zise Serghei.

-Nu eşti normal, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nici tu băiete! ţipă Serghei spre David, aflat acum în maşina care, nu demult îl adusese.

La restaurant lumea începu să vorbească din ce în ce mai tare, aruncând din când în când o privire plină de milă spre masa lui David. Aşa cum prevăzuse David, cele două fraze de care Serghei era terifiat, fură repetate iar şi iar, pe tânăr durându-l, acum, picioarele datorită loviturilor primite pe sub masă de la unchiul său.

-Unchiule aş putea aduce Protecţia Copilului ştii? zise David plin de furie.

-De ce nepoate? întrebă Serghei cu un aer jucăuş.

-Picioarele.

-Vai mie, scuze. Mai poţi merge? Trebuie să fii epuizat datorită încercărilor de care ai trecut.

La sfârşitul mesei Serghei se ridică şi îl conduse pe David la ieşire. Lumea se îmbulzea pe uşile de sticlă, iar chelnerii se mişcau în dreapta şi în stânga să aducă oamenilor hainele de la dressing.

-Băiete. E timpul să plecăm acasă. Am o surpriză pentru tine, zise Serghei misterios.

Cei doi merseră în tăcere spre brutărie. Strada era învăluită de o mantie albă, iar vântul sufla cu putere. Noienele păreau a prinde viaţă şi se mişcau într-un dans numai de ele ştiut.

-Nu ştiu ce surpriză mi-ai mai putea face, spuse David punându-şi mâinile deasupra capului şi râzând ironic continuă: prima a fost să-mi văd părinţii între patru scânduri, a doua ai fost tu, iar acum îmi spui că va mai fi una! Cred că trăiesc o afurisită de telenovelă… mai rămâne să vină Santos şi cu Salome să-mi spună că sunt copilul lor şi că am un frate care vrea… Ştii ce vrea unchiule?

-Ce imaginaţie bogată! E şocant că nu ai devenit scriitor până acum!

-Să mă omoare!

Serghei se opri din mers şi luă un bulgăre de zăpadă pe care i-l aruncă băiatului în cap şi strigă:

-Atunci te omor eu până nu te omoară Salome! Termină cu prostiile astea şi hai mai repede acasă.

După vreo zece minute cei doi ajunseră în faţa blocului. Tânărul scoase din buzunar cheile şi potrivi cartela de acces. Au intrat apoi în imobil, dar ceva era diferit în casă. În bucătărie lumina era aprinsă şi se auzeau ţipetele a două personae:

-Gabriel, pentru numele lui Dumnezeu! Ce vrei să faci cu tigaia asta?

-Bela, nu vreau decât să mănânc ceva. Tu nu vezi că ăştia nu au decât cărţi aici?! Ce pana mea; Nadia, vrei să mănânc un cotor de carte ?

-Serghei a zis că vine repede şi că aduce mâncare!

-Nadia, Nadia, Nadia… Tu nu vezi că boşorogul ăla e… dar nu avu timp să îşi continue tirada că uşa bucătăriei se deschise cu putere, iar Serghei păşi uşor în încăpere. Cearta se stinse.

-Oh… Serghei… ce bine că ai venit. Noi discutam despre… o tigaie. Da, o tigaie.

-Aha… şi despre un boşorog care e…

-Minunat, zise o tânără.

-David. Te uiţi la surpriza ta. Ţi-i prezint pe Nadia şi pe Gabriel Stepanov. Sunt verişorii tăi. Acum, vă rog să vă jucaţi frumos cât timp oamenii mari lucrează. În acel moment părăsi camera şi, după un răstimp, se auzi uşa de la birou trântindu-se.

-Ah! Vrei să ştii ce urma după boşorog? Ne-treb-nic! zise băiatul care fusese prezentat mai devreme ca Gabriel. I-am arătat eu lui, nu tovarăşi? se făli tânărul.

-Da… Bună! Eu sunt Nadia. Încântată de cunoştinţă. Tu trebuie să fii David nu-i aşa?

-Aşa e… Salut…Încântat, spuse David prea şocat. Mirarea sa nu izvora doar din faptul că mai avea şi verişori, ci şi din cauza frumuseţii acelei fete care îi întinse cu francheţe mâna. Era de înălţime medie, cu părul lung şi uşor ondulat la vârfuri, de culoarea castanei şi cu nişte ochi de un negru uşor verzui. Faţa îi era ovală, iar corpul ca trecut prin inel. Totul la ea părea perfect, de la faţă, corp, unghii şi felul de a vorbi şi a se mişca. Nici fata nu rămase indiferentă la înfăţişarea lui David. Chipul ei, până atunci de un alb incandescent se făcu mai întâi rozaliu, iar apoi de un roşu aprins. Se auzi o uşoară tuse şi Gabriel îl prinse pe David de reverele hainei, se uită la el şi îl îmbrăţişă cu putere.

-Ştiu că am întrerupt ceva, dar sincer nu am chef de amorezaţi pe aici, zise Gabriel la urechea lui David. Făcu un pas în spate şi spuse: Bună, ştii deja cum mă cheamă de la moş-arţăgos. Îţi jur solemn că vom fi cei mai buni prieteni şi colegi de cameră!

-Bu… Ce-ai zis? spuse David bulversat.

-Ce ai auzit! Azi e joi? Nu contează. Peste trei zile mergem la şcoală băiete! Pe cai cowboy!

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul

Capitolul 1

După zece ani…

„O seară mai friguroasă ca aceasta nu s-a mai pomenit. Părinţii sigur mă vor certa, deoarece, ca de obicei, am întârziat.”, gândi David în timp ce privea pe fereastra tramvaiului spectacolul nocturn ce se desfăşura pe străzile înzăpezite ale Iaşului. Acesta urmărea, cu luare aminte, fiecare detaliu, persoană ce-i întâlnea privirea – mai mulţi copii transformaseră micul deal ce făcea legătura între staţia „Târgul Cucu” şi „Pădurii” într-un adevărat derdeluş, ţipând şi râzând pe măsură ce îşi luau avânt în mânuirea săniilor, urmaţi îndeaproape de maidanezii în culori străvezii de maro şi negru. Brusc, imaginea se schimbă luând locul unui peisaj auster, deprimant, odată cu oprirea tramvaiului în faţa unui şir de magazine având drept scop confecţionarea acelor cutii de chibrituri, confortabile, frumos lucrate, în care omul intră, fără a mai avea capacitatea de a ieşi la lumină vreodată. David ura partea aceasta a oraşului, ura ideea de sfârşit la care, fiecare om, cu mic şi cu mare, este supus; mutându-şi acum privirea în interiorul mijlocului de transport, tânărului îi atrase atenţia o doamnă în vârstă, acoperită din cap până în picioare de un pardesiu în culoarea chihlimbarului ars, peticit pe ici şi pe colo de un material cărămiziu. Aceasta părea obosită, sprijinindu-se de una din barele tramvaiului. David s-a ridicat de pe scaunul său şi, respectuos, a zis:

-Mă scuzaţi doamnă, luaţi loc aici.
-Mulţumesc mult, tinere. Sigur nu te superi? întrebă bătrâna.
-Nu doamnă. Eu am ales să vă ofer locul meu. Nu vă faceţi griji. Voi coborî, oricum, la următoarea staţie, răspunse David.
-Dumnezeu să te aibă în pază băiete. Mulţumesc mult, zise bătrâna, aşezându-se pe scaun. În momentul următor, tramvaiul se opri cu un huruit uşor. David apăsă butonul care deschidea uşile şi coborî. Geamul aflat în dreptul bătrânei se deschise. Aceasta strigă:
-Alesule! Primejdia e aproape! Păstrează-ţi sufletul şi inima pură!
-Mă scuzaţi, zise David total contrariat. Cred că aţi greşit persoana! ţipă el, dar tramvaiul pornise, iar geamul se închise.

„Nu. A greşit persoana. Alesul? Nu şi nu.” gândi David. Traversă strada şi se opri în faţa pieţei, observându-i goliciunea şi lumina sobră a felinarelor ce se revărsa asupră-i. Zăpada strălucea sub picioarele sale părând o pătură a timpului ce acoperea faptele întunecate săvârşite în acel colţ de lume. David traversă o a doua stradă şi coti la stânga pe o alee complet uitată de privirea trecătorilor. Acesta se opri, amintindu-şi ce promisese înainte de a pleca la bibliotecă:”Trebuie să cumpăr pâine”. Se întoarse şi alergă până la brutăria din partea dreaptă a străzii.

-Aş dori o pâine de secară cu seminţe, vă rog, spuse David.
-Un leu şi nouăzeci de bani, zise vânzătoarea, punându-i acestuia în faţă o punguţă în interiorul căreia se afla o pâine rotundă, aburindă.

David îşi scoase portofelul din buzunarul pantalonului şi îi plăti femeii. Acesta se întoarse pe aleea pustie, cotind la dreapta şi intrând în scara unui bloc construit în întregime din cărămidă roşie care dădea impresia unui adevărat castel din epoca marilor regi şi regine ale lumii. Interiorul acestuia era sărăcăcios, cutiile poştale vechi şi ruginite ce abia se mai ţineau de pereţii încăperii păreau a deplânge timpul demul trecut. Tânărul se îndreptă spre o uşă pe care era scrijelită cifra 1. O descuie şi intră încet.

Apartamentul era cuprins de întuneric, lucru destul de ciudat pentru orele nouăsprezece ale serii, dată fiind slujba părinţilor săi de profesori universitari de literatură avansată. David aprinse lumina şi încuie uşa de la intrare. Imobilul era constituit dintr-un hol lung la capătul căruia se aflau baia şi micile uşi ce păreau a duce spre alte lumi, spre meleaguri încă nedescoperite. Mobilierul consta în două fotolii din lemn masiv, de o parte şi de alta unei mese din sticlă şi dintr-o mică bibliotecă ce oferea privirilor o adevărată privelişte datorită volumelor învelite în piele roşie pe care le scotea la iveală. Pereţii de culoare untului erau decoraţi ici şi colo de flori argintii sculptate în zidul mult prea vechi, dând o uşoară notă de lux şi eleganţă încăperii.

David îşi puse geaca în cuier, dându-şi jos bocancii negri şi merse la bucătărier. Lăsă pe masă pâinea pe care abia o cumpărase. Acesta auzi schelălăitul uşor sugrumat al căţelului său – un Buhund norvegian de culoare albă ca neaua pe care îl primise în dar de la bunicul său. David intră la el în cameră. Căţelul îi sări în braţe şi începuse a-l linge şi a se gudura pe lângă dânsul. Camera sa era concepută într-un stil modern şi ordonat – în partea dreaptă a încăperii se aflau patul său lucrat în lemn alb, cu aşternuturi negre aflate în contrast cu peretele din faţa acestuia şi cu mocheta ce acoperea parchetul din lemn de tec. În rest, camera era învăluită de culoarea albă, acoperită de picturi ce înfăţişau chipuri, figuri ce păreau a privi în depărtările fiinţei umane. De partea cealaltă a patului, se afla biroul tânărului, din lemn de abanos, ornat de mici sculpturi cu trandafiri. Deasupra acestuia tronau un laptop alb, marca Apple, un caiet de notiţe şi un suport pentru creioane şi pixuri. Partea din faţă a patului scotea în evidenţă o imensă bibliotecă ce adăpostea numeroase volume de cărţi, câteva dulapuri în alb şi în negru şi un mini-televizor gri. Pe lângă acestea, se puteau zări şifonierul plin de haine şi fereastra mare ce domina întreaga încăpere, acoperită de o draperie absolut splendidă, de culoarea zăpezii.

Tânărul îşi lăsă rucsacul lângă birou şi îşi deschise laptopul. Se hotărî să îşi scrie tema la istorie pentru ziua următoare – informaţii privind viaţa lui Adolf Hitler. Brusc, auzi telefonul din hol sunând; David se ridică de pe scaunul rotativ şi răspunse:

-Alo? zise David.
-Sunteţi domnul David Stepanov, unicul fiu al soţilor Oscar şi Mihaela Stepanov? întrebă o voce gravă, masculină.
-Da, eu sunt. Vă pot fi de vreun ajutor?
-Sunt şeful secţiei de poliţie 25 din Iaşi. Am sunat pentru a vă informa de moartea părinţilor dumneavoastră. Trupurile lor au fost găsite zăcând fără viaţă în liftul Societăţii de Cercetare, de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Condoleanţe.

David scăpă receptorul din mână; nu se mai putea mişca, simţea cum toate forţele îl părăsesc, că viaţa numai înseamnă nimic. Tânărul fugi în baie şi, uşor, îşi ridică ochii spre băiatul de 17 ani a cărui figură era reflectată în oglindă – faţa albă ca laptele, încadrată de o parte şi de alta de buclele rebele ale unui puştan care îşi pierduse ultima fărâmă de umanitate şi de acei ochi de culoarea văzduhului care păreau a se întuneca din ce în ce mai mult, prevestind furtuna. Elementul definitoriu al acestei persoane îl reprezenta mâna dreaptă, veşnic înmănuşată, pentru a nu revela lumii semnele căpătate pe degetul arătător în urmă cu zece ani. Acum, însă totul avea să fie diferit – mama sa nu îi va mai fi alături, nu îi va mai zice că totul va fi bine; tatăl său nu-i va mai zâmbi, nu îl va mai învăţa tainele alfabetului şi scrierii. Toată lumea îl părăsise.

David intră în cabina de duş, deschise robinetul eliberând un jet puternic de apă rece. Acesta se aşeză lăsând apa să-i înnece simţurile. Pentru prima oară de când se ştia, tânărul începu a plânge în hohote, a ţipa din toţi rărunchii. În mintea sa totul se învârtea şi nu se oprea, gândirea fiindui invadată de o negură din ce în ce mai densă. David numai cunoştea lumea, viaţa şi chiar propria persoană…
„Moartea este cea care ne leagă pe toţi…precum viaţa. Ambele sunt fără de sfârşit, ambele sunt nemiloase.” gândi băiatul înainte de a leşina.
Dimineaţa următoare David se trezi cu o durere de cap insuportabilă. Luă o pastilă de Fasconal şi făcu un duş. Se gândi dacă ceea ce aflase cu o seară în urmă nu fusese decât rodul imaginaţiei sale, o glumă, dar ştia în adâncul său că totul era real. Părinţii săi nu mai erau.

Băiatul îmbrăcă o pereche de jeanşi negri, cămaşa şi îşi pregăti micul dejun. Se uită pe fereastră şi remarcă cenuşiul văzduhului, feţele încărcate de griji ale oamenilor. Telefonul sună. Tânărul se ridică de la masă şi răspunse:
-Locuinţa familiei Stepanov. Vă pot fi de ajutor? întrebă acesta.
-Bună ziua. Suntem de la firma de servicii funerare „Daniel şi Anca”. Avocatul familiei, domnul Dinu Popescu, ne-a angajat. Vroiam să anunţăm că totul va fi pregătit cu grijă, nimic nu va fi lăsat la voia întâmplării. Slujba de înmormântare va avea loc joia aceasta la orele douăsprezece. Trupurile soţilor Stepanov au fost depuse la capela cimitirului „Eternitatea”.
-Vă mulţumesc mult, zise David aproape fără glas.
-Nu aveţi pentru ce. Vă urăm sincere condoleanţe. La revedere.

David închise telefonul şi formă numărul avocatului. Sună şi sună. Îi răspunse o voce guturală:
-Dinu Popescu la telefon.
-Bună ziua sunt David. David Stepanov. Mă scuzati de deranj.
-Nici un deranj David. Condoleanţe pentru părinţii tăi… Te pot ajuta în vreun fel? Îţi stau la dispoziţie.
-Am aflat cu puţin timp în urmă ziua şi ora înmormântării…este adevărat că părinţii mei au fost ucişi domnule Popescu? întrebă băiatul plin de durere.
-Din păcate aşa este. Ai aproape 18 ani şi am să îţi vorbesc deschis: au fost împuşcaţi în piept…

Inima lui David mai că sări din piept. Băiatul se adună şi continuă:

-Există suspecţi?
-Nu m-ar mira dacă a fost mâna vreunei secte sau organizaţii. Proiectul…cercetarea la care lucrau părinţii… David îl opri.

-Staţi. Opriţi-vă. Părinţii mei nu erau cercetători, ci doar simpli profesori universitari! ţipă acesta.
-Mă tem că nu e adevărat. Soţii Stepanov erau cercetători renumiţi în mituri şi fenomene stranii, replică avocatul.
-Nu! Minţiţi! tună David.
-Cu ce folos băiete? Mă scuzi, dar numai pot vorbi. Am o şedinţă importantă în zece minute. Sunt sigur că ai să primeşti toate răspunsurile pe care le doreşti… de îndată ce va sosi unchiul tău în oraş. Am înţeles că nu va putea ajunge la înmormântare, dar săptămâna viitoare va fi alături de tine.
-Am un unchi?! întrebă stupefiat tânărul.
-Da. Conform testamentului lăsat de soţii Stepanov, domnul Vladimir Serghei Stepanov este de acum încolo tutorele tău. Mă scuzi, dar trebuie să fug. Şedinţa va începe din clipă în clipă.

David nu ştia cum să reacţioneze la toate acestea. Era de-a dreptul şocat, dar trebuia să îşi păstreze cumpătul de dragul părinţilor săi. Avea să treacă de toate calm şi va afla tot ceea ce va dori de la unchiul său, care, spera el, se va dovedi o persoană responsabilă, calculată. Nu în ultimul rând, va reuşi să găsească asasinul părinţilor săi şi apoi să îl facă să plătească pentru tot ceea ce a pricinuit. Ochii lui David s-au înnegurat, totul părea logic pentru el – dorea răzbunare, iar dacă poliţia nu avea de gând să îl ajute… nu va sta cu mâinile în sân alături de un bătrân nebun, blestemându-şi zilele. Nu. El va acţiona.

Continuarea în curând !

%d bloggers like this: