Tags Posts tagged with "carti"

carti

by -
10

Ultima scăpare, de Federico Axat-recenzie

Titlu original: „L’última sortida”

Editura: Trei

Număr de pagini: 496

   După ce am terminat de citit „Ultima scăpare” de Federico Axat, am stat să mă gândesc dacă am mai pus vreodată mâna pe o carte asemănătoare și am ajuns la concluzia că răspunsul este unul negativ. Romanul acesta are o doză de nebunie și spune o poveste ce devine cu adevărat clară abia la final, până atunci totul fiind un roller-coaster în care nimic nu este sigur, totul se poate schimba într-o fracțiune de secundă, ceea ce îți dă peste cap întregul scenariu clădit în minte ta până în acel punct.

   Ted McKay pare să aibă o viață de vis, are o soție frumoasă, două fiice și un job bine plătit, dar lucrurile nu stau deloc așa cum par. Vestea că suferă de tumoare cerebrală în fază terminală îl determină să ia o decizie radicală: să se sinucidă. Profitând că soția sa, împreună cu cele două fiice, pleacă în vacanță, Ted se încuie în birou hotărât să-și tragă un glonț în cap. Însă soneria de la intrare îi încurcă planurile. La ușă face cunoștință cu Justin Lynch care îi face o propunere ciudată, dar în același timp provocatoare. Protagonistul ar trebui să omoare doi bărbați, un criminal și un om bolnav de cancer în fază terminală asemenea lui, iar ca răsplată el va fi la rândul său ucis de un necunoscut. Astfel, familia va fi cruțată de sentimentele devastatoare ale veștii sinuciderii. Ted acceptă surprinzător de repede propunerea, însă în timp ce realizează crimele, mintea sa pare să-i transmită semnale stranii. Anumite detalii i se par mult prea cunoscute, recunoaște oameni, locuri, are senzația că a mai trăit unele situații, iar vise neobișnuite și înfricoșătoare îi tulbură nopțile. Care să fie oare motivul? Ce se întâmplă cu Ted? Poate să se transforme într-un timp scurt dintr-un om simplu, într-un criminal cu sânge rece? Este ceva în neregulă cu mintea sa? Acestea au fost doar câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus pe parcursul romanului semnat de Federico Axat și cărora le-am găsit răspunsurile abia spre sfârșitul poveștii.

„Continuă să privească totul fără să-i vină să creadă, incapabil de a da credit locului unde se afla. Dar spre deosebire de zilele anterioare, în care simțise că nu-și găsește niciunde locul, acum simțea că se află în locul potrivit.”

   Federico Axat a reușit să construiască un roman care se joacă pur și simplu cu mintea cititorului, aducându-l în punctul în care nu mai știe ce să creadă despre protagonist și poveste. Inițial am fost impresionată de situația lui Ted, dar tot nu puteam fi de acord cu decizia sinuciderii. Credeam că era o dovadă de lașitate, în ciuda maladiei sale. Iar când propunerea buclucașă a apărut în peisaj, m-am gândit că protagonistul o va privi cu scepticism și se va lăsa greu convins. Așteptările mi-au fost încălcate și Ted a luat totul foarte ușor, părea a fi un ucigaș profesionist. Felul în care aborda fiecare crimă și maniera în care le curma viața victimelor nu mă ducea cu gândul decât la faptul că mai făcuse aste înainte. Inițial am presupus că este chiar un criminal care suferă de amnezie sau ceva asemănător, apoi că suferă de vreo boală și în final am ajuns să cred că e posibil să fie nebun. Federico Axat m-a bulversat, mi-a arătat o realitate ca mai apoi să schimbe toate variabilele și să-mi prezinte altceva. Atât de bine a conturat totul, încât m-a determinat să cred ca fiind reală fiecare nouă variantă a poveștii. Nimic nu părea sigur, în orice moment scenariul se putea transforma, iar acest lucru m-a determinat să fiu atentă la fiecare detaliu, m-a menținut curioasă și intrigată să descopăr adevărul despre Ted și viața sa.

„Căzuse în capcana propriei minți, nu putea să se învinovățească.”

   Ted McKay mi-a dat impresia unui tip enigmatic, destul de introvertit și incapabil să se confrunte cu boala de care suferea, fapt ce l-a determinat să aleagă calea ușoară: sinuciderea. Plănuise totul pas cu pas, dar în ciuda acestui lucru mi-a dat impresia că nu era pe deplin conștient de impactul pe care un astfel de eveniment îl putea avea asupra rudelor. Propunerea lui Lynch i-a adus o alternativă mai puțin dureroasă pentru cei dragi, iar asta l-a determinat să-i dea și curs. Însă modul în care se transformă pe parcursul evenimentelor este surprinzător. Abordează crimele cu ușurința și răceala unui criminal profesionist. Este calculat, concentrat exclusiv asupra misiunii sale și un trăgător experimentat. Realizează totul parcă instinctiv, dând impresia că nu este la prima crimă. Acest comportament pare în completă opoziție cu Ted de la început, cel care, cu pistolul la tâmplă, închis în propriul birou, era pe punctul de a-și lua viața. Astfel, se sădește îndoiala. Cum este posibil? Suferă de vreo tulburare psihică sau este pur și simplu un criminal care a reușit cu măiestrie să-și ascundă adevărata față de văzul lumii? Răspunsul la aceste întrebări nu vi le pot da deoarece v-aș ruina surpriza lecturii, dar vă pot spune că veți descoperi singuri adevărul ce vă v-a da complet peste cap.

   „Ultima scăpare” este un thriller psihologic de excepție, plin de întorsături de situație și cu un protagonist ale cărui secrete din trecut par să-i umbrească prezentul. Îl recomand cu drag dacă vreți să vă aventurați într-o lume în care totul este înșelător și adevărul pe care îl aflați într-un anumit punct, nu este chiar cel real. Dacă sunteți fani ai genului, cu siguranță nu trebuie să ratați scrierea autorului argentinian. Federico Axat a dat dovadă de o minte sclipitoare și o doză de nebunie atunci când a conturat acest roman și sunt foarte curioasă să citesc și alte cărți semnate de el pentru a mă surprinde din nou.

 

Cartea Ultima scăpare, de Federico Axat poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Femeia cu colier de velur, de Alexandre Dumas-prezentare

,,Femeia cu colier de velur” roman din ciclul ,,Cele o mie una fantome”

Titlu original: La femme au collier de velours

Cele o mie una fantome reprezintă o amplă culegere de povestiri fantastice, publicată de Alexandre Dumas în 1849.

Cartea e constituită din şapte cicluri:

Cele o mie una fantome

Femeia cu colier de velur

Căsătoria lui moş Olifus

Testamentul domnului de Chauvelin

O cină la Rossini

Gentilomii din Sierra Morena

Iepurele bunicului

   Cuprinde un bogat repertoriu de teme şi motive specifice literaturii fantastice: capete tăiate care vorbesc, spânzuraţi malefici, fantome şi vampiri, povestea unui vânător blestemat să urmărească un iepure uriaş şi nemuritor sau aventurile stranii ale unui marinar căsătorit cu o sirenă. Povestirile din Cele o mie una fantome, care au precedat Povestirile crude şi insolite de Villiers de L’Isle-Adam, dezvăluie o latură mai puţin cunoscută a operei lui Dumas.

Sursa foto şi text; Editura Paralela 45

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Paralela 45

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Flower, de Elizabeth Craft şi Shea Olsen-recenzie

Editura: Epica Publishing House

Număr pagini: 352

   După o porție generoasă de răcoare și pepene din producție proprie – sper să-ți fac poftă și de dulce, dar și de recomandarea mea de astăzi. Am tot văzut cartea în online, am tras și cu ochiul la opinia cititorilor – pro, dar și contra acestui roman pentru adolescenți. Iar la final am tras concluzia: vreau să am propria părere despre Flower.

   Nu m-am așteptat ca o lectură destinată adolescenților să mă miște atât de mult în interior, să mă facă să simt durerea personajelor ca propria-mi durere, iar povestea celor doi să îmi transmită atât de multe, prin cuvinte, emoții  și lecții atent presărate în spatele unui limbaj simplu.

  M-am privit ca într-o oglindă în povestea tinere Charlotte, mi-am îngropat oftatul în zâmbete strâmbe, m-am enervat de zeci de ori pe parcursul călătoriei mele alături de Charlotte și Tate, căci fără să îmi propun, am dat filmul înapoi și am ajuns în perioada clasei a 12-a, dar și a episoadelor din filmul vieții mele de adolescentă.

   Perioada liceului m-a maturizat și mai mult, mi-a arătat, prin duritate, etichete și chipuri umane, cât de superficial este omul, cât de repede trece prin viață, cât de simplu i se pare totul, cât de ușor crede că deține adevărul absolut, cât de repede uită că nu are numai drepturi fără număr, ci și obligații.  De ele uită mereu, dar drepturile și le exercită fără întârziere, putând oricând: să râdă de ceilalți, să rănească, să vorbească, să se creadă superior față de alții.

   Charlotte mi-a călcat pe urme, cel puțin în ceea ce privește școala și învățatul, chiar dacă-și lua zi de zi bobârnace de la cei care o numeau ”tocilara”, fără măcar să bănuiască un lucru important:

Pentru lume poți fi un nimeni, dar oricând poți deveni universul cuiva, sensul și motivul pentru care merită să-și schimbe modul de a (se) privi – pe sine și viața sa.

   În momentul în care  imaginea despre viață, imaginea persoanei care ți-a dat viață, a bunicii care te-a crescut, dar și a surorii care s-a fript și a irosit șansa ei la un viitor mult mai luminos, mezinei Charlotte nu-i rămâne decât să-și impună reguli stricte, limite serioase și obiective clare pentru o altfel de viață, o siguranță care nu o va arunca în necunoscut și care o va păstra departe de repetarea poveștilor trăite de cele trei femei în viața ei.

   Charlotte nu vrea să aibă parte de același destin, vrea să demonstreze tuturor că se poate și altfel, că studiu te duce departe în viață, că munca și lipsa ideii de a renunța, îți poate schimba viața în totalitate.

Când omul își face planuri, viața îi arată că are o surpriză pentru el: un plan total diferit și te împinge, cu o forță invizibilă pe un nou drum –unul pe care el oricum l-ar fi ocolit din start.

   Totul mergea bine în viața tinerei aflată deja la vârsta majoratului.  Totul se desfășura conform planului, atunci când apare Tate – băiatul fermecător și total necunoscut pentru Charlotte, care se simte bine în preajma lui, este mișcată de gesturile lui simple,dar pe care vrea cu orice preț să-l țină la distanță, căci promisiunea și planul ei de viitor sunt mult mai importante.

   Tate e vedetă, a cântat, e faimos și vânat de tabloide și fani, dar Charlotte habar nu are cine este și-l tratează ca pe un simplu om ce vrea să o îndepărteze de obiectivul ei. Ea nu știe cine e cel care i-a dăruit flori, cafea, haine scumpe și un nou look. El o cunoaște: e singura fată care l-a tratat ca pe ceea ce este -un om simplu, care nu are nici un interes, cea care nu i-a picat în brațe leșinată, ea e cea care îl înfruntă, îi răspunde, îl învaţă, îl acceptă așa cum este.

Nimic nu e simplu cu Charlotte. Nu are decât un singur prieten, nu renunță ușor, e hotărâtă să-și vadă de viitorul ei, de obiectivul principal, îl refuză invitația în oraș, nu mai vrea să-l vadăm dar îl așteaptă în fiecare seară atunci când închide florăria.

   Precauția nu înseamnă să refuzi bucuria și iubirea, dar de teama de a nu fi văzută ca bunica, mama și sora ei, Charlotte, se  pedepsește, muncește din greu. Ceea ce înțelege mai târziu tânăra:

Ai nevoie de iubire, căci ești iubire, iar iubirea nu te poate face decât fericită, iar fericirea frumoasă.

   Charlotte nu se consideră frumoasă, căci îi lipsește fericirea din ochi, iar iubirea îi este închisă în suflet. Tocmai asta face Tate. Îi arată că e foarte frumoasă. Dar nu numai ea are nevoie de o transformare, nu numai ea are temeri și secrete. Tate e cunoscut pentru că iubea muzica, dar faima i-a distrus bucuria și toate rezultatele muncii sale, l-a ținut departe de scenă, departe de inspirația de a compune. Asta face Charlotte pentru băiatul pe care-l iubește. Îl inspiră, alungă vinovăția din mintea și sufletul lui, îi redă încrederea în sine și în pasiune.

   Iubirea nu e întotdeauna roz, dar nu contează culoarea iubirii, ci intensitatea ei atunci când durerea apare, sfâșie pe interior, smulge lacrimi și bucăți din suflet. Se iubesc, îți mărturisesc iubirea, decid să lupte împreună, dar la primul impas, Tate se retrage, fuge și abandonează totul. Apoi revine, cu o mare de regrete după el.

   Deși Tate are puterea să-și mărturisească secretul, pericolul ca relația lor să cunoască, din nou eșecul, este foarte mare, iar cea care are cel mai mult de suferit este Charlotte, care decide să lase totul în urmă, să-și reia viața, dar să renunțe la planul ei bătut în cuie.

   Iubirea e cu bune, frumusețe, zâmbete, dar e și cu nori negri, tunete, fulgere și ploi torențiale. Așa-i iubirea, dar doar atunci când faci față oricărei intemperii, doar atunci poți spune că iubești cu adevărat.

Oare reușesc până la urmă să rămână împreună? Tot ce pot să-ți spun este asta: finalul este fericit. Te-am liniștit, așa-i?

    Cartea Flower scrisă de Elizabeth Craft și Shea Olsen m-a surprins, mi-au fost depășite așteptările, mi-a scos din suflet dureri pe care le credeam vindecate, amintiri despre o perioadă în care mă luptam eu cu mine, iar câștigarea războiului era atât de departe atunci. Mi-a plăcut povestea – deloc banală, căci reușește să atragă atenția, să tragă un semnal de alarmă, iar la final să-ți adresezi niște întrebări simple, dar esențiale.

   Flower este despre oameni și suflet, despre durere și vindecare, despre secrete și eliberare, iubire și lipsa ei.  Despre greșeli și iertare despre putere și vulnerabilitate, prietenie și încredere, șansă și impunere, decizii și libertate,. Dar și despre teamă și siguranță, credință și dorință. E despre viață, despre imposibilul care devine posibil, despre miracole și putere, faimă și simplitate, vinovăție și un nou început. E despre mine și tine. Despre oricine a cunoscut fericirea – cu gustul ei dulce-amărui.

În iubire nu ai nevoie de ochelari, ci de o inimă deschisă și convingerea că o meriți din plin.

” Primul nostru sărut. Prima noastră declarație de dragoste. Prima noastră eternitate” – citat din Flower, Elizabeth Craft și Shea Olsen

Lectură savuroasă!

Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Tag: Mid Year Book Freak Out

    Din când în când merită să ne răsfăţăm cu câte o provocare. Audrey de la The Sagittarius Books s-a gândit la noi şi am acceptat cu drag să ne dezlănţuim printre cărţi.

1. Cea mai bună carte pe care ai citit-o până în acest punct al anului 2017.

Măştile fricii de Camelia Cavadia. Ştiu că am discutat foarte mult pe baza acestei cărţi, dar a fost o surpriză interesantă, surprinzătoare şi foarte bine scrisă. Şi dacă tot m-a impresionat, este firesc să o recomand şi altora.

2. Cea mai bună continuare (a unei cărți) citită în 2017.

Vreau să fiu soţia ta de Lisa Kleypas. Finalul primului volum a fost ca o lovitură sub centură. Norocul meu a fost perseverenţa editurii. Ce mai făceam dacă se traducea cartea la anul? Atunci chiar era coşmar de cititor.

3. O carte nou lansată pe care nu ai citit-o încă, dar vrei neapărat.

Caraval de Stephanie Garber. Ador coperţile cartonate şi da, presimt că va fi altceva.

4. Cea mai anticipată lansare din a doua jumătate a anului.

Clar, ultimul volum al seriei vikingilor Oanei Arion. Din frânturile care mi le-a transmis Iasmy se anunţă incendiară şi dacă finalul va fi waw, atunci şi eu mă aliniez astrelor şi o voi citi în sfârşit cel puţin un volum.

5. Cea mai mare dezamăgire.

Tratament special-Inspecţia/Scrisori de dragoste pentru cei plecaţi/Crimă în Orient Express (Ştiu că o adoraţi pe Agatha, dar trebuie să fiţi oneşti şi să recunoaşteţi că Hercule Poirot mai trebuie să anime atmosfera. Un pumn, o adrenalină, ceva palpitant ar fi fost de folos). Ele nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor, le-am citit greu şi parcă au fost platonice. În perioada în care le-am dat o șansă am dormit mult, în special pe ele.

6. Cea mai mare surpriză.

Diavoli fragili de Radu Găvan. Nu ştiu cum să percep această carte. Mă lupt cu ea, dar îmi dă stări contradictorii. Sentimentele sunt bulversante, încât îmi este şi teamă să o termin, mereu mă loveşte ca un bumerang. La un moment dat am închis-o pentru că mi s-a făcut frică, eram singură în casă, iar scenele prezentate îmi trezeau nişte stări destul de aiurea.

7. Noul autor preferat. (Debutant sau nou pentru tine)

Mia Sheridan(Vocea lui Archer)/Mia Marlowe(Seducţie la prima vedere). Se pare că aceste două femei mi-au pus gând rău şi da, chiar mi-au plăcut.

8. Cel mai nou crush pe un personaj.

Brodick Buchanan din Răscumpărarea de Julie Garwood. În primele zile din anul 2017 mi-am propus să citesc cartea preferată a Iliuţei. Ştiu că a recitit-o de n ori şi dacă tot îi este dragă, am zis de ce nu. Da, scoţienii au lipici şi dacă este historical romance, atunci clar este de mine.

9. Cel mai nou personaj preferat.

Am destule personaje în minte, dar îl voi alege pe Anthony Bridgerton-Vicontele care mă iubea de Julia Quinn. Nici nu ştiu cum am citit seria familia Bridgerton, dar m-au cucerit în totalitate prin unitate, diversitate şi pasiune.

10. O carte care te-a făcut să plângi. + 11. O carte care te-a făcut fericit(ă).

Aerul pasiunii de Brittainy C. Cherry versus Promisiuni de catifea de Jude Deveraux. Două extreme, genuri şi perioade diferite, dar cred că acesta este farmecul lecturii.

12. Cea mai bună ecranizare a unei cărți pe care ai văzut-o anul ăsta.

Ultima dată am văzut Jack Reacher: Never Go Back (2016) aka Să nu te întorci niciodată! de Lee Child, dar din moment ce nu am termen de comparaţie cu alte filme, ma voi limita la acest răspuns. Un thriller cu suspans, dar partea care nu mi-a plăcut a fost Tom Cruise. Săracul, se vede ca nu mai este ca la 20 de ani, i-au apărut ridurile :)

13. Recenzia preferată scrisă până acum.

Una negativă. :) Tratament special-Inspecţia de Davine M. Vesco, Lexi B. Newman. Dacă tot a fost apreciată pentru sinceritate, merită să o menţionez, era păcat să vă reamintesc de recenzia sezonului. Aştept cu nerăbdare şi alte titluri interesante ca să mă dezlănţui.

14. Cea mai frumoasă carte pe care ți-ai cumpărat-o (sau ai primit-o) anul ăsta.

Am primit/cumpărat multe cărţi şi alegerea este dificilă, dar probabil Absolut tot, a fost înhăţată de la Bookfest. Are inclusiv un pliant drăguţ cu ecranizarea. Dacă se va ridica la nivelul aşteptărilor mele sau nu, chiar nu ştiu, dar am zis, de ce nu?

5. Ce cărți trebuie să citești până la finalul anului?

Lista este mare, dar mi-am propus ca să termin într-un final Absolut tot, Second life, Fangirl, cel puţin o carte de Tony Mott (în caz contrar mă ucide Arci), Ultimul viking de Oana Arion-primul volum dintr-o serie palpitantă, Până ne vom revedea, Nu mă tem, plus alte titluri neprevăzute.

Dacă vă place tag-ul, sunteți liberi să îl preluați.

 

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, de Alice Munro-recenzie

Editura: Litera

Număr pagini: 416

An apariţie:  2014

Traducător: Justina Bandol

   Viețile personajelor lui Alice Munro intră brusc într-un con de lumină grație unor evenimente singulare sau unor amintiri neașteptate care trezesc, răscolitor, trecutul. Iar trecutul, așa cum descoperă eroinele ei, este făcut nu doar din ceea ce rămâne în amintire, ci și din ceea ce a fost uitat. Trecutul dăinuie undeva, în imediata vecinătate a aducerii aminte – până în clipa în care piesele de puzzle se regrupează subit, stârnind de cele mai multe ori suferință. Femeile privesc înapoi la cele care-au fost în tinerețe, la căsătoriile făcute de timpuriu, pe când erau naive și încrezătoare, la soții dificili, cu tabieturile lor pretențioase. Toate trăiesc un fel de disperare subliminală, regretul a ceea ce ar fi putut să fie, al alegerilor pe care nu le-au făcut, al amintirilor suprimate într-un gest precaut de echilibru emoțional. Dar în viețile acestea există în același timp speranță, există o a doua șansă, există oameni care se reinventează, care se iau la trântă cu viața, care au mers înainte și au curajul de a regăsi amintiri ascunse, de a trece dincolo de ceea ce a reținut memoria.

  Alice Munro, scriitoare canadiană, a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat unsprezece volume de povestiri, precum și un roman și un volum de Selected Stories.

   De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii: Premiul pentru Ficțiune din partea guvernatorului Canadei pentru mai multe cărți, două premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, premiul literar Lannan, Premiul W.H. Smith pentru carte, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia și National Book Critics Circle Award în Statele Unite.

   Povestirile i-au fost publicate în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele i-au fost publicate în treisprezece limbi.

   „O povestire nu e ca un drum pe care-l urmezi… ci mai degrabă ca o casă. Intri în ea și rămâi acolo o vreme, îi cutreieri toate încăperile, te așezi oriunde îți place și descoperi cum se leagă unele de altele odăile și coridoarele și cum se schimbă lumea de afară atunci când o privești prin ferestrele ei.“ Alice Munro

  “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este prima carte pe care o citesc de la premiata şi îndrăgita scriitoare canadiană Alice Munro, dar şi primul volum de short stories complet. Până acum n-am mai avut ocazia să citesc un volum întreg de short stories, ci doar poveşti scurte publicate separat.

   Când am pus cartea în lista scurtă de lecturi, m-am gândit că, de fapt, “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este un roman. La fel am crezut şi despre “Dragă viaţă”. Visele mi-au fost spulberate când am dat la cuprinsul cărţilor şi am descoperit că sunt mai multe poveşti scurte, reunite în două volume, fără legătură între ele. Din câte am citit de pe coperta cărţii “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” Alice Munro a publicat şi un roman, pe lângă volumele de short stories. M-a făcut curios această afirmaţie şi am dat un search rapid pe google, dar am aflat că şi acel presupus roman este în realitate o colecţie de poveşti scurte, reunite într-un volum, însă acestea au legătură între ele.

   În poveştile lui Alice Munro, în prim plan, este femeia. Femeia cu un trecut tulbure şi încărcat, femeia cu o viaţă destul de amplă, femeia cu dificulăţile, grijile, treburile şi plăcerile pe care le întâlneşte în viaţă. Pe trecut, în special, se pune accentul şi acesta este readus în prezent, răscolind amintirile dureroase sau plăcute ale femeilor din centrul poveştilor.

   Per total, mi-a plăcut volumul “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”, dar nu pot afirma că a fost o lectură extraordinară, ci doar o carte bună, interesant scrisă. Vreau să aduc în atenţia voastră, a cititorilor, şi modul de scriere al autoarei, diferit faţă de ceea ce am citit eu până acum, fiind un mod ale cărui caracteristici principale sunt: originalitate şi autenticitatea. De câteva ori, autoarea a început poveştile cu sfârşitul lor, ceea ce m-a bulversat puţin, însă, cu cât m-am afundat în lectură, cu atât totul s-a pus cap la cap şi începutul a venit ca o concluzie, ca un dop în cazul sticlei. Înainte de a vă spune despre ce este vorba în fiecare poveste, mai vreau să vă zic că Alice Munro este o “vrăjitoare” care ştie perfect să folosească modurile de expunere, mai ales naraţiunea şi descrierea, astfel încât să nu plictisească cititorul, ci să-l fascineze cu poveştile sale.

Volumul curent conţine 9 poveşti:

“Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”;

“Podul plutitor”;

“Mobilă de familie”;

“Consolarea”;

“Urzicile”;

“Casa cu grinzi de lemn”;

“Ce rămâne în amintire”;

“Queenie”;

“Trece ursul peste munte”.

   Cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut “Urzicile”, pentru că a fost o poveste de dragoste minunată, fiind singura poveste care primeşte 5 stele din 5 din partea mea. Cea mai slabă poveste, după părerea mea, este chiar prima: “Ură,prietenie, dragoste, căsătorie”, având titlul omonim cu numele volumului, deoarece nu eram familiarizat cu modul de scriere al lui Alice Munro şi unele pasaje nu le-am înţeles complet. Tocmai pentru că n-am înţeles complet acea poveste, am în plan să o recitesc după vreo 10 ani, să vedeam dacă atunci îmi va schimba opinia despre ea.

   Prima poveste, “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”, o prezintă pe Johanna, o servitoare din familia McCauley, care vrea să transporte câteva obiecte de mobilă cu trenul, întrucât acestea aparţineau ginerelui domnului McCauley. În alt plan, facem cunoştinţă cu Sabitha, fata lui Ken Boudreau. Johanna din iubire pentru Ken îi trimitea scrisori şi acesta la rândul său scria scrisori pentru Johanna. Sabitha şi o prietenă de-a ei află că Johanna îi trimite scrisori lui Ken şi acestea încep să scrie ele scrisorile în numele Johannei, fără acordul acesteia şi fără ca ea să afle, şi îi schimbă complet soarta Johannei. În ce fel oare?

   A doua poveste, “Podul plutitor”, este despre dragoste la prima vedere. Jinny, o femeie tradiţională, care nu prea era în toate facultăţile mintale, îl întâlneşte pe Ricky, un tânăr care lucra la un restaurant. Soţul lui Jinny, Neal este reţinut pentru câteva ore şi o lasă singură în maşină. Văzând că vrea să meargă acasă, Ricky, un băiat tânăr, o duce el şi astfel ajung deasupra unor poduri şi podeţe cu maşina. Pe un pod înalt, văzând stelele, Ricky şi Jinny se simt atraşi unul de celălalt şi se sărută. Mi-a plăcut mult această poveste!

   A treia, “Mobilă de familie”, este povestea Alfridei, o femeie invidiată de multe persoane pentru modul ei de a fi şi pentru atitudinea ei. Naratoarea nu este Alfrida, ci o altă femeie, al cărei nume nu este precizat, dar ea era o cunoştinţă de-a Alfridei. Povestea aceasta e despre bucuria de a reîncepe să trăieşti şi să te bucuri de lucrurile mărunte, de a lăsa totul în urmă şi de a te concentra pe aspectele pozitive ale vieţii.

   A patra poveste, “Consolarea”, este despre pierdere şi suferinţă. Un profesor de ştiinţe îşi pune capăt zilelor, pentru că ceea ce el gândeşte nu este admis de oamenii din jurul lui. Lasă în urmă o soţie care caută cu disperare un bilet, o hârtiuţă în care soţul ei să-i explice de ce s-a sinucis. Oare găseşte ceva?

   Următoarea poveste, “Urzicile”, a fost de departe preferata mea. Am înţeles-o complet şi a fost pe gustul meu. Dragostea care rezistă în timp este în centrul atenţiei în această poveste scurtă şi personajele sunt foarte simpatice. După ce se cunosc în copilărie, Mike şi naratoarea se reîntâlnesc după ani întregi în casa prietenei naratoarei, Sunny. Vă las pe voi să aflaţi care le-au fost reacţiile…

   A şasea poveste, “Casa cu grinzi de lemn”, este despre suferinţă, sacrificii şi durere. Din nou, intervine sinuciderea, de data asta a unei femei. Doar oare de ce? Va reuşi cineva să oprească această sincucidere? Şi cu preţul a ce?

   A şaptea poveste, “Ce rămâne în amintire”, m-a impresionat foarte mult, deoarece personajul principal, o femeie pe nume Meriel, care rememorează foarte frumos şi autentic o dragoste de mult apusă cu un bărbat pe nume Asher. Titlul m-a atras, fiind mult mai mult decât sugestiv, dar într-o mare măsură şi povestea.

   “Queenie”, este cea de-a opta poveste şi nu prea mi-a plăcut. În mare, este vorba despre regăsiri şi dispariţii. Dacă ar fi să-i dau steluţe, mai mult de 2 stele n-ar primi.

   Ultima poveste, “Trece ursul peste munte”, este despre infidelităţi reciproce, între soţ şi soţie. Nu prea mi-a plăcut nici aceasta, din cauza subiectului abordat, dar mi-a plăcut ceva mai mult decât “Queenie”.

   Volumul “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este alcătuit din proze scurte, frumos şi elegant scrise, dovedind faptul că Alice Munro este un autor de citit şi recitit.

 

Cartea “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” de Alice Munro a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

,,Stai calmă, inimă, îmi spun în gând. Știu la ce se poate ajunge, iar eu nu vreau să sufăr."

Roma. Pasiuni întunecate, de Rodica Mijaiche-recenzie

Editura Librex Publishing, 2017

283 de pagini

Simțim. Trăim. Visăm. Împreună. Întotdeauna împreună.

   Al doilea volum din seria Rodicăi Mijaiche continuă povestea Pasiunilor, de această dată întunecate, dar aduce în prim-plan un alt cuplu: Regina și Alessandro, Frumoasa și Bestia în interpretare modernă. Vă spuneam în prezentarea primului volum, Pasiuni ascunse, că autoarea ne lansează câte o provocare la finalul fiecărei cărți din serie, prin dezvăluirea intrigii viitoare. Astfel, Pasiuni ascunse se încheie cu Regina pusă față în față cu cel de care se temea cel mai mult, iar Pasiuni întunecate cu situația ce pare fără ieșire în care se află jurnalista Melissa, eroina Pasiunilor dezlănțuite.

   Regina, un fotomodel de succes de la The Chase, este urmărită de trecutul dureros de care își dorește să scape: adoptată la zece ani de Franco Nunzio, capul mafiei italiene, este supusă unei torturi continue de către mama și fratele vitregi. La optsprezece ani, fuge fără să privească înapoi și încearcă să își piardă urma în New York. Dar trecutul nu o lasă în pace. Fratele său vitreg, Paolo, îi pregătește o răzbunare groaznică. Numai că acum ea este sub protecția lui Alessandro, iar de el nimic nu trece.

Stai calmă, inimă, îmi spun în gând. Știu la ce se poate ajunge, iar eu nu vreau să sufăr.

  Alessandro, fratele Alyssei, și-a jurat că-și va răzbuna tatăl, pe care l-a văzut murind ucis de propriul asociat. Antrenat în luptele ilegale din inima Bronxului, se apropie încet, dar cu pași siguri, de momentul așteptat. Barba-i nerasă ascunde o cicatrice de care se simte complexat. Se îndrăgostește de frumoasa cu ochi verzi pe care o protejează, dar consideră că nu ar putea să o facă fericită.

Eu sunt bărbatul din tenebre. Am reușit să ies la suprafață din cotloanele întunecate ale unei lumi pe care nu mă gândeam că voi ajunge s-o cunosc, folosind pumnii și punându-mi la bătaie trupul uitând de suflet. Eu sunt cel care a reușit să atragă în brațele lui un înger precum Regina, ai cărei ochi verzi îmi ung sufletul cu bunătate și iubire necondiționată.

  Acțiunea se petrece pe mai multe planuri, în Manhattan și Roma, unde cei doi pleacă pentru a-și înfrunta destinul. În casa străjuită de măslini, se vor descoperi unul pe celălalt și se vor oferi în îmbrățișări electrizante.

   Dacă în primul volum povestea de iubire dintre Alyssa si Alexander acapara întreaga atenție a cititorului, în volumul al doilea, ne trezim antrenați într-un thriller de zile mari, cu personaje magistral construite. Un asemenea personaj este Samuel Gill. Relaxat, antipatic și lipsit de scrupule, Gill nu ezită să treacă peste cadavre pentru a-și îndeplini scopul. Sfârșitul lui este învăluit în mister, așa că nu m-aș mira să mai tulbure apele și în volumele următoare.

Samuel Gill este omul de afaceri perfect. Cu o ținută demnă de un bărbat puternic și sigur pe el, face notă discordantă cu Paolo, al cărui trup este lungit fără suflare la picioarele noastre. Dar probabil tocmai de aceea s-au și găsit. Fratele meu vitreg a fost tot timpul un tip care mai mult s-a lăsat dominat, chiar dacă el credea că este în favoarea lui. Se pare că lucrurile n-au ieșit așa cum a vrut el.

Cu un tremur îl observ în liniște pe Gill, care cu o nonșalanță pe care i-o invidiez, se duce în partea cealaltă a încăperii, ridică un scaun ce fusese răsturnat până atunci și se așază lângă fereastra camerei. Răceala din ochii lui când a spus că avem o cunoștință comună – și nu pot să mâ gndesc decât la Alessandro – mă derutează. Ce-ar putea avea ei în comun? Adică Alessandro este un tip care, deși este un bodyguard pentru diferiți oameni politici sau oameni de afaceri de succes, nu cred că-l cunoaște pe Gill. Mi-ar fi spus, nu? Sau…?

   Carlo Di Angeli este personajul raisonneur al celor două volume, prietenul de nădejde la care apelează atât Alyssa cât și Regina în situații-problemă; un bărbat calm, rece, care ascunde un secret încă nedezvăluit.

   Ce mi se pare interesant în acest roman este importanța pe care personajele o acordă felului în care le stă părul; că e dezordonat, prea lung, cu șuvițe rebele sau în coc strâns, în toate cazurile, pot fi observate semnificații: senzualitate, virilitate, feminitate etc.. Personajele masculine sunt colerice, își ies ușor din fire, pentru a se calma aproape imediat.

            Pasiuni întunecate reprezintă cocktailul perfect pentru zilele de vară, cu doze fin alese de ingrediente: alcool cât să te binedispună și să te relaxeze, un strop de grappa italiană, sirop dulce pentru savoare, puțin piper cât să faci față suspansului și culoare, multă culoare.

Voi ce spuneți, ce culoare are iubirea?

 

Cartea Roma. Pasiuni întunecate, de Rodica Mijaiche poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Secrete din trecut, de Cathy Gohlke-prezentare

Secrete pe care o mamă nu le-a putut împărtăşi niciodată… consecinţe pe care o fiică nu le-a putut ispăşi

   Toată viaţa ei, Hannah Sterling a tânjit după o relaţie mai apropiată cu mama care îi fusese o străină. Dar, când moartea acesteia îi închide uşa, Hannah decide să descopere secretele din trecutul lui Lieselotte şi e şocată să afle că are un bunic încă în viaţă în Germania.
Cu treizeci de ani în urmă, când Hitler îşi începe marşul prin Europa, tatăl lui Lieselotte e promovat în cadrul Partidului Nazist. O căsătorie corespunzătoare pentru singura lui fiica l-ar avansa în carieră, dar Lieselotte e îndrăgostită, iar iubitul ei, care lucrează în secret împotriva Reichului, nu e deloc perechea ideală. Însă Lieselotte nu-şi poate imagina cât de departe este în stare să meargă tatăl ei pentru a se asigura că va coopera, nici cum vor afecta faptele lor generaţiile următoare.

  Povestea lui Hannah şi a lui Lieselotte se dezvăluie pe parcursul călătoriei lui Hannah la Berlin pentru a-şi cunoaşte bunicul, care ascunde şi el propriile secrete din timpul războiului. Tânjind după o relaţie şi, totuşi, tulburată de tot ce descoperă, Hannah trebuie să decidă dacă poate să plătească pentru trecutul tragic al familiei… şi cum îi va influenţa viitorul moştenirea lăsată de ei.

  „Impresionantă şi captivantă, această poveste cere insistent să fie relatată.” (Kristy Cambron, autoare a cărţii The Butterfly and the Violin).

  „O poveste de un lirism uimitor, despre speranţa şi lumina în cele mai întunecate împrejurări. Personajele complexe, circumstanţele neobişnuite şi acţiunea labirintică te captivează şi dau naştere unor întrebări tulburătoare. Nu pierde ocazia să o citeşti!” (Sarah Sundin, autoare premiată a cărţii Through Waters Deep)

Sursa foto şi text; Life Publishers

Cartea poate fi comandată de pe site-ul liferomania.ro

o poveste demnă de legendă.

Claudia-Soţia lui Ponţiu Pilat, de Diana Wallis Taylor-prezentare

Într-un timp al marilor încercări, o femeie va cauta iubirea şi pacea―pe care le va afla acolo unde nu se aşteptase niciodată.

   Mânată încoace şi încolo de valul indiferent al sorţii, viaţa Claudiei pluteşte în derivă―până în ziua când îl întâlneşte pe Lucius Ponţiu Pilat şi devine soţia acestuia. Când se mută în teritoriul neliniştit al Iudeii, ea face ce făcea de fiecare dată: se bucură de viaţă. Dar neliniştea poporului ia amploare şi Claudia se va găsi curând alături de soţul ei iubit prinsă în păienjenişul controversei şi al răzvrătirii. Ar putea găsi ea speranţa la misteriosul rabin evreu despre care toată lumea pare a vorbi?

   Lăsaţi această naraţiune să vă poarte prin palate de marmură, prin pieţe prăfuite şi prin vile italiene idilice urmând calea nebănuită a unei femei care se bucură de o simplă prezenţă trecătoare într-una din relatările biblice, dar care are o poveste, aşa cum este spusă de Diana Wallis Taylor, demnă de legendă.

  ,,Un roman surprinzător şi captivant despre controversă, dragoste şi răzvrătire. O cercetare minuţioasă, drama şi pasiunea atrag cititorii la fiecare pagină a acestei poveşti alese despre credinţă şi intrigă.”―KAREN O’CONNOR, autoarea When God Answers Your Prayers: Stories of How God Comes Through în the Nick of Time

  ,,Diana Wallis Taylor invită cititorul chiar în inima şi sufletul unei femei prea puţin cunoscute din Noul Testament ale cărei cuvinte, puţine la număr dar cu putere de convingere, au captivat cititorii timp de secole. O carte care inspiră şi dă curs imaginaţiei.

Sursa foto şi text Life Publishers

Cartea poate fi comandată de pe site-ul liferomania.ro

Lumina pe care am pierdut-o, de Jill Santopolo-prezentare

Titlul original: The light we lost

Limba originală: engleză

Traducere de: Ana Andreescu

Anul apariţiei: 2017

Două vieți, două iubiri, o singură alegere.

O poveste copleșitor de frumoasă .” – Kirkus Reviews

„Cartea unei generații și o viitoare lectură clasică.” – The Sun

   Lucy şi Gabe s-au întâlnit în studenţie, la Columbia University, într-o zi care le-a schimbat amândurora cursul vieţii: 11 septembrie 2001. Au decis atunci ca existenţele lor să însemne ceva pentru oamenii din jur.
Un an mai târziu, soarta îi aduce laolaltă din nou, dar după o frumoasă poveste de dragoste, drumurile lor se despart. Gabe devine fotoreporter în Orientul Mijlociu, iar Lucy face carieră în televiziune, la New York.
Urmează treisprezece ani de visuri, dorinţe, gelozii, trădări, iubire absolută, în care ei sunt despărţiţi de continente, dar nu şi sufletește. Lucy trebuie să ia, în final, o hotărâre extrem de dificilă, sfâşietoare.

Lumina pe care am pierdut-o ne pune în fața unor întrebări tulburătoare: viețile ne sunt modelate de propriile noastre alegeri sau de niște forțe pe care nu le putem controla? Prima dragoste durează pentru totdeauna? Și merită să ne riscăm stabilitatea și siguranța pentru o dragoste explozivă, imprevizibilă?” – Kirkus Reviews

“Un montagne russe al emoțiilor.” – US Weekly

“Genul de carte pe care o citești dintr-o răsuflare.” – Stylist Magazine

   Jill Santopolo este licențiată în literatură engleză la Columbia University, deține un master în Writing for Children la Vermont College of Fine Arts și un atestat în drepturi de proprietate intelectuală la New York University. De asemenea, este director editorial la Philomel Books, un imprint al Penguin Young Readers Group. Este autoarea seriilor pentru copii Alec Flint și Sparkle Spa, precum și a cărților personalizate Follow Your Heart.
Drepturile de publicare pentru Lumina pe care am pierdut-o s-au vândut în 31 de țări.

Sursa foto şi text: Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Mara Dyer. Răzbunarea, de Michelle Hodkin-prezentare

Ultimul volum din seria Mara Dyer

Totul are un sfârșit, dar Mara nu și l-a închipuit astfel. 

 Titlul original: The Retribution of Mara Dyer
Limba originală: engleză
Traducere de: Oana Dușmănescu
Anul apariţiei: 2017

      Mara Dyer vrea să creadă că există ceva dincolo de minciunile care i s-au spus.
Există.
Nu se întreabă unde ar putea duce încercarea ei de a afla adevărul.
Ar trebui să se întrebe.
Nu și-a imaginat niciodată cât de departe poate merge ca să se răzbune.
Acum o va face.
Trădare, vină, secrete adânc îngropate și puterea destinului – toate alcătuiesc acest deznodământ surprinzător al seriei Mara Dyer.
Vremea răzbunării a sosit.

“Noah este o combinație letală: natural și nepăsător, dar extrem de atrăgător și promiscuu. Mara Dyer este la fel de imperfectă și enigmatică; în preajma ei, Noah devine vulnerabil. Cu inima puțin rănită, dar nu sfâșiată, Noah are frumusețea lui, pe care doar relația cu Mara o scoate la suprafață.” – The Guardian

“Mara e un personaj mai complicat, însă Noah este cel mai imprevizibil. Mi-a plăcut foarte mult să-l creez pentru că este atât de diferit de toți ceilalți; vocea lui e diferită, experiența lui e diferită, motivațiile sale sunt diferite – personajul lui s-a conturat încet în fața ochilor mei.” – Michelle Hodkin

   Michelle Hodkin a crescut în Florida, a mers la colegiu în New York și a studiat dreptul la Michigan înainte de a scrie primul său roman, Mara Dyer. Începutul, în 2011. Cartea a fost YALSA Reader’s Choice, iar continuarea, Mara Dyer. Transformarea, a intrat direct pe lista de bestselleruri New York Times.
O puteți vizita online la MichelleHodkin.com.
Cărțile din trilogia Mara Dyer au fost publicate în cincisprezece țări.
La Editura Trei, au apărut primele două volume ale seriei, Mara Dyer. Începutul și Mara Dyer. Transformarea.

Sursa foto şi text: Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Oamenii buni sunt uneori atraşi pe calea violenţei din cauza unor forţe situaţionale. Cu alte cuvinte, identităţile lor rămân suspendate într-un fel de detaşare morală."

Conspiraţia Spirala, de Gayle Lynds-recenzie

Titlu original: THE COIL
Traducerea: Croitoru Cătălin
Editura Lider
Număr pagini: 520 

   Gayle Lynds s-a născut în Nebraska, a copilărit în Iowa unde a şi terminat “University of Iowa” cu specializarea în jurnalism. Şi-a început cariera ca reporter de investigaţii la “Arizona Republic”. Publică scurte povestiri literare sub propriul nume şi romane de ficţiune (pulp fiction) sub diferite pseudonime: G.H.Stone, Gayle Stone, Nick Carter şi Dan Pendleton. De asemenea o serie de romane “YA mistery novel”.
Împreună cu Robert Ludlum publică 3 romane din seria “The Covert –One”. În 2004 a fondat “Internaţional Thriller Writers” unde împreună cu David Morrell a devenit co-preşedintă.
A luat diferite premii şi distincţii de prestigiu, iar romanul “The Hades Factor” scris împreună cu Robert Ludlum a fost ecranizat într-o miniserie la CBS în 2006.
Primul ei soţ romancierul Dennis Lynds moare în 2005, se recăsătoreşte cu judecătorul John C. Sheldon şi se stabileşte în Maine.
Împreună cu Robert Ludlum scrie 3 romane, apărute şi în limba română: ”Proiectul Hades” (The Hades Factor-2000),”Opţiunea Paris” (The Paris Option-2002), ”Codul Altman” (The Altman Code-2003).
Singură publică romanele: ”Acţiunea Mascarada” (Masquerade-1996), ”Mozaic” (Mosaic-1998), ”Marea schimbare” (Mesmerized-2001), ”Conspiraţia Spirală” (The Coil-2004), ”The Last Spymaster”-2006, ”The Book of Spies”-2010 şi “The Assassins”-2015.

   Cartea lui Gayle Lynds este o altă mărturie a faptului că trecutul influenţează mult prezentul.
Personajul central Liz Sansborough este, în momentul declanşării poveştii, profesoară de psihologie la Universitatea din California de Sud. Orele petrecute cu studenţii o pasionează şi o motivează, mai ales discuţiile libere purtate cu aceştia pe diferite teme.
La ultima ei întâlnire cu studenţii înainte de vacanţă, discuţiile se axează pe tema violenţei de-a lungul istoriei:

“Marx pretindea că violenţa este moaşa istoriei, tocmai le spunea ea. Însă fascismul nu a fost creat de aristocraţie aşa cum nici comunismul nu a fost creat de ţărănime. Ambele curente au fost rezultatul unor ideologi politici, de la Troţki şi Lenin la Hitler şi Mussolini, şi fiecare sistem politic a fost creat prin violenţă. Aceşti ideologi şi adepţii lor au apelat la ucideri în masă printr-o intoxicare ideologică-un substitut pentru religie dacă doriţi-pentru a crea o lume nouă şi un om nou. În ceea ce-i priveşte pe Stalin şi pe Hitler, aceştia au folosit terorismul şi violenţa nu numai împotriva unor armate vrăjmaşe, ci şi împotriva civililor, inclusiv a propriilor cetăţeni, aşa cum procedează şi dictatorii din zilele noastre. Saddam Hussein, Osama bin Laden, talibanii şi reţeaua al-Qaeda reprezintă cele mai recente exemple.”

   Interesant a fost şi răspunsul oamenilor obişnuiţi la evenimente, după cum precizează studenţii:

“Oamenii buni sunt uneori atraşi pe calea violenţei din cauza unor forţe situaţionale.
Cu alte cuvinte, identităţile lor rămân suspendate într-un fel de detaşare morală. Folosesc apoi justificări şi interpretări că să-şi legitimeze acţiunile. De aici scuze ca “mentalitatea de turmă” şi “puterea mulţimii” şi situaţii în care oamenii obişnuiţi ajung să comită fapte reprobabile, de o violenţă pe care nu o vor putea uită niciodată şi de care nu vor scapa toată viaţa…”

   În acelaşi timp la reţeaua de televiziune Compass Broadcasting se difuzează serialul, al cărui autor este Liz, despre războiul rece. Noul sezon urma să dezvăluie noi fapte:

“În ceea ce priveşte sezonul următor, profesorul de psihologie ne ameninţă cu dezvăluirea unor detalii pasionante, referitoare la unele dintre cele mai misterioase şi periculoase personaje ale războiului rece-asasini internaţionali precum faimosul Abu Nidal sau figurile mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin celebre, precum Carnivorul sau Abatele…”

   Altfel are o viaţă aparent normală, are un prieten Kirk, coleg cu ea la universitate şi se pregăteşte de vacanţă, o întâlnire cu verişorii ei Sarah şi Asher, ambii agenţi CIA, la Paris. Liz a lucat şi ea o vreme în cadrul agenţiei, încercând oarecum să răscumpere faptele tatălui ei, dar a renunţat foarte dezamăgită

“Pentru Companie nu există nimic sacru, nici măcar Constituţia. Un fost director explicase odată la un congres că agenţia nu reuşea să onoreze în toate ocaziile Constituţia. Asta era o altă problema referitoare la cei care preamăreau violenţa şi la instituţiile create de ei-există tendinţa că aceştia să distrugă tocmai ceea ce ar fi trebuit să apere.”

  Tatăl ei fusese Carnivorul, la început agent CIA, apoi după moartea brutală a primei soţii devine asasin plătit în slujba celui care plătea mai bine. Prin natura meseriei are acces la o mulţime de secrete şi toată lumea a presupus că avea dosare ale fiecărui client. Mama lui Liz îl sprijină la început crezând că e în slujba ţării şi a binelui, apoi află că de fapt el nu este un patriot ci un asasin plătit. Pentru Liz şocul aflării adevărului este foarte mare. Intrase la Langley, era un agent foarte bun, avea misiuni cu Sarah şi soţul ei Asher, mai mult cei de la CIA profită de asemănarea dintre verişoare şi le conving să facă mici modificări, aşa că arătau ca nişte surori gemene, lucru care le era de folos .
Dar totul se prăbuşeşte când află adevărul despre tatăl ei. Încearcă să-l convingă să se predea, dar între timp el moare într-un incendiu. La scurt timp mama ei şi fratele vitreg al acesteia Mark mor într-o explozie de gaz în apartament. Şocată şi debusolată Liz pleacă de la CIA şi găseşte un post la facultate. Pare că şi-a găsit locul, dar viaţa vine cu noi surprize.

  Urma să plece în vacanţă după ultimul curs şi petrecerea decanului. Dar lucrurile se precipită. În timp ce aleargă cineva încearcă s-o omoare. Scapă şi vrea să meargă la poliţie, dar Kirk îi spune că-l va chema pe ajutorul de şerif să-i ia declaraţia. Seara ajunge mai târziu la petrecere şi surprinde o discuţie între Kirk şi decan şi-şi dă seama că nu numai că numirea i-a fost aranjată, dar şi că e supravegheată continuu de cei doi pe care-i credea prietenii ei. Din nou cineva încearcă s-o omoare, altcineva, cel pe care-l credea ajutorul de şerif, o salvează.

   Aşa îşi dă seama că toată liniştea ei fusese aparentă, că nu a scăpat niciodată de agenţie şi se trezeşte între două grupuri de interese. Dar problema este cu atât mai serioasă cu cât la Paris Sarah este răpită şi Asher împuşcat ajunge la spital. Şi ce e mai ciudat toată lumea şi buni şi răi caută dosarele Carnivorului, pentru că unii oameni în funcţii înalte au fost şantajaţi, iar alţii s-au sinucis.
Dar Liz nu ştie nimic de dosare şi e sigură că dacă ar fi existat au pierit în explozia din apartamentul mamei ei. Aşa că pleacă la Paris hotărâtă să-l ajute pe Asher s-o găsească pe Sarah.

   În cealaltă parte de lume Simon Childs, agent sub acoperire, află unele lucruri în legătură cu tatăl său, văr prin alianţă cu mama lui Liz. Sir Robert se sinucisese cu ceva timp în urmă, lăsând multe necunoscute. Simon află de la bancherul lui că şi sir Robert la fel ca toţi ceilalţi care apelaseră la Carnivor au fost şantajaţi de cineva despre care s-a presupus că ar avea dosarele asasinului. Cercetările îl duc la Paris unde împreună cu Liz încearcă să afle ce se întâmplă, mai ales că Asher fusese şi el răpit din spital şi dus cu Sarah în nord, în Scoţia.

   Cei doi sunt pe cont propriu, izolaţi de propriile agenţii (Simon lucra pentr M16), la ordinele şi presiunile unor şefi de foarte sus. Lupta care se dă este pentru dosare, pe de-o parte toate organizaţiile mari internaţionale CIA, FBI, M16, pe de altă parte un grup select de persoane numit Spirala, O organizaţie în sânul altei organizaţii mai mari, Nautilus, formată din cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din lume.
Grupul Spirala era format din 7 oameni care aveau nume de tităţi, oameni care lucrau în diferite domenii, puterici şi influenţi voiau să conducă lumea, dar şi să-şi protejeze investiţiile. Din nou dorinţa de putere şi lăcomia…

   Dar morţile recente ale unor oameni influenţi, doi chiar din Spirală, precum şi ordinele contradictorii îi fac să înţeleagă că între ei se ascunde un trădător.
Liz şi Simon trebuie să se apere pe ei, să-i salveze pe Sarah şi Asher şi să găsească vinovaţii.
O plimbare prin ţări diferite, între grupări diferite, mulţi oameni ucişi în jurul lor, comploturi la nivel mondial, asasini plătiţi, lupte, şi mai ales un final exploziv şi surprinzător, deşi cu happy end, sunt ingredientele unui roman de succes.

   Sincer, nu te poţi opri din citit de la prima până la ultima filă.
Dacă v-am făcut curioşi citiţi cartea, credeţi-mă, cărţile autoarei merită.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
6

Evermore, de Alyson Noël-recenzie

Seria: „Nemuritorii”, vol.1

Traducere din limba engleză: SHAUKI AL-GAREEB

Editura: RAO

An apariţie: 2010

Număr de pagini: 316

    Pentru câteva minute  aş vrea să vă imaginaţi că vă aflaţi pe un câmp plin de lalele roşii. Acesta se află în mijlocul unei păduri de brazi. Vă aplecaţi să rupeţi o lalea, iar în momentul în care o ridicaţi pentru a v-o aşeza în păr cerul se întunecă, corbii zboară pe deasupra dumneavoastră. Vine tornada şi răvăşeşte totul în calea ei. Pe noi ne ridică de la sol şi ne arată nişte…imagini cu întâmplări, vise demult uitate, adevăr, minciuni, dor, dragoste, teamă, moarte, viaţă. Câte şi mai câte dezvăluie, iar starea noastră se schimbă. Brusc, se opreşte şi apare o persoană, mai mult o fantasmă care întreabă: „Ce ai face dacă ai fi nemuritor? Ai încerca să îndrepţi greşeli din trecut? Ai vrea să trăieşti prezentul, eternitatea? Renunţi la toate pentru că simţi că nu meriţi un atare dar sau, mai bine spus, povară?”. Care să vă fie răspunsul? E posibil să îl aflaţi în cartea lui Alyson Noël…

   Alyson Noël s-a născut pe data de 3 decembrie 1965 în California şi a fost crescută în Orange County. A trăit în Mykonos, Grecia. Ulterior s-a mutat în Manhattan, New York unde a lucrat ca însoţitoare de zbor pentru Delta Air Lines. Acum trăieşte în Laguna Beach, California. A avut mai multe meserii printre care cea de babysitter, manager, a pictat tricouri, a creat bijuterii. Ceea ce a determinat-o să devină autoare a fost cartea „Are you there God? It’s Me, Margaret” de Judy Blume pe care a citit-o în clasa a şasea. Primul volum pe care l-a scris a fost romanul “Faking 19” care prezintă stilul de viaţă al adolescenţilor de astăzi.

   Volumul se deschide cu un citat al poetei Emily Dickinson “Singurul secret pe care oamenii îl păstrează/ Este nemurirea.”. Aceste câteva cuvinte cuprind esenţa cărţii lui Alyson Noël. Vom vedea că nemurirea nu este un cuvânt orişicare, că piatra filozofală oricât de negăsit ar fi e posibil să fi fost creată cu mult timp în urmă. Nemurirea este un “vreau” al multor persoane: unora le aduce fericirea, iar altora nefericirea, le creează o lume-purgatoriu a cărei poveste se repetă la nesfârşit, fără ca butonul “stop” să poată fi apăsat.

   “Evermore” revelă povestea unei adolescente care avea totul: era în echipa de majorete a liceului, avea note bune şi visa să ajungă cât mai sus, avea un iubit popular, un câine pe nume Buttercup şi o familie care o iubea mai mult decât orice pe lume. Lumea lui Ever este dată peste cap într-o noapte în care tatăl ei, vrând să nu lovească cu maşina o căprioară, a virat şi a ajuns cu maşina într-un copac. Sora mai mică, căţelul, tatăl şi mama tinerei noastre au decedat, dar ceva sau cineva au ţinut-o pe Ever departe de Rai şi au salavat-o de la moarte. Tot ce îşi aminteşte Ever este un câmp şi un băiat care părea ai zâmbi. Ea este luată în grijă de către sora geamănă a tatălui său, ajunsă avocat de succes. Ever se mută în casa acesteia, la un nou liceu şi îşi face alţi prieteni, pe Miles şi pe Haven. Două firi opuse : Miles adoră teatrul şi se îndrăgosteşte foarte uşor, Haven este o fată goth care, din cauza neatenţiei părinţilor, doreşte mai multă atenţie şi încearcă să iasă din tipare pentru a se face remarcată.

  În urma accidentului Ever începe o altă viaţă şi îşi dă seama că a primit un « dar » : aude gândurile celor din jur, poate să prevadă viitorul şi o  vede pe sora sa mai mică, Riley « ceea ce ea nu-şi dă seama este că nu vreau nici un fel de ajutor. Că eu, cu toate că tânjesc să fiu normală din nou, să mă întorc la perioada de dinainte când lucrurile erau obişnuite, ştiu totuşi că asta mi-e pedeapsa. Acest har oribil este ceea ce merit pentru tot răul pe care l-am produs, pentru vieţile pe care le-am făcut să piară. Iar acum trebuie doar să trăiesc cu asta… ». Ea se învinovăţeşte pentru moartea părinţilor ; se închide în sine, se îmbracă cu hanorace şi îşi pune mereu gluga pe cap, ochelari de soare şi ipod-ul e setat la maxim. Zilele care trec se tranformă în rutină, pare că nu va mai reveni Ever de altă dată…până când apare Damen Auguste. Un nou student care este mult prea perfect : se mişcă foarte repede, pictează mai bine decât Picasso, ştie răspunsurile la toate întrebările profesorilor, scoate lalele roşii şi boboci de trandafiri albi de pe după ureche, face surf şi vorbeşte precum în  vremurile de demult, « poţi să găteşti un fel de mâncare la fel de bun ca un bucătar de cinci stele, ai fost fotomodel în New York – unde ai locuit înainte să îţi duci traiul în Santa Fe, care a fost înainte să fi locuit în Londra, România, Paris şi Egipt, nu eşti angajat şi eşti emancipat…Ai spus că am locuit în România, când de fapt e vorba de Roma ». Ever se va îndrăgosti iremediabil de acesta, dar ceva ceva nu se leagă. Damen dispare fără urmă, are o casă nemobilată cu pereţi albi şi o cameră plină cu obiecte care au aparţinut lui Shakespeare,  Van Gogh, Botticelli, Francis Bacon, Albert Einstein, Beatles şi care sunt dedicate lui Damen Auguste, Esposito. Tânăra va afla că Damen este un nemuritor, în vârstă de vreo 600 de ani care aşteaptă de mult prea mult timp să fie alături de aceasta « în timp ce eu sunt nemuritor. Ceea ce înseamnă că am cutreierat pământul sute de ani într-un singur ciclu de viaţă constant. Totuşi, contrar fanteziei pe care ţi-ai vârât-o în minte, imortalitatea mea nu se bazează pe supt sânge, pe sacrificiu uman… » ci « pe suc de nemuritor ». In vreme ce el nu putea muri, Ever se reîncarna din nou şi din nou, dar murea mult prea tânără pentru ca el să aibă şansa de a petrece mai mult timp alături de dânsa. Damen este cel care a readus-o la viaţă în noaptea accidentului. Ştie că a fost egoist, că a făcut acestea pentru sine, că a transformat-o într-o fiinţă nemuritoare, dar îi lasă lui Ever  posibilitatea  de a alege : să moară sau să trăiască pe veci. Toate par prea frumoase pentru a fi adevărate. Ever se va schimba,îl va îndepărta pe Damen de lângă dânsa şi îşi va îneca amarul şi harul său în vodcă. În plus, are pe urme o altă nemuritoare, fosta soţie a lui Damen care şi-a făcut un hobby din a o ucide pe Ever la fiecare încarnare a acesteia.  Ce vei face Ever ? Vei da şah şi mat sau laşi regele la pământ ?

   Opera este scrisă la persoana I, prezentată de un narator omniscient şi omniprezent. Fantasticul se îmbină cu realul şi creează o altă lume în care fiinţele nemuritoare, vârcolacii şi vampirii nu sunt un mit. Totul este posibil « gândurile creează lucruri, spune el, făcând să apară o umbrelă uriaşă, ploaia alunecând pe margini şi aterizând pe covor. E la fel ca pe Pământ, doar că acolo durează mult mai mult până se materializează. Dar aici, pe Tărâmul Verii, apar imediat .». personajele sunt caracterizate direct de către narator « părul ei vopsit negru este cu cărare pe mijloc, corsetul negru din vinilin este purtat pe deasupra unei bluze cu guler colant…ochii par a fi aurii, dar asta doar din cauză că poartă lentile de contact galbene » şi indirect prin gesturi, mimică, vorbe. Lucrarea se centrează asupra modului în care Ever percepe lumea din jur. Prin urmare, ori de câte ori acesteia nu îi va plăcea un lucru sau le va înţelege greşit pe altele, la fel se va întâmpla şi cu cititorul.

  Dragi lectori să fiţi pregătiţi pentru întorsături de situaţie, mister, puţină enervare, tensiune şi…ghicit în flori deoarece e posibil să vă împiedicaţi de o « iubire nemuritoare »(laleau roşie) :

« Când, în cele din urmă, îmi ridic privirea, sunt înconjurată de lalele – sute de mii de lalele, toate roşii. Acele petale moi şi ceroase strălucind, licărind în soarele dimineţii, umplând parcarea şi acoperind toate maşinile. Si, când mă ridic în picioare şi mă scutur, ştiu fără să mă uit : cel care mi le-a dat a plecat. ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

Notă: 10/10 steluţe

 

Cartea Evermore de Alyson Noël a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

by -
4

Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta-recenzie

Titlu original: Tonight I Said Goodbye
Traducere: Cătălina Harceag
Editura: Orizonturi

   Michael Koryta şi-a făcut intrarea fulminantă în galeria marilor autori de romane poliţiste, reuşind să obţină aprecieri elogioase din partea criticilor. Romanele sale au apărut pe lista bestseller şi au câştigat numeroase premii.

   În plus, faţă de câştigarea Premiului Los Angeles Times, romanul său “Envy the Night”, a fost tradus în mai mult de douăzeci de limbi. Un fost reporter de ziar şi anchetator privat, Koryta a absolvit Universitatea cu diplomă în justiţia penală.

   Cartea de faţă debutează cu o situaţie controversată, aparenta sinucidere a unui bărbat concomitent cu dispariţia soţiei şi fiicei sale, iar acestea declanşează o investigaţie amplă din partea autorităţilor, dar şi din partea tatălui victimei. Tatăl presupusului sinucigaş îi va angaja pe Lincoln Perry şi partenerul său. John Weston era convins că fiul său nu s-a sinucis şi nu şi-a omorât fiica şi soţia. Nora şi nepoata se poate să fie în viaţă, iar asta trebuie să descopere detectivii noştri. Un caz realmente fără succes, toate dovezile confirmă sinuciderea lui Weston junior şi dispariţia fără urmă a familie sale.

,,Eu sunt Lincoln Perry iar Joe Prichard este asociatul meu. Intrasem în afaceri abia de şase luni şi deja reuşisem să adunăm datorii impresionante. Încercăm să nu ne lăudăm prea des cu asta, mai ales în faţa clienţilor. Înainte să devenim detectivi particulari, eu şi Joe fusesem parteneri la Departamentul de Poliţie din Cleveland, Secţia Narcotice. Eu am fost obligat să demisionez, iar Joe a ieşit la pensie, un an mai târziu. Joe reuşise să mă convingă să mă întâlnesc singur cu John Weston, în timp ce el se ocupa de un interviu de rutină. Acum regretăm că acceptasem.

   Totul indică o familie frumoasă, o viaţă fericită, afacerea lui Weston mergea bine, atunci ce s-a întâmplat? Se pare că nu totul era aşa roz cum pare, iar câteodată este nevoie de o cercetare amănunţită pentru a scoate la iveală detaliile. Se vehiculează datorii la jocuri de cărţi, relaţii cu mafia rusă din Clevland. Oare aceştia i-au răpit familia şi l-au ucis pe Weston? Se pare că soţia şi fetiţa ar fi în viaţă, dovadă cele lăsate scrise de fetiţă.
“În seara asta mi-am luat la revedere”.

   Tot la o cercetare a casei se descoperă legături cu un influent om de afaceri local-J.E.Hubbard. Acesta s-ar părea că deţine o mulţime de afaceri în zonă, obţinute nu tocmai legal. Să fi lucrat Weston pentru acest om? De aici apar şi legăturile cu puternicul cap al mafiei locale Dainius şi acoliţii săi.

,,-Dainius Belov. Este capul mafiei ruse în acest oraş şi nu vă sfătuiesc să-i subestimaţi puterea. Are o influenţă mai mare în oraşul ăsta decât ar fi visat orice gangster italian. Alexei Krashakov este unul dintre locotenenţii lui Belov. Rakic şi Malaknik lucrează cu el. Sînt puţin cam duri pentru gusturile lui Belov, aşa că puterea lor este limitată, dar sînt implicaţi în traficul de heroină, cocaină, arme, în prostituţie şi în orice-ţi mai trece prin cap.

   În peisaj apare şi Cody de la FBI, cu o presupusă anchetă în privinţa mafiei ruse, dar nimic în privinţa lui Hubbard. Cody de la FBI pare a fi pe ştatele de plată a influentului om. Ce învârte de are asemenea legături?
Weston lucra ca şi şantajist profesionist pentru Hubbard. Scotocea în viaţa personală a oamenilor şi îi furniza informaţii. Filmase bărbaţi căsătoriţi făcând sex cu amantele lor, informaţii deranjante despre trecutul lor, probleme cu drogurile, iar când preda şefului său aceste informaţii, acesta câştiga detaşat în tranzacţii şi reuşea să aibă mai multă influenţă asupra administraţiei locale.

   Apare în scenă şi fostul partener a lui Weston, Kinkaid, care pretinde că este îndrăgostit de Julie, şi datorită acestui fapt s-a despărţit de partener. Acum vrea să ştie ce s-a întâmplat cu femeia şi fiica sa. Oare este sincer? Moartea unui camarad de arme a lui Weston venit să ancheteze sinuciderea, lasă loc de interpretări. Glonţul venit din partea unde era Kinkaid îi pun pe gânduri pe detectivii noştri, dar tot vor fi duşi de nas de acesta. Totul arată o răfuială cu puternica mafie, dar nici Hubbard nu este exclus.

    Când Lincoln va da de urma soţiei dispărute şi a fiicei sale, unele lucruri se vor lămuri, altele vor rămâne în ceaţă. M-a uimit reacţia, “proaspetei văduve”. Am înţeles că Lincoln ca şi bărbat se simte atras de frumuseţea ei, dar ea? Deşi speriată, temătoare pentru viaţa ei şi a micuţei, va încerca o apropiere mai mult decât evidentă de detectivul nostru. Să nu fi fost totul aşa roz cu se părea între cei doi căsătoriţi?

,,Credeam că este imposibil să-mi distragă cineva atenţia de la vârtejul de întrebări care mă copleşeau, dar ea reuşi s-o facă cu un simplu zâmbet. Femeia asta îţi tăia răsuflarea. Avea un chip perfect proporţionat, ochi negri, scânteietori şi pielea măslinie; buzele roşii, pline, păreau să alunge orice preocupare printr-o simplă atingere tandră. Părul ei părea aproape negru, aşa cum îi cădea în şuviţe lungi, ondulate, acoperindu-i umerii dezgoliţi. Apa îi ascundea trupul, însă îl văzusem, şi acea privire fugară fusese suficienta pentru a mi-l întipări în memorie.’

   Doamna Weston a fugit cu fiica la îndemnul soţului. Acesta a filmat o crimă importantă în mafia rusească. Acoliţii lui Belov i-ar fi împuşcat propriul fiu, iar aceştia din urmă nu se dau de la nimic din a pune mâna pe caseta incriminatoare, dar şi de la a elimina toţi martori.

    Va reuşi Lincoln şi partenerul său să salveze viaţa lor şi a celor două Weston? Cine este de fapt vinovat de uciderea fostului şantajist?

    Recunosc, a fost o surpriză de proporţii pentru mine. Niciodată nu mi-aş fi dat seama de adevăratul criminal, iar autorul pe finalul cărţii a accelerat la maxim acţiunea. Situaţiile periculoase, informaţiile noi care vin ca un tăvălug peste tine, fac din această carte un must read pe care nu îl poţi abandona. Citind cartea mi-am dat seama de ce este aşa elogiat de către public acest autor.

Cartea Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Percepţii inconştiente, de Iulia Ioniţă- Librex Publishingrecenzie

Editura: Librex Publishing

Categoria: Beletristică/fantasy

Anul apariției:  aprilie 2017

Nr. de pagini: 300

Nota mea: 9/10

   Nu mi-am propus, dar anul acesta am avut parte de foarte multe surprize literare. Până acum, 2017 este anul cu cele mai multe noutăți în ceea ce privește lectura și ieșiri din zona de confort. M-am întâlnit la o poveste și cu autoarea Iulia Ioniță, a cărei carte Percepții înconștiente m-a determinat să-mi fac propriul scenariu.

   Coperta e ”ruptă” dintr-un tablou, plin de istorie. Am simțit încă de la copertă, prezența  în poveste a unei lumi ciudate, misterioase. O luptă grea, în care nu se știe cine și ce anume va câștiga. Nu știam nimic despre poveste, autoare sau stilul de scriere, dar nimic din toate acestea nu m-au determinat să nu citesc romanul, dimpotrivă.  Coperta mi-a trezit curiozitatea la cote maxime.

  Cumva, m-am regăsit în povestea lui Molly, căci viața mea la liceu nu a fost ușoară deloc, iar toată situația protagonistei, care a îndepărtat-o de colegi, faptul că a fost acuzată, batjocorită, bătută – pentru modul cum se îmbracă, mi-a amintit de viața mea de liceană.

   Molly e o fată specială. Știe asta datorită locului unde a crescut, a situației familiale pe care a fost nevoită să o înfrunte, iar evenimentele din viața ei de copil, i-au creat probleme cu cei din jur. Locuiește într-o casă normală, are o singură prietenă bună, cea mai bună, dar un eveniment tragic și neobișnuit, atrage și mai mult antipatia, ura și bătaia de joc.

   Nimeni nu o crede, toți o consideră ciudată, rea, nedemnă de prietenia lor. Din ziua evenimentului, pentru Molly, totul se schimbă: viața ei devine un haos total, prietenii îi devin dușmani, iar tot ce urmează pentru ea este înfiorător, sfâșietor.

   Singurătatea o definește, plânsul isteric o vizitează zilnic. Asta nu ar fi nimic. Ar fi banalul vieții ei, dar ceea ce o înspâimântă este altceva: lucrurile ciudate pe care le primește. Asta o înfricoșează de-a dreptul. Ce secrete ascunde Molly? Cine și de ce ar vrea cineva să-i facă rău?

   Caută soluții și modalități ca să scape din situația ciudată, dureroasă și plină de întrebări fără răspuns, iar Yore pare a fi locul ideal, locul în care viața ei se poate schimba, acolo unde va fi în siguranță, va fi fericită.

   Yore e locul în care Molly e acceptată, înțeleasă. E locul în care se simte acasă și refuză să mai plece. Se atașează de prieteni, dar liniștea durează mult prea puțin. Chiar și în fața pericolelor, refuză să se retragă, să plece singură și să-și abandoneze amicii.

  Cine o fi cu adevărat Molly? Ce secrete e pe cale să descopere despre sine și cum va reacționa. Puterile tinerei o scot în evidență, atrag atenția totală, iar întunericul, răutatea, secretele o pun mereu în situații limită.

   Să fie oare ”vinovată” pentru readucerea la viață a  unui Conte sau pentru faptul că multe persoane nevinovate își pierd viața? Molly, cea care a căutat liniștea, este prinsă în vârtejul unor emoții foarte puternice.

   Află secrete importante despre cei care o înconjoară, dar și despre ea și trecutul ei, iar ea se află în situația de a alege: să fugă sau să rămână, să lupte sau să abandoneze lupta și să moară. Flama Sangvină este numitorul comun, cea care va da naște unei lupte crâncene dintre bine și rău. Este cea care asigură viață veșnică și fiecare se luptă pentru propria existență și a preluării puterii asupra tuturor.

   O lume misterioasă, bântuită de creaturi ciudate, persoanele posedate de puteri  ale întunericului, dar și vindecătoare, toate evenimentele petrecute în Yore au un singur scop: salvarea lumii  temporare.

   Puteri nebănuite, oameni banali ce sunt ceea ce nu par a fi, lupte pentru supraviețuire și o iubire puternică, dar imposibilă, colorează în nuanțe speciale o poveste  plină de suspans. Mi-a plăcut mult ideea unei povești atlfel, ba chiar și nevoia de a ieși bine din zona mea de confort. Mi-a plăcut mult împletirea unei situații banale cu alte evenimente ce au crescut emoția până la maxim.

   Toată acțiunea din Percepții iconștiente se petrece în șapte ere, iar Molly învață tot ce se poate despre destin, fenomene misterioase, Află tot ce o interesa despre ea. Învață să facă față oricărei situații, înfruntă pericolele și înțelege că răul atacă oricând.

   O poveste întortocheată, ciudățică, dar foarte interesantă, foarte bine evidențiată. Cu toate astea, simt să evidențiez un lucru: Nu e o carte pentru oricine. O poate citi oricine, dar de înțeles o poate înțelege doar cititorul atras de acest gen de cărți.

   Romanul nu se citește chiar ușor, dar în momentul în care te prinde…te prinde bine. Am avut ceva mici hopuri la personaje. Toate sunt ok, dar au fost mute, iar la un moment dat mă rătăceam printre atâtea nume.

   O luptă a binelui cu răul, a iubirii contra urii, a normalului împotriva controlului, o luptă crâncenă, în care oare cine va învinge? Bine sau rău – în oricare formă ar exista ele, în final.

   Finalul este surprinzător, chiar neașteptat. Dacă ar fi un singur lucru pentru care să merite această carte, acel lucru ar fi…finalul romanului.

   Mă bucur că am reușit să o cunosc pe autoarea Iulia Ioniță prin intermediul acestui roman. Și recunosc: simt că nu am cunoscut-o destul. Vreau să văd ce descopăr despre ea și în romanul Flori în păr. În acest moment, spun doar atât despre ea: este un autor curajos.

Lectură plăcută!

Cartea Percepţii inconştiente, de Iulia Ionită poate fi comandată de pe Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

   Suita franceză, de Irène Némirovsky-recenzie

Editura: Polirom

Număr pagini: 352

An apariţie: 2014

Traducător: Nicolae Constantinescu

  În iunie 1940, naziștii au ocupat Franța, distrugând și reordonând din temelii mecanismele vieții cotidiene. Când li se smulg din mâini frâiele propriei existențe, când sunt împinși spre un exod neașteptat, când nimic nu-i mai poate ajuta să controleze împrejurările în care se găsesc, oamenii își dezvăluie adevărata natură, lașitățile ascunse, lăcomia sau generozitatea, altruismul, solidaritatea sau forța sufletească pe care nici măcar nu și le bănuiau. Urmărind exodul din Paris și periplul prin țară al câtorva personaje – o familie de burghezi înstăriți, una de mici funcționari, un soldat rănit în luptă, o dansatoare până atunci protejată de amanții ei sus-puși etc. – Suita franceză creionează, chiar sub focul istoriei, tabloul unei societăți în derivă.

   Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Şi-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluţiei, în 1917, stabilindu-se în cele din urmă la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona şi a început să scrie la doar 18 ani.

   1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat şi debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînţelegerea). În 1929 a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat şi de proporţii, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai tîrziu. Apoi, în 1930, a publicat romanul Le Bal (Balul), la rîndu-i adaptat pentru film şi scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătăţii, 1935), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939).

   Suita francezăeste un roman uimitor, frumos şi bine scris, prezentând viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Cu mâna pe inimă vă spun că m-am despărţit cu greu de această carte, neterminată, dar atât de complexă, unde toate se îmbină perfect şi nimic nu rămâne pe dinafară. Am citit-o în aproximativ o săptămână, însă nu pentru că e o lectură grea, cu un stil complicat şi înecăcios, ci pentru că voiam să lungesc cât mai mult plăcerea lecturii. Voiam să păstrez şi pentru mâine o porţie. Voiam să nu se termine niciodată.

   Am adorat, pur şi simplu, “Suita franceză” şi am savurat fiecare cuvânt aşternut pe hârtie de Irène Némirovsky.

   Deşi roman tragic şi dureros, scriitoarea a avut grijă să introducă şi câteva fragmente în care fericirea şi bucuria, iubirea şi pofta de a trăi domină.

   Cartea este structurată pe mai multe părţi:

  • Furtună în iunie;
  • Dolce;
  • Captivitate;
  • Lupte?
  • Pacea?

   Din toate aceste 5 părţi, doar primele două au fost scrise, pentru că autoarea a murit în lagărul nazist de la Auschwitz, neterminând romanul.

   La sfârşitul cărţii “Suita franceză” se găsesc şi câteva extrase din caietul lui Iréne Némirovsky ce fac referire la starea Franţei şi la planul pentru Suita franceză. Acolo, în acele extrase, ne formăm o idee despre cum ar fi trebuit să arate romanul lui Iréne complet, cu toate cele 5 părţi scrise. Tot în acele pagini, primim idei despre ce s-ar fi putut întâmpla în celelalte părţi nescrise, sub forma unor notiţe. Mi s-a părut foarte interesant că, la sfârşitul cărţii, am găsit aceste extrase, găsind, de asemenea, răspunsuri la unele întrebări din mintea mea formate după ce am terminat de lecturat romanul.

   Romanul “Suita franceză” debutează cu membrii familiei Péricand nevoiţi să părăsească Parisul, întrucât trupele germane au invadat Franţa. Alături de o parte din fii ei, Charlotte Péricand pleacă spre Bourgogne, iar în Paris rămâne doar soţul şi fiul cel mare al Charlottei pe nume Philippe. Acesta era preot şi cât timp familia Péricand fuge din Paris,

   Philippe este nevoit să aibă grijă de un grup de copii orfani.

   Drumurile erau deja ocupate de sute de maşini şi oameni care voiau să părăsească Parisul, în fuga nebună pentru supravieţuire. Toţi ştiau că odată cu invadarea Franţei de către germani viaţa lor era pusă în joc, aşa că şi-au făcut bagajele (unele cu adevărat uimitor de mari, conţinând obiecte de mobilă, tablouri, cărţi, porţelanuri şi alte câteva obiecte de care erau tare mândri proprietarii lor) şi ocupând tot spaţiul din maşină, uitând că mulţi oameni nu aveau cu ce să părăsească Parisul. Gările fuseseră închise cu lacăte şi niciun tren nu mai circula.

   Povestea este structurată pe mai multe fire/planuri narative, atât în prima parte (“Furtună în iunie”), cât şi în a doua parte (“Dolce”). Acţiunea se ramifică în rămurele care, până ce se termină partea respectivă, se amestecă între ele, existând multe coincidenţe, dând astfel acţiunii aspect omogent şi cursiv.

   Primul plan din prima parte urmăreşte, după cum am început să vă narez mai sus, viaţa familiei Péricand. Al doilea ne prezintă viaţa scriitorului Gabriel Corte alături de “secretara” lui pe nume Florence. Al treilea pe soţii Michaud, iar al patrulea pe domnul Charles Langelet, un bătrân morocănos.

   Toate personajele urmăresc să fugă cât mai repede din Paris, amestecându-se în masa interminabilă de oameni care se aflau în aceeaşi situaţie. Niciunul din ei nu primeşte vestea de a se muta cu plăcere, ci sunt nervoşi şi totodată fricoşi. Cu fiecare pagină, germanii sunt tot mai aproape şi ucid din ce în ce mai mulţi soldaţi francezi. Lumea nu mai avansează din fuga nebună, ci se opreşte în sate, majoritate oamenilor fiind găzduiţi temporar de săteni miloşi. Maşinile sunt părăsite, cu tot cu mobilă, singurul obiectiv al oamenilor fiind să rămână în viaţă şi să iasă cu bine din război.

   Scriitorul Gabriel Corte lucra pe terasa lui când află că trebuie să părăsească Parisul. Tocmai ce ajunsese la jumătatea viitorului său roman, moment de sărbătorit, dar, aflând că nu mai poate să rămână pe domeniul său pentru a lucra, acesta este nervos şi plin de ură. A doua zi îşi împachetează obiectele şi manuscrisele şi părăseşte minunata lui vilă, ascunsă de ochii curioşilor.

   Soţii Michaud lucrau la o bancă şi pentru că războiul cuprindea Franţa, sediul băncii s-a mutat în altă zonă. Şeful lor le-a promis că îi va lua cu el şi soţii Michaud primesc cu bucurie vestea, întrucât nu aveau maşină. În dimineaţa următoare, în momentul când trebuiau să plece, soţii Michaud primesc vestea că nu mai pot fi luaţi de către şeful lor, pentru că a luat-o şi pe amanta lui, aceasta venind cu o grămadă de bagaje. Soţii se grăbesc spre gară pentru a prinde primul tren spre Tours. Gara era închisă de mult, aşa că soţii Michaud o pornesc pe jos.

    Charles Langelet nu mai stătu la discuţii, de cum află că trebuie să plece îşi ambală singur obiectele de porţelean. Era gras şi suferea de inimă. De-a lungul călătoriei de salvare, ajunge să fie furat, dar, în unele momente dă dovadă de curaj şi totodată egoism furând şi el la rândul său.

   Familia Péricand ajunge să locuiască la o  casă la ţară, suferind de lipsa de alimente şi de frica pricinuită de căderea bombelor, brăzdarea cerului de avioane şi de împuşcături. Hubert, unul dintre fii Charlottei, din dorinţa de a lupa şi el alături de trupele franceze împotriva inamicului, fuge din casa ţăranilor, pe geam, în ce toată lumea dormea. Pusese la cale acest plan alături de un alt băiat şi stabiliseră să se întâlnească lângă un copac, dar băiatul nu vine şi Hubert pleacă să lupte de unul singur. Văzând câţiva soldaţi francezi, se alături lor, dar nu reuşeşte să fie aşa de eficient pe cât şi-ar dori, soldaţii spunându-i că-i încurcă şi să dispară din calea lor. Charlotte, văzând că fiul ei a dispărut, priveşte actul său, nu cu frică, ci cu mândrie că băiatul său vrea să apere patria franceză, dând dovadă de ambiţie şi curaj.

    Zi după zi, germanii ajuns să cucerească întreaga Franţă. Astfel, începe a doua parte a romanului, intitulată “Dolce”. Fiecare familiei primeşte câte un german în casă, pentru a locui cu el şi multe lucruri le sunt interzise oamenilor francezi. Singurii care nu au primit un german repartizat la ei în casă a fost familia Vicontesei, una bogată şi influentă. Lumea devine din ce în ce mai rea, începe să fure produse din grădina şi de pe plantaţiile vicontesei, întrucât doar ea avea acel tip de produse. Lumea îi oferea bani şi aur, dar era neînduplecabilă.

    În a doua parte se pune accent pe dezastrele cauzate până în momentul respectiv de război: case părăsite şi distruse, oameni morţi într-un număr mare şi alte dezastre. De asemenea, în a doua parte se pune accent şi pe Jean-Marie, fiul familiei Michaud, soldat în armata franceză.

   Apoi, lumea uşor-uşor începe să-şi revină, iar oamenii se întorc la casele lor părăsite.

   Tot în a doua parte apar noi personaje, precum doamnele Angellier, o soţie şi o mamă care avea fiul în război şi noi aventuri sunt gata să înceapă.

   Trăind în fiecare zi alături de oaspeţii lor, femeile franceze încep să se îndrăgostească de germani şi nu-i mai privesc aşa de dur precum îi priveau înainte, doar femeile bătrâne rămân încă împotriva lor. Or pleca sau nu germanii din Franţa?  Ce vor face femeile care s-au îndrăgostit de soldaţi? Dar oare cum se va termina romanul?

   “Suita franceză” este romanul care a propulsat-o pe Iréne în topul celor mai populari scriitori, fiind o adevărată mărturie despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Mie mi s-a părut foarte interesant, mai ales pentru tematica aleasa de autoare şi v-o recomand cu drag!

 

Cartea Suita franceză de Irène Némirovsky a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

„Apa, apa, apa… n-aveai cum să scapi de ea în orașul ăsta.”

În ape adânci, de Paula Hawkins-Editura Trei-recenzie

Titlul original: Into the Water

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Camelia Ghioc

Număr pagini: 430

Gen: Thriller psihologic

   “Te intrebi dacă În ape adânci poate fi la fel de bun ca Fata din tren? E și mai bun. O capodoperă.” – Clare Mackintosh, autoarea bestsellerului Te las să pleci

   Mi-a plăcut la nebunie „Fata din tren”. Un thriller cum nu mai citisem de mult. O contrazic un pic pe Clare Mackintosh, „În ape adânci” nu este mai bun decât „Fata din tren” (în viziunea mea, bineînțeles), însă regăsim același stil al autoarei: mistere, secrete, mecanisme psihologice, aspecte cruciale determinate de memorie, de uitarea uneori voită a anumitor lucruri și umplerea golurilor cu o versiune mai la îndemână (confabulație), uitarea ca mecanism de protecție, vinovăție resimțită puternic și pasată de la unul la altul…

   Paula Hawkins este o creatoare de personaje, sapă în subconștientul lor și este tipic pentru ea să te facă să fii sigur de ceva, după care lucrurile iau o cu totul altă întorsătură. Nimic nu e ceea ce pare. Romanele ei sunt profunde, adânci precum apele din titlul cărții, cu întorsături de situație și implicații ce te fac să reflectezi mult timp după ce ai închis cartea. De aceea mă gândesc că titlul are un dublu sens: pe de o parte, apele adânci ale bulboanei în care s-au înecat mai multe femei de-a lungul timpului și pe de altă parte, implicațiile adânci, mai profunde decât ne-am aștepta.

   Jules sosește în Beckford, orășelul de provincie în care a copilărit, fiind anunțată de moartea surorii sale, Nel. Deși nu există nicio scrisoare de adio, toate indiciile duc către sinucidere: s-a înecat în râul din împrejurime, numit de localnici „Bulboana Înecaților”. Locul are o istorie în acest sens, mai multe femei alegându-l pentru a se sinucide. De asemenea, se spune că în trecut, cele suspectate de vrăjitorie erau aruncate în râu, supuse testului apei.

 

„Beckford e un loc ciudat, plin de oameni bizari cu un trecut de-a dreptul straniu. Chiar prin mijloc e străbătut de un râu, iar asta-i cea mai ciudată chestie din toate: parcă oriîncotro te-ai întoarce, oriîncotro te-ai îndrepta, nu știu cum se face, dar ajungi întotdeauna la râu.”

   „Acum, serios: cum naiba să ții socoteala tuturor cadavrelor de pe aici? Parcă e Crimele din Midsomer doar că, în loc de oameni care cad în betoniere sau își crapă capetele, aici e cu accidente, sinucideri și înecuri istorice misogino-grotești.”

   Înainte de a muri, Nel scria o carte pe acest subiect: morțile suspecte ce au avut loc de-a lungul timpului în acele ape, precum și istoria locului: mituri, povești spuse din moși strămoși despre vrăjitoare. Se consideră că apele acelea aveau o influență misterioasă și malefică asupra oamenilor, iar conform spuselor surorii ei, Nel era obsedată încă din copilărie de acel loc, de apele adânci ale râului.

 

„Nimănui nu-i plăcea să se gândească la faptul că apa din râul ăla era infestată cu sânge și fiere de femei persecutate, de femei nefericite; o beau în fiecare zi.”

   „Apa, apa, apa… n-aveai cum să scapi de ea în orașul ăsta.”

   „Nu-i același râu. Crezi că e tot același, dar se schimbă. Acolo sus are alt spirit. Uneori trebuie să faci cale lungă ca să-i auzi vocea.”

   Acțiunea din roman este intercalată cu pagini din cartea nepublicată a lui Nel: „E un locșor idilic: cărarea e umbrită de stejari, coastele colinelor sunt presărate cu fagi și platani, iar spre sud, malul e înclinat și nisipos. Un loc de plimbat cu barca, de dus copiii, perfect pentru un picnic într-o zi însorită.

   Dar aparențele sunt înșelătoare, fiindcă e un loc al morții. Apa, întunecată și sticloasă, ascunde ce zace în adâncuri: alge în care te încâlcești, care te trag în jos, pietre zimțate care să despice carnea. Deasupra se înalță amenințătoare faleza de gresie cenușie: o sfidare, o provocare.”

   În timp ce fiica femeii, Lena, este convinsă că mama ei s-a sinucis, poliția încearcă să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat. Suspiciunea planează în aer cu atât mai mult cu cât în urmă cu puțin timp, o fată a pierit tot în apele adânci ale bulboanei: Katie, prietena cea mai bună a Lenei, o adolescentă de 15 ani. Aceeași soartă a avut-o și Lauren în urmă cu mai bine de 30 de ani, când soțul ei, polițist la acea vreme, a încercat în zadar s-o salveze din râu.

   Crimă sau sinucidere? Să fie toate aceste cazuri corelate sau simple coincidențe? Să fi aflat Nel ceva în documentarea ei pentru scrierea cărții? Ce au acele ape atât de special încât atrag oamenii în adâncul lor ca un magnet?

 

„Când te-apuci să pui întrebări și să lipești mici anunțuri în magazine și puburi, când începi să faci poze și să vorbești la ziare și să întrebi de vrăjitoare și femei și suflete rătăcite, nu cauți răspunsuri, ci ți-o cauți cu lumânarea.”

    Autoarea jonglează cu ipotezele, schimbând perspectiva cu viteza luminii. Latura psihologică iese foarte bine în evidență, personajele sunt foarte bine conturate, la fel si subconștientul uman, mecanismele de protecție, de a pasa vinovăția sau de a bloca unele amintiri pur și simplu pentru a nu accepta cruda realitate, imposibil de suportat: „Durerea, șocul îi afectează pe oameni în moduri bizare. Am văzut oameni care au reacționat râzând la vești proaste, cu aparentă indiferență, cu furie, cu teamă.”

   Paula Hawkins pune accentul în scrierile ei pe memorie și pe tot ceea ce decurge din acest mecanism psihic.

   „Știm acum că amintirile nu sunt fixe sau înghețate, ca borcanele de dulceață ale lui Proust în cămară, ci sunt transformate, dezasamblate, reasamblate și recategorisite de fiecare dată când le evocăm.”  – Halucinații, de Oliver Sacks (motto-ul cărții)

    „Oare de ce pot rememora perfect lucrurile care mi s-au întâmplat la opt ani, dar oricât aș încerca, mi-e imposibil să-mi amintesc dacă am vorbit cu colegii să reprogrameze pentru săptămâna viitoare evaluarea unui client? Lucrurile pe care vreau să mi le amintesc îmi scapă; cele pe care încerc din răsputeri să le uit se întorc necontenit.”

   Autoarea descrie foarte bine simptomele stresului posttraumatic în cazul soțului lui Anne Ward, femeia care a ales aceeași moarte în apă în 1920; soțul ei se întorsese complet schimbat din război, iar ea nu mai putea suporta acel trai. Chiar dacă a fost o temă de fundal, fără o importanță grăitoare pentru intrigă, fragmentul este scris magistral.

   De asemenea, relația dintre cele două surori, Jules și Nel, ocupă un loc aparte în roman. Ceva s-a întâmplat în trecut, ceva care a stat ca o barieră în relația lor pentru mulți ani: „Nu te înțelegeam, dar dacă atunci îmi erai străină, acum îmi pari ca de pe altă planetă. Stau în casa ta, printre lucrurile tale și familiară mi-e casa, nu tu. Nu te mai cunosc din adolescență, de când aveai șaptesprezece ani și eu treisprezece. Din noaptea aia când, ca un topor năpustit peste o bucată de lemn, o întâmplare ne-a spintecat, lăsând între noi o fisură largă și adâncă.”

    „Toți anii ăștia, Nel. Toți anii ăștia ți-am atribuit o cruzime malefică și ce făcuseși ca să o meriți?”

   Mi-a plăcut mult finalul, complet imprevizibil, ce ne ține în suspans la propriu până la ultima pagină. Pentru că nu vreau să vă dau spoiler, dar nici să tac, voi vorbi aici despre final, alegerea voastră dacă citiți.

  Ce nu mi-a plăcut față de „Fata din tren”? Nu se citește la fel de ușor. Deși răsturnările de situație sunt la fel de frecvente, în prima jumătate n-am simțit acțiunea pulsând, ritmul alert cu care eram obișnuită. De abia după jumătatea cărții am perceput acea „adicție”, impresia că nu o pot lăsa din mână. Împăienjenișul de implicații, legături și personaje fac lectura complicată, dar nu neapărat într-un sens negativ. Nu este un subiect ușor sau o carte ușurică, ce te poate relaxa după o zi obositoare. E o carte complexă, ce te face să gândești, să analizezi, să observi, să fii vigilent, cu ochii în patru. Dar la final îți dai seama că merită.

   Nu pot să spun decât că aștept transpunerea cinematografică, pentru că drepturile de ecranizare deja au fost cumpărate de DreamWorks Pictures, compania care ne-a adus pe ecrane „Fata din tren”.

     Despre autoare :

   Paula Hawkins este autoarea bestsellerului internațional „Fata din tren”, publicat în 50 de țări, vândut în peste 20 de milioane de exemplare în toată lumea și ecranizat. Este la bază jurnalist financiar, domeniu în care a lucrat 15 ani, înainte să se dedice literaturii.

   A mai publicat cărți sub pseudonimul Amy Silver: „Guerrilla Learning: How to Give Your Kids a Real Education With or Without School” (în colaborare cu Grace Llewellyn), „Confessions of a Reluctant Recessionista”, „All I Want for Christmas”, „One Minute to Midnight”, „The Reunion”.

 

Cartea În ape adânci de Paula Hawkins, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Atatürk-făuritorul Turciei Moderne, de Mehmet Ali Ekrem-recenzie

Editura Politică București

Anul apariției: 1969

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 256

Nota mea: 10/10

   Cei care mă cunosc știu că sunt pasionat de istoria Imperiului Otoman și a Turciei. Îmi face mare plăcere să citesc o carte ce abordează acest subiect și, astfel, să reușesc să pătrund tot mai mult în această lume fascinantă, în această civilizație, pe cât de diferită, pe atât de asemănătoare cu a noastră. Cu fiecare carte studiată, am șansa de a-mi lărgi orizontul de cunoaștere și de a înțelege mai mult. Căci, scopul istoriei este, în primul rând, cel de a înțelege, de a învăța, ca, mai apoi, să poți aplica în viața de zi cu zi.

  Atatürk este, în ceea ce mă privește, un geniu, o personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea. Opera sa, acțiunile întreprinse în favoarea națiunii turce reprezintă un izvor nesecat, un subiect inepuizabil. Îi port o profundă admirație și un respect sincer. Pentru mine el este egalul lui Alexandra Macedon, al lui Petru cel Mare, al lui Napoleon Bonaparte, întrucât și-a pus amprenta asupra societății din care a provenit, lăsând o moștenire neprețuită poporului său și nu numai.

Mustafa Kemal Atatürk (Sursă foto)     

  Așa am ajuns să citesc lucrarea lui Mehmet Ali Ekrem, un istoric român de origine turcă, frumos intitulată ,,Atatürk – făuritorul Turciei Moderne”. Fără îndoială, titlul este mai mult decât potrivit. Ataturk a făurit Republica Turcia, a profitat de dezmembrarea decăzutului Imperiu Otoman, de moartea inevitabilă a acestuia și a îndrumat națiunea turcă spre renașterea națională. Slăbiciunea resimțită de Sublima Poartă a fost folosită de Mustafa Kemal în folosul turcilor, reușind să clădească din ruine ceva durabil. Temeliile republicii nou formate continuă să reziste și astăzi cu trăinicie, în ciuda vieții politice actuale extrem de tumultoase.

  După ce am parcurs întreaga carte cu o deosebită plăcere, mi-am dat seama că este cea mai bună sinteză a vieții și a activității lui Atatürk pe care am citit-o și, poate chiar, cea mai bună existentă în limba română. Bibliografia evidențiază o cercetare temeinică, având la bază documente și lucrări în limba turcă, dar și în alte limbi europene. La sfârșit, ne este oferită și o selecție de fotografii alb-negru ce-l înfățișează pe Mustafa Kemal și frumoasa sa evoluție, ascensiune pe scena politică a Turciei.

  Înainte de toate, ne este prezentat contextul, situația Imperiului Otoman aflat în plin regres în secolul al XIX-lea, respectiv la începutul secolului al XX-lea. Gloria de altă dată pare să fi rămas blocată între paginile cărților prăfuite. Sfârșitul expansiunii otomane, dar și sistemul de organizare feudal au contribuit la decăderea imperiului și la sărăcirea acestuia. Din opulența și grandoarea lui Mehmet al II-lea Cuceritorul sau a lui Suleyman Magnificul pare să nu mai fi rămas nimic. Imperiul Otoman nu s-a adaptat vremurilor, modernității și a căzut pradă, încet-încet, influenței și intereselor Marilor Puteri. A devenit ,,bolnavul Europei”, guvernat de o dinastie neputincioasă sau, mai bine zis, indiferentă, mult prea ignorantă și dezinteresată, închisă în propria cochilie.

   Câteva capete ,,luminate” au încercat să modernizeze Imperiul, implementând reformele Tanzimatului, însă acest proces a fost întrerupt. Domnia despoticului Abdülhamid al II-lea a înrăutățit situația și mai tare. Teritorii cucerite cu secole în urmă au intrat sub autoritatea unor țări precum Franța, Anglia, Italia, țări din Balcani și-au proclamat indepedența. Imperiul a dispărut din Africa, iar existența sa în Europa era limitată. Tineri revoluționari, inspirați de Occident, au încercat să schimbe ceva. Așa au apărut Junii Turci, printre care s-a numărat și tânărul militar Mustafa Kemal, aflat la începutul unei cariere ce se anunța a fi încununată de succes și numeroase realizări.

   Primul Război Mondial a năruit Imperiul Otoman, din cauza alianței sale cu Puterile Centrale, și l-a adus la sapă de lemn. Puterile Antantei au fost hotărâte să șteargă moștenirea lui Osman de pe harta politica a lumii. Tratatul de la Sèvres a reprezentat o adevărată moarte a statului. Țara a fost împărțită aproape în totalitate și contropită de străini. Însă, din fericire, scânteia revoluției a izbucnit în Anatolia și, sub conducerea lui Mustafa Kemal, turcii au început un veritabil război de independență. Împotriva Sublimei Porți și împotriva Occidentului.

Turcia în urma Tratatului de la Sèvres (Sursă foto)

   După câțiva ani de luptă, de eforturi ce nu pot fi contestate, Mustafa Kemal și tovarășii săi au reușit să schimbe destinul turcilor. Astfel, la 29 octombrie 1923, a fost proclamată Republica Turcia la Ankara, eveniment ce a urmat Tratatului de la Lausanne – renașterea unei națiuni. Protagonistul nostru și-a atins scopul, a fost ales președinte al țării, dar greul abia atunci a început. După ce a pus la punct relațiile internaționale, s-a văzut nevoit să se ocupe cât mai urgent de reorganizarea internă a statului. A întâlnit nenumărate piedici, revolte, însă nimic nu l-a împiedicat să ducă la capăt mișcarea de modernizare și europenizare a Turciei.

   Timp de 15 ani, până la moartea sa, Turcia a fost reformată și schimbată, odată pentru totdeauna. S-a pus accent pe laicizarea statului, pe reînvierea spiritului național. Procesul de emancipare al femeior a continuat, acestea au căpătat drept de vot, ieșind din conul de umbră pe care au fost nevoite să-l accepte timp de secole. A fost introdus numele de familie în rândul populației, iar Mustafa Kemal și-a primit meritatul apelativ ,,Atatürk”, fiind considerat un tată al turcilor. Alfabetul arab a fost înlocuit cu cel latin, iar Turcia a fost supusă unei iluminări, promovării educației în rândul maselor.

 Atatürk arătând poporului noul alfabet, în timpul unui turneu prin țară (Sursă foto)

   Oricâte cărți, oricâte lucrări de specialitate s-ar scrie despre Atatürk și la activitatea sa, nu ar fi suficiente. Realizările sale sunt neprețuite. Atatürk este, fără doar și poate, un model de urmat. Un militar excepțional, un om politic de seamă și, cel mai important, un cetățean al patriei sale, căreia și-a dedicat întreaga existență. A pus interesul colectiv, interesul națiunii înaintea celui propriu, înainte împlinirii sale ca individ. Din acest motiv, este necesar să citim mai multe despre el, să învățăm din experiența lui și să contribuim cu toții pentru clădirea unei lumi mai bune. Pentru noi și pentru urmașii noștri.

   Fie că sunteți pasionați de istorie, fie că nu, vă sfătuiesc să citiți acest volum, să vă familiarizați cu personalitatea lui Mustafa Kemal Atatürk! Fiecare țară poate avea un Ataturk al ei sau mai mulți. Important e să învățăm, să muncim, să ne desăvârșim și să ne implicăm. Nepăsarea și ignoranța unora, mai pregătiți, mai buni, a permis dintotdeauna dezlănțuirea celor lipsiți de orice scrupul. Prin urmare, nu-ți uita patria și nici propria persoană!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Atatürk-făuritorul Turciei Moderne de Mehmet Ali Ekrem este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

by -
17

         Casa de vacanţă, de Jørn Lier Horst-Editura Trei-recenzie

Titlul original : Closed for Winter / Vinterstengt

Traducere : Ivona Berceanu

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 384

Gen: Mystery, Crime

  Seria William Wisting: 1. Key Witness (Nøkkelvitnet, 2004), 2. Disappearance of Felicia (Felicia forsvant, 2005), 3. When the Sea Calms (Når havet stilner, 2006), 4. The Only One (Den eneste ene, 2007),5. Nocturnal Man (Nattmannen, 2009), 6. Dregs (Bunnfall, 2010), 7. Casa de vacanţă –  Closed for Winter (Vinterstengt, 2011), 8. The Hunting Dogs(Jakthundene, 2012), 9. The Caveman (Hulemannen, 2013), 10. Ordeal (Blindgang, 2015); 11. When It Grows Dark (Når Det Mørkner, 2016)

    În casa de vacanţă a unui faimos prezentator tv este descoperit un cadavru. Când inspectorul de poliţie William Wisting ajunge la faţa locului pentru cercetări preliminare, este atacat şi maşina îi este furată.
Apoi cadavrul dispare înainte de a fi identificat, lăsând mai multe întrebări fără răspuns: este aceasta doar o tentativă de jaf care a mers extrem de prost? Sau poliţiştii ar trebui să urmărească şi pista traficului de droguri, lucru des întâlnit pe coasta norvegiană din cauza infractorilor est-europeni?

    Sunt o fană a romanelor polițiste nordice de mai mult timp. Totul a început în anul 2011, când Editura Trei a lansat o serie neagră de romane polițiste din spațiul scandinav cu mare succes la public și astfel am ajuns să descopăr scrierile unor autori foarte talentați: Camilla Läckberg (autoarea mea preferată, în materie de thrillere psihologice), Anne Holt, Yrsa Sigurdardóttir, Arnaldur Indridason, Asa Larsson etc. De atunci, vânez într-o veselie toate romanele polițiste apărute la ei. Iar “Casa de vacanţă” nu avea cum să scape de mine, mai ales că aflasem un lucru interesant: autorul a lucrat mai mulți ani ca polițist și ca șef de investigații în Larvik, Norvegia (locul unde se desfășoară și acțiunea din romanul mai sus amintit).

    Sinceră să fiu, mă așteptam să dau peste un thriller psihologic, însă am constatat că am de-a face cu un clasic roman polițist, cu o intrigă interesantă și foarte multă acțiunea, dar care nu a prea avut suspans decât spre final, atunci când autorul a scos din joben două  elemente surpriză. Iar asta a schimbat totul și m-a făcut să-mi dau seama cât de grav e să ai idei preconcepute sau prejudecăți … 

   Romanul “Casa de vacanţă” face parte din seria William Wisting și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul șapte, se poate citi și separat. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către inspectorul de poliție Wisting și echipa sa.

    Ce mi-a plăcut la romanul de față: acțiune alertă; intrigă încâlcită; anchetă cu multe ramificații care ne poartă din Norvegia până în Lituania; pe parcurs sunt introduse noi personaje care vor mării doza de suspans, fiecare deținând o informație utilă; tema socială abordată de autor (problemele cu care se confruntă cei din Europa de Est).

Când oamenii din țări sărace precum a noastră vin la voi să muncească ori să fure, nu o fac  pentru a se îmbogăți, ci pentru a câștiga atât cât să se descurce. Nu este bine, desigur, dar oamenii săraci trebuie să se gândească mereu la ei înșiși. Odinioară, și voi, norvegienii, erați săraci. Cred că ați uitat asta, dar sunteți atât de mândri de vikingii voștri, încât le dedicați muzee. Erau de o sută de ori mai răi decât lituanienii. Jefuiau, violau și ucideau, dar acum toți îi privesc ca pe niște eroi.

    Ce m-a fascinat cel mai mult: cum se suprapun mai multe evenimente și formează un fel de reacție în lanț. Hoți care s-au aflat la locul nepotrivit și la momentul nepotrivit. Un presupus criminal care scapă de la locul faptei furând tocmai mașina polițistului desemnat să ancheteze cazul. Traficanți de droguri care iau prin surprins pe …  Pe cine anume, vă las pe voi să aflați.

    Ce mi-aș fi dorit de la romanul de față: mai mult suspans. În plus, m-a deranjat puțin că nu s-au tradus și primele șase volume din serie. E adevărat că se poate citi și ca roman de sine stătător, dar trebuie să se țină cont și de faptul că pe lângă acțiunea propriu-zisă, ne sunt oferite și multe amănunte despre viața privată a inspectorului de poliției William Wisting. Mi-aș fi dorit să aflu cum a început povestea de dragoste dintre el și Suzanne (aceasta este ofițer la protecția copilului și lucrase mult timp cu tineri care cereau azil în Norvegia). Relația lor durează de doi ani și am convingerea că totul a început cu evenimentele din primul volum. De asemenea, aș fi vrut să aflu mai multe lucruri despre cuplul Line și Tommy. Line este de profesie jurnalist și este fiica inspectorului Wisting, iar de doi ani are o relație cu Tommy, un danez care în trecut a fost  condamnat pentru posesie de droguri, iar în prezent a investit niște bani într-un restaurant din Oslo. El a fot personajul care a reușit să mă surprindă cel mai mult în povestea de față.

   Este începutul lunii octombrie, iar Ove Bakkerud se îndreaptă spre căsuța de vacanță pe care o deține în Stavern, Larvik, ca să bată în cuie obloanele ferestrelor, să tragă barca la mal și să încuie casa pe perioada iernii. Însă, în momentul în care ajunge în dreptul ușii, constată că aceasta era întredeschisă, tocurile fărâmate și încuietoarea aruncată pe jos. Încăperile erau răvășite, iar tot ce avea o oarecare valoare dispăruse. Cu voce tremurândă, sună la poliție ca să anunțe că a fost jefuit, iar după discuția avută cu un ofițer de poliție, o idee îi trece prin cap: nu cumva hoții au dat o spargere și la vecinul său, celebrul prezentator tv  Thomas Ronningen? Poate că poliția s-ar implica mai repede, dacă ar auzi că și casa unei celebrități a fost spartă de hoți. Așa că în mare viteză, dă fuga  la căsuța de vacanță a acestuia, unde constată același lucru: pe tocul ușii erau aceleași semne de spargere ca la casa lui, dar parcă aici era ceva diferit. Pe marginea ușii erau stropi de sânge. Însă, marea grozăvie abia acum urmează: în casă descoperă un cadavru!

   În scurt timp, la fața locului își face apariția inspectorul de poliție William Wisting, cel care va prelua cazul. La prima vedere, acesta constată anumite lucruri: încuietoarea fusese distrusă, iar balamaua fusese sfărâmată. Stropi mari de sânge se vedeau pe treptele din piatră, iar sus pe ușă erau vizibile pete întinse, ca și cum cineva s-ar fi sprijinit acolo cu mâna însângerată. Victima, un bărbat, era întinsă pe burtă, într-o poziție ciudat de contorsionată, iar pe cap  avea pusă o cagulă. Capul victimei era sucit într-o parte, cagula ruptă în față, aproximativ în centrul frunții și câteva fragmente de craniu se întrezăreau prin rană. Va fi foarte greu de identificat având în vedere că e complet desfigurat.

“ Ochii ce priveau prin mască erau larg deschiși, ieșiți din orbite, iar buzele erau strânse ca și când s-ar fi chinuit să respire.”

   Primele impresii de la fața locului, au dus la concluzia că unealta cu care a fost spartă ușa pare a fi arma crimei. Dar cine să fie victima? Să fie proprietarul casei sau hoțul? Era și asta o variantă. Poate că a fost surprins, a scăpat ranga și cealaltă persoană l-a lovit. Și totuși, nu există niciun indiciu cum că avusese loc vreo încleștare, în afară de cea a loviturii fatale.

Era ceva ce nu-i dădea pace la acest caz. Nu știa sigur ce anume, dar era ceva neobișnuit pentru etapa preliminară de investigații. Întreaga situație părea premeditată, executată cu sânge rece, dar în același timp lucrurile indicau o oarecare disperare sau lipsă de organizare.”

   Terminându-și investigația de la fața locului, Wisting se gândește să plece până la secție, așa că se îndreptă spre mașină. Însă, nu parcurge nici 100 de metri că imediat observă o mișcare la marginea drumului și încetinește. Un bărbat care mergea împleticit a apărut pe partea opusă a șoselei. Imediat cum a văzut mașina, și-a dus mâna la piept și a căzut în genunchi. Wisting coboară din mașină și se apleacă deasupra individului cu gândul să-l întrebe dacă e bine. Dar, exact atunci, bărbatul se ridică în picioare, îi dă polițistului câțiva pumni de-l lasă lat și îi fură mașina. Dar cine să fi fost bărbatul? Criminalul? Oare Wisting picase drept în calea lui?

“ De obicei nu era atât de expeditiv, dar îi era rușine că presupusul criminal scăpase furând tocmai mașina polițistului care conduce ancheta.”

   Cazul celor șase jafuri petrecute în respectiva noapte va fi destul de greu de rezolvat, având în vedere că furturile calificate comise de persoane provenite din zonele sărace ale Europei de Est constituiau o problemă din ce în ce mai gravă  pentru  poliție. Însă crima de la casa de vacanță va fi și mai greu de soluționat, mai ales că nu se poate face autopsia din cauza că … lipsește cadavrul. Mai bine spus, mașina de la pompe funebre care trebuia să ducă cadavrul la Institutul de Medicină Legală, a dispărut. Inițial, mașina ajunsese la destinație, dar a plecat în mare viteză din nou, fără să lase cadavrul.

   Ulterior, s-a descoperit că aceasta fusese incendiată, iar cadavrul a fost aproape ars. Legiștii vor totuși să facă o autopsie, însă se constată că mortul nu e  cel … potrivit. Nu e cel ridicat din casa de vacanță. Din fotografiile făcute la fața locului și din raportul-sinteză, rezultă că victima fusese împușcată la nivelul stomacului, iar mortul din fața lor, fusese împușcat în gât.

Pot să stabilesc plaga de intrare, traiectoria proiectilului și plaga de ieșire, dar asta înseamnă că este alt cadavru decât cel descris în rapoartele voastre. Nici înălțimea și nici greutatea nu corespund. Cadavrul ars este o persoană mai scundă.”

   Cazul a luat o turnură neașteptată, din momentul în care Line, fiica polițistului Wisting descoperă un alt cadavru într-o barcă din apropierea zonei în care au avut loc jafurile și crima. Aceasta tocmai se despărțise de iubitul ei și se mutase pentru o perioadă în casa de vacanță pe care tatăl ei o moștenise de la unchiului său (coincidența face că respectiva casă să fie cam la 3 kilometri de  cabana unde a fost găsit primul cadavru). Într-o seară a ieșit să se plimbe prin zonă și, pe când se îndrepta spre o barcă, a  constatat cu stupoare că în ea era cineva. Un bărbat, susținut de bancheta de la pupa și cu capul dat pe spate. Ochii îi fuseseră scoși din orbite, iar gura îi era larg deschisă. Există o legătură între cele două cazuri? Trebuie să fie. Dar care? Dar ce legătură există între jafuri, crime și traficul de droguri?

 “Anchetarea unui omor cu autor necunoscut era asemănătoare dezlipirii unei etichete de pe sticla de bere. Nu putea fi niciodată dezlipită în întregime dintr-odată, ci trebuia ruptă și râcâită puțin câte puțin.”

    Despre autor:

   Jørn Lier Horst (n. 1970) a lucrat mulţi ani ca poliţist şi apoi ca şef de investigaţii în Larvik, Norvegia. Romanele sale din seria William Wisting au cunoscut un succes răsunător, cu vânzări de peste un milion de exemplare, şi au fost traduse în treizeci de limbi.

   „Jakthundene”, un alt roman celebru din seria William Wisting, a câştigat în 2012 prestigiosul Rivertonprisen pentru cel mai bun roman poliţist norvegian, distincţia Glassnøkkelen pentru cel mai bun roman poliţist din toate ţările nordice, precum şi, în 2014, Martin Beck Award din partea Academiei suedeze a scriitorilor de literatură poliţistă.

 

Cartea Casa de vacanţă de Jørn Lier Horst, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ochii unui înger, de Cătălin Al Haj Ali-recenzie

Editura: Celestium

Număr Pagini: 177

 

                   „Love is my own religion „

   „Mă numesc Al Haj Ali Catălin, m-am născut în Romania/București chiar și în ciuda faptului ca sunt un trio, roman datorita mamei, arab datorita tatălui și italian tot datorita mamei, mix-ului ei din stră-stră. Sunt pasionat de psihologie şi medicina alternativa, intenționez curând sa intru la facultatea de psihologie. Îmi place foarte mult să citesc şi să observ tot ce mă înconjoară, de multe ori mă regăsesc astfel… Am 2 frați, unul mai mic şi celalalt mai mare. Majoritatea adolescentei mele am stat în Italia, mai exact vreo 6-7 ani. Îmi doresc la un moment dat sa devin un mare orator, sa țin prezentări multe, ( chiar si tv) sa pot fi un exemplu privind alchimizarea suferinței, transformarea ei în aur, în opusul suferinței. Bineînțeles este o dorință, un vis din miile de vise prin care reușesc sa-mi manifest autenticitatea şi liberul arbitru în mod conștient”.

 

Închide ochii,va să zică…

Suntem doar doi nebuni.

Fie o zi ,fie o noapte plină,

Restul sunt doar minciuni.

 

  Am cumpărat  Ochii unui înger completare la o comandă făcută la editură fără a ști multe despre subiectul cărții. Am văzut că va urma lansarea și am profitat să solicit și autograful. Îmi place să cred că am asociat titlul cu ochii autorului și am comandat-o din impuls.

   Aparent genul cărții este dezvoltare personală, deși eu nu aș îndrăzni să o încadrez într-un gen anume. Ar putea fi o autobiografie, pentru simplul fapt că autorul așterne o parte din viața sa. Aș spune mai degrabă că această mică bijuterie este un îndemn la iubire în care găsim o parte din sufletul autorului exprimate prin proză și puțină poezie, regăsim o parte din noi.

Am avut de multe ori un sentiment de deja-vu lecturând nu o carte ci o viață, sau mai multe vieți în cuvinte pline de optimism.

  „ Trăiește în iubire, fii iubire !”

   Ochii unui înger ne spune povestea lui Cătălin, care la vârsta de șase ani a fost diagnosticat de leucemie. În urma acestui crunt diagnostic tatăl lui, regizor de teatru și bun pictor, a plecat părăsindu-ți familia. O alegere acceptată, dar probabil neînțeleasă. Urmând să-și piardă viața într-un accident de mașină ulterior.

Formidabile și pure sentimentele autorului față de cel care i-a dat viață, fără a fi nevoie să comentez un citat care spune totul în puține cuvinte.

„ Dragă tată

Îți mulțumesc că mi-ai transmis unele dintre talentele tale minunate, pe care le am acum cu mine și pe care le voi împărtăși la rândul meu.

Îți mulțumesc pentru iubirea ta…., oricât a durat ea, îți mulțumesc oriunde ai fi, nu te judec și nu te voi judeca niciodată.

                                    Al tău fiu, Cătălin.   „

 

   Așa cum sunt atât de profunde și sentimentele pentru ființa care se dedică trup și suflet copilului ei rănit, femeia care găsește putere să ofere putere.

Cuvintele simple ale mamei mele care mi-a fost mereu alături aveau putere să mă sprijine continuu și să mă determine să lupt mai departe cu tărie. Ești un luptător îmi spunea ea. Erau doar niște cuvinte, dar aceste cuvinte mă sprijineau alături de dragostea ei și aveau puterea să mă arunce într-o luptă iluzorie cu această boală. Și totuși, cum sesizam iluzia de a mă lupta cu ceva ? „

   Nu e un secret că eu citesc cu sufletul, pentru mine o carte bună e una care transmite emoții, fie ele negative sau pozitive. Această carte transmite mai mult decât emoții. E plină de optimism, acceptare, iertare și iubire. Și toate aceste lucruri născute din durere și recunoștință.

   În această carte pe lângă povestea tristă a vieții găsim multă credință și iubire față de semeni pentru că doar iubind poți atrage mai multă iubire în jurul tău, dar și romantism. E uimitoarea atitudinea visătoare a autorului, plină de frumos într-o lume crudă, prezentată cu o aură de lumină la orice pas sumbru. Cuvintele așternute au o sensibilitate minunată punându-ne întrebarea dacă sensibilitatea e o calitate sau un defect?… O întrebare la care poate răspunde doar eu-ul fiecăruia, având liberul arbitru despre care Cătălin ne aduce aminte deseori în ceea ce scrie, crede, simte. Te face să te întrebi: ce am făcut și ce fac cu viața mea?

   Un capitol care m-a marcat și în care m-am regăsit ne vorbește despre sacrificiul de sine. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jurul tău renunți la tine, uiți total de tine. Egoismul celor din jur evidențiat în șantaj emoțional, iar Cătălin subliniază foarte bine un lucru „ NU ÎȚI MAI SABOTA VIAȚA ! „

  Mi-a făcut mare plăcere să citesc această carte ajungând totodată la sufletul autorul cu chip de înger și suflet inocent. Deși nu citesc cărți de dezvoltare personală această carte e un îndemn la iubire conștientizat de noi pe care ni-l refuzăm de cele mai multe ori. Ca iubitoare de poezie am citit cu drag poemele sensibile adăugate uneori în carte.

Felicit autorul care probabil ne va surprinde cu o nouă carte.

„ Fii îndeajuns de puternic încât să iei decizii și îndeajuns de înțelept încât să le pui în aplicare ACUM ! „

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

Călătorii Timpului, de Philippe Sollers-prezentare

„O capodoperă care m-a tulburat profund“ Yann Moix, lefigaro.fr

   ”Călătorii Timpului” este un roman care se încadrează la limita dintre poezie şi gândire. La Sollers romanul nu e o naraţiune, ci o mişcare continuă, o dinamică discursivă, o mişcare perpetuă de dans ameţitor. În
această carte autorul însuşi e un personaj, el se află în timpul şi în spaţiul personajelor evocate. Sollers este un aventurier al Timpului având patru dimensiuni: trecut, prezent, viitor şi un timp aflat „şi la început, şi la sfârşit“, după cum declara scriitorul. Este un aventurier al limbii, al Cuvântului (le Mot). „Visul meu (aşa cum declara scriitorul într-un articol din Le Monde, în 1974) este să creez un fel de Opera limbii“. Aşadar, o creaţie muzicală şi compozită asemenea Operei. ”Călătorii Timpului” e un roman cu o dinamică discursivă, aflat dincolo de naraţiunea clasică.
Traducător Alexandra Medrea

Sursa: Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ultima amintire, de Deborah Bee-prezentare

   Sarah este în comă. Si-a pierdut memoria – nu ştie cum a ajuns pe patul de spital şi nici cum poate pleca de acolo. E capabilă doar să audă şi să gândească. Descoperă că a fost agresată şi că atacatorul e în libertate. Mai mult, viaţa ei e pusă în pericol de un misterios necunoscut care o vizitează regulat, iar ea nu poate striga după ajutor.
Incapabilă să se mişte, să vadă ori să vorbească, Sarah trebuie să pună cap la cap orice fragment de conversaţie pe care-l aude, pentru a-şi reconstrui trecutul, dar şi pentru a-şi salva viaţa.

Sursa: Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Asasinul Andres și lumea pe înțelesul tuturor, de Jonas Jonasson-prezentare

Titlul original: Mördar-Anders och hans vänner (samt en och annan ovän) 
Publicată de: Piratförlaget, Suedia, prin acord cu Brandt New Agency
Limba originală: suedeză
Traducere de: Ionela Chirilă
Anul apariţiei: 2017

Un gangster, un recepționer și un vicar intră într-un bar…
Johan Andersson, un bărbat certat cu legea și cam bețiv, se întovărășește cu două personaje cel puțin la fel de pitorești ca el. Recepționerul de la un hotel ieftin de la periferia Stockholmului și o fostă preoteasă căzută în dizgrație îi propun mai multe scheme de afaceri care să le rotunjească lor veniturile, fără prea multă bătaie de cap.
Astfel, Johan Andersson, supranumit și Asasinul Anders, devine pe rând bătăuș plătit, pastor al unei biserici cu metode puțin spus neortodoxe, și, nici mai mult nici mai puțin, Moș Crăciun.
În cele din urmă, eroii noștri par să fi găsit echilibrul perfect între a da și a lua de la viață atât cât trebuie pentru ca aceasta să capete un sens.

Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor este o poveste de un comic nebun.” – The Times

“O aventură extrem de captivantă.” – Financial Times

Jonas Jonasson este, fără îndoială, un geniu al comicului.” – express.co.uk

“Pentru această carte, aș fi putut alege un instructor auto care nu știe să șofeze sau un economist care nu știe să socotească. În schimb, am ales un preot care nu crede în Dumnezeu.” – Jonas Jonasson

După o lungă carieră de jurnalist, consultant media și producător TV, Jonas Jonasson decide să înceapă o nouă viaţă. Lucrează la un manuscris, vinde drepturile de autor unei edituri importante din Suedia și se mută apoi într-un orășel de pe malul Lacului Lugano din Elveţia, la doar câţiva metri de graniţa italiană. Manuscrisul devine un roman, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut și cunoaște un succes răsunător. În 2010 a fost cea mai bine vândută carte din Suedia. Până acum, s-a tradus în 45 de țări și s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. La Editura Trei a apărut în 2011. De asemenea, la Editura Trei a apărut, în 2015, și al doilea roman al său, Analfabeta care știa să socotească.

Sursa: Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
14

În mod normal ne gândim ce probleme grave ar putea avea un adolescent ? Ce ar putea determina un suflet de copil să ia o decizie așa drastică?

Inima mea și alte găuri negre, de Jasmine Warga-recenzie

Titlul original: My heart And Other Black Holes

Editura: Herg Benet (PASSPORT) 2017

Traducere: Cristina Nemerovschi

Număr pagini: 323

  Inima mea și alte găuri negre este romanul de debut al autoarei, publicat în anul 2015, iar drepturile de ecranizare au fost obținute de Paramount.  În luna noiembrie 2017 va fi publicat al doilea roman care va avea ca subiect muzica, secretele și identităţile – HERE WE ARE NOW.

   Jasmine Warga trăiește în Cincinnati, iubește animalele (are un cățel și o pisică), cafeaua, muzica și alte lucruri omenești.

Adevărata călătorie a descoperirii nu înseamnă căutarea de noi peisaje, ci a privi cu noi ochi”-Marcel Proust

   De multă vreme nu am citit o carte care să mă zguduie atât de tare cum a făcut-o acest roman. Am fost surprinsă să citesc că acesta este un roman de debut. E bine scris sau traducerea e bună, sau poate amândouă. Mă bucur că editura Herg Benet a decis să vină cu ceva nou. Citind cartea am avut impresia că e un subiect pe care Cristina Nemerovschi îl apreciază și e o bună cunoscătoare a vieții adolescenților.

   În ultimul timp am observat că sunt foarte multe romane care au ca subiect adolescenții. În carte este abordat un subiect delicat din momentele critice ale vieții tinerilor neînțeleși, cu depresii sau cu gânduri sinucigașe.

   Aysel are șaisprezece ani și trece prin momente depresive, se simte singură și neînțeleasă, și aparent respinsă de toată lumea. Inclusiv de mama ei, de tatăl vitreg sau de sora și fratele ei vitregi mai mici ca ea. Ea are un job la care se plictisește, fără chef de muncă navighează pe internet, cel mai frecventat site având o rubrică pentru sinucigași. Membrii căutându-și câte un partener de sinucidere. Așa găsește anunțul lui FrozenRobot (Roman), un băiat de șaptesprezece ani care plănuiește să se sinucidă peste fix o lună.

   Aysel are o pasiune pentru fizică, este convinsă să testeze principiile teoriei conservării energiei, crezând că după moarte energia se transforma din energie potențială în energie cinetică.

În mod normal ne gândim ce probleme grave ar putea avea un adolescent ? Ce ar putea determina un suflet de copil să ia o decizie așa drastică?

„Dacă aș fi în locul lui FrozenRobot, nu cred că mi-aș dori să mă sinucid. Nu dacă aș avea atât de mulți oameni care par fericiți că eu exist. Uneori, mă gândesc la viața mea și mă întreb ce ar trebui să se schimbe pentru ca eu să-mi doresc să trăiesc. Poate dacă bârfele despre tatăl meu ar înceta. Poate dacă maică-mea m-ar putea privi fără să tresară. Poate dacă aș fi absolut sigură că nu mă voi transforma exact în tatăl meu. Poate dacă aș avea un prieten, măcar unul singur.”

   Ei bine motivul fetei este că se teme de a avea același caracter sau aceeași genă ca a tatălui ei pe care nu-l cunoaște, dar ceea ce el a făcut i-a marcat toată viața. Tatăl ei și-a incendiat magazinul în plină zi. Incendiu în care și-au pierdut viața trei persoane, doar pentru a încasa asigurarea localului.

-Oricum, i-am spus lui Maddie că poate face baie, fiindcă eram un idiot și singura chestie la care mă puteam gândi era că asta ne va da mie și lui Kelly un sfert de oră în care să mergem în camera mea și să dăm muzica foarte tare, așa încât Maddie să nu ne audă, știi? „

    Motivul lui Roman face parte dintr-o tragedie de familie. Sora lui mai mică a fost lăsată de părinți în grija lui într-o seară. Fiind prietena lui în vizită, o lasă pe micuța de opt ani să facă baie singură, profitând de lipsa acesteia pentru un moment intim cu iubita lui, cu volumul muzicii cât mai tare. Maddie face o criză de epilepsie și moare înecată, iar Roman se consideră vinovat. El are doi părinți care-l supraveghează non stop, iar mama lui este adorabilă.

„Trag adânc aer în piept și-mi simt cutia toracică devenind tot mai încăpătoare. Nope, noi nu suntem adolescenți normali. Da, limaxul negru este tot acolo, devorând orice gânduri fericite mi-aș permite să am.

– Sâmbăta seara e ok pentru mine. O să-mi notez în calendar ca fiind Ziua în Care Ne Planificăm Moartea.”

   M-a impresionat foarte mult naturalețea dialogului despre momentul sinuciderii, planificarea până la cel mai mic detaliu.

Acest roman este o palmă dată societății.

  Acest roman este despre relații, despre greșeli personale sau a celor din familie care marchează evoluția, deciziile și psihicul unui copil/adolescent. E adevărat că acest subiect este unul delicat și de care se vorbește foarte puțin. Autoarea tratează sinuciderea prezentă în minți fragede, aparent lipsite de maturitate, dar mult mai mature ca a unor adulți.

   Un adevăr dureros este eticheta pusă de societate unui individ în funcție de greșelile părinților, bunicilor, fraților. Lipsa de empatie față de o persoană suferindă. Încă suntem judecați doar pentru că suntem urmașii unor oameni care au greșit sau care au avut probleme psihice.

…. Poate va fi bețiv ca tată-su

…..Poate va fi curvă ca mă-sa

…etc

   Strigătul mut de disperare al adolescenților este o problemă reală, o problemă la care nu este depus nici un efort de prevenire din partea societății, mai grav nici măcar din partea familiei. Tratarea afecțiunilor unor probleme de comportament, de izolare la copiii care au suferit un anumit șoc ar trebui introdusă într-un program de prevenție, de sprijin. Din păcate este un subiect delicat și necesită resurse, muncă și implicare. Nu e nimeni dispus să le ofere, nici statul nici individul.

Gesturile noastre sunt un limbaj diferit. Nu le putem falsifica la fel de ușor cum o facem cu cuvintele noastre.”

   Inima mea și alte găuri negre te poartă în suflete rănite, în locuri greu de pătruns. Odată intrat în aceste inimi rănite e imposibil să nu ieși șifonat. Exact așa cum nu poți rămâne indiferent la emoțiile transmise de acest roman.

   Aysen și Roman sunt parteneri de sinucidere. Ei petrec destul timp cu planurile momentului încât ajung să se cunoască suficient pentru a fi prieteni. Vor duce planul până la sfârșit ?

Vă recomand să descoperiți câte găuri negre au inimile adolescenților și prin câte emoții, umilințe, frustrări trec personajele acestui roman.

 Cartea Inima mea și alte găuri negre, de Jasmine Warga a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

Moştenirea străbunilor, de Maria Ileana-Editura Tritonic-prezentare

Colecţia: SFFH

   Când ai o poveste extraordinară în urma ta, rămâi cu multe întrebări lipsite de răspuns dintre care doar una singură te macină în permanentă: Ce mă mai poate aştepta? Ema înţelege în scurt timp că odiseea ei este departe de a se sfârşi. Aşa că îşi asumă noul drum pe care viaţa i-l impune şi îşi acceptă rolul în Regat. Evenimentele o aduc cu fiecare pas tot mai aproape de istoria moştenită şi prin urmare de clipa în care realizează că e datoria ei să lase deoparte trecutul şi să dea o şansă prezentului.
Dar bunicul ei, Tristan, apare în scenă pentru a-şi prelua locul la conducere şi Ema se va vedea pusă în faţă unui război care nu va fi purtat pe câmpul de luptă. Nimeni nu rămâne în lanţurile întunericului, când cunoaşte calea corectă prin care poate să evadeze.

   “Într-o literatură care şterge graniţa dintre mainstream şi fantasy, Maria Ileana demonstrează, cu naturaleţe şi talent, că adolescenţii nu fug de realitate, ci doar o privesc cu alţi ochi.”

Carte disponibilă pe site-ul Editura Tritonic

Sursa: Editura Tritonic

Falsă identitate, de Mirela Oprea-Editura Tritonic-prezentare

Colecţia: Caşmir

  • Se pare că încă nu te-ai obişnuit cu aceste imagini deplorabile sau mirosuri.
    Fata se întoarse brusc şi faţa i se lumina când dădu cu ochii de Robert.
  • Mă bucur să te văd şi, pentru Dumnezeu, nimeni nu s-ar putea obişnui cu aşa ceva, Rob.
  • Ai întârziat, o întrerupse scurt Robert, făcând pe interesantul.
  • N-ai de unde să ştii, nu ai ceas, îl întărâtă ea cu ochii strălucind.
    Robert pufni ofensat. Ridică ochii spre cer preocupat şi privi spre soare.
  • Ştii destul de bine, Jo, că n-am nevoie de ceas, am simţurile bine dezvoltate, iar ochii şi soarele îmi sunt de ajuns deocamdată.
    Inima fetei tresaltă de bucurie. Doar cei mai apropiaţi îi spuneau Jo.
  • Serios, îşi îngustă ea ochii amuzată, şi ce anume te ajută când soarele nu mai este pe cer?
    Băiatul ridică indiferent din umeri. Era o treaba uşoară, la urmă urmei nu degeaba îşi câştigase numele de “copoiul”.
  • Am al şaselea simt, răspunse mândru băiatul, am crescut printre orbi, ai uitat?

Carte disponibilă pe site-ul Editura Tritonic

Sursa: Editura Tritonic

Galben de Crome, de Aldous Huxley-prezentare

Traducere din limba engleză şi note de Daniela Rogobete

   Galben de Crome, primul roman al lui Huxley, apărut în 1921, este o satiră socială rafinată, de un umor subtil, care ia în derîdere modele şi snobismul „lumii bune” britanice, cu toanele, preţiozitatea şi superficialitatea ei. Personajul central al cărţii, tînărul poet Denis Stone, soseşte într-o vizită la conacul Crome al familiei Wimbush. Aici întîlneşte o întreagă societate venită să se destindă. Astfel, romanul explorează o reţea de relaţii şi raporturi sociale din cele mai diverse, căci fiecare personaj are cîte o obsesie ce-l marchează. Henry Wimbush, proprietarul domeniului Crome, un aristocrat bonom şi rupt de realitate, scrie o istorie a familiei, ceea ce-i permite lui Huxley să insereze cîteva pagini de un umor savuros din acea prezumtivă istorie. Soţia lui Henry, Priscilla, pariază maniacal la curse şi la meciuri de fotbal pe baza horoscoapelor. Mary Bracegirdle e obsedată de „reprimările” sexuale şi cade în plasa unui cuceritor de profesie. Domnul Scogan, un mizantrop ratat şi cinic, îşi expune tuturor teoriile despre omenire. Denis însuşi, îndrăgostit fără speranţă de tînăra Anne, compune în minte versuri care să-i definească stările, dar amînă mereu orice decizie. Întreaga lume descrisă aici de prozatorul britanic are un aer mecanic şi ridicol, fără a fi lipsită de umanitate, iar ironia şi şarja comică sînt omniprezente.

„Iată o carte mult prea ironică pentru a fi numită satiră şi mult prea sarcastică pentru a fi considerată ironică. E genul de roman care îi va înfuria pe cei ce iau în serios totul, inclusiv pe ei înşişi.” (F. Scott Fitzgerald)

Sursa Editura Polirom

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

Sultana Kosem, de Aslî Eke-Editura Corintrecenzie

„Imperiul Otoman a stat adesea în mâinile delicate, dar atât de ferme, ale femeilor aparent întru totul supuse!” – Irina-Margareta Nistor

Titlul original: Kosem Sultan

 Editura: Corint

Colecția Istorie – ficțiune

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba turcă de: Alice Mocanu

Prefață de: Irina-Margareta Nistor

Postfață și îngrijirea ediției de: Doru Dumitrescu

Număr pagini: 394

Gen: Istorie, Ficțiune

Carte recomandată de Historia

Cotație Goodreads: 3,00

 

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

   După cum probabil v-ați dat seama din titlu, „Sultana Kosem” ne vorbește despre o parte din istoria Imperiului Otoman. O parte din viața sultanei Kosem (1590-1651), o biografie romanțată. O operă de ficțiune ce pornește de la fapte reale, așa cum se menționează la început: „Romanul este unul fictiv și departe de a reda în întregime o perioadă istorică.”

   Este un roman potrivit pentru cei pasionați de istoria turcă, dar și pentru cei care nu știu prea multe despre ea și vor să afle. Ne este descrisă societatea din Imperiul Otoman în secolul XVII, accentul căzând cu precădere pe viața în harem: favoritele sultanului, intrigile dintre ele, crimele săvârșite fără niciun fel de scrupul. În harem întâlnim o luptă continuă pentru supraviețuire, fiecare urmându-și propriile interese, urzind intrigi și comploturi, călcând pe cadavre.

   Totul este narat și descris din perspectiva personajului principal, adică al sultanei Kosem. Grecoaică la origine, pe numele de botez Anastasia, a fost darul guvernatorului Bosniei pentru palatul imperial: „Vă pot garanta că în ultimii ani nu ați mai văzut o frumusețe atât de fermecătoare; mai mult decât atât, frumusețea ei întrece legendara frumusețe a tinerei sultane Safiye și are o inteligență atât de ascuțită, încât ar face să pălească până și inteligența renumitei sultane Hurrem. Acum este o țărăncuță needucată și necizelată, dar fac rămășag că în viitor va conduce lumea.”

   La o vârstă fragedă, ajunge în haremul sultanului Ahmed I, unde începe o viață nouă, diferită de tot ceea ce trăise până atunci. Se confruntă cu o nouă lume, cu totul alta față de locul ei natal, insula grecească Tinos. Prin ochii tinerei Anastasia, de abia ajunsă pe acele meleaguri, ne este prezentat Istambulul, romanul fiind renumit pentru descrierile bogate:

„Orice om care ajunge în fața Istambulului este pur și simplu obligat să-și plece capul în fața priveliștilor provocatoare ale armoniei născute din îmbinarea moștenirii grandioase, pe care Suleyman Legiuitorul i-a cerut geniului arhitectural, cunoscut și ca Mimar Sinan, să o creeze asemeni unui zeu, cu sublimele cupole, conace și medrese.”

   Cum a ajuns Anastasia să fie denumită „Kosem”? Sultanul Ahmed I i-a dat supranumele de „Kosem Mâhpeyker”, Kosem însemnând libertate, lider, iar Mâhpeyker, rază de lună. Calitățile sale conducător și de spirit independent au fost „responsabile” pentru numele sub care o știm astăzi, de Kosem. „Ca și numele meu, lumina merge cu un pas înaintea tuturor.”

   La scurt timp după intrarea în harem, Kosem a primit titlul de „hasekî”, favorita sultanului. A adus pe lume 7 copii, 4 fii și 3 fiice, dintre care doi au ajuns sultani. Este vorba de Murad al IV-lea (1623-1640) și Ibrahim I (1640-1648). Așadar, s-a bucurat și de statutul de sultana valide (mama sultanului). De asemenea, a avut o influență în conducerea statului și ca bunică a lui Mehmed al IV-lea (1648-1687). A întreprins acte de caritate, ajutând orfanele, pelerinii și săracii, a ridicat o moschee și un han.

Un personaj destul de controversat în istorie, o sultană iubită, urâtă și temută în același timp:

„Vrăjitoarea Kosem este atât de frumoasă și cu o minte ageră, am auzit că de cum va ajunge Ahmed va pune să fim spânzurați. Va ordona să ne jupoaie pielea unora dintre noi ca să o folosească atunci când va îmbătrâni. Este o vrăjitoare!”

   Ajunsă în harem, Kosem a aflat imediat cum merg lucrurile și cum trebuie să se poarte pentru a rămâne în avantaj. A plănuit, a urzit, a ucis, toate pentru a supraviețui în acel cuib de viespi numit harem.

„Descurajată în fața iadului pe care îl trăiam, ajunsesem să pun la îndoială existența paradisului.”

   Într-o lume construită pentru bărbați, femeile recurgeau la mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe pentru a se descurca: „În societatea asta inteligența este ceva specific bărbaților, Kosem; femeile sunt sortite să fie zdrobite sub zidurile plăcerilor trupești.”

„- Frumoasa mea, oricum femeile nu au fost create să înțeleagă treburile de stat, ele să se ocupe de treburile pentru suflet; să cânte, să caligrafieze, nu mă privește.”

   Oare? Istoria ne-a arătat că din cele mai vechi timpuri, femeile au avut un loc foarte important în conducerea națiunilor, chiar dacă au stat în culise. De fapt, în istorie există o perioadă numită „Sultanatul femeilor”, referindu-se la implicarea acestora în politică și conducerea Imperiului Otoman. Se poate spune că romanul de față tratează o mică parte din această perioadă istorică.

   Mai multe despre intrigile din harem și modul în care femeile influențau politica acelor vremuri aflați din carte, un roman de cultură generală și perfect pentru iubitorii de istorie.

   Ne este deschisă o ușă către obiceiurile acelor vremuri și apropo de acest aspect, pot spune că am rămas uimită de faptul că în ciuda interdicției impusă de Islam asupra alcoolului, toată lumea bea vin și fuma opiu și hașiș pe ascuns: „Ceea ce-l distrugea pe tânărul sultan erau băutura și drogurile; și el spunea același lucru despre mine. În timp ce se uita cu o privire tristă spre paharul pe care îl luasem în mână, ridicându-și capul, a început să vorbească:

– Opiu și vin… te-ai schimbat foarte mult, Kosem.

– Și tu.”

Ce mi-a plăcut: incursiunea făcută în cultura și istoria Imperiului Otoman, lucrurile aflate despre viața în harem, printre eunuci și favorite.

Ce nu mi-a plăcut: acțiunea lentă, prea multe personaje care au murit, ulterior descoperindu-se că nu era așa (Fatma, Emine), ceea ce scade credibilitatea.

Citate:

„Experiențele mele de mai târziu aveau să mă învețe că frica reprezintă începutul unor griji nefondate…”

„Din acest motiv eu, Kosem, știu bine că drumul spre putere trece prin căutarea perfecțiunii și respect.”

„A iubi sau a trăda. Alegerea îți aparține. Dar să trădezi în timp ce iubești era cel mai ușor lucru dintre toate.”

„Poate singurul lucru pe care îl înțelegem la fel este furia, Ahmed, furia…”

„Cum doi giganți pot sta laolaltă, moartea și viața… Da, doi giganți ar fi putut sta laolaltă, dar numai unul poate fi dominant: plăcere sau credință, moarte sau supraviețuire.”

„Destinele noastre s-au ciocnit doar. Nu s-au unit!”

„Poate că oamenii erau trecători, dar eleganța și rafinamentul erau permanente.”

„Viața este un mare triunghi amoros, care oscilează între trecut, prezent și viitor.”

 Despre autoare:

   Aslî Eke este o tânără autoare născută în 1993, la Ankara. Pasionată de istoria otomană, politică și filosofie, a terminat de scris „Sultana Kosem” la 14 ani, aproximativ aceeași vârstă pe care o avea eroina romanului când a ajuns în haremul sultanului Ahmed I. După cum a declarat, sursa ei de inspirație a constituit-o opera scriitorului și istoricului Reşad Ekrem Koçu.

Din viața sultanei Kosem a fost inspirat și serialul turcesc cu același nume. Puteți viziona trailer-ul mai jos:

Cartea Sultana Kosem, de Aslî Eke a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote-recenzie

   Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care îşi aminteşte că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly. În scurt timp, scriitorul şi tânăra cu apucături stranii, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiaţi. După cincisprezece ani, o cunoştinţă comună îi arată scriitorului câteva fotografii cu un sălbatic ţinând în mâini o figurină din lemn care semănă foarte bine cu Holly.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi”, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Romanul “Mic dejun la Tiffany” de Truman Capote a apărut la editura Polirom, în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu.

   Acţiunea se declanşează în momentul în care personajul principal, scriitor de meserie, primeşte un telefon de la un vechi şi bun prieten,  barman, pe nume Joe Bell. Acest Joe îi spune scriitorului să vine urgent până la barul lui să vorbească  ceva important cu el. Naratorul-personaj intuia că este vorba despre Holly Golightly, o femeie pe care nu o mai văzuse de zeci de ani. Aşa şi este!

    Joe îi spune scriitorului că un aşa numit domn Yunioshi făcuse o poză în Africa la o statuetă din lemn ce reproducea faţa lui Holly Golightly. Îi zice, de asemenea, scriitorului cum a ajung Holly să fie sculptată de un african.

   Aducându-şi aminte de draga lui prietenă, scriitorul narează povestea de viaţă a lui Holly, încă de când a văzut-o pentru prima dată. Astfel, facem cunoştinţă cu o femeie care trăia din plin viaţa, iubea să se distreze şi să petreacă, să bea şi să fumeze, să uite de griji şi să trăiască clipa.

   Holly Golightly locuia în aceeaşi clădire din piatră în care stătea şi scriitorul, cu un etaj mai sus decât naratorul-personaj. Această clădire se afla în Upper East Side, din New York, în care scriitorul a avut primul lui apartament din New York. Holly era o tipă rebelă, uneori profitoare. Juca bărbaţii pe degete şi le dădea papucii când obţinea ceea ce dorea de la ei. Personajul feminin avea o voce superbă şi adora să călătorească.

   Pagină după pagină şi zi după zi, Holly şi scriitorul se cunosc şi se înţeleg din ce în ce mai bine. Au o relaţie de prietenie frumoasă, bazată pe respect.

    Într-o seară, scriitorul se retrage într-un colţ al apartamentului său, alături de un pahar cu whisky şi o carte scrisă de autorul prolific de romane poliţiste, George Simenon.

   Nu după mult timp, la fereastra apartamentului scriitorului, apare vecina sa, Holly. O luase pe scara de urgenţă şi venise în camera scriitorului, deoarece la ea în apartament era un bărbat care o muşcase de gât (probabil un admirator) şi care o plictisea teribil.

   Scriitorul, gazdă bună şi primitoare, o invită înăuntru şi încep o conversaţie relaxantă pe diverse teme. Naratorul-personaj află lucruri noi despre Holly şi e o adevărată plăcere să citeşti replicile savuroase pe care le schimbă între ei. Făcându-i-se foame, Holly se serveşte singură cu câteva mere şi un pahar de whisky (după părerea ei, acestea mergeau foarte bine împreună). Dar, ceva se întâmplă, ceva inexplicabil pentru că femeia pleca în grabă.

   Holly, la această întâlnire din camera vecinului său, îl botează pe scriitor cu numele “Fred”, pentru că scriitorul seamănă cu fratele ei.

    A doua zi, naratorul-personaj găseşte în faţa uşii un coş plin cu produse de lux şi cu un bilet din partea lui Holly.

   Pentru câteva timp, Fred (adică scriitorul, dar deja mă repet prea des, aşa că am să folosesc şi eu Fred când e vorba de scriitor) nu mai află nimic despre Holly.

   Scriitorul mai primeşte un bilet de la ea, în care este rugat să o viziteze spre seară.

   Când ajunge în faţa apartamentului ei, lui Fred îi deschide un bărbat puţin ciudat, un fel de profesor pentru Holly. Pe bărbat îl chema O.J. şi în scurt timp în apartament soseşte multă lume şi începe petrecerea. Nefiind băgat în seamă de nimeni, scriitorul se refugiază în minibibliotecă, analizând din când în când şi comportamentele invitaţilor. Acesta remarcă un adult cu o faţă de copil şi află că era un prieten foarte apropiat de-al lui Holly. La petrecere soseşte şi o femeie pe nume Mag Wildwood, aceasta fiind implicată în scut timp în câteva incidente destul de neplăcute.

    Într-o zi de luni, Fred primeşte o scrisoare în care i se aduce la cunoştinţă că o poveste scrisă de el urma să fie publicată într-o revistă. Fericit fiind, dă buzna la Holly şi merg în oraş să sărbătorească, petrecând o zi superbă împreună.

   După scurt timp, aceasta îi oferă un cadou şi îi spune că va pleca într-o călătorie, alături de câţiva prieteni. Evident, apar certuri între cei doi, dar se împacă repede.

   În viaţa lui Holly apare din senin “soţul ei”, pe care l-a părăsit acum mulţi ani. Soţul care a salvat-o când era încă tânără.  Ce va face Holly acum?  Cum se termină povestea lui Holly?

   Personajele bine conturate, acţiunea bine structurată şi stilul elegant, dar totuşi lejer al lui Truman Capote au făcut ca acest roman să fie uimitor. Am adorat cartea aceasta!

O bijuterie de roman, “Mic dejun la Tiffany” a reuşit să mă fascineze şi să mă teleporteze în New York-ul vremurilor de mult apuse. Mi-a plăcut mult şi recomand cu încredere!

Cartea Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

“Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

Înstrăinare, de Alina Maria Duţă-Editura Eagle-recenzie

   O poveste ca atâtea altele, despre cum poţi să te înşeli, să greşeşti drumul, să cazi, să te ridici şi să renaşti din propria cenuşă, la fel ca pasărea Phoenix. Cam aşa ar putea fi enunţat în câteva cuvinte subiectul romanului. Dar haideţi s-o cunoaştem pe Nora, o tânără sensibilă, puţin naivă, puţin prea încrezătoare în oameni, aşa ca multe alte tinere.

   Nora şi mama ei nu erau apropiate, tatăl le părăsise, iar tatăl vitreg, ”un ipocrit inofensiv”, nu prea fusese interesat de ea. Bunicul Norei a fost cel care a iubit-o foarte mult şi i-a influenţat modul de-a gândi, dar şi viaţa. Bătrânul nu putea să-l sufere pe ginerele lui, numindu-l “un pictor cu capul în nori”, mai ales că el era un om al cifrelor. Bunicul era ultimul dintr-un “neam de oameni de afaceri de producători de vin.” Avea nostalgia vremurilor trecute şi rămăsese marcat de duritatea vieţii familiei lui mai ales la venirea comuniştilor şi confiscarea averilor:
    ”Ura i-a făcut şi mai proşti”, spunea.
    ”Nu numai că au luat ce nu era al lor, dar nici n-au păstrat viile, soiurile îngrijite şi îmbunătăţite de bunicu. Le-au smuls şi-n locul lor ce-au plantat? Iarbă şi buruieni…”

    Nora se îndrăgostise de Ştefan, un tânăr din oraşul ei natal, dar când ajunge la facultate la Bucureşti îl întâlneşte pe Robert care o atrage prin felul lui de-a fi:
”Cu câţiva ani mai în vârstă decât Ştefan, terminase deja facultatea şi i se prevestea un viitor strălucit în finanţe. A asaltat-o imediat, insistent, cu siguranţa lui, cu manierele lui impecabile, până când romantismul lui Ştefan a început să i se pară infantil.”

    Aşa că îl părăseşte pe acesta pentru Robert, cu uşurinţă, luând lucrurile parcă în glumă, abia peste ani, când în privirea ei se va reflectă aceeaşi suferinţă, înţelegând de fapt ce a făcut şi cât de crudă a fost:
”Se jucase prosteşte cu un cuvânt a cărui greutate nu o pricepuse nici când îi văzuse durerea întipărită pe faţă. A înţeles târziu, atunci când îşi privea propriul chip în oglindă iar privirea ei trăda aceeaşi suferinţă, a aceluia căruia i s-a furat speranţa.”

   Viaţa lângă Robert, cu tot confortul ei material, cu toate că are o menajeră, o slujbă frumoasă şi incitantă, este o viaţă grea. La început se mai refugia în scris, dar apoi a simţit că nu mai e prietenă cu cuvintele. Robert este gelos, posesiv, violent. Discuţiile şi ieşirile verbale se lasă cu lovituri. După fiecare astfel de episod, el încearcă să fie drăguţ, nu numai pentru că în felul lui bolnav ţine la soţia lui, dar şi pentru că ea era deşteaptă, frumoasă, cultă, dădea bine în societate şi avea nevoie de ea pentru ascensiunea lui la bancă:

La început, se prefăcuse că îl crede şi intrase în joc, sperând în sinea ei că scenele vor înceta. Mai auzise de astfel de cazuri, ce-i drept rareori. Mizase pe inteligenţa lui, dar o făcuse în mod greşit…”
“Trebuiau să pozeze încă odată în cuplul perfect: ea femeia independentă cu succes în afaceri, etalându-şi talia zveltă într-o rochie care îi venea că turnată, el, bancherul charismatic, omul de lume influent şi sigur pe el. A!…şi uman pe deasupra….”

   Nora se complăcea în viaţa asta, în relaţiile cu prietenii lui cu care nu avea nimic în comun. Ea iubea muzică de calitate, jazul, pianul, discuţiile interesante ori ceilalţi erau interesaţi doar de haine, bârfe, manele. Încearcă de vreo două ori să vorbească cu mama ei, se plânge de atitudinea lui Robert, dar aceasta nici nu vrea să audă de divorţ pe motivul ipocrit “ce va zice lumea”?

   La serviciu îşi ascundea problemele, dar menajera ei, Ileana, o vede aşa cum este un suflet chinuit. Ileana avusese şi ea parte de un bărbat violent, de-o viaţă grea, dar scăpase şi venise la Bucureşti şi muncea pentru a se întreţine pe ea şi fiul ei.

    Acasă, după fiecare episod, Nora se refugiază în pod şi reciteşte scrisorile ascunse ale lui Ştefan, încercând să-şi vindece măcar sufletul cu amintirile frumoase. Ultima bătaie, când Ileana o scoate din mâinile lui Robert şi-o duce la spital, apoi o găzduieşte o noapte la ea acasă, a fost ca un duş rece care a trezit-o din letargie. Se mobilizează şi scapă de Robert.

    Între timp este căutată de un avocat din Viena, care o anunţă că este moştenitoarea străbunicii ei, Iustina. Despre Iustina nu se vorbea în familie, doar bunicul Norei, care fusese cel mai mare băiat al ei, o pomenea cu drag şi regret şi spunea că a fost o luptătoare.

    Nora avea câteodată vise mai ciudate, uneori calme, alteori agitate, că un fel de premoniţii, dar Robert râsese de ea de fiecare dată când încercase să vorbească despre ele. Mergând la Viena, văzând casa i se pare că recunoaşte unele imagini din visele ei. Se împrieteneşte cu avocatul, de fapt fiul avocatului străbunicii ei, îi caută pe nepoţii soţului portughez al Iustinei, unul dintre ei, arhitect, se oferă să-i renoveze casa din Viena, îl găseşte şi pe fostul şofer al avocatului, bătrân, dar cu mintea clară care-i povesteşte cu drag de străbunica ei.

    Aflând povestea vieţii ei, citindu-i filele de jurnal găsite, Nora îşi dă seama prin ce vremuri şi întâmplări cumplite a trecut străbunica ei. O impresionează mai ales rândurile citite în una dintre pagini:
“L-am întrebat atunci pe Dumnezeu, am strigat, L-am întrebat de ce şi-a întors faţa de la mine şi mult timp am crezut că mi-am pierdut credinţa. Târziu, am înţeles că a fost de fapt Singurul care m-a ajutat să trec peste toate. Sper să fie lângă mine până la sfârşit.”

    Trecând printr-un viol, neajutată de tatăl ei, Iustina a trebuit să-şi părăsească băieţii şi să plece departe. A avut o căsătorie zbuciumată cu Paolo, ucis în timpul războiului. Manuel, strănepotul lui Paolo, este cel care îi povesteşte Norei mai multe despre străbunica ei, despre Max, câinele a cărui statuie o găsise în casă, despre implicarea lui Paolo în lupta împotriva nemţilor, despre bunica lui, Margarida, care a fost ajutată de cumnata ei. Tot însoţită de Manuel vede vechea moşie a familiei de la Sintra, un loc sumbru pe care-l visase şi care Iustinei nu-i plăcuse niciodată. Manuel îi spune râzând o poveste despre o familie care deţinuse locul şi practicase magia şi deşi Nora e convinsă că e doar o legendă, totuşi locul are ceva sinistru:
Îmi tot spun că-i o prostie, ziua, când văd florile albastre deschise pe pământul gol, mai mult piatră, dar ceva îmi spune că acolo se ascunde un lucru ce nu trebuie stârnit, sentiment confirmat..”

   Rezolvarea problemelor cu Robert, mica răzbunare, divorţul şi liniştea casei care rămâne numai a ei, o determină să se liniştească şi să se gândească la viitorul şi opţiunile ei. Se gândeşte şi chiar are o tentativă de-al căuta pe Ştefan, dar e conştientă că au trecut anii şi amândoi s-au schimbat şi au alte vieţi:
“L-ar fi căutat cu încăpăţânare pe Ştefan al ei, în încercarea de-a se regăsi, şi ar fi constatat că Ştefan al ei n-avea decât puţine în comun cu bărbatul care stătea acum la masa de la geam, aşteptând o Nora care de fapt, nici nu mai există”.

     Nora începe din nou să scrie şi pune pe hârtie povestea Iustinei şi a ei, simţind cumva că străbunica ei îi insuflase curajul de-a se desprinde de trecut şi de-a merge mai departe:
   “Îi datora acestei femei propria eliberare de trecut, pentru că în ultimele săptămâni, Nora îşi trăise prin cuvintele Iustinei propria suferinţă şi propriul deznodământ.”
   “În sfârşit începea să respire în propria ei casă şi într-o zi a înţeles că despovărarea pe care o simţea nu venea numai din faptul că scăpase de Robert, ci şi pentru că, în sfârşit, se eliberase de Ştefan”
   “…pentru că Manuel Fereira, ei bine el însemna altceva. Avea să o ia încetul cu încetul, fiecare zi pe rând fără să se grăbească, să-l cunoască aşa cum nu avusese răbdarea sau inţelepciunea de a-i cunoaşte pe niciunul dintre bărbaţii care trecuseră prin viaţa ei.”
   “Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

   Alina–Maria Duţă ne-a spus în cuvinte simple, dar sensibile o poveste, care poate fi povestea de viaţă a oricăruia dintre noi, dar ca s-o savuraţi trebuie s-o citiţi. Se ascunde în paginile cărţii un amalgam de sentimente şi trăiri: dragoste, ură, răzbunare, lacrimi şi zâmbete, vise şi speranţe.
     Semnificativ rămâne şi citatul de pe coperta cărţii:
    “Cele mai sfredelitoare cuvinte, citite pe urmă cu aviditate de generaţii întregi, s-au născut din durere, nu din fericire.
    Seninătatea nu impresionează pe nimeni dacă nu e însoţită de dramă, viaţa este pusă în valoare numai atunci când este înconjurată de suflul morţii.”

Cartea Înstrăinare de Alina-Maria Duță este oferită de Editura Eagle şi poate fi comandată de pe site-ul editurii.

Dulciuri amare, de Roopa Farooki-prezentare

Număr pagini: 346

   În Bangladeshul anilor 1950, o adolescentă precoce şi neînfrânată pune la cale o căsătorie genială cu un romantic incurabil şi bogat, Ricky Karim, prinzându-l într-o pânză de minciuni pe care o împletise împreună
cu tatăl ei viclean şi lipsit de scrupule.
Şi astfel, în noaptea nunţii lui, crezându-se însurat cu sufletul lui pereche, o tânără educată care citea sonete şi juca tenis, Ricky descoperă îngrozit că proaspăta lui soţie este de fapt fiica leneşă şi analfabetă a unui proprietar de magazin.
În timp ce Ricky şi Henna tolerează forţaţi de împrejurări căsătoria lor de convenienţă lipsită de dragoste, viitorul lor pare cel al unor vieţi duble trăite în minciună – o tradiţie de familie secretă moştenenită de fiica lor Shona, care se căsătoreşte pe ascuns cu iubirea vieţii ei, optând să trăiască deasupra unei cofetării indiene din sudul Londrei din anii 1980.
Însă, două decenii mai târziu, cu propriii ei copii ajunşi mari, Shona este cea care este forţată să afle adevăruri deloc plăcute despre cei pe care îi iubeşte şi să accepte minciunile care reuşesc, superficial, să ţină unite cele trei generaţii ale familiei ei… dar care de fapt îi dezbină.

Sursa: Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
4

 

Întoarcere la casa de vară, de  Jude Deveraux-recenzie

Titlu original: „Return to summerhouse”

Traducere: Anca Nistor

Editura Miron

Număr de pagini: 367

 

   Vara vine pe nesimţite. Intră în casele noastre precum o fantasmă şi ne învăluie în mantia sa de satin înflorat. Nu ne mai dă drumul… Misterul ne învăluie, greierii cântă la ferestre, totul pare că se trezeşte la viaţă după un lung somn. Precum vara care readuce zâmbetele pe faţă, la fel, cartea de faţă mi l-a redat pe al meu. Nu judeca volumul nici după copertă sau după primele trei capitole este o vorbă care nu îşi schimbă sensul, dar determină pe cel care citeşte să îşi modifice punctul de vedere radical. Lăsăm de acum în spate prejudecăţile şi haideţi să ne avântăm într-o lume absolut normală, în care trei femei care nu au nimic în comun, care se disting precum acul de aţă, să ajungă să călătorească în timp pentru a putea să repare o viaţă, lumea unei persoane sau a alteia, arborele genealogic, în care vor găsi o iubire şi…încă un mic ingredient, o speranţă de mai târziu.

   Jude Deveraux(Jude Gilliam) s-a născut pe data de 20 septembrie 1947 în Fairdale, Kentuky şi este autoarea a peste 40 de volume care au fost trecute pe lista „The New York Times Best Selle list”. Este cunoscută pentru romanele istorice de dragoste: povestirile sale au de cele mai multe ori în centru eroine puternice care îşi duc viaţa în anii trecuţi ai secolului al XIX-lea Colorado sau New Mexico. Câteva dintre volumele publicate de aceasta sunt „Fecioara”(1988), „Iubire de catifea”(1982), „Invitaţia”(1994).

   „Întoarcere la casa de vară” se deschide cu prezentarea unuia dintre personajele principale ale volumului şi anume Amy. Amy cea care vrea să aibă totul mereu planificat, paturile făcute, mâncarea pregătită la ora stabilită, nimic care să iasă din ordinar. Ceva, însă se va deplasa dincolo de sfera banalului şi îi va strica personajului nostru lumea mult prea perfectă în care trăia. Amy nu a planificat doar ora mesei, ea şi-a organizat întreaga viaţă: încă de mică ştia că are să se căsătorească cu Stephen, că vor avea doi băieţi şi o fată. Din păcate a pierdut o sarcină şi acest lucru s-a resimţit ca pe o nerealizare, un eşec. Se pierde, nu mai vorbeşte cu cei din jur atât de mult, iar soţul ei caută o soluţie. Zis şi făcut: cât timp copiii şi Stephen sunt plecaţi cu cortul, Amy va pleca la…casa de vară a lui Jeanne Hightower. Ce se va întâmpla în acest loc? Va cunoaşte alte două femei: pe Faith, o văduvă care şi-a înecat tinereţea în pierderea soţului şi al prietenului din copilărie şi  Zoe, o tânără care a suferit un accident de pe urma căruia a pierdut o parte din viaţă, memoria şi când s-a trezit putea să picteze ca nimeni altul, dar tot oraşul o ura. De ce au fost aduse laolaltă? Pentru a se vindeca una pe alta. Cum începe procesul?

   Cu două vise despre trecut care…se tranformă în realitate şi câteva cărţi de vizită pe numele Madame Zoya. Amy adoarme şi se trezeşte în secolul al XVIII-lea al rochiilor mult prea mari, al bărbaţilor cu rang, titlu şi conac şi al femeilor din clasa de jos. Pe aceste meleaguri nu este decât o bucătăreasă care va fi cumpărată cu două guinee de către un bărbat care seamănă mult prea bine cu soţul său, doar culoarea părului diferă: de la blond la brunet. Nopţile nu sunt, însă prea lungi aşa că visele le urmează soarta. Ziua Amy caută informaţii despre acest „străin” şi…surpriză! Găseşte tot ceea ce are nevoie, dar îi află destinul: va fi ucis cu un pumnal în inimă. Nu după mult timp descoperă o carte de vizită a unui medium. Le aduce cu ea pe Zoe şi pe Faith, iar mediumul le va trimite în trecut pe cele trei pentru câteva săptămâni spre a-l putea salva pe acest bărbat. Ajunse în acele timpuri, fiecare va învăţa despre dragoste –  Zoe, Faith şi despre dor şi despre cum nimic nu trebuie să fie perfect pentru a funcţiona. Oare vor reuşi să îl salveze cele trei pe misteriosul din visele lui Amy, oare vor mai vrea să părăsească trecutul? Rămâne de citit…

  Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este obiectiv, omniscient şi omniprezent. Autoarea s-a concentrat mai mult pe îmbinarea dialogului, pe replici, motiv pentru care lucrarea are mai puţine descrieri spaţiale „Ce-mi pasă de societate? N-am plecat de aici de ani de zile…Am nevoie de tine, Amy…doar pe tine te mai am”. În unele situaţii, personajele se autoanalizează psihic „Amy se gândi că se descurca bine cu Faith şi Zoe, pentru că nu le lăsa să vadă cât de mult o tulburau acele vise. Gândul că trăia acele vise până într-atât că se trezea cu urme ale lor pe trup era destul…o tulburau pe dinăuntru, în minte. Acel Hawthorne părea să însemne ceva pentru ea ”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Întoarcere la casa de vară, de Jude Deveraux a fost oferită de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi librarie.net

 

 

by -
14

Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

           Greşeală fatală, de Sophie Hannah-Editura Nemira-recenzie

Titlu original: The Telling Error

Traducere: Ioana Vacarescu

Editura Nemira

Colecţia Suspans

Data apariţiei: 3 Mai 2017

Număr pagini: 424

Gen: thriller psihologic, mister, suspans

Seria Culver Valley Crime/ Spelling CID : 1.O păpușă sau alta – Little Face (2006), 2. Hurting Distance (2007), 3. The Point of Rescue (2008), 4.The Other Half Lives (2009), 5. A Room Swept White (2010), 6. Lasting Damage (2011), 7. Kind of Cruel (2012), 8. The Carrier (2013, 9. Greșeală fatală – The Telling Error/ Woman  with a Secret (2014), 10.The Narrow Bed (2016)

   Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de scena crimei.

   „Puțini scriitori o pot egala pe Sophie Hannah la intrigi ingenioase și răsturnări ca într-un montagne-russe.“ Daily Express

    „Un fel de Agatha Christie în cea mai reușită formă a ei, dar actualizată pentru epoca Twitterului și a întâlnirilor online, cu toată frumusețea și ticăloșia lor.“ The Independent

                              Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

  Scurta descriere de mai sus, m-a intrigat suficient de mult cât să-mi doresc să citesc cartea. Cum nu știam nimic despre autoarea Sophie Hannah, am făcut câteva investigații pe internet și astfel am descoperit, cu mare bucurie, că este o fană a îndrăgitei scriitoare Agatha Christie (pasiunea ei datează din copilărie), iar pe Hercule Poirot îl consideră cel mai mare detectiv fictiv din toate timpurile. Interesant este că, în anul 2014, a primit dreptul de a continua seria originală a Agathei Christie. Dar având în vedere că scriitoarea are un stil distinctiv, Sophie Hannah nu a vrut să o imite, știind de la bun început că ar fi eșuat, așa că și-a inventat propriul ei protagonist și un stil puțin asemănător

   Aflând toate aceste informații, am vrut să văd dacă “The Independent” a avut dreptate, atunci când a considerat-o pe Sophie Hannah un fel de Agatha Christie mai modernă și, trebuie să recunosc că am observat o anumită influență a acesteia prin: atmosfera stranie, dorința personajelor de a-și păstra cu strășnicie secretele, cazul nu va fi  rezolvat conform standardelor moderne (amprente, discuții cu medicul legist etc), ci în mod clasic (discuții cu suspecții, încercarea de a le întinde capcane), detectivul decide să explice la final modul cum a depistat ucigașul, folosindu-se de anumite indicii.

   Romanul “Greșeală fatală” face parte din seria Culver Valley Crime/ Spelling CID și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul nouă, se poate citi și separat, fiind de sine stătător. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către detectivul Simon Waterstone și polițista Charlotte Zailer (cei doi sunt căsătoriți de  șapte ani). Demn de menționat este că seria stă la baza unui serial de televiune – Case Sensitive, difuzat pe ITV.

   Acțiunea se desfășoară pe două planuri. Există capitole scrise la persoana întâi, din perspectiva lui Nicki Clements, în care ni se dezvăluie toate trăirile ei interioare, gândurile lăuntrice, momentele cele mai dramatice din viața ei, și există capitole scrise la persoana a treia, în care sunt relatate toate etapele anchetei, pistele urmărite de polițiști. Ne sunt furnizate multe informații, dar totuși nu știm esențialul, pentru că autoarea vrea să ne țină în suspans până la final.

   Am apreciat faptul ca autoarea a știut să ofere o intrigă încâlcită, dar ceea ce mi-a stârnit interesul, a fost maniera în care a început  povestea. Ne sunt prezentate trei elemente esențiale în rezolvarea acestui puzzle. Însă care este legătura dintre ele?

   Cartea începe cu un anunț, destul de straniu, dat pe un site de întâlniri pentru sex ocazional, numit  “Intimate Links”, în care cineva caută o femeie care are un secret.

Gândiți-vă ce sentiment minunat de ușurare ați avea dacă ați împărți povara cu cineva, după chinul oribil al unei lungi tăceri, în timp ce secretul vă macină … Dacă ești persoana pe care o caut înseamnă că îți dorești cu disperare să te poți destăinui cuiva.

Aici intru eu în scenă. Eu sunt confidentul tău, dispus și chiar nerăbdător să te ascult. Ești tu, oare, deținătoarea secretului pe care  aștept să-l aflu? ”

   Apoi acțiunea se îndreaptă spre personajul Nicki Clements, care se deplasează cu mașina spre școala fiului ei. În timp ce este blocată în trafic, observă în preajmă un polițist de la secția din Spelling și asta o determină să se întoarcă din drum. De ce fuge? A făcut ceva rău? Vă las pe voi să aflați motivul.

   Iar acum trec la cel de-al treilea element important al cărții: crima. Victimă fiind un faimos editorialist de la Herald, Damon Blundy. Modul cum a fost ucis e partea cea mai stranie din carte. Au fost mai multe etape. În primul rând, a fost imobilizat. Brațele i-au fost trase în spatele scaunului, iar încheieturile i-au fost legate cu bandă adezivă. Același lucru s-a întâmplat și cu gleznele, care au fost prinse cu bandă adezivă de piciorul scaunului. Apoi criminalul l-a lovit în cap cu un obiect greu, făcându-l să-și piardă conștientă. Poliția a găsit obiectul respectiv pe podea, lângă birou: era o pilă din metal, pentru ascuțirea cuțitelor de bucătărie. Însă, nu aceasta l-a ucis pe Blundy. În încăpere s-a găsit și un cuțit, însă bărbatul nu a fost înjunghiat cu el, ci i-a fost lipit pe față, cu scotch. Mai precis, i-a fost lipit în dreptul gurii închise, acoperind-o complet. Scotch-ul îi acoperea cu totul și partea  din jos a feței, inclusiv nasul. L-a sufocat. Lama cuțitului, lipită de buzele cadavrului, era ascuțită. Medicul legist a găsit dovezi care susțin ipoteza că a fost ascuțită chiar în camera aceea, iar detectivii presupun că acest lucru s-a întâmplat după ce victima a fost legată de scaun și a leșinat în urma loviturii. În plus, deasupra șemineului, cineva a scris cu litere mari, roșii: “Nu este mai puțin mort.

   Detectivilor le-a fost foarte ușor să analizeze laptopul mortului, fiindcă ucigașul a scris pe o foaie  A4, lăsată pe birou, parola “Riddy111111”.  Acesta parolă i-a condus pe polițiști direct în inbox-ul căsuței de e-mail a victimei, iar acolo au găsit un e-mail necitit, trimis de o persoană cu numele Nu Mai Puțin Mort. În mesaj nu era scris nimic, însă era atașată  o fotografie care înfățișa o persoană stând în picioare chiar în încăperea aceea, lângă victima leșinată (încă nu fusese ucisă). Persoana respectivă purta un costum de protecție asemănător celor din filmele în care are loc o epidemie, care acoperea corpul din cap până în picioare. Ucigașul, imposibil de identificat pentru că nu avea privirea îndreptată spre cameră, ținea un braț întins, pentru a face poza, iar în celălalt ținea un cuțit ridicat deasupra pieptului bărbatului leșinat, într-o poziție ce sugera că acesta avea să fie înjunghiat dintr-o clipă în alta. Cuțitul din fotografie era același care fusese, în cele din urmă, lipit peste gura bărbatului, sufocându-l, în loc de a-i vărsa sângele.

   Fără discuție, e vorba de o crimă premeditată. Nu încape îndoiala că ucigașul știa parola victimei. Cum?  Și de ce a lăsat-o la vedere? Nu există niciun semn că ar fi intrat în casă prin efracție, deci Damon cunoștea persoana și a lăsat-o de bunăvoie să intre. Însă există câteva întrebări. De ce a venit acasă la victimă cu un cuțit și cu o pilă pentru ascuțit, dacă ucigașul nu avea de gând să-l înjunghie? De ce a ascuțit cuțitul chiar la locul crimei, dacă tot ce voia să facă era să i-l lipească de față?  De ce a preferat să-l sufoce? A vrut să-l ucidă cu un cuțit, dar nu să și-l înjunghie. De ce nu?  De ce voia ucigașul să se asigure că poliția avea să găsească e-mailul cu fotografia? Iar fotografia  trimisă, ce rost a avut? Ce încerca ucigașul să transmită? Cine l-a omorât?

   O mulțime de oameni l-au urât pe Damon Blundy din cauza editorialelor semnate de el. Părerile lui au enervate un număr imens de oameni: femei, evrei, musulmani, atei, jurnaliști. Ce mai, chiar pe toată lumea. Vinovate de moarte lui Blundy pot fi și cele două foste soții. Ambele relații s-au încheiat cu o ură reciprocă. Până și actuala soție este suspectă, având în vedere că ea a descoperit cadavrul și avea un motiv: descoperise că soțul se prefăcuse că o iubeşte…

   Ce legătură există între aceste trei evenimente descrise la începutul cărții? Cine este persoana care caută o femeie ce deține un secret? Ce legătură există între Damon Blundy și Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Și având în vedere că ea nu l-a întâlnit niciodată, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. Dar cum de a ajuns suspectă?

   Nicki Clements (44 de ani) este căsătorită, are doi copii și în urmă cu șase luni s-a mutat cu familia din Londra în Spelling. De câțiva ani a prins gustul pentru conversații cu străinii în lumea virtuală (gândind că dacă nu se întâlnea cu acei bărbați, nu făcea ceva chiar așa de rău). Ultimul ei iubit virtual este Gavin, iar mesajele dintre ei au conotații pornografice. Se simte foarte atrasă de el. Niciunul dintre iubiții ei din viața reală, nu fusese atât de lipsit de inhibiții în ceea ce privește cuvintele pe care acesta le folosește. Practic el i-a înlăturat toate inhibițiile. Tot ce știe de spre Gavin e că are 45 de ani, e căsătorit, nu are copii și lucrează de acasă. Asta i-a spus el, cel puțin. Ca orice relație online, e posibil ca absolut nimic să nu fie adevărat. Însă ei nu-i pasă.

De asta mint, țin secrete și îmi asum tot felul de riscuri nebunești. Nicio substanță chimică din lumea asta nu mi-ar putea oferi o asemenea senzație: fiorul, euforia de a fi atât de dorită, atât de căutată.

   În ciuda faptului că mi-a plăcut foarte mult povestea, misterul care planează asupra personajelor, răsturnările de situație, nu am putut să mă atașez de Nicki Clements. Mi s-a părut o ființă apatică, instabilă emoțional, autodistructivă, toxică, prea anxioasă. Nici măcar nu am putut s-o compătimesc. Respectul de sine îi este scăzut, și chiar ea recunoaște că a făcut sex când nu voia, ca să facă pe plac persoanelor de lângă ea. Își înșeală soțul, pe care de altfel îl iubește, de dragul aventurii. M-a iritat modul ei de gândire. Nu se poate opri din a minți pe toți. Se decide să mintă în legătură cu ceva minor, chiar dacă știe că detectivii pot descoperi foarte ușor adevărul. La început nu am înțeles de ce procedează așa, dar mai târziu am aflat: ea este o mincinoasă compulsivă, o mincinoasă patologică. Nu minte doar ca să scape din vreo încurcătură, cum fac cei mai mulți oameni, ci i se pare distractiv să mintă.

“Nu înțeleg cum reușesc să fac asta: să mă mint singură și să mă cred, chiar în timp ce știu că mint.”

 “De câte ori îl mint pe Adam, simt un val de spaimă pe care mă zbat să-l depăşesc. Mă îngrozește gândul la răul pe care îl fac relației noastre: o întinez cu minciuni, îl îndepărtez tot mai mult de mine cu fiecare manipulare. Am trăit o vreme prea îndelungată cu spaimă asta, poate că într-o bună zi am să-l împing atât de departe, încât n-am să-l mai pot aduce înapoi atunci când voi fi pregătită.”

  V-am arătat cine este Nicki, însă vă las pe voi să descoperiți cum a ajuns suspectă în cazul uciderii editorialistului Damon Blundy. Dar este ea cu adevărat vinovată? Dacă nu, cine e ucigașul? De ce a fost omorât Blundy?

“Cele mai mari greșeli le facem tocmai atunci când ne imaginăm că știm ce simt alții și când presupunem că facem ce-i mai bine pentru ei. În vreme ce nimeni nu ne cunoaște propriile nevoi mai bine decât noi înșine.”

“De ce pune toată lumea atâta preț pe sinceritate? Își pune vreodată cineva întrebarea: de ce e greșit să minți sau pur și simplu presupun cu toții că așa este? Ce-ar trebui să facem când lumea în care trăim se așteaptă ca noi să fim într-un fel anume, însă chiar nu putem?”

                                                         “Vreau un secret

   Vreau să am în viața mea ceva palpitant, un lucru despre care să nu mai știe nimeni. Nu neapărat ceva sexual, nu neapărat o aventură, dar cu siguranță ceva ce va trebui să țin secret față de toată lumea. Poate chiar ceva un pic periculos. Mi-ar plăcea să primesc răspunsuri de la cei care cred că pot fi acest secret. Aș vrea să găsesc un bărbat care, odată ce devine secretul meu, nu mă va lăsa să țin secrete față de el. Vreau pe cineva care nu se va da înapoi de la nimic pentru a afla până și cel mai mic secret al meu. Promit c-am să-i întorc favoarea.” 

   “Greșeală fatală” este o carte care merită citită, fiind suficient de captivantă si plină de mistere încât să fie o lectură atractivă. O recomand tuturor celor care îndrăgesc genul thriller psihologic și celor care sunt fani Agatha Christie.

Despre autoare:

   Sophie Hannah s-a născut în 1971 la Manchester. Între 1997 și 1999 a studiat la Trinity College, Cambridge, iar în perioada 1999–2000, la Wolfson College, Oxford. Este autoarea mai multor thrillere psihologice – Little Face (O păpușă sau alta)Hurting Distance, The Point of Rescue, The Other Half Lives și A Room Swept White – devenite aproape imediat dupa publicare bestselleruri internaționale. Little Face si Hurting Distanceau fost nominalizate pentru Theakston’s Old Peculier Crime Novel of the Year Award. O păpușă sau alta (Nemira, 2011) a fost, de asemenea, nominalizat pentru IMPAC Award. În anul 2004, i-a fost decernat marele premiu în cadrul festivalului de proză scurtă Daphne du Maurier, pentru povestirea „The Octopus Nest“. Sophie Hannah a publicat și cinci volume de poezie, studiate în prezent în învățământul superior din Marea Britanie. În 1997, volumul de poeme Pessimism for Beginners a fost nominalizat pe lista scurtă a prestigiosului T.S. Eliot Award.

 Cartea Greșeală fatală de Sophie Hannah a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă imagini: pinterest.com

“până şi cele mai importante lucruri pot fi uitate”

 

Rugul, de György Dragomán-când Isabel Allende o întâlnește pe Sofi Oksanen în Transilvania

Editura Polirom
Anul apariţiei: 2015
Titlul original: Máglya
Traducere: Ildiko Gabos-Foarţă
Nr. pagini: 344

 

    György Dragomán, de fapt Dragomán György – la unguri asta cu numele şi prenumele de-a-ndoaselea e chiar ceva ce aparţine specificului cultural, nu a încercat să fie impus comunistoid-organizatoric – este un tânăr scriitor maghiar născut în România, ce a devenit prin romanul său de căpătâi, Regele alb, unul dintre cei mai apreciaţi, premiaţi şi tălmăciţi în alte limbi, autori din Ungaria.

    Rugul a apărut în 2014, la aproape un deceniu după Regele alb – ce-a tot crescut în traduceri (s-au depăşit treizeci de limbi), aşa că poate fi considerat un roman de maturitate deplină al scriitorului şi publicarea lui, una în regim de vedetă locală.

   Povestea debutează într-un orfelinat, din perspectiva unei adolescente de 13 ani, Emma, odată cu apariţia bunicii sale despre care nu ştia nimic, venită să o revendice. Părinţii fetei nu i-au vorbit niciodată despre trecutul lor şi ivirea bătrânei în viaţa sa este o explozie de revelaţii, sentimente şi concepte noi.

   Retrasă în sine după moartea mamei şi a tatălui, Emma manifestă un comportament cvasi-autistic. Îşi exteriorizeză prea puţin trăirile, iar când o face izbucneşte în reacţii agresive sau violente. Încearcă să îşi îndepărteze din minte orice gând tragic despre decesul alor săi şi să ignore schimbările din jur, lăsându-se în voia valului şi adaptându-se amorf la orice nou mediu.

   Ajunsă în casa bunicii, magia şi vraja se strecoară în viaţa ei. Natural, firesc, la fel ca noii colegi de şcoală, prietenul biciclist cu un şoim pe umăr sau antrenamentele pentru orientare turistică şi alergările pe teren accidentat, ce le presupune noua activitate sportivă. Bunica sa are însuşiri paranormale şi ea pare să le fi moştenit şi să-i prindă trucurile magice foarte uşor.

   Posibilitatea de a comunica cu fantoma bunicului, citirea viitorului, influenţarea îndeplinirii dorinţelor, animismul, interacţiunea spirituală cu fauna, flora, insectele şi creaturile telurice care prind viaţă, toate se dezvăluie rând pe rând, ca făcând parte din panoplia vrăjitorească a bunicii ei. Seninătatea cu care le acceptă Emma şi uşurinţa cu care le deprinde, demonstrând că mereu au fost prezente în aura sa, acum fiind doar îndrumată în accesarea lor.

    În planul frust al realului, Emma a nimerit într-un orăşel de provincie încă afectat de proaspăta Revoluţie. Rănile ciocnirilor care au dus la schimbarea regimului nu s-au vindecat, societatea nu şi-a regăsit încă făgaşul normal. Conflicte stranii, referitoare la trecut, la atitudini politice sau trădări, pe care fata le percepe secvenţial, tulbură viaţa comunităţii. Pentru ea mult mai vii sunt contradicţiile de la şcoală cu colega de bancă impusă, Krisztina, sau îndrăgostirile succesive de Ivan şi Peter, dar chiar şi acestea ajung să fie influenţate de torentul subteran vijelios al antagonismului post-revoluţionar.

   Misterele ce stau în spatele acestei istorii zbuciumate, care include nu numai Revoluţia, dar şi perioada pogromurilor naziste ale celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi secretele personale, familiale, încep să se dezvăluie încet-încet în faţa ochilor fetei, ce ajunge nu numai să îşi cunoască astfel bunica, mama, tatăl, bunicul şi trecutul lor, dar şi să se maturizeze, să devină conştientă de locul ei în lume şi felul cum se raportează la societatea zăpăcitoare.

    Un mod aparte de a restaura amintirile sunt flashback-urile bunicii, care refac povestea încercării ei de a îşi salva în tinereţe prietena evreică de la deportare. Perspectiva sa are o curgere melancolico-fatalistă, cu verbele la persoana a doua acumulând fluența unui vis cu final ştiut, coşmaresc, imposibil de modificat. Umbrele trecutului se strecoară episodic în existenţa de azi, cu fiecare rememorare a bătrânei.

   Felul de a povesti din punctul de vedere al fetei este mai direct, mai simplu, mai sacadat, la persoana întâi, dar şi pe ea o însoţeşte un val de visare care atinge deseori planul real. Oniricul nu e parcelat clar şi conştiinţa Emmei glisează dintr-o dimensiune într-alta.

   Farmecele şi descântecele învăţate de la bunică au toate specificitatea locului şi pornesc de la gesturile milenare ţărăneşti, de a pregăti masa sau de a săpa în grădină, din comuniunea omului cu natura şi amestecarea fluidelor corporale, dintre care cel mai valoros e mereu sângele, cu ţărâna şi sevele plantelor. Vrăjile sunt privite nu atât ca modalităţi de a rezolva problemele complicate ale existenţei profane, cât drept posibilităţi de evadare în altă dimensiune a simţurilor.

 

    Însăşi localizarea orăşelului bunicii, în care este adusă Emma, nu are o geografie exactă. Istoria lui poate fi a oricărui burg minuscul sau sat mai măricel, transilvan, şi a niciunuia atestat. E inutil să încerci să recunoşti fapte reale istorice, scriitorul a creat din evenimente, în primul rând o atmosferă psihic apăsătoare, tulburările nu au corespondenţe faptice din vremea aceea, decât ca mari probleme tipic post-revoluţionare: securişti reciclaţi, muncitori manipulaţi, vânătoare de colaboraționiști ai vechiului regim – degenerând inevitabil în suferințe pentru nevinovaţi. Ceea ce se pierde în structurarea logică a unor confruntări politice se câştigă în analiza psihologică a personajelor, asupra căreia autorul se concentrează.

   Dacă e să fac vreun reproş romanului, ar fi cel subiectiv de a aborda universul feminin sensibil şi intuitiv, la cârmă cu un bărbat-autor. Este greu de conceput că ai putea să limitezi vreodată domeniul de vânătoare al unui scriitor, dar ar trebui să existe o auto-reţinere în a prezenta ca mascul perspectiva feminină adolescentină. Nu ştiu dacă György Dragomán are o fiică de vârsta Emmei şi cât timp a petrecut studiind-o pentru a-şi întrupa personajul (nu cred că i-ar fi permis ea … lol), oricum, rezultatul nu este convingător, chiar ţinând seama şi de trauma pierderii părinţilor. Personaja lui pare băiatul pălit de vertij din De veghe în lanul de secară, o creatură autistă care de abia înţelege ce se întâmplă în jur, fără nicio curiozitate feminină şi fără sentimente potrivite cu vârsta sau sexul ei. Nu s-a căzut de acord pe degeaba că fiecare ar trebui să scrie despre ce cunoaşte. În ziua de azi a devenit irelevant cum crede un scriitor-bărbat că gândeşte o fată. Pentru că, Slavă Domnului, sunt acum destule autoare femei care să ne spună ele ce le-a trecut prin cap la primul ciclu sau cum se simte vântul pe fese şi de ce sunt în pragul isteriei, nu se mai simte nevoia unui balzacian salvator epocal care să ne prezinte asemenea senzaţii intime fizico-psihologice ale altui gen.

   Există o puternică simbolistică animalieră şi insectivoră în carte, fără a fi atât de pregnantă încât să o integreze în vreun curent simbolist. Cel mai puternic leitmotiv dintre toate, fiind chiar cel al rugului. Simbol ce, de altfel, dă titlul volumului și revine de trei-patru ori pe parcursul istorisirii, definind de fiecare dată o etapă, o schimbare, o revoluţie, un nou început, o purificare.

    Rugul este un roman experimental, cuprinzând elemente simbiotice ale tuturor genurilor de creaţie epică sau lirică. Unul în care magia se scurge în realitatea minimalismului post-comunist şi îi reactivează farmecul şi tragismul trecutului. Pentru cunoscătorii marilor succese ale literaturii est-europene sau sud-americane, care au şi ele bestseller-urile lor internaţionale, cea mai bună recomandare este să remarci că în cartea lui Dragomán, Isabel Allende o întâlneşte pe Sofi Oksanen în Transilvania şi pun de-o şuetă în jurul focului, sub un cer magic. Pentru conformitate, autorul Rugului consemnându-le poveștile întrepătrunse.

Cartea Rugul de György Dragomán a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Sursa foto: Pinterest

Păcate sacre, de Nora Roberts-Editura Miron-prezentare

Editura Miron

   De dogoarea verilor din Washington nu poţi scăpa… şi nici de contorsionata slujbă a “Preotului” – un nebun care strangulează blonde zvelte, drăguţe, cu eşarfa de mătase albă folosită de preoţi la oficierea serviciului divin, lăsînd lîngă acestea notiţe prin care îşi absolvă victimele de păcate.
Ceea ce le dă cu adevărat de furcă frumoasei Tess Court şi lui Ben Paris – doi pasionaţi ai profesiilor lor şi care nu reuşesc să păstreze o distanţă profesională între ei, este flacăra pasiunii oarbe, fierbinţi.
Tess Court, psihiatrul de elită, desemnată de primar să se ocupe de acest caz este zveltă, drăguţă şi blondă…
Ben Paris, un ofiţer de poliţie plin de magnetism, care se ocupă de investigaţii, nu îi poate rezista lui Tess.
Dar mai este cineva care a pus ochii pe Tess… cineva care visează să o salveze, să-i cureţe sufletul de păcate, recurgînd la insolita lui metodă de absolvire în noaptea tăcută, fierbinte.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, librarie.net. Editura Miron

Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului, de Giulietto Chiesa-recenzie

Editura: Corint

Colecția Istorie

Anul: 2016

Număr pagini: 192

Prefaţă: Roberto Quaglia

Cuvânt înainte: Vasile Ernu

Format: 200 x 130 mm

Traducere: Gianina Tivdă

 

   Conform dicționarului, fobia reprezintă „cea mai răspândită dintre tulburările de anxietate. Ea se manifestă printr-o frică iraţională, excesivă şi nejustificată în prezenţa sau anticiparea întâlnirii cu un anumit obiect, animal sau situaţie”. Nu demult am citit cartea „Putin. Biografia interzisă”, scrisă de Stanislav Belkovski, de aceea, a fost imposibil să ratez „Putinofobia”… poate pentru că versiunea lui Giulietto Chiesa avea toate premisele unei cărți cu perspective complet diferite față de ceea ce citisem înainte… așa am crezut înainte să încep să citesc.

   Giulietto Chiesa – despre care știam doar că este un renumit jurnalist italian – „a fost corespondent de presă la Moscova timp de 20 de ani pentru ziarele L’Unita și La Stampa. A colaborat cu principalele canale de televiziune italiene, printre care TG5, TG1 și TG3. Este comentator pentru cele mai importante televiziuni rusești și este singurul jurnalist italian citat de mai multe ori în autobiografia lui Mihail Gorbaciov, căruia i-a luat numeroase interviuri. Scrie pentru site-ul megachip.globalist.it. și este fondatorul și directorul televiziunii on-line Pandoratv.it. Specialist în politică internațională, cercetător în domeniul comunicării, a fondat mișcarea politică și culturală „Alternativa”. Printre cărțile publicate se numără La guerra infinita (2003), Superclan. Chi comanda l’ economia mondiale? (cu Marcello Villari, 2003), Barack Obush (cu Pino Cabras, 2011) și E arrivata la bufera (2015)”, se precizează încă de la prima pagină.

   Poate că numele autorului, „Chiesa”( biserică în limba italiană), l-ar putea eticheta pe acesta cu atribute de o înaltă pioșenie, însă adevăratul său caracter, relevat din cărțile și articolele publicate până acum, dar și din emisiunile TV, este unul de acerb teoretician al conspirațiilor. Implicat și în politica italiană, Chiesa, un fin cunoscător al comunicării interumane, devine un adevărat formator de opinii, foarte iubit și apreciat de publicul care îi urmărește cu maxim interes emisiunile sau materialele scrise… dar… așa cum spuneam la început… astăzi vom vorbi despre fobii, despre acele frici inexplicabile care se instalează în minte și devin una cu posesorul acesteia.

   „Putinofobia” tratează un subiect delicat, mai ales in actualul context geopolitic: frica Occidentului față de Rusia. Da, Putin e un subiect trendy astăzi, însă sentimentele Occidentului față de Rusia sau de fosta Uniune Sovietică au fost dintotdeauna de reticență, de anxietate, de frică. Ce s-a schimbat, totuși? S-au schimbat modalitățile prin care această frică (devenită, cu ajutorul media, fobie) este gestionată. Cu alte cuvinte, problema s-a acutizat; ceea ce părea să fie doar o stare de reticență, s-a transformat acum într-o adevărată obsesie, care, la momentul actual, poartă numele de „putinofobie”… iar în acest moment, merită să-l menționez pe Vasile Ernu (cel care a scris prefața cărții) care afirmă că: „cel mai grav lucru este atunci când facem dintr-un politician puternic, precum Putin, liderul unui stat cu vechi tradiții imperiale, un obiect al adorației sau fobiei. Putin nu trebuie nici iubit, nici urât, ci doar înțeles pentru a putea analiza lucid situația, pentru a putea construi o strategie și o tactică utile intereselor noastre. Avem noi astfel de analize sau de strategii? Mai degrabă nu, dar iată o carte care ne poate aduce cu picioarele pe pământ. Niciodată nu strică mai multă reflecție. Mai ales când este vorba de <sindromul Putin>”.

   Vasile Ernu este scriitor român, eseist, comentator politic. Și-a început studiile în URSS și le-a continuat în România. După debutul său literar, cu romanul „Născut în URSS”, cariera sa urmează o traiectorie ascendentă, care implică articole în numeroase publicații, dar și alte cărți și apariții la diverse emisiuni cu dezbateri politice.

   Analizând tendințele politicii mondiale actuale, există personalități politice remarcabile care împart lumea în două: Putin și restul lumii, subliniind puterea magnifică, dar și potențialul pericol pe care acesta îl prezintă. Giulietto Chiesa, din prisma experienței sale de jurnalist, dar și de atent cunoscător al comportamentului uman și al comunicării, nu face din „Putinofobia” un tratat stufos de analiză politică, ci încearcă să descrie un trend care se poate transforma într-un pericol, acela al obsesiei occidentale în raport cu Putin. Stilul folosit de Chiesa demonstrează nu doar faptul că acesta excelează în jurnalism, ci relevă și o excelentă abilitate de a se arăta obiectiv și transparent.

  Pentru că politica e un subiect extrem de delicat, iar Putin a ajuns un motiv de polemici și interminabile discuții, din cărțile scrise pe această temă, un lucru e clar: în jurul personalităților mondiale remarcabile există întotdeauna o prismă care reflectă publicului o variată paletă de modalități de recepție. Așa se explică de ce pentru unii Putin e un adevărat erou, un om puternic și echilibrat, în timp ce pentru alții e un real pericol.

   Așa cum explică și Vasile Ernu în prefața cărții, modul în care este privit un personaj politic de talie mondială depinde în foarte mare măsură de abilitatea media de a construi imaginea acestui personaj, de a-i atribui calități sau defecte care să declanșeze păreri pro sau contra din partea omului simplu. Cu alte cuvinte, manipularea e o strategie prin care fiecare om politic poate fi prelucrat în funcție de intențiile echipei din spatele său sau a adversarilor. Dar, nu pe strategii de manipulare aș vrea să insist, ci pe mesajul cărții și pe perspectiva lui Chiesa. Încă din titlu, am avut senzația că această carte nu e atât de mult despre Putin, ci mai mult este despre angoasele occidentului. Terorism, crize economice interminabile, calamități naturale… iată subiecte care pot deveni adevărate angoase nu doar pentru occident, ci pentru întreaga lume, iar în ultima vreme, perspectiva unor eventuale dezastre naturale pare să aducă la masa comunicării conducători care nu se au neapărat la inimă. Se pare că s-a irosit destul de mult timp teoretizând și insistând pe probleme de atribuire a ierarhiei mondiale, iar problemele legate de mediu s-au acutizat, ajungând la un nivel care face ca celelalte probleme să pălească.

   Din acest punct de vedere, cartea nu e doar despre Putin, nu e doar despre Rusia, ci e despre întreaga lume, despre Pământ văzut ca un întreg și despre incapacitatea umană de a se uni pentru a se salva din propriile greșeli.

   „Putinofobia” e o expunere a istoriei, o subliniere a unor evenimente istorico-politice esențiale în configurarea realității de astăzi. Giulietto Chiesa readuce în discuție elementul trecut, pentru a explica de ce această fobie este una inexplicabilă. Obiectivitatea lui Chiesa reiese nu doar din abilitățile sale de jurnalist, ci și din munca sa de cercetare, rezultatul fiind o analiza profundă, bine punctată, cu argumente solide, totul într-o carte ușor de asimilat. Chiesa nu este singurul scriitor care publică o carte cu acest punct de vedere, câștigându-și astfel simpatia unora, dar și antipatia celor care văd în Rusia și în Putin un dușman atât de aprig, încât să declanșeze o adevărată fobie.

   Cartea nu este foarte voluminoasă, stilul informativ este lejer și ușor de asimilat, autorul spune multe în cuvinte puține (dar potrivite).

   Recomand cartea pasionaților de istorie, celor care vor să citească și altceva decât critici acide la adresa Rusiei și a lui Putin, celor care vor să se informeze din multiple surse pentru a avea o viziune amplă asupra actualelor circumstanțe.

Cartea Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului de Giulietto Chiesa a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

%d bloggers like this: