Tags Posts tagged with "carti"

carti

Galben de Crome, de Aldous Huxley-prezentare

Traducere din limba engleză şi note de Daniela Rogobete

   Galben de Crome, primul roman al lui Huxley, apărut în 1921, este o satiră socială rafinată, de un umor subtil, care ia în derîdere modele şi snobismul „lumii bune” britanice, cu toanele, preţiozitatea şi superficialitatea ei. Personajul central al cărţii, tînărul poet Denis Stone, soseşte într-o vizită la conacul Crome al familiei Wimbush. Aici întîlneşte o întreagă societate venită să se destindă. Astfel, romanul explorează o reţea de relaţii şi raporturi sociale din cele mai diverse, căci fiecare personaj are cîte o obsesie ce-l marchează. Henry Wimbush, proprietarul domeniului Crome, un aristocrat bonom şi rupt de realitate, scrie o istorie a familiei, ceea ce-i permite lui Huxley să insereze cîteva pagini de un umor savuros din acea prezumtivă istorie. Soţia lui Henry, Priscilla, pariază maniacal la curse şi la meciuri de fotbal pe baza horoscoapelor. Mary Bracegirdle e obsedată de „reprimările” sexuale şi cade în plasa unui cuceritor de profesie. Domnul Scogan, un mizantrop ratat şi cinic, îşi expune tuturor teoriile despre omenire. Denis însuşi, îndrăgostit fără speranţă de tînăra Anne, compune în minte versuri care să-i definească stările, dar amînă mereu orice decizie. Întreaga lume descrisă aici de prozatorul britanic are un aer mecanic şi ridicol, fără a fi lipsită de umanitate, iar ironia şi şarja comică sînt omniprezente.

„Iată o carte mult prea ironică pentru a fi numită satiră şi mult prea sarcastică pentru a fi considerată ironică. E genul de roman care îi va înfuria pe cei ce iau în serios totul, inclusiv pe ei înşişi.” (F. Scott Fitzgerald)

Sursa Editura Polirom

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

Sultana Kosem, de Aslî Eke-Editura Corintrecenzie

„Imperiul Otoman a stat adesea în mâinile delicate, dar atât de ferme, ale femeilor aparent întru totul supuse!” – Irina-Margareta Nistor

Titlul original: Kosem Sultan

 Editura: Corint

Colecția Istorie – ficțiune

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba turcă de: Alice Mocanu

Prefață de: Irina-Margareta Nistor

Postfață și îngrijirea ediției de: Doru Dumitrescu

Număr pagini: 394

Gen: Istorie, Ficțiune

Carte recomandată de Historia

Cotație Goodreads: 3,00

 

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

   După cum probabil v-ați dat seama din titlu, „Sultana Kosem” ne vorbește despre o parte din istoria Imperiului Otoman. O parte din viața sultanei Kosem (1590-1651), o biografie romanțată. O operă de ficțiune ce pornește de la fapte reale, așa cum se menționează la început: „Romanul este unul fictiv și departe de a reda în întregime o perioadă istorică.”

   Este un roman potrivit pentru cei pasionați de istoria turcă, dar și pentru cei care nu știu prea multe despre ea și vor să afle. Ne este descrisă societatea din Imperiul Otoman în secolul XVII, accentul căzând cu precădere pe viața în harem: favoritele sultanului, intrigile dintre ele, crimele săvârșite fără niciun fel de scrupul. În harem întâlnim o luptă continuă pentru supraviețuire, fiecare urmându-și propriile interese, urzind intrigi și comploturi, călcând pe cadavre.

   Totul este narat și descris din perspectiva personajului principal, adică al sultanei Kosem. Grecoaică la origine, pe numele de botez Anastasia, a fost darul guvernatorului Bosniei pentru palatul imperial: „Vă pot garanta că în ultimii ani nu ați mai văzut o frumusețe atât de fermecătoare; mai mult decât atât, frumusețea ei întrece legendara frumusețe a tinerei sultane Safiye și are o inteligență atât de ascuțită, încât ar face să pălească până și inteligența renumitei sultane Hurrem. Acum este o țărăncuță needucată și necizelată, dar fac rămășag că în viitor va conduce lumea.”

   La o vârstă fragedă, ajunge în haremul sultanului Ahmed I, unde începe o viață nouă, diferită de tot ceea ce trăise până atunci. Se confruntă cu o nouă lume, cu totul alta față de locul ei natal, insula grecească Tinos. Prin ochii tinerei Anastasia, de abia ajunsă pe acele meleaguri, ne este prezentat Istambulul, romanul fiind renumit pentru descrierile bogate:

„Orice om care ajunge în fața Istambulului este pur și simplu obligat să-și plece capul în fața priveliștilor provocatoare ale armoniei născute din îmbinarea moștenirii grandioase, pe care Suleyman Legiuitorul i-a cerut geniului arhitectural, cunoscut și ca Mimar Sinan, să o creeze asemeni unui zeu, cu sublimele cupole, conace și medrese.”

   Cum a ajuns Anastasia să fie denumită „Kosem”? Sultanul Ahmed I i-a dat supranumele de „Kosem Mâhpeyker”, Kosem însemnând libertate, lider, iar Mâhpeyker, rază de lună. Calitățile sale conducător și de spirit independent au fost „responsabile” pentru numele sub care o știm astăzi, de Kosem. „Ca și numele meu, lumina merge cu un pas înaintea tuturor.”

   La scurt timp după intrarea în harem, Kosem a primit titlul de „hasekî”, favorita sultanului. A adus pe lume 7 copii, 4 fii și 3 fiice, dintre care doi au ajuns sultani. Este vorba de Murad al IV-lea (1623-1640) și Ibrahim I (1640-1648). Așadar, s-a bucurat și de statutul de sultana valide (mama sultanului). De asemenea, a avut o influență în conducerea statului și ca bunică a lui Mehmed al IV-lea (1648-1687). A întreprins acte de caritate, ajutând orfanele, pelerinii și săracii, a ridicat o moschee și un han.

Un personaj destul de controversat în istorie, o sultană iubită, urâtă și temută în același timp:

„Vrăjitoarea Kosem este atât de frumoasă și cu o minte ageră, am auzit că de cum va ajunge Ahmed va pune să fim spânzurați. Va ordona să ne jupoaie pielea unora dintre noi ca să o folosească atunci când va îmbătrâni. Este o vrăjitoare!”

   Ajunsă în harem, Kosem a aflat imediat cum merg lucrurile și cum trebuie să se poarte pentru a rămâne în avantaj. A plănuit, a urzit, a ucis, toate pentru a supraviețui în acel cuib de viespi numit harem.

„Descurajată în fața iadului pe care îl trăiam, ajunsesem să pun la îndoială existența paradisului.”

   Într-o lume construită pentru bărbați, femeile recurgeau la mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe pentru a se descurca: „În societatea asta inteligența este ceva specific bărbaților, Kosem; femeile sunt sortite să fie zdrobite sub zidurile plăcerilor trupești.”

„- Frumoasa mea, oricum femeile nu au fost create să înțeleagă treburile de stat, ele să se ocupe de treburile pentru suflet; să cânte, să caligrafieze, nu mă privește.”

   Oare? Istoria ne-a arătat că din cele mai vechi timpuri, femeile au avut un loc foarte important în conducerea națiunilor, chiar dacă au stat în culise. De fapt, în istorie există o perioadă numită „Sultanatul femeilor”, referindu-se la implicarea acestora în politică și conducerea Imperiului Otoman. Se poate spune că romanul de față tratează o mică parte din această perioadă istorică.

   Mai multe despre intrigile din harem și modul în care femeile influențau politica acelor vremuri aflați din carte, un roman de cultură generală și perfect pentru iubitorii de istorie.

   Ne este deschisă o ușă către obiceiurile acelor vremuri și apropo de acest aspect, pot spune că am rămas uimită de faptul că în ciuda interdicției impusă de Islam asupra alcoolului, toată lumea bea vin și fuma opiu și hașiș pe ascuns: „Ceea ce-l distrugea pe tânărul sultan erau băutura și drogurile; și el spunea același lucru despre mine. În timp ce se uita cu o privire tristă spre paharul pe care îl luasem în mână, ridicându-și capul, a început să vorbească:

– Opiu și vin… te-ai schimbat foarte mult, Kosem.

– Și tu.”

Ce mi-a plăcut: incursiunea făcută în cultura și istoria Imperiului Otoman, lucrurile aflate despre viața în harem, printre eunuci și favorite.

Ce nu mi-a plăcut: acțiunea lentă, prea multe personaje care au murit, ulterior descoperindu-se că nu era așa (Fatma, Emine), ceea ce scade credibilitatea.

Citate:

„Experiențele mele de mai târziu aveau să mă învețe că frica reprezintă începutul unor griji nefondate…”

„Din acest motiv eu, Kosem, știu bine că drumul spre putere trece prin căutarea perfecțiunii și respect.”

„A iubi sau a trăda. Alegerea îți aparține. Dar să trădezi în timp ce iubești era cel mai ușor lucru dintre toate.”

„Poate singurul lucru pe care îl înțelegem la fel este furia, Ahmed, furia…”

„Cum doi giganți pot sta laolaltă, moartea și viața… Da, doi giganți ar fi putut sta laolaltă, dar numai unul poate fi dominant: plăcere sau credință, moarte sau supraviețuire.”

„Destinele noastre s-au ciocnit doar. Nu s-au unit!”

„Poate că oamenii erau trecători, dar eleganța și rafinamentul erau permanente.”

„Viața este un mare triunghi amoros, care oscilează între trecut, prezent și viitor.”

 Despre autoare:

   Aslî Eke este o tânără autoare născută în 1993, la Ankara. Pasionată de istoria otomană, politică și filosofie, a terminat de scris „Sultana Kosem” la 14 ani, aproximativ aceeași vârstă pe care o avea eroina romanului când a ajuns în haremul sultanului Ahmed I. După cum a declarat, sursa ei de inspirație a constituit-o opera scriitorului și istoricului Reşad Ekrem Koçu.

Din viața sultanei Kosem a fost inspirat și serialul turcesc cu același nume. Puteți viziona trailer-ul mai jos:

Cartea Sultana Kosem, de Aslî Eke a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote-recenzie

   Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care îşi aminteşte că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly. În scurt timp, scriitorul şi tânăra cu apucături stranii, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiaţi. După cincisprezece ani, o cunoştinţă comună îi arată scriitorului câteva fotografii cu un sălbatic ţinând în mâini o figurină din lemn care semănă foarte bine cu Holly.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi”, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Romanul “Mic dejun la Tiffany” de Truman Capote a apărut la editura Polirom, în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu.

   Acţiunea se declanşează în momentul în care personajul principal, scriitor de meserie, primeşte un telefon de la un vechi şi bun prieten,  barman, pe nume Joe Bell. Acest Joe îi spune scriitorului să vine urgent până la barul lui să vorbească  ceva important cu el. Naratorul-personaj intuia că este vorba despre Holly Golightly, o femeie pe care nu o mai văzuse de zeci de ani. Aşa şi este!

    Joe îi spune scriitorului că un aşa numit domn Yunioshi făcuse o poză în Africa la o statuetă din lemn ce reproducea faţa lui Holly Golightly. Îi zice, de asemenea, scriitorului cum a ajung Holly să fie sculptată de un african.

   Aducându-şi aminte de draga lui prietenă, scriitorul narează povestea de viaţă a lui Holly, încă de când a văzut-o pentru prima dată. Astfel, facem cunoştinţă cu o femeie care trăia din plin viaţa, iubea să se distreze şi să petreacă, să bea şi să fumeze, să uite de griji şi să trăiască clipa.

   Holly Golightly locuia în aceeaşi clădire din piatră în care stătea şi scriitorul, cu un etaj mai sus decât naratorul-personaj. Această clădire se afla în Upper East Side, din New York, în care scriitorul a avut primul lui apartament din New York. Holly era o tipă rebelă, uneori profitoare. Juca bărbaţii pe degete şi le dădea papucii când obţinea ceea ce dorea de la ei. Personajul feminin avea o voce superbă şi adora să călătorească.

   Pagină după pagină şi zi după zi, Holly şi scriitorul se cunosc şi se înţeleg din ce în ce mai bine. Au o relaţie de prietenie frumoasă, bazată pe respect.

    Într-o seară, scriitorul se retrage într-un colţ al apartamentului său, alături de un pahar cu whisky şi o carte scrisă de autorul prolific de romane poliţiste, George Simenon.

   Nu după mult timp, la fereastra apartamentului scriitorului, apare vecina sa, Holly. O luase pe scara de urgenţă şi venise în camera scriitorului, deoarece la ea în apartament era un bărbat care o muşcase de gât (probabil un admirator) şi care o plictisea teribil.

   Scriitorul, gazdă bună şi primitoare, o invită înăuntru şi încep o conversaţie relaxantă pe diverse teme. Naratorul-personaj află lucruri noi despre Holly şi e o adevărată plăcere să citeşti replicile savuroase pe care le schimbă între ei. Făcându-i-se foame, Holly se serveşte singură cu câteva mere şi un pahar de whisky (după părerea ei, acestea mergeau foarte bine împreună). Dar, ceva se întâmplă, ceva inexplicabil pentru că femeia pleca în grabă.

   Holly, la această întâlnire din camera vecinului său, îl botează pe scriitor cu numele “Fred”, pentru că scriitorul seamănă cu fratele ei.

    A doua zi, naratorul-personaj găseşte în faţa uşii un coş plin cu produse de lux şi cu un bilet din partea lui Holly.

   Pentru câteva timp, Fred (adică scriitorul, dar deja mă repet prea des, aşa că am să folosesc şi eu Fred când e vorba de scriitor) nu mai află nimic despre Holly.

   Scriitorul mai primeşte un bilet de la ea, în care este rugat să o viziteze spre seară.

   Când ajunge în faţa apartamentului ei, lui Fred îi deschide un bărbat puţin ciudat, un fel de profesor pentru Holly. Pe bărbat îl chema O.J. şi în scurt timp în apartament soseşte multă lume şi începe petrecerea. Nefiind băgat în seamă de nimeni, scriitorul se refugiază în minibibliotecă, analizând din când în când şi comportamentele invitaţilor. Acesta remarcă un adult cu o faţă de copil şi află că era un prieten foarte apropiat de-al lui Holly. La petrecere soseşte şi o femeie pe nume Mag Wildwood, aceasta fiind implicată în scut timp în câteva incidente destul de neplăcute.

    Într-o zi de luni, Fred primeşte o scrisoare în care i se aduce la cunoştinţă că o poveste scrisă de el urma să fie publicată într-o revistă. Fericit fiind, dă buzna la Holly şi merg în oraş să sărbătorească, petrecând o zi superbă împreună.

   După scurt timp, aceasta îi oferă un cadou şi îi spune că va pleca într-o călătorie, alături de câţiva prieteni. Evident, apar certuri între cei doi, dar se împacă repede.

   În viaţa lui Holly apare din senin “soţul ei”, pe care l-a părăsit acum mulţi ani. Soţul care a salvat-o când era încă tânără.  Ce va face Holly acum?  Cum se termină povestea lui Holly?

   Personajele bine conturate, acţiunea bine structurată şi stilul elegant, dar totuşi lejer al lui Truman Capote au făcut ca acest roman să fie uimitor. Am adorat cartea aceasta!

O bijuterie de roman, “Mic dejun la Tiffany” a reuşit să mă fascineze şi să mă teleporteze în New York-ul vremurilor de mult apuse. Mi-a plăcut mult şi recomand cu încredere!

Cartea Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

“Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

Înstrăinare, de Alina Maria Duţă-Editura Eagle-recenzie

   O poveste ca atâtea altele, despre cum poţi să te înşeli, să greşeşti drumul, să cazi, să te ridici şi să renaşti din propria cenuşă, la fel ca pasărea Phoenix. Cam aşa ar putea fi enunţat în câteva cuvinte subiectul romanului. Dar haideţi s-o cunoaştem pe Nora, o tânără sensibilă, puţin naivă, puţin prea încrezătoare în oameni, aşa ca multe alte tinere.

   Nora şi mama ei nu erau apropiate, tatăl le părăsise, iar tatăl vitreg, ”un ipocrit inofensiv”, nu prea fusese interesat de ea. Bunicul Norei a fost cel care a iubit-o foarte mult şi i-a influenţat modul de-a gândi, dar şi viaţa. Bătrânul nu putea să-l sufere pe ginerele lui, numindu-l “un pictor cu capul în nori”, mai ales că el era un om al cifrelor. Bunicul era ultimul dintr-un “neam de oameni de afaceri de producători de vin.” Avea nostalgia vremurilor trecute şi rămăsese marcat de duritatea vieţii familiei lui mai ales la venirea comuniştilor şi confiscarea averilor:
    ”Ura i-a făcut şi mai proşti”, spunea.
    ”Nu numai că au luat ce nu era al lor, dar nici n-au păstrat viile, soiurile îngrijite şi îmbunătăţite de bunicu. Le-au smuls şi-n locul lor ce-au plantat? Iarbă şi buruieni…”

    Nora se îndrăgostise de Ştefan, un tânăr din oraşul ei natal, dar când ajunge la facultate la Bucureşti îl întâlneşte pe Robert care o atrage prin felul lui de-a fi:
”Cu câţiva ani mai în vârstă decât Ştefan, terminase deja facultatea şi i se prevestea un viitor strălucit în finanţe. A asaltat-o imediat, insistent, cu siguranţa lui, cu manierele lui impecabile, până când romantismul lui Ştefan a început să i se pară infantil.”

    Aşa că îl părăseşte pe acesta pentru Robert, cu uşurinţă, luând lucrurile parcă în glumă, abia peste ani, când în privirea ei se va reflectă aceeaşi suferinţă, înţelegând de fapt ce a făcut şi cât de crudă a fost:
”Se jucase prosteşte cu un cuvânt a cărui greutate nu o pricepuse nici când îi văzuse durerea întipărită pe faţă. A înţeles târziu, atunci când îşi privea propriul chip în oglindă iar privirea ei trăda aceeaşi suferinţă, a aceluia căruia i s-a furat speranţa.”

   Viaţa lângă Robert, cu tot confortul ei material, cu toate că are o menajeră, o slujbă frumoasă şi incitantă, este o viaţă grea. La început se mai refugia în scris, dar apoi a simţit că nu mai e prietenă cu cuvintele. Robert este gelos, posesiv, violent. Discuţiile şi ieşirile verbale se lasă cu lovituri. După fiecare astfel de episod, el încearcă să fie drăguţ, nu numai pentru că în felul lui bolnav ţine la soţia lui, dar şi pentru că ea era deşteaptă, frumoasă, cultă, dădea bine în societate şi avea nevoie de ea pentru ascensiunea lui la bancă:

La început, se prefăcuse că îl crede şi intrase în joc, sperând în sinea ei că scenele vor înceta. Mai auzise de astfel de cazuri, ce-i drept rareori. Mizase pe inteligenţa lui, dar o făcuse în mod greşit…”
“Trebuiau să pozeze încă odată în cuplul perfect: ea femeia independentă cu succes în afaceri, etalându-şi talia zveltă într-o rochie care îi venea că turnată, el, bancherul charismatic, omul de lume influent şi sigur pe el. A!…şi uman pe deasupra….”

   Nora se complăcea în viaţa asta, în relaţiile cu prietenii lui cu care nu avea nimic în comun. Ea iubea muzică de calitate, jazul, pianul, discuţiile interesante ori ceilalţi erau interesaţi doar de haine, bârfe, manele. Încearcă de vreo două ori să vorbească cu mama ei, se plânge de atitudinea lui Robert, dar aceasta nici nu vrea să audă de divorţ pe motivul ipocrit “ce va zice lumea”?

   La serviciu îşi ascundea problemele, dar menajera ei, Ileana, o vede aşa cum este un suflet chinuit. Ileana avusese şi ea parte de un bărbat violent, de-o viaţă grea, dar scăpase şi venise la Bucureşti şi muncea pentru a se întreţine pe ea şi fiul ei.

    Acasă, după fiecare episod, Nora se refugiază în pod şi reciteşte scrisorile ascunse ale lui Ştefan, încercând să-şi vindece măcar sufletul cu amintirile frumoase. Ultima bătaie, când Ileana o scoate din mâinile lui Robert şi-o duce la spital, apoi o găzduieşte o noapte la ea acasă, a fost ca un duş rece care a trezit-o din letargie. Se mobilizează şi scapă de Robert.

    Între timp este căutată de un avocat din Viena, care o anunţă că este moştenitoarea străbunicii ei, Iustina. Despre Iustina nu se vorbea în familie, doar bunicul Norei, care fusese cel mai mare băiat al ei, o pomenea cu drag şi regret şi spunea că a fost o luptătoare.

    Nora avea câteodată vise mai ciudate, uneori calme, alteori agitate, că un fel de premoniţii, dar Robert râsese de ea de fiecare dată când încercase să vorbească despre ele. Mergând la Viena, văzând casa i se pare că recunoaşte unele imagini din visele ei. Se împrieteneşte cu avocatul, de fapt fiul avocatului străbunicii ei, îi caută pe nepoţii soţului portughez al Iustinei, unul dintre ei, arhitect, se oferă să-i renoveze casa din Viena, îl găseşte şi pe fostul şofer al avocatului, bătrân, dar cu mintea clară care-i povesteşte cu drag de străbunica ei.

    Aflând povestea vieţii ei, citindu-i filele de jurnal găsite, Nora îşi dă seama prin ce vremuri şi întâmplări cumplite a trecut străbunica ei. O impresionează mai ales rândurile citite în una dintre pagini:
“L-am întrebat atunci pe Dumnezeu, am strigat, L-am întrebat de ce şi-a întors faţa de la mine şi mult timp am crezut că mi-am pierdut credinţa. Târziu, am înţeles că a fost de fapt Singurul care m-a ajutat să trec peste toate. Sper să fie lângă mine până la sfârşit.”

    Trecând printr-un viol, neajutată de tatăl ei, Iustina a trebuit să-şi părăsească băieţii şi să plece departe. A avut o căsătorie zbuciumată cu Paolo, ucis în timpul războiului. Manuel, strănepotul lui Paolo, este cel care îi povesteşte Norei mai multe despre străbunica ei, despre Max, câinele a cărui statuie o găsise în casă, despre implicarea lui Paolo în lupta împotriva nemţilor, despre bunica lui, Margarida, care a fost ajutată de cumnata ei. Tot însoţită de Manuel vede vechea moşie a familiei de la Sintra, un loc sumbru pe care-l visase şi care Iustinei nu-i plăcuse niciodată. Manuel îi spune râzând o poveste despre o familie care deţinuse locul şi practicase magia şi deşi Nora e convinsă că e doar o legendă, totuşi locul are ceva sinistru:
Îmi tot spun că-i o prostie, ziua, când văd florile albastre deschise pe pământul gol, mai mult piatră, dar ceva îmi spune că acolo se ascunde un lucru ce nu trebuie stârnit, sentiment confirmat..”

   Rezolvarea problemelor cu Robert, mica răzbunare, divorţul şi liniştea casei care rămâne numai a ei, o determină să se liniştească şi să se gândească la viitorul şi opţiunile ei. Se gândeşte şi chiar are o tentativă de-al căuta pe Ştefan, dar e conştientă că au trecut anii şi amândoi s-au schimbat şi au alte vieţi:
“L-ar fi căutat cu încăpăţânare pe Ştefan al ei, în încercarea de-a se regăsi, şi ar fi constatat că Ştefan al ei n-avea decât puţine în comun cu bărbatul care stătea acum la masa de la geam, aşteptând o Nora care de fapt, nici nu mai există”.

     Nora începe din nou să scrie şi pune pe hârtie povestea Iustinei şi a ei, simţind cumva că străbunica ei îi insuflase curajul de-a se desprinde de trecut şi de-a merge mai departe:
   “Îi datora acestei femei propria eliberare de trecut, pentru că în ultimele săptămâni, Nora îşi trăise prin cuvintele Iustinei propria suferinţă şi propriul deznodământ.”
   “În sfârşit începea să respire în propria ei casă şi într-o zi a înţeles că despovărarea pe care o simţea nu venea numai din faptul că scăpase de Robert, ci şi pentru că, în sfârşit, se eliberase de Ştefan”
   “…pentru că Manuel Fereira, ei bine el însemna altceva. Avea să o ia încetul cu încetul, fiecare zi pe rând fără să se grăbească, să-l cunoască aşa cum nu avusese răbdarea sau inţelepciunea de a-i cunoaşte pe niciunul dintre bărbaţii care trecuseră prin viaţa ei.”
   “Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

   Alina–Maria Duţă ne-a spus în cuvinte simple, dar sensibile o poveste, care poate fi povestea de viaţă a oricăruia dintre noi, dar ca s-o savuraţi trebuie s-o citiţi. Se ascunde în paginile cărţii un amalgam de sentimente şi trăiri: dragoste, ură, răzbunare, lacrimi şi zâmbete, vise şi speranţe.
     Semnificativ rămâne şi citatul de pe coperta cărţii:
    “Cele mai sfredelitoare cuvinte, citite pe urmă cu aviditate de generaţii întregi, s-au născut din durere, nu din fericire.
    Seninătatea nu impresionează pe nimeni dacă nu e însoţită de dramă, viaţa este pusă în valoare numai atunci când este înconjurată de suflul morţii.”

Cartea Înstrăinare de Alina-Maria Duță este oferită de Editura Eagle şi poate fi comandată de pe site-ul editurii.

Dulciuri amare, de Roopa Farooki-prezentare

Număr pagini: 346

   În Bangladeshul anilor 1950, o adolescentă precoce şi neînfrânată pune la cale o căsătorie genială cu un romantic incurabil şi bogat, Ricky Karim, prinzându-l într-o pânză de minciuni pe care o împletise împreună
cu tatăl ei viclean şi lipsit de scrupule.
Şi astfel, în noaptea nunţii lui, crezându-se însurat cu sufletul lui pereche, o tânără educată care citea sonete şi juca tenis, Ricky descoperă îngrozit că proaspăta lui soţie este de fapt fiica leneşă şi analfabetă a unui proprietar de magazin.
În timp ce Ricky şi Henna tolerează forţaţi de împrejurări căsătoria lor de convenienţă lipsită de dragoste, viitorul lor pare cel al unor vieţi duble trăite în minciună – o tradiţie de familie secretă moştenenită de fiica lor Shona, care se căsătoreşte pe ascuns cu iubirea vieţii ei, optând să trăiască deasupra unei cofetării indiene din sudul Londrei din anii 1980.
Însă, două decenii mai târziu, cu propriii ei copii ajunşi mari, Shona este cea care este forţată să afle adevăruri deloc plăcute despre cei pe care îi iubeşte şi să accepte minciunile care reuşesc, superficial, să ţină unite cele trei generaţii ale familiei ei… dar care de fapt îi dezbină.

Sursa: Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
4

 

Întoarcere la casa de vară, de  Jude Deveraux-recenzie

Titlu original: „Return to summerhouse”

Traducere: Anca Nistor

Editura Miron

Număr de pagini: 367

 

   Vara vine pe nesimţite. Intră în casele noastre precum o fantasmă şi ne învăluie în mantia sa de satin înflorat. Nu ne mai dă drumul… Misterul ne învăluie, greierii cântă la ferestre, totul pare că se trezeşte la viaţă după un lung somn. Precum vara care readuce zâmbetele pe faţă, la fel, cartea de faţă mi l-a redat pe al meu. Nu judeca volumul nici după copertă sau după primele trei capitole este o vorbă care nu îşi schimbă sensul, dar determină pe cel care citeşte să îşi modifice punctul de vedere radical. Lăsăm de acum în spate prejudecăţile şi haideţi să ne avântăm într-o lume absolut normală, în care trei femei care nu au nimic în comun, care se disting precum acul de aţă, să ajungă să călătorească în timp pentru a putea să repare o viaţă, lumea unei persoane sau a alteia, arborele genealogic, în care vor găsi o iubire şi…încă un mic ingredient, o speranţă de mai târziu.

   Jude Deveraux(Jude Gilliam) s-a născut pe data de 20 septembrie 1947 în Fairdale, Kentuky şi este autoarea a peste 40 de volume care au fost trecute pe lista „The New York Times Best Selle list”. Este cunoscută pentru romanele istorice de dragoste: povestirile sale au de cele mai multe ori în centru eroine puternice care îşi duc viaţa în anii trecuţi ai secolului al XIX-lea Colorado sau New Mexico. Câteva dintre volumele publicate de aceasta sunt „Fecioara”(1988), „Iubire de catifea”(1982), „Invitaţia”(1994).

   „Întoarcere la casa de vară” se deschide cu prezentarea unuia dintre personajele principale ale volumului şi anume Amy. Amy cea care vrea să aibă totul mereu planificat, paturile făcute, mâncarea pregătită la ora stabilită, nimic care să iasă din ordinar. Ceva, însă se va deplasa dincolo de sfera banalului şi îi va strica personajului nostru lumea mult prea perfectă în care trăia. Amy nu a planificat doar ora mesei, ea şi-a organizat întreaga viaţă: încă de mică ştia că are să se căsătorească cu Stephen, că vor avea doi băieţi şi o fată. Din păcate a pierdut o sarcină şi acest lucru s-a resimţit ca pe o nerealizare, un eşec. Se pierde, nu mai vorbeşte cu cei din jur atât de mult, iar soţul ei caută o soluţie. Zis şi făcut: cât timp copiii şi Stephen sunt plecaţi cu cortul, Amy va pleca la…casa de vară a lui Jeanne Hightower. Ce se va întâmpla în acest loc? Va cunoaşte alte două femei: pe Faith, o văduvă care şi-a înecat tinereţea în pierderea soţului şi al prietenului din copilărie şi  Zoe, o tânără care a suferit un accident de pe urma căruia a pierdut o parte din viaţă, memoria şi când s-a trezit putea să picteze ca nimeni altul, dar tot oraşul o ura. De ce au fost aduse laolaltă? Pentru a se vindeca una pe alta. Cum începe procesul?

   Cu două vise despre trecut care…se tranformă în realitate şi câteva cărţi de vizită pe numele Madame Zoya. Amy adoarme şi se trezeşte în secolul al XVIII-lea al rochiilor mult prea mari, al bărbaţilor cu rang, titlu şi conac şi al femeilor din clasa de jos. Pe aceste meleaguri nu este decât o bucătăreasă care va fi cumpărată cu două guinee de către un bărbat care seamănă mult prea bine cu soţul său, doar culoarea părului diferă: de la blond la brunet. Nopţile nu sunt, însă prea lungi aşa că visele le urmează soarta. Ziua Amy caută informaţii despre acest „străin” şi…surpriză! Găseşte tot ceea ce are nevoie, dar îi află destinul: va fi ucis cu un pumnal în inimă. Nu după mult timp descoperă o carte de vizită a unui medium. Le aduce cu ea pe Zoe şi pe Faith, iar mediumul le va trimite în trecut pe cele trei pentru câteva săptămâni spre a-l putea salva pe acest bărbat. Ajunse în acele timpuri, fiecare va învăţa despre dragoste –  Zoe, Faith şi despre dor şi despre cum nimic nu trebuie să fie perfect pentru a funcţiona. Oare vor reuşi să îl salveze cele trei pe misteriosul din visele lui Amy, oare vor mai vrea să părăsească trecutul? Rămâne de citit…

  Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este obiectiv, omniscient şi omniprezent. Autoarea s-a concentrat mai mult pe îmbinarea dialogului, pe replici, motiv pentru care lucrarea are mai puţine descrieri spaţiale „Ce-mi pasă de societate? N-am plecat de aici de ani de zile…Am nevoie de tine, Amy…doar pe tine te mai am”. În unele situaţii, personajele se autoanalizează psihic „Amy se gândi că se descurca bine cu Faith şi Zoe, pentru că nu le lăsa să vadă cât de mult o tulburau acele vise. Gândul că trăia acele vise până într-atât că se trezea cu urme ale lor pe trup era destul…o tulburau pe dinăuntru, în minte. Acel Hawthorne părea să însemne ceva pentru ea ”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Întoarcere la casa de vară, de Jude Deveraux a fost oferită de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi librarie.net

 

 

by -
14

Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

           Greşeală fatală, de Sophie Hannah-Editura Nemira-recenzie

Titlu original: The Telling Error

Traducere: Ioana Vacarescu

Editura Nemira

Colecţia Suspans

Data apariţiei: 3 Mai 2017

Număr pagini: 424

Gen: thriller psihologic, mister, suspans

Seria Culver Valley Crime/ Spelling CID : 1.O păpușă sau alta – Little Face (2006), 2. Hurting Distance (2007), 3. The Point of Rescue (2008), 4.The Other Half Lives (2009), 5. A Room Swept White (2010), 6. Lasting Damage (2011), 7. Kind of Cruel (2012), 8. The Carrier (2013, 9. Greșeală fatală – The Telling Error/ Woman  with a Secret (2014), 10.The Narrow Bed (2016)

   Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de scena crimei.

   „Puțini scriitori o pot egala pe Sophie Hannah la intrigi ingenioase și răsturnări ca într-un montagne-russe.“ Daily Express

    „Un fel de Agatha Christie în cea mai reușită formă a ei, dar actualizată pentru epoca Twitterului și a întâlnirilor online, cu toată frumusețea și ticăloșia lor.“ The Independent

                              Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

  Scurta descriere de mai sus, m-a intrigat suficient de mult cât să-mi doresc să citesc cartea. Cum nu știam nimic despre autoarea Sophie Hannah, am făcut câteva investigații pe internet și astfel am descoperit, cu mare bucurie, că este o fană a îndrăgitei scriitoare Agatha Christie (pasiunea ei datează din copilărie), iar pe Hercule Poirot îl consideră cel mai mare detectiv fictiv din toate timpurile. Interesant este că, în anul 2014, a primit dreptul de a continua seria originală a Agathei Christie. Dar având în vedere că scriitoarea are un stil distinctiv, Sophie Hannah nu a vrut să o imite, știind de la bun început că ar fi eșuat, așa că și-a inventat propriul ei protagonist și un stil puțin asemănător

   Aflând toate aceste informații, am vrut să văd dacă “The Independent” a avut dreptate, atunci când a considerat-o pe Sophie Hannah un fel de Agatha Christie mai modernă și, trebuie să recunosc că am observat o anumită influență a acesteia prin: atmosfera stranie, dorința personajelor de a-și păstra cu strășnicie secretele, cazul nu va fi  rezolvat conform standardelor moderne (amprente, discuții cu medicul legist etc), ci în mod clasic (discuții cu suspecții, încercarea de a le întinde capcane), detectivul decide să explice la final modul cum a depistat ucigașul, folosindu-se de anumite indicii.

   Romanul “Greșeală fatală” face parte din seria Culver Valley Crime/ Spelling CID și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul nouă, se poate citi și separat, fiind de sine stătător. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către detectivul Simon Waterstone și polițista Charlotte Zailer (cei doi sunt căsătoriți de  șapte ani). Demn de menționat este că seria stă la baza unui serial de televiune – Case Sensitive, difuzat pe ITV.

   Acțiunea se desfășoară pe două planuri. Există capitole scrise la persoana întâi, din perspectiva lui Nicki Clements, în care ni se dezvăluie toate trăirile ei interioare, gândurile lăuntrice, momentele cele mai dramatice din viața ei, și există capitole scrise la persoana a treia, în care sunt relatate toate etapele anchetei, pistele urmărite de polițiști. Ne sunt furnizate multe informații, dar totuși nu știm esențialul, pentru că autoarea vrea să ne țină în suspans până la final.

   Am apreciat faptul ca autoarea a știut să ofere o intrigă încâlcită, dar ceea ce mi-a stârnit interesul, a fost maniera în care a început  povestea. Ne sunt prezentate trei elemente esențiale în rezolvarea acestui puzzle. Însă care este legătura dintre ele?

   Cartea începe cu un anunț, destul de straniu, dat pe un site de întâlniri pentru sex ocazional, numit  “Intimate Links”, în care cineva caută o femeie care are un secret.

Gândiți-vă ce sentiment minunat de ușurare ați avea dacă ați împărți povara cu cineva, după chinul oribil al unei lungi tăceri, în timp ce secretul vă macină … Dacă ești persoana pe care o caut înseamnă că îți dorești cu disperare să te poți destăinui cuiva.

Aici intru eu în scenă. Eu sunt confidentul tău, dispus și chiar nerăbdător să te ascult. Ești tu, oare, deținătoarea secretului pe care  aștept să-l aflu? ”

   Apoi acțiunea se îndreaptă spre personajul Nicki Clements, care se deplasează cu mașina spre școala fiului ei. În timp ce este blocată în trafic, observă în preajmă un polițist de la secția din Spelling și asta o determină să se întoarcă din drum. De ce fuge? A făcut ceva rău? Vă las pe voi să aflați motivul.

   Iar acum trec la cel de-al treilea element important al cărții: crima. Victimă fiind un faimos editorialist de la Herald, Damon Blundy. Modul cum a fost ucis e partea cea mai stranie din carte. Au fost mai multe etape. În primul rând, a fost imobilizat. Brațele i-au fost trase în spatele scaunului, iar încheieturile i-au fost legate cu bandă adezivă. Același lucru s-a întâmplat și cu gleznele, care au fost prinse cu bandă adezivă de piciorul scaunului. Apoi criminalul l-a lovit în cap cu un obiect greu, făcându-l să-și piardă conștientă. Poliția a găsit obiectul respectiv pe podea, lângă birou: era o pilă din metal, pentru ascuțirea cuțitelor de bucătărie. Însă, nu aceasta l-a ucis pe Blundy. În încăpere s-a găsit și un cuțit, însă bărbatul nu a fost înjunghiat cu el, ci i-a fost lipit pe față, cu scotch. Mai precis, i-a fost lipit în dreptul gurii închise, acoperind-o complet. Scotch-ul îi acoperea cu totul și partea  din jos a feței, inclusiv nasul. L-a sufocat. Lama cuțitului, lipită de buzele cadavrului, era ascuțită. Medicul legist a găsit dovezi care susțin ipoteza că a fost ascuțită chiar în camera aceea, iar detectivii presupun că acest lucru s-a întâmplat după ce victima a fost legată de scaun și a leșinat în urma loviturii. În plus, deasupra șemineului, cineva a scris cu litere mari, roșii: “Nu este mai puțin mort.

   Detectivilor le-a fost foarte ușor să analizeze laptopul mortului, fiindcă ucigașul a scris pe o foaie  A4, lăsată pe birou, parola “Riddy111111”.  Acesta parolă i-a condus pe polițiști direct în inbox-ul căsuței de e-mail a victimei, iar acolo au găsit un e-mail necitit, trimis de o persoană cu numele Nu Mai Puțin Mort. În mesaj nu era scris nimic, însă era atașată  o fotografie care înfățișa o persoană stând în picioare chiar în încăperea aceea, lângă victima leșinată (încă nu fusese ucisă). Persoana respectivă purta un costum de protecție asemănător celor din filmele în care are loc o epidemie, care acoperea corpul din cap până în picioare. Ucigașul, imposibil de identificat pentru că nu avea privirea îndreptată spre cameră, ținea un braț întins, pentru a face poza, iar în celălalt ținea un cuțit ridicat deasupra pieptului bărbatului leșinat, într-o poziție ce sugera că acesta avea să fie înjunghiat dintr-o clipă în alta. Cuțitul din fotografie era același care fusese, în cele din urmă, lipit peste gura bărbatului, sufocându-l, în loc de a-i vărsa sângele.

   Fără discuție, e vorba de o crimă premeditată. Nu încape îndoiala că ucigașul știa parola victimei. Cum?  Și de ce a lăsat-o la vedere? Nu există niciun semn că ar fi intrat în casă prin efracție, deci Damon cunoștea persoana și a lăsat-o de bunăvoie să intre. Însă există câteva întrebări. De ce a venit acasă la victimă cu un cuțit și cu o pilă pentru ascuțit, dacă ucigașul nu avea de gând să-l înjunghie? De ce a ascuțit cuțitul chiar la locul crimei, dacă tot ce voia să facă era să i-l lipească de față?  De ce a preferat să-l sufoce? A vrut să-l ucidă cu un cuțit, dar nu să și-l înjunghie. De ce nu?  De ce voia ucigașul să se asigure că poliția avea să găsească e-mailul cu fotografia? Iar fotografia  trimisă, ce rost a avut? Ce încerca ucigașul să transmită? Cine l-a omorât?

   O mulțime de oameni l-au urât pe Damon Blundy din cauza editorialelor semnate de el. Părerile lui au enervate un număr imens de oameni: femei, evrei, musulmani, atei, jurnaliști. Ce mai, chiar pe toată lumea. Vinovate de moarte lui Blundy pot fi și cele două foste soții. Ambele relații s-au încheiat cu o ură reciprocă. Până și actuala soție este suspectă, având în vedere că ea a descoperit cadavrul și avea un motiv: descoperise că soțul se prefăcuse că o iubeşte…

   Ce legătură există între aceste trei evenimente descrise la începutul cărții? Cine este persoana care caută o femeie ce deține un secret? Ce legătură există între Damon Blundy și Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Și având în vedere că ea nu l-a întâlnit niciodată, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. Dar cum de a ajuns suspectă?

   Nicki Clements (44 de ani) este căsătorită, are doi copii și în urmă cu șase luni s-a mutat cu familia din Londra în Spelling. De câțiva ani a prins gustul pentru conversații cu străinii în lumea virtuală (gândind că dacă nu se întâlnea cu acei bărbați, nu făcea ceva chiar așa de rău). Ultimul ei iubit virtual este Gavin, iar mesajele dintre ei au conotații pornografice. Se simte foarte atrasă de el. Niciunul dintre iubiții ei din viața reală, nu fusese atât de lipsit de inhibiții în ceea ce privește cuvintele pe care acesta le folosește. Practic el i-a înlăturat toate inhibițiile. Tot ce știe de spre Gavin e că are 45 de ani, e căsătorit, nu are copii și lucrează de acasă. Asta i-a spus el, cel puțin. Ca orice relație online, e posibil ca absolut nimic să nu fie adevărat. Însă ei nu-i pasă.

De asta mint, țin secrete și îmi asum tot felul de riscuri nebunești. Nicio substanță chimică din lumea asta nu mi-ar putea oferi o asemenea senzație: fiorul, euforia de a fi atât de dorită, atât de căutată.

   În ciuda faptului că mi-a plăcut foarte mult povestea, misterul care planează asupra personajelor, răsturnările de situație, nu am putut să mă atașez de Nicki Clements. Mi s-a părut o ființă apatică, instabilă emoțional, autodistructivă, toxică, prea anxioasă. Nici măcar nu am putut s-o compătimesc. Respectul de sine îi este scăzut, și chiar ea recunoaște că a făcut sex când nu voia, ca să facă pe plac persoanelor de lângă ea. Își înșeală soțul, pe care de altfel îl iubește, de dragul aventurii. M-a iritat modul ei de gândire. Nu se poate opri din a minți pe toți. Se decide să mintă în legătură cu ceva minor, chiar dacă știe că detectivii pot descoperi foarte ușor adevărul. La început nu am înțeles de ce procedează așa, dar mai târziu am aflat: ea este o mincinoasă compulsivă, o mincinoasă patologică. Nu minte doar ca să scape din vreo încurcătură, cum fac cei mai mulți oameni, ci i se pare distractiv să mintă.

“Nu înțeleg cum reușesc să fac asta: să mă mint singură și să mă cred, chiar în timp ce știu că mint.”

 “De câte ori îl mint pe Adam, simt un val de spaimă pe care mă zbat să-l depăşesc. Mă îngrozește gândul la răul pe care îl fac relației noastre: o întinez cu minciuni, îl îndepărtez tot mai mult de mine cu fiecare manipulare. Am trăit o vreme prea îndelungată cu spaimă asta, poate că într-o bună zi am să-l împing atât de departe, încât n-am să-l mai pot aduce înapoi atunci când voi fi pregătită.”

  V-am arătat cine este Nicki, însă vă las pe voi să descoperiți cum a ajuns suspectă în cazul uciderii editorialistului Damon Blundy. Dar este ea cu adevărat vinovată? Dacă nu, cine e ucigașul? De ce a fost omorât Blundy?

“Cele mai mari greșeli le facem tocmai atunci când ne imaginăm că știm ce simt alții și când presupunem că facem ce-i mai bine pentru ei. În vreme ce nimeni nu ne cunoaște propriile nevoi mai bine decât noi înșine.”

“De ce pune toată lumea atâta preț pe sinceritate? Își pune vreodată cineva întrebarea: de ce e greșit să minți sau pur și simplu presupun cu toții că așa este? Ce-ar trebui să facem când lumea în care trăim se așteaptă ca noi să fim într-un fel anume, însă chiar nu putem?”

                                                         “Vreau un secret

   Vreau să am în viața mea ceva palpitant, un lucru despre care să nu mai știe nimeni. Nu neapărat ceva sexual, nu neapărat o aventură, dar cu siguranță ceva ce va trebui să țin secret față de toată lumea. Poate chiar ceva un pic periculos. Mi-ar plăcea să primesc răspunsuri de la cei care cred că pot fi acest secret. Aș vrea să găsesc un bărbat care, odată ce devine secretul meu, nu mă va lăsa să țin secrete față de el. Vreau pe cineva care nu se va da înapoi de la nimic pentru a afla până și cel mai mic secret al meu. Promit c-am să-i întorc favoarea.” 

   “Greșeală fatală” este o carte care merită citită, fiind suficient de captivantă si plină de mistere încât să fie o lectură atractivă. O recomand tuturor celor care îndrăgesc genul thriller psihologic și celor care sunt fani Agatha Christie.

Despre autoare:

   Sophie Hannah s-a născut în 1971 la Manchester. Între 1997 și 1999 a studiat la Trinity College, Cambridge, iar în perioada 1999–2000, la Wolfson College, Oxford. Este autoarea mai multor thrillere psihologice – Little Face (O păpușă sau alta)Hurting Distance, The Point of Rescue, The Other Half Lives și A Room Swept White – devenite aproape imediat dupa publicare bestselleruri internaționale. Little Face si Hurting Distanceau fost nominalizate pentru Theakston’s Old Peculier Crime Novel of the Year Award. O păpușă sau alta (Nemira, 2011) a fost, de asemenea, nominalizat pentru IMPAC Award. În anul 2004, i-a fost decernat marele premiu în cadrul festivalului de proză scurtă Daphne du Maurier, pentru povestirea „The Octopus Nest“. Sophie Hannah a publicat și cinci volume de poezie, studiate în prezent în învățământul superior din Marea Britanie. În 1997, volumul de poeme Pessimism for Beginners a fost nominalizat pe lista scurtă a prestigiosului T.S. Eliot Award.

 Cartea Greșeală fatală de Sophie Hannah a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă imagini: pinterest.com

“până şi cele mai importante lucruri pot fi uitate”

 

Rugul, de György Dragomán-când Isabel Allende o întâlnește pe Sofi Oksanen în Transilvania

Editura Polirom
Anul apariţiei: 2015
Titlul original: Máglya
Traducere: Ildiko Gabos-Foarţă
Nr. pagini: 344

 

    György Dragomán, de fapt Dragomán György – la unguri asta cu numele şi prenumele de-a-ndoaselea e chiar ceva ce aparţine specificului cultural, nu a încercat să fie impus comunistoid-organizatoric – este un tânăr scriitor maghiar născut în România, ce a devenit prin romanul său de căpătâi, Regele alb, unul dintre cei mai apreciaţi, premiaţi şi tălmăciţi în alte limbi, autori din Ungaria.

    Rugul a apărut în 2014, la aproape un deceniu după Regele alb – ce-a tot crescut în traduceri (s-au depăşit treizeci de limbi), aşa că poate fi considerat un roman de maturitate deplină al scriitorului şi publicarea lui, una în regim de vedetă locală.

   Povestea debutează într-un orfelinat, din perspectiva unei adolescente de 13 ani, Emma, odată cu apariţia bunicii sale despre care nu ştia nimic, venită să o revendice. Părinţii fetei nu i-au vorbit niciodată despre trecutul lor şi ivirea bătrânei în viaţa sa este o explozie de revelaţii, sentimente şi concepte noi.

   Retrasă în sine după moartea mamei şi a tatălui, Emma manifestă un comportament cvasi-autistic. Îşi exteriorizeză prea puţin trăirile, iar când o face izbucneşte în reacţii agresive sau violente. Încearcă să îşi îndepărteze din minte orice gând tragic despre decesul alor săi şi să ignore schimbările din jur, lăsându-se în voia valului şi adaptându-se amorf la orice nou mediu.

   Ajunsă în casa bunicii, magia şi vraja se strecoară în viaţa ei. Natural, firesc, la fel ca noii colegi de şcoală, prietenul biciclist cu un şoim pe umăr sau antrenamentele pentru orientare turistică şi alergările pe teren accidentat, ce le presupune noua activitate sportivă. Bunica sa are însuşiri paranormale şi ea pare să le fi moştenit şi să-i prindă trucurile magice foarte uşor.

   Posibilitatea de a comunica cu fantoma bunicului, citirea viitorului, influenţarea îndeplinirii dorinţelor, animismul, interacţiunea spirituală cu fauna, flora, insectele şi creaturile telurice care prind viaţă, toate se dezvăluie rând pe rând, ca făcând parte din panoplia vrăjitorească a bunicii ei. Seninătatea cu care le acceptă Emma şi uşurinţa cu care le deprinde, demonstrând că mereu au fost prezente în aura sa, acum fiind doar îndrumată în accesarea lor.

    În planul frust al realului, Emma a nimerit într-un orăşel de provincie încă afectat de proaspăta Revoluţie. Rănile ciocnirilor care au dus la schimbarea regimului nu s-au vindecat, societatea nu şi-a regăsit încă făgaşul normal. Conflicte stranii, referitoare la trecut, la atitudini politice sau trădări, pe care fata le percepe secvenţial, tulbură viaţa comunităţii. Pentru ea mult mai vii sunt contradicţiile de la şcoală cu colega de bancă impusă, Krisztina, sau îndrăgostirile succesive de Ivan şi Peter, dar chiar şi acestea ajung să fie influenţate de torentul subteran vijelios al antagonismului post-revoluţionar.

   Misterele ce stau în spatele acestei istorii zbuciumate, care include nu numai Revoluţia, dar şi perioada pogromurilor naziste ale celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi secretele personale, familiale, încep să se dezvăluie încet-încet în faţa ochilor fetei, ce ajunge nu numai să îşi cunoască astfel bunica, mama, tatăl, bunicul şi trecutul lor, dar şi să se maturizeze, să devină conştientă de locul ei în lume şi felul cum se raportează la societatea zăpăcitoare.

    Un mod aparte de a restaura amintirile sunt flashback-urile bunicii, care refac povestea încercării ei de a îşi salva în tinereţe prietena evreică de la deportare. Perspectiva sa are o curgere melancolico-fatalistă, cu verbele la persoana a doua acumulând fluența unui vis cu final ştiut, coşmaresc, imposibil de modificat. Umbrele trecutului se strecoară episodic în existenţa de azi, cu fiecare rememorare a bătrânei.

   Felul de a povesti din punctul de vedere al fetei este mai direct, mai simplu, mai sacadat, la persoana întâi, dar şi pe ea o însoţeşte un val de visare care atinge deseori planul real. Oniricul nu e parcelat clar şi conştiinţa Emmei glisează dintr-o dimensiune într-alta.

   Farmecele şi descântecele învăţate de la bunică au toate specificitatea locului şi pornesc de la gesturile milenare ţărăneşti, de a pregăti masa sau de a săpa în grădină, din comuniunea omului cu natura şi amestecarea fluidelor corporale, dintre care cel mai valoros e mereu sângele, cu ţărâna şi sevele plantelor. Vrăjile sunt privite nu atât ca modalităţi de a rezolva problemele complicate ale existenţei profane, cât drept posibilităţi de evadare în altă dimensiune a simţurilor.

 

    Însăşi localizarea orăşelului bunicii, în care este adusă Emma, nu are o geografie exactă. Istoria lui poate fi a oricărui burg minuscul sau sat mai măricel, transilvan, şi a niciunuia atestat. E inutil să încerci să recunoşti fapte reale istorice, scriitorul a creat din evenimente, în primul rând o atmosferă psihic apăsătoare, tulburările nu au corespondenţe faptice din vremea aceea, decât ca mari probleme tipic post-revoluţionare: securişti reciclaţi, muncitori manipulaţi, vânătoare de colaboraționiști ai vechiului regim – degenerând inevitabil în suferințe pentru nevinovaţi. Ceea ce se pierde în structurarea logică a unor confruntări politice se câştigă în analiza psihologică a personajelor, asupra căreia autorul se concentrează.

   Dacă e să fac vreun reproş romanului, ar fi cel subiectiv de a aborda universul feminin sensibil şi intuitiv, la cârmă cu un bărbat-autor. Este greu de conceput că ai putea să limitezi vreodată domeniul de vânătoare al unui scriitor, dar ar trebui să existe o auto-reţinere în a prezenta ca mascul perspectiva feminină adolescentină. Nu ştiu dacă György Dragomán are o fiică de vârsta Emmei şi cât timp a petrecut studiind-o pentru a-şi întrupa personajul (nu cred că i-ar fi permis ea … lol), oricum, rezultatul nu este convingător, chiar ţinând seama şi de trauma pierderii părinţilor. Personaja lui pare băiatul pălit de vertij din De veghe în lanul de secară, o creatură autistă care de abia înţelege ce se întâmplă în jur, fără nicio curiozitate feminină şi fără sentimente potrivite cu vârsta sau sexul ei. Nu s-a căzut de acord pe degeaba că fiecare ar trebui să scrie despre ce cunoaşte. În ziua de azi a devenit irelevant cum crede un scriitor-bărbat că gândeşte o fată. Pentru că, Slavă Domnului, sunt acum destule autoare femei care să ne spună ele ce le-a trecut prin cap la primul ciclu sau cum se simte vântul pe fese şi de ce sunt în pragul isteriei, nu se mai simte nevoia unui balzacian salvator epocal care să ne prezinte asemenea senzaţii intime fizico-psihologice ale altui gen.

   Există o puternică simbolistică animalieră şi insectivoră în carte, fără a fi atât de pregnantă încât să o integreze în vreun curent simbolist. Cel mai puternic leitmotiv dintre toate, fiind chiar cel al rugului. Simbol ce, de altfel, dă titlul volumului și revine de trei-patru ori pe parcursul istorisirii, definind de fiecare dată o etapă, o schimbare, o revoluţie, un nou început, o purificare.

    Rugul este un roman experimental, cuprinzând elemente simbiotice ale tuturor genurilor de creaţie epică sau lirică. Unul în care magia se scurge în realitatea minimalismului post-comunist şi îi reactivează farmecul şi tragismul trecutului. Pentru cunoscătorii marilor succese ale literaturii est-europene sau sud-americane, care au şi ele bestseller-urile lor internaţionale, cea mai bună recomandare este să remarci că în cartea lui Dragomán, Isabel Allende o întâlneşte pe Sofi Oksanen în Transilvania şi pun de-o şuetă în jurul focului, sub un cer magic. Pentru conformitate, autorul Rugului consemnându-le poveștile întrepătrunse.

Cartea Rugul de György Dragomán a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Sursa foto: Pinterest

Păcate sacre, de Nora Roberts-Editura Miron-prezentare

Editura Miron

   De dogoarea verilor din Washington nu poţi scăpa… şi nici de contorsionata slujbă a “Preotului” – un nebun care strangulează blonde zvelte, drăguţe, cu eşarfa de mătase albă folosită de preoţi la oficierea serviciului divin, lăsînd lîngă acestea notiţe prin care îşi absolvă victimele de păcate.
Ceea ce le dă cu adevărat de furcă frumoasei Tess Court şi lui Ben Paris – doi pasionaţi ai profesiilor lor şi care nu reuşesc să păstreze o distanţă profesională între ei, este flacăra pasiunii oarbe, fierbinţi.
Tess Court, psihiatrul de elită, desemnată de primar să se ocupe de acest caz este zveltă, drăguţă şi blondă…
Ben Paris, un ofiţer de poliţie plin de magnetism, care se ocupă de investigaţii, nu îi poate rezista lui Tess.
Dar mai este cineva care a pus ochii pe Tess… cineva care visează să o salveze, să-i cureţe sufletul de păcate, recurgînd la insolita lui metodă de absolvire în noaptea tăcută, fierbinte.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, librarie.net. Editura Miron

Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului, de Giulietto Chiesa-recenzie

Editura: Corint

Colecția Istorie

Anul: 2016

Număr pagini: 192

Prefaţă: Roberto Quaglia

Cuvânt înainte: Vasile Ernu

Format: 200 x 130 mm

Traducere: Gianina Tivdă

 

   Conform dicționarului, fobia reprezintă „cea mai răspândită dintre tulburările de anxietate. Ea se manifestă printr-o frică iraţională, excesivă şi nejustificată în prezenţa sau anticiparea întâlnirii cu un anumit obiect, animal sau situaţie”. Nu demult am citit cartea „Putin. Biografia interzisă”, scrisă de Stanislav Belkovski, de aceea, a fost imposibil să ratez „Putinofobia”… poate pentru că versiunea lui Giulietto Chiesa avea toate premisele unei cărți cu perspective complet diferite față de ceea ce citisem înainte… așa am crezut înainte să încep să citesc.

   Giulietto Chiesa – despre care știam doar că este un renumit jurnalist italian – „a fost corespondent de presă la Moscova timp de 20 de ani pentru ziarele L’Unita și La Stampa. A colaborat cu principalele canale de televiziune italiene, printre care TG5, TG1 și TG3. Este comentator pentru cele mai importante televiziuni rusești și este singurul jurnalist italian citat de mai multe ori în autobiografia lui Mihail Gorbaciov, căruia i-a luat numeroase interviuri. Scrie pentru site-ul megachip.globalist.it. și este fondatorul și directorul televiziunii on-line Pandoratv.it. Specialist în politică internațională, cercetător în domeniul comunicării, a fondat mișcarea politică și culturală „Alternativa”. Printre cărțile publicate se numără La guerra infinita (2003), Superclan. Chi comanda l’ economia mondiale? (cu Marcello Villari, 2003), Barack Obush (cu Pino Cabras, 2011) și E arrivata la bufera (2015)”, se precizează încă de la prima pagină.

   Poate că numele autorului, „Chiesa”( biserică în limba italiană), l-ar putea eticheta pe acesta cu atribute de o înaltă pioșenie, însă adevăratul său caracter, relevat din cărțile și articolele publicate până acum, dar și din emisiunile TV, este unul de acerb teoretician al conspirațiilor. Implicat și în politica italiană, Chiesa, un fin cunoscător al comunicării interumane, devine un adevărat formator de opinii, foarte iubit și apreciat de publicul care îi urmărește cu maxim interes emisiunile sau materialele scrise… dar… așa cum spuneam la început… astăzi vom vorbi despre fobii, despre acele frici inexplicabile care se instalează în minte și devin una cu posesorul acesteia.

   „Putinofobia” tratează un subiect delicat, mai ales in actualul context geopolitic: frica Occidentului față de Rusia. Da, Putin e un subiect trendy astăzi, însă sentimentele Occidentului față de Rusia sau de fosta Uniune Sovietică au fost dintotdeauna de reticență, de anxietate, de frică. Ce s-a schimbat, totuși? S-au schimbat modalitățile prin care această frică (devenită, cu ajutorul media, fobie) este gestionată. Cu alte cuvinte, problema s-a acutizat; ceea ce părea să fie doar o stare de reticență, s-a transformat acum într-o adevărată obsesie, care, la momentul actual, poartă numele de „putinofobie”… iar în acest moment, merită să-l menționez pe Vasile Ernu (cel care a scris prefața cărții) care afirmă că: „cel mai grav lucru este atunci când facem dintr-un politician puternic, precum Putin, liderul unui stat cu vechi tradiții imperiale, un obiect al adorației sau fobiei. Putin nu trebuie nici iubit, nici urât, ci doar înțeles pentru a putea analiza lucid situația, pentru a putea construi o strategie și o tactică utile intereselor noastre. Avem noi astfel de analize sau de strategii? Mai degrabă nu, dar iată o carte care ne poate aduce cu picioarele pe pământ. Niciodată nu strică mai multă reflecție. Mai ales când este vorba de <sindromul Putin>”.

   Vasile Ernu este scriitor român, eseist, comentator politic. Și-a început studiile în URSS și le-a continuat în România. După debutul său literar, cu romanul „Născut în URSS”, cariera sa urmează o traiectorie ascendentă, care implică articole în numeroase publicații, dar și alte cărți și apariții la diverse emisiuni cu dezbateri politice.

   Analizând tendințele politicii mondiale actuale, există personalități politice remarcabile care împart lumea în două: Putin și restul lumii, subliniind puterea magnifică, dar și potențialul pericol pe care acesta îl prezintă. Giulietto Chiesa, din prisma experienței sale de jurnalist, dar și de atent cunoscător al comportamentului uman și al comunicării, nu face din „Putinofobia” un tratat stufos de analiză politică, ci încearcă să descrie un trend care se poate transforma într-un pericol, acela al obsesiei occidentale în raport cu Putin. Stilul folosit de Chiesa demonstrează nu doar faptul că acesta excelează în jurnalism, ci relevă și o excelentă abilitate de a se arăta obiectiv și transparent.

  Pentru că politica e un subiect extrem de delicat, iar Putin a ajuns un motiv de polemici și interminabile discuții, din cărțile scrise pe această temă, un lucru e clar: în jurul personalităților mondiale remarcabile există întotdeauna o prismă care reflectă publicului o variată paletă de modalități de recepție. Așa se explică de ce pentru unii Putin e un adevărat erou, un om puternic și echilibrat, în timp ce pentru alții e un real pericol.

   Așa cum explică și Vasile Ernu în prefața cărții, modul în care este privit un personaj politic de talie mondială depinde în foarte mare măsură de abilitatea media de a construi imaginea acestui personaj, de a-i atribui calități sau defecte care să declanșeze păreri pro sau contra din partea omului simplu. Cu alte cuvinte, manipularea e o strategie prin care fiecare om politic poate fi prelucrat în funcție de intențiile echipei din spatele său sau a adversarilor. Dar, nu pe strategii de manipulare aș vrea să insist, ci pe mesajul cărții și pe perspectiva lui Chiesa. Încă din titlu, am avut senzația că această carte nu e atât de mult despre Putin, ci mai mult este despre angoasele occidentului. Terorism, crize economice interminabile, calamități naturale… iată subiecte care pot deveni adevărate angoase nu doar pentru occident, ci pentru întreaga lume, iar în ultima vreme, perspectiva unor eventuale dezastre naturale pare să aducă la masa comunicării conducători care nu se au neapărat la inimă. Se pare că s-a irosit destul de mult timp teoretizând și insistând pe probleme de atribuire a ierarhiei mondiale, iar problemele legate de mediu s-au acutizat, ajungând la un nivel care face ca celelalte probleme să pălească.

   Din acest punct de vedere, cartea nu e doar despre Putin, nu e doar despre Rusia, ci e despre întreaga lume, despre Pământ văzut ca un întreg și despre incapacitatea umană de a se uni pentru a se salva din propriile greșeli.

   „Putinofobia” e o expunere a istoriei, o subliniere a unor evenimente istorico-politice esențiale în configurarea realității de astăzi. Giulietto Chiesa readuce în discuție elementul trecut, pentru a explica de ce această fobie este una inexplicabilă. Obiectivitatea lui Chiesa reiese nu doar din abilitățile sale de jurnalist, ci și din munca sa de cercetare, rezultatul fiind o analiza profundă, bine punctată, cu argumente solide, totul într-o carte ușor de asimilat. Chiesa nu este singurul scriitor care publică o carte cu acest punct de vedere, câștigându-și astfel simpatia unora, dar și antipatia celor care văd în Rusia și în Putin un dușman atât de aprig, încât să declanșeze o adevărată fobie.

   Cartea nu este foarte voluminoasă, stilul informativ este lejer și ușor de asimilat, autorul spune multe în cuvinte puține (dar potrivite).

   Recomand cartea pasionaților de istorie, celor care vor să citească și altceva decât critici acide la adresa Rusiei și a lui Putin, celor care vor să se informeze din multiple surse pentru a avea o viziune amplă asupra actualelor circumstanțe.

Cartea Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului de Giulietto Chiesa a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

Pasărea nopţii, de Mary Higgins Clark-recenzie

   Mary Higgins s-a născut şi a crescut în New Yorker Bronx, fiind fiica unor emigranţi irlandezi. A avut zece ani, când tatăl, proprietar al restaurantului “Higgins Bar and Grillhouse” din Bronx, a murit de un infarct miocardic.

   După terminarea liceului a absolvit o şcoală postliceală ca secretară şi a lucrat după aceea ca secretara într-o agenţie de publicitate şi ca stewardesa la Pan Am.
După căsătoria cu prietenul ei Warren Clark în 1949, a început să scrie. După multe respingeri, a publicat în 1956 prima povestire (Stowaway) pentru un onorariu de 100 dolari, în ziarul Extension magazine.
După moartea soţului în 1964, rămâne cu cinci copii (Carol, Marilyn, Patty, Warren und David). Primul ei roman Aspire to the Heavens (1969), un roman biografic despre George Washington, s-a vândut prost. Cinci ani mai târziu, a încercat din nou, cu Where are the children? . Simon&Schuster au cumpărat dreptul de autor pentru 3000 de dolari. Cartea a fost publicată în 1975, ajungând un bestseller.

   Următorul roman, A Stranger Is Watching (1977), a avut un succes şi mai mare şi a fost distins cu renumitul Grand prix de littérature policière. Pentru acest al doilea roman poliţist, a primit deja 1,5 milioane dolari. De atunci a publicat peste 25 de romane poliţiste, care numai în Statele Unite ale Americii s-au vândut mai mult de 80 de milioane de exemplare. Unele au fost ecranizarea pentru televiziune.
Între 1974 şi 1979 a urmat cursurile Universităţii Fordham, absolvind filozofia.
A fost în 1987 preşedinta societăţii Mystery Writers of America şi a primit în 2000 premiul Grand Master Award pentru întreaga sa operă. Din 2001 există premiul literar, ”The Simon & Schuster – Mary Higgins Clark Award”. În 2010 a fost omagiată cu Agatha Award (Malice Domestic Award for Lifetime Achievement) pentru munca ei de până atunci. O altă mare recunoaştere pentru întreaga sa activitate primeşte Clark, în 2012 cu Anthony Award.

   “Pasărea nopţii” este ”un roman psihologic, ce îl introduce pe cititor într-o lume strălucitoare şi elegantă, dar tributară unor instincte criminale.”
“Întotdeauna îi plăcuse definiţia bufnitei: pasăre răpitoare de noapte…cu gheare ascuţite şi pene moi care o ajută să zboare silenţios…La figurat, cuvântul desemnează o persoană cu obiceiuri nocturne; Sînt Bufniţă, obişnuia el să-şi şoptească în barbă, după ce îşi selecta prada, lumea mea;”

   Exact în săptămâna când în Orange County se sărbătorea Columbus Day se împlineau 20 de ani de la o crimă ce zguduise orăşelul. O studentă la medicină, Karen Sommers, venită în vizită la părinţi rămăsese peste noapte. În cursul nopţii a fot înjunghiată mortal în piept şi în inimă, în timp ce dormea, şi nimeni nu văzuse şi nu auzise nimic. La strigătele disperate ale mamei, când o găsise dimineaţă, au venit vecinii care încercaseră să ajute, dar din păcate distruseseră orice probe ar fi putut găsi poliţia. Sam Deegan cercetase ani întregi, dar nu reuşise să găsească criminalul şi cazul nerezolvat îl bântuia. Acum se gândea că în curând se va pensiona şi va trebui să predea dosarul şi să renunţe. Sam continua s-o viziteze cu regularitate pe Alicia Sommers, mama victimei şi chiar să meargă la mormântul fetii, sperând să dea peste vreun element care să-l facă să găsească ucigaşul.

   Între timp soţia lui Sam murise, la fel şi soţul lui Alice aşa că detectivul îi devenise un prieten drag pe care se putea baza. Alicia se mutase în oraş, dar rămăsese prietenă cu Jean Sheridan, fata vecinilor ei (de când locuise în vechea casă), un copil bun care avea parte de doi părinţi scandalagii şi egoişti, aşa că se bucura că ea venea în vizită.
Jean venea în oraş pentru că era întâlnirea de 20 de ani de la terminarea cursurilor de la Stonecroft Academy, ocazie cu care câţiva foşti absolvenţi vor primi o medalie onorifică din partea şcolii. Din program Jean află că va fi şi o slujbă memorială pentru Alison, colega lor care murise cu o luna în urmă,  înecată în piscină. Când ajunge la hotel, Jean află de la Jake Perkins, un tânăr reporter de la ziarul local, despre moartea celorlalte fete din grupul lor. Fuseseră 7 fete care luau masa, râdeau şi vorbeau împreună. Mai rămăseseră doar ea şi Laura.

   Jean nu avusese o viaţă uşoară, veşnic între doi părinţi certăreţi şi egoişti, care s-au şi despărţit când ea a terminat liceul, fiecare refăcându-şi viaţa. Jean şi-a continuat viaţa învăţând şi devenind o scriitoare şi un istoric de succes. Dar acum era şantajată, primea faxuri, biletele şi scrisori în care era ameninţată fiica ei Lily. La 18 ani îl întâlnise pe Reed, Carol Reed Thorton Jr. din Maryland, student la West Point. Reed voia un viitor cu Jean, urma s-o prezinte şi părinţilor lui (tatăl lui era general la Pentagon),dar exact când află că va fi tată este omorât de-o maşină în campus (şoferul dispare).
Jean nu ştie ce să facă, ai lui nu ştiau de ei, la părinţii ei nu putea apela. Aşa că vorbeşte cu doctorul Connors (despre care aflase la biserică că mai ajutase tinere) s-o ajute şi dă copilul spre adopţie. Adopţiile erau secrete şi acum când cineva îi ameninţă fiica nu are cum s-o ajute. Face mici cercetări, îi spune şi Aliciei, care îl roagă pe Sam s-o ajute şi caută să afle cine ar fi putut ştii despre Lily. În timpul reuniunii, la hotel, la cimitir primeşte mereu mesaje.

   La reuniune îşi întâlneşte foştii colegi şi deşi mult schimbaţi fiecare e diferit şi ciudat în felul lui.
Jean învăţase bine şi în liceu, reuşise şi în viaţă, dar după Reed nu mai iubise pe nimeni. Nu-i vine să creadă că doar ea şi Laura mai sunt din grupul lor de fete, care mai ieri parcă râdeau, vorbeau şi se amuzau. Cel care le omora îşi spunea “bufniţă” şi fusese respins, jignit şi luat peste picior în liceu. Poliţia găseşte greu indiciul că o semnătură: la fiecare loc al unei crime lasă o bufniţă mică,că o broşă.El hotărâse să le ucidă pentru copilăriile din liceu, să le arate că el este stăpânul. Tot el o omorâse şi pe Karen, crezând că e Laura, deoarece casa fusese a părinţilor ei şi el nu ştia că o vânduseră. Mai omorâse şi alte femei când instinctul de ucigaş al bufnitei prelua controlul.

   Laura era o actriţa, puţin cam trecută pentru filme, cauta pe cineva s-o susţină şi venise pentru că avea în vizor vreo doi colegi care erau în industria filmului şi a spectacolului.
Carter Stewart-un puştan pricăjit şi neglijent în timpul şcolii, lucrase în hotelul în care era oaspete acum, devenise un renumit scriitor de piese, ironic, rece, calculat, sumbru aşa cum erau şi scrierile lui:

“Tipul începuse să scrie încă din facultate-diverse piese într-un act, destul de nonconformiste, jucate de studenţii de la teatru, care i-au dat posibilitatea să mai rămână la Yale şi după absolvire”
”A avut primul succes răsunător pe Broadway înainte de-a împlini treizeci de ani”

   Mark Fleischman, doctor psihiatru, specializat în problemele adolescenţilor, poate tocmai din cauza poveştii lui de viaţă. Fratele lui Denis a fost omorât de-o maşină pornită din pantă şi mama lor îl considerase vinovat pe Mark, crezând că nu a pus frână:

“Părinţii lui Mark nu s-au sfiit să declare public că şi-ar fi dorit ca Mark să fi murit şi nu fratele lui. El a reacţionat făcându-se medic psihiatru pentru adolescenţi. Mă întreb dacă o fi încercat vreodată să trateze şi adolescentul din el.”

   Robby Brent ajuns actor de comedie; ” a fost un elev delăsător, provenit dintr-o familie de intelectuali, ameninţat în permanentă că îşi va pierde bursa pe care o avea la Stonecroft. Umorul a devenit armura şi refugiul lui”.

Gordon Amory-ajuns bogat, şi-a făcut multe operaţii estetice, a devenit cunoscut şi totuşi:

“Totuşi când mi se mai îneacă uneori corăbiile, mă trezesc că am rămas acelaşi Gordie prostovanul, puştiul nătărău de care era aşa nostim să faci mişto”

   Din cei şase consideraţi crema clasei doar Laura avusese o copilărie fericită şi fără lipsuri.
Jack Emerson, cel care organizase reuniunea ajunsese un investitor în afaceri imobiliare, dar legat de parteneri dubioşi, petrecăreţ şi afemeiat.
În timpul reuniunii este ucisă o fostă profesoară de-a lor care-şi plimba câinele. Câinele este şi el bătut mortal, dar apucă să-şi muşte agresorul.

   Poliţia începe cercetări ample, şi lucrurile se precipită.
Jean află că fiica ei, pe care părinţii o botezaseră Meredith este cadet la West Point, şi că atât ea cât şi părinţii adoptivi vor s-o cunoască. Cum fata avea examene şi promisese să nu plece din campus toţi cred că e în regulă.

   Laura dispare, înainte de ultima seară ,Robby dispare şi el, dar este găsit mort peste câteva zile. Pusă de ucigaş Laura o atrage pe Jean într-o cursa, şi în acelaşi timp este răpită şi Meredith-Lily. Acestea urmau să fie ultimele crime ale ucigaşului, voia s-o omoare pe fată ca să vadă cum suferă Jean, avea pregătite trei pungi pe care scrisese numele femeilor şi trei bufniţe.
Sam accelerează cercetările şi cu ajutorul lui Perkins reuşeşte să găsească locul şi să le salveze.

   Dacă vreţi să aflaţi cine este criminalul, cum îşi ţese pânza de păianjen, ce s-a întâmplat cu “bufniţă”, dar şi cu celelalte personaje, citiţi cartea.
Nimeni nu poate bănui ce resentimente şi complexe vechi pot apărea în anii de şcoală şi la ce pot ele duce.
După ce te poartă cu multă intensitate de-a lungul acţiunii, dezvăluind o grămadă de tipologii umane, cartea are totuşi un happy end (asta pentru cei curioşi).

De fiecare dată când citesc o carte a autoarei rămân uimită de modul cum îşi construieşte intriga, cum îşi creionează personajele, cum conduce acţiunea fără să te lase până la final să bănuieşti cine este vinovatul. Şi de obicei vinovatul şi finalul romanului sunt mai mult decât surprinzătoare. Nu degeaba a fost numită ,,Regina literaturii americane de suspans”.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

"Who were you in a past life? This is really a no pressure question, I'm just curious that's all...."

Tag: călătorie în lumea tuturor posibilităţilor

   Zilele trecute mă gândeam la o fotografie editată cu ani în urmă în care am adăugat câteva imagini cu planurile mele de viitor, locuri pe care visam să merg, să mă bucur de ele cu cineva special. Întotdeauna am afirmat sus şi tare că planurile nu-mi ies şi chiar aşa este, dar când mai dai de coincidenţe îţi vine să zâmbeşti. Îndrăzneşte, pune-ţi o dorinţă şi lansează gândul chiar la început de an, iar după ocupă-te de magie şi gândeşte pozitiv. Nu va pica nimic din cer dacă nu depui puţin efort.

   Un alt vis a fost să călătoresc, să depăşesc graniţele, să cunosc şi alte locuri, iar dorinţa s-a materializat, însă nu atunci când am bătut eu din picior, ci aşa spontan-la timpul potrivit.

   Acum să pornim cu ajutorul gândului şi să trăim pentru o clipă posibilul sau imposibilul. Imaginaţie sigur avem, doar citim pe bandă rulantă despre cai verzi pe pereţi, tot ce trebuie să facem este să ne aşezăm cu popcorn şi cu răbdare pentru că urmează să ne descătuşăm gândurile şi să le dăm curs.

   1. Să presupunem că te-ai reîncarnat şi de-a lungul timpului ai ales diferite identităţi, ce crezi că ai fost ultima dată? Ce meserie ai avut?

   Hmm, bănuiesc că am avut o meserie inedită, ciudată ce m-a pus în diferite situaţii. Poate că am fost vrăjitoare, spioană, vreo femeie afurisită sau poate vreo cotoroanţă rătăcită pe un colţ de deal care citea viitorul doritorilor şi pregătea poţiuni magice.

    Sau poate că în trecut am avut activităţi banale şi acum sunt deschizătoare de drumuri. Cine ştie? 

    Goodreads.com este de vină pentru această întrebare nevinovată. Cineva dorea să ştie ce a fost fiecare în trecut. 

“Who were you in a past life? This is really a no pressure question, I’m just curious that’s all….”

 

   2. În ce ţară ai fi dorit să trăieşti?

   Îmi plac temperaturile echilibrate şi probabil aş merge într-un loc cu soare. Ultima dată când m-am bronzat, era cât pe ce să îmi rămână urme de la ochelari pe faţă, dar aş risca. Mi se pare magic să văd apa aceea turcoaz în faţa ochilor şi să mă relaxez cu privirea. Să vizitez locuri noi, să mă bucur de entuziasmul oamenilor şi de ce nu să-mi amintesc ce norocoasă sunt că am ajuns să descopăr alte tradiţii.

    Şi dacă ar fi să aleg ceva spontan, atunci sigur aş dori să fiu pentru o clipă în Scoţia. Chiar dacă este puţin răcorică pe acolo a fost atât de frumos prezentată zona în cartea Aproape de cer (din cauza ei am făcut noapte albă) încât am zis fie… îmi cumpăr bilet şi dispar pentru o perioadă nedeterminată.

  3. Dacă te-ai teleporta pentru o noapte unde ai dori să mergi şi cu cine?

   Doar o noapte? Deja mi se pare puţin, însă aş fi tentată să particip la balul organizat la finalul cărţii Seducătorul domn Bridgerton de Julia Quinn, chiar atunci când Penelope Featherington şi Colin Bridgerton dau cărţile pe faţă şi dezvăluie tuturor secretul care va spulbera audienţa. Da, ştiu, sunt puţin sadică, dar mi se pare fascinant să văd atâtea figuri uimite, iar bonus, să cunosc familia Bridgerton. M-am simţit minunat să le descopăr poveştile, să îi văd cât de uniţi şi afectuoşi sunt. Partea frumoasă este că Penelope este eroina care a ştiut să joace pe degete atât de mulţi oameni, să îndrăznească să îşi transforme visul în realitate, deşi era femeie, şi să scrie. Dacă ea a reuşit să devină din omidă un frumos fluture, atunci şi noi trebuie să îndrăznim. Nu?

  4. Dacă eşti cititor pasionat, sigur ai abilităţi “speciale”. Te-ai gândit cum ar fi dacă ai avea o şansă infimă şi să pătrunzi în mintea oamenilor pentru a le citi gândurile?

   Când am văzut filmul cu Jack Nicholson-What Women Want/Ce-și doresc femeile (2000), mi-am spus că este tare ingenioasă ideea(chiar dacă ipotetică), dar dacă fac o analiză la rece atunci sigur m-aş îngrozi să mă las dusă de val. Prefer ca mintea oamenilor să rămână un mister şi las curiozitatea în seama celor care vor să  schimbe lumea.

  5. În cazul în care ar da norocul peste tine şi ajungi să descoperi Lampa lui Aladdin sau vreo baghetă magică, ce dorinţă ai dori să se materializeze?

     Fiecare om are doza lui de nebunie, dar şi de egoism, de aceea cred că în prima fază sigur m-aş gândi la ceva superficial, dar într-un final aş realiza că deja am profitat de 4 dorinţe şi pe aceasta aş dori să o fac cadou. Să se bucure de ea cineva drag, cineva care merită, cineva ca Iasmina. O las pe ea să decidă în ce direcţie să se îndrepte şi ce anume să facă cu această şansă unică.

    Şi pentru că întrebările sunt relaxante, ar fi păcat să nu vă distraţi câteva minute. pentru început lansez provocarea către Cos de la Mes passions şi Sorina de la Scrinul cu cărţi. 

     Întrebările se pot prelua automat din documentul word. Enjoy!

by -
14

Supremaţia lui Bourne, de Robert Ludlum-recenzie

Editura: Lider
Traducere: Fulaş Stelu Cristian
Număr pagini: 696

   Robert Ludlum (n. 25 mai 1927 New York City – decedat 12 martie 2001 Naples, Florida) a fost un scriitor american specializat în genul thriller. Cele 27 de romane ale sale, care au însumat între 290 şi 500 de milioane de cărţi publicate, au apărut în 33 de limbi şi 40 de ţări. Ludlum a folosit în publicarea cărţilor sale şi pseudonimele Jonathan Ryder şi Michael Shepherd.

   Trilogia lui Bourne-Identitatea lui Bourne (1980), Supremaţia lui Bourne( 1986), Ultimatimul lui Bourne (1990)
Identitatea lui Bourne şi Supremaţia lui Bourne au fost ecranizate, filmele au aceleaşi nume ca şi cărţile.

   Alte cărţi scrise de autor-Testamentul Holcfroft, Cercul Matarese, Opţiunea Paris, Codul Altman, Conspiraţia spirală, Decepţia lui Prometeu, Trădarea lui Tristian, Complotul generalilor, Directiva Janson, Drumul spre Omaha, Proiectul Hades, Protocol Sigma, Ţinutul magic.

   ,,Teroarea a pus stăpânire pe întreg globul. Vicepremierul chinez a fost ucis de un asasin legendar şi marii lideri ai lumii îşi pun deja întrebări: De ce s-a întors Bourne? Cine îl plăteşte? Cine este următoarea ţintă? Există însă o singură problema: nu există Jason Bourne. Nu a existat niciodată. Dar cineva a reînviat acest nume şi dacă acest cineva nu este oprit, lumea va plăti un preţ devastator. Jason Bourne trebuie să existe din nou şi să-şi folosească abilităţile pentru a-l anihila pe asasinul plătit. Dorinţa de a supravieţui nu este de ajuns, Bourne trebuie să-şi recâştige supremaţia… Un thriller sofisticat şi mereu la limita, scris într-un stil alert şi rafinat, caracteristic lui Robert Ludlum.”

   Thriller-ul acesta are toate ingredientele unei cărţi pe care nu o poţi lasă din mâna. Nu am ştiut la ce să mă aştept, nu am citit nicio carte de acest autor. Mare greşeală. Am să remediez situaţia şi am să devorez toate cărţile autorului din biblioteca mea. Peisajele cu tot cu realitatea dură din Hong Kong şi din alte părţi ale Chinei sunt totodată şi minunate, dar şi triste, ele reflectă lupta omului pentru supravieţuire, lupta pentru supremaţie, dar şi lupta pentru viaţă. Din această carte am avut impresia că autorul vrea să arate cât de puţin valorează o viaţă şi cum totul se poate cumpără pe bani, cum manipularea distruge vieţi, nepăsarea ucide, iar jungla sălbatică a omenirii nu are limite.

Kowloon. Partea veche a Chinei, care nu are nicio legătură cu Nordul cu excepţia uneia de spirit, dar aceasta e profundă şi coboară în adâncimile sufletului omenesc fără să ţină seama de aspectele irelevante şi dure ale graniţelor politice. Pământul şi apa sunt una, şi ţine de voinţa spiritului să decidă cum le va folosi omul-din nou, fără să ia în seama abstracţiuni cum ar fi libertatea inutilă sau prizonieratul din care se poate evada. Preocuparea principală sunt gurile de hrănit, stomacurile goale de femei şi copii. Supravieţuirea. Nu există nimic altceva. Tot restul e hărăzit a fi împrăştiat pe câmpuri neroditoare.
Era la apusul soarelui, şi atât în Kowloon, cât şi în portul Victoria din insula Hong Kong, peste haosul de zi cu zi al ţinutului se aşternea un val invizibil de umbră. Strigătele de Aiyas! ale vânzătorilor stradali se estompau odată cu umbra, iar negocierile tăcute din zonele mai înalte ale recilor, maiestuoaselor structuri din sticlă care brodau cerul coloniei se încheiau cu acorduri şi ridicări din umeri şi uşoare zâmbete de înţelegere tacită.’

   În această citadelă ceva se va întâmpla, un criminal deghizat în preot va ucide cu sânge rece mai multe persoane, printre care un vicepremier chinez. Va lăsa în urmă indicii-amprenta temutului criminal Jason Bourne. Ar fi de înţeles dacă acest criminal ar exista, dar este doar un mit, iar acest mit s-a retras. Cel care şi-a însuşit acest nume a fost rănit, iar în urma rănilor primite a devenit amnezic. În prezent se numeşte David Webb şi predă la o universitate. Este căsătorit a două oară cu Marie, o persoană pe care a salvat-o din ghearele morţii, iar ea la rândul ei încearcă să îl ajute pe cât posibil cu amnezia.

   Webb, alias Bourne, este temutul Delta Unu din Unităţile Medusa. Aceste unităţi erau echipe de lichidare, echipe ale morţii. Bourne a devenit luptătorul suprem de gherilă, în urma ucideri primei sale soţii şi a copiilor săi de către un avion care zbura la joasă altitudine. Legendarul său nume este şoptit cu frică peste tot.

,,Ai auzit vreodată de numele Jason Bourne?
-Cum să nu fi auzit cineva detaşat în Asia? răspunse McAllister. Treizeci şi cinci, poate patruzeci de crime, asasinul plătit care a scăpat din fiecare capcană ce i-a fost întinsă vreodată. Un ucigaş patologic a cărui unică lege morală o reprezenta preţul crimei.
-Victimele lui aveau vreun tipar comun?
Niciunul. La întâmplare, peste graniţă. Doi bancheri aici, trei ataşaţi dincolo-adică CIA: un ministru de stat din Delhi, un industriaş din Singapore şi numeroşi-mult prea numeroşi politiceni, în general oameni liniştiţi. Maşinile lor explodau în stradă, apartamentele săreau în aer.’

   De această dată măcelul sângeros al vicepremierului şi oamenilor care erau cu el, ar fi comis de o copie fidelă a lui Bourne. Adevăratul Bourne nu ar fi ucis cu intenţie decât un trădător, şi acela pentru a-şi apăra viaţa, dar acest ,,fals” ucide incontrolabil în numele unui personaj venerat în China, Sheng, care ar putea ajunge preşedinte. Pentru a-şi urma măreţul lui plan Sheng începe să îşi elimine opoziţia, atât în Hong Kong cât şi în Beijing.

    Un fost ambasador cu o putere imensă, care lucrează din umbră cu Preşedinţii Americi-Havilland, un analist genial care lucrează în Departamentul de Stat, pe problemele din Asia-McAllister se vor întâlni şi vor discuta problema îngrijorătoare care ar putea declanşa un nou război mondial, dacă Sheng ar fi ales. Soluţia-un tratament de şoc pentru David, iar acesta s-ar putea transforma în mitul Bourne din nou.

,,-Pentru noi, acest nou Bourne e drumul direct către Sheng Chou Yang. El e capcana noastră. Un impostor se identifică cu mitul, dar dacă mitul original îl vânează şi ucide pe impostor, se află în poziţia de a ajunge la Sheng. E chiar foarte simplu. Jason Bourne, acela pe care l-am creat noi, îl va înlocui pe acest nou asasin folosind numele lui. Ajungând pe poziţie, Jason Bourne al nostru trimite semnal de alarmă urgent-s-a întâmplat ceva grav care pune în pericol viaţa lui Sheng şi întreaga lui strategie-, iar Sheng trebuie să reacţioneze. Nu-şi poate permite să nu o facă, pentru că securitatea lui trebuie să fie absolută, iar mâinile sale curate. Va fi forţat să se arate, chiar şi numai pentru a-l ucide pe asasin, ca să înlăture orice asociere posibilă. Când o va face, de astă dată nu vom da greş.’

   David, neştiind nimic din planurile puse la punct pe la spatele lui, va încerca să îşi înăbuşe părţile care îi tot revin din memorie. El nu mai este Bourne-ucigaş, este David, profesor şi soţ iubitor. Când Marie va fi răpită, condiţia de a o recăpăta înapoi este aceia de a-l aduce pe ,,Falsul Bourne” la schimb. Ceva se declanşează în memoria lui David, iar acesta în goana sa nebună după criminal se va transforma în Delta, mitul Bourne. Banii nu îi sunt o problemă, pregătirea sa de excepţie îl va face să fie cu un pas în faţa celor care îl urmăresc. Marie la rândul ei va evada şi va încerca să îl găsească pe David. Vrea să îl anunţe că de fapt, cei care îi manipulează din nou sunt din Guvern şi Servicii secrete. Miza nu este ea, soţia, miza este mult mai mare şi implică mult mai multe dedesubturi internaţionale.

   De aici încolo asistăm la fuga Mariei de cei care cred că îi vor răul, încercarea sa de a se ascunde, tentativa de viol, trădări, ajutor din partea unor persoane implicate mai mult sau mai puţin în viaţa ei.

   Va reuşi în fuga sa contra cronometru să dea peste criminalul căutat? Va reuşi David-Bourne să nu se transforme într-o maşină de ucis? Cine va câştiga şi cine va pierde în acest joc al morţii?

Cartea Supremaţia lui Bourne de Robert Ludlum este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.

Fata dinainte, de J.P. Delaney– suspans la superlativ, într-un thriller de calitate(recenzie)

 

Titlu original: The Girl Before

An apariție: 2017

Autor: J.P. Delaney

Categoria: Literatura Universală

Colecție: Buzz Books

Editura: Litera

Traducere: Mihaela Buruiană

Nr. pagini: 379

   Mi s-a întâmplat de multe ori să citesc o carte și personajele sale să-mi bântuie visele multe zile după aceea. Când am început să citesc „Fata dinainte” știam deja că avea să fie un roman thriller, însă nu m-am așteptat ca tensiunea acțiunii să devină atât de acută.

   După ce am citit părerile unor scriitori celebri și a unor publicații pe măsură, m-am întrebat care avea să fie elementul surpriză în toată această poveste și ce avea să aducă nou acest titlu pe piața genului thriller. Iată părerile despre care vă spuneam:

„Surprinzător, uimitor și, mai ales, ingenios – un roman de suspans psihologic desăvârșit.”  Lee Child

„Fascinant! Un roman pe care nu îl poți lăsa din mână, așa cum nu am mai citit de mult în ultimii ani. Plin de răsturnări de situație și cu un final care nu trebuie ratat!”  Lisa Gardner

„Suspans psihologic de cea mai bună calitate… un thriller foarte ingenios.” The Bookseller

„Un roman fermecător, magistral construit… garantat să uimească.” Booklist.

   Subiectul este unul demn de un scenariu de film (de altfel, povestea este deja în curs de ecranizare și aștept cu nerăbdare să văd dacă regizorul va reuși să capteze emoțiile la fel de intens cum o face cartea): o casă din centrul Londrei își așteaptă chiriașa. Aparent, totul e simplu… doar că într-un thriller bine lucrat, nimic nu e simplu. Ceea ce e în aparență banal, se transformă curând într-o serie de evenimente frapante, condimentate cu doză dublă de suspans…

   Cine e J.P. Delaney, autorul acestui thriller care te face să-ți crească pulsul? Numele este un pseudonim al unui scriitor cu o prolifică carieră în genul thriller, iar cartea va fi ecranizată de regizorul Ron Howard, câștigător al Premiului Oscar.

    Așadar casa, denumită One Folgate Street, este o superbă construcție, într-o zonă de invidiat din Londra. E tot ce și-ar fi dorit Jane: stil minimalist, arhitectură deosebită, tehnologie ultramodernă. Dar… totul are un preț… și când spun asta, nu mă refer la prețul chiriei, ci la evenimentele prin care trec chiriașele acestei case, supravegheate în permanență de către proprietar. Cu vădite tulburări psihice, acesta impune reguli (cunoscute drept „regulile casei”). Pentru o atentă monitorizare, chiriașa trebuie să poarte mereu o brățară. Iată și alte reguli impuse de către ciudatul proprietar: „fără copii, fără animale, fără imagini sau decoraţiuni, nu ai voie să arunci  haine pe podea”. Și pentru că ar fi prea simplu să fie doar asta, eventualele chiriașe trebuie să completeze un chestionar cu întrebări cel puțin bizare, pentru ca apoi să treacă la proba interviului cu ciudatul proprietar, pe nume Edward.

   Emma și Jane sunt două tinere care au fost chiriașe ale acestei case, însă în perioade diferite, iar autorul țese povestea în două planuri alternative, în care versiunea Emmei este urmată, în capitolul următor, de către versiunea celeilalte fete. Procedeul acesta, de alternare a firului epic, este destul de greu de realizat, însă tocmai aici se observă abilitatea autorului de a ține în frâu piesele de puzzle și de a crește doza de suspans până la cele mai înalte culmi… și reușește acest lucru foarte bine.  

    Așadar… Emma și Jane… amândouă chiriașe ale ciudatei case, în perioade diferite. Poveștile lor au în comun un element esențial: trauma. Dincolo de faptul că au în comun gustul pentru simplitate și eleganță, ambele tinere au în trecutul lor evenimente greu de gestionat din punct de vedere psihic. Jane și-a pierdut copilul, iar pe fondul suferinței a rămas și fără job, iar Emma se luptă cu teribila frică pe care a marcat-o când a fost jefuită. Amândouă sunt dispuse să uite trecutul și să înceapă o viață nouă, într-o altă casă… și chiar așa va fi, dar nu în sensul în care și-au dorit ele.

    Povestea celor două tinere este expusă în capitole intercalate, iar totul devine, încă de la primele pagini, o cursă plină de suspans, o teribilă goană în care nu mai contează decât aflarea răspunsurilor la întrebarea: cine este acest Edward, proprietarul casei… și mai ales ce intenții se ascund sub aceste inexplicabile cerințe de respectare a regulilor casei?! Este el doar un arhitect extravagant sau e doar un om al cărui psihic este măcinat de obsesii? Toate acestea și nu numai, le veți afla citind cartea „Fata dinainte”.

   Personajele sunt pline de mister… așa cum numai într-un thriller de bună calitate pot fi. Edward, celebrul arhitect alege drept chiriașe numai tinere care să semene foarte bine cu soția lui (moartă în condiții misterioase); el este întruchiparea obsesiei pentru perfecțiune, vrea să i se acorde șansa de a dovedi că este bărbatul perfect. La fel ca soția lui Edward, Emma moare și ea în condiții bizare… apoi e rândul lui Jane să devină chiriașa casei. Dacă va avea și ea același destin ca și celelalte două femei sau nu, aflați citind cartea.  

   Stilul este extrem de alert, ca într-o cursă periculoasă de descoperire a adevărului, de salvare a vieții.

   Iată câteva citate:

Dacă pereții ar putea vorbi, One Folgate Street mi-ar spune ce s-a întâmplat aici. O să-mi satisfac curiozitatea, hotărăsc eu, dar în secret. Și odată ce trimit fantomele astea să-și găsească liniștea, n-o să le mai aduc înapoi. N-o să mai vorbesc cu el despre ce am aflat”.

„-Și o să mă întorc, zice el, pentru o noapte sau două când o să pot. Mai aruncă o privire prin casă, la spațiile deschise, luminoase. O să mă gândesc la tine, zice el arătând spre mine. Îmbrăcată așa. Locuind așa. În felul pentru care a fost concepută casa asta.

-Devin puțin obsedat de tine, Emma, adaugă el.

-Numai puțin?

-Poate că pauza asta o să ne prindă bine.

-De ce? Nu vrei să fii obsedat de mine?

-Obsesiile mele nu sunt niciodată sănătoase, zice el încet”.

    Fără îndoială, „Fata dinainte” este un thriller de bună calitate, unul în care gradul de suspans atinge cote foarte înalte. Acum, după ce am citit cartea, aștept cu nerăbdare și ecranizarea, în regia lui Ron Howard, câștigător al premiului Oscar.

   Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.   

Cartea Fata dinainte de J.P. Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Ploaia de trei sute de zile, de Gabriel Chifu-prezentare

Editura Cartea Românească

Număr pagini: 416

   Romanul lui Gabriel Chifu este o distopie. Autorul a scris cronica neagră a straniei morţi, prin înec, a unei ţări dominate de păcat, violenţă, nestatornicie şi deşertăciune morală. Postmodernă în structură, cartea străluceşte prin îmbinarea de naraţiune clasică şi poezie, meditaţie filozofică şi explorare a minţii umane, instinctualitate primară şi înalt intelectualism. Personajele transmit, prin vocile puternic individualizate, mesaje explicite. Ele vorbesc în numele unei realităţi deja condamnate, dar care se iluzionează că poate supravieţui prin duplicitarism, minciună, turpitudine şi violenţă – ori chiar printr-un sumbru vizionarism. Admirabil scrisă şi structurată, Ploaia de trei sute de zile seduce prin subtilitatea ideilor şi uimeşte prin înălţimea tonului oracular, de inevitabilă şi asumată tragedie biblică. -Mircea Mihăieş

   Povestea celor trei sute de zile de ploaie ale Caramiei este o parabolă neobişnuită, atât prin adâncimea viziunii, cât şi prin amplitudinea cuprinderii realităţii pe care romanul lui Gabriel Chifu o transfigurează. Poemation tragic (nu lipsit, fireşte, de scene de un comic… trist), textul uneşte trei niveluri de semnificaţii: umane, sociale şi metafizice. În toate, Caramia eşuează implacabil, stăpânită de un demon al maculării, de o nevăzută energie autodistructivă, al cărei corolar apocaliptic este ploaia nesfârşită. Care, pe măsură ce romanul avansează, iar semnificaţiile secvenţelor sale epice polifonice se compun arhitectural, se transformă dintr-o ţârâială agasantă într-un diluviu pedepsitor. Diluviu din care se salvează câţiva drepţi, ca-n Scriptură. Un roman total, tulburător, halucinant şi, în acelaşi timp, revelator, scris cu mână de maestru.-Răzvan Voncu

Sursa: Editura Cartea Românească

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Aviatorul, de Evgheni Vodolazkin-Humanitas Fiction-prezentare

Traducere și note de Adriana Liciu

   Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.

   Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene.

Sursa> Humanitas Fiction

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 Colecția ALMA – Iubiri de poveste în luna iulie 2017

Cărțile apar în fiecare sâmbătă la toate punctele de difuzare a presei alături de ziarul Libertatea.

1.O lady convingătoare, de Tessa Dare- 01.07.207

Volumul al treilea al seriei “Memoriile unei tinere aventuroase”, continuarea romanelor ZEIȚA VÂNĂTORII și PREDAREA SIRENEI, apărute în această primăvară.

2.Valul furios, de Winston Graham -08.07.2017

Volumul al șaptelea al seriei “Poldark”, continuarea romanului CELE PATRU LEBEDE, pe care îl găsiți săptămâna aceasta la chioșcuri.

3. Un târg cu diavolul, de Kelly Bowen-15.07.201

Volumul al treilea al seriei “Sezonul scandalurilor”, din care au mai apărut STĂPÂNUL INIMII MELE și UN DUCE DE NEUITAT.

4.Cum m-am măritat cu un marchiz, de Anna Harrington-22.07.207

Volumul al treilea al seriei “Viața secretă a burlacilor”, din care au apărut UN DUCE PENTRU TOTDEAUNA și SECRETE ȘI TENTAȚII.

5. Făgăduiala, de Lorraine Heath-29.07.2017

Volumul al doilea al seriei “Zurbagiii din Havisham”, continuarea romanului IUBIRE FĂRĂ MASCĂ.

Sursa: Cărţi Romantice

Sursa foto: Pinterest

by -
13

Gașca pofticioșilor, de David Arnold-Editura Art-recenzie

 

Data apariţiei: mai 2017

Editura: ART

Tradusă de: Laura Ciobanu

Număr pagini: 367.

   Vic suferă de sindromul Moebius și e super-deștept. Coco e o rapperiță de treisprezece ani care înjură întruna. Baz este un fost hoț de mașini și, împreună cu fratele său Zuz, care nu vorbește decât pocnind din degete, au emigrat amândoi din Africa în urma urâtului război din Congo. Mad este frumoasa misterioasă de care se îndrăgostește Vic. Toți cinci au trecut în viața lor prin deziluzie, pierdere sau violență, dar își găsesc unii în alții salvarea improbabilă.

O poveste inteligentă despre foamea de prietenie care a ajuns instant bestseller New York Times.

„O carte superbă, pătrunzătoare, o bucurie de carte.” – Nicola Yoon

„Un ritm perfect și un mare talent pentru cuvinte. Adolescenții sofisticați o vor iubi.” – Kirkus Reviews

   David Arnold e considerat unul dintre cei mai promiţători noi autori de literatură Young Adult, romanul său de debut Mosquitoland aducându-i această recunoaştere. Pe lângă poveşti, Arnold compune şi muzică sub numele de Cinema Cycle. Piesele de pe albumul Say It Out Loud sunt inspirate de întâmplările şi personajele din cărţile sale, Ţinutul ţânţarilor şi Kids of Appetite.

   Îmi plac mult cărţile care fac parte din colecţia “youngart“, pentru că au un design foarte, foarte frumos şi povestea ce se află în spatele copertelor este una uimitoare.

   Nu am citit “Ţinutul ţânţarilor” de David Arnold, dar, după ce am terminat acest frumos roman “Gaşca pofticioşilor”, mi-a stârnit interesul şi cartea de debut a autorului, pentru că la sfârşitul acestei cărţi se află şi câteva fragmente din ea. Le-am citit şi au reuşit să mă îndemne să-mi cumpăr cartea.

   Fiind o carte pentru adolescenţi, subiectul poate fi considerat destul de plictisitor de adulţii care au citit sute de cărţi şi care nu sunt fascinaţi de acest gen. Nu vreau să vă tai elanul, dar am simţit nevoia să precizez acest lucru, să nu rămâneţi dezamăgiţi de acest roman. De asemenea, precizez faptul că romanul este construit ciudat, alternându-se interogatorii la poliţie cu aventurile prin care trec tinerii. La început nu se prea înţelege nimic, însă, cu cât citim mai mult din roman, cu atât mai multe lucruri îşi găsesc locul şi se aşază unde trebuie. Un fel de puzzle…

   Romanul debutează cu Bruno Victor Benucci III, un tânăr bolnav care suferă de boala Moebius (o maladie neurologică rară, congenitală, care se manifestă în primul rând prin paralizie facială), în vârstă de 16, şi îi este foarte dor de tatăl lui mort. Pe numele scurt „Vic”, personajul principal simte că multe lucruri îi lipsesc şi multe îi displac de când tatăl lui a decedat. Trăieşte cu gândul că nu are ce face şi că până şi problemele astea o să treacă.

   Fiind sunat de mama lui ( Doris Jacoby Benucci), Vic dă pe la măcelărie pentru a lua nişte şuncă, necesară pentru a pregăti o reţetă. Măcelarul Norm îl pune să aştepte, dipărând într-o altă cameră a magazinului. Între timp în măcelărie apare o gaşcă formată din patru tipi: Madeline Falco (în vârstă de 17 ani, o adeptă a autenticităţii şi o pasionată de operaţii cu mulţimi), Mbemba Bahizire Kabongo (în vârstă de 27 de ani, un fel de „şef” al grupului, un tip credincios şi colecţionar de poveşti şi tatuaje), Nzuzi Kabongo (fratele lui Mbemba Kabongo, în vârstă de 20 de ani, iubea să danzeze) şi Coco (în vârstă de 11 ani, o compozitoare roşcată).

   De cum îi vede, Victor nu se mai simte în largul lui şi, fără vreun motiv părăseşte măcelăria în fugă, uitând de şuncă. Vic aşteaptă ca gaşca să iasă din măcelărie şi îi urmăreşte, deoarece Madeline, pe numele scurt: Mad, l-a făcut să se simtă puţin îndrăgostit când a văzut-o prima dată. Minunata gaşcă intră într-un magazin alimentar şi în maxim 5 minute intră şi Vic, în fugă, dărâmând o piramidă de conserve. Din nou, Victor Benucci fuge fără vreo explicaţie.

   Ajungând acasă, Vic asistă la cererea în căsătorie a mamei lui de către tatăl vitreg al acestuia, un aşa numit Frank-prietenul, de meserie avocat. Nu poate să accepte că mama lui iubeşte pe altcineva în afară de tatăl său natural şi înşfacă cutia cu cenuşă a răposatului şi pleacă în grabă de acasă. Merge lângă o apă, pentru a vedea un vapor, pe care obişnuia să-l vadă împreună cu tatăl său natural. Aici, lângă apă, o găseşte pe Mad, tipa pe care a văzut-o în măcelărie şi în supermarket alături de gaşca din care făcea parte. Amândoi discută şi îşi spun cu voce tare gândurile care îi macină. Mad îl duce pe Vic într-o încăpere a măcelăriei şi îl lasă să doarmă acolo. De dimineaţă, Victor face cunoştinţă cu gaşca şi toţi sunt de acord să-l integreze şi pe Vic în această gaşcă. Merg la New Milford, acolo unde locuiau tineri. La auzul numelui „New Milford”, multe amintiri legate de părinţii tatălui său îi vin în minte lui Vic şi se bucură că poate să viziteze din nou locurile dragi, rămase în sufletul acestuia.

   Această gaşcă locuia într-o seră, dintr-o livadă, a cărui proprietar era Gunther Maywood, un om pusnic. Lângă această seră se afla un lac şi, stând pe pod, Mad şi cu Vic se cunosc mai bine. De asemenea, într-un restaurant Vic îi cunoaşte mai bine pe membrii găştii şi viceversa. Fiecare membru are în spate o poveste tristă şi dureroasă, niciunul nu a fost ocolit de necazuri şi rele, dar au trecut cu bine peste ele.

    În cutia în care se afla cenuşa tatălui lui Vic, se afla şi câteva poze şi o listă de dorinţe pe care Vic vrea să i le îndeplinească tatălui său. Aceasta era alcătuită din 5 dorinţe care sunau cam aşa:

      „1. Atârnă-mă la Salon;

2.Aruncă-mă de pe Palisade;

3.Îngroapă-mă în cărămizile fumegânde ale primului nostru sărut;

4.Scufundă-mă în fântâna dorinţelor noastre;

5.Aruncă-mă din vârful stâncii noastre.”

  Vic citeşte biletul prietenilor săi şi se apucă să îndeplinească dorinţele. Trece prin aventuri palpitante, dar oare chiar va reuşi să le îndeplinească pe toate? Cum îşi va da seama de locurile la care se referea acesta?

  Apare o crimă în scenă şi tocmai de aceea sunt prezente interviurile pe care le-am menţionat mai sus, la structura ciudată a romanului. Cine moare şi cine este criminalul?

   Între timp, gaşca îşi pune un nume – „Gaşca pofticioşilor”, iar Vic ajunge să o iubească din ce în ce mai mult pe Mad. Oare ea simte la fel? Vor reuşi să rămână împreună? Cum se va termina romanul „Gaşca pofticioşilor”?

   Având la bază dramele fiecărui personaj, „Gaşca pofticioşilor” este o carte interesantă, un roman pentru adolescenţi bun şi fascinant.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

 

by -
13

Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon-Editura Herg Benetrecenzie

Editura: Herg Benet

   Am aşteptat cu nerăbdare noul roman al Corinei, sincer întrebându-mă: oare despre ce va scrie? Oare tot Mircea şi Cati vor fi în prim plan, sau poate Nelu? Mai ales că la o lansare îi spusesem Corinei că personajul Nelu mi se pare foarte ofertant.

    Dar Corina este omul care ştie să asculte şi mai ales să ”te asculte”, şi, din frânturi de poveşti de viaţă, să scrie o nouă carte cu acelaşi talent cu care a scris şi celelalte volume. Pentru cei care nu ştiţi am să vă spun că seria conţine 4 cărţi apărute până acum: Zilele amanţilor”, ”Nopţile amanţilor”,,Amanţii 3.0.” şi “Divorţurile amanţilor”.

  Găsiţi amănunte despre primele trei pe site, dar am să vă reamintesc ce făceau personajele la finele volumului “Amanţii3.0”.

   Mircea pleacă de acasă hotărât să divorţeze, nemaisuportând viaţa cu Teo, dar iubindu-şi foarte mult copiii. Cati revine din America, unde nu s-a putut adapta, poate nu atât cu viaţa, ci cu căsătoria ei cu Epaminonda, care avea problemele lui de sănătate, şi mai ales iubindu-l pe Mircea.

    Cami îşi creşte fetiţa ajutată de Nelu (ne aşteptăm la o căsătorie?), care pentru prima dată pare a fi renunţat la alte cuceriri. Clau face tratament cu citostatice, ajutată băneşte şi moral de Pişcoţel, cel care pare a fi şi vinovat pentru declanşarea bolii ei. Larisa şi Tibi sunt împreună cu toate ciudăţeniile şi fetişurile lor.

    Teo e “turbată” şi hotărăşte să-i facă lui Mircea “zile amare”, deşi cochetează în continuare şi cu Raiu, un alt ciudat. Mama lui Teo, de … ca soacra, l-ar vrea pe Mircea înapoi cu toate foloasele materiale şi pentru că în neamul ei nu se ajunsese la divorţ, dar îi place şi rolul mai important pe care îl are în viaţa lui Teo de când e singură.

    Mioara, prietena lui Teo, după căsătorie şi relaţii ratate are un soţ pocăit, mai tânăr ca ea, cu care e mulţumită. El o iubeşte foarte mult, ea încearcă să-i respecte obiceiurile şi credinţa, în fond viaţa în doi e o sumă de compromisuri.

    Alex, colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, e omul pe care cei doi îl duseseră prima dată la bordel şi la căsătoria căruia asistaseră. Şi Boss, socrul lui Cati, care de fapt a jucat un rol important în căsătoria ei cu Epaminonda, singurul lui fiu.

Cam astea ar fi principalele personaje.

   Şi acum să vedem cum e viaţa amanţilor în acest volum. Am să las pionii principali la urmă pentru că vom vorbi mai mult despre ei. Deci…

   Boss o ajută pe Cati să se reangajeze la firma lui, dar e reticent cu privire la divorţul de Epaminonda, ale cărui probleme psihice (omul e bipolar) s-ar putea accentua pus în faţa unui asemenea pas.

    Mioara îşi duce viaţa mulţumită cu soţul ei, mai face câte un mic chef cu Teo, dar refuză să-i fie martoră la procesul de divorţ şi chiar o sfătuieşte să fie mai temperată în cererile pe care i le face lui Mircea.

   Cami îşi creşte copila, reia oarecum relaţiile cu grecul-tatăl copilei, pe care încă îl iubeşte. Este totuşi corectă, nu-i promite nimic mai mult lui Nelu decât prietenie, şi-i înapoiază banii cu care o împrumutase.

   Clau îşi termină tratamentul, e mulţumită că e în viaţă, e tot cu Piscotel, care simţindu-se vinovat îi face toate chefurile. Este o prietenă loială şi sare în ajutor, astfel când fetele pleacă în excursie la Londra are grijă de fata lui Cami, de care se ataşează foarte mult.

    Larisa pare mulţumită cu căsnicia ei ciudată cu Tibi, dar la Londra cunoaşte un tânăr Sebi, cu care are o scurtă aventură şi păstrează legătură pe net şi după revenirea în ţară.

    Mama lui Teo îşi ajută fata şi nepoţii, se mai bagă cu sfaturi unele absurde, altele bune sau războinice. Îl regretă pe Mircea, nu atât pentru faptul că s-a purtat frumos cu ea, cât mai ales pentru ajutorul material pe care-l primea de la el.

   Teo are o personalitate ciudată. Nu-l mai iubeşte pe Mircea, dar îl vrea pentru că îl consideră o posesiune a ei. Îl vrea pe Mircea şi pentru atitudinea lui faţă de copii şi mai ales pentru posibilitatea lui materială de-a întreţine familia. Ea nu crede în sentimentele lui Cati, ci o vede doar că persoană care vrea să –i ia un “bun”al ei, persoană care profită de banii lui Mircea. Aşa că, sfătuită şi de mama ei introduce acţiunea de divorţ, aduce martori, se ceartă cu Mircea, ameninţându-l că nu-l mai lasă să vadă copiii, mai mult chiar, îl vorbeşte de rău în faţă celor mici. În acelaşi timp e flatată de atenţia şi mesajele lui Raiu, tipul de la casa mortuară, cu mesajele lui desuete, cu întâlnirile şi locurile ciudate în care o duce.

   Alex colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, îi surprinde cu totul când recunoaşte şi declara cu mândrie chiar că e gay, că a făcut o greşeală cu căsătoria şi mai ales când se afişează cu partenerul lui, lucruri de care cei doi nu l-ar fi crezut capabil.

    Nelu rămâne acelaşi personaj controversat şi cred eu totuşi ofertant pentru autor.

   Spre mirarea lui Mircea este cuminţit şi implicat în relaţia cu Cami, dar când îşi dă seama că ea nu-l iubeşte se consolează în braţele unei noi cuceriri. Şi totuşi, cum îi spune lui Mircea simte că a ajuns la o vârstă când oamenii îşi doresc să se aşeze la casă lor, să găsească aceeaşi femeie în patul lor. Devine intrigant acest Nelu, ciudat de nostalgic pentru firea lui de până atunci, dar întotdeauna l-am apreciat pentru felul lui sincer de-a fi chiar dacă câteodată până la duritate. Cum s-ar spune “cu el ştiai întotdeauna cum stai”. Aşa că nu pot să mă abţin să-i doresc să-şi găsească perechea visată, să-şi construiască căsuţa viselor lui şi familia dorită.

   Cati îşi caută de lucru, se angajează, se întâlneşte cu fetele, chiar pleacă cu ele în excursie, vrea să divorţeze, dar mai ales vrea o viaţă liniştită cu Mircea. Doar că pentru asta trebuie amândoi să divorţeze .E conştientă că pentru Mircea copiii sunt totul şi mai ales că Teo le va baga “beţe în roate”. Şi totuşi, deşi are unele mici răzvrătiri încearcă să-l înţeleagă pe Mircea, să-l ajute şi să-l sprijine pentru că îl iubeşte cu adevărat.

    Şi acum Mircea, un personaj aparent simplu, dar infinit de complex. Se mută de acasă pentru că nu mai poate trăi cu Teo, pe care deşi nu o mai iubeşte o respectă pentru calităţile ei de mamă, şi nu mai suportă nici amestecul şi discuţiile cu soacra sa. Ţine mult la Cati, conştient că ea-l acceptă cu toate problemele şi hachiţele lui. Dar mai ales îşi iubeşte necondiţionat copiii, şi pentru ei, pentru a putea fi cât de mult împreună este de acord cu toate cererile lui Teo de la divorţ, unele de-a dreptul aberante.

   Deci, dacă vreţi să vedeţi cum interacţionează personajele, ce se întâmplă, şi mai ales să vă delectaţi şi amuzaţi cu poveşti nostime, dar reale (dacă vă uitaţi atenţi imposibil să nu le vedeţi şi în jur) citiţi cartea Corinei.

     Mi-a plăcut modul Corinei de-a reda evenimentele şi întâmplările, odată din perspectiva lui, odată din a ei, fie că e vorba de soţii, amante sau prieteni.

    Poate unora n-o să vă placă limbajul, dar, deşi uneori frust (de fapt ca-n viaţă) este atât de bine încadrat în context că nu deranjează, ci amuză.

    Acum sper că vom mai avea o urmare, vreau să văd ce se mai întâmplă cu personajele.

Felicitări, Corina pentru noul roman.

   Şi acum va redau câteva fraze din “declaraţia “Corinei de pe coperta cărţii, cu care sincer sunt perfect de acord:

“Am spart bariere şi ţi-am băgat amanţii în casă, în sertarul de la birou, în avion sau metrou. Dacă ai avut şi tu curajul să citeşti, eşti la fel de nebun. Nebun de curajos, mai ales că le-ai spus şi altora să citească. Lumea e mai vie, am spart borcanul cu fluturi şi alegem să vorbim fără perdea, aşa cum e viaţa. Povestea se scrie odată cu tine, acum şi aici, iar aventura continuă. Amanţii, c’est moi!”

Cartea Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Herg BenetPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13, UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE, IAR MOARTEA FACE PARTE DIN REGULILE JOCULUI!

    Arena 13 (vol.1 al trilogiei Arena 13), de Joseph Delaney-Editura Corint-recenzie

Titlu original: Arena 13

Traducerea: Adina Raţiu

Editura: Corint

Dată apariţie: 15.02.2016

Pagini: 320

Gen: Fantasy, Young Adult

Cotaţie Goodreads : 4,13

Leif, un tânăr care se înscrie la școala de lupte din Gindeen, are o singură ambiție: să devină cel mai bun luptător în Arena 13.

   Aici, spectatorii fac pariuri despre care luptător va înfige primul sabia în trupul adversarului. Iar în meciurile de revanșă, fac pariuri despre care adversar își va pierde viața.
Dar ținutul Midgard este terorizat de Hob, o creatură malefică ce provoacă din când în când la o luptă pe viață și pe moarte un combant din Arena 13.
Iar aceasta este exact ce își dorește și Leif, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.
În primul volum al trilogiei 
Arena 13, Leif se va înfrunta cu monstrul care i-a distrus familia…

Chiar dacă acest lucru l-ar putea costa viața.

BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13, UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE, IAR MOARTEA FACE PARTE DIN REGULILE JOCULUI!

   De scriitorul Joseph Delaney am aflat acum doi ani, dar fără nici un motiv anume, am evitat să îi citesc cărțile. Sau, dacă stau bine și mă gândesc, poate că am avut un motiv: mă speriase numărul mare de volume din seria Cronicile Wardstone. Însă, în momentul în care și-a făcut apariția romanul “Arena 13”, l-am și trecut în wishlist. De ce? Pentru că descrierea mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de un serial foarte drag mie: Spartacus.

  Eram absolut convinsă că voi avea de-a face cu o poveste fantasy, luptători în arene, tărâmuri magice, creaturi malefice. Insă lucrurile nu au stat chiar așa. În scurt timp, am dat peste o serie de termini (programator, prototipuri, interfață de utilizator audio etc.) care m-au făcut să-mi dau seama că aici este vorba de un roman post-apocaliptic, dar și unul distopic.

   Trebuie să recunosc că mi-a fost puțin greu să mă deprind cu o serie de denumiri și termini (laci, djinni, ciucuri, min, mag, endoff, eul, indexul, limbaj Nym, wurde, peek, poke), insă glosarul de la finalul cărţii m-a ajutat destul de mult să înțeleg semnificația lor. De asemenea, am fost puțin deranjată că acțiunea a decurs puțin mai lent la început, dat fiind faptul că mai mult s-a pus accept pe antrenamentele pe care Leif le făcea zilnic, dar puțin câte puțin m-am trezit că nu pot lăsa cartea din mână, ajungând să fiu captivată de întreaga poveste.

   Nu am să intru în prea multe amănunte, însă, ca să înțelegeți mai bine lumea creată de autor, trebuie să vă spun mai întâi semnificația unor termini precum laci și djinni – creaturi care au un rol esențial în poveste.

Lac (prescurtarea de la simulacru) este o creatură făcută după înfățișarea omului. Carnea lui este asemănătoare cu a omului, poate fi vătămată de lovituri, sângerează la tăieturi și capătă vânătăi când este lovită. Dar mintea este complet diferită. Nu este înzestrat cu o conștiință, iar comportamentul și acțiunile  sale sunt dictate printr-un limbaj standardizat numit Nym (un limbaj controlat de oameni)

Djinnul este o creatură transformată în “carne” de către armată pentru a sluji Imperiul Uman. Djinni se împart în numeroase categorii, aceștia variind de la djinni primitivi, puțin mai evoluați decât lacii rudimentari, până la djinni superiori. Ei au puterea de a se metamorfoza.

   Așa cum am mai spus, aveam de-a face cu o poveste post-apocaliptică și, din câte am înțeles, omenirea a fost distrusă aproape în întregime din cauza tehnologiei folosite de armată. Ei au început să programeze  mașinării de război metalice numite “iboți”, pe care le-au înlocuit ulterior cu laci și djinni. Interesant e că țesutul muscular al ambelor creaturi, era produs în niște cazane imense. Oamenii îi mai spun și “carne falsă”. După războaiele purtate dintre oameni, armata a început să folosească djinni pe câmpul de luptă. Djinni s-au răzvrătit și au ridicat armele împotriva oamenilor, pe care i-au înfrânt, în cele din urmă. Ulterior a fost construită Bariera, menită să închidă pe puținii oameni rămași între zidurile ei. Și astfel a apărut ținutul Midgard. Tot armata a numit un Protector care să conducă Midgardul în numele lor.

    Gindeenul este singurul oraș din Midgard, iar în centrul orașului se află Roata – o clădire circulară care adăpostește treisprezece arene. În douăsprezece dintre zonele sale de luptă se desfășoară întreceri între laci, însă în Arena 13, zona cea mai bine cotată, este locul unde au loc lupte în care sunt implicați atât laci, cât și oameni. De fapt, Roata era sufletul unui oraș a cărui economie depindea în mare măsură de luptele din arenă și de pariuri. Restul de bani veneau de la fermele din zonă, care vindeau sau duceau vitele la abator pentru a hrăni populația.

   Dar ținutul Midgard este terorizat de un djinni pe nume Hob, o creatură malefică care trăiește într-o citadelă, în vârful unui deal înalt, care domină orașul Gindeen. Teama de Hob și de ai săi slujitori canibali – Ciucirii – îi face pe oameni să părăsească străzile imediat cum se întunecă afară. El răpește fete de pe stradă, le suge sufletul din trup și din când în când provoacă la o luptă pe viată și pe moarte un combat din Arena 13. Iar asta este exact ce își dorește și tânărul Leif, personajul central al romanului de față, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.

   Leif participase în urmă cu două săptămâni la o bătaie cu ciomegele, organizată în localitatea natală. Câștigase lupta, dar în loc să fie premiat cu bani, acesta primise un bilet care îi dădea posibilitatea să lupte în Arenă. Tânărul ar fi putut să meargă cu biletul câștigător la oricare dintre antrenorii din Gindeen, dar el l-a ales pe pe Tyron. Voia să fie pregătit de cel mai bun. Voia să fie unul dintre cei mai mari și mai de succes luptători care au fost vreodată.

Arena 13 din Gindeen îi atrăgea pe cei care căutau o viață palpitantă și faimă. Le oferea șansa de a câștiga bani frumoși fără să fie sclavii vreunei meserii sau, mai rău, prinși în rutina unei munci necalificate. Acesta era motivul pentru care voiam să lupt aici, deși mai aveam unul, mai personal, pe care nu voiam să îl divulg nimănui deocamdată, nici măcar lui Tyron.”

   Însă Tyron nu și-l dorește ca discipol, așa că încearcă inițial să-l îndemne spre un post de ucenic. Mai bine să învețe o meserie, decât să lupte în arenă.

“-  Am bătut tot drumul pe jos. Asta nu dovedește cât de multi mi doresc să fiu aici și să lupt în arenă? Vreau să fiu pregătit de cel mai bun, de aceea v-am ales pe dumneavoastră. Vreau să fiu unul dintre cei mai mari și mai de succes luptători care au fost vreodată. Asta e visul meu încă de când eram mic.”

    Dacă a văzut că nu-l poate convinge pe tânăr să renunțe, Tyron îi propune o vizită la Roată, ca să asiste la un meci de revanșă (cea mai dură luptă, care se încheie, de obicei, cu omorârea celui învins). Dar mai întâi, îi explică în ce constau luptele în Arena 13. Un combatant uman stă în spatele a trei laci, în poziția de luptă numită mag, în vreme ce adversarul său este apărat de un singur lac, în poziția min.

“- Trei laci luptă împotriva unui lac (… Un combatant uman stă în spatele celor trei laci în poziția mag, iar celalalt este apărat de unicul  său lac, în poziția min. La finalul a cinci minute, semnalizate printr-o bătaie  de gong, combatanții trebuie să se mute în fața lacilor și să lupte din acea poziție. Rănirea unuia dintre combatanți înseamnă victorie. De regulă, se obține la sfârșitul luptei, prin tăierea ritualică a celui învins. Dar, într-un meci de revanșă, scopul este să-ți omori adversarul.

    Până la urmă, Tyron îi acordă o lună de probă, însă are trei reguli importante de care Leif trebuie să țină seama: să nu consume alcool, să depună un jurământ în fața Înaltului Magistrat că nu va folosi niciodată pumnalul în afara arenei și îi interzice bătăile cu ciomegele. Însă, din momentul în care face cunoștință cu zvăpăiata Kwen, fiica mai mică a maestrului său, Leif se trezește că nu prea reușește să-și țină promisiunea – să  nu încalce cele trei reguli.

   Kwen este genul de fată rebelă, căruia îi place să riște și e obsedată de Arena 13. Încearcă tot timpul să demonstreze că se poate lupta cot la cot cu bărbații, cu toate că femeile nu au voie să intre în arenă. Și în ciuda faptul că are un iubit, îi place să-l incite tot timpul pe Leif. Iar el este atât de atras de fată, încât acceptă  să o însoțească noaptea prin tot felul de locuri primejdioase, cu toate că știe foarte bine că trebuie să stea în casă după lăsarea întunericului. Pentru că atunci își fac apariția Ciciurii (creaturi oribile care se hrănesc cu cadavrele lăsate în urmă de Hob).

   Însă, atunci când Tyron descoperă că  tânărul său discipol i-a încălcat regulile, refuză să-l mai antreneze.

Îți pare rău? Eu cum crezi că mă simt? Ai talent, băiete, dar s-a ales praful de tot. Cariera ta în Trig s-a încheiat înainte să înceapă. Odată ce-ai plecat de la mine, nimeni altcineva nu te va primi ca discipol. Și, ca și cum nu ar fi fost suficient să îmi înșeli încrederea, trebuia să te lupți cu fiica mea? Kwin e destul de zvăpăiată și fără să-i dai tu apă la moară.”

    Va reuși până la urmă Leif să-și împlinească visul? Va participa la Turneul Discipolilor sau se va întoarce acasă? Va accepta el să o ajute pe Kwen să îi salveze iubitul din mâna Ciucirilor? Cum va reacționa în fața lui Hob?

Va veni vremea într-o zi să te schimbi. Vei ajunge să ai față de alții acel sentiment pe care oamenii îl numesc iubire. Pe măsură ce vei îmbătrâni, numărul  acelora va crește, la fel și iubirea ta pentru ei. Iar atunci am să-i răpesc  de lângă tine, unul câte unul. Încetul cu încetul, am să-ți iau tot ce prețuiești, până când nu vei mai rămâne  decât tu. Abia atunci te voi ucide. Abia atunci îți voi devora sufletul.”

    Despre autor: 

  JOSEPH DELANEY este un fost profesor de engleză care locuieşte în Lancashire, Marea Britanie. Are trei copii şi şapte nepoţi şi este un orator desăvârşit, gata oricând să participe la conferinţe sau lansări şi prezentări de carte în biblioteci şi librării. Ideile pentru întâmplările povestite de Joseph Delaney vin de multe ori din poveştile şi legendele locale despre stafii şi vrăjitoare. În 2006, scriitorul britanic a fost recompensat cu prestigiosul premiu Hampshire Book Award, pentru romanul Ucenicul Vraciului, prima carte din seria Cronicile Wardstone.

Cartea Arena 13, de Joseph Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
11

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă"

Anomalii-Revolta Subteranului, de Sadie Turner și Colette Freedman-recenzie

 

 „- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

Titlul original: Anomalies

Revolta subteranului

Editura: Herg Benet – Cărțile Arven

Colecția Teen Fiction

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Laura Nureldin

Număr pagini: 308

Gen: S.F., Distopie

Cotație Goodreads: 3,94

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   Această carte m-a făcut să-mi reconsider radical preferințele. Până acum, susțineam sus și tare că nu-mi place S.F.-ul. Și chiar așa era. Multe cărți sau filme aparținând acestui gen nu mă atingeau cu nimic. Nu simțeam conexiunea aceea de la cărțile polițiste sau de la orice alt subiect care îmi place.

   „Anomalii” m-a făcut să spun: „Îmi place S.F.-ul!”. Nu credeam să-mi placă atât de mult un S.F. Am mai citit până acum cărți aparținând acestui gen, dar nu se forma acea conexiune de care vorbeam mai sus.

   „Anomalii” este o carte extraordinară și țineți cont, eu nu laud ușor. Sunt cusurgioaică rău. Probabil mi-a plăcut și pentru că partea de S.F. este doar o poleială, un pretext pentru adevărata esență, mult mai profundă. „Anomalii” nu este doar un roman S.F.; este despre lume, viață, planetă, regimuri politice, dictatură, conformism. Este un roman distopic.

   „Această carte le este dedicată tuturor celor care simt altfel. Care știu că ceva nu e așa cum ar trebui. Îi este dedicată oricărui om care refuză să se conformeze și simte nevoia să strige asta. Să urle. Să zguduie lucrurile. Să le răsucească. Să le îndoaie și să schimbe perspectiva. Este pentru aceia dintre voi care aleargă atunci când alții merg la pas și care plonjează când alții plutesc. Pentru cei care au curajul de a fi ei înșiși, orice s-ar întâmpla. Această carte le este dedicată celor excepționali.” – aceasta este dedicația de la începutul cărții. Vă regăsiți în ea?

   „Anomalii” începe descriindu-ne o lume aparent perfectă: un viitor în care nu există boală, război, conflicte; nu mai există granițe, doar Guvernanța Globală și Sobek Vesely, liderul mondial. În trecut, a existat Marele Război Tehnologic, în urma căruia calota glaciară de la Polul Nord s-a topit, iar teritorii întregi s-au scufundat. Sobek Vesely a salvat lumea, reconfigurând-o cu ajutorul tehnologiei pe care o stăpânea ca pe propriul buzunar. Sau cel puțin aceasta este varianta oficială, pe care cu toții o repetă fără cea mai mică abatere.

„Spre deosebire de generația bunicilor mei, care trăiau cu frica războiului, a bolilor, a suprapopulării și încălzirii globale, eu trăiesc într-o lume fără război. O lume perfectă ai cărei cetățeni se simt deopotrivă în siguranță și mulțumiți. O lume condusă de o guvernanță unită fără granițe regionale.”

   Judecând după cronologie și citate, bunicii fetei acesteia am putea fi chiar noi, cei care trăim acum. Care fată? Keeva, personajul principal. Keeva este o fată de 15 ani, ce urmează să plece în Tabăra Monarch. Legea prevedea ca toți copiii de 5 ani să meargă în această tabără, unde li se alegea cu un partener de viață. Pare de necrezut, însă de la acea vârstă, sistemul hotăra cu cine urmau să se căsătorească. De fapt, sistemul hotăra cam tot: unde locuiai, unde lucrai, cu ce te îmbrăcai, cu cine te căsătoreai. Totul este programat la sânge, astfel încât să fie eliminate imperfecțiunile de orice tip. Doar lumea perfectă a lui Sobek Vesely.

   La vârsta de 15 ani, după 10 ani de la prima participare la Tabără, copiii deveniți adolescenți se întorceau acolo, reunindu-se cu partenerul desemnat pentru a fi imprimați.

   Societatea era organizată în 6 comunități, căreia îi corespundea câte o culoare: Comunitatea Oceanică – albastru (din care face parte Keeva), de Muncă – mov, Agricultură  – maro, Ecosistem – verde, Energie Regenerabilă –  roșu.

Nimeni nu avea voie să poarte haine sau accesorii în altă culoare decât cea a comunității respective. Keeva poartă numai lucruri albastre, ceea ce spune ea, o avantajează pentru fizicul ei: roșcată, înaltă și slabă, cu ochii albaștri.

   Ca majoritatea cetățenilor, Keeva e foarte mulțumită de lumea în care trăiește: o lume pașnică, fără pericole, fără boli. Oare așa să fie? Sau totul este numai o fațadă? Nu e prea frumos ca să fie adevărat?

Keevei i se schimbă complet perspectiva odată ajunsă în tabără, când este declarată Anomalie.

„Amândouă tăcem. Există povești de groază despre Anomalii, oameni care ajung în tabără și nu mai sunt reuniți cu partenerii lor, din cauze neprevăzute. Acești oameni fie nu se mai întorc niciodată din tabără, fie sunt alocați în alte comunități.”

   Anomaliile sunt cei cărora între timp le muriseră partenerii, deci nu puteau fi imprimați. În imprimare un loc important îl are Terțiarul, un fel de cip plantat în frunte, ce conține toate datele identității persoanei respective și prin care persoana era monitorizată de sistem.

   Noua lume are un grad ridicat de tehnologizare: Terțiar, ceas electronic, tabletă, holograme. „Dacă Terțiarul e menit să ne monitorizeze și să ne protejeze, ceasurile sunt mijloace prin care comunicăm între noi. Conțin holograme și amintiri. Sunt singurele care ne leagă de familie și prieteni atunci când nu ne aflăm lângă ei.”

   Revenind la poveste, Keeva este declarată Anomalie, alături de câțiva colegi. Anomaliile aveau un program separat în tabără, scopul fiind imprimarea și integrarea. Paradoxal, statutul de Anomalie o determină pe Keeva să vadă adevărata față a lucrurilor: nu trăia într-o lume perfectă, ci într-o dictatură. Sobek Vesely, liderul adulat de toți, este un psihopat obsedat de control și care se hrănește cu frica oamenilor.

„- Sunt o Anomalie. Gândesc cu propria-mi minte. Și unul dintre cele mai importante daruri ale gândirii individuale este faptul că te simți puternic. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne rateze elanul sau să ne facă să ne simțim prost.”

  „Prieteniile sunt redefinite când unul dintre cei doi e o Anomalie. La fel și familiile.” – în tabără, Keeva îl cunoaște pe Kai, o Anomalie, la fel ca ea. Încă de la primul schimb de replici, mi-a fost clar că se înfiripă ceva:

„- Ăăă, nu te supăra…, îl bat eu pe umăr.

– Ce? zâmbește și se întoarce.

– Tocmai te-ai lovit de mine.

– Îmi pare rău, Stâlp de Telegraf, dar de unde știi că nu te-ai lovit tu de mine?”

„- Nu știam că vă cresc așa de mari în Comunitatea Oceanică.

– Nu știam că vă cresc așa de nesuferiți în Comunitatea Energiei Regenerabile, spun.”

   Tachinările din jocul lor fac tot deliciul, aducând un plus de umor. Keeva va ajunge să facă parte din rezistența subterană. Pentru că da, există o rezistență. Oameni care și-au dat seama că este ceva în neregulă, care au scăpat de spălarea pe creier a celor de la putere. Oameni și… lieni, o specie aparte.

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă, oftează Inelia. Creativitatea, inovația și gândirea abstractă funcționează atunci când oamenii nu gândesc la fel. Sobek creează o cultură a supunerii, cu oamenii care gândesc cu toții identic.”

„În GG nu e loc pentru independență sau discordie. În rarele cazuri de dizidență, oamenii sunt pedepsiți de Protectori, care acționează cu impunitate.”

   Ajunsă în rezistență, Keeva realizează unde este sora ei pierdută, care i-a fost luată la naștere, după ce mama lor a murit. Dar mai multe nu vreau să vă spun, știu cât este de enervant să primești spoilere.

   În paralel cu povestea Keevei, intrăm în culisele vieții liderului mondial, Sobek Vesely, și a fiului său, Calix. La început îmi era neclar de ce cartea este scrisă de două autoare, însă pe măsură ce am avansat cu lectura, mi-am dat seama: povestea Keevei este scrisă de una, iar cea a lui Calix, în preajma tatălui său, de cealaltă. Stilurile diferă, ca și narațiunea: în cazul Keevei, narațiunea se face la persoana I, iar partea lui Calix, la persoana a-III-a. Cele două părți sunt intercalate: un capitol despre Keeva, unul despre Calix și tiranicul său tată. La final, ele se întâlnesc la mijlocul drumului. Dar vă las să descoperiți singuri.

   Mi-a plăcut la acest roman tot, începând de la copertă: mesajul din spate – este o carte subtilă, plină de simboluri și metafore; stilul accesibil și fluid al autoarelor – îmi imaginez că este destul de greu să scrii o carte cu cineva în echipă, este nevoie de o sincronizare foarte bună; povestea dintre Keeva și Kai – romantică și amuzantă; momentele acțiune și suspans. Iar finalul… este deschis ca o ușă la perete, extrem de ofertant. Așa că sunt absolut sigură că va urma o continuare, lucru de care mi-am dat seama din subtitlul „Revolta subteranului”, sugerând că acest roman este primul dintr-o serie. Nu pot spune decât că abia aștept.

   Singurul minus al cărții este previzibilitatea. În afară de un lucru, am dedus și am prevăzut absolut tot. Însă „de vină” poate fi obișnuința mea cu lecturile polițiste și de mister. Nu puteam să ratez „avertizarea”: „Pentru că lucrul pe care-l căutăm cutreierând lumea e, mereu, chiar sub nasul nostru.”

   Alt lucru care m-a derutat este vârsta surorii Keevei; s-a născut când Keeva avea 6 ani și cu toate acestea, reiese că ar avea 11 ani. Dacă ar fi așa, Keeva ar trebui să aibă 17 ani, nu 15.

 Citate:

„- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

„Tehnologia e o fiară care evoluează rapid.”

„Teoretic, îmi place ideea unei lumi fără război. Dar o lume fără conflicte? Mă sperie de moarte. Ca oameni, nu suntem astfel de ciudățenii. Suntem meniți să simțim, să gândim, să avem opinii și dezacorduri. Cum poate exista progres dacă scopul tuturor este acela de a servi aceeași filozofie?”

„Ceva li se întâmplă oamenilor atunci când ajung la capătul puterilor. Când pare că totul e pierdut. Când realizezi că nimeni n-o să te salveze și că tot ce poți face e să te salvezi singur.”

 Despre autoare:

   Sadie Turner este producător de film și scriitor. A mai scris în colaborare cu Penric Gamhra „Jamaica’s Creole Language” și „Lover Boy”.

   Colette Freedman este dramaturg, scenarist, regizor și romancier. Printre scrierile sale se numără thriller-ul „The Thirteen Hallows” (în colaborare cu Michael Scott), „The Affair”, „The Consequences”. Una dintre cele mai de succes piese puse în scenă ale ei este „Sister Cities”, jucată în mai multe orașe.

Cartea Anomalii, de Sadie Turner și Colette Freedman a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
16

Măștile crimei, de Tami Hoag-Editura Miron-recenzie

Editura Miron

Pagini: 480

Titlul original: Dark Horse

    Despre autoare

  Tami Hoag s-a născut în 20 ianuarie 1959 în America, este cunoscută pentru romanele de dragoste și thriller. Are tipărite mai mult de 22 de milioane de copii ale cărților. Este cunoscută ca o mare iubitoare de cai, chiar participând la anumite concursuri, având chiar și un accident într-o competiție.

   Romanul Dark House este primul volum din seria Elena Estes, apărut în anul 2002, iar al doilea volum a apărut în anul 2007 și se numește Alibiul Man.

   Autoarea scris foarte multe romane atât romantice cât și polițiste, unele de sine stătătoare iar altele făcând parte din anumite serii.

   Am citit romanul Pasiune obsesivă scris de aceeași autoare care m-a ținut captivă de la început până la final, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să citesc din nou scrierile autoarei.

Lumea cailor este populată de două genuri de oameni: cei care iubesc caii și cei care exploatează caii și pe oamenii care-i iubesc. „

   Nu e un secret ca am făcut o pasiune pentru acest gen de carte, m-am îndrăgostit  iremediabil de suspans, emoții și teroare. Dacă aceste stări sunt puse în valoare într-o poveste credibilă sau incredibilă fie ea carte sau producție cinematografică atunci e perfectă  pentru mine.

   Acest thriller ar putea foarte bine să facă parte dintr-un film regizat de Steven Spielberg sau Martin Scorsese. Nu știu dacă ar putea S. S. câștiga Oscarul cu ecranizarea acestui roman, dar cu siguranță aș plăti oricând bilet la cinema pentru un așa film.

   Elena Estes este un fost detectiv în poliție, care de doi ani a plecat din slujba statului în urma unei misiuni eșuate în care a luat o decizie greșită și un coleg și-a pierdut viața. Ea se simte vinovată, trecutul urmărind-o de câte ori își privește trupul cicatrizat amintindu-i de eșecul ei. S-a făcut polițist împotriva părinților ei adoptivi, pentru mama ei ea a fost doar un accesoriu, iar pentru tatăl ei (un avocat cu renume) o dezamăgire, un copil problemă. Elena își dorea să echilibreze puțin situația între lege și bani, meseria de detectiv atacând oarecum pe cea de avocat în care banii pot cumpăra orice.

   Măștile crimei este romanul în care sentimentul de incertitudine te urmărește la fiecare personaj, nimic nu este ceea ce pare, iar personajele sunt orice numai ce credeai tu NU!

   Acțiunea se învârte în jurul familiei Seabrigth, Elena fiind „angajată” de mezina familie Molly pentru a o găsi pe sora ei mai mare care a dispărut. Nimeni nu o crede pe Molly deoarece are 12 ani. Erin având 18, locuind cu mama lor Krystal, tatăl vitreg Bruce și fratele vitreg Chad.

   Elena se implică în găsirea tinerei fără a bănui că va porni într-o aventură plină de crime și mister în care totul e posibil și imprevizibil. O misiune care-i trezește vechi amintiri și care o ajută să se redescopere ca detectiv și ca femeie. În această misiune o sprijină detectivul Landry care o detestă la început din cauza trecutului ei și care se atașează pe parcursul investigației de polițista (ilegală) și femeia Elena Estes.

   Foarte multe personaje dubioase, fiecare capabil de uciderea unui cal sau a unui om, de răpire și chiar de viol. Totul din invidie sau pentru bani. Foarte mulți suspecți, personaje fascinante sau terifiante. Acțiunea este mereu prezentă print-un scandal, printr-o crimă, un viol sau teamă.

   În spatele acestor acțiuni, drama fiecărui personaj îți ridică semne de întrebare, te face să te întrebi dacă trecutul plin de umbre ale fiecăruia îl face capabil de actele violete. E posibil ca uciderea unui cal pentru suma asigurată să fie un motiv pentru o răpire, un viol, o crimă? Cine are interese ascunse?

   Erin Seabright e posibil să fie răpită de angajator pentru că a văzut prea multe, de către un belgian care e un violator și criminal josnic, sau chiar de către josnicul și narcisistul tată vitreg care a descoperit că are o relație amoroasă cu fiul lui Chad. Surprinzător, toți sunt capabili de toate aceste acte de cruzime, dar finalul este incredibil. Nu aș fi anticipat niciodată cine a pus totul la cale!

   Măștile crimei este un roman format din acțiuni, suspans, crimă, conspirație. Nu e un roman de dragoste și nici psihologic. Totul este învăluit în mister fără  a devia de la genul cărții.

    Ce nu mi-a plăcut

    Pe roman singurele detalii sunt titlul original și câteva impresii jurnalistice americane foarte scurte.

   E foarte important ca romanul să ofere detalii despre autor, cine e traducătorul, când  s-a publicat în România, o mică descriere a subiectului.

„ Era cea mai coșmărească scenă pe care o văzuse Landry vreodată. Erin Seabright, legată pe pat cu brațele și picioarele desfăcute, urlând și plângând, în timp ce unul dintre răpitori o viola.” –

  Erin e victimă sau doar o bună actriță?

Cartea Măștile crimei, de Tami Hoag a fost oferită pentru recenzie de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura MironPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

 

 

 

by -
13

Frăţia, de John Grisham-recenzie

Editura: Rao

Număr pagini: 384

    John Grisham este un romancier american, fost politician, avocat pensionat, autor cunoscut pentru lucrările sale în domeniul dramei legale moderne.

     Publishers Weekly l-a declarat pe Grisham „romancierul cu cele mai bune vânzări al anilor ‘90”, având în total 60.742.289 de copii vândute. Este de asemenea unul din cei doi autori care au vândut 2 milioane de copii la prima ediţie a unei cărţi. Într-un interviu din octombrie 2006 la talk show-ul lui Charlie Rose, Grisham a afirmat că de obicei are nevoie de doar 6 luni pentru a scrie o carte şi că autorul său preferat este John le Carré.

   Câteva cărţi scrise de acest autor:…Şi vremea e ca să ucizi 1989, Firma-1991, Cazul Pelican-1992, Clientul-1993, Camera morţii-1994, Omul care aduce ploaia-1995, Juriul-1996, Avocatul străzii-1998, Testamentul-1999, Frăţia-2000, Campionul din Arkansas-2001, Moştenitorii- 2002, Maestrul-2003, Ultimul jurat-2004, Mediatorul-2005, Fotbal şi pizza -2007, Apelul-2008, Asociatul- 2009, Litigiul-2011, Şantajul- 2012.

   ,,Trumble este o închisoare cu grad minim de securitate, locul unde sunt închişi deţinuţi inofensivi-spărgători de bănci, traficanţi de droguri, evazionişti fiscali, brokeri de pe Wall Street. Printre aceştia, trei foşti judecători-Frăţia-care se întâlnesc în fiecare zi în biblioteca închisorii unde rezolva diferite probleme juridice pentru deţinuţi şi unde petrec ore în şir compunând scrisori. De aici ei orchestrează o adevărată excrocherie prin corespondenţă, care dă roade.”

,,Frăţia se întrunea săptămânal cu aprobarea conducerii închisorii. Membrii ei audiau cazuri, mediau conflicte, reglau micile dispute ale băieţilor şi, în general, se dovedeau un factor de stabilitate în rândul deţinuţilor.

Cel scund şi dolofan şedea la mijloc. Îl chema Joe Roy Spicer şi interpreta rolul unui judecător de la Curtea Supremă. Pe vremuri, Spicer fusese judecător de pace în Mississippi, ales pe bună dreptate de oamenii din micul lui ţinut şi dat afară după ce agenţii federali îl prinseră furând o parte din profiturile de la bingo ale unui club Shriners.

La dreapta lui se afla onorabilui Finn Yarber, californianul în vârstă de şaizeci de ani, care avea de ispăşit o pedeapsă de doi plus cinci ani pentru evaziune fiscală. Educat la Stanford, inculpat la Sacramento şi condamnat la San Francisco, Yarber îşi ispăşea pedeapsa într-o închisoare federală din Florida.

Hatlee Beech era cel de-al treilea membru al tribunalului. Avea cincizeci şi şase de ani şi, deşi era cel mai tânăr dintre cei trei, era convins că avea să moară în puşcărie, fiindcă mai trebuia să stea acolo nouă ani. Conservator cu mâna de fier, fusese judecător federal în East Texas, unde în cadrul proceselor îi plăcea să citeze din Scripturile pe care le cunoştea la perfecţie. Avusese ambiţii politice, o familie reuşită şi bani suficienţi de la trustul petrolier deţinut de familia soţiei.”

   Cei trei foşti judecătorii, au pus la punct un plan perfecţionat de alţi infractori. Acesta era simplu: un anunţ la ziar, corespondenţa cu presupuse victime ce ascund de familie orientarea lor sexuală. Ceea mai mare plată au primit-o de la un bancher-o sută de mii de dolari. Omul lor de legătură, cel care le scoate şi aduce corespondenţa în închisoare este Trevor, un avocat cu puţină clientelă. Acesta, îşi ia partea sa de profit, verifică adevărata identitate a presupuselor victime, iar Frăţia fixează suma şantajului. Deşi corespondează cu mai multe persoane cu potenţial, o singură persoană le-ar putea aduce bogăţia sau moartea, depinde de jocurile de culise. Această persoană este pe cale să devină ,,Cea mai importantă persoană din stat”.

   Aaron Lake face parte din Congres. Era văduv, trăia singur şi avea în Georgetown o căsuţă care-i plăcea mult. Ducea o viaţă retrasă, păşind destul de rar pe scena modernă. Acest personaj este chemat la CIA, Langley, acolo unde directorul acestei agenţii, Teddy, vrea să stea de vorbă cu el. Investigaţiile amănunţite despre acest senator au scos la iveală lucruri favorabile pentru cariera lui:

   ,,La Capitoll Hill, Lake era cunoscut ca un congresmen inteligent şi sârguincios, care ştie ce spune, era cinstit şi loial până la fanatism şi manifesta o conştiinciozitate extremă. Dat fiind că printre alegătorii lui se numărau patru contractori importanţi din domeniul apărării, devenise expert în materie de tehnică militară. Era preşedinte al Comisiei Senatoriale pentru Serviciile Armate, aceasta fiind de fapt calitatea în care ajunsese să-l cunoască Teddy Maynard.”

   Înfăţişarea sa de bărbat de cincizeci şi trei de ani, cu un păr blond-roşcat, ochi albaştri, o bărbie pătrată şi dinţi extrem de frumoşi, cu o constituţie îngrijită cu atenţie la un simulator de înot, relaţiile sale discrete, aparenta sa viaţă perfectă, îl va face pe Teddy să mizeze pe acest congresmen. Situaţia tot mai precară din Rusia, atacurile teroriste asupra americanilor din ţările arabe şi nu numai, îl îngrijorează pe şeful CIA. El vrea o dublare de buget pentru armata americană. Se pare că, armata nu mai este la fel de bine pregătită, nu răspunde atacurilor lansate, iar acest fapt ar putea fi îngrijorător. Pentru a reface armata, este nevoie de un Preşedinte în Biroul Oval, care să fie de acord cu anumite măsuri.

,,Ai ajuns prea târziu ca să te mai înscrii în cursa pentru New Hampshire şi oricum nu contează. Lasă-i pe ceilalţi să se ia la harţă. aşteaptă până se termină, iar după aceea uluieşte-i pe toţi anunţându-ţi candidatura la preşedenţie. Mulţi o să se-ntrebe :,,Cine dracu-i Aaron Lake?” Foarte bine. Asta şi vrem. O să afle nu peste multă vreme. La început, platforma ta o să aibă un singur punct forte. Totul o să se lege de cheltuielile militare. O să fie un fel de mesager al sorţii şi-o să faci previziuni sumbre despre felul cum slăbeşte armata noastră. O să atragi atenţia tuturor când o să propui dublarea cheltuielilor militare.”

   Astfel, asistăm la lansarea unui om, practic necunoscut, într-o forţă politică respectată. Aici cunoaştem dedesubturile ce implică o campanie prezidenţială, dar şi înclinarea balanţei spre candidatul potrivit, apăsând câteva butoane. M-a degustat moartea ce putea prevenită a peste cincizeci de americani din străinătate. Aceştia vor muri la o recepţie oferită de ambasada americană în străinătate. Ştiau despre atentatul cu bombă, dar CIA nu a făcut nimic, doar a introdus acest atac terorist în platforma prezidenţială. Lake va fi propulsat cu ajutorul imenselor sume ce îi parveneau în campanie, în poziţie fruntaşă. Companiile pentru armament vor dona sume imense! Se pare că un răspuns la un ziar, o mică greşeală îl poate costa scaunul prezidenţial. Aici intră în scenă Teddy-va mobiliza o acţiune de avengură pentru depistarea şantajiştilor şi cine este implicat.

   Va reuşi să înăbuşe secretul aflat de către Frăţie? Sau aceştia vor dezvălui picanterii din viaţa lui Lake? Cine va câştiga în confruntarea această? Rămâne să descoperiţi singuri.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii

„Sufletele și tronurile sunt de neîmpăcat.

Saga Cuceritorului: Partea 1: Și mă întunec, de Kiersten White-recenzie

 

Titlu original: The Conquerors series: And I Darken

Saga Cuceritorului: Partea 1- Și mă întunec; Partea 2- And I Rise; Partea 3

 Editura: Leda Edge – Grupul Editorial Corint

Corint Books

Colecție coordonată de: Shauki Al-Gareeb

Anul aparitiei: 2017

Traducere din engleză de: Ofelia Al-Gareeb

Număr pagini: 478

Gen: Fictional History

Cotație Goodreads: 3,93

 

   Nu e prima dată când un străin se arată interesat de istoria noastră. Kiersten White, o scriitoare americană, a creat o saga pe baza istoriei române, subiect de care soțul ei, Noah, este pasionat. O inițiativă lăudabilă, ajutându-ne să cunoaștem mai bine istoria, chiar dacă ficțiunea ocupă o parte considerabilă. Din contră, aș spune că partea aceea de ficțiune ne determină să ne documentăm și să aflăm ce e adevărat și ce inventat.

   „Și mă întunec” este prima carte din Saga Cuceritorului. A doua carte, „And I Rise”,  deja a apărut în SUA, iar a treia urmează. Se vorbește în lumea literaturii că seria îi calcă pe urme fenomenului „Urzeala tronurilor”. Eu aș spune că e chiar mai frumoasă, mult mai puțin violentă.

   Personajele conturate foarte bine ne ajută să înțelegem contextul istoric. Nu mai avem de a face cu figuri istorice abstracte, învățate dintr-un manual, ci cu personalități credibile: „Aspectul central pe care am vrut să-l explorez a fost calea pe care o persoană o urmează pentru a ajunge în punctul în care poate justifica în numele binelui lucrurile îngrozitoare pe care le face. Ce motivații o mână? Ce pietre puse în copilărie devin temeliile pe care sunt înălțate moștenirile?” (autoarea)

   Scriitoarea l-a transformat pe Vlad Țepeș în fată: Lada Drăculea, fiica lui Vlad Dracul, guvernatorul Transilvaniei și voievodul Valahiei. Povestea începe cu momentul în care Vasilisa, prințesa Moldovei și soția lui Vlad Dracul, dă naștere primului copil al cuplului: o fată, ceea ce-l dezamăgește foarte tare pe tată:

„Doica îi întinse un mic monstru roșu la față și care urla. Nu avea nume pentru fete. (… Deja își numise bastardul Vlad, după el. Avea s-o numească la fel și pe fiica sa.

– Ladislav, declară el.

Era o formă feminină a lui Vlad. Un diminutiv. Minimalizat. Dacă Vasilisa voia un nume puternic, ar fi trebuit să-i nască un fiu.”

   Dacă mă întrebați pe mine, „Ladislav” e tot masculin. Noroc că mai târziu s-a prescurtat „Lada”. Ceea ce nu știe Vlad Dracul este că acea fată va fi mai războinică decât un băiat.

   Un an mai târziu, s-a născut cel de-al doilea fiu, Radu, cunoscut în istorie drept Radu cel Frumos. El este opusul surorii sale. Pe cât e ea de războinică, pe atât e el de liniștit, firav, preocupat de artă, cultură, cărți. Lada își petrece timpul bătându-se cu băieții, în timp ce Radu avea preocupări mai livrești; fiind destul de firav, era bătut de ceilalți copii, iar Lada îi lua apărarea:

„Lada prinsese obscenitățile săsești și adesea le striga pe geam oamenilor din piața aglomerată.”

„Lada urmărea biciuirea cu o privire precaută.

– Chiar și-așa, zise ea, pumnii sunt mai iuți.”

   Anii au trecut, iar cei doi frați au fost lăsați la curtea sultanului Murad al-II-lea drept garanție pentru loialitatea tatălui lor față de Imperiul Otoman. Aici se împrietenesc cu fiul sultanului, cunoscut în istorie drept Mehmed al-II-lea Cuceritorul.

   Cartea cuprinde perioada de copilărie și adolescență a celor trei, fiindu-le descrisă evoluția. Lada, Radu și Mehmed cresc împreună, unindu-i prietenia, dragostea și sentimente contradictorii.

   Lada este în continuare războinică, în timp ce Radu își folosește calitățile pentru a afla intrigile de la Curte. Este foarte interesant modul în care sunt descrise personalitățile celor doi frați, în contrast:

„Furia scobea și îndepărta orice altceva dinlăuntrul ei – îndoiala, frica, stânjeneala -, nemailăsând loc pentru nimic altceva. Niciodată nu se simțise mai puternică decât atunci când era furioasă cu o sabie în mâini.”

„- Oamenii reacționează la bunătate, Lada. Au mai multă încredere într-un zâmbet decât în promisiunea că îi vei lăsa să se înece cu propriul sânge.

Lada pufni.

– Da, dar promisiunea mea este mai sinceră decât zâmbetele tale.”

„Ați fost amândoi foarte ocupați să învățați tactici și să studiați bătălii, încât nu ați reușit să vedeți adevărul despre unde se pierd și unde se câștigă tronuri. Asta se petrece în bârfe, în vorbe și în scrisori încredințate în unghiuri întunecate, în alianțele din umbră și în plățile tainice.”

   Odată cu trecerea timpului, triunghiul Lada-Radu-Mehmed capătă noi valențe: Mehmed se îndrăgostește de Lada, alături de care începe o poveste de dragoste, ceea ce-i frânge inima lui Radu, care l-a iubit dintotdeauna pe Mehmed. De fapt, în istorie, e de notorietate faptul că Radu cel Frumos a fost amantul sultanului, ceea ce l-ar fi ajutat să dobândească tronul Țării Românești.

   Este foarte bine redată evoluția cuplului Lada-Mehmed, precum și tensiunea sexuală dintre Radu și Mehmed, conflictul interior al lui Radu privind orientarea sa sexuală:

„Nu e real, Lada. Mă duc acolo și ele plutesc în jurul meu aidoma fantomelor, aidoma unor picturi. Pentru mine niciuna dintre ele nu e reală.

Urmă o nouă clipă de tăcere, apoi el își lipi palma de ușă.

– Tu ești singurul lucru real din viața mea.

Radu icni din pricina durerii fizice nediluate pe care vorbele o trimiteau prin el. (…) Voia să fie singurul lucru real din viața lui Mehmed, așa cum și Mehmed era singurul lucru real din viața lui.

Voia…

Nu, te rog, nu.

Da.

Voia ca Mehmed să îl privească în care o privise pe Lada.

Voia ca Mehmed să-l sărute în felul în care o sărutase pe Lada.

Voia să fie Lada.

Ba nu, nu voia. Voia să fie el însuși și voia ca Mehmed să-l iubească pentru că era el însuși.”

„- Nu știu unde poate fi găsită pacea în acest oraș.

– Atunci, asta este problema ta. Pacea nu este de găsit în acest oraș, nici în oricare alt oraș. Nici măcar la Mecca. Pacea este de găsit aici, spuse, arătând spre inima lui Radu.

Radu puse o mână la piept, simțind bătaia vieții sub ea. Pulsul care bătuse atât de mult în numele lui Mehmed.

– Cred că inima mea este problema.”

   Un rol foarte important în roman îl are Huma, mama lui Mehmed și una dintre favoritele sultanului. Este o femeie foarte abilă, ce nu se dă în lături de la nimic pentru a obține ceea ce-și dorește. Îi promite lui Radu că îl va ajuta în schimbul uciderii lui Halil Pașa:

„Aceste lucruri se întâmplă. Nu sunt lipsite de precedent. Știai că unii sultani au avut haremuri cu bărbați? (… Te pot ajuta. Nu trebuie să disperi că iubirea ta este imposibilă. (…

– Vreau ca tu să-l omori pe Halil Pașa.

Radu se înecă de surprindere.

– Vreți ca eu să fac ce?”

   Intrigile, comploturile sunt la ordinea zilei în roman. Probabil din acest motiv se vorbește de asemănarea cu „Urzeala tronurilor”. Mai ales spre final totul se precipită, ițele comploturilor se leagă, scenele se derulează cu o repeziciune demnă de un film de acțiune. Autoarea are o viziune cinematografică și nu m-ar mira să apară de curând o ecranizare. Este descrisă viața la curtea otomană, cu informații despre organizarea sa: ienicerii, spahii, haremurile, preceptorii. Luăm parte și la asedii…

   De asemenea, mi-a plăcut mult stilul: te-ai aștepta ca un roman istoric, chiar cu ficțiune din abundență, să se citească destul de greu. Ei bine, am fost plăcut surprinsă de cât de ușor curge lectura. Este un roman pe care îl recomand și de abia aștept să apară și la noi partea a doua, „And I Rise”.

Umorul este alt plus. Următorul fragment este extrem de comic, râdeam de una singură în puterea nopții:

„- În noaptea nunții, zise ea, îți voi tăia limba și o voi înghiți. Atunci, ambele limbi care au rostit jurămintele de căsătorie îmi vor aparține mie, iar eu voi fi măritată cu mine însămi. Tu probabil că te vei îneca în propriul tău sânge, ceea ce va constitui o mare nefericire, dar eu voi fi atât soț, cât și soție, și ca atare nu o soție care să inspire milă.

Logodnicul Ladei scăpă din mână pana. (…

Logodnicul Ladei arăta ca unul dintre peștii pe care îi țineau în fântânile ce înconjurau castelul din Târgoviște. Cu gura căscată, pe care apoi o închise și o deschise iar. (…

Radu o luă la fugă ca să-i ajungă din urmă. Ridică mâinile a implorare.

– Vă rog, ea n-a vrut să facă niciun rău nimănui. Îl tachina. În Valahia este obiceiul ca… perechile de logodnici să… se amenințe reciproc. Ca semn de afecțiune. Când s-au logodit părinții noștri, mama i-a spus tatei că avea să-i scoată mațele și să le poarte la gât ca pe niște giuvaercale.

Cei doi soldați se holbau la Radu, dând crezare tuturor minciunilor caraghioase care îi ieșeau din gură. Lada își înăbuși un hohot de râs.”

 Ce este realitate și ce este ficțiune?

   Sunt sigură că după citirea romanului, veți dori să aflați cât mai multe despre cum s-au întâmplat lucrurile cu adevărat și până unde a mers imaginația autoarei:

  • Vlad Dracul a existat, iar porecla sa vine de la apartenența la Ordinul Dragonului, lucru subliniat și în carte. În niciun caz pentru că era „al dracu’” sau vampir;

  • Lada Drăculea, fiica lui Vlad Dracul, este plăsmuirea imaginației autoarei, substituindu-l pe Vlad Țepeș. În nici un caz nu exista vreo relație romantică între Vlad Țepeș și Mehmed al-II-lea;

  • Radu cel Frumos a existat și se pare că a fost amantul lui Mehmed al-II-lea;

  • Mehmed al-II-lea și Murad al-II-lea au existat;

  • cei doi fii ai lui Vlad Dracul chiar au fost lăsați la Curtea Otomană ca o garanție a loialității tatălui lor față de Imperiu;

  • spațiul istoric-geografic este real.

Mai departe vă las pe voi să descoperiți.

Citate:

„Dar există multe căi de a fi puternic. Există putere și în tăcere. Există putere și în privit, în așteptare, în spusul lucrului potrivit la timpul potrivit persoanei potrivite.”

„Însă mâinile pătate de sânge sunt mâini care fac ce trebuie făcut, spuse.”

„Cu cât mai repede încetezi să te mai lupți, cu atât mai ușoară îți va fi viața. Acesta îți este scopul.”

„Unele victorii sunt o biată înfrângere îmbrăcată în veșminte greșite.”

„Sufletele și tronurile sunt de neîmpăcat.”

 Despre autoare:

   Kiersten White este născută în Utah, Statele Unite și a studiat la Universitatea Brigham Young. Printre scrierile sale se numără „Saga Cuceritorului”, „Supranatural”, „Paranormal”, „Chaos of Stars”, „Perfect Lies”, „Illusions of Fate”. Soțul ei este pasionat de cultura și istoria române, ceea ce a făcut posibilă apariția seriei: „Această carte nu ar fi existat fără incredibilul meu soț. Iubirea lui Noah pentru România și istoria sa, precum și pentru limba arabă, pentru Islam și pentru Orientul Mijlociu a hrănit și a conturat această idee, până ce a fost gata să devină o poveste.” (autoarea)

 Cartea Și mă întunec, de Kiersten White a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Vremea plecării, de Jodi Picoult-prezentare

Titlul original: Leaving Time

Traducere din engleză de Bogdan Perdivară

Număr pagini: 544

Anul apariţiei: 2017

Dragostea unei mame.
Căutarea neobosită a unei fiice.
O enigmă care trebuie dezlegată…

   De peste zece ani, Jenna Metcalf n-a încetat să se gândească la mama ei, Alice, o cercetătoare care și-a dedicat viața studierii comportamentului elefanților și care a dispărut în condiții misterioase.
Jenna refuză să creadă că a fost abandonată. Disperată să-și găsească mama, apelează la ajutorul polițistului care a anchetat cazul și al lui Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți.
În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu Alice, cei trei descoperă că întrebările dureroase au răspunsuri și mai greu de suportat.
Departe de a fi un roman polițist clasic, Vremea plecării fascinează prin întrepătrunderea poveștii emoționante și excepțional documentate despre viața elefanților cu aceea a traumei prin care trece un copil care-și pierde părinții.

“Picoult este o scriitoare extraordinar de talentată.” – Stephen King

“O poveste tulburătoare despre dragostea părintească, prietenie și pierdere.” – The Washington Post

“Jodi Picoult scrie cu atenție la detalii și surprinde magistral delicatețea și complexitatea relațiilor umane.” – The Boston Globe

“Picoult stăpânește la perfecție arta povestirii.” – Associated Press

   Jodi Picoult este o autoare americană de mare succes. A scris douăzeci și trei de romane, dintre care ultimele opt au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times.
Vândute în peste 40 milioane de exemplare peste tot în lume, cărțile sale sunt traduse în treizeci și cinci de țări, iar patru dintre ele au fost ecranizate.
Jodi Picoult a primit nenumărate premii, printre care, în 2003, New England Bookseller Award for Fiction, iar în 2013 și 2014 New Hampshire Literary Award pentru merite literare deosebite.

“Cu romanul său în care creează personaje complexe și o poveste pe mai multe planuri, Jodi Picoult și-a câștigat pentru totdeauna un loc în inima cititorilor.” – Library Journal

sursa: Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

“Un adevăr spus pe jumătate este o minciună întreagă.”

Două adevăruri şi o minciună (seria Jocul minciunii #3), de Sara Shepard-recenzie

Editura Leda

Data apariţiei: 2012

Titlul original: Two Truths and a Lie

Traducere: Sorin Petrescu

Număr de pagini: 288

 

    Greu de nominalizat cărţi mai amuzant-relaxante, care să te ţină totodată şi foarte conectat la poveste, ca ale Sarei Shepard. Cele două mari serii care i-au asigurat notorietatea, Micuţele mincinoase şi Jocul Minciunii, au nuanţe din toate genurile şi subgenurile literare înrudite care conţin, pe de o parte: suspans, mister, crimă elucidabilă, invenstigaţie deductivă, secrete familiale dezvăluite, supranatural în doze minuscule, iar pe de alta: viaţă de liceu, amorezări romantice, aventuri adolescentine, prietenii între fete, chick lit, îndrumar de shopping, ghid excursionistic şi ponturi despre cum să devii populară în şcoală. Amestecate se prezintă ca sticlele de şampanie pentru copii, alea imitative ce se folosesc la aniversări şi petreceri de minori pentru a reproduce atmosfera de fast, extrăgând alcoolul din ecuaţie. Arată la fel, ba chiar mai colorat şi mai drăguţ, fac gălăgie la deschidere, spumegă când sunt turnate în pahare, au bule efervescente, dar când le sorbi, sigur nu o să îţi producă tulburări majore. Într-un fel definiția relaxării livreşti: să fii prins total de cercetarea plină de suspans a unei misterioase crime, dar fără alte şocuri mai grave decât spaima nedifinită de la un party cu adolescenţi ce are loc într-o casă bântuită.

Atât Micuţele mincinoase cât şi Jocul minciunii au fost transformate în seriale de succes.

     În primul volum din Jocul Minciunii, facem cunoştinţă cu Sutton Mercer, o tânără… fantomă. Fata se “trezeşte” în baie ca după o beţie cruntă şi încet-încet realizează că nu mai este decât un spirit legat cumva de sora sa geamănă pe care nu o întâlnise niciodată, Emma. Acum poate recepta lumea din perspectiva ei, poate să-i simtă emoţiile şi gândurile, dar nu mai e capabilă de interacţiune cu mediul înconjurător. Nouă ne povesteşte, însă, tot ce percepe şi ce îşi mai aminteşte din viaţa sa, la persoana întâi. Intervenţiile ei fiind chiar foarte interesante pentru esența poveștii, altfel narată la persoana a treia, prin prisma gemenei vii. Din păcate, Sutton nu îşi mai aminteşte, totuşi, prea multe, având nevoie de asociaţii de idei, ca de nişte şocuri electrice care să-i producă mici episoade secvenţiale rememorarialistice.

    Emma a descoperit-o pe sora sa într-un video sinistru în care o fată ce arată exact ca ea era strangulată cu un colier, dar care se dovedeşte destul de repede a nu fi altceva decât o nouă farsă din Jocul Minciunii, o distracţie dusă la extrem, practicată de Sutton şi amicele ei de bani gata. Emma, singura dintre gemene rămasă cu mama naturală când Sutton a fost adoptată, trecând după dispariţia acesteia prin familii surogat ce au crescut-o neglijent, a trăit un cu totul alt fel de viaţă decât răsfăţatele din Tucson. Atunci când încearcă să se întâlnească cu sora ei, se întreabă ce influenţă vor avea asupra relaţiei lor, mentalităţile diferite şi felul de a fi al fiecăreia. Din păcate, nu apucă să afle în mod direct, pentru că Sutton este deja moartă şi o persoană neidentificabilă, mai mult ca sigur ucigașul, exercită acum presiuni asupra ei pentru a-i prelua locul în familie şi comunitate. Emma face acest pas tocmai în speranţa de a descoperi exact cum a sfârşit sora sa și a demasca criminalul.

    Poate firele epice par cam trase de păr la o prezentare recapitulativă, dar felul în care jonglează cu ele Sara Shepard te fascinează şi te face să întorci hipnotizat pagină după pagină.

    Dacă primul volum s-a concentrat pe substituirea lui Sutton cu Emma în familia Mercer şi pe adaptarea ei la noul trai de huzur cu gaşca veselă de fete răzgâiate de la şcoală, volumul doi, Adevăr sau provocare, se axează pe strădaniile efective de a descoperi asasinul. Prin descifrarea oricărui indiciu din trecut şi interogarea cu subtilitate a amicelor ce o cred Sutton, Emma încearcă să confirme ca suspecţi principali sau să scoată de pe listă, diferite personaje care aveau la un moment dat vreun mobil al intenţiei ucigaşe. Cele mai multe motive pentru ca Sutton să fie detestată izvorăsc din acel şir de farse malefice, Jocul Minciunii, ce afectează psihic şi chiar fizic victimele lui. Fetele au cam întrecut limitele unor simple feste distractive cu scenariile lor care, din ce reuşeşte să înţeleagă Emma, au devenit tot mai vicioase şi traumatice.

    Suspiciunea criminalistică se îndreaptă în toate direcţiile, autoarea jucându-se cu mintea cititorilor şi stârnind bănuieli faţă de oricare dintre prietenele, membrii familiei, foştii iubiţi, amicii sau colegele din galeria de apropiați ai lui Sutton.

    O latură aparte a integrării familiale a Emmei sensibilizează prin modul în care ea apreciază părinţii adoptivi minunaţi ai surorii ei moarte şi încearcă să corecteze frecuşurile lăsate de aceasta în relaţia cu fiica lor biolgică, Laurel, acum noua ei soră. Ca fantasmă, Sutton nu poate decât să asiste la toate acestea, cu remuşcări pentru felul cum s-a comportat cât era în viaţă şi să fie alături de Emma în  eforturile ei diplomatice şi detectivistice.

     Volumul trei, Două adevăruri şi o provocare, continuă de la cliffhanger-ul în care ne lăsase finalul celui de-al doilea, odată cu apariţia tenebrosului Thayer Vega, fratele uneia dintre prietenele lui Sutton, Madeline, despre care nu mai ştia nimeni unde se evaporase. O teorie era chiar că se poate să fi fost ucis şi el. Dar iată-l aici. În plină noapte. În camera Emmei (văzută de toţi ca Sutton). Intrat pe fereastră. Emma, cu nervii întinşi la maxim de criminalul hărţuitor care continuase să trimită mesaje de ameninţare cu moartea în caz că nu-i respectă impunerile, şi bănuind deja că acesta ar putea fi chiar Thayer, reacţionează destul de isteric, țipând și trezind toată casa. În frunte cu tatăl său care manifestă o antipatie personală exacerbată, probabil cu-o istorie-n spate, faţă de băiat. Odată cu arestarea lui, Emma/Sutton se pomenește că toată munca ei de împăciuire cu surioara caustică, Laurel, se duce pe Apa Sâmbetei, pentru că aceasta pare să aibă sentimente puternice pentru intrusul reţinut. Acum o învinuieşte pe Emma de perfidie, eroina noastră substitutivă neînţelegând prea bine de ce. Pentru că dispărutul s-a înfiinţat anume la ea, pentru că a reacţionat disproporţionat şi a dus la arestarea lui sau pentru vreo altă problemă necunoscută ei, din trecut, acum reactivată?

   Singurul confident al Emmei, cel care a aflat toată povestea înlocuirii identitare, Ethan îşi continuă cucerirea pas cu pas a sufletului fetei. Relaţia se dezvoltă mai accelerat ca oricând, dar are parte şi de o umbră serioasă pentru că echipa de şoc a amicelor implicate în Jocul Minciunii, îl iau ca ţintă tocmai pe el  pentru una dintre celebrele lor farse răutăcioase. Emma are de ales între a lăsa după maliţioasele Laurel, Madeleine, Charlotte şi mai nou coptatele la grup gemene Twitter sau a se opune, luând o atitudine foarte ne-Sutton-iană şi ieşind complet din personajul interpretat.

     În continuare Sara Shepard are grijă să bată darabana pe creierașele noastre, îndreptând prin diferite întâmplări şi revelaţii dubiul asupra fiecăruia dintre personaje, chiar şi înspre cele mai îndrăgite. Modul de a intercala amintiri ale fetei-stafie, izbucnind din uitare în flash-back-uri istorisite la persoana întâi, atinge perfecţiunea, pentru că ajungi să-i aștepți retrospectivele ca pe cele mai mari dezvăluiri iluminante posibile. Fiecare comutare pe spiritul rătăcitor al lui Sutton, se constituie într-un deliciu special, nu numai cu aduceri aminte, dar şi cu  perspectivă nouă, trecută prin gândurile sale. Gânduri ce îşi analizează deosebirile de comportament faţă de sora sa, de exemplu: o discuţie mamă-fiică în miez de noapte, căreia Sutton pe când trăia nu i-a dat nicio şansă să se înfiripe, o încurajare de către Emma a unor fane ce o idolatrizau dar se şi temeau de ea în postura de Sutton-Miss Popularitate, genul de băieţi preferat de fiecare şi ce mai simte ea acum, chiar sub formă de fantomă, pentru Thayer.

     Când am luat în mâna acest volum trei eram singur că voi avea parte de un final, măcar parţial cum a fost cel pentru Micuţele Mincinoase. Fiindcă acolo s-au oprit traducerile în limba română, după rezolvarea cazurilor principale. Celelalte volume care mai tot apar în engleză reluând, probabil, alte fire ale epopeii grupului de micuțe amăgitoare amăgite. Iar cum din seria asta nu a mai fost publicat nimic la noi din 2012, mă gândeam că au abandonat-o tot aşa, după identificarea asasinului, chiar dacă alte linii de acţiune paralele vor continua… Ei bine, cu cât mă apropiam de sfârşitul romanului şi realizam cât de puţine pagini mai am, le răsfoiam pe cele rămase tot mai îngrijorat cu conștientizări exclamative de genul: Nuuuu! Nu mai sunt suficiente capitole ca să încheie totul satisfăcător, cu dezvăluri şi reacţii ale celorlalţi! Aaaa!!!! Mai există volume care nu au apărut în română! Iiiiii!!!

    Într-adevăr, ne rămâne speranţa că Editura Leda îşi va aminti de serie şi că vânzările exemplarelor rămase se vor accelera, astfel încât să dăm un semnal clar că fanii The Lying Game mai vor episoade din poveste. Poate e şi vina autoarei că o lungeşte atâta şi zăpăceşte editurile ce nu rezistă prea mult peste-o trilogie, dar nu sunt nici foarte multe motive ca s-o scurteze, pentru că acest al treilea volum, de pildă, este mai bun ca al doilea şi la acelaşi nivel de intensitate ca primul.

     Chiar dacă se deschide în mintea unei adolescente-fantomă, seria are foarte puţin supranatural, poate fi citită fără iritaţii şi de cei care nu suportă intervenţiile paranormale în cercetarea unei omucideri. Tot aşa cum povestea nu e deloc numai pentru adolescenți, deşi eroinele lui sunt încă la liceu. Dacă am înţeles bine în an terminal, dar nu se omoară nimeni de grija studiilor universitare, aşa că cerința: “Să se afle în ce clasă sunt protagonistele!”, ar putea fi o taină provocatoare de descifrat, în sine.

    Două vorbe comparative despre ecranizarea TV. Aproape că nu au nicio legătură, serialul și seria de cărți, în afară de numele personajelor, locaţii şi premise. Acolo Sutton trăieşte şi a pornit să îşi caute mama, substituirea cu geamăna Emma fiind o înţelegere frăţească. Ethan seamănă mai mult cu bad boy Thayer şi invers, fiind el iubitul secret al lui Sutton, nu viceversa. Gata, nu vă mai confuzez cu diferenţe şi asemănări, mai ales că nu am văzut serialul, ci doar am strâns mărturii feminine despre el. Ideea este că neavând mare legătură, pot fi savurate în mod individual şi fără teamă de spoilere reciproce. Acelaşi gen de gust, dar o altă reţetă.

     Nu ai cum să scapi fascinaţiei micuţelor mincinoase şi fetelor un pic mai măricele din Jocul minciunii. Pentru că, dacă ai continua progresiv, înseamnă că nu te-ai lăsa atras/ă nici de intrigile din Gossip Girl ori Cruel Intentions, şi că nu le-ai simpatiza nici pe tipele din Totul despre sex sau din Neveste Disperate. Ele sunt exact aceleaşi personaje, aflate la diferite stadii de evoluție. Ale Sarei Shepard într-o panoramă şi o perioadă a vieţii mai idilice, având parte şi de o doză zdravănă de mister criminogen în plus.

Cartea Două adevăruri şi o minciună (seria Jocul minciunii #3) de Sara Shepard a fost oferită de Editura Leda. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Leda

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Noaptea eclipsei (Seria Lumi la Răspântie, partea a III-a), de ANTOINETTE WORNIK-prezentare

 

   Federaţia Terra, aflată sub conducerea Cupolei, întreprinde călătorii temerare în spaţiul cosmic. Însă satelitul lui Jupiter, Europa, ascunde sub crusta sa de gheaţă pânze bogate de apă limpede, dar şi pericole nebănuite. Din voinţa acestei planete organice ia naştere Matca, o putere necunoscută, plănuind să transforme entităţile cu inteligenţă artificială de pe Terra într-o nouă civilizaţie, postumană. Dar neamul atlant al Înţelepţilor Haruni, cei care veghează de milenii toate formele de viaţă create din gândirea Marii Conştiinţe, trimite semne şi mesageri către pământeni, vestindu-i asupra primejdiei.

   Al treilea volum al seriei LUMI LA RĂSPÂNTIE pune întrebări născute din realitatea prezentului: Există oare riscul ca inteligenţa artificială să se emancipeze de sub tutela umană? Ar putea ea să atingă complexitatea naturii biologice, devenind o nouă specie, cu o conştiinţa superioară civlizaţiei noastre?

   Noaptea eclipsei ne îndeamnă să medităm la valorile umane fundamentale: încrederea, iubirea, dorinţa de cunoaştere, speranţa, puterea de sacrificiu. O carte despre forţa şi vulnerabilitatea omului şi a civilizaţiei căreia i-a dat naştere.

Sursa: Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi cărtureşti

by -
6

O vară de răscruce, de Truman Capote-Editura Polirom-recenzie

   O vară de răscruce, povestea unei adolescente din înalta societate newyorkeza a anilor ’40, este primul roman al lui Truman Capote, început în 1943 şi abandonat cinci ani mai târziu. Deşi Capote se reîntoarce periodic la manuscris, nu-l finalizează niciodată – mai mult, în 1966, când îşi părăseşte locuinta din Brooklyn, printre obiectele lăsate în urmă se numără şi cele patru caiete conţinând textul şi notele cărţii. Considerate de biografii săi pierdute pentru totdeauna, ele au fost recuperate în 2004, la douăzeci de ani de la moartea autorului, pentru ca doi ani mai târziu să vadă, în sfârşit, lumina tiparului.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus in atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Cartea “O vară de răscruce”, scrisă de Truman Capote, a apărut la editura Polirom în anul 2013, în colecţia Biblioteca Polirom Esenţial, în traducerea Antoanetei Ralian.

 

   Grady McNeil este o fată minoră, frumoasă, slăbuţă şi delicată. Iubeşte să danseze şi să se distreze în compania prietenilor săi. Trăieşte din plin viaţa şi nu regretă nimic.

    Familia ei hotărăşte, în timp ce se afla în interiorul hotelului Plaza să meargă în Europa, pe parcursul unei veri. Ea nu doreşte să părăsească New York-ul şi, astfel, rămâne singură acasă.

  În drum spre ieşirea din hotelul Plaza, Grady este strigată de Peter, iubitul ei. Aceasta îi spune că familia ei va pleca în Europa pentru a petrece vara şi îi propune să o însoţească spre vaporul în care urma să fie îmbarcaţi membrii familiei McNeil.

    Având câteva clipe de răgaz până ce vaporul va pleca din port, Grady profită şi se angajează într-o conversaţie cu Peter, având ca subiect: celebritatea.

   După plecarea părinţilor, Grady merge să se vadă cu un alt iubit de-al ei, Clyde Manzer. Acesta nu era prima dragoste a protagonistei, Grady mai fiind îndrăgostită în trecut de unul dintre vecinii ei, Steve.

 Clyde Manzer este un tip dur, musculos şi lucrează într-o parcare. Venirea lui Grady McNeil la el la serviciu îl surprinde şi indispune uşor, deoarece acesta dormea într-o maşină, în loc să îşi îndeplinească atribuţiile sale.

    Discutând câteva minute, Clyde şi Grady ies în oraş, alături de Mink, un prieten, în Central Park. Nevoit să plece, pentru că a intervenit ceva urgent, Clyde Manzer îşi cere scuze că nu mai poate rămâne. Grady, deşi supărată, îl înţelege. Însă, Clyde nu pleacă chiar aşa de repede, având totuşi timp să meargă în vizită la Grady acasă. Deoarece atunci când eşti îndrăgostit uiţi de timp şi de tot, nu îţi dai seama câtă vreme ai petrecut alături de iubit/ă şi Clyde pleacă abia după miezul nopţii, în acest timp făcând dragoste cu iubita lui.

    Cu toate că îi promisese celuilalt iubit că va ieşi cu el pe la ora 19, Grady a uitat şi abia după ce a plecat Clyde îşi aminteşte de promisiunea făcută lui Peter. Se îmbracă grăbită şi pleacă spre clubul în care acesta o aştepta. Fiind isteţ, Peter şi-a dat seama că Grady mai are pe cineva, dar, pentru că o iubeşte, trece peste acest aspect.

    În zilele ce urmează, Grady îi găteşte lui Clyde nişte crochete pe care le arde, afirmând că iubeşte să gătească. De asemenea, Grady vrea să-i pregătească iubitului ei Clyde şi un tort de ciocolată, însă reînvierea unor amintiri nu tocmai plăcute face ca tortul să fie dat uitării.

   În noaptea când au dansat în club, Peter şi Grady, li s-a făcut o poză care a apărut într-un ziar din New York. De cum observă poza din ziar, Clyde îi cere explicaţii, dar în acelaşi timp şi Grady sare cu ipoteza că a găsit o cutie de pudră în maşina ei pe care i-o împrumutase- concluzia ar fi că şi el o înşală pe ea. În realitate, cutia de pudră aparţinea surorii lui Clyde, care murise cu puţin timp în urmă, din cauza unei căzături, şi nu unei amante de-a lui.

 Trebuie menţinonat faptul că, Clyde era deja căsătorit cu o  evreică, fiind şi el evreu, din câte spune chiar el.

      Grady se supără şi vrea să plece la sora ei, Apple, în East Hampton, dar nu mai pleacă, ci se decide să meargă în Red Bank, New Jersey. Aici, în Red Bank, se căsătoreşte cu Clyde. Lucru destul de ciudat, deoarece el era deja căsătorit şi total ilegal, pentru că Grady încă avea 17 ani. După căsătorie este dusă să facă cunoştinţă cu familia lui numeroasă, care locuia pe Broadway, un loc ciudat din perspectiva lui Grady. Discută cu familia lui şi schimbă câteva confidenţe cu mama acestuia.

   De îndată de ajunge acasă la ea, găseşte dezastru în camera mamei ei, care, în timp ce familia ei se afla în vacanţă, aceasta a devenit a lui Clyde. Nu înţelege de ce şi, cu gesturi simple, se apucă să strângă câteva haine aruncate pe jos.

   Între Clyde şi Grady apar neînţelegeri şi se despart temporar. Clyde o sună, însă Grady nu răspunde la telefon. De asemenea, Grady află că este însărcinată. Oare al cui este copilul? Al lui Peter sau al lui Clyde? Cum se sfârşeşte tumultoasa poveste de viaţă a lui Grady McNeil?

„Truman Capote este cel mai desăvârşit scriitor din generaţia mea.” (Norman Mailer)

„Proza lui Capote are fragmente cu adevărat geniale, precum acela în care vorbeşte despre valul de căldură ce acoperă oraşul: «Arşiţa despică craniul oraşului şi scoate la iveală creierul lui alb». Pagină după pagină, descrierile emoţionante se înlănţuie; romanul este, într-adevăr, un imn închinat New Yorkului si merita citit fie doar şi pentru acest lucru.” (The Guardian)

„O descoperire senzaţională atât pentru critici, cât şi pentru cititori.” (Kirkus Review)

    Mi-a plăcut această carte şi am citit-o într-o singură după-amiază. Truman Capote are un stil uşor, delicat şi simplu. Descrierile realizate de scriitorul Truman Capote sunt foarte complexe şi interesante, lucru pe care l-am apreciat.

 

Lecturi plăcute în continuare, dragi cititori!

Cartea O vară de răscruce de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut-recenzie

 

 Titlu original: En attendant Bojangles

Editura: Nemira

Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză și note de: Alice Georgescu

Număr pagini: 159

Gen: Dramă, Ficțiune

Cotație Goodreads: 3,99

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   „Niciodată nu-i văzusem dansând așa, arăta ca primul dans – și ca ultimul. Era o rugăciune de mișcări, era începutul și sfârșitul în același timp. Dansau cu răsuflarea tăiată, pe când eu o rețineam pe-a mea ca să nu pierd nimic, să nu uit nimic și să-mi amintesc de toate aceste gesturi nebune. Își puseseră toată viața în acest dans, iar mulțimea înțelesese foarte bine, așa că oamenii aplaudau ca niciodată, fiindcă, pentru niște străini, dansau la fel de bine ca ei.”

    Când m-am apucat să citesc „Așteptându-l pe Bojangles” nu știam la ce să mă aștept. Am fost surprinsă plăcut să descopăr un stil lejer, accesibil, fluid, o poveste frumoasă, emoționantă, tristă și spusă cu umor. Exact ca „Mr. Bojangles”, melodia cântată de Nina Simone. Un roman ce te face să râzi și să plângi, să treci de la veselie la tristețe, genul de carte care îmi provoacă sindromul cărții plăcute, așa cum îi spun eu: cu cât îmi place mai mult cartea, cu atât mai greu îmi e să scriu despre ea.

   Este povestea unei familii neconvenționale, văzută prin ochii fiului, spusă cu umor, în pași de dans. Însă de-a lungul lecturii, descoperim un substrat mult mai profund, o tristețe ascunsă sub masca umorului și a dansului. O poveste tragi-comică, în care mecanismul de apărare împotriva unei realități triste este umorul.

   Romanul începe cu descrierea familiei din perspectiva copilului: o familie atipică, originală, neconvențională, pentru care regulile sunt de prisos. O familie ce trăiește în afara realității, așa cum s-a exprimat autorul într-un interviu, vorbind despre cartea sa.

„Părinții mei dansau tot timpul, peste tot. Cu prietenii lor noaptea, ei amândoi dimineața și după-amiaza. Uneori dansam și eu cu ei. Dansau cu niște figuri absolut incredibile, dărâmau totul în jur, tatăl meu o arunca pe mama mea în atmosferă, o prindea de unghii după o piruetă, câteodată chiar două sau trei.”

  Familia este formată din Mama, Tata (chiar așa sunt scrise în carte, cu majuscule), fiul lor și… Domnișoara Superfluă, o pasăre exotică, adusă dintr-o călătorie în Africa: „Domnișoarei îi plăcea la nebunie când Mama citea întinsă pe canapea și o mângâia pe cap ore întregi. Îi plăcea lectura, ca tuturor păsărilor savante. Într-o zi, mama vrusese s-o ia pe Domnișoara Superfluă în oraș, la cumpărături; pentru asta îi confecționase o frumoasă zgărdiță din perle, dar Domnișoara se speriase de oameni, iar oamenii se speriaseră de Domnișoara, care țipa mai rău ca oricând.”

  Un alt personaj amuzant, ce aproape face parte din familie, este un senator cunoscut drept „Gunoiul”. În ciuda poreclei, Gunoiul este un prieten foarte loial, ce rămâne alături de ei la bine și la greu, în momentele cele mai importante.

„- Gunoiul e prietenul meu cel mai scump, căci prietenia lui e fără de preț!

Iar asta o înțelesesem perfect.”

   Duceau o viață boemă, neconvențională, excentrică: dădeau petreceri cu mulți invitați și cocktail-uri (băutura preferată a Mamei), dar nu-și plăteau impozitele, nici măcar nu deschideau corespondența, lucru de unde le vin multe probleme. Își retrag copilul de la școală, prea convențională pentru el și îl educă acasă, în propriul stil, original și neconvențional.

   În centrul narațiunii este Mama, femeia pe care Georges, tatăl copilului-narator, o adoră. Originală, ieșită din tipare, carismatică, excentrică, îi plac dansurile și cocktail-urile, este mereu în centrul atenției. Soțul ei o alintă atribuindu-i în fiecare zi un nume diferit: Georgette, Louise, Colette, Elsa, Pauline, astfel încât de multe ori uitam și mă întrebam dacă a apărut un personaj nou.

   Viața boemă și fericită a familiei se destramă atunci când Mama este diagnosticată cu o boală psihică gravă: „Isterie, bipolaritate, schizofrenie, medicii o copleșiseră cu tot vocabularul lor savant pentru desemnarea nebunilor de legat.”

   Cartea este foarte bine documentată, descriind fidel și gradat simptomele acestui tip de afecțiune psihică, bizareriile de dinaintea declanșării bolii, personalitatea sa ieșită din comun, culminând cu incendierea casei. Și totul într-un limbaj accesibil, astfel încât orice cititor, chiar dacă nu are pregătire de specialitate, poate înțelege:

„- Da, știu, și eu îmi aduc perfect aminte. Ai lucrat la o florărie și ai fost concediată pentru că refuzai să încasezi banii pe buchete?

– Dar în ce lume trăim?! Florile nu se vând, florile sunt ceva frumos și gratuit, nu trebuie decât să le apleci și să le culegi. Florile sunt viață și, din câte știu eu, viața nu se vinde!”

„Îi auzeam clar confuzia din glas, știam bine că, de astă dată, pledoaria ei nu ascundea nicio fantezie, era, din nefericire, serioasă, ochii i se voalaseră ca să-și poată observa în interior lumea pe cale să se prăbușească, iar eu simțeam parchetul fugindu-mi de sub picioare.”

„Starea ei era variabilă, ne putea primi cu un comportament fermecător ca să devină brusc isterică în clipa când plecam. Uneori era invers și era complicat să rămâi, trebuia să aștepți răbdător să se calmeze, asta putea să dureze foarte mult timp.”

„- Mulțumesc, dragă prietene, îți propun un târg: dumneata te ocupi de ea când plânge, iar eu, când zâmbește! Ești net în câștig, fiindcă petrece mult mai mult timp plângând decât zâmbind.!”

„Din nefericire, după câtva timp, demenajarea creierului Mamei reîncepu cu intermitențe. Momente fugitive de nebunie care debarcau cât ai clipi din ochi, așa, pentru un amănunt, timp de douăzeci de minute, o oră, și fugeau la fel de repede ca un clipit. Apoi, timp de săptămâni întregi, nimic. În timpul pasajelor de nebunie furioasă nu doar pinul era o obsesie, totul putea deveni așa ceva de la o clipă la alta. Într-o zi, erau farfuriile pe care vrusese să le schimbe. Pentru că soarele se reflecta în porțelan, le bănuise că voiau să ne orbească. În altă zi, vrusese să-și ardă toate hainele de in, pentru că îi ardeau pielea, văzuse niște semne acolo unde nu erau și se scărpinase toată ziua până îi dăduse sângele. Altă dată, apa lacului fusese otrăvită, doar fiindcă, din cauza ploii de peste noapte, își schimbase culoarea. Și apoi, a doua zi, se ducea să facă baie, mânca din farfuriile de porțelan îmbrăcată în rochie de in, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

   Este descrisă îndeaproape drama cauzată de problemele psihice ale Mamei, modul în care tatăl și fiul sunt afectați și încearcă să facă față, ducând o viață normală și apelând la mecanismul lor de apărare caracteristic: umorul.

„De la internarea Mamei, Tata se arătase foarte curajos, zâmbea mereu, petrecea mult timp jucându-se și vorbind cu mine, continua să-mi dea lecții de istorie, de artă, mă învăța spaniola cu un vechi magnetofon și niște casete care torceau ca o pisică, rotindu-se.”

„Mă duceam deseori la cinema; așa, pe întuneric, putea să plângă fără să-l văd. Eu vedeam prea bine ce ochi roșii avea la sfârșitul filmului, dar făceam pe niznaiul.”

   Deși în mare parte totul este povestit și descris din perspectiva fiului, există fragmente în care își face apariția vocea tatălui:

   „Ne căsătorisem, fără martori, fără preot, formulând mii de jurăminte inventate. În fața altarului, cântaserăm bătând din palme, ca la căsătoriile negrilor americani. În fața capelei, dansaserăm pe melodia ce răsuna încet din tranzistorul mașinii, o frumoasă piesă a Ninei Simone, o piesă care încă mai răsună, la orice oră din zi și din noapte.”

  „Așa că, normal, în ceea ce privește educația fermecătorului nostru vlăstar în asemenea condiții, nimic nu se petrecuse așa cum trebuia.Cum își petrecea nopțile în companii galante, participa la conversații de adulți, la dezbateri uneori de nivel înalt sau la monologuri inflamate de bețivi inspirați, zilele la școală i se păreau foarte terne și atinse de banalitate.”

   „El credea că e un joc, cel mai adesea își privea mama râzând, gândindu-se că ea juca mai departe în mod voluntar unul dintre rolurile ei delirante. El credea că e un joc și-atunci eu mă prefăceam că n-am un aer prea surprins și nefericit.”

   De ce îmi place așa mult „Așteptându-l pe Bojangles”? Pentru că îmi place mult, de la copertă, până la stil și metafora pentru tristețe și bucurie. În primul rând, m-a cucerit stilul, de o simplitate, o fluență și o frumusețe uluitoare: lectura curge pur și simplu la vale; umorul și modul în care este folosit pentru a supraviețui tristeții; personajele foarte bine conturate, autorul reușind să transforme până și o pasăre în personaj, al patrulea membru al familiei. „Gunoiul” este, după părerea mea, personajul cel mai amuzant, perceperea sa prin ochii copilului făcând tot deliciul:

„De cum trecea pragul, începea să strige:

– Caipirowska, Caipirowska!

Multă vreme am crezut că o striga așa pe prietena lui din Rusia, dar ea nu venea niciodată și atunci tatăl meu, ca să-i ușureze așteptarea, îi servea un cocteil înghețat cu mentă înăuntru și senatorul era, totuși, mulțumit.”

   Era vorba, desigur, de cocktail-ul Caipirowska, dar copilul nu știa. Am râs și de modul propriu în care micuțul înțelege referirile la un eveniment important din istorie, Căderea Zidului Berlinului:

   „Când se întorcea, spunea că meseria lui era mult mai amuzantă înainte de căderea zidului, pentru că lucrurile se vedeau mult mai limpede. Eu dedusesem că în biroul lui avuseseră loc niște lucrări, că fusese spart un zid și că ferestrele fuseseră astupate cu bucăți din el.”

   La un moment dat, mă identific cu personajul (și cu autorul, despre care am aflat ulterior că este stângaci și că a fost diagnosticat cu dislexie în copilărie):

   „Scriam ca „o oglindă”, îmi spusese învățătoarea, deși eu știam foarte bine că oglinzile nu scriu. (… Atunci, din nefericire pentru Mama, am fost aproape vindecat. Aproape, fiindcă eram și stângaci, pe deasupra, dar în chestia asta învățătoarea nu putea să facă nimic, îmi zisese că soarta se încrâncena împotriva mea, că asta era situația, că înainte de nașterea mea se lega brațul greșit al copiilor ca să fie lecuiți, dar că se terminase cu această medicină.”

   N-am avut dislexie, dar și eu sunt stângace și în copilărie scriam unele litere în oglindă.

Despre autor:

   Olivier Bourdeaut s-a născut în 1980, la Nantes. „Așteptându-l pe Bojangles” este cel de-al doilea roman scris, dar primul publicat, pentru care a câștigat mai multe premii în Franța: Marele Premiu RTL-Lire, Premiul pentru roman France Télévisions, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul Académie de Bretagne, Premiul Emmanuel-Roblès, Premiul Hugues Rebell.

   S-a dedicat literaturii după ce și-a pierdut slujba de agent imobiliar, primul roman a fost respins de edituri și niciodată publicat, în școală nu s-a adaptat, iar acum este un scriitor cunoscut în Franța și peste hotare; cartea lui a fost tradusă în peste 20 de limbi și răspândită în mai multe țări. Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Iar acum vă las în compania Ninei Simone, cu melodia devenită laitmotiv al cărții.

 

 

Cartea Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă foto: FurorTV

Pisicile războinice.Pădurea secretelor, de Erin Hunter-recenzie

Titlu original: Warriors. Forest of secrets

Traducere din limba engleză: Ioana Văcărescu

Editura: All         

Colecția: Galaxia Copiilor

Anul apariției: 2015

Număr pagini: 344

    De fapt și de drept, Erin Hunter nu este un autor, ci sunt 6 la număr! Kate Cary, Cherith Baldry, Tui Sutherland, Gilian Phillip, Inbali Iserles și Victoria Holmes sunt numele scriitorilor incredibil de talentați reuniți sub această umbrelă.

      La începutul anilor 2000, Vicky Holmes a primit din partea prestigioasei edituri Harper Collins provocarea de a crea un roman pentru copii despre pisicile sălbatice. A răspuns cu scepticism, temându-se că va seca rapid izvorul ideilor pe această temă. De la proiectul unui unic roman, din împletirea subiectelor de război, politică, iubire damnată și conflict religios, ramificate prin întâlnirea mai multor destine și prin dezvoltarea complexă a caracterelor la limita dintre bine și rău, au rezultat în cele din urmă 6 sub-serii a câte 6 volume fiecare. Lui Vicky i s-au alăturat ceilalți autori și așa a luat naștere pseudonimul literar Erin Hunter.

       Având în vedere că nu demult a fost 1 iunie, că am celebrat Ziua copilului și că vacanța de vară se apropie cu pași repezi, m-am gândit că ar fi timpul să vă vorbesc despre cel de-al treilea volum al seriei ,,Pisicile războinice”. O serie încântătoare, perfectă pentru copiii de toate vârstele. O lectură pe care aș include-o, fără doar și poate, în bibliografia școlară. Povestea atractivă și scriitura lejeră ar atrage orice copil în mrejele lecturii, i-ar deschide apetitul pentru această activitate nobilă, esențială pentru dezvoltarea sa ca individ.

   Pentru cei care nu au citit încă primele două volume, protagonistul seriei este Inimă de Foc, un războinic viteaz al Clanului Tunetului. Da, ați auzit bine. O felină războinic. Membru al unui clan. Inițial, Inimă de Foc a fost un motan de casă, din tărâmul celor Două Picioare. În urma unor întâmplări a ajuns în Clanul Tunetului, unul din cele 4 aflate sub protecția Clanului Stelelor, divinitatea colectivă ce influențează societatea acestor pisici. O societate ce se aseamănă izbitor cu cea a oamenilor, motiv pentru care povestea lui Erin Hunter este o alegorie ce are drept rol evidențierea diferențelor dintre oameni și animale, dar și a perspectivei din care felinele privesc lumea.

                                                                               Sursă foto

   Pas cu pas acest străin a reușit să câștige respectul celorlalți și, mai ales, aprecierea lui Stea Albastră, conducătoarea clanului și mentorul său iubit. O misiune deloc ușoară. S-a văzut pus de nenumărate ori în situația de a-și dovedi loialitatea, a luptat din răsputeri, a participat la misiuni de o importanță capitală pentru menținerea păcii și armoniei între cele 4 clanuri. În cel de-al doilea volum, sora sa, pisică de casă, i l-a încredințat pe unul din puii săi, un motănel abia născut, alb ca laptele, pentru a face parte din clan. În cea de-a treia carte Norișor/ Labă de Nor se va confrunta, la rândul său, cu prejudecățile anumitor membrii ai clanului, dar va demonstra că merită să se numere printre ei.

   Pacea dintre cele 4 clanuri este instabilă, atât de fină încât ar putea fi dezechilibrată la cea mai mică atingere, la cea mai plăpândă adiere de vânt. Iarna este cruntă, atât de friguroasă cum nu a mai fost de ani de zile. Toate pisicile se confruntă cu dificultăți, cu hrana insuficientă, cu stomacurile dornice să-și astâmpere chiorăitul, însă Clanul Tunetului rezistă, cum a reușit și altă dată, după spusele bătrânilor.

   Inimă de Foc și prietenul său, Dungă Cenușie, sunt mai hotărâți decât oricând să-l demaște pe Gheară de Tigru, secundul clanului lor, cel responsabil de evenimente tragice, de moartea sau accidentarea unor pisici și care pare să aibă ceva de ascuns. Aleg să meargă în satul oamenilor, locul în care este găzduit Dungă Neagră, un vechi tovarăș, cel care îi poate ajuta în acest demers. Află de la acesta tot adevărul, pe care Inimă de Foc i-l aduce la cunoștință conducătoarei sale, dar degeaba. Nu este crezut.

,,<<Dacă m-am înșelat în tot timpul ăsta?>>, s-a întrebat Inimă de Foc. <<Dacă Gheară de Tigru este exact ceea ce pare a fi: un secund loial și eficient?>> Dar nu se putea convinge să creadă asta. Și în timp ce se îndrepta încet spre mormanul de mâncare, își dorea cu ardoare să fie eliberat de povara lucrurilor pe care le știa.”

   La un moment dat, odată cu venirea primăverii și cu topirea zăpezii, cei doi războinici descoperă necazurile pe care Clanul Râului le are de înfruntat. Apa râului iese din albie, inundându-le o mare parte din teritoriu. În plus, din cauza poluării provocate de oameni au rămas fără pește, fără hrana atât de necesară. Poate de dragul lui Pârâu Argintiu, războinică a Clanului Râului și iubita secretă a lui Dungă Cenușie, ori poate din altruism, decid să-i ajute, procurându-le vânat proaspăt. Și fără ca Clanul Tunetului să știe ceva. Încă…

                                                                          Sursă foto

    Gheară de Tigru împreună cu Coadă Ruptă, prizonierul clanului, și o bandă de pisici singuratice atacă tabăra în încercarea de a o înlătura pe Stea Albastră, aflată la ultima sa viață. Inimă de Foc și Norișor acționează la timp și reușesc să evite o catastrofă. Din acest moment, Stea Albastru nu mai fi aceeași, prea zdruncinată…

    În tumultul acestor evenimente, Inimă de Foc află informații ce îl pun pe gânduri. Istoria clanurilor pare mai complicată decât pare. Pârâu Argintiu urmează să nască puii lui Dungă Cenușie, iar vechii lor aliați, cei pe care i-au salvat de altfel, Clanul Vântului, trec de partea Clanului Umbrelor. Trecutul este uitat, ignorat, însă în această pădure a secretelor trecutul are o importanță pe care nu toți o conștientizează…

,,Inimă de Foc și-a lins una dintre labe și apoi s-a frecat pe față cu ea. Pe măsură ce i se limpezeau gândurile, și-a adus aminte de avertizarea lui Frunză Ruginie: Apa stinge focul. Oare ce încerca să-i spună? S-a gândit apoi la profeția mai veche a lui Frunză Ruginie, că focul avea să salveze clanul. Urmându-l pe Dungă Cenușie afară din vizuină, Inimă de Foc și-a dat seama că tremură și nu e doar din cauza frigului. Simțea cum se adună necazurile, asemenea unor nori grei de furtună. Dacă apa avea să stingă focul, atunci ce ar mai fi putut salva clanul? Oare vorbele lui Frunză Ruginie însemnau că pisicile din Clanul Tunetului erau condamnate să piară?”

     Va reuși Inimă de Foc să afle adevărul despre legăturile secrete dintre clanuri? Ce viitor îi așteaptă pe Dungă Cenușie și pe scumpa sa Pârâu Argintiu, responsabili de a fi încălcat codul războinicilor? Cum va fi afectată ierarhia Clanului Tunetului? Mai există speranță când totul pare aproape pierdut?

    Vă invit să descoperiți ,,Pisicile războinice. Pădurea secretelor”! Oferiți-le această serie cadou copiilor dumneavoastră, citiți-o alături de ei, învățați împreună din povestea acestor pisici uimitoare, veritabile tipologii umane. Veți avea parte de o poveste fascinantă, nelipsită de aventură și suspans, pe care o aveți adora, indiferent de vârstă.

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Pisicile războinice.Pădurea secretelor de Erin Hunter a fost oferită de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi cărtureşti

“ În viața multor oameni, nimic nu este mai puternic decât trecutul, inocența pierdută și iubirile îngropate. Nimic nu ne emoționează mai tare ca amintirea ocaziilor pierdute și parfumul fericirii pe care am lăsat-o să scape.”

   Fata din Brooklyn, de Guillaume Musso-Editura ALL-recenzie

Titlu original: La Fille de Brooklyn 

Traducerea: Liliana Urian

Editura: ALL

Data apariţiei: aprilie 2017

Număr pagini: 432

Gen: Thriller, Suspense, Mystery, Romance

Cotaţie Goodreads: 4,03

 

    Guillaume Musso, „romancierul preferat al Franței” (Lefigaro.fr), prezintă un thriller irezistibil construit în jurul unui secret cumplit. Te aștepți la orice. Crezi că ți-ai imaginat totul. Dar nu te-ai gândit niciodată la ce va urma. 

   Scriitor faimos și tată singur, Raphaël este bântuit de îndoieli. Curând, el și Anna, o femeie superbă și ambițioasă, de care este îndrăgostit nebunește, urmează să se căsătorească. Însă de ce refuză ea să vorbească despre trecutul său? Într-un weekend pe Coasta de Azur, Raphaël o forțează să rupă tăcerea. Dar ce are Anna de mărturisit întrece orice scenariu, iar fotografia cu cele trei cadavre pe care i-o arată, recunoscându-și vinovăția, îi dă fiori. Șocat, Raphaël pleacă, însă când se întoarce, chinuit de regrete, Anna nu mai e acolo. Nu mai e nicăieri. Înnebunit, Raphaël îl roagă pe prietenul său Marc, fost polițist, să îl ajute să o găsească. Pornind într-o cursă contra cronometru, cei doi descoperă în casa Annei 400 000 de euro și două cărți de identitate false. Cine este, de fapt, Anna Becker? O anchetă complicată și periculoasă va trezi fantomele terifiante ale trecutului, scoțând la lumină o poveste cutremurătoare cu implicații la nivel înalt, care începe cu mulți ani în urmă pe străzile rău famate și fascinante ale New Yorkului.

   „Insuportabil suspans! Aveți grijă, odată ce deschideți cartea, n-o veți mai lăsa din mână până nu veți afla cine este cu adevărat această fată din Brooklyn. Se anunță multe nopți albe.“Metronews

„Un roman cu un ritm amețitor. Musso tulbură și fascinează din nou.“ – Le Parisien

    Guillaume Musso înseamnă pentru mine mai mult decât un autor de succes, un maestru al suspansului și al răsturnărilor de situație sau romanticul care mă răsfață cu povești superbe. El este autorul sufletului meu. Scriitorul care a avut un impact deosebit de puternic asupra mea. Întotdeauna m-a surprins cu ceva nou, inedit și, fie că a fost vorba de un thriller romantic sau psihologic, el a reușit să mă convingă de caracterul înșelător și efemer al aparenței.

     Mi-a plăcut dintotdeauna să-mi pun la treabă micile celulele cenușii, să așez la loc toate piesele de puzzle, să îmi dau seama cât mai repede de identitatea criminalului, dar Musso a reușit mereu să mă conducă pe un alt drum, să mă încurce. De fapt, de fiecare dată când citesc o carte de-a lui, încep să mă gândesc la tot felul de scenarii, dar niciodată nu-l nimeresc pe cel bun. Își pune personajele în cele mai dificile situații și ajung să cred că nu vor mai scăpa cu bine. Totul la Musso este imprevizibil. Poți să te aștepți la orice din partea lui. Așa că nu e de mirare de ce îl ador pe acest romancier care face din imposibil ceva posibil!

     Am citit toate cărțile scriitorului, traduse la noi, și am așteptat cu nerăbdare apariția romanului “Fata din Brooklyn”. Voiam să văd cu ce mă va surprinde și de această dată, în ce capcană își va introduce personajele. Adevărul e că abia așteptam să se mai joace puțin cu mintea mea!

     Dorința mi s-a îndeplinit și zilele trecute m-am apucat să citesc cartea. Știind dinainte cât de surprinzătoare sunt poveștile sale, am început lectura fiind foarte atentă la toate detaliile. Dar mare mi-a fost surprinderea, când am constatat că nimerisem scenariul potrivit. De “vină” a fost și faptul că povestea a fost relatată din perspectiva tuturor celor implicați în anchetă (inclusiv din perspectiva victimelor) și se desconspirase, parcă mult prea devreme, identitatea asasinului. Voiam ca misterul să planez cât mai mult asupra lui. Mă apropiam de final și eram puțin bosumflată. Dar când am ajuns la ultimele 30 de pagini, s-a schimbat totul! O răsturnare de situație care m-a uluit enorm. Mă așteptam la orice, dar nu la o astfel de întorsătură! Și, uite așa am fost, din nou, dusă de nas de dl. Musso! Elementul surpriză de la final mi-a dat lovitura de grație!

    În thrillerul psihologic “Fata din Brooklyn”, avem parte de urmăriri ca-n filme, răpiri, crime, trădări, un fost polițist care încalcă regulile, mergând la intimidare, un logodnic disperat care se teme pentru soarta femeii iubite, o anchetă cu multe ramificații care ne dezvăluie de ce fapte abominabile este capabil omul, un controversat caz mușamalizat de poliție, care ne trimite în trecut, în urmă cu 10 de ani, numeroase minciuni și secrete terifiante. Iar cei care dețin secretele, încep să fie vânați și eliminați.

   Ce anume am apreciat la romanul de față?  Nu există amănunte de umplutură care să frâneze acțiunea. Suspans și adrenalină la cote maxime. Mi s-a părut interesant modul în care autorul introduce noi personaje ce vor crea în mare parte suspansul, pentru că fiecare deține o informație utilă.

    Stilul autorului este captivant. Pe tot parcursul lecturii, am simțit că sunt acolo, în carte, că iau parte la tot ce se întâmplă. Uneori, m-a făcut să trăiesc cu senzația că personajele mi se adresau în mod direct. Îmi dezvăluiau secretele lor, gândurile lăuntrice, temerile.

“ Da, te iubesc, dar nu mai știu pe cine iubesc. Ca să iubești pe cineva, trebuie să-l cunoști, iar eu nu te mai cunosc. Acum am impresia că sunt în fața a două persoane (… Dar nu reușesc să suprapun cele două figuri. Cine vei fi tu dacă ne regăsim?“

   Mi-a plăcut faptul că Musso abordează teme ceva mai sensibile precum: conflictele rasiale, neîncrederea populației în instituțiile statului etc. Capitolele scrise din perspectiva victimelor îți răscolesc sufletul, iar anumite pasaje te fac să reflectezi …

“ Omul nu este nicidecum o ființă blajină, cu inima însetată de iubire”, scria Freud în Angoasă în civilizație. Da, omul este cel mai aprig prădător al său. Omul este în război cu sine. În adâncul sufletului, omul este stăpânit de violență, agresivitate, impulsul de a ucide, voința de a-și domina aproapele și de a-l subjuga umilindu-l. ”

Ca de obicei, beneficiem de citate, aforisme și maxime la începutul fiecărui capitol. Toate bine alese și având legătură cu subiectul cărții.

   “ Pentru a fi convingătoare, o minciună trebuie să conțină un minimum de adevăr. În general, o picătură de adevăr ajunge, dar ea este indispensabilă, ca măslina într-un Martini.” (Sasha Arango) 

   „ Legea nr 2: Nu vă încredeți în prieteni, folosiți-vă dușmanii (… Dacă nu aveți dușmani, găsiți o modalitate de a vă face.”  (Robert Greene)

   Cu toate că acțiunea din prezent se desfășoară  pe o perioadă scurtă de timp, de  doar câteva zile, (31 august  – 5 septembrie 2016), vom păși de multe ori în trecut (anii 2005 și 2007) și astfel vom descoperi ce anume a condus la necazurile din prezent. Și chiar dacă pe parcurs ne sunt furnizate anumite secrete, autorul păstrează pentru final câteva surprize!

“ Povestea asta m-a lăsat cu gura căscată. În viața fiecărui om apare, într-o bună zi, un astfel de seism: momentul acela în care sentimentele devin niște bețe de chibrit aprinse în mijlocul unei păduri uscate. Preludiul unui incendiu care ne poate distruge din temelii și conduce spre prăpastie. Ori spre renaștere.”

   Scriitor faimos și tată singur, Raphaël Barthélemy urmează să se căsătorească cu Anna Becker peste trei săptămâni. În timpul unei vacanțe romantice pe Coasta de Azur, el cade pradă unui gând obsedant, unei idei care îl bântuia de ceva timp, dar pe care o ținuse ascunsă până  atunci: iubita lui ascundea câteva secrete. Teama că nu o cunoștea cu adevărat pe Anna izbucnise din mai multe motive:  căsătoria care se apropia, frica de a face pasul cel mare, graba cu care hotărâse să își ia acest angajament. Toate astea la un loc, plus propria lui poveste, marcată de trădarea oamenilor pe care crezuse că îi cunoaște. Având în vedere ce i se întâmplase în trecut din cauza unei femei, era și firesc să fie suspicios. Mai trăise o dată iluzia iubirii și nu mai voia să treacă prin acel iad.

   Dintotdeauna ficțiunea reprezentase pentru Raphaël un mod de evadare. Ani întregi îi ocupase tot timpul și toate gândurile. Începând cu 2003, anul în care îi apăruse primul roman, publicase câte o carte pe an. Devenise celebru, dar acel cerc magic al succesului și al creației se rupsese în urmă cu trei ani din cauza unei femei. În timpul unui turneu de promovare la Londra, o întâlnise pe Natalie Curtis, o englezoaică ambițioasă de care se îndrăgostise iremediabil, în ciuda faptului că nu aveau nimic în comun și existau semnale că relația lor nu putea avea un viitor. La scurt timp, Natalie rămăsese  însărcinată, iar la trei săptămâni după ce îl născuse pe Theo, își dăduse seama că nu poate renunța la carieră, așa că acceptase un post tocmai în California, lăsându-l pe Raphaël să aibă grijă de băiețel.

   Relația cu Natalie l-a marcat profund și i-a trebuit ceva timp ca să-și revină. Abia după douăzeci de luni ajunge să o cunoască pe Anna, iar următoarele șase luni au reprezentat pentru el cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Până când, a venit momentul dezvălurilor…

“Nu te  cunoșteam decât de șase luni și îmi plăcuse totul la tine de la prima întâlnire. Dar o parte din ceea ce mă cucerise la început – misterul, prudența, discreția, firea solitară – devenise un motiv de neliniște, care se întorcea împotriva mea ca un boomerang.”

   În momentul de față, pe Raphaël nu-l mai interesează decât să afle ce secrete ascunde  Anna. Știe cât rău îi poate face, dar are impresia că e în stare să înțeleagă totul, să îndure totul din dragoste pentru ea. Vrea să afle adevărul, dar s-a întrebat vreodată dacă e în stare să-l suporte?

“ – Vrei să știi dacă am un secrete, Raphael? Răspunsul este “da” ! Vrei să știi de ce nu vorbesc despre asta? Pentru că după ce-o să afli, nu numai că n-o să mă mai iubești, dar o să mă și detești.”

   Dar ce are Anna de mărturisit întrece orice scenariu, iar fotografia cu cele trei cadavre pe care i-o arată, recunoscându-și vinovăția, îi dă fiori. Șocat de cele văzute, Raphaël pleacă. În mintea lui, totul se învălmășea: violența fotografiei, neputința de a înțelege senzația că viața lui se năruia.

   Destul de repede își dă seama că din cauza șocului, își pierduse sângele-rece și plecase fără să asculte ce are Anna de zis. Însă când se întoarce, chinuit de regrete, ea nu mai e acolo. Nu mai e nicăieri. Cu toate că părăsise camera de hotel și luase avionul spre Paris, Anna nu revenise nici în apartamentul pe care îl împărțea cu Raphaël și nici la locuința pe care o deținea ea.

    Înnebunit, Raphaël îl roagă pe vecinul și prietenul său, Marc Caradec, un fost polițist de la Brigada de Combatere a Criminalității Organizate, să îl ajute să o găsească. Pornind într-o cursă contra cronometru, cei doi descoperă în locuința tinerei suma de 400 000 de euro și două cărți de identitate false, ambele ale Annei, la vârsta de șaptesprezece-optsprezece ani.

   Ca să descâlcească tot acest mister, Raphaël nu are altă soluție decât să meargă în continuare pe pista trecutului Annei Becker. Însă totul ia o altă turnură din momentul în care se descoperă că amprentele ei se găsesc în FAED (fișierul de amprente digitale) și în realitate ea este o americancă din Harlem care de  aproape zece ani este considerată moartă.

“ Totul era din cauza mea. Strângând-o pe Anna cu ușa, o forțasem să-mi dezvăluie un adevăr care nu trebuia dezvăluit. Fără să vreau, eliberasem fantomele tragice ale trecutului, care se  dezlănțuiau  acum într-un val de violență.”

   Cine este adevărata Anna Becker? Unde locuia înainte să ajungă la Paris? De unde provin cei 400000 de euro găsiți la ea acasă? Cine sunt cele trei cadavre arse din fotografie? De ce Anna se învinovățise de moartea lor? De ce a dispărut după ce i-a spus o parte de adevăr? Unde se află în prezent? Cine e  fata din Brooklyn? Ce s-a întâmplat în urmă cu zece ani? Vă las pe voi să reconstruiți acest puzzle incredibil de complex.

   Romanul “Fata din Brooklyn” este un thriller psihologic de excepție, plin de mister și emoții, cu un ritm alert și numeroase răsturnări de situație. Îl recomand cu mare drag!

“ Viața chiar era o curvă. Când se-mpărţeau cărțile, ea le servea unora un joc prea greu de jucat ”

 “ Nu trăiești asemenea chestii decât o dată-n viață, dar arareori ești conștient de valoarea lor pe moment. Asta era una dintre dramele vieții.”

 “ În viața multor oameni, nimic nu este mai puternic decât trecutul, inocența pierdută și iubirile îngropate. Nimic nu ne emoționează mai tare ca amintirea ocaziilor pierdute și parfumul fericirii pe care am lăsat-o să scape.”

 “ Să ai un copil te obligă să te lepezi de un trecut prea greu, singura condiție ca să poți merge mai departe. Să ai un copil face ca viitorul lui să devină mult mai important decât trecutul tău. Să ai un copil înseamnă să fii sigur că trecutul nu va mai învinge niciodată viitorul.” 

Nota 10 +

 

Cartea Fata din Brooklyn, de Guillaume Musso a fost oferită pentru recenzie de către Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Obsesia, de Karin Slaughter-recenzie

Titlu original: A Faint Cold Fear
Traducere: Ramona Neacşa
Editura:  RAO
Număr pagini: 407

Seria Grant County: 1.Furie oarbă (Blindsighted-2001), 2.Post-mortem (Kisscut (2002), 3. Obsesia (A Faint Cold Fear-2003), 4. Indelible (2004), 5. Faithless (2005), 6. Beyond Reach (2007) aka Skin Privilege

   Karin Slaughter, autoarea unor bestselleruri nominalizate la prestigioase premii şi traduse în 23 de ţări, oferă pentru prima oară publicului român un thriller palpitant, o combinaţie de suspans, mister şi pericol.

   ”Karin Slaughter este una din cele mai bune scriitoare de romane poliţiste din America” (Washington Post). Cărţile ei au fost publicate în peste 25.000.000 de exemplare şi traduse în 30 de limbi.

    Karin Slaughter s-a născut în 1971, în Atlanta, Georgia. Este recomandată de New York Times ca cea mai bine vândută autoare pe plan internaţional a zece thrillere, printre care Undone, Beyond Reach, Triptych şi Faithless, făcând parte din cele trei serii pe care le-a scris: seria Grant County, seria Will Trent/Atlanta şi seria Georgia, care le combină pe cele două.

Personajele principale se regăsesc dintr-o carte într-altă şi dintr-o serie în altă, dar cărţile pot fi citite şi de sine stătător.

   Karin Slaughter oferă cititorilor detalii prețioase în procesul de investigare a crimelor încât este imposibil să nu empatizezi cu cei care suferă și să îți pui semne de întrebare legate de cruzimea cu care sunt măcelărite victimele. Minuțiozitatea cu care scrie autoarea își dă senzația că nu lasă la voia întâmplării investigația sau modul cum s-ar putea dezlega misterul crimelor.

   Jeffrey Tolliver şeful poliţiei din Heartsdale îşi cheamă fosta soţie, medicul legist Sarah Linton, pentru a investiga o aparentă sinucidere. Cum Sara era în oraş cu sora sa însărcinată Tess, şi cum vrea şi ea să vină la locul faptei, aceasta o va aduce cu ea. Tess va vrea să urce pe deal pentru a-şi satisface nevoile de graviduţă. Cea care va descoperi “sinuciderea” este Ellen Schaffer, o blondă superbă care îşi făcea exerciţiile de sport. Cadavrul tânărului era foarte “zdruncinat”:

Victima zăcea direct sub pod, cu faţa în jos, pe pământ. Braţele erau întinse într-o parte, iar pantalonii şi chiloţii erau adunaţi în jurul gleznelor. Ai fi putut zice că doarme, dacă nu s-ar fi văzut sângele împroşcat şi urme de ţesut ieşindu-i din anus. O zgârietură lungă se afla la baza coloanei vertebrale, pielea îi era sfâşiată, dar nu cât să sângereze.
Apucă piciorul drept al băiatului ca să îl mute într-o parte, dar se opri când constată că laba piciorului nu se mişca din loc. Îşi strecura mâna pe sub cracul pantalonului şi pipăi oasele gleznei, apoi tibia şi peroneul. Era ca şi cum ar fi strâns un balon plin cu terci. Analiză celălalt picior, şi descoperi aceeaşi consistenţă. Oasele nu erau doar rupte, ci fuseseră făcute praf….
Partea de jos a penisului victimei fusese aproape complet jupuită de piele. O fâşie de zece centimetri de piele atârna de gland, iar o serie de cercei arătând ca nişte mici haltere străpungeau carnea la intervale regulate.”

   La locul faptei sosesc şi cei responsabili cu paza campusului: Chuck, al cărui tătic şi-a folosit influenţa considerabilă de ai face rost de slujbă, şi Lena Adams, o fosta poliţistă, care în urma răpirii, sechestrării, ţintuirii de podea, violărilor repetate de care a avut parte, s-a decis că nu mai poate continua ca poliţistă, dându-şi demisia. În timpul cercetărilor la faţa locului, Tess nu reapare, ceea ce o îngrijorează pe sora sa. Va porni pe urmele ei, iar ce descoperă o lasă fără vlagă şi îngrozită. Tess era întinsă pe jos, înjunghiată în piept, stomac şi scalpată parţial. Viaţa ei atârna de un fir de păr. Va fi transportată cu elicopterul de urgenţă, iar poliţiştii din zonă vor încerca să descopere cine a făcut aşa ceva chiar în apropierea lor.

   Sinuciderea primei victime este cu semnul întrebări, datorită înjunghierii lui Tess. Se pare că cineva urmărea din pădure, iar Tess l-a surprins. Părinţii tânărului erau: tatăl profesor în campus, iar mama consilier pe probleme psihice.

   A doua victimă a aşa-zisei sinucideri, este chiar fata blondă, Schaffer, care a fost găsită împuşcată în cap, sau ce a mai rămas din el.

Tânăra se afla pe canapea, cu picioarele încrucişate în jurul ţevii unei puşti. Ţeava era aţintită către cap-sau mai degrabă către ce mai rămăsese din cap. Schaffer purta o pereche de blugi mulaţi şi un tricou scurt. Picioarele erau goale, cu degetul mare prins în mecanismul de tragere.’

   Două sinucideri în două zile nu e chiar ceva neobişnuit, dar înjunghierea lui Tess îl pune pe gânduri pe Jeff. Se pare că Andy, prima victimă, avea pictat un tablou cu organele intime a celei de a doua victime. Să fie o legătură între cei doi?

   Cei doi ar fi fost evrei, iar cineva din Campus scrie pe ziduri cuvinte denigratoare la adresa negrilor. Poate cineva vrea doar rasă pură de albi? Ştim că Tess era însărcinată cu un negru. Atât timp cât este negru, evreu, hispanic, nu contează. Este cazul de panică generală?

   Lena, cea care în urmă traumelor suferite, a încercat să se ducă la psiholog (mama primei victime), dar coşmarurile o fac să bea peste măsură. Totuşi, un student o agaţă şi îi propune informaţii care ar putea să o ajute să descopere ceva din viaţa primei victime. Ethan, care nu are deloc un cazier curat, care a fost în puşcărie pentru participarea la viol a prietenei sale, acum vrea să o agaţe pe Lena. O va duce să discute cu Scooter, un drogat, şi student în campus, dar care era prieten cu Andy. A doua zi, Scooter va fi găsit spânzurat.

Capul puştiului îi atârna pe piept, părul soios acoperindu-i faţa şi gâtul. Nu purta nimic în afară de o pereche de pantaloni scurţi murdari.Ţinea mâna băgată înăuntru, şi Jeffrey îşi închipui de ce era aşa. În jurul gâtului lui se afla înfăşurată o curea de piele pe care Jeffrey nu o văzuse de pe hol. Părul lui Scooter era atât de lung şi de soios, încât Jeffrey fu surprins că abia acum îl văzuse.
Jeffrey dădu pe spate părul, care se mişca într-un mănunchi gros şi lipicios. Cureaua era prinsă în jurul gâtului atât de strâns, încât catarama săpase adânc în piele. Jeffrey nu voia să slăbească strânsoarea, dar văzu un rest de spumă ivindu-se din partea de sus. Urmări capătul curelei şi o găsi prinsă de o altă curea, făcută din pânză groasă. Catarama celei de-a doua era pusă într-un cârlig mare şi rotund prins în perete. Curelele erau întinse, greutatea cadavrului trăgând de cârligul din perete.

   A treia sinucidere? Sau o altă crimă mascată? Este implicată Lena în aceste decese? Se pare că se găsesc amprente ale ei cam peste tot. Jeff, fostul ei şef din poliţie, nu poate scoate multe de la ea. Încearcă să o înţeleagă când se opune aducerii la secţie, dar nu înţelege ce are de a face cu Ethan, mai ales că apar vânătăi şi lovituri pe fosta poliţistă. Cei doi se bat reciproc?

   Când este găsită a patra victimă, chiar Chuck, fostul ei şef de la campus, Lenei i se va pune cătuşele. Cuţitul care îl poartă asupra ei, va fi găsit într-o baltă de sânge. Se pare că, cu el i-a fost tăiat gâtul victimei. Cine este vinovat? Câte crime mai apar? Ethan să fie criminalul rasist? Cu un trecut ca al lui, cu tatuajele care îi împânzesc corpul, este candidatul perfect la tabloul criminalului.

   Va reuşi Sara să treacă peste vina ce o poartă de a nu fi avut mai multă grijă de sora sa? Părinţii ei o vor ierta? Cum decurge relaţia dintre Jeff şi Sarah? Ştim că Jeff a înşelat-o, iar divorţul a urmat la scurt timp. Va mai acorda o şansă relaţiei lor şi aşa fragile?

Vă las să descoperiţi cine este adevăratul criminal.

   Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Obsesia de Karin Slaughter este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Topul vânzărilor editurii Librex Publishing- Bookfest București, 2017

   La cele 14 evenimente de lansare de carte au participat personalități de marcă ale culturii românești, printre care amintim pe scriitorul Stelian Țurlea, criticul literar Daniel Cristea-Enache, scriitorul Tudor Călin Zarojanu, diplomatul Nick de Teodoreanu și scriitorul Radu F. Constantinescu.

Cele mai vândute titluri Librex la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2017 sunt:

  1. Seria Alina Marinescu – Monica Ramirez
  2. Prin cenușă de visuri – O. G. Arion
  3. Percepții inconștiente – Iulia Ioniță
  4. Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul Valah care a cucerit Europa – Cristian Moșneanu
  5. Doamne și domnițe, jupânițe și amante ale Domnitorilor Români – Cornel Bîrsan
  6. Când dragostea ucide… – Raluca Butnariu
  7. Coroana de spini și stele – Lina Moacă
  8. Dragoste și mătase albă – Corina Cîndea
  9. Toria – Nicoleta Tudor
  10. Departe de mine, departe de tine – Flavius Simion

Sursa: Librex

M-am luptat cu Hyperion [spuse Apollo, n.n.] și eu am fost cel care l-a închis în cripta lui. a fost o luptă sângeroasă și... în fine, să zicem doar că are toate motivele să mi-o plătească. În momentul în care o să-și dea seama că avem semizei pe pământ, o să-l caute pe copilul meu

Întoarcerea, volumul I din seria Titanii, de Jennifer L. Armentrout-recenzie

Grupul Editorial Corint (Leda Edge, 2017)

Titlu original:The Return (2015)

430 de pagini

Traducere de Alexandra I. Fusoi

Gen: fantasy, erotic

   Azi vreau să vă vorbesc despre o carte care a făcut revoluție în capul meu: Întoarcerea. Am început-o în urmă cu două săptămâni, însă am abandonat-o după câteva pagini, dezamagită de cruzimea personajului principal masculin, de aroganța sa și aluziile la diverse mărci de produse americane. Dar, cum eu nu las niciodată o treabă pe jumătate făcută (în cazul acesta, nici măcar pe un sfert) și știind că cei de la Corint scot cărți bune, am deschis-o din nou.

   Ora 21. Mă așez confortabil în pat, potrivindu-mi teancul de perne de sub cap. Încep să citesc. Acțiunea se petrece în zilele noastre, într-o lume pe care noi o cunoaștem doar pe jumătate. Îmi fac o părere și despre protagonist: un tip puternic, crud, un soi de armă umană la care apelează zeii Olimpului ca să le rezolve treburile murdare. Arată și tare bine: tot numai mușchi, păr rebel, ochi de chihlimbar superbi. Și mai este și narator. Aflu despre el că s-a născut din împerecherea unui pur cu un semi și că este un Apollyon, pe nume Seth. Și că este unicul, deoarece, dacă ar exista doi Apollyoni, unul ar putea deveni Ucigaș de Zei. Buuun. Am înțeles că Olimpul s-a mutat în S.U.A.. Mai mult, zeul Apollo îi oferă misiunea de a-i proteja fiica, semizeu cu puterile încătușate, de furia Titanilor evadați din Infern.

 M-am luptat cu Hyperion [spuse Apollo, n.n.] și eu am fost cel care l-a închis în cripta lui. a fost o luptă sângeroasă și… în fine, să zicem doar că are toate motivele să mi-o plătească. În momentul în care o să-și dea seama că avem semizei pe pământ, o să-l caute pe copilul meu. Apollo s-a întors spre mine. E fiica mea, Seth. Ai grijă de ea și n-o să uit.

   Capitolul al doilea are un alt narator. O naratoare, mai exact: Josie. Ea – opusul lui Seth: timidă, marcată de boala mamei (diagnosticată cu schizofrenie paranoidă), care spunea, printre altele, că în urmă cu douăzeci de ani, un înger a coborât din cer și a lăsat-o însărcinată.  Acum, este studentă la psihologie, are o prietenă bună în persoana colegei de cameră și se simte oarecum vinovată că nu-i este alături mamei.

   Ora 22. Sorb relaxată din cafeaua decofeinizată și asist la întâlnirea electrizantă dintre cei doi; se izbesc unul de altul din întâmplare. La a doua întâlnire, Seth îi spune adevărul: ea este fiica lui Apollo, zeul antic, și trebuie să se ascundă de titani, deoarece aceștia îi vor eterul (al cincilea element), pentru a-și recăpăta puterile pierdute în timpul luptei anterioare cu zeii. Ca o ironie, pericolul devine iminent și Seth este pus în situația de a o salva pentru prima dată, unindu-și forțele cu Erin, o furie (personaj mitologic cu rol în pedepsirea nedreptăților), de o umbră, iscoadă a titanilor.

Am ridicat privirea chiar în momentul când furia își vâra ghearele în stomacul umbrei. Am văzut sângele țâșnind, iar cheagurile au erupt de jur împrejur. Umbra și-a dat capul pe spate, eliberându-se într-un fum negru care s-a izbit de tavan, zguduind pereții.

Furia s-a năpustit în sus, deschizând gura. Pieptul i s-a ridicat în momentul în care a inspirat. Fumul negru a încremenit, clocotind și șerpuind în mijloc, în timp ce în jur se zbăteau lujeri ca niște degete.

    Ora 23:30. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe carte. Acțiunea are un ritm alert, e plină de suspans, iar între cei doi există un joc erotic savuros. Aceștia se îndreaptă de la Radford spre Academia Legământului din Dakota de Sud, unde Josie va fi în siguranță, sau cel puțin așa cred ei că va fi.

–Dacă mă lovești iar, o să te pun în portbagajul mașinii ăsteia, în fața tuturor oamenilor și a tuturor zeilor, și o să te bat la fund așa cum ar fi trebuit să te bată mămica ta.

A rămas cu gura căscată.

–N-ai îndrăzni!

Fără să folosesc practic deloc forța, am tras-o în față și, până să se poată feri, i-am prins mijlocul cu celălalt braț, ținând-o pe loc. Trupul mi s-a încins imediat în toate punctele unde eram conectați. Era cu un cap mai scundă decât mine, dar ne aliniam suficient de bine în zonele importante. Așa absorbit cum eram de moliciunea ei care se apăsa pe mine, am uitat ce naiba făceam. Ceva cu bătut la fund?

Era un plan al naibii de bun.

–Ba aș îndrăzni, i-am spus, cu glas scăzut. Și mi-ar plăcea foarte tare și până la capăt.

    E trecut de miezul nopții și eu stau în șezut, aproape ținându-mi respirația; cei doi îl înfruntă pe titanul Hyperion, acasă la bunicii lui Josie. Îmi rod unghiile din cauza suspansului. După acest episod, descopăr un alt Seth, unul grijuliu, tandru și aflu detalii din viața lui anterioară, despre Alex și legătura lui cu Ares.

Urma să murim. Panica se înfigea adânc în mine. Am ridicat bărbia, am văzut pușca și am văzut și trupul bunicului. Lacrimile mi-au încețoșat privirea. Nu voiam să mor. Nu așa. Nu voiam să moară Seth.

Învocând toate rămășițele de forță pe care le mai aveam, m-am rostogolit și am apucat arma. Cu mâinile tremurând, m-am răsucit pe spate, m-am ridicat și am îndreptat pușca spre titan. Îl prinsese pe Seth de gât. Am înălțat în grabă o rugăciune și am apăsat pe trăgaci. Reculul m-a trântit pe spate, dar am văzut că alicele l-au lovit pe Hyperion în spinare. I-a dat drumul lui Seth și s-a clătinat într-o parte. Din gaura de dimensiuni remarcabile din spatele lui se ridica fum.

    Ora 02:40. Îmi frec ochii cârpiți de somn. Să aibă măcar un moment de intimitate și mă culc, îmi zic înciudată. Oare care o fi povestea dintre Alex și Seth?

   Ora 05:30. Începe să se lumineze de ziuă. Punctul culminant. Clar nu mă culc până nu termin! Cei doi își mărturisesc sentimentele. În sfârșit!. Apar umbrele, apare Hyperion. Se dă o luptă din care doar unul va ieși învingător. Apollo îi descătușează lui Josie puterile. Asist la un pseudo-deznodământ. Josie e semizeu și viața ei e abia la început. Închid cartea și intru pe net. Poftim? Nu s-a tradus continuarea? Viața Noaptea mea s-a sfârșit!

   Mai are rost să vă spun că romanul acesta a urcat în topul celor mai bune cărți citite în 2017? Pluriperspectivism, tehnica poliedrului (surprinderea unui eveniment din unghiuri diferite), fină analiză psihologică, echilibru între situațiile dramatice și cele erotice, umor etc. Întoarcerea conține ingredientele unui roman desăvârșit, destinat publicului new adult, care m-a făcut să oftez nostalgic și pe mine, găină bătrână și mioapă.

Cartea Întoarcerea, de Jennifer L. Armentrout a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
23

Zăpezile care dor, de Florina Sanda Cojocaru-recenzie

“Nu mi-e nici primăvară şi nici iarnă.
Mi-e dor de tine. Eu atâta ştiu.
Nu mi-e tăcere, nu îmi e nici larmă,
Sunt doar un mort ce-şi spune că e viu.”

   Florina Sanda Cojocaru ne surprinde cu un nou roman, scris în maniera ei inconfundabilă, o continuare a vieţii Elsei şi o finalitate a încercărilor sortite ei.

   Am avut senzaţia citind “Elsa” că finalul adevărat nu este acela, că nu Knute este limanul final al vieţii ei.
Pentru cei care nu aţi citit “Elsa” am să fac câteva referiri şi la acesta pentru că unele personaje, chiar dacă nu mai sunt, se regăsesc în amintirile şi sentimentele Elsei şi-n acest roman.

   “Doc”-Cezar, marea iubire a Elsei, deşi a plecat către stele, o bântuie şi acum, după atâţia ani în care ea a încercat să trăiască. El i-a modelat mintea şi sufletul de adolescentă şi apoi viaţa de femeie tânără. Doc a iubit-o nespus, în felul lui, deşi parcă mereu încerca să-şi pună oprelişti, s-o lase să-şi continue viaţa.
Elsa l-a iubit aşa ursuz, morocănos sau vesel, rău sau bun, l-a iubit chiar şi când o respingea, chiar şi când nu l-a înţeles. Şi totuşi comportarea lui Doc are o explicaţie: o iubea, dar ea era tânăra faţă de el şi “orgoliul“ lui de bărbat nu i-ar fi permis să fie respins. Apoi când îşi ia “inima-n dinţi” şi-i acceptă iubirea trebuie s-o respingă, tot din orgoliu, dar de data această “orgoliul” de a nu-l vedea murind. ”Joaca “ asta cu sufletul ei o face vulnerabilă, aşa o are pe Mascha, dintr-o relaţie adulteră (Tibi, tatăl fetii era căsătorit), dar nu regretă nici un moment apariţia copilului.

   Fugind de “demonii iubirii” pentru Doc, ajunge în Danemarca unde îl cunoaşte pe Knute, danezul ei blond, o vreme cavalerul ei în armură strălucitoare.
Knute o iubeşte, pare să o înţeleagă, îi dă numele lui Maschei şi o creşte ca pe fiica lui. Apare apoi Anne-lise, fiica lor şi pare că totul e bine. Elsa se ocupă de casă, de fete, pictează, scrie, dar la fiecare ezitare, fiecare clipă neplăcută, fragmente din scrisorile lui Doc, pe care el nu i le-a trimis niciodată (le-a primit după moartea lui) îi revin în minte.

Anii trec, oamenii se schimbă…

   Elsa simte că soţul ei Knute este schimbat, dar nu ştie ce să facă şi din ce în ce mai mult îl simte pe Doc între ei şi-şi reaminteşte cuvintele lui:

“Mi-e pustiu fără tine, un iad pe pământ. Să am posibilitatea să cred că ne vom întâlni în rai, că vei lăsa partea ta de verdeaţă pentru partea mea, că vei reintra în viaţa mea, cea de după. Chiar aşa? Cu cine ai alege să încerci o altă formă de existenţă? Cu danezul liniştit sau cu mine? Interesant subiect. Abia acum sunt îndrăgostit aşa cum ai fi vrut, pentru că te iubesc în mod dezinteresat, fără egoism, fără strop de misoginism. Trebuia să te trăiesc. M-am crezut nemuritor. Acum plătesc, şi într-un mod meschin. Când mă doare rău, mă gândesc la tine. Tot ce simt, dragostea, pentru că e vorba de multă, multă dragoste, acţionează ca un calmant, atunci când cele clasice nu îşi mai fac treaba. Şi când Paula pleacă îmi rămâi tu.”

   E greu când ai avut o iubire ca a Elsei, chiar dacă te-a dezamăgit, faptul că el “a plecat la stele” te face să idealizezi omul, să-i vezi numai părţile frumoase, să uiţi eşecurile şi să nu te gândeşti că dacă încă ai fi de fapt cu el poate nu ar fi totul perfect. Şi Doc s-a înşelat şi în privinţa “danezului liniştit”…

   Speriată că l-ar putea pierde pe Knute şi pe fete, Elsa încearcă o ieşire în ploaie, discuţii şi drăgălăşenii, chiar o vacanţă, dar totul e un eşec şi atunci cum să nu-şi rememoreze cuvintele lui Doc:

“Într-o zi, am gândit că mi-ar plăcea să fiu după moartea mea o iarnă, nu pământ, un alt om sau un animal. Doar o iarnă, şi să ning peste tine, cuprinzându-te în albul singurătăţilor mele, să mă strecor până la piele şi dincolo, curgându-ţi în gânduri ca versurile unei poezii de dragoste. Rad de unul singur. Sunt pierdut. Nimeni nu îmi oferă un colţ din rai şi nici iarnă să fiu, nu mă ajută nimeni, dar încă pot visa, nu? Mă întreb când vei începe să mă uiţi, pentru că şi uitarea e firească. Şi dacă voi deveni iarnă, mi te voi aminti, te voi iubi la fel de mult?”

   Knute pe de altă parte, gelos pe faima ei, pe reuşitele ei în pictură şi scris, pe admiratorii ei, temându-se că ea l-ar putea părăsi, dar şi gelos pe Doc, gelos pe un mort, se schimbă enorm fără să-şi dea seama:

“Gelozie. Un cuvânt urât. Boală. O boală grea, de care nu te mai vindeci. Nu poţi lupta cu un mort şi cu amintirile pe care acesta le-a lăsat. Pur şi simplu, nu ai cum.”

   Cuvintele dintr-o scrisoare a lui Doc, scrisă de altfel pentru Elsa, dar pe care el o traduce, îl fac să se îndoiască şi de el şi de ea, îl fac să ardă de gelozie:

   “Mă întreb şi acum dacă am meritat dragostea ta. Nu ştii să iubeşti decât într-un singur mod cu un devotament total faţă de omul care ţi-a cucerit inima. Nici nu realizez dacă ştii să minţi. În ochii tăi se citesc teamă sau bucuria, depinde. Tu nu ştii să mimezi fericirea atunci când nu o ai. Doamne, ce am pierdut? Mai mult decât o viaţă, cu mult mai mult.”

   Orgoliul lui combinat cu gelozia extremă îi întunecă lui Knute minţile şi-i distrug viaţa.
O înşală pe Elsa cu Anja, o îndepărtează pe nesimţite de toţi prietenii ei, în jurul lor fiind doar prietenii lui, o lume cu care Elsa nu prea rezonează, e dur, brutal, ironic, o bănuieşte tot timpul, îi subminează încrederea în ea însăşi atât de greu câştigată.
Elsa se simte singură, prizonieră într-o colivie pe care o acceptă doar de dragul fetelor, fără a avea cu cine vorbi deschis (mama ei era în ţară), aşa că se refugiază în convorbiri pe facebook cu un necunoscut Nenu, pe numele real Darius. Discuţiile curg uşor, firesc, totdeauna e mai uşor să fii sincer cu un necunoscut:

“Apropierea de un om care este la mii de kilometrii distanţă. Cum s-a făcut? Cine a început să povestească primul? Nici nu îmi mai amintesc, dar aş putea să caut în istoric. Tot ce ştiu este că îmi face bine să vorbesc cu cineva, nu la modul formal, să îmi cântăresc cuvintele din teamă de-a nu leza pe cineva. Ştiu. În orice relaţie care scârţâie, ambii parteneri poartă vini. Vina mea este că am crezut că mă pot vindeca, vină lui, dacă se poate numi vină, e că nu mai are răbdare cu mine. Şi nu mai am puterea să lupt cu fantasmele trecutului, pur şi simplu, le accept, cu mine, în mine.”
“Nu sunt perfectă, nici nu am pretenţia să cred asta, dar îmi lipsesc cuvintele, cele dintre mine şi omul meu, atingerile de altădată, căutările…Îmi lipseşte el, cum ar putea spune despre mine cât de mult îi lipsesc. Nefericiţi în trăirile noastre, la un moment de cotitură. Aici intervine povestea schimbului de mesaje cu un necunoscut.”

   Cuvintele lui Nenu, gândurile lui exprimate brutal de sincer îi amintesc de Doc, doar că de astă dată nu e vorba de iubire ci de o ”descătuşare a tăcerilor” ei.
Elsa încearcă să-şi refacă relaţia cu Knute, doar că acesta îi verifică facebook-ul, îi vede mesajele schimbate cu Nenu şi nu e satisfăcut de explicaţia că discuta cu un cititor al cărţii ei. Knute începe s-o urmărească, s-o verifice şi-n acelaşi timp îşi expune ostentativ relaţia cu Anja.
Între timp intervin şi discuţiile cu Mascha, acum adolescentă, care în copilărie l-a cunoscut pe Doc, dar n-a putut şi nici acum n-o poate înţelege pe mama ei. Îl iubeşte pe Knute şi are impresia că e numai vina Elsei că el suferă.
În zbaterea acestei căsnicii, din ce în ce mai terne şi urâte, a încercărilor de-a se reapropia de Mascha, în neliniştea de-a nu şti ce face mama ei (dacă mai bea sau nu), singura ei oază de linişte sunt discuţiile pe net cu Nenu. Discuţiile cu el îi fac bine, el îi explică oarecum temperamentul, orgoliul şi furia bărbaţilor, care sunt în acelaşi timp şi duri şi copii. Nenu îşi dă seama că Elsa îl crede mai în vârstă aşa că îi spune câte ceva despre el:’

“Am 55 de ani. Sunt bătrân Elsa, încăpăţânat ca un catâr şi am început să îmi iubesc singurătăţile. Călătoresc mult, poate şi pentru faptul că atunci când ajung acasă, nu mă aşteaptă nimeni.”

  Crezându-l mai în vârstă Elsei îi e uşor să vorbească cu el, să-şi spună frământările şi durerile, dorindu-şi să aibă o baghetă magică cu care să rezolve toate problemele:

“Am nevoie de-o baghetă magică, să mă trezesc dimineaţa şi să văd totul roz, atât de roz până la starea de greaţă, să mă prefac, domnul meu, că totul e perfect şi chiar nimic nu pute în micul meu univers.”
“Nu îţi ştiu nici numele de familie, nici măcar nu ştiu dacă mi-ar ajuta la ceva.”
“Sunt…eu cu perfecţiunile şi imperfecţiunile mele.”

   Discuţiile îi fac să se cunoască mai bine şi să se aline reciproc.
Nenu are o fiică Teona, care locuieşte cu mama ei în Italia, el nu se poate “lipi” de nici o femeie reală şi trece din relaţie în relaţie, aşteptând la fel ca Elsa o nouă dragoste. Singurele constante în vieţile lor sunt fetele şi pentru ele încearcă să meargă mai departe.
Apoi Nenu îi cere să se vadă cu el o oră în gară, în drumul lui spre Italia. Se întâlnesc şi pentru amândoi este dragoste la prima vedere, deşi Elsa este şocată că nu este bătrânul care credea ea, ci un bărbat tânăr, de seama ei, un specimen frumos chiar. La început e supărată că i-a ascuns adevărul, dar îşi dă seama că dacă îi ştia vârsta reală nu ar fi fost aşa deschisă cu el.

 Dar urâţenia vieţii le întunecă întâlnirea şi realităţile vieţii îi ajung din urmă.
Elsa încearcă să-şi refacă căsnicia, dar rămâne gravidă, deşi nu-şi mai dorea un copil şi Knute parcă se mai potoleşte. Dar e chinuită de premoniţii legate de fiica ei mai mică Anne-lise. Knute n-o ia în serios, e preocupat doar de copilul care trebuie să vină, dar şi de relaţia cu Anja.

   Apoi Anne-lise pleacă, lăsată de Knute, în Italia cu clasa, dar autocarul se răstoarnă şi copila ajunge în comă la spital. În urma şocului Elsa pierde sarcina, e dusă de soţul ei la un psihiatru, dar reuşeşte să fie alături de fiica ei. Anne-lise îşi revine, dar toate încercările lasă urme adânci. Şi totuşi Elsa e hotărâtă să îndure orice, conştientă că în Danemarca n-ar avea nici o şansă să-i fie încredinţate fetele.

Şi viaţa îşi urmează căile ei…

   Knute pusese pe cineva s-o urmărească şi să-i facă poze la întâlnirea din gară. Aşa că o duce la un avocat, cere separarea, fetele rămân la el, permiţându-i doar întâlniri supravegheate şi o aduce pe Anja în casă.
Surprinzător, cea care o ajută şi o sprijină este Anna, soacra ei. Ajutorul Annei este valoros, aşa că îşi vede fetele mai des, şi e ajutată şi băneşte, deoarece Knute îi tăiase toate căile de existenţa, chinuind-o nemilos, parcă cu aceeaşi putere cu care o iubise cândva.
Mama ei paralizează şi ea este nevoită să revină în România s-o ajute, deşi Knute o ameninţă că dacă pleacă îşi va pierde de tot fetele. Doar că de astă dată Knute are parte de revolta fetelor şi a mamei lui care nu sunt de acord cu el.

   Lipsită de bani, Knute îi închisese toate conturile, Elsa se angajează şi are grijă de mama ei. În toată nebunia şi durerea ei, Nenu este cel care o caută, o ajută băneşte când Knute îi dă un ultimatum să ajungă în Danemarca şi o va ajuta pe mama ei în continuare.
Nenu, pe numele lui Darius, are şi el zbuciumurile lui. Teona, fiica lui, este diagnosticată cu cancer şi face un tratament dur cu citostatice, mai întâi în Italia apoi în Turcia, dar este inutil. În timpul analizelor află că de fapt Teona nu este fiica lui biologică, dar asta nu-l opreşte să fie alături de copila lui, mai ales că mama fetii e indiferentă şi mercantilă. Încearcă să-şi ajute şi sora mai mică Maria, care duce o viaţă de chin cu un om violent, dar ea se întoarce la el.

   Doi oameni chinuiţi de soartă, şi el şi ea, oare ce surprize le mai oferă viaţa?
Darius îşi construieşte în “munţii lui” o pensiune căreia îi dă numele Teona şi chiar încearcă să-şi refacă viaţa cu o colegă.

   Elsa revenită în Danemarca devine ”amanta propriului soţ”, stă tot separat, dar îşi vede copilele mai des.
Când Elsa pleacă în ţară anunţată de recăderea mamei ei, Mascha îi cere lui Knute s-o aducă să-şi vadă bunica. Mama ei moare şi Mascha o sprijină mult cu înmormântarea.
Revenite în Danemarca Mascha îi anunţă că vrea să facă studiile în România şi Knute o aduce la facultate. Cu Mascha plecată, cu soacra ei refăcându-se după un infarct, cu vizitele lui Knute, viaţa Elsei curge liniar întreruptă de neliniştile şi regretele ei şi ale soţului:

“-Nu ţi-am dat nici un motiv să te mai îndoieşti. Sunt aici. Nu am mai plecat niciunde nu am mai vorbit cu nimeni.
-Da, dar pot eu să ştiu ce ascund gândurile tale?
-Îmi pare rău că nu există nicio aparatură care să confirme vorbele mele. Poate astfel te-ai linişti. O radiografie a gândurilor, vă rog! Ar fi interesant.”

   Lucrurile par a se linişti. Când Mascha nu mai răspunde la telefon, de data asta la premoniţiile Elsei, Knute reacţionează şi pleacă amândoi la Bucureşti. Aici află că Mascha e la spital cu peritonită. Lângă patul copilei Knute îi cere Elsei să-l ierte pentru toate mizeriile, să revină acasă spunându-i că a anulat actele făcute la avocat, că-i vor fi recunoscute drepturile indiferent ce hotărâre va lua şi că Anja va pleca:

“Am greşit amândoi, nu ştiu care dintre noi mai mult, am puterea să uit, sper că şi tu o vei face. Te-am pedepsit prea aspru. Nu mă pot întoarce în trecut, să îndrept greşelile, nu pot să-ţi ascult tăcerile din urmă, dar sunt deschis la dialog, măcar de azi înainte. Nu vreau să te pierd! Nu acum!”

Elsa acceptă, convinsă că-şi poate trăi viaţa cu Knute mai departe:

“Pot reînvaţa să iubesc un om, am această credinţă că pot. Pot uita totul. Să trăieşti cu ura în suflet, presupune un consum prea mare de energie. În această viaţă acestea sunt realităţile mele! E timpul să revin în prezent, să las iubirea pentru Doc într-un colţ de suflet, să gândesc că Nenu are o altă realitate, una care nu cuprinde trăirile mele, doar aşa pot să merg mai departe.”

Dar din nou…viaţa…
Hotărăsc să meargă să vadă şi mormântul mamei Elsei, dacă tot sunt în ţară. Pe drum au un accident de maşină, Knute o salvează pe Elsa, dar el moare în explozia maşinii.
Nu vă spun mai multe. Dacă citiţi cartea veţi afla ce se va întâmplă cu Elsa, fetele ei şi cu Nenu-Darius. Şi normal că e mult mai multă conversaţie, sunt întâmplări, idei, gânduri, sentimente pe care le veţi putea simţi doar citind romanul.

   “ZĂPEZILE CARE DOR” este un amalgam de sentimente, vise, speranţe, iubiri de la prima până la ultima filă.
Ca şi celelalte romane ale Florinei Sanda Cojocaru şi acesta îţi răscoleşte sufletul şi mintea, trăieşti cu personajele fiecare moment, te regăseşti în gândurile şi visele lor, plângi şi râzi cu ele, şi mai ales iubeşti cu ele.

Felicitări Florina pentru încă un roman cu, despre şi pentru suflet!

%d bloggers like this: