Tags Posts tagged with "carti politiste"

carti politiste

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

Taverna de pe malul Senei, de Georges Simenon-recenzie

Titlul original: La Guinguette à deux sous

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: Pivnițele hotelului Majestic; Maigret își pierde cumpătul; Ecluza nr. 1; Maigret închiriază o cameră

Anul apariției: 1931; 2012

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 185

Gen: Polițist

„- Nu c-aș fi mai rău decât altul, dar trebuie să recunosc că tipului despre care vă vorbesc i-ar sta bine, mâine-dimineață, lângă mine,  pe…”

   Acestea sunt cuvintele unui condamnat la moarte, împărtășite lui Maigret. În celula sa, Lenoir mărturisește o scenă la care a fost martor în urmă cu câțiva ani. Scena unei crime. Îl îndrumă pe comisar către așa-zisa tavernă de doi bani, de pe malul Senei, unde își face veacul presupusul autor al crimei.

   Maigret poate ignora informațiile primite, ce n-au nicio legătură cu vreo anchetă în curs, sau poate merge în căutarea criminalului; poate verifica dacă există o fărâmă de adevăr în cele spuse. Desigur că dornic de dreptate, cum a fost întotdeauna, comisarul Maigret nu poate sta deoparte. știind că un criminal se află în libertate.

   Merge la acea tavernă, unde întâlnește un grup de oameni de afaceri ce-și petreceau timpul împreună; prieteni de mulți ani, se întâlneau la Taverna de doi bani, iar în weekend-uri se distrau la Morsang.

   Maigret se infiltrează fără dificultate în grupul lor și asistă la o așa-zisă nuntă la Morsang, o petrecere în care fiecare era costumat în ceva anume. De asemenea, este martorul unui adulter: Mado Feninstein, soția unui om de afaceri, este amanta lui Basso, alt prieten din grup.

    Maigret simte că este ceva în neregulă. Intuiție, experiență, însă comisarul știe că instinctul rar îl înșală. Ce or ascunde acești oameni care aparent se înțeleg bine, părând o familie?

„Peisajul era frumos, cerul, senin, oamenii, liniștiți și, poate din cauza asta, totul era grețos, ca o tartă prea dulce.”

„- Sunt tipi cumsecade! murmură deodată James, ca și cum i-ar fi urmărit gândurile.

– Cine?

– Toți! Se plictisesc! N-au ce face! Toată lumea se plictisește în viață…”

   Cert este că la puțin timp de la infiltrarea lui Maigret, are loc prima crimă, iar autorul fuge de la fața locului. Inutil să vă spun că atât ucigașul, cât și victima, făceau parte din grup. Dacă doriți să le aflați identitatea sau dacă într-adevăr unul dintre ei a comis acea crimă în urmă cu șase ani, rămâne să citiți cartea.

   Ca de obicei, romanul lui Georges Simenon este unul atmosferic, de epocă, descriind vremuri de mult apuse, când veștile din ziar se strigau pe stradă, când existau meserii precum cea de pălărier și comunicarea la distanță se făcea doar prin telegrame și telefoane fixe:

„La aceeași oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:

Președintele republicii a respins grațierea lui Jean Lenoir, tânărul șef de bandă din Belleville. Execuția va avea loc mâine în zori. ”

„- Aveți telefon? îl întrebă Maigret pe patronul tavernei.

– Nu… Trebuie mers la gară sau la ecluză…”

   De această dată, doamna Maigret lipsește din „peisaj”, fiind plecată la sora ei, în Alsacia, unde își cheamă soțul în fiecare zi, însă bineînțeles că de fiecare dată intervine câte ceva în ancheta comisarului. Fără ea, Maigret este descumpănit:

„Lui Maigret nu-i plăcea să stea la Paris fără soția lui. Mânca fără poftă, în primul restaurant întâlnit în cale, și i se întâmplă să doarmă la hotel ca să nu se ducă acasă.”

Din roman nu lipsesc nici momentele amuzante:

„Când să iasă, privirea îi căzu pe borul pălăriei, rupt de săptămâni întregi. Doamna Maigret îi tot spusese să-și cumpere alta.

– O să ajungi să-ți dea oamenii un ban pe stradă!”

„Maigret nu se simțea niciodată mai nefericit decât atunci când proba ceva.”

„- Ce naiba fac ăia? îl întrebă el pe Maigret. N-ai văzut-o pe nevastă-mea?

– N-am observat-o.

– Degeaba e așa grasă!”

„- Supraveghez mai departe vila?

– Ca să nu fugă cărămizile?”

Citate:

„- Știți că, după toate regulile unei justiții corecte, ați putea fi învinuit de complicitate?

– Multe lucruri se pot face după regulile unei justiții corecte! Fără a mai pune la socoteală că nu e întotdeauna chiar atât de corectă!”

„Ei bine, părerea mea este că, atunci când nu ești în stare să faci o femeie fericită, n-ai dreptul pe urmă să-i reproșezi nimic!”

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

„- Numai că, nu-i așa, ar fi o idioțenie și mai mare să te duci într-o zi la comisariat și să spui că ai omorât un ins.

– Atunci, îți creezi colțișorul tău! zise Maigret.

– Pentru că trebuie să trăiești!”

    Despre autor:

    Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

  În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Taverna de pe malul Senei de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

by -
10

De-a v-aţi ascunselea, de Ian Rankin-Colecţia: Crime Mastersrecenzie

Titlu original: HIDE and SEEK 
Traducere din engleză:  Bogdan Hrib
Editura Paladin-Colecţia: Crime Masters
Număr pagini:  287

   Ian Rankin s-a născut în 28 aprilie 1960 în Cardenden, Fife, Scoţia. Tatăl lui avea o băcănie, mama lucra la cantina şcolii. După cursurile de la “Beath High School, Cavendenbeath” se hotărăşte spre neplăcerea părinţilor să studieze literatura. Încurajat de profesorul său de engleză, urmează cursurile Universităţii din Edinburgh.

   Până să devină scriitor cu normă întreagă a practicat o varietate de meserii pitoreşti: culegător de struguri, porcar, colector de taxe, cântăreţ în formaţia “Dancing Pigs”, jurnalist, secretar de colegiu, toată experienţa îl va ajuta în scrierea romanelor sale.

   Primele sale romane au fost în spiritul tradiţiilor scoţiene a lui Robert Louis Stevenson, sau chiar Muriel Spark, el însuşi fiind scoţian.
A colaborat la apariţia unor melodii pe plăci de vinil, pe cd-uri, la comedii muzicale, opera, piese de teatru, benzi desenate. A scris povestiri scurte şi nuvele, cu numele său, sau cu pseudonimul Jack Harvey.
Recunoaşterea i-a adus-o seria romanelor “Inspector Rebus”, 10 dintre acestea fiind adaptate ca serii de televiziune. A câştigat premii prestigioase: ”Gold Dagger”, ”Edgar Award” ,”Cartier Diamond Dagger”, ”ITV3 Crime Thriller Award”.
A colaborat la emisiuni de televiziune la: BBC TWO, BBC FOUR, CHANNEL 4.
La noi s-au tradus romanele : ”Rebus: Xsi O”, ”Apelul Morţilor” şi “ De-a v-aţi ascunselea”

“Într-un cartier rău –famat din Edinburgh, poliţia descoperă un cadavru, înconjurat de seringi, lumânări şi simboluri satanice. Deşi ar putea întocmi pentru acest caz un raport de moarte accidentală prin supradoză, detectivul John Rebus n-o face, ci îşi începe investigaţiile, atât prin adăposturile toxicomanilor, cât şi prin reşedinţele luxoase ale bogătaşilor, încercând să descopere ucigaşul.Treptat înaintea lui se dezvăluie o lume a corupţiei, pariurilor ilegale şi afacerilor dubioase.”

   John Rebus este un detectiv atipic, nu-i place să fie încătuşat de reguli, nu crede orice şi mai ales este curios, vrea toate piesele la locul lor. Este cu atât mai hotărât cu cât viaţa lui e meseria. Viaţa privată este un dezastru, o fosta soţie şi o fiica mutate la Londra, o relaţie cu o colegă Gill Templer terminată, ea cuplându-se cu un DJ Calum McCallum, relaţia cu tânăra Rian, în anturajul căreia se simte stingher şi străin, relaţie care moare singură.

   Aşa că Rebus rămâne cu meseria, cu cărţile sale, cu muzica ascultată şi ocazional cu un pahar băut cu Tony McCall, un poliţist simpatic pe care-l consideră prieten. Îi place şi Edinburgh, oraşul cu cartiere luxoase sau rău-famate, cu bogaţii şi săracii lui, dar totuşi oraşul lui.
Săptămâna începe cu anunţul unei crime. Locul- o casă din Pilmuir, o zonă lăsată în paragină devenită adăpost pentru drogaţi şi boschetari:

“Priveliştea zonei constă în iarba înaltă şi o mulţime de buruieni, în timp ce locurile de joacă ale copiilor, cândva pavate cu macadam şi acoperite cu bitum, deveniseră cratere de bombe, cioburile de sticlă aşteptând vreun genunchi împiedicat sau o mâna încercând să-şi găsească echilibrul. Majoritatea caselor aveau ferestre acoperite cu scânduri, burlane de scurgere sparte din care apa de ploaie se revarsa în vârtejuri, grădini noroioase, cu garduri rupte şi porţi lipsă. Se gândi că într-o zi însorită locul asta ar arata şi mai deprimant.”

   Cazul pare o supradoză de heroină, dar câteva elemente îl pun pe Rebus pe gânduri. Lângă cadavru un pliculeţ gol de heroină, în cealaltă mâna unul plin, trupul era cu mâinile desfăcute în lateral. Lângă el două lumânări mari, cu ceară scursă şi un borcan plin cu seringi de unică folosinţă.
Lui Rebus i se pare că seamănă cu un “Crucifix fixat cu heroină”, iar întregul ansamblu părea “
“…o pictură a lui Caravaggio, un centru iluminat înconjurat de nuanţe întunecate.”
Şi totuşi cadavrul are vânătăi pe corp şi pe faţă, iar în spatele lui, pe perete un desen simbolic:

“O stea în cinci colţuri, înconjurată de două cercuri concentrice, cel mai mare dintre ele având cam un metru şi şaptezeci în diametru. Totul fusese bine desenat, liniile drepte ale stelei, cercurile aproape perfecte.”

   E vrăjitorie? Astrologie? Sau doar punere în scenă? Rămâne de aflat!
La locul faptei era un fotograf, trimis de şeful poliţiei Watson, care voia poze de la orice incident legat de droguri pentru o campanie. Rebus îl roagă să-i facă şi lui câteva poze cu peretele, gândindu-se şi la o sectă satanistă. La plecare fotograful se oferă să-l pozeze spunându-i că face şi poze de grup şi de familie şi portrete la comandă. Dar lui Rebus nu-i plac fotografiile personale:

“Nu-i plăceau fotografiile, mai ales cele cu el însuşi. Nu doar pentru că nu era fotogenic. Nu, era mult mai mult decât atât.
Suspiciunea ascunsă că fotografiile chiar pot să-ţi fure sufletul.”

   Rebus verifică toată casa, baia plină de mizerie, care nu putea fi folosită, dar se va dovedi, mai târziu, locul ideal pentru a ascunde ceva. Şi apoi surprinzător, camera lui Ronnie-mortul, care avea ”un soi de identitate proprie, care-i fusese imprimată prin agăţarea unor imagini pe pereţi.”
Rebus îşi dă seama că fotografiile erau originale şi alcătuiau un portofoliu, erau fotografii chiar foarte bune:

Câteva reprezentau Castelul din Edinburgh în zile umede, ceţoase. Arată mai degrabă sumbru. Altele îl arătau în razele puternice ale soarelui. Tot sumbru arată. Una sau două fotografii erau cu o fată de vârstă incertă. Poză, dar surâdea larg, fără să ia în serios ce făcea.”

   Mai găseşte o sacoşă cu haine, şi cărţi science-fiction şi horror. Îl sună şi Tracy, fata din poze, prietenă cu Ronnie. Îi spune că Ronnie o salvase, dar îi spusese că va fi omorât.Tot ea era cea care sunase la poliţie, doar că ea găsise cadavrul în camera de sus. La întrebările lui Rebus, referitoare la vânătăile lui Ronnie, Tracy îi spune că acesta venea de multe ori plin de vânătăi, dar refuza să vorbească despre asta şi că visul lui era să devină fotograf, de aceea singurul lui bun de valoare era un aparat fotografic scump, aparat care nu se găsise. Apoi că mai avea un prieten Nell şi unul Charlie.

    Şeful lui Rebus, Watson, îl implică în campania lui antidrog, mai ales că fratele detectivului fusese închis tocmai pentru trafic de droguri. Watson îi cere să-l ajute cu partea publică a campaniei şi-l va introduce în cercul de oameni influenţi care-l sprijină. Aşa îi cunoaşte pe James Carew-magnatul imobiliarelor în oraş, pe avocatul Malcolm Layon, pe Finlay Andrews care deţinea clubul exclusivist Finlay”s.
Intrigat de unele lucruri, Rebus se întoarce la casa unde a avut loc crima şi vede peste pentagramă scris cu vopsea roşie “Salut Ronnie”, chiar găseşte pe jos un clips, ca cele folosite la prinderea cravatelor de către poliţişti. Apoi, cu ajutorul poliţistului Brian Holmes şi al altor colegi ai acestuia, îl găseşte pe Charlie, la care va găsi şi aparatul lui Ronnie, un student al cărui unchi fusese magician. Preocupat de lucruri oculte, de viaţa drogaţilor, Charlie locuia acolo din când în când că într-un experiment. Îl găseşte pe Nell, care se dovedeşte a fi fratele poliţist a lui Ronnie şi le află povestea.

    Mergând pe orice pistă posibilă, cercetează locurile de întâlnire ale homosexualilor, dându-se iniţial drept client, crezând că vânătăile lui Ronnie sunt de la o partidă scăpată de sub control.
Pare că s-a apropiat cam mult, aşa că homosexualul care-i dăduse informaţii contra cost, vine la poliţie şi spune că Rebus i-ar fi propus o partidă. Pe perioada cercetărilor este liber să stea acasă, doar că mai hotărât şi mai determinat decât oricând Rebus cercetează în continuare.
Află despre luptele de câini, organizate de oameni bogaţi, dar acestea nu păreau a avea legătură cu crima cercetată de el.
Totul i se pare ca o ţesătură de păianjen, dar nu poate renunţa mai ales că existenţa otrăvii din drogul luat de Ronnie transformă oficial supradoza în crimă.

   Cel care organiza luptele de câini este arestat, se dovedeşte a fi DJ Calum, care pentru a-şi uşura pedeapsa îl cheamă pe Rebus şi-i spune tot ce ştie despre clubul Hyde (era cuvântul pe care Ronnie i-l spusese lui Tracy) Îl găseşte şi pe fotograful care-i furase lui Ronnie ideile şi află cine i-a vândut pozele.
Până la urmă mărturia lui DJ este ultima piesă din puzle şi Rebus desfăşoară ghemul, descoperind vinovaţii. Oameni cu greutate şi averi, care se îmbogăţeau şi-şi câştigau puterea prin şantaj şi crime făcute fără nici o remuşcare.
Doar că până la urmă piesele importante mor şi lucrurile nu iau amploare, mai ales pentru că aleşii nu voiau ca Edinburgh să pară un oraş nesigur, un oraş al crimei:

Şi aşa se încheie. Povestea era dată uitării, zvonurile mureau încet-încet.”
“Îşi amintise în restaurant câte vieţi omeneşti se pierduseră din cauza clubului Hyde’s şi cât de puţină dreptate fusese făcută acolo”

   Autorul ne prezintă povestea şi faptele în paralel cu vieţile agenţilor de poliţie, ale dezmoşteniţilor sorţii şi ale bogătaşilor. Rebus este tipul de detectiv foarte inteligent, deductiv şi tenace ca un buldog, care nu se lasă până nu complectează toate piesele de pe tabla de joc.
Acţiunea este trepidantă, dialogurile abundă, totul pare un labirint ale cărui alei se tot întretaie, dar până la urmă găseşti ieşirea.
Aşa că nu mă miră aprecierea făcută de un alt autor cunoscut Michael Connelly:
Ian Rankin se numără printre cei mai buni autori contemporani de romane poliţiste”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

Crimă în Chicago, de Michael Harvey-recenzie

Titlu original: The Chicago Way

Traducere: Roxana Moisin

 Editura: RAO
 Număr pagini: 282

   Michael Harvey este autor american, jurnalist şi producător de documentare şi seriale.
S-a născut la Boston, a studiat jurnalismul şi limbile clasice la Northern University şi dreptul la Duke University. Este autorul a şapte thrillere, reporter de investigaţii, producător de documentare, producător şi producător executiv al seriei ”Cold Case Files”. A câştigat multiple premii atât pentru documentare cât şi pentru cărţi.
Locuieşte la Chicago, unde deţine un Irish Bar: ”The Hidden Shamrock”.
Cele 7 romane ale sale sunt:” The Chicago Way’ (Crimă în Chicago)-2007, ”The Fifth Floor”-2008, ”The Third Rail”-2010, ”We All Fall Down”-2011, ”The Innocence Game”-2013,”The Governor’s Wife”-2015, ”Brighton”-2016.

Acum doi ani, tipul care se află de partea cealaltă a mesei îmi pusese o pungă cu cocaină în maşină, mă acuzase de deţinere de droguri şi renunţase la caz doar după ce fusesem de acord să-mi dau demisia “
Aşa ajunge Michael Kelly din poliţist detectiv particular.

   Într-o bună zi este căutat de fostul lui partener John Gibbons, care-l roagă să-l ajute cu un caz vechi rămas nerezolvat. În 1997, înainte de Crăciun, avusese loc un viol, fata fusese tăiată şi împuşcată. Pe vremea aceea cei doi nu erau încă parteneri. Gibbons îl arestează pe tip şi-l trimite la poliţie ( la închisoare) urmând să-l interogheze a doua zi dimineaţă. Spre surprinderea lui, individul dispăruse şi directorul de atunci, de altfel un om serios şi de treabă îi cere să renunţe la cercetări şi să facă cazul uitat. Acum, după 8 ani, primise o scrisoare de la victimă Elaine Remington, care se pare că supravieţuise şi s-a hotărât să afle adevărul. Îi mai spune lui Kelly că cineva puternic trăsese sforile şi aranjase astfel ca vinovatul să scape, mituise, ameninţase, chiar şi el primise o medalie de poliţist de argint, cea mai mare distincţie pe care o putea primi un poliţist în Chicago, dacă aveai una erai asigurat. Mai primise o promovare şi o mărire de salariu. Gibbons s-a supus cererii superiorului său, dar acum scrisoarea venită de la victimă îl răvăşise, aşa că a hotărât să-l angajeze pe Kelly să afle adevărul:

Ca detectiv, vechiul meu partener fusese un tip puternic. Era în stare să dărâme uşi, chiar dacă nu ştia ce putea fi de cealaltă parte.”

   Gibbons îi spune lui Kelly tot ce ştie, urmând să se întâlnească a două zi, să meargă amândoi la depozitul de probe al poliţiei, să ia dosarul şi probele. Doar că în cursul nopţii Gibbons este ucis cu un pistol de 9 mm.
Pe Kelly îl contactează dimineaţă cei de la Chanel 6 Action News (poliţia găsise la mort cartea lui de vizită) şi producătoarea Diane Lindsay îi dă caseta înregistrării de la locul crimei, cerând în schimb orice informaţii ar putea avea. Este mirat, dar Diane îi spune că are nevoie de reportaj pentru a se menţine la Chanel 6, sau pentru a avansa, şi se oferă să-l ajute la rândul ei cu tot ce poate. Tot ea îi spune că Gibbons a fost ucis de aproape, deci de o persoană pe care o cunoştea şi în care avea încredere.

   Întors la apartament Kelly o găseşte pe Elaine, au o discuţie, ea îl ameninţă (cu un pistol de 9 mm) apoi la sosirea poliţiei dispare, lăsându-i totuşi numărul ei de telefon.
O’ Leary, procurorul din cauza căruia plecase din poliţie, vrea să afle ce ştie Kelly, deşi e conştient că nu-l poate acuza de nimic:

,,Acum eram vechi prieteni, discutând altă chestiune care mă privea. Am procedat cu toată atenţia cuvenită.
-Dacă e o potrivire, nu e una prea bună. Chiar şi tu eşti de acord. De fapt, mai ales tu, domnule procuror. Cât despre cauzele acestei potriviri, intenţionez să le aflu.
O’Leary a zâmbit şi m-a fixat cu privirea. Am putut observă foamea de a face rău în expresia gurii lui şi iar m-a cuprins fiorul rece de ziua trecută. Apoi a dispărut, fiind înlocuit de perspectiva şi mai pesimistă a zilei de mâine.”

Dar procurorul adjunct Bennett Davis, un tip pe care-l consideră prieten îl eliberează:

“Scund şi gras, cu chelie de la doisprezece ani şi mereu îndrăgostit de femei pe care nu le putea avea. Bennett bătuse calea spre procuratură direct după studiile de la Northwestern şi nu privise niciodată înapoi. Era mâna dreaptă a lui O’Leary, lua toate cazurile importante din Chicago şi rar nu rezolva unul”

   De altfel Kelly îl consideră un om corect şi drept şi singurul său prieten de la procuratură. Mai mult, Davis o place pe Nicole, pe care Kelly o consideră sora lui mai mică. Cei doi crescuseră împreună, el o salvase de la un viol şi erau ca fraţii. Nicole, medic legist, lucra cu un grup de asistente, detectivi, jurişti şi avocaţi special pregătiţi pentru a rezolva cazurile de abuzuri sexuale din oraş.
Kelly merge cu ea la un caz al unei adolescente, interesat fiind de modul cum cercetează ei, fiind vorba de un caz asemănător cu al lui Gibbons. Amândoi sunt grijulii unul cu altul, el o avertizează în privinţa simpatiei ei faţă de poliţistul Vince Rodriguez, care o place şi el. Ea îi spune să aibă grijă cu Diane Lindsay, pentru că e o femeie puternică, interesată mai mult de ce e bine pentru ea, deşi lucrează şi pentru “Asociaţia de Lupta Împotriva Violurilor”.

   Şi Kelly începe cercetările, merge acasă la Gibbons şi stă de vorbă cu Mulbery, proprietăreasa lui, sperând să afle câte ceva de la ea.
Apoi merge la depozitul de probe şi are noroc cu Ray Goshen, care deşi nu-i ajutase pe procurori, pe el îl ajută pentru că-l respectase pe Gibbons. Caută amândoi dosarul lui Elaine Remington, dar nu găsesc nimic. Totuşi într-o cutie ascunsă, se pare chiar de Gibbons, găsesc un plic cu un tricou verde tăiat şi pătat, pe care Goshen se face că nu-l vede când îl ia:

“Ca orice funcţionar model, preţuia ura instituţională, alimenta de altfel uitata lui problemă cu procuratura şi ţinea la duşmănie ca la aur. Idiferent ce îi făcuse procuratura lui Goshen, nu era de bine pentru ei. Oricum, în cazul meu era cu totul altă poveste. Am luat tricoul cu atenţie, l-am băgat în plicul lui şi m-am strecurat afară din depozit cât de repede şi de discret am putut.”

   Kelly îl reîntâlneşte pe Vince la un viol, o fată de 12 ani, dar violatorul scapă după ce ucide un bătrân. A doua zi merge din nou la Gibbons acasă, dar o găseşte pe proprietăreasă moartă şi este şi el semiparalizat cu un aparat de electroşocuri. Când îşi revine anunţă poliţia de la telefonul dintr-un bar din apropiere, unde o întâlneşte pe Diane, dar şi pe Elaine. Le vede vorbind şi i se pare că seamănă, că au acelaşi aer. Apoi Masters, unul dintre poliţiştii care mai stăteau de vorbă cu el, îl caută, îi spune că ştie că a fost la locul crimei şi vrea să ştie ce a căutat şi dacă a găsit ceva.

   Convin amândoi să se ajute reciproc, Kelly fiind convins că totul are legătură cu cazul Remington.
Spe mirarea lui primeşte prin poştă un plic, care presupune că e de la Mulbery şi se dovedeşte a fi dosarul întocmit de Gibbons despre violul lui Elaine Remington, el fiind ofiţerul însărcinat cu cercetarea.

   Kelly merge cu tricoul găsit la Nicole rugând-o să cerceteze ADN-ul din petele ce păreau de spermă. Nicole găseşte ceva ciudat şi-i cere lui Kelly să se întâlnească la laborator. Doar că cineva, cineva cunoscut în care avusese încredere, o ucide.
Furioşi Vince şi Kelly îşi unesc forţele, hotărâţi să descopere ce se întâmplă. Vince găseşte într-un fişier ascuns notiţele lui Kelly, aşa văd că se leagă cazul lui Elaine de cazul tinerei de 12 ani violate acum. Şi spre surprinderea lor pe tricoul lui Elaine mai era un ADN, deci fuseseră doi violatori.
ADN-ul de pe adolescentă era la fel cu cel găsit pe victimele lui Grime, violatorul în serie, care acum era închis. Cel de pe tricoul lui Elaine era a lui Grime şi al altcuiva, un complice al acestuia.
În cazul lui Grime o declaraţie importantă, dar luată sub jurământ şi sigilată aparţinea unui vecin de-al lui, un adolescent Pollard Daniel, al cărui ADN se dovedste a fi pe câteva victime.

   Kelly merge să discute cu Grime, violatorul mim, la închisoare, şi notiţa dată de acesta îl pune pe urmele lui Pollard. Urmărindu-l pe acesta el o întâlneşte şi pe Elaine, mai încearcă să obţină informaţii despre ea şi viol, dar ea îi spune că după ce fusese violată, abia aşteptase să ajungă acasă în Sedan, locul copilăriei ei.
Pe de altă parte Kelly remarcă că toţi cei care avuseseră tangenţă cu cazul Elaine Remington muriseră într-un fel sau altul, ca şi cum cineva i-ar fi bifat pe o lista: medicul de la urgenţă Joe Jeffries, care o consultase murise în condiţii suspecte, Carol Gleason asistenta fusese împuşcată mortal în timpul a ceea ce părea un jaf, Dave Belmont şeful lui Gibbons moare aparent de un atac de cord, al doilea poliţist Tony Salvucci este împuşcat pe o alee, Gibbons împuşcat şi el. Se folosise acelaşi pistol de 9 mm, întrebarea care se pune este a cui era?

   Kelly are noroc cu detectivul Reynolds, care cerceta încă cazul lui Carol Gleason, pentru că avea îndoieli că a fost spargere, aşa că fac schimb de dosare şi informaţii..
Găsirea unei poze de grup cu procurorii care rezolvaseră cazul Grime, discuţiile cu vechi poliţişti, găsirea lui Pollard împuşcat, îl fac să vadă toate piesele de puzzle şi să-şi dea seama cine este cel care orchestrează, totul.
Apoi Kelly face nişte cercetări şi în Sedan unde află lucruri revelatoare despre Elaine, care de fapt era moartă, şi despre surorile ei.
Tot el este cel care îl pune pe tipul care orchestrase totul, oferindu-i totuşi şansă să scape onorabil, să se sinucidă.

   Finalul este altfel decât te-ai gândi.
Totul este atât de ciudat, interesant, intens şi şocant încât te pune pe gânduri. Personajele sunt contradictorii, tot timpul la graniţa dintre bine şi rău, poate mai mult spre rău, deşi parcă toţi aveau justificări morale. Deciziile de crimă, pentru a muşamaliza fapte sau probe, sunt luate cu sânge rece, fie pentru a nu fi descoperit vinovatul fie în numele unei răzbunări bolnave.

   Autorul nu vorbeşte numai despre caz, ci şi despre vieţile personajelor, pozitive sau negative, despre motivele care le-au determinat să comită crime, despre motivele care le-au trecut de-o parte sau de alta a legii.

De fapt:
“Co-creatorul şi producătorul executiv al serialui de televiziune Cold Case Files, Michael Harvey ne oferă un thriller poliţist intens şi scris cu elegantă, având în rolul principal un poliţist irlandez dur, devenit detectiv particular, care reprezintă pentru Chicago ce reprezenta Raymond Chandler pentru Los Angeles.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
4

Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta-recenzie

Titlu original: Tonight I Said Goodbye
Traducere: Cătălina Harceag
Editura: Orizonturi

   Michael Koryta şi-a făcut intrarea fulminantă în galeria marilor autori de romane poliţiste, reuşind să obţină aprecieri elogioase din partea criticilor. Romanele sale au apărut pe lista bestseller şi au câştigat numeroase premii.

   În plus, faţă de câştigarea Premiului Los Angeles Times, romanul său “Envy the Night”, a fost tradus în mai mult de douăzeci de limbi. Un fost reporter de ziar şi anchetator privat, Koryta a absolvit Universitatea cu diplomă în justiţia penală.

   Cartea de faţă debutează cu o situaţie controversată, aparenta sinucidere a unui bărbat concomitent cu dispariţia soţiei şi fiicei sale, iar acestea declanşează o investigaţie amplă din partea autorităţilor, dar şi din partea tatălui victimei. Tatăl presupusului sinucigaş îi va angaja pe Lincoln Perry şi partenerul său. John Weston era convins că fiul său nu s-a sinucis şi nu şi-a omorât fiica şi soţia. Nora şi nepoata se poate să fie în viaţă, iar asta trebuie să descopere detectivii noştri. Un caz realmente fără succes, toate dovezile confirmă sinuciderea lui Weston junior şi dispariţia fără urmă a familie sale.

,,Eu sunt Lincoln Perry iar Joe Prichard este asociatul meu. Intrasem în afaceri abia de şase luni şi deja reuşisem să adunăm datorii impresionante. Încercăm să nu ne lăudăm prea des cu asta, mai ales în faţa clienţilor. Înainte să devenim detectivi particulari, eu şi Joe fusesem parteneri la Departamentul de Poliţie din Cleveland, Secţia Narcotice. Eu am fost obligat să demisionez, iar Joe a ieşit la pensie, un an mai târziu. Joe reuşise să mă convingă să mă întâlnesc singur cu John Weston, în timp ce el se ocupa de un interviu de rutină. Acum regretăm că acceptasem.

   Totul indică o familie frumoasă, o viaţă fericită, afacerea lui Weston mergea bine, atunci ce s-a întâmplat? Se pare că nu totul era aşa roz cum pare, iar câteodată este nevoie de o cercetare amănunţită pentru a scoate la iveală detaliile. Se vehiculează datorii la jocuri de cărţi, relaţii cu mafia rusă din Clevland. Oare aceştia i-au răpit familia şi l-au ucis pe Weston? Se pare că soţia şi fetiţa ar fi în viaţă, dovadă cele lăsate scrise de fetiţă.
“În seara asta mi-am luat la revedere”.

   Tot la o cercetare a casei se descoperă legături cu un influent om de afaceri local-J.E.Hubbard. Acesta s-ar părea că deţine o mulţime de afaceri în zonă, obţinute nu tocmai legal. Să fi lucrat Weston pentru acest om? De aici apar şi legăturile cu puternicul cap al mafiei locale Dainius şi acoliţii săi.

,,-Dainius Belov. Este capul mafiei ruse în acest oraş şi nu vă sfătuiesc să-i subestimaţi puterea. Are o influenţă mai mare în oraşul ăsta decât ar fi visat orice gangster italian. Alexei Krashakov este unul dintre locotenenţii lui Belov. Rakic şi Malaknik lucrează cu el. Sînt puţin cam duri pentru gusturile lui Belov, aşa că puterea lor este limitată, dar sînt implicaţi în traficul de heroină, cocaină, arme, în prostituţie şi în orice-ţi mai trece prin cap.

   În peisaj apare şi Cody de la FBI, cu o presupusă anchetă în privinţa mafiei ruse, dar nimic în privinţa lui Hubbard. Cody de la FBI pare a fi pe ştatele de plată a influentului om. Ce învârte de are asemenea legături?
Weston lucra ca şi şantajist profesionist pentru Hubbard. Scotocea în viaţa personală a oamenilor şi îi furniza informaţii. Filmase bărbaţi căsătoriţi făcând sex cu amantele lor, informaţii deranjante despre trecutul lor, probleme cu drogurile, iar când preda şefului său aceste informaţii, acesta câştiga detaşat în tranzacţii şi reuşea să aibă mai multă influenţă asupra administraţiei locale.

   Apare în scenă şi fostul partener a lui Weston, Kinkaid, care pretinde că este îndrăgostit de Julie, şi datorită acestui fapt s-a despărţit de partener. Acum vrea să ştie ce s-a întâmplat cu femeia şi fiica sa. Oare este sincer? Moartea unui camarad de arme a lui Weston venit să ancheteze sinuciderea, lasă loc de interpretări. Glonţul venit din partea unde era Kinkaid îi pun pe gânduri pe detectivii noştri, dar tot vor fi duşi de nas de acesta. Totul arată o răfuială cu puternica mafie, dar nici Hubbard nu este exclus.

    Când Lincoln va da de urma soţiei dispărute şi a fiicei sale, unele lucruri se vor lămuri, altele vor rămâne în ceaţă. M-a uimit reacţia, “proaspetei văduve”. Am înţeles că Lincoln ca şi bărbat se simte atras de frumuseţea ei, dar ea? Deşi speriată, temătoare pentru viaţa ei şi a micuţei, va încerca o apropiere mai mult decât evidentă de detectivul nostru. Să nu fi fost totul aşa roz cu se părea între cei doi căsătoriţi?

,,Credeam că este imposibil să-mi distragă cineva atenţia de la vârtejul de întrebări care mă copleşeau, dar ea reuşi s-o facă cu un simplu zâmbet. Femeia asta îţi tăia răsuflarea. Avea un chip perfect proporţionat, ochi negri, scânteietori şi pielea măslinie; buzele roşii, pline, păreau să alunge orice preocupare printr-o simplă atingere tandră. Părul ei părea aproape negru, aşa cum îi cădea în şuviţe lungi, ondulate, acoperindu-i umerii dezgoliţi. Apa îi ascundea trupul, însă îl văzusem, şi acea privire fugară fusese suficienta pentru a mi-l întipări în memorie.’

   Doamna Weston a fugit cu fiica la îndemnul soţului. Acesta a filmat o crimă importantă în mafia rusească. Acoliţii lui Belov i-ar fi împuşcat propriul fiu, iar aceştia din urmă nu se dau de la nimic din a pune mâna pe caseta incriminatoare, dar şi de la a elimina toţi martori.

    Va reuşi Lincoln şi partenerul său să salveze viaţa lor şi a celor două Weston? Cine este de fapt vinovat de uciderea fostului şantajist?

    Recunosc, a fost o surpriză de proporţii pentru mine. Niciodată nu mi-aş fi dat seama de adevăratul criminal, iar autorul pe finalul cărţii a accelerat la maxim acţiunea. Situaţiile periculoase, informaţiile noi care vin ca un tăvălug peste tine, fac din această carte un must read pe care nu îl poţi abandona. Citind cartea mi-am dat seama de ce este aşa elogiat de către public acest autor.

Cartea Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

  Cui i-e frică de Julieta? Tony Mott- Lansare Timişoara

   Tony Mott sau Antoaneta Galeş s-a născut în Brașov, în 1970. Numele ei a fost ales pentru a-și onora bunicul, pentru că Mott era numele de fată al mamei sale.

  2008 a fost anul debutului său pe rafturile de cărți, cu un roman care povestește despre o femeie care a scăpat de regimul comunist totalitar și a revenit după căderea acestuia în 1989.

  A scris un volum de poezie şi cateva romane: ”Roshu”, “Doi” şi “Julieta avea un pistol”. ,,Un glonț pentru Julieta”

   ‘Roshu” este un roman cu şi despre adolescenţi, despre relaţii părinţi copii, despre iubiri eşuate şi trădări. ”Julieta avea un pistol” este un roman despre onestitate, chiar dacă este un roman poliţist, despre dragoste, cât de frumoasă poate fi dragostea, dar şi despre cum moare iubirea dacă nu este hrănită cu adevăr, despre cum minciună otrăveşte vieţi.

   ,,Doi” o carte pe care nu o poţi lasă din mâna, fără a fi de fapt o carte poliţistă. ”Un bărbat şi o femeie, un cuplu. O adunare elementară, unul şi cu celălalt ar trebui să dea doi şi să se reducă, în timp, la o singură entitate complexă. Dar ce se întâmplă când lipseşte sinceritatea? Unităţile nu se adună. Doi oameni aparent aceeaşi viaţă. Dar sunt două, diferite: una a ei şi una a lui. Ca şi feţele aceleiaşi monede, aşa sunt şi poveştile celor doi despre viaţa lor împreună”

   Seria Julieta este un thriller care se petrece în lumea medicală, miza fiind întâietatea pe piață a unor cercetări inovatoare. Primul roman al seriei apare în 2014, ”Julieta avea un pistol”, editura Tritonic, București, și cel de al doilea, ”Un glonț pentru Julieta” în 2016. Odată cu seria Julieta, avem de-a face cu spionaj industrial și crime violente, în numele unor cercetări menite să prelungească viața.

Într-un interviu acordat site/ului nostru Tony Mott ne mărturiseşte:

Care sunt sursele tale de inspiraţie?

   Tony: Viața, locurile, oamenii, poveștile lor, ceea ce întâmplă în jurul meu și ceea ce s-ar putea întâmpla. De fiecare dată, în orice situație m-aș afla, știu că o voi putea adapta într-un viitor roman. Mi-am dat seama de asta când am fost la o petrecere extrem de plictisitoare de unde nu aveam cum să plec și toată seara doar i-am observat pe oamenii aceia, măcar să scot niște personaje bune din ei. Sau eram odată în București cu o prietenă și am luat un taxi. Șoferul era extrem de ciudat, părea cumva amenințător, chiar dacă nu a spus nimic concret. Când am coborât, prietena mea era îngrozită, iar eu eram bucuroasă pentru că  ”văzusem„  în el criminalul dintr-un roman ulterior. Încă nu  l-am scris, dar e în galeria celor care așteaptă să prindă viață.

Sunt un bun observator al lumii din jurul meu, o persoană atentă și curioasă. Acestea sunt elementele cheie care mă ajută să scriu.

 ,,Cui i-e frică de Julieta?”. Întâlnire cu cititorii. Evenimentul va avea loc în data de 04.07.2017 orele 18-20 în Timişoara  la Casa Artelor-Direcţia Judeţeană pentru Cultură Timiş.

Aici puteţi citi şi afla cât mai multe despre autoarea Tony Mott, dar şi pe pagina de facebook

Succes!

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

Spânzuratul de la Saint-Pholien, de Georges Simenon-recenzie

 

 „Asistați la o adevărată reuniune de belgieni. Vă gândiți, probabil, că pare o conspirație…”

 

Titlul original: Le Pendu de Saint-Pholien

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: „Maigret se înșală”, „Maigret la Picratt’s”, „Maigret și ucigașul”, „Domnul Gallet a decedat”

Anul aparitiei: 2005

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 177

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,78

Nota mea: 5 steluțe din 5

    Unul dintre cele mai palpitante romane din seria Maigret citite până acum. Georges Simenon ne surprinde cu un policier cu tentă de thriller, ce iese un pic din comun; dacă în celelalte romane atmosfera este una liniștită, calmă, comisarul Maigret investigând în stilul său tihnit o crimă comisă, aici avem de a face cu o intrigă atipică:

   Dacă ar fi știut că un singur gest l-ar fi dus la un asemenea caz, probabil că Maigret s-ar fi gândit de două ori înainte de a-l comite: comisarul se află într-o gară din Olanda, unde un om îmbrăcat ponosit și cu o valiză în mână îi atrage atenția. Dintr-un motiv numai de el știut (probabil curiozitate), Maigret prinde un moment de neatenție și-i înlocuiește valiza.

   Maigret nu se oprește aici și obține o cameră vecină cu a acelui călător, cu o ușă comună. Așa i-a fost foarte ușor să-l urmărească: l-a văzut cum deschizând valiza și observând că a fost schimbată, l-a cuprins disperarea; cum s-a întors la gară și a întrebat de valiză și în final, cum a revenit în cameră și s-a sinucis prin împușcare.

   Maigret s-ar fi așteptat la orice, numai la așa ceva nu. Ce putea să conțină acea valiză atât de important încât să împingă un om la sinucidere? Sunt sigură că primul gând merge către bani. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu. În valiză s-au găsit două costume purtate. De ce s-ar sinucide cineva pentru două costume? Cât de importante să fie și de ce?

   Banii apar și ei în poveste, dar nu în valiză, ci într-un… simplu pachet pe care acel om îl trimisese prin poștă fără nicio precauție, la o anume adresă.

Și mai curios este atunci când cadavrul acestui om este „vizitat” de un om de afaceri, Van Damme. Joseph, nu Jean-Claude.

   Aventura continuă la Bremen, Paris, Reims, Liège (Belgia), autorul purtându-ne prin Europa acelor vremuri interbelice. Maigret se implică în investigație, merge în toate orașele în care aceasta îl duce, ia legătura cu anumite persoane, scoate la lumină lucruri de mult uitate, își pune viața în pericol, la care de două ori se atentează și în final, în ciuda piedicilor, descoperă misterul. Un mister legat foarte mult de natura umană, pe care autorul dovedește că o cunoaște foarte bine: implicațiile psihologice ale comiterii unei crime și mai ales, ale ascunderii ei, sentimentele de vinovăție, remușcările, presiunea, tensiunea psihică, toate acestea le veți găsi în „Spânzuratul de la Saint-Pholien”, cel mai bun roman din seria Maigret citit până acum.

   Mai multe rămâne să aflați citind cartea. Probabil vă întrebați, ca și mine, ce e cu spânzuratul din titlu, când omul s-a împușcat. Un mic spoiler vă dau: e altul. Alt om, a cărui sinucidere e legată de cea a omului cu valiza. În acest roman, un caz îl aduce pe altul, faptele fiind legate între ele. Fapte ce par îngropate, uitate, dar care aduse la lumină, revin cu multă forță în prezent. Fapte ale căror implicații dăinuie mult timp.

   De ce îmi plac romanele lui Georges Simenon? Pentru că sunt foarte atmosferice (dacă îmi este îngăduit gradul de comparație). Atmosfera aceea a Parisului (în această carte, și a Liège-ului, orașul natal al lui Simenon) din anii ’30, cu mașini vechi, felinare, scrisori, telegrame, telefoane fixe, mașini de scris, lipsa tehnologiei de astăzi, acea lume în care lucrurile se făceau încet, în tihnă, când oamenii nu erau stresați de dead-line-uri și mail-uri… O atmosferă pe care o mai putem găsi doar în unele cărți și filme:

„În felinar încă mai era un capăt de lumânare. Felinarul se afla acolo de zece ani, agățat de același cui, păstrat drept gaj împreună cu tot restul, cu divanul desfundat, bucata de indian, scheletul incomplet și crochiul fetei cu sânii goi, de proprietarul care încă nu-și primise banii.

Maigret aprinse lumânarea și umbrele dansară pe pereții luminați de sticla colorată în roșu, galben și albastru ca de o lanternă magică.”

   „Ia-ți repede pălăria și pardesiul!… Urmărește-l pe omul ăsta până la capătul lumii, dacă e nevoie…” – o epocă în care pălăria nu lipsea din vestimentație… O epocă în care moda avea alte repere.

   De multe ori mi-am spus că transpusă în zilele noastre, acțiunea din romanele lui nu numai ar fi lipsită de farmec, dar nici nu ar fi posibilă; în zilele noastre, comisarul Maigret nu ar mai trebui să meargă pe la redacțiile ziarelor pentru a afla întâmplări din urmă cu 10 ani, cu un search pe Google s-ar rezolva. Dar nu ar mai fi la fel de palpitant și nu i-ar permite adversarului să aibă un avantaj; adversarul nu ar putea să rupă paginile din arhive fără a fi înregistrat cu ajutorul camerelor. Dar mai multe citiți singuri, nu vreau să vă stric plăcerea!

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

„- Și domnul Morcel?

– E la Robermont.

– E departe de aici?

Croitorul râse, încântat de încurcătură, și explică:

– Robermont e cimitirul. Domnul Morcel a murit la începutul anului și eu am preluat afacerea.”

Citate:

„Când trăiești în străinătate, apreciezi cel mai bine vinurile și alcoolul din Franța!”

„Nimic nu e mai hazliu ca viața!…”

 Despre autor:

   Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

   În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Spânzuratul de la Saint-Pholien de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

Seria Miss Marple

Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie-farmecul scamatoriilor ucigașe de altădată

Editura Litera
Colecţie: Seria Miss Marple
Anul apariţiei: 2017
Titlul original: They Do It with Mirrors
Traducător: Roxana Ghiţă
Număr de pagini: 272

 

    Agatha Christie (cu numele real Agatha Mary Clarissa Miller) se naşte în Anglia în 1890 din mamă englezoaică şi tată american. Pe lângă celebrele sale romane crime şi mistery, a publicat sub pseudonimul Mary Westmacott şi şase volume romantice. Cele mai faimoase personaje ale celei ce a ajuns să fie supranumită “Regina crimei” şi să devină cea mai vândută scriitoare a tuturor timpurilor sunt investigatorul belgian Hercule Poirot şi simpatica bătrânică deductivă Miss Marple. Aceasta din urmă a fost protagonistă în 12 romane şi în 20 de povestiri. They Do It with Mirrors / Jocuri de oglinzi a fost lansat în 1952.

   O adevărată încântare intelectuală şi estetică ne stârneşte Editura Litera cu eleganta sa colecţie de autor, atât de frumos tipărită. Cititorii români pot găsi acum cărţile semnate Agatha Christie într-o înşiruire sistematică şi parcelată, volumele care o au ca eroină pe Miss Marple având şi propriul logo, o bunicuță cu pălărioară, tot aşa cum şi cele din seria Hercule Poirot se revendică sub al lor, omuleţul cu papion.

 

   Jocuri de oglinzi debutează cu o conversaţie între vechi amice, de unde aflăm povești inedite din trecutul lui Jane Marple. În fragedă tinereţe ea a frecventat Şcoala Catolică în Italia, la Florenţa, împreună cu două fete americane care i-au devenit prietene, surorile Ruth şi Carrie Louise.
Ruth van Rydock o roagă acum pe Miss Marple să-i viziteze sora cu radarul său intuitiv pornit, pentru că de când a trecut ultima oară pe la ea, a rămas cu impresia că se întâmplă ceva negativ în viaţa sa. E mai mult o senzaţie, nu poate indica nimic precis, dar este sigură că lui Miss Marple nu-i va lua mult să descopere ce nu este în regulă. Cu receptivitatea sa entuziastă pentru tot ce e nou și interesant, simpatica investigatoare amatoare acceptă invitaţia şi pretextul vizitei la Stonygates, reşedinţa lui Carrie Louise, transformată în casă de refugiu pentru recuperarea tinerilor delicvenți.

    Însăşi opera filantropică în care sunt implicaţi mai toţi membrii familiei de la conacul preschimbat în centru de reabilitare pare o sursă de primejdie. Faptul că atât de aproape de locuinţa familială trăiesc juni infractori, aduce deja posibilitatea concretizării unui pericol pentru toți cei din casă, dar când lucrurile se precipită, aşa cum simţise Ruth că s-ar putea întâmpla, suspiciunile se îndreptă în cu totul altă direcţie. Mai exact, exclusiv spre cercul intim al membrilor de familie şi al apropiaţilor lor.

   Nu cred că e de dorit pentru cititorul cu chef de a asista neavizat la loviturile de teatru şi revelațiile unui roman detectivistic, să dezvălui ceva din desfăşurarea efectivă a evenimentelor. Premisele, personajele şi temele abordate, cred că ar fi suficient de prezentat, pentru a se lămuri oricine dacă vrea să aprofundeze romanul şi cât din stilul tipic al Agathei va regăsi în el. Aşa că, anexez polițienește o scurtă listă de protagonişti, cu trăsăturile definitorii ale celor ţinuţi sub observaţie la Stonygates de perspicacea Miss Marple:

   Carrie Louise – prietena  din tinereţe a lui Jane Marple, mereu condusă de idealuri, definită de toţi ca adorabilă, generoasă şi altruistă. Dă senzaţia de a fi un pic aeriană şi deconectată de la realismul lumii înconjurătoare, deşi Miss Marple, care o cunoştea bine, ştia că nu era chiar aşa.

   Lewis Serrocold – cel de-al treilea soț al lui Carrie Louise, contabil bogat, cu o reputație imaculată, filantrop obsedat de recuperarea tinerilor delicventi. A transformat locuinţa grandioasă a soţiei în institut de reabilitare, unde alături de băieţii ce se încearcă să fie reintegraţi social sunt găzduiţi şi psihologi, psihiatri sau terapeuţi

   Mildred Strete – fiica naturală a lui Carrie Louise, rămasă văduvă. Dură, directă şi neplăcută, are anumite sechele din copilărie pentru că mama sa ar fi favorizat-o sentimental pe fiica adoptată, mai tonică şi mai atrăgătoare. În viziunea ei, tocmai din dorinţa principială de a nu face deosebiri între cele două fete, Carrie Louise a căzut în cealaltă extremă, răsfăţând-o numai pe înfiată, antagonizându-şi astfel copilul biologic

   Gina – fata Pippei, mama sa murind la naştere, şi a unui marchiz italian ce s-a evaporat după deces, a fost crescută de bunici. Foarte frumoasă şi superficială, dorindu-şi să fie admirată şi iubită de toţi, mereu surâzătoare, îi poate răni pe cei din jur, chiar fără să vrea, prin lejeritatea comportamentului său voluntar lipsit de restricţii empatice.

   Walter Hudd – american vânjos, soţul Ginei luat în căsătorie cam brusc, după doar o săptămâna de curtare. Cuplul a venit la bunica fetei într-o scurtă vizită  care s-a prelungit, ca un semn clar al faptului că nu toate merg tocmai perfect între ei şi că Gina nu mai este sigură dacă își va urma bărbatul în America.

   Edgar Lawson – un tânăr încurajat de Lewis Serrocold să se considere asistentul lui, poate şi ca o formă de tratament, pentru că manifestările sale sunt clar paranoide. Se simte urmărit şi spionat  şi crede că nu ocupă în viață poziţia pe care o merită. Psihologii şi psihoterapeuții centrului încearcă să îl ajute şi sunt convinşi că fac mari progrese cu el.

   Stephen şi Alex Restarick – fiii celui de-al doilea soţ al lui Carrie Louise, care a abandonat-o pentru o  cântăreaţă iugoslavă. În altruismul său, mama vitregă păstrează legătura şi acum cu cei doi băieți deveniți maturi, ca şi cum ar fi proprii copii şi îi implică în spectacolele de teatru pe care le pun în scenă tinerii delicvenți în acelaşi scop reintegrator.

   Miss Juliet Bellever – căreia toţi îi spun Jolly – este o combinaţie de menajeră, secretară, acompaniatoare, câine de pază şi bună prietenă a stăpânei casei. Om bun la toate şi indispensabilă în administrarea reşedinţei.

   Christian Gulbrandsen – acţionar al Institului, fratele vitreg al lui Mildred, vizitator inopinat şi cam nedorit de către cineva…

   Acestea sunt personajele, locuind împreună sau în trecere, aflate într-o complicată încrengătura familială şi de interese financiare, pe care Miss Marple trebuie să se descurce a le descifra. Pentru că, parcă mai mult ca în oricare carte sau film în care toţi suspecţii sunt strânşi într-o cameră pentru a li se dezvălui criminalul, în acest roman, detectiva de ocazie se va baza preponderent pe psihologie şi nu pe simţul de observaţie. Cel mai strașnic îi vor activa deducțiile caracterul şi felul de a fi al celor ce ar fi putut comite crima, chiar dacă partea tehnică este legată tot de actul fizic al iuţelii de mâna şi al nebăgării de seamă cu care magicienii şi scamatorii îşi făceau numerele pe scenă sau în saloane prin acea perioadă – de unde şi comparaţia din titlu.

    Locul în care se desfăşoară acţiunea este partea centrală a imensei clădiri gotice victoriene, cea locuită de familie, aripile unde stau băieţii implicaţi în procesul de reinserţie socială, neavând o însemnătate deosebită. Grădina lăsată în paragină, terasele înconjurătoare, feresetrele mari, lacul, toate pot căpăta, însă, un rol în desfăşurarea dramei şi a anchetelor post-factum.

    Romanul publicat mai întâi în Statele Unite, apoi în Anglia, în 1952, face multe referiri culturale la temele de dezbatere ale acelei vremi, dar şi la unele paralelisme din biografia scriitoarei.

   Astfel, ea tocmai divorţa, la fel ca multe dintre personajele cărţii, de asemenea în cele două ţări anglo-saxone exact atunci se reglementa prin noi prevederi legislative separarea maritală amiabilă.

   Soarta copiilor din căsniciile distruse se configurează ca o altă  temă. La fel ca bănuiala instinctuală faţă de străini, vizibilă când primii suspectaţi sunt americanul sau italianca, care şi dacă nu ar fi putut face ceva, se consideră că oricum au un caracter dubios. Eficiența operelor filantropice şi cât de bine direcţionate sunt de oamenii care le conduc, dă și ea o tematică aparte. Şi, cum am mai menţionat, fascinaţia pentru prestidigitație şi magie, care, ca o pildă despre posibilitățile amăgirii umane, ajunge până la a influenţa înspre deschidere, felul de gândire şi ideile preconcepute ale spectatorilor.

    Asemeni tuturor romanelor Agathei, şi Jocuri de oglinzi este unul de atmosferă. De includere în rutina unei comunităţi mai mult sau puţin obişnuite, paşnică şi banală, cu convenţia că la un moment dat o să înceapă un joc social al deducțiilor. Tu, ca cititor şi însoţitor invizibil al lui Miss Marple trebuie să îţi păstrezi atenţia în alertă şi să încerci să ţii pasul cu agera bătrânică şi raționamentele sale sau interpretările ei psihologice.

   Este relaxant şi plăcut să te laşi prins în mrejele unui astfel de roman, unde crima în sine e doar un pretext pentru a îţi activa inteligenţa analitică şi spiritul de observaţie. Nici filmele, nici video game-urile, nici măcar escape room-ul, nu pot reface total, updatată, emoţia revelatoare adusă de finalul unei cărţi a lui Lady Agatha, în care se dezvăluie atât de satisfăcător vinovatul.

Cartea Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie a fost oferită de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
17

“Când cauţi iubirea, găseşti moartea. Când cauţi moartea, găseşti iubirea. Iar când nu mai găseşti nici una, nici alta, redescoperi viaţa. Sau muzica.

Tot timpul din lume, de Teodora Matei-recenzie

   Teodora Elena Mateiu s-a născut în 09.06.1971 la Ploieşti. Publică sub pseudonimul Teodora Matei. A publicat proză scurtă în revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastică, ficţiuni.ro, Argos, Revista de suspans, începând cu anul 2012. De asemenea a contribuit la diferite antologii şi volume colective.
Romanele ei apărute sunt: ”Omul fluture” (2015) şi “Maya” (2016) în colaborare cu Lucian Dragoş Bogdan; ”Stăpânul castelului” (iunie 2016, ed.Tritonic) şi “Cel-ce-simte” (august 2016, ed.Tritonic). Şi acum tot la editura Tritonic romanul “Tot timpul din lume”.

“Când cauţi iubirea, găseşti moartea. Când cauţi moartea, găseşti iubirea. Iar când nu mai găseşti nici una, nici alta, redescoperi viaţa. Sau muzica.
Pentru Ava, Aidan, Clara şi Marek viaţa este un concert pentru pian. De unii dorit, de unii respins. Cei care vor alege muzica, vor trăi veşnic, pentru că şi muzică e veşnică.
Dar iubirea? Şi ea e veşnică?”

   Mărturisesc că m-a intrigat prezentarea de pe copertă şi eram şi curioasă să citesc o carte a autoarei, celelalte mi se păruseră prea fantasy şi ştiţi deja că nu prea agreez genul.
Teodora Matei spunea că este o carte poliţistă, dar mie mi s-a părut mai mult o îmbinare a policier-ului cu fantasy, dar atât de bine scrisă şi atât de captivantă încât sincer n-am putut s-o las din mâna. Găsim aici, sigur la altă dimensiune, povestea lui Shakespeare-“Romeo şi Julieta”, reeditarea modernă a mitului tinereţii veşnice (vezi basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”) complectate de suma viciilor umane, dar şi dragoste.

Veţi întreba: ”Dragostea faţă de cine?”. Ei hai să vedem…

   Povestea începe cu Aidan (nepotul) care primeşte de la avocat un plic lăsat de celălalt Aidan, bunicul lui bătrân şi aventuros. L-a lăsat preventiv, în cazul în care nu mai revenea din călătorie să fie predat poliţiei. Nepotul citeşte prima pagină a poveştii, dar renunţă şi preda plicul poliţiei amuzându-se de “isprava” bătrânului, găsind chiar şi un titlu pentru caz ”Pianista”.

   Dar să vedem povestea sau mai bine zis poveştile care la un moment dat se îmbină.
Marek, renumit compozitor şi pianist, se mută cu Clara, soţia şi iubirea lui, într-o casă din capitală,a proape de centru. Căutase aşa o casă deoarece petrecea mult timp în studio şi dorea ca soţia lui să poată merge uşor în oraş. Se închidea în studio cu Vladimir, prietenul şi agentul lui, căruia de multe ori îi dicta notele compoziţiilor. Clara, pe de altă parte, nu mai picta nimic, îşi pierduse inspiraţia, se ocupa numai de casă şi grădină. Dragostea lor ardea ca o flacără, dar orele petrecute fără Marek o deprimau, la fel ca şi conştientizarea că muzica i-l fură de fiecare dată, fără să-şi dea seama că ea era toată inspiraţia şi creaţia lui.

   Pe fondul acestor trăiri intense, apare în vizită un bun prieten al lui Marek, un tânăr actor Mirco, şi normal este cazat la ei în căsuţa de vară. Acesta petrece din ce în ce mai mult timp cu Clara, uneori trimis chiar de Marek, care avea deplină încredere în ei. Dar cei doi au o relaţie, Clara rămâne gravidă şi pierde copilul ( soţul ei crezând până la final că e copilul lui). Când Marek revine de la un concert, la care soţia lui lipsise, îi găseşte morţi pe amândoi. Clara lăsase o scrisoare în care îşi explica gestul. Pe Clara o găseşte în casa lor, iar pe Mirco în căsuţa în care era găzduit. Da…pare o scenă gen Romeo şi Julieta, dar mie mi-a făcut impresia că era atât un gest de sfidare cât şi de atragere a atenţiei făcut de Clara.

   Cert e că Marek este atât de marcat şi disperat încât se scufundă într-un ocean de deznădejde, băutură, droguri, nu mai compune, nu-i mai pasă de cum arată, chiar e gata să-şi distrugă compoziţiile. Noroc cu Vladimir, care le salvează şi prin vânzarea lor câte unui pianist mai face rost de bani .
La un moment dat Marek începe din nou să cânte, dar nu propriile compoziţii, la recomandarea lui Vladimir cânta în fiecare seară la un bar.
Totul pare să meargă bine, barul are o clientelă din ce în ce mai selectă care vine să-l asculte pe pianist şi chiar îi solicită acestuia concerte private. Şi din nou intervine ceva…

   Vladimir vinde din compoziţiile lui Marek unor instrumentişti tineri, şi de fiecare dată după concert, în care cântau respectivele compoziţii, pianistul avea un accident fatal. E suficient să se creeze o isterie colectivă şi lumea să-l privească ca pe un monstru blestemat. Dar bogătaşii la care mergea să cânte îl iniţiază în tainele cultului satanist practicat de ei, care presupunea că poţi întâlni o persoană din altă lume şi prin produsele consumate să rămâi veşnic tânăr. Grupul este arestat şi Marek scapă ca prin urechile acului ajutat de Vladimir. Dar recade în starea anterioară de delăsare, drogare şi chiar practici de magie neagră, totul doar pentru că aşa e sigur că o poate avea pe Clara cu el. Dar totul se schimbă când merge să asculte o tânăra pianista Ava, care prin agentul ei cumpărase de la Vladimir o compoziţie a lui Marek.

   Ava, o pianista tânăra, avusese de mică o viaţă grea. Tatăl ei murise lăsându-le cu multe datorii pe care ea şi mama ei încercau să le achite. Pierd casa şi stau în chirie când Ava îl cunoaşte pe Aidan, un tânăr de bani gata, ambiţios, cu o fire schimbătoare şi extrem de orgolios. Se îndrăgostesc şi Aidan o prezintă mamei lui, care nu e prea încântată de situaţie. Aidan le duce să stea într-o casă de-a lor, fără chirie .Mama Avei se îmbolnăveşte grav şi ea acceptă câteva concerte într-un orăşel de munte. Aidan nu prea e de acord, dar până la urmă nu are încotro când Ava îi spune că nu vrea să profite de banii lui. Doar că aşa cum se mai întâmplă, agentul îi trage în piept, concertele sunt pe un an şi dacă nu cânta nu sunt plătiţi.

   Ava nu are ce să mai facă, dar într-un weekend când vine acasă mama ei o anunţă că au fost date afară din casă de oamenii lui Aidan, şi el nu este de găsit. Şi până atunci avea un weekend cu ceartă şi indiferenţă, altul cu iertare şi flori. Ava vrea să termine cu viaţa, dar mai era şi mama ei. Aşa că se mută amândouă, concertele se termină, mama ei moare şi Ava rămâne singură, doar cu amintirile.
Are noroc cu gazda care o recomandă şi începe să dea lecţii particulare de pian. Adună o sumă destul de mare de bani, dar gândul ei este tot la sinucidere. Ştiind povestea compoziţiilor lui Marek îşi trimite agentul să cumpere una sau mai multe, sperând că şi în cazul ei blestemul să fie valabil.

   Vladimir se bucură pentru că şi el şi Marek erau faliţi. Ava cânta şi are din ce în ce mai mult succes. Până la urmă îl cunoaşte pe Marek, devin prieteni şi parteneri, pentru că fiecare era omul unei singure iubiri. Marek o introduce, cu acordul ei, în tainele magiei negre, în tainele nemuririi.
Văd lumea, dau concerte, se mută des, îşi schimbă identitatea, totul pentru a evita speculaţiile asupra vârstei lor. Se retrag de fiecare dată la căsuţa din oraşul de munte, oaza lor de linişte. Aici îi găseşte Aidan, dar restul poveştii şi multe alte amănunte veţi afla dacă citiţi romanul.

   Vă mai spun doar că Teodora Matei a scris un roman care îmbină genuri literare diferite, poveşti de dragoste, mituri şi legende, caracteristici umane căci nu lipsesc lăcomia, orgoliul, ura, iubirea, obsesia. Şi o face foarte bine.
Mă bucur că am citit romanul pe care vi-l recomand şi vouă şi aştept cu nerăbdare următoarea ei carte.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

by -
10

Sub teroare, de Steve Martini-recenzie

   Steve Martini s-a născut în 28 februarie 1946 în San Francisco –California. Face parte dintr-o veche familie de italieni, mama, Rita, lucra acasă, apoi în librăria din San Gabriel, tatăl a fost administrator de ferme şi a lucrat de-a lungul întregului stat.
Martini a urmat Universitatea din California, la Santa Cruz, unde şi-a luat licenţa în stinte politice în 1968. A început ca reporter la Los Angeles Daily Journal, în 1970 devine corespondent la State Capitol-Sacramento, apoi şef de birou. Este perioada în care îşi ia licenţa în drept la University of the Pacific”s McGeorge School of Law, şi în 1975 este admis în barou.

   Steve Martini a practicat avocatură atât în mediul privat cât şi de stat. A mai lucrat ca reprezentant legal pentru California Department of Consumer Affairs şi The State Bar of California şi ca sfătuitor legal în “California Victims of Violent Crime Program”.
A avut o mulţime de funcţii legale, promovând de-a lungul anilor, până în anii 80, când devine scriitor cu “normă întreagă.” Locuieşte în statul Washington, dar călătoreşte mult în America Latină şi în Africa de Sud-Est, pentru cercetări şi noi teme pentru viitoarele cărţi.
A scris seria “Paul Madriani” care conţine 14 romane şi alte 3 romane, traduse în 22 de ţări.
CBS şi NBC au prezentat două minii serii, ecranizări după romanele lui Steve Martini.
La noi au apărut la Editura Lider două romane din seria “Paul Madriani”:” Sub Teroare”(Arraignment) şi “Procesul”(The Jury).

   Primul roman al lui Steve Martini tradus la noi este o carte plină de adrenalină, cu personaje controversate, cu imagini din sălile de judecată, cu cercetări desfăşurate din California până în Mexic, rivalităţi în sânul firmelor, dar şi puţin din viaţa privată a personajelor, atât cât să le înţelegem alegerile şi motivaţiile.

   Şi acum să vorbim puţin despre personaje şi despre acţiune.
Nick Rush, avocat la firma Rocker-Dusha, apelează la Paul Madriani să preia ca avocat o cunoştinţă de-a lui, Gerald Metz. Sigur că Madriani, care avea propria lui firmă împreună cu un prieten Harry Hinds, este surprins, dar Nick încearcă să-l convingă, argumentând cu un conflict de interese. Nick avusese un divorţ urât cu prima soţie, Margaret, după care s-a recăsătorit cu Dana o “nevasta trofeu”, mai tânăra decât el, implicată în tot felul de comitete şi acte de caritate. Între cele două căsătorii a avut o relaţie cu o secretară, din care a rezultat o fiică Laura. Convenise cu mama fetiţei să ţină secretă existenţa copilului (a fost dorinţa ei), dar le susţinea băneşte şi le vizita cât putea de des, Laura crezând că este unchiul ei. Singurul care ştia era Madriani căruia i se destăinuise după o seară de beţie.

   Gerald Metz,contractor local, încerca să pară doar un om de afaceri onest, preocupat de acte de caritate, dar procurorii federali îl cercetau pentru o afacere în Mexic cu doi fraţi, Arturo şi Jaime Ibarra, afacere care până la urmă nu s-a concretizat, dar a rămas o sumă mare de bani nejustificată (se credea că e vorba de spălare de bani). Madriani bănuieşte că Metz e implicat şi-n afaceri cu droguri, aşa că refuză să-l reprezinte şi-l avertizează pe Nick să aibă grijă.

   Oarecum supărat, dar mai ales stresat, Nick pleacă de la cafenea să se întâlnească cu Metz la tribunal, dar îşi uită o mică agendă electronică pe masă. Madriani merge după el să-i dea agenda, dar când ajunge în apropierea tribunalului aude împuşcături, şi descoperă că Nick şi Metz erau morţi. După cartuşe şi zgomotul auzit îşi dă seama că a fost o armă semiautomată. Toată lumea este convinsă că Metz era ţinta şi Nick o victimă colaterală, aşa că poliţia începe cercetările.

   După înmormântare, Dana îi cere lui Madriani ajutorul, vrând să primească poliţa de asigurare de viaţă a lui Nick, dar supriză.. Adam Tolt, şeful firmei, îi spune că pe asigurare figura încă numele primei soţii. Cu ajutorul lui Harry şi a lui Adam Tolt, Madriani rezolva situaţia cu firma de asigurări, favorabil pentru ambele soţii, hotărând că onorariul lui şi al prietenului lui îl va trimite fiicei lui Nick.

   Madriani este totuşi sâcâit de ideea morţii lui Nick, de faptul că nu spusese poliţiei de agendă, de ideea că dacă el nu refuză să-l reprezinte pe Metz poate că nu mureau. Şi începe să facă propriile lui cercetări, mai ales când află de la poliţişti că Nick şi Metz fuseseră de fapt asociaţi la o firmă- Jamaile Entreprises, care se dovedeşte a fi o firmă fantomă. Toate acestea îl fac pe Madriani să caute răspunsuri şi să cerceteze. Încearcă să vorbească cu colegii lui Nick, mai ales cu cei ale căror nume le găseşte în agendă, dar în afară de Adam (şeful cel mare) se loveşte de un zid de tăcere, de evitări, chiar spaimă. Adam îl ajută cât de mult poate, inclusiv cu firma de asigurări, lăudându-l şi pe el şi pe Harry, în cele din urmă propunându-le să vină să lucreze pentru el. Din agenda lui Nick, din vorbele de pe stradă şi unele informaţii de la poliţie, aflate de către Harry, apar şi alte personaje: Espinoza, care se ocupă cu falsificări de acte, soţia lui, şi Hector Saldano, aflat în slujba fraţilor Ibarra, la un moment dat implicat cu Metz şi Nick.

   Madriani descoperă că este urmărit, Espinoza este ucis, Adam îi aduce o scrisoare sosită la firmă pentru Nick (după ce acesta fusese ucis). Scrisoarea era de la Pablo Ibarra, care-i cerea lui Nick o întrevedere, vrând să discute despre băieţii lui. Toate acestea îl determină pe Madriani să continue cu îndârjire cercetările şi să ia hotărârea de-a pleca în Mexic să vorbească cu Pablo Ibarra şi cu băieţii lui. Adam Tolt se oferă să-l ducă în Mexic cu avionul firmei şi să-l ajute în cercetări.

   Adam apelează la o firmă de pază, firma lui Julio, cu care mai lucrase, şi merg să-i caute pe fraţii Ibarra. Le spun că au venit în numele unor investitori, dar apare Saldano şi reuşesc să scape de acolo fără ca acesta să-l recunoască pe Madriani. La hotel îi aşteaptă Harry, invitat de Adam şi adus cu avionul lui să li se alăture. Pe drum Adam se certase cu cei de la firma de pază, dar îşi cere scuze motivând că e obosit, aşa că după masă se retrage în cameră.

   Harry şi Madriani stau la piscină când sunt atacaţi de un avion, al cărui trăgător este gata să-i omoare.
Când Madriani revine de la spital, unde-l dusese pe Harry, vede că oamenii de pază al lui Julio nu mai sunt şi el este mort. Când îl sună pe colegul lui Julio, pe Herman, acesta îi spune că Adam a dispărut. Madriani primeşte un mesaj, trebuie să meargă singur la un sit arheologic la Cobe şi să ducă Piatră Roseta (fraţii se ocupau şi de jefuirea de sit-uri arheologice şi vânzarea pe piaţa neagră a artefactelor). Presupunând că Adam a fost răpit de fraţii Ibarra, Madriani împreună cu Herman îl caută pe tatăl acestora. Şi Pedro Ibarra (care nu voia ca fiii lui să fie cumva ucişi) se implică şi se oferă să-i ajute cu mica lui “armata” de mercenari.

   Şi de aici ne mai aşteaptă o grămadă de surprize: Madriani află cine este vinovat pentru tot, află că de fapt Nick fusese cel vizat, că motivul morţii lui era în California, şi află şi cine trăgea sforile.
Finalul, criminalul, motivele sunt de-a dreptul surprinzătoare, dar întăresc din nou ideea că dorinţa de avere şi mai ales de putere îi face pe unii oameni să calce pe cadavre.
Dacă vreţi să aflaţi finalul, să puneţi toate piesele la locul lor în puzzle, citiţi cartea.
N-o să va plictisiţi, cartea este acţiune de la prima până la ultima filă.

“Un roman captivant, scris de un profesionist al genului, cu surprinzătoare răsturnări de situaţie, ce nu poate fi lăsat din mâna până la ultima pagină.”

   Ai impresia că pentru autor nu numai curtea cu jurii, ci toată lumea e o mare sală de judecată.
Din păcate la noi s-a mai tradus numai romanul “Procesul” unde Madriani dezleagă o altă enigmă, un alt caz de crimă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

 Justiţiarul, de Sergiu Someşan

Editura: Vremea

Număr pagini: 160

Data apariţiei: Aprilie 2016

   Descriere:

   ,,Severe riscuri îşi asumă Sergiu Somesan cu acest roman! Riscul ca dinspre Palatul Parlamentului să se audă: „Aha! Deci asta ne-ai face d-ta nouă!!” În calitatea mea de cititor pe nerăsuflate al cărţii, simt nevoia să-l şi să mă apăr: Doamnelor şi domnilor, departe de noi asemenea gânduri! Este pură ficţiune, având în centru un personaj malefic, un „rău”, cum spun copiii, un dement, un criminal, e foarte, foarte urât ce face el!

   Pe de altă parte, sigur, de îndata ce afli care e subiectul, nu poţi să te împiedici a te întreba: Şi totuşi, de ce s-a ignorat cu totul rezultatul unui referendum perfect legal şi valid? Ei, lasă, poate că la un moment dat la întrebarea asta o să răspundă ancheta unei comisii… parlamentare!

   „Justitiarul” este un roman poliţist 100% românesc, de bună calitate, alert, bine scris, credibil în toate detaliile. Sergiu Someşan, autor al unor cărţi de facturi diferite, se impune indiscutabil şi în această zonă. – Tudor Calin Zarojanu”

   Romanul “Justiţiarul” de Sergiu Someşan se numără printre cele mai bune romane citite de mine din literatura română contemporană, reuşind să mă menţină, fără să mă plictisească, în mrejele sale până la finalul lecturii.

   Cu toate că am mai citit şi “Să n-o săruţi pe Isabel” şi “Carte de magie”, ambele de acelaşi autor, aceasta mi s-a părut de departe cea mai bună carte a lui Sergiu Someşan. Pornind de la acţiunea bine structurată, până la personaje, cartea nu-ţi dă voie să o laşi din mână.

   Romanul debutează cu reîntoarcerea în România a unui bărbat înalt, între două vârste, pe nume George Pruteanu. Acest domn a devenit foarte bogat după ce un prieten vechi i-a lăsat toată averea, drept moştenire. Nu vă imaginaţi că i-a dat-o fără să facă nimic, nu, nici vorbă! L-a pus să îi promită că o va răzbuna pe nepoata lui, care fusese omorâtă într-un mic cartier din Bucureşti. Văzând că i-a promis, Ian, căci aşa îl chema pe milionar, s-a sinucis, iar George l-a îngropat exact unde îi spusese, cu câteva clipe înainte să moară.

   Pruteanu uitându-se pe fereastra camerei de hotel  în care era cazat, rămâne uimit cât de mult se schimbase Bucureştiul după 30 de ani de când nu l-a mai văzut. Rămâne uimit şi de faptul că, l-a intrarea în Palatul Parlamentului era o coadă imensă de copii şi adulţi, el imaginându-şi că este Ziua Porţilor Deschise.

   Înainte de a merge în cartierul în care fusese omorâtă nepoata lui Ian, George Pruteanu vizitează un anticariat de pe Lipscani, în Centrul Vechi, acest loc amintindu-i de copilărie, atunci când văzuse un stilet frumos, dar pe care nu şi-l permitea. Acum, fiind un om cu o situaţie materială foarte bună, a intrat în anticariat şi a cumpărat acel stilet pe care şi-l dorea din copilărie.

   După ce iese din anticariat, porneşte, luând un taxi, spre cartierul Ferentari, pentru a-şi duce misiunea la capăt şi pentru a-şi respecta promisiunea. Cu toate că este avertizat de taximetrist să fie atent în jurul lui, Pruteanu nu îi ia în seamă sfatul şi porneşte fără frică la pas prin Ferentari.

   Într-un final, după multe peripeţii, ajunge în locul în care locuia cel care a ordonat să fie omorâtă fata, şi cu ajutorul stiletului îl ucide şi el pe cel care i-a făcut rău nepoatei lui Ian.

   Mulţumit că şi-a încheiat misiunea cu bine, Pruteanu nu pleacă aşa repede din Bucureşti, ci doreşte să mai rămână pentru câteva săptămâni în acest oraş în care totul este posibil.

   Pe când se întoarce din Ferentari, George observă că un parlamentar omoară o fată pe trecerea de pietoni, acest caz, după câteva zile, fiind muşamalizat. Indignat, Pruteanu află cine e parlamentarul şi îl ucide de îndată ce îl prinde.

   Observând că parlamentarii nu îşi fac treaba cum trebuie şi dorm pe ei, în scenă apare Justiţiarul, un om care pare bătrân şi hotărât. Acest bărbat scrie un comunicat către Parlament, unde precizează că trebuie să fie în Parlament exact 300 de parlamentari, că Parlamentul trebuie să fie unicameral, iar parlamentarii trebuie să primească în fiecare lună salariul minim pe economie. Bineînţeles, domnii din Parlament nu iau în seamă acest comunicat, dar Justiţiarul nu stă degeaba. Îşi crează un blog, de unde transmite live-uri în care îşi anunţă deciziile. Ei, bine, Justiţiarul hotărăşte să folosească o roată cu numele tuturor parlamentarilor pe ea, atât deputaţi, cât şi senatori, şi unde se opreşte roata după ce este învârtită de Justiţiar, acela va fi următorul parlamentar omorât.  Astfel, omoară zeci de parlamentari, iar ceilalţi din conducerea ţării nu fac nimic, doar stau în birouri şi urmăresc cine va fi noul om de pe lista Justiţiarului.

   De-a lungul cărţii, Cristina, o tipă care lucra pentru poliţie, şi căpitanul Enescu ajung să aibă o relaţie de iubire împreună. Cercetările sunt în toi, poliţia trezindu-se din somnul profund. Din întâmplare Cristina descoperă în pivniţa lui Enescu un studio exact ca al Justiţiarului, şi o prietenă de-a ei anunţă poliţia, iar Enescu este încătuşat.

   Dar oare chiar el e Justiţiarul?

   O carte foarte bună, care a reuşit să mă binedispună şi să mă facă să uit de tot în timp ce o citeam.

   V-o recomand cu drag!

Mulţumim autorului Sergiu Somesan pentru cartea oferită!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

Frumosul asasin, de VT Morogan

Editura Crime Scene Press

   Viorica şi Teodor Morogan locuiesc în străinătate de peste treizeci de ani. În primii cinci ani au locuit la Montreal, Canada, iar după aceea la Stockholm, Suedia.
Cu toate că, iniţial, ambii au terminat Facultatea de Geologie de la Universitatea Bucureşti, evoluţia lor ulterioară a fost diferită. După studii de artă plastică, făcute la Montreal, Teodor Morogan s-a dedicat picturii, având expoziţii personale şi de grup. Viorica Morogan a continuat să se specializeze în domeniul geologiei şi este actualmente doctor docent la Universitatea Stockholm, având un palmares bogat de publicaţii ştiinţifice. Pasionată de literatură, Viorica este traducătoare din limba suedeză şi, împreună cu Teodor, autoare de române poliţiste.
La Crime Scene Press au publicat romanele „Frumosul asasin” (2014) şi „În vrie (2016)”.
Am dorit să ştiu de unde provine numele autorului de aceea am vrut să facem cunoştiinţă cu ei.

  Romanul ”Frumosul asasin” este un roman complex, după cum spune şi George Arion: ”VT Morogan prezintă o relaţie plină de suspans între spaţiul nordic şi cel meridional”.

     Şi acum să vorbim puţin despre personaje şi acţiune.
Alexa Vancea locuia la Stockholm în Suedia, unde lucra ca jurnalistă, mai bine spus se prefăcea că e jurnalistă, în loc să predea la Universitatea din Lome, capitala ţării africane Togo. Şi era şi la dispoziţia unei organizaţii secrete conduse de Nathan Scott. Mulţi prieteni de-ai ei jurnalişti, reporteri, care voiau să povestească despre atrocităţile de la baza Bou-Azzer, să trezească opinia publică, muriseră: ”Nu reuşea în nici un chip să scape de amintirile tulburătoare ale anului premergător, aşa-numitei ,,primăveri arabe”‘, primăvară care se dovedise a fi o iarnă aspră şi, probabil, foarte lungă. În locul democraţiei, revoluţiile din ţările arabe aduseseră la putere regimuri religioase, totalitare, după cum fusese de altfel planificat de forţele întunecate din lume. Eforturile organizaţiei din care făcea parte Patrick şi care era condusă de Nathan Scott, de a trezi opinia publică, eşuaseră.” O parte din grup muriseră în diferite accidente, o parte se ascunseseră în Suedia. Alexa, corespondent al ziarului L”Observateur, Anders medic la un cabinet psihiatric, şi Patrick care era tot timpul plecat, în diferite misiuni.

   Deprimată de vara răcoroasă din Stockholm, Alexa pleacă la Hammamet-Tunisia în vacanţă. Seara pe plajă găseşte cadavrul unei suedeze, despre care află ulterior că era laborantă la un mare concern farmaceutic. După vreo două zile este acostată la plajă de-o altă suedeză, Mălin, prietenă cu cea moartă, care-i povesteşte necăjită despre prietena ei Eva, despre faptul că lucrau în acelaşi laborator şi că, găsiseră nereguli privind vaccinurile şi medicamentele. Când îi spusese despre asta directorului filialei firmei, din Suedia, Alain Woolley, acesta le-a spus că a cercetat şi tot lotul defect a fost distrus, dar ele aflaseră că nu era adevărat. A doua seară şi Mălin este omorâtă şi Alexa speriată se întoarce în Suedia.

   Începe să se intereseze discret de firma Profarma, mai ales că suedezii parcă erau tot timpul la doctor, tot timpul cu tot felul de tratamente şi medicamente revoluţionare, lucru remarcat şi de Anders. Nathan deţine informaţii despre o nouă conspiraţie a oligarhiei industriei chimice şi farmaceutice: ”Gripele se succedau fără întrerupere, aviară, stomacală, porcină, bovină, spaniolă, de tip Hong-Kong şi aşa mai departe. Vaccinurile apăreau în acelaşi ritm vertiginos, iar guvernele le cumpărau cu banii din impozite şi le stocau spre binele şi fericirea populaţiei îndobitocite de atâtea primejdii. Câţiva ajungeau fabulos de bogaţi, mai mulţi foarte bogaţi ,alţii doar bogaţi, iar unii, majoritatea de fapt, reuşeau să-şi păstreze serviciile bine remunerate. Cerere şi oferta. Legea mult lăudată a economiei de piaţă .Când cererea nu există, atunci trebuia creată, uneori chiar cu forţa, deoarece cartelurile industriei farmaceutice îţi ofereau deja produsele. Populaţia trebuia transformată, încetul cu încetul, într-o masă ascultătoare de bolnavi, care aşteptau cu sufletul la gură apariţia noilor medicamente, mult mai eficiente decât cele anterioare, a noilor echipamente şi metode de analiză, mult mai sofisticate, mai costisitoare, decât cele din urmă cu un an.”

   Nathan îl trimite pe Patrick să le solicite ajutorul, crezând că nu e nimic periculos.
Dar apar alte cadavre, laboranta Sanna Anderson, bună prietenă a Evei, femeia de serviciu somaleză, doctoriţa Mihaela Sekely, omorâte aproape în acelaşi mod.

   Apare şi un ucigaş, cu ochi superbi, Viktor Laho, al cărui şef Boris, conducătorul unui mare cartel, voia lucrările de la Profarma. Aşa că Viktor intermedia lucrurile, curăţând eventualele probleme din jurul lui A.Woolley, care fusese de acord să vândă pentru o mare suma de bani, ambii aşteptând ca cercetătorul suedez Rickard Sundblad să termine vaccinul. A.Woolley voia să ia banii şi să dispară, să-şi trăiască viaţă. Dar şeful firmei din Londra îşi dă seama că se întâmplă ceva la filiala suedeză şi o trimite pe Jeanne Beaufort să cerceteze.

   Descendenta unei vechi familii nobiliare, stilată, inteligentă, licenţiată, figura la firma ca cercetător, dar era un agent iscusit şi o ucigaşă la nevoie.
Drumurile tuturor se intersectează, Jeanne, lesbiană fiind, pune ochii pe Alexa. Viktor o vede şi el şi femeia cu ochi superbi, ca ai mamei lui, îl cucereşte definitiv, el îndrăgostindu-se pentru prima dată. Îi spune lui Boris adevărul şi cu acordul acestuia se retrage din joc, dar o urmăreşte în continuare discret pe Alexa, parcă presimţind că această va avea nevoie de ajutorul lui..

   În tot acest timp poliţia cercetează crimele, dar fără a ajunge la un rezultat .Urmează alte morţi, răzbunări, sinucideri, iubiri timide. Autorii ne prezintă nu numai munca poliţiştilor ci şi viaţa lor, problemele lor, modul lor de a fi, cu bucuriile şi eşecurile.

   Tot aşa ne povestesc şi despre cei implicaţi, începând cu copilăria lor, modul cum au crescut, eşecurile şi abuzurile din viaţă lor. Cunoaştem şi o parte din societatea românilor, cei cu care se intersectează drumurile Alexei, poveştile lor, felul de a fi şi de a privi viaţa.

   Şi zău că de unele personaje îţi pare rău, ţi-e chiar milă, pe unii îi deteşti, pe alţii îţi vine chiar cum s-ar spune ”să-i strângi de gât”,  iar unii pur şi simplu îţi plac.

   Dacă vreţi să ştiţi ce se întâmplă şi care e deznodământul poveştii (apropo e cu happy end) citiţi romanul.

   Este o carte foarte bine scrisă, foarte interesantă, axată pe probleme reale şi finalul lasă loc de continuare a aventurilor. Şi mai ales personajele diferite, cu caractere şi reacţii contradictorii sunt foarte bine creionate.
Pentru cei care citiţi romane scrise de autori suedezi am să vă spun că, sunt sigură că o să vă placă cartea, pentru că modul de scriere seamănă cu al acestora.

 Personal, nu prea sunt încântată de autori nordici (e doar părerea mea personală) aşa că voi da cărţii doar 4 steluţe.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

by -
11

Lee Child: ”Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.”

Cartea oglinzilor, de Eugen Ovidiu Chirovici

“Jocul minţii tale te poate surprinde chiar şi pe tine.”

Editura Rao

   Romanul este structurat pe trei părţi, trei poveşti, trei adevăruri ale aceleaşi întâmplărimoartea tragică a profesorului Joseph Wieder: ”..una dintre cele mai importante personalităţi care predau la Princeton în acei ani, considerat un soi de Prometeu, coborât printre noi muritorii ,pentru a ne învaţă tainele focului”
Fiecare parte, fiecare etapă este povestită din perspectiva celui care încearcă la momentul respectiv desluşească povestea.

   Prima poveste este a agentului literar Peter Katz, care primeşte o scrisoare şi un fragment de manuscris de la Richard Flynn. Nu este prima dată când primeşte un manuscris, dar simte este ceva adevărat şi interesantaşa lasă totul şi citeşte documentul. Richard Flynn s-a născut şi a crescut în Brooklyn, a terminat engleza la Princeton, şi a urmat o carieră în publicitate. Anumite veşti aflate în ultimul timp, accentuate şi de problemele lui de sănătateîl determină scrie povestea asasinării reputatului psiholog şi professor Joseph Wieder, din păcate asasinul nefiind descoperit. Dar unele amănunteapărute la acel moment, îl fac creadă ştie adevărul şi scrie o carte cu titlul provizoriu de Cartea Oglinzilor”, pe de-o parte pentru întotdeauna şi-a dorit fie scriitor, pe de altă parte pentru a fi cel care spune lumii adevărul despre relaţia dintre el, Laura Baines şi profesor: Mi-a fost dataşadar aflu acel adevăr în urmă cu trei luni, aşa cum scriam mai susşi mi-am dat seama trebuie -l împărtăşesc şi celorlalţideşi furia şi frustrarea pe care le simţeamşi încă le mai simt-erau copleşitoareÎnsă uneori ura poate fi un combustibil puternic, chiar mai puternic decât iubirea.”

   Flynn povesteşte despre cum a cunoscut-o pe Lauracare a închiriat o camera în casa în care stătea şi el, despre relaţia care s-a dezvoltat între ei, care după el fusese mai mult decât prietenie. Laura i-a mai povestit a avut un prieten Timothy Sanders, care acum o hărţuieşte, de aceea se şi mutase. Tot Laura îi face cunoştiinţă cu profesorul, care îl plăteşte ca -i catalogheze cărţileÎl cunoaşte pe Derek Simmons, un tip care fusese acuzat şi-ar fi omorât soţia, dar pentru în adolescenţă mai avusese episoade psihotice este ajutat de profesor, internat şi tratat în spital. Apoi, odată eliberat, profesorul îl ia pe lângă el dându-i de lucru. Serile de discuţii cu profesorul, comportarea echivocă a Laurei, îl fac pe Flynn nu mai ştie care e adevărul şi şi pună întrebări: Laura e încurcată sau nu cu profesorul? Mai e sau nu prietenă cu Timothy?Ţine sau nu la el cu adevărat?” Apoi profesorul este găsit mort şi toţi sunt cercetaţi de poliţiemai ales fiecare îl vizitase în seara respectivă pe Wieder.

  Peter Katz este interesat de continuarea manuscrisului, curios vadă ce aflase Flynn, dar când îl caută află acesta a murit şi prietena lui Danna Olsen, moştenitoarea lui nu ştia nimic despre vreo carte. Flynn fusese diagnosticat în urmă cu un an de cancer, chimioterapia nu a avut rezultate. Peter se gândeşte nu va mai afla deznodământul poveştii poate Richard Flynn, ştiind e pe moarte, gândise manuscrisul ca pe o mărturie tardivă. Dar pentru povestea nu-i  pace îl caută pe John Keller, fost reporter de investigaţiicăruia îi oferă şansa de-a cerceta cazul, câştigând nişte bani, mai ales subiectul ar fi avut un potenţial comercial important pentru agenţieDacă va descoperi ceva va putea chiar scrie o carte folosind ca punct de plecare fragmentul de manuscris al lui Flynn.

   Pe John Keller îl tentează ideea, prietena lui Samproducător tv îl încurajeazăaşa începe facă cercetări şi avem a doua parte a romanului, cu întâmplările văzute prin prisma lui.
Începe prin a cauta pe net în ziarele vremii tot ce se poate despre crimăsuspecţi şi cercetări. Apoi apelează la Harry Miller, detectiv particular găsească anumite personaje din fostul anturaj al profesorului: pe Laura Baines, Derek Simmons şi pe Sarah Harper, fostă colegă de facultate cu LauraCitind datele şi cercetând se gândeşte Laura are o legătură cu crima şi şi însuşise manuscrisul, despre care se spunea l-ar fi scris profesorul, în domeniul cercetării psihologice.

   Îi găseşte pe cei implicaţiLaura îşi schimbase numele pentru a nu fi căutată de reporteri, ajunsese un psiholog reputat, cu cărţi publicate, cu o activitate impresionantă. Sarah Harper, după o viaţă zbuciumatăse pregăteşte de mutare pe o insula cu ultima cucerire. Derek Simmons locuia cu o partenera şi avea un mic atelier. John Keller se întâlneşte şi cu poliţistul pensionat Roy Freeman care cercetase cazul şi care îi  nişte informaţii şi note referitoare la crimăVorbeşte cu secretara profesorului, cu foştii colegi, unii îl laudă alţii îl criticăToată lumea are o altă părere şi o altă poveste despre profesor şi mai ales o altă versiune a faptelor. J.Keller este obosit, tracasat de cantitatea mare de note fără a ajunge la un rezultat final, logodnica îl părăseşte şi acceptă până la urmă un post în cinematografie .Îi restituie lui Peter Katz scrisoarea şi fragmentul de manuscris, îi spune versiunea lui despre caz spunând după părerea lui Flynn era criminalul şi cartea ar fi fost mărturia lui.

   Înainte de-a pleca din oraş îi  lui Roy Freeman cutia cu toate cercetările şi notiţele lui, şi aşa începe a treia parte a cărţiipovestită de către detectiv, care avusese mereu o nemulţumire  nu soluţionase cazul.
Şi apare un nou element, un criminal condamnat la moarte mărturiseşte el este cel care l-a omorât pe profesor.
Frank Spoel, un tânăr cu antecedente, avusese o altercaţie cu nişte “prieteni de afaceri”îl bate pe unul, este închis şi ajunge într-un spital psihiatric, într-un program de cercetări al lui Wieder. Când iese cu greu din închisoarea-spital este hotărât şi refacă viaţa. dar se şi răzbune pe profesor. Îl găseşteîl urmăreşte şi-l loveşte cu o batălăsându-l într-o baltă de sânge sigur l-a omorât. Dar Freeman este intrigat pentru ora morţii este mai târzie decât momentul atacului, deci cine e vinovatul? Cercetează, verifică probele, lucrurile, pune faptele cap la cap şi descoperă adevăratul vinovat şi motivele lui.

   Care este adevărul referitor la vieţile protagoniştilorcine şi de ce l-a ucis pe profesor, veţi afla citind cartea.
Prietena lui Flynn îl cheamă pe Peter -i dea manuscrisul, dar în lumina adusă de cercetări, cartea nu ar mai fi reală mai ales pentru :Toţi se înşelaseră, toţi văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră privească şi care se dovediseră a fi nişte oglinzi.”.

Cartea este scrisă în stilul alert, concentrat, interesant şi incitant al lui Eugen Ovidiu Chirovici.

   “Cartea Oglinzilor” a fost publicată în peste 38 de ţări din toată lumea, pentru este: ”Un român cu adevărat genial care m-a captivat de la prima pagină spune Francesca Pathak (editor).
Relevante sunt şi aprecierile lui Tammy Cohen care spune:O povestecaptivantă despre natura iluzorie a adevărului şi a memoriei. şi mai ales ale scriitorului Lee Child: Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.O recomand cu căldură.”

Eu nu pot decât -i dau punctaj maximmai ales ştiţi cu toţii sunt fan E.O. Chirovici.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Primejdii în regat, de Alain Berenboom

Editura: Crime Scene Press

    Bruxelles, 1947. Belgia stă pe un butoi de pulbere. Francofonii se tem de scindarea țării, în timp ce flamanzii vor să-l alunge pe rege și să instaureze o republică independentă. Sunt confruntări între republicani și regaliști, între comuniști și cei de dreapta, între sindicaliști și patroni. Până și în cadrul mișcărilor de stânga sunt disensiuni – unii acceptă tutela Moscovei, alții o resping cu îndârjire. Miza? Ca de obicei, lupta pentru putere.

  În această atmosferă, un detectiv lipsit de experiență, Michel Van Loo, este angajat să ancheteze dispariția unui tânăr funcționar din Ministerul de externe, fost luptător în rezistență. Un caz care, inițial, pare simplu, devine extrem de complex, pe măsură ce detectivul înaintează cu cercetările sale, stârnind un viespar nebănuit la început.
Un polar palpitant, scris cu talent și umor, datorat unui important scriitor belgian contemporan.

Surse foto şi text: Editura Crime Scene Press

 

-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, de  Agatha Christie

Editura: Litera

Anul: 2016

Număr pagini: 224

   Își bagă mereu nasul în treburile altora, adoră să dezlege ițele celor mai complicate scandaluri, este extrem de atentă la detalii și… nimic nu-i scapă. Este Miss Marple – celebrul personaj creat cu atâta desăvârșire de către Agatha Christie.

   Considerată o adevărată „regină a crimei”, Agatha Christie este cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, având în palmares 80 de romane polițiste și volume de povestiri, 19 piese de teatru și alte șase romane pe care a ales să le publice sub pseudonimul „Mary Westmacott”. Două dintre personajele sale – Hercule Poirot și Miss Marple – au devenit celebre în întreaga lume și n-a lipsit mult până când realizatorii de film i-au pus în scenă.

   „Ultimele cazuri ale lui Miss Marple” este o colecție de nouă povestiri care antrenează cititorul într-o atmosferă de suspans. Dacă în șapte dintre povestiri, o avem în centru pe fermecătoarea Miss Marple, există și două povestiri cu iz fantastic, în care acest personaj lipsește. Aceste două povestiri sunt, de altfel, diferite nu numai din prisma personajelor, ci și prin natura genului literar. „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” demonstrează că Agatha Christie a reușit să abordeze – cu succes – și alt gen de povestire, cel cu caracter paranormal, însă la fel de intrigante și pline de suspans ca și celelalte povestiri.

   „Sanctuarul” este prima povestire din carte și redă cazul plin de enigme al unui om găsit mort într-o biserică din Chipping Cleghorn, un sătuc până atunci foarte liniștit. Între ipoteza sinuciderii și crimă, se insinuează ochiul aprig al lui Miss Marple care nu ignoră niciun detaliu, ci adună probele ca pe niște adevărate piese de puzzle și le asamblează, găsind astfel, drumul către dezlegarea crimei.

   A doua povestire, intitulată „O glumă ciudată”, seamănă cu o aventuroasă căutare de comori. În centrul acțiunii stă o moștenire considerabilă, pe care cei aflați în drepturi nu știu cum s-o recupereze. Unde și cum a fost ascunsă, va afla, desigur, inegalabila Miss Marple, cu flerul său și cu abilitățile sale de fin observator și analist al firii și comportamentului uman.

   „Crima comisă cu metrul de croitorie” demonstrează, încă o dată, talentul remarcabil al Agathei Christie și stilul său inconfundabil, antrenant și enigmatic. Dacă din titlu am putea deduce anumite elemente clare din ipotezele crimei, ei bine, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple precum par. Iar de aici, până la aflarea adevărului, e o cale destul de complexă…

   „Cazul îngrijitoarei„ – cea de-a patra povestire, o găsește pe Miss Marple în ipostaza de bătrânică distractivă, căreia dezlegarea misterelor din jurul crimelor nu e decât o simplă joacă, spre deosebire de alți oameni, pentru care rezolvarea crimelor e un drum anevoios.

   În următoarea povestire, „Cazul menajerei fără cusur” facem cunoștință cu personaje a căror imaginație depășește orice limită atunci când e vorba despre furt. Dacă mintea lor elaborată pare să nu aibă limite, perspicacitatea lui Miss Marple este cea care aduce un enorm ajutor anchetatorilor.

Miss Marple are un farmec special nu doar în rolul de personaj, ci și în cel de povestitor, așa cum o găsim în a șasea povestire – „Miss Marple spune o poveste”. Cum poate avea loc o crimă într-o cameră încuiată pe dinăuntru? Numai Miss  Marple poate răspunde la această întrebare.

  „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” sunt cele două povestiri din care Miss Marple lipsește, dar asta nu înseamnă că nu avem parte de suspans, ba mai mult decât atât, pe lângă acesta, există și izul paranormal care accentuează starea specifică de tensiune în care cititorul se află.

   „Nebunia lui Greenshaw” e ultima povestire din carte și are în prim plan o casă cu o arhitectură diferită de celelalte case și o afacere care se aseamănă cu un labirint. În ciuda complexității cazului și a aparentei lipse de dovezi, Miss Marple dovedește suficientă perspicacitate, încât toate piesele de puzzle să se adune din nou, ca într-un tablou perfect.

   Cartea este o lectură nu numai lejeră, ci și extrem de antrenantă. Se citește ușor, e confortabilă ca format; se poate citi în autobuz, în metrou, în tren… singurul pericol fiind acela că e foarte posibil să fii captivat de lectură și să uiți să cobori.

Iată câteva citate din această minunată carte:

„-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ochii bătrânicii se aprinseră, însă protestă cu modestie:

-O, în nici un caz! Pur și simplu, dacă trăiești într-un sătuc, așa ca mine, ajungi să cunoști și să înveți multe despre natura umană”.

„E minunat felul în care adevărul iese la iveală în lumea asta!”

„Privirea lui Miss Marple era rece și gânditoare.

-Iată un alt motiv pentru care soțul ar fi putut-o ucide. Gelozia, spuse inspectorul Slack.”

editura-litera

Cartea Ultimele cazuri ale lui Miss Marple de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
19

Cei patru mari (seria Hercule Poirot) de Agatha Christie

Titlu original: The Big Four

Autor: AGATHA CHRISTIE- cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor

Traducere din limba engleză: Costin Valentin Oancea

Editura: Litera,2016

Pagini: 264

   În colecția Agatha Christie au apărut: O supradoză de moarte; Moarte printre nori; Crima din Orient Expres; Cu cărțile pe față; Tragedie în trei acte; Oglinda spartă; Cine l-a ucis pe Robert Ackroyd; Petrecerea de Halloween; Ceasul rău pe strada Hickory; Un buzunar plin cu secară,Primele cazuri ale lui Poirot; Moartea vine ca un sfârșit;trenul din Paddington; La hotelul Bertram; Calul bălan; A treia fată; Ultimele cazuri ale lui Miss Marple; Cei patru mari.

    Despre autoare – Agatha Christie este cunoscută în întreaga lume drept” Regina crimei”. A scris 80 de romane polițiste și volume de povestiri, 19 piese de teatru și șase romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott. Autoarea a mai scris nonficțiune, o autobiografie, dar și povestiri amuzante despre numeroasele expediții în care a participat alături de soțul ei, arheologul sir Max Mallowan. A murit în 1976.( fragment descriere roman).

   Hercule Poirot este un detectiv celebru, foarte asemănător ca și personaj cu Sherlock Holmes. Autoarea folosește ca detectiv pe Hercule sau Miss Marple, punând astfel o amprentă originală asupra romanelor polițiste. Acești doi detectivi deveniți faimoși au fost bine primiți pe marile ecrane, fiind subiectul mai multor ecranizări.

   Nu e un secret că îmi plac foarte mult misterele, rezolvarea lor, cât și lecturile bine scrise. Romanul mi-a căzut cu tronc, încă de la începutul lecturii, am luat cartea în mână și în câteva ore am realizat că am terminat-o, a fost ca o vizionare a unui film bun, dar la care nu am luat pauză de publicitate.

   Hastings este cel mai bun prieten al lui Hercule  Poirot, se hotărăște să-l viziteze la Londra, nimerește chiar la începutul unui nou caz al detectivului și decide să-l ajute pe acesta la soluționarea misterului . Au loc multe crime sub semnătura celor patru mari. Cine sunt ei?

„  „ Cei patru mari”, care ar deține o instalație extrem de puternică – o sursă de energie a cărei forță depășește cu mult ceea ce cunoaștem noi în prezent și e capabilă să concentreze o rază de o foarte mare intensitate într-un punct predefinit. Posibilitățile atribuite acestei invenții par absurde,dar le-am comunicat totuși la sediu,care a încredințat studiul unuia dintre cei mai străluciți savanți ai noștri…..”

   Hercule Poirot descoperă pe parcurs identitatea primilor trei membrii, iar mai apoi a celui de al patrulea, pe care-l întâlnește de mai multe ori, de fiecare dată deghizat atât de bine, încât era imposibil de recunoscut dacă-l va reîntâlni.

Numărul 1-  un chinez –  Li Chang Yen, o  puternică minte, cel mai influent chinez. Creierul organizației,

Numărul 2 – un american bogat –Abe Ryland, multimiliardar.

Numărul 3- o franțuzoaică – madame Olivier, cea mai cunoscută și apreciată chimistă.

Numărul 4 – Distrugătorul, Claud Darrell, despre care se știa doar că e un actor grozav, având un tic: se joacă cu pâinea, face biluțe.

   Să afle toate aceste nume, Poirot și Hastings trec prin multe pericole, rezolvă multe mistere, li se întind multe capcane, întâlnesc tot felul de oameni, uimiți fiind de deghizările uimitoare ale Distrugătorului. Multe crime, aparent independente de acest caz, mai apoi să descopere o legătură cu CEI PATRU MARI.

  M-a amuzat teribil egocentrismul detectivului, aducând aminte de nenumărate ori că el își folosește materia cenușie, sau că rivalii săi uită că el își folosește materia cenușie, sau îndemnându-și prietenul să-și folosească materia cenușie.

„  – Mon ami, nu a luat în calcul micile celule cenușii ale lui Hercule Poirot.

    Poirot are calitățile sale, dar modestia nu se numără printre ele.”

   Demonstrând inteligența sa, dar nu și modestia, având în vedere fizicul personajului, oarecum pitic, cu capul în formă de ou, creează o imagine amuzantă ,plină de un amuzament , dar în același timp seriozitate. Și pentru că nu era destul un singur Poirot, acesta are și un frate geamăn Achille, de care se folosește oarecum în rezolvarea cazului.

Nu este ușor pentru detectiv să prindă acest cartel criminal cu puteri nelimitate, în diferite părți ale lumii, vor fi în pericol, mai ales Hastings.

Recunosc că nu am fost surprinsă de ușurința lecturii, doar e Agatha Christie, iar cărțile ei au fost traduse în peste 100 de limbi, peste 2 miliarde de exemplare vândute.

Recomand cu drag celor care iubesc lectura de calitate, celor care iubesc romanele polițiste și misterul.editura-litera

Cartea Cei patru mari( seria Hercule Poirot) de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.

 

by -
6

Necuratul din Colga, de George Arion

“George Arion izbuteşte să ne ofere, sub eticheta romanului poliţist, mostre de reuşit roman-roman, adică netextualizat, adică modern”(Gheorghe Tomozei)

   Am terminat cartea de câteva zile şi sincer, mă gândeam cum să fac să vă povestesc despre ea.
Acţiunea nu e ceva deosebit, un agent special Robert Gal, trimis de o Comisie să investigheze cinci crime, petrecute într-un orăşel de munte, una din victime fiind şi el un agent special. Lui Robert Gal totul i se pare ciudat începând cu modul în care este chemat şi trimis la Colga: ”Anchetele care s-au întreprins până acum n-au dus la nici un rezultat. Locuitorii sunt de-a dreptul înspăimântaţi. Unii au şi plecat din oraş .Au pornit să circule zvonuri ciudate. Mulţi cred că e vorba de fenomene paranormale.” ”Nu dai socoteală decât acestei comisii”

   Agentul e un tip liniştit, calm, observator atent, cunoaşte arte marţiale, încearcă să coopereze cu poliţia, dar aceştia nu prea sunt de acord să intervină cineva din afară în anchetă, şi de câte ori crede că a prins un fir se întâmplă altceva..
În Colga circulau o mulţime de legende, muzicantul Ruca susţinea că-l văzuse pe Necuratu, alţii că ucigaşii ar fi fiinţe de pe alte planete: ”Miroase a pucioasă! Împroaşcă flăcări pe gură! Şi urlă ca un lup!”

   În pădurea din Colga dă peste o tabără militară, de care fie nu ştia nimeni, fie se temeau să recunoască. În oraş sunt două ziare concurente, fiecare cu secretele lui. Cu calm şi răbdare Robert Gal desface ghemul situaţiilor încâlcite.
Sub pretextul poveştii poliţiste, George Arion ne prezintă baroni locali pe care goana după bani şi mai ales putere îi pune în situaţii limita, şi cele două ziare locale “Colga Democrat㔺i “Colga Independentă” care-şi susţine fiecare contribuitorii şi încearcă să inoculeze alte idei, nu numai ca să deturneze atenţia de la ceea ce se întâmplă în realitate (vi se pare cunoscut?!!) dar şi ca să aibă vânzări mai mari: ”Foaia noastră a încercat să spulbere zvonul despre Necuratul care bântuie pe aici. Am încercat să-i liniştim pe oameni şi să-i avertizăm că primejdia care planează asupra oraşului e reală şi are explicaţii logice. Criminalul sau criminalii care acţionează sunt vii şi naturali, nu au coarne şi nu scot flăcări pe gură. Dar versiunea noastră deranjează pe cineva”
“Dincolo însă se înşiră tot felul de bazaconii care i-au îngrozit pe locuitori”. ”De la prima crimă şi până azi înşiră numai baliverne. Iar oamenii le cred. Unii au şi început să plece din oraş de frică.”
“Noi ştim că în oraşul nostru au început să se manifeste semne ale răului. Vine sfârşitul lumii! Nu e vorba de un asasin care-şi ucide cu sânge rece victimele. Aceste crime ţin mai mult de paranormal”

   Apoi politicieni care nu mai ştiu cum să atragă atenţia şi voturile oamenilor, de exemplu Miu Trocan Drovelidu, care în cursa către preşedenţie îşi înscenează răpirea, şi reapariţia, ţine o conferinţă de presă în care proliferează ameninţări şi blesteme împotriva răpitorilor, pe care-i consideră în slujba puterii. La întrebarea aparent tendenţioasă a unui ziarist îl repede, îl înjură, îl dă afară din sală (vă aminteşte de ceva cunoscut?!!!), doar că de această dată ziariştii se solidarizează, pleacă cu toţii din sală, şi senatorul în loc să câştige pierde voturi.

   Intervine moartea în explozia maşinii a unui “baron roşu” Paul Livezeanu, unul din prototipurile de oameni de afaceri, puşi pe căpătuială, în orice condiţii şi cu orice partener. Susţine politicieni pentru a fi lăsat în pace: ”Banii se fac cu mintea nu cu inima. Mi-e indiferent cine e la putere. Acum sunt cu unii. Dacă vor pierde anul asta, schimb şi eu placa.”
“Nu ascultaţi de ei?”
“Eu s-ascult de ei? Ei ascultă de mine. Eu n-ascult de nimeni”.

   Şi totuşi toate întâmplările, coaliţiile, relaţiile sunt orchestrate de tipul care conduce tabăra militară, o tabăra aparent nevinovată ”Forest în life” şi totuşi condusă de un personaj cameleonic, un megaloman: ”Puterea aparţine numai celor care-şi doresc cu patimă Puterea. Ea nu se oferă decât temporar sau niciodată unor oameni incapabili de intrigi, de subjugarea adversarilor şi, de ce nu-dovadă istoria-de crimă. Lupta pentru Putere justifică orice. Din clipa în care toţi îţi ştiu de frică, nimeni nu te mai poate acuză de nimic”.

   Până la urmă lucrurile au o oarecare finalitate şi normal un deznodământ neaşteptat.
De data asta George Arion schimbă “tonalitatea” cu care ne-a obişnuit. Cartea e scrisă într-un limbaj pe care-l auzi pe stradă, uneori agramat, alteori în jargon, uneori frustrant alteori amuzant.
Parcă autorul ar fi pus un pariu cu cineva sau cu sine însuşi, că poate să scrie şi aşa (ceea ce caracterizează de altfel un scriitor bun-putinţa de a scrie bine folosind orice limbaj şi despre orice subiect)sau poate că doar s-a distrat scriind romanul.
Şi totuşi brodând pe seama unor crime şi a unei anchete, George Arion face o radiografie dureros de sinceră, grotească uneori a societăţii în care trăim.
Aşa că indiferent de motive lui George Arion i-a “ieşit”din nou un roman interesant, alert, amuzant şi mai ales bine scris.
Cel mai bine a sintetizat cartea Tudorel Urian care spune: ”Colga este o combinaţie de Twin Peaks şi România eternă, un loc al misterelor, al legendelor urbane terifiante, niciodată elucidate, populat cu politicieni veroşi, baroni locali, lideri de partid demagogi, care nu se dau în lături de la nimic pentru a-şi obţine procentele de care au nevoie în campania electorală. Robert Gal, protagonistul acestui roman, este, la rândul sau o mixtură între Philip Marlowe( celebrul detectiv al lui Raymond Chandler) şi agentul Cooper (din serialul Twin Peaks), un outsider care descoperă pas cu pas, secretele unui spaţiu ermetic, încărcat de mister.”

Moartea vine la premieră, de Lucia Verona

 Titlul original: Moartea vine la premieră

Editura: Tritonic

Colecția Mystery & Thriller

Anul aparitiei: 2016

Număr pagini: 136

Gen: Polițist
 Motto: „Așa se întâmplă în viața reală, alegerile au consecințe, uneori grave.”

 „Moartea vine la premieră” este noul roman al Luciei Verona, lansat de curând la Gaudeamus, eveniment la care am și asistat, de altfel.

   Povestea o are în centru pe Stella Marian-Harrington, soprană celebră cu veleități de detectiv, căsătorită cu lordul Peter Harrington și consumatoare de romane polițiste:

   „Era modul ei de a se relaxa după repetițiile obositoare sau după spectacole și, desigur, în avion. Alte genuri literare citea doar în vacanță, ceea ce i se întâmpla destul de rar. „Alții se relaxează cu băutură, sex, droguri, jocuri mecanice… Romanele polițiste sunt mult mai puțin periculoase” zicea ea când câte cineva se mira de gusturile ei literare.” – că bine zice, total de acord!

Mai multe detalii despre personaj găsiți aici, soprana fiind întâlnită în mai multe cărți ale autoarei.

   De această dată, o veste șochează lumea operei: Stella Marian-Harrington divorțează. În acest timp, soprana se pregătește pentru premiera reprezentației „Povestirile lui Hoffmann”, ce urmează să se desfășoare la Paris, ei revenindu-i toate cele patru roluri.

   Cu câteva luni înaintea apariției veștii, Stella și soțul ei sunt chemați la o reuniune de criminaliști, hobby-ul ei de detectiv fiind deja notoriu. Motivul convocării: un val de sinucideri suspecte printre cântărețele de operă. Modul de operare identic a atras atenția autorităților: în toate cazurile, femeile erau găsite în baia hotelului, cu venele tăiate, așa-zisa sinucidere fiind însoțită de furtul bijuteriilor. Și victimologia era aceeași: cântărețe de operă de toate tipurile, bogate, cu vârste de peste 40 de ani, divorțate sau văduve, unele dintre ele cu iubiți mai tineri.

   Sinucidere sau crimă? Cine să ucidă și să prădeze cântărețele de operă? Și mai ales, de ce? Motivul furtului este ușor de înțeles, însă al crimei?

Și de această dată, Stella va reuși să dezlege misterul, punându-și viața în pericol.

   În alt plan, fostul ei soț, lordul Peter, își petrece vacanța în Maramureș, unde devine suspect de crimă. Cum se va soluționa cazul și mai ales, cine este ucigașul de soprane rămâne să aflați citind cartea.

BONUS: veți afla și misterul divorțului, dezvăluit de-abia la final.

   Ce mi-a plăcut:

descrierea anumitor locuri și obiective turistice precum Maramureș, Cimitirul Vesel, Paris;

– incursiunea în lumea artistică, analiza operei „Povestirile lui Hoffmann”, de Jacques Offenbach. Dacă citiți cu atenție,veți observa că există o legătură între operă și roman, alegerea autoarei fiind simbolică. Vă dau un mic indiciu cu privire la soluționarea misterului: Antonia din operă seamănă cu femeia de la care a pornit totul în romanul Luciei Verona: amândouă fac alegeri ce le va costa totul: „Cum spuneam, Antonia este singura dintre iubirile lui Hoffmann care are posibilitatea de a alege. Că alege prost și asta o va costa viața, e treaba ei. Așa se întâmplă în viața reală, alegerile au consecințe, uneori grave.” – în acest citat stă cheia întregului roman, așa că priviți-l cu atenție!

– umorul Stellei, în situația în care regizorul sugerase ca una dintre iubirile lui Hoffmann să fie interpretată de o păpușă gonflabilă: „În esență, emisese o părere deloc flatantă despre virilitatea regizorului și îi sugerase cum să procedeze cu păpușa acasă la el, dar directorul se feri să dea detalii, mai ales că diva folosise un limbaj foarte colorat.”

– o incursiune în viața tinerei Steluța Marian – Stella înainte de a fi celebră: avem ocazia de a afla detalii despre viața ei (cum și-a început cariera, cum a mai fost căsătorită o dată, când era foarte tânără, cum a renunțat la o sarcină, de ce zona Maramureșului îi aduce amintiri neplăcute și refuză să meargă acolo).

    Ce nu mi-a plăcut: parcă a fost prea previzibil, am reușit să dezleg misterul foarte devreme. Cel puțin față de un aspect am fost sigură de la început. Sau poate citind foarte multe romane polițiste, ajung chiar ca Stella, care deși preferă acest gen de cărți, pe multe le abandonează după primele pagini, identificând criminalul. Ahahahaha!

Despre autoare:

   Lucia Verona este o autoare română contemporană de piese de teatru, romane și povestiri polițiste. În 1972 a absolvit Consevatorul, lucru ce poate fi observat cu ușurință în „Misterul de la Casa Scriitorilor”, în „Moartea vine la premieră”, precum și în crearea personajului sopranei Stella Marian-Harrington. Numai cineva care posedă cunoștințe de specialitate în domeniul muzical ar fi putut scrie așa ceva.

A lucrat în presa scrisă și ca realizator la Televiziunea Română, iar în prezent conduce secția de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București.

Unele dintre piesele sale au fost prezentate la Paris și Chicago. Cu volumul de teatru „Călătoarea și Shakespeare”, a câștigat premiul pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor București.

Probabil cel mai cunoscut roman al său este Crimă la jubileu.

Editura Tritonic

Cartea  Moarte vine la premieră, de Lucia Verona.a fost oferita pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

by -
19

“În istorie ceea ce s-a întâmplat a fost inevitabil, ceea ce nu s-a întâmplat a fost imposibil”(Baruch Spinoza)

Gemenii lui Bormann de Lucian Ciuchiţă

“În istorie ceea ce s-a întâmplat a fost inevitabil, ceea ce nu s-a întâmplat a fost imposibil”(Baruch Spinoza)
“Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”(Andre Malraux)
“În fond a avertizat asupra radicalismului religios în “Copoiul din Cardiff”, asupra riscurilor unor agresiuni nucleare în “Taifun în adâncuri”, acum semnalează potenţială recrudescenţa a neonazismului.
Ca un cetăţean planetar responsabil, şi-a făcut datoria” (Gabriel Alexandru Ionescu-istoric)

   Intrigată de titlu şi de aprecierile la adresa romanului, l-am citit, l-am terminat şi credeţi-mă, mă gândeam cum pot să scriu despre el când tot romanul este acţiune pură de la prima până la ultima filă. Dar să vedem…
Mi-a plăcut foarte mult ideea autorului de-a prezenta evenimentele în două planuri, mai bine zis în două veacuri, anii 1944-1945 şi 2015, demonstrându-ne încă odată că evenimentele din vremuri trecute pot avea grave repercursiuni şi în zilele noastre. Ştiam din istorie şi din cărţile citite că şi în ultimele zile naziştii erau convinşi că pot schimba soarta războiului cu nişte arme miraculoase, nucleare bazate pe aşa zisă ”apă grea”. Şi de aici porneşte totul.

   Bormann, mâna dreapta a lui Hitler, se hotărăşte şi implică o grămadă de oameni în acest proiect, fără a fi interesat de cine trăieşte sau moare, doar de rezultatul final. În acelaşi timp ca mulţi alţi nazişti, nu uită să-şi asigure calea de scăpare şi traiul de după dispariţia lui Hitler, mai ales că atentatele la adresa acestuia se înmulţiseră. Noua lui viaţă şi a altora asemenea lui urma să fie în Paraguay, unde un lider pronazist Alfredo Stroessner va prelua puterea, pentru câteva decenii în 1948. Am mai citit despre maşinaţiunile naziştilor, despre sosiile lor, cu care şi-au asigurat credibilitatea morţii (inclusiv Hitler despre care lucrări recente atestă că ar fi murit abia în 1970 trăind zeci de ani în Argentina), despre încercările lor disperate de-a câştiga războiul, despre decăderea conducătorilor lor, mulţi ajunşi în frunte datorită fuhrerului, care promova oamenii simplii în funcţii de conducere (el însuşi fiind de origine modestă), neavând de fapt încredere în ofiţerii de carieră, prusaci, pe care-i simţea superiori ca pregătire şi origine socială. Şi totuşi dorinţa de a fi învingător şi cuceritor, care există în fiecare soldat, corelată cu retorica şi puterea de convingere a lui “Dolfi” Hitler (“fuhrerul unui Reich ce avea să conducă lumea -celpuţin o mie de ani-”), i-au făcut să se supună ordinelor uneori aberante.

   Totuşi realizând deznodământul spre care se îndrepta războiul, mulţi dintre ei aşteptau dispariţia fizică a lui Hitler pentru a prelua puterea şi a negocia o pace separată cu aliaţii, încercau să grăbească finalul. Bineînţeles multe suspiciuni, comploturi, alianţe, urmăriri şi mai ales crime.

  Ceea ce este interesant e modul caricatural, uneori grotesc, cum sunt prezentate personalităţile naziste, insistând mai mult pe defectele şi viciile lor, în antiteză cu adevăraţii ofiţeri, pentru care respectul faţă de armată şi onoarea erau pe primul loc. Ariviştii ajunşi în fruntea partidului nazist, în preajma lui Hitler, făceau ce ştiau mai bine omorau, furau, se destrăbălau în numele fuhrerului lor.

  Sunt împiedicaţi în complotul lor de aliaţi, şefi de servicii secrete fie ei americani, englezi, francezi sau români, care îşi trimit oamenii pe teren, dispun de viaţa lor, ordona omoruri justificate prin “binele suprem”. Oare?!!!

  Interesant e că, indiferent că sunt de partea “binelui sau a răului” dispun de viaţa şi soarta oamenilor, călcând la propriu pe cadavre pentru a-şi realiza planurile, fără nicio remuşcare pentru victimele colaterale.
Peste ani în 2015, urmaşi ai vechilor nazişti, crescuţi de părinţii sau rudele lor în crezul noului Reich, încearcă să găsească butoaiele cu “apă grea” şi să provoace un nou război.

  Şi aici intervin din nou alianţele dintre servicii şi oamenii lor: Mark Preston (copoiul din Cardiff), şeful de la Scotland Yard, Melissa, Patrick, Vivian, Trivette, Gerald, Matilda cu toţii agenţi în diferite agenţii secrete.Ei dezamorsează pericolele, anihilând comploturile neonaziştilor.

  Cum? În ce împrejurări? Cu ce ajutoare? Veţi afla citind romanul al cărui deznodământ vă va uimi la fel de mult ca şi explicaţiile lui Mark referitoare la evenimente.

  Dar romanul nu este numai o poveste, ci aşa cum ne-a obişnuit deja autorul, este o comoară de cunoştiinte de istorie, geografie, politică de ieri şi de azi, relaţii interumane. Este o călătorie nu numai prin diferite ţări şi continente ci şi în timp.
Şi mai ales, ceea ce mie îmi place în mod deosebit, dialogurile sunt serioase, dar în acelaşi timp spumoase, amuzante, cu un umor englezesc de calitate.

   Aşa că, deşi eram interesată de acţiune, de intrigă, de evoluţia evenimentelor, trebuie să mărturisesc că m-am distrat citind romanul.
Am mai întâlnit acest gen de umor la un alt autor român -Eugen Ovidiu Chirovici, la a cărui carte “Cine a ucis-o pe Nora Jones” am ras de la primele pagini până la final, cu toate că este o carte poliţistă foarte bună.

   Romanul “Gemenii lui Bormann” mi s-a părut cel mai complex din seria cu detectivul Mark G.Preston, cum bine spunea autorul “e altceva”.

  Aşa cum de altfel spune şi Gabriel Alexandru Ionescu-istoric: ”Împletind cercetarea istorică cu imaginaţia debordantă, autorul ţese o <pânză de păianjen> între prezentul agresiv şi trecutul care nu trebuie uitat pentru a nu-i repeta erorile. Evident, în stilul care l-a consacrat, pictează o galerie de figuri, unele odioase, altele comice, toate asamblate într-un puzzle încântător.
Alternează momentele de suspans maxim cu cele de reflecţie amară, elimina criminali şi trădători, salvează în ultima clipă personajele care poartă în suflet BINELE, totul într-un savuros ton umoristic.”

Zeiţa oarbă, de Anne Holt-creatoarea romanului poliţist modern din Norvegia

Editura: Trei

Titlul original: Blind gudinne

Prezenta ediţie s-a publicat prin acord cu Salomonsson Agency, Suedia.

Limba originală: engleză

Traducere de: Ana-Daniela Micu

Număr pagini : 392

Primul roman dintr-o nouă serie semnată de mult îndrăgita scriitoare norvegiană: seria Hanne Wilhelmsen

Un traficant de droguri omorât în bătaie este găsit pe malul râului Aker, într-o suburbie din Oslo. Întâmplarea nu face prea multă vâlvă, până când, câteva zile mai târziu, avocatul victimei este găsit, şi el, asasinat în propriul apartament. Seria de morţi suspecte continuă, ceea ce o conduce pe inspectoarea de poliţie Hanne Wilhelmsen către o reţea mafiotă de trafic de stupefiante, dirijată de undeva din rarefiatele sfere ale societăţii norvegiene.
Până la ce nivel va reuşi să ajungă încăpăţânata anchetatoare secondată de ofiţerul de poliţie Håkon Sand? Şi care vor fi procedurile legale prin care va putea dejuca strategiile avocăţeşti ale suspecţilor?

Anne Holt este creatoarea romanului poliţist modern din Norvegia. Jo Nesbø
O lectură remarcabilă, care-ţi dă fiori pe şira spinării.Observer
Holt transformă romanul poliţist clasic într-un thriller modern.The Times
Holt se dovedeşte o maestră a intrigilor. Întorsăturile neaşteptate te ţin cu sufletul la gură, acţiunea este alertă, iar finalul te face să-ţi doreşti o continuare a cărţii.Cleveland Plain Dealer

 Sursa foto si text: Editura Trei

by -
9

Doi, de Tony Mott-Editura Tritonic

Editura: Tritonic

Număr Pagini: 207

Colecţia: Caşmir

     Am să încep prin a vă spune câte ceva despre autoare Antoneta Galeş=Tony Mott (numele de fată al mamei). A scris un volum de poezie şi trei romane: ”Roshu”, “Doi” şi “Julieta avea un pistol”.
‘Roshu” este un roman cu şi despre adolescenţi, despre relaţii părinţi copii, despre iubiri eşuate şi trădări. ”Julieta avea un pistol” este un roman despre onestitate, chiar dacă este un roman poliţist, despre dragoste, cât de frumoasă poate fi dragostea, dar şi despre cum moare iubirea dacă nu este hrănită cu adevăr, despre cum minciună otrăveşte vieţi.

     Puteţi interacţiona cu autoarea pe pagină ei : ”www.antrenor de fericire.ro” unde veţi găsi şi cuvintele ei,  care pe mine m-au fascinat: ”Dezideratul suprem al fiinţei umane este acela de-a fi fericit. Toate acţiunile pe care le întreprind în calitate de scriitor, trainer, coach, terapeut sau profesionist în resurse umane sunt pentru a creşte în cei din jurul meu capacitatea de a-şi atinge potenţialul maxim şi de a deveni mai fericiţi.”

    Şi acum despre romanul : ”Doi” o carte pe care nu o poţi lasă din mâna, fără a fi de fapt o carte poliţistă.
După cinci ani de căsnicie Dan o lasă pe Adriana la mall, la cumpărături, urmând să se întâlnească să ia masa. Numai ca, Dan dispare. Adriana îl caută la început disperată, apoi nervoasă, merge acasă şi-l aşteaptă, starea ei oscilând între a fi nervoasă pe el, supărată pe ea însăşi, între conştientizarea faptului că au fost destul de străini, că nu ştie chiar atât de multe despre soţul ei. Luni, când anunţă dispariţia la poliţie, este debusolată, neştiind de fapt ce să le spună exact. Adrian, poliţistul care preia cazul îi comunica curând că au găsit maşina firmei într-o parcare cu plată, fără nici o scrisoare sau bilet cu explicaţii şi că l-au văzut pe camerele de la mall când pleca singur. Apoi la rugămintea Adrianei care aflase la banca că Dan i-a făcut un cont de 10000 euro, poliţistul află că acesta îşi lichidase contul, deci dispariţia era voluntară. Poliţia nu mai poate face nimic şi-i recomandă o firmă privată de detectivi. Până la urmă află că este la Lisabona şi-i scrie chiar o scrisoare, dorind să afle: ”de ce?”, ca o încheiere a relaţiei.

    Interesantă este perioada de gândire, de introspecţie a Adrianei, discuţiile cu psihologul din oraşul natal, căruia i se destăinuie vorbindu-i despre răceala tatălui, despre reacţia mamei, care pare a fi de acord cu el, ceea ce o determină să se îndepărteze, să se refugieze în interiorul ei, în gândurile ei. Apoi o relaţie eşuată care-i lasă un gust amar şi întâlnirea cu Dan, care o impresionează prin curtoazia lui, prin grija faţă de ea, prin încercarea de-a face totul ca ei să-i fie bine. Urmează trauma accidentului, perioada când el bea, ea suferă, apoi oarecum regăsirea lor şi încercarea ei din ce în ce mai disperată de-a avea un copil, culminând cu dispariţia lui. Şi-şi dă seama că de fapt nu ştie prea multe despre Dan, despre ce gândea şi simţea acesta, că discuţiile lor au fost mai mult de suprafaţă, că au fost mai mult ca doi colegi de apartament decât ca un cuplu sudat. În timpul acestor căutări de răspunsuri Adriana are o aventură cu Adrian, poliţistul, şi deşi se simte foarte atrasă de el vrea în primul rând să clarifice situaţia cu Dan. Întrebările care o frământă: ”Se poate mărturisi totul într-un cuplu? Cât de mult ne putem preface că totul este bine din dorinţa de-a rămâne într-un fals confort? Cât de mult putem pretinde că suntem altcineva? Cum facem faţă adevărului?” sunt de fapt şi întrebările lui Dan.

     Autoarea structurează romanul în două părţi, partea ei şi partea lui. Este incredibil cât de diferit pot vedea doi oameni aceeaşi viaţă şi asta o vedem din mărturisirea lui. Pentru el toată viaţa a fost ca o cuşcă începând de la plecarea tatălui, atitudinea mamei veşnic nemulţumită, plină de reproşuri şi geloasă pe oricine apărea în viaţă lui, încercarea de-a părea un băiat bun, apoi un tânăr încântător, întâlnirea cu Adriana, vestea că va fi tată care l-a luat prin surprindere, pentru că nu se simţea pregătit. Apoi accidentul, sentimentul de vină şi inutilitate, şi mai presus de toate încercarea de-a se împaca cu Dumnezeu şi mai ales cu sine însuşi. Toate culminând cu o evadare minuţios pregătită şi mai ales fără remuşcări, doar cu frică de-a nu fi găsit de cele două femei din fosta lui viaţă, acum când se simte liber.

      Dacă vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat cu Adriana şi Dan şi ce vor face mai departe, de ce el a ales plecarea şi cum se va derula viaţa lor citiţi cartea. Veţi găsi în ea multe lecţii de viaţă şi veţi înţelege şi cuvintele de pe coperta cărţii:

”Un bărbat şi o femeie, un cuplu. O adunare elementară, unul şi cu celălalt ar trebui să dea doi şi să se reducă, în timp, la o singură entitate complexă. Dar ce se întâmplă când lipseşte sinceritatea? Unităţile nu se adună. Doi oameni aparent aceeaşi viaţă. Dar sunt două, diferite: una a ei şi una a lui. Ca şi feţele aceleiaşi monede, aşa sunt şi poveştile celor doi despre viaţa lor împreună”.

   Şi pentru că ştiţi că-mi place poezia am citit şi câteva poezii ale autoarei şi nu mă pot abţine să nu vă scriu două care mi s-au părut mie că rezonează foarte bine cu romanul;

ÎNTREBĂRI

De ce ţi-e teamă?
De mine?
De noi?
De ce va fi?
De ce nu va fi?
De ce ar fi putut fi?
De ce a fost?
De ce n-a fost?
De mine?
De noi?
Sau de ţine?

TU 2

Prozaic sau nu,
te vreau
Aşa cum eşti,
aşa cum nu eşti,
aşa cum vei fi
şi cum nu vei fi.
Până când?
Până când nu vom mai fi.Editura Tritonic

Cartea Doi, de Tony Mott, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

“Zodiacul”este al doilea volum al seriei “Sergiu Manta”.

Zodiac, de Anamaria Ionescu-Thriller & Mystery

Editura: Tritonic

Colectia: Thriller & Mystery

Număr pagini: 186

     Anamaria Ionescu este licenţiată în drept şi realizator de emisiuni al postului Radio România Antena Satelor, scriitor, autor de proză scurtă şi romane. A debutat cu nuvela “Călătorie în familie”în rubrica “Luxul lecturii”realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul ”Atac” (2008). A mai publicat în revista literară ”Fereastră”, are apariţii literare frecvente în revista “Vatra Veche”-Târgu Mureş, laureată a concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia-Mizil cu nuvela “Confesiune”. A publicat două volume de proză scurtă: ”Camera obscură”(2009) şi “Pe cine nu laşi să moară…”(2013). În 2014 publică romanul “Nume de cod: Arkon” primul din seria mystery-thriller”Sergiu Manta”

“Zodiacul”este al doilea volum al seriei “Sergiu Manta”.

    Sergiu Manta specialist IT, soţ şi tată, cândva un om cu un rost în viaţă, dar urmărit de demonii trecutului, comite o dublă crimă, care deşi justificată în ochii lui îi apasă totuşi conştiinţa şi sufletul. Condamnat la douăzeci de ani de închisoare, este racolat de Compania B., o presupusă structură a Ministerului de Interne.
Devine un om din lumea umbrelor, un om al pericolului, un singuratic, pentru că noua lui existenţă de asasin profesionist nu-i permite nici prieteni nici familie. Iar cei de care se ataşază într-un fel sau altul de când e în Companie mor în condiţii suspecte,

    Un coleg al său, din companie, Silviu este ucis şi un poliţist deştept face legătură între moartea lui, a unui ministru, a unui fost pădurar şi a unei femei în vârstă. Modul în care au fost ucişi este asemănător şi toate victimele erau din aceeaşi localitate, Voineasa, sau avuseseră legături cu localitatea şi legături vechi între ei.
Sergiu este trimis să facă echipă cu poliţistul, tocmai pentru că unul dintre morţi era un coleg. El încearcă să-i spună cât mai puţin lui Marius-poliţistul despre el, pentru a nu-l pune în pericol, acesta având o nevastă gravidă, turcoaică din Istanbul. Cercetarea morţilor suspecte, cercetările din Voineasa duc la patronul unei crâşme, la fosta nevastă a ministrului şi au în centru o fată Amalia, fiica pădurarului şi amanta ministrului.

   Cu toate investigaţiile şi ajutorul poliţiei locale, Amalia le scapă mereu printre degete.
Marius vrea să afle mai multe despre Sergiu, dar procurorul, pe care îl roagă să cerceteze vechiul dosar, constată că acesta a dispărut din arhive şi dintr-odată se trezeşte cercetat de parchet şi reclamat într-un vechi caz.
Singura legătură dintre crime pare a fi Amalia şi curând Sergiu realizează că este cineva din Compania B., antrenată la fel de bine ca el.

   O găseşte şi află că a avut un copil cu ministrul, care e dat în grijă unei familii, că la fel ca şi cârciumarul şi fosta nevastă a ministrului este agentă a Companiei.
Toţi acţionează la ordinul unei femei, aflată în structura de conducere a Companiei, care voia să-l înlocuiască pe şeful lui Manta, având sprijinul unor membrii mai în vârstă, iar ei erau doar pioni sacrificabili în jocul lor.

    Şi lucrurile se precipită, Marius şi Amalia se omoară reciproc, iar Sergiu şi colegul lui Dragoş-IT-istul hotărăsc iniţial să-i lase pe şefi să-şi rezolve problemele.
Totuşi Dragoş vrea la un momentdat să-i spună şefului lor ce descoperise, dar când îl vede în relaţii cordiale cu presupusă rivală renunţă.

    Ce se întâmplă cu copila Amaliei, cu soţia gravidă a lui Marius şi cum se răzbună Sergiu, veţi afla doar citind cartea.
La fel ca şi “Arkon”, ”Zodiac” este o poveste despre lupte, lăcomie, trădare, ura în cadrul aceleiaşi organizaţii, despre oameni prinşi la mijloc în lupta celor mari şi trataţi cu nepăsare, ca nişte bieţi pioni, sacrificaţi pe tabla de şah a dorinţei de putereEditura Tritonic

Cartea Zodiac, de Anamaria Ionescu, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Cartea poate fi comadată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

„cât despre dreptate, nu ştiu despre cea divină, dar ştiu despre cea a oamenilor, fiindcă asta este meseria mea.”

Glasul morţilor, de Julián Sánchez

Titlul original: „La voz de los muertos”

Traducere din limba spaniolă şi note: Mariana Piroteală

Editura: ALLFA

An apariţie:2014

Număr de pagini: 415

     Pe când citim primele file ale volumului auzim un glas care ne cheamă din nou şi din nou. Pur şi simplu nu ne dă pace. Simţim cum vederea ne lasă, iar întunericul pune stăpânire pe noi. Tot ceea ce putem face este să ascultăm: strigătele domină, paşi care duc niciunde. Inima bate din ce în ce mai tare; singurul gând este că nu ne vom da bătuţi. Urmăm acest glas, avem încredere în el. Încă un pas şi încă un pas… Ce are să se întâmple dacă piere şi auzul? Vom fi singuri şi nu vom cunoaşte finalul acestei cărţi, care…nu te lasă să dormi nopţile, iar atunci când aţipeşti te trage de mânecă să termini măcar încă un capitol. Este vorba despre „Glasul morţilor” scrisă de…

    …Julián Sánchez care s-a născut la Barcelona în 1966, iar din 1993 locuieşte la San Sebastián. Pasiunile sale sunt literatura, declarând că ar avea, mai cu seamă, gusturi eclectice, şi baschetul – a fost arbitru, pentru cinci sezoane, în Liga ACB. Primul său roman este „Anticarul” (2009), iar în anul 2011 a publicat „Glasul morţilor” care este…

            …o operă bine structurată; organizată pe părti, fiecare dintre acestea prezentând fie un nou indiciu al unuia dintre cele mai dificile cazuri cu care se confruntase până atunci poliţia Barcelonei, fie un moment semnificativ al copilăriei, adolescenţei, studenţiei lui David Ossa. Cred că v-aţi dat deja seama cine este personajul principal 🙂  David este inspector. Dimineţile lui nu sunt dintre cele mai plăcute. Mai mereu îi sunt date peste cap de un apel la orele 4 ori 5 a.m. care îl anunţă că a avut loc o altă nelegiuire „apelul acela, identic cu atâtea altele primite de-a lungul a douăzeci de ani de carieră, va trasa un hotar între trecut şi prezent, va fi una dintre acele provocări care marchează o traiectorie şi creionează un destin diferit de oricare dintre cele anticipate”.

     Puţine sunt persoanele care ar face faţă unui atare stil de viaţă; David şi-a dorit o carieră în acest domeniu şi s-a dedat întru totul combaterii a ceea ce este mai „negru” în Barcelona

„Lumea e a mea. Nu mă mulţumesc să gândesc asta, ci cu adevărat o simt de fiecare dată când energia noii zile mi se revarsă pe dinăuntru”, „Ce altceva poţi face decât să te oferi vieţii cu dorinţa de a o simţi, deşi ea îţi scapă printre degete, te batjocoreşte şi apoi se joacă cu intenţiile tale? Totul ţine de atitudine. Atitudine, aptitudine, încredere, siguranţă…Totul e un vis?”.

    El nu este un simplu detectiv; David simte moartea şi îi aude vocea. Ai crede că aceasta este elementul negativ, dar iată că percepţiile ne sunt răvăşite: protagonistul o foloseşte pentru a descurca iţele cazurilor sale „acţionez pentru că nu mă pot stăpâni…eu am un „dar”, intru în mintea răufăcătorilor şi îi adulmec cum nu ar reuşi nici cel mai bun copoi, cu ajutorul acelei părţi din mine care mă face diferit de ceilalţi, un lucru înnăscut”.

    Ce s-a întâmplat de astă dată? Un cvadruplu asasinat. Poliţiştii sunt de-a dreptul terifiaţi de ceea ce au găsit într-un apartament vechi din spatele pieţei Reial: un bărbat. A fost dezmembrat, o femeie a fost spintecată şi alte două cadavre în aceeaşi situaţie. Pare un film horror fără final. David încearcă să descopere care a fost ieşirea folosită de ucigaş, dacă au fost mai mulţi implicaţi ori ba, dacă totul nu a fost decât rezultatul unei răfuieli. Memoria fotografică a acestuia cuprinde fiece colţişor, dar ceva, ceva nu se leagă. Unii consideră că ar fi vorba de ritualul vreunei secte, dar inspectorul ştie că e mai mult de atât. Deleagă sarcini echipei sale şi va pune întrebări vecinilor. Astfel, ia cunoştinţă de violenţa cu care s-au confruntat victimele pentru că strigătele nu conteneau să se oprească, iar  evenimentul s-a petrecut mult prea rapid.

    Ca cititor, te laşi repede purtat de poveste şi devii dependent, mai ales că autorul ne aruncă în faţă şi intriga romanului prin cuvintele unei bătrâne îngălbenite de vreme „Cine să fie, fiule?…Morţii care ne cheamă. Morţii care aşteptau sosirea noilor tovarăşi. Îi auzim numai noi, cei care suntem foarte aproape de sfârşit. De-aia i-am auzit numai eu…de aceea trebuia să te aştept. De aceea trebuia să vii. Numai tu te poţi lupta cu răul ăsta. ”. Autorul vrea să ne explice aceste lexeme şi ne vine în ajutor arătându-ne care a fost una dintre temerile lui David: întunericul. Când era mai mic şi se simţea lăsat pe dinafară de verişorii săi, a plecat în mină să le aducă o lampă cu gaz. Voia să le arate că este curajos şi nu doar un şoarece de bibliotecă. Bateriile lanternei s-au consumat degrabă, iar băiatul a rămas fără sprijin. A continuat să meargă prin necunoscut. Vocile celor de dincolo l-au cuprins şi i-au ghidat paşii către o prăpastie. În ultimul moment, o voce mai puternică s-a ridicat şi l-a salvat. După acestea, băiatul s-a închis, îi era teamă de noapte, de vocile care îi măcinau visele şi realitatea. A fost hipnotizat de medic să uite totul, mai puţin vocea care l-a ajutat.

     În studenţie primeşte lovituri care îl fac pe David să-şi conştientizeze darul: îşi dă seama după mirosul şi sentimentele sale că un om va muri în curând. Hotărăşte că va fi singur de atunci şi că va folosi vocile morţii împotriva ei; „Glasul morţilor” îi va fi mereu alături.

    Romanul este prezentat la persoana I. Naratorul obiectiv se schimbă de la capitol la capitol; fiecare personaj  preia acest rol pentru câteva pagini. Acţiunea se desfăşoară într-un ritm alert, verbele la perfect compus şi prezent reuşind să confere o nouă culoare operei. Descrierile spaţiale sunt minuţios realizate „un pat mare cu tăblie din plasă metalică. O saltea groasă din lână, veche, cu cel puţin două veacuri în spate. Măsuţa de noapte şi o veioză minusculă…măsuţă de lemn cu marmură, asortată cu mobila decorativă, cu oglindă, deja ca vai de lume…”. M-a impresionat modul în care acţiona „puterea” lui David „senzaţia de nelinişte a crescut simţitor, devenind aproape insuportabilă…m-am lăsat purtat de senzaţie…am deschis ochii. Mă aflam în interiorul cavoului…m-am întrebat cum am intrat”. Protagonistul este acoperit de tenebre şi trebuie să le accepte întru totul ca să descopere ucigaşul. Se va confrunta cu neîncrederea prietenilor, cu teama de amintiri şi, bineînţeles, moartea. Cine e vinovat de uciderea atâtor persoane? De ce moartea preia conturul Barcelonei şi începe jocul cu vieţile acesteia? Trebuie şi noi, dragi cititori, să urmărim o voce şi să sperăm că ne duce la ultimele pagini ale volumului lui Sánchez… „cât despre dreptate, nu ştiu despre cea divină, dar ştiu despre cea a oamenilor, fiindcă asta este meseria mea.”

Lectură placută!

Notă: 9,5/10 stilouriEditura All

Cartea Glasul morţilor de Julián Sánchez, a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Al doilea roman din seria inspectorul Evert Bäckström De la autorul bestsellerului Cazul Linda

Ucigaşul dragonului, de Leif G.W.Persson

Editura: Trei

Titlul original: Den som dödar draken

Limba originală: suedeză

Traducere de: Bogdan Perdivară

Număr pagini: 472

Anul apariţiei: 2016

Al doilea roman din seria inspectorul Evert Bäckström
De la autorul bestsellerului Cazul Linda

      Inspectorul Evert Bäckström este creația antipatică, dar incontestabil de strălucită și amuzantă a lui Leif G.W. Persson: un polițist memorabil, mizantrop, lipsit de etică și arogant, care poate transforma o scenă a crimei într-o comedie neagră, având grijă să enerveze pe aproape toată lumea.

     Când un băiat care împarte ziare găsește cadavrul unui bătrân care fusese bătut și strangulat, toată lumea crede că este vorba despre o crimă obișnuită. Dar nu și Bäckström.
Se dovedește că instinctul detectivului nu dă greș: băiatul care împarte ziare dispare, iar Bäckström rezolvă o enigmă aparent de nepătruns cu aceeași combinație de nepăsare, noroc și intuiție magistrală.

“Malițiosul inspector Evert Bäckström se întoarce și, deși greu de crezut, este figura cea mai pitorească a acestei povești.” – Euro Crime

“Evert Bäckström este un antierou fermecător.” – crimepieces.com

Ucigașul dragonului este scris într-un stil incisiv și umoristic totodată, iar Persson își trimite personajul excentric în noi aven¬turi alături de o echipă de poliție intransigentă.” – Fyens Stiftstidende

     Leif G.W. Persson este cel mai cunoscut criminalist scandinav şi un profiler renumit. Din 1991, este profesor la Academia suedeză de Poliţie şi, ca expert criminalist, analizează cazuri complicate în emisiuni TV şi în presă. Este autorul a zece romane poliţiste, trei dintre ele avându-l drept protagonist pe excentricul inspector de poliţie Evert Bäckström.

    A primit nenumărate distincţii literare, printre care The Piraten Award, The Glass Key for Best Scandinavian Crime Novel, The Swedish Academy of Crime Writers’ Award (de trei ori), The Finnish Whodunnit Society’s Annual Award for Excellence in Foreign Crime Writing, The Petrona Award for Best Scandinavian Crime Novel şi The Danish Academy of Crime Writers’ Palle Rosenkrantz Prize.

Trilogia Bäckström stă la baza unui serial TV difuzat, din ianuarie 2015, de reţeaua Fox în Statele Unite.

Sursa foto şi text:  Editura Trei

Într-un orfelinat din Oslo, un băiat în vârstă de doisprezece ani, pe nume Olav, provoacă haos. Agnes Vestavik, directoarea severă a instituției, vede ceva înspăimântator în ochii băiatului: o ură neostoită.

Moartea demonului, de Anne Holt-Editura Trei

Editura: Trei

Titlul original: Demonens Død

Traducere de: Ivona Berceanu

Număr pagini: 304

 

    Într-un orfelinat din Oslo, un băiat în vârstă de doisprezece ani, pe nume Olav, provoacă haos. Agnes Vestavik, directoarea severă a instituției, vede ceva înspăimântator în ochii băiatului: o ură neostoită.

Când Vestavik este găsită moartă în biroul său, înjunghiată în spate cu un banal cuțit de bucătărie, iar Olav e de negăsit, cazul ajunge în mâinile rebelei polițiste Hanne Wilhelmsen, recent promovată în funcția de inspector-sef în cadrul Poliției din Oslo.
Este Olav un criminal sau doar o victimă?
Și, pentru a rezolva acest caz, va putea Hanne să învețe să aibă încredere în ceilalți, nu doar în propriile instincte?

“Hanne Wilhelmsen e un Sherlock Holmes modern.” – Booklist

“Dacă vreți să vă familiarizați cu genul crime scandinav, romanul lui Anne Holt e ghidul perfect.” – Kirkus Reviews

Fost ministru al justiţiei, avocat, jurnalist de televiziune şi reporter, Anne Holt este autoarea unor serii de romane poliţiste ce au cunoscut un succes imens în ţările scandinave, fiind ulterior traduse în peste 25 de limbi.
A fost recompensată cu mai multe premii, printre care Riverton Prize şi The Norwegian Booksellers’ Prize. În 2012 a fost nominalizată la Edgar Award. De asemenea, a fost nominalizată la Shamus Award şi Macavity Award.
În octombrie 2012, lui Anne Holt i s-a acordat Great Calibre Award of Honor în Polonia pentru întreaga operă.

La Editura Trei, de aceeaşi autoare, au apărut: În spatele norilor întunecați, Fericiți cei însetați, Zeița oarbă, Doamna preşedintă, Eroare judiciară, Aşa ceva nu se întâmplă niciodată.

Sursa text şi foto: Editura Trei

O poveste surprinzătoare în doar 152 de pagini care m-a lăsat fără suflu, fără cuvinte, iar final... am închis cartea și am privit-o tăcută minute în șir.

Poștașul sună întotdeauna de două ori, de James M. Cain

Titlul original:  The Postman Always Rings Twice

Traducerea din limba engleză: Gabriel Tudorie

Editura: Paladin imprint al Grupului Editorial Art

Colecția: Paladin BLACK Pocket

Genul: Noir, ecranizare

Anul apariției: mai 2016

Nr. de pagini: 152

Nota mea: 9/10

     Dacă mă întrebai acum ceva timp (ani) dacă îmi doresc să citesc această carte, cu siguranță aș fi căutat cea mai elegantă formă să spun nu. Și deși, ca orice cititor înrăit, îmi doresc multe cărți, m-aș fi lipsit fără regrete de acest titlu. Aș fi refuzat, dar astăzi mă bucur că am reușit să citesc acest roman minunat. Un roman întunecat, o poveste de dragoste și prețul pe care este capabilă să-l plătească în numele iubirii pătimașe, arzătoare și fulgerătoare.

      În acest roman  vei întâlni, vei citi, simți și trăi alături de personaje, o iubire capabilă de sacrificiul suprem pentru a putea fi trăită. Vei fi martorul pregătirii unei lovituri care să o elibereze pe Cora din mrejele unei căsnicii fără iubire. Vei fi prezent la complicațiile și toate piedicile care apar pe drumul spre împlinirea planului perfect. Toate acestea, te țin captiv între paginile mult prea scurte ale cărții. O poveste surprinzătoare în doar 152 de pagini care m-a lăsat fără suflu, fără cuvinte, iar final… am închis cartea și am privit-o tăcută minute în șir.

   Așa cum ți-am zis nu citeam cărți din genul crime, dar am descoperit faptul că această colecție BLACK Pocket de la Paladin mă surprinde plăcut întotdeauna. Citești, simți și trăiești o poveste intensă, surprinzător de bună, într-un număr de pagini extrem de mic.

    Acest roman este numai bun dacă îți dorești să citești ceva bun, dar foarte repede, special, dar care să te lase ca la dentist, Poștașul sună întotdeauna de două ori este cartea ideală. Este numai bună pentru plajă sau excursii, căci o dai gata în câteva ore. Tu pe ea și ea pe tine.

    Dacă te aștepți să citești o carte cu și despre poștași, nu vreau să trăiești dezamăgirea vieții tale, dar să știi că nu o să găsești în nici un ungher al poveștii nici măcar un poștaș, dar vei găsi polițiști, avocați și multe secrete care încurcă și mai tare ițele poveștii.

    Nu am mai citit nimic de James M. Cain, dar acest autor scrie foarte bine și se folosește de un număr redus de personaje, pe care le implică foarte bine în tot scenariul. Fiecare are rolul său și nu riscă nici unul să plictisească cititorul – nici nu ar avea unde să se defășoare prea mult ca să mai și devină pisălogi cu ale lor caractere.

    Povestea ce se țese în puține pagini este destul de simplă: un personaj irezistibil, o femeie focoasă și un ”grec” nesuferit oferă cititorului un spectacol plin de acțiune, planuri pentru crima perfectă, o poveste de iubire ușor atipică și un final neașteptat.

    Pe scurt, Frank Chambers poposește la restaurantul lui Nicks Papadakis și se îndrăgostește de Cora, soția grecului, iar de aici problemele celor doi amanți se țin lanț. Frank oricum are o groază de secrete, dar asta nu-l împiedică să mai adauge în listă încă unul: alianța cu Cora și dorința lor de a scăpa de Nicks – totul în numele iubirii ce o simt unul pentru altul.

   Totul se întâmplă foarte repede, totul se precipită, iar cei doi pun la cale primul plan de eliminare a celui pe care îl suportă din ce în ce mai puțin.

    Ce ești capabil să faci pentru și în numele iubirii?

    Planul părea că nu are cum să dea greș, dar farsorii au devenit păpuși în mâinile destinului. Tot ce-au reușit Cora și Frank a fost să-l rănească pe cel care trebuia să moară.

    Când credeam că lucrurile se vor aranja și povestea va continua într-un ritm mai lent, lectura celui mai absent poștaș începe să se complice din nou și să devină și mai întortochiată. Vă reamintesc, toate astea se petrec în 152 de pagini mici și scurte.

    Al doilea plan de eliminare a fost mult mai bine gândit, fără vreo șansă de ratare. Totuși.. nici de această dată viața nu i-a scutit de surprize. Cora și Frank au reușit să scape de grec – și-au dus la îndeplinire  planul, dar au avut parte de ceva palpitații și momente în care erau convinși că nu vor reuși să scape de acuzații.

    S-au trădat unul pe altul, s-au certat și totul părea clar: viitorul lor părea că este în același loc – după gratii, dar nu împreună. Astfek viitorul lor împreună stagna și avea mari șanse să nu mai existe decât un trecut nefericit.

    Deși și-au adus reciproc acuzații grave și urma privarea de libertate, cei doi reușesc să fie împreună.

    Cât de mult ai risca, știind că cel de lângă tine poate oricând să te ucidă?

    Păreau mai uniți ca niciodată. Părea că de acum nimic și nimeni nu-i mai poate despărți. Viața îi unește pentru totdeauna, dar nu știa nici unul faptul că, tot viața îi va separa pentru totdeauna. Nu a bănuit nici unul că… doar unul din ei va rămâne să plătească pentru tot răul săvârșit, că doar unul va purta crucea vinovăției – una grea, dureroasă, plină de întrebări și regrete,

    Finalul te lasă cu multe întrebări, dar știi sigur un singur lucru: uneori nu ai nevoie de gratii. De cele mai multe ori, singur te condamni la închisoare pe viață, chiar dacă ești liber.

    Ți-am spus deja faptul că în această carte vei găsi secrete, crimă și tot ce mai vrei tu, dar nu vei găsi urmă de poștaș clasic.  Nu unul care aduce scrisori, facturi și colete. Există un poștaș invizibil care transmite un mesaj foarte clar: nu repeta niciodată aceeași greșeală. Dacă ai avut norocul să scapi o dată, a doua oară vei da nas în nas cu adevăratul ghinion.

   Dau cărții nota 9 doar pentru că mi-ar fi plăcut ca autorul să insiste mai mult asupra unor secvențe, dar abia aștept să vizionez ecranizarea romanului lui James M. Cain!.  Recomand cartea pentru a înțelege cum este viața, cât de imprevizibilă și surprinzătoare poate fi.

Lectură plăcută!

Editura Paladin-logoCartea Poștașul sună întotdeauna de două ori, de James M. Cain este oferită spre recenzie de către Editura Paladin. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Paladin. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Laura Apetroaie

În A cincea cupă, celebrul detectiv Sherlock Holmes se întoarce şi elucidează încă un mister

A cincea cupă, de Dan Simmons

Editura: Nemira

Titlul original:The Fifth Heart

Traducere: Ruxandra Toma

Colecţia: Suspans

Număr pagini: 736

     Povestea începe la Paris, unde Henry James vrea să se arunce în Sena. Destinul vrea însă altceva şi salvarea vine de la… Sherlock Holmes, obsedat de ideea că poate e doar o plăsmuire, nu o fiinţă în carne şi oase. În A cincea cupă, celebrul detectiv se întoarce şi elucidează încă un mister. Dispariţia lui Clover Adams, soţia unui istoric de seamă, are implicaţii greu de descâlcit…De ce şi-a înscenat Sherlock Holmes propria moarte la Cascada Reichenbach?

    Călătorie în timp, roman poliţist şi deopotrivă roman de atmosfera, cartea lui Dan Simmons pune tot rafinamentul literaturii în slujba unei poveşti ca un puzzle cu nenumărate piese. Depinde de cititor să descopere locul fiecăruia într-o imagine spectaculoasă.

Speculaţiile existenţiale ale lui Sherlock Holmes şi alambicata dinamică a două investigaţii îmbogăţesc şi conferă o mai mare complexitate unui roman care, altfel, ar fi fost doar o poveste oarecare cu Sherlock Holmes, dintre cele scrise după Arthur Conan Doyle.“ The Washington Post

Sursa foto si text: Editura Nemira

by -
15
 Indicii anatomice de Oana Stoica-Mujea

Titlul original: Indicii anatomice

Editura: Crime Scene Press

Seria Iolanda Știreanu: 1. Indicii anatomice; 2. Parfumul văduvei negre; 3. Greșelile trecutului; 4. Jucătorul; 5. Mascarada
Anul apariției: 2009, 2016
Număr pagini: 223
Gen: Polițist, Thriller psihologic
Cotație Goodreads: 4,25

      Voi ce ați spune dacă ajungând acasă, în interiorul atât de familiar, ați găsi pe masa din sufragerie câțiva trandafiri ofiliți și… o pereche de ochi sau… o ureche sau… câteva degete sau… dinți? Organe umane, bineînțeles! Criminalul nu se joacă.

      În Satu-Mare, oraș liniștit, neobișnuit cu crimele, au loc astfel de descoperiri. Stranie este și simbolistica: ochii sunt găsiți în casa unui nevăzător, urechea în casa unei femei surde, degetele, la o doamnă ce și le-a pierdut pe ale ei într-un accident, iar dinții, în casa unui domn ce și-a pierdut toți dinții ca urmare a unei gingivite. Umor negru? Ce mesaj o dori criminalul să trimită?

   În plus, „indiciile” sunt însoțite de un bilet semnat… Stelian Munteanu. Da, știu, cei care au citit cărțile lui Bogdan Hrib trebuie să fi tresărit. Și da, scriitorul român își face apariția în această carte ca personaj.

Și nu este singurul,  autoarea făcând referire la ea însăși:

„- Oana Stoica-Mujea, agresivă, i-am spus eu.

A râs. Pur și simplu a râs.

– Agresivă în scris. O fi răsfățată, crescută în puf, poate snoabă, dar nu e agresivă. Poate uneori, dar pe bună dreptate.

– Îi plac scandalurile, am plusat eu.

– Dacă ai fi fost atentă ai fi văzut că nu ea le-a pornit.

Just, m-am gândit.

– Totuși, are un mod agresiv de-a scrie și niște idei ciudate.

– Împușc-o că e scriitoare. Oana vinde povești reale ca fiind fantezie și invers. Se cheamă marketing de blog.”

    Indicii anatomice este prima carte din seria Iolanda Știreanu. Seria poartă numele detectivei Iolanda Știreanu, pentru apropiați Lala. Tânără și cu o carieră promițătoare, este țintuită în casă de o problemă psihică: agorafobia. De 2 ani de zile, Iolanda nu a mai ieșit din casa transformată în sanctuar: un apartament spațios, confortabil și mobilat după propriile nevoi. Cu o bandă de alergat și tehnologie de ultimă oră, Iolanda încearcă să țină pasul cu lumea exterioară. Colaborează în continuare cu Poliția de la distanță, prin intermediul laptopului și Internetului. Singurele persoane pe care le-a văzut față în față în acest timp sunt Carmen și Mihai, un colaborator.

       Totul se schimbă odată cu anchetarea cazului despre care am vorbit mai sus și cu intrarea în scenă a lui Bogdan Hrib, care devine mai mult decât un suspect pentru Iolanda… Să reușească el s-o ajute să depășească traumele din trecut? Pentru că așa cum probabil deja ați bănuit, în spatele agorafobiei se ascunde o serie de traume… Copilăria-calvar alături de o mamă schizofrenică, pierderea misterioasă a logodnicului în urmă cu doi ani, care se pare că a declanșat agorafobia, toate acestea își spun cuvântul.

   Pe Iolanda o ajută și prietenia pe care o leagă, în cele din urmă, cu Crina Dunca, o jurnalistă implicată în anchetă. La început, cele două nu se plac, însă lupta de aceeași parte a baricadei le unește mult.

    Un roman polițist de excepție, cu răsturnări de situație demne de un thriller hollywoodian. Ritmul este unul alert, dinamic, întâmplările se succed cu rapiditate. Cartea se citește ușor, iar acțiunea nu îți lasă timp să te plictisești.

    Mi-a plăcut foarte mult cum autoarea introduce elemente parcă desprinse din Criminal Minds: agorafobia Iolandei, schizofrenia mamei sale, sindromul Munchausen de care suferă unul dintre personaje (nu spun care, păstrez suspansul pentru final).

     Așadar, dacă vă plac romanele cu acțiune, suspans, crimă sau thrillerele psihologice, serialele polițiste gen Criminal Minds, CSI sau Profilage, trebuie neapărat să citiți Indicii anatomice. Ca și mine, veți fi captivați de la primul rând. Dar dacă aveți un stomac mai sensibil, preferând lecturile romantice, liniștite, iar thrillerele vă sperie, provocându-vă coșmaruri, poate n-ar fi o bună alegere.

   Mi-au mai plăcut stilul clar, limbajul liber, fără ocolișuri, făcând totul să pară cât mai real și natural. Poate de aceea îmi pare Iolanda atât de simpatică: o tipă dintr-o bucată, ce nu se ascunde după deget și nu se sfiește să înjure ori de câte ori o cere ocazia. Îmi aduce aminte puțin de Sofia Matei, din romanele aceluiași Bogdan Hrib. Probabil unde și ea înjură mult, eu identificându-mă cu amândouă.

   Nu pot decât s-o felicit pe autoare pentru acest roman și să sper la o ecranizare. Sunt nerăbdătoare să citesc și celelalte volume din serie, doar finalul este cât se poate de deschis!

 Citate:

„Cred că de aia îmi place Bucureștiul, pentru că lumea se înjură. Îmi place să le răspund la fel. Să arunc câte o înjurătură din aia grea, pentru că ador chipurile oamenilor.

– Cum? O domnișoară așa frumoasă înjură în asemenea hal?

– Mai du-te-n mă-ta, de parvenit cretin!”

„Era un timp în care aș fi vrut să mă apuc de scris, dar aș fi înjurat prea mult, iar cititorii s-ar fi împărțit în oripilați și înjurători profesioniști.”

„Pe voi nu vă enervează mobilele? Pe mine mă enervează cumplit. Ce simplu era cu câțiva ani în urmă, te enervai și trânteai telefonul. Chiar dacă celălalt nu era impresionat, o jumătate de oră tot îi țiuia timpanul.”

„Aerul din spital nu era cu nimic mai respirabil față de cel din morgă, dar măcar oamenii se mișcau.”

„O, da, îl invidiam. Eu nu reușeam să arunc la spate nici măcar episoadele din copilărie. Aș fi vrut să fie așa. Să pot lăsa totul în urmă, așa cum ar fi fost normal. Așa cum ar fi făcut oricine în locul meu.”      

„Aveam resentimente, nu am crezut niciodată că îi datorez prezența la înmormântare. El îmi datorase mie o copilărie normală și nu mi-o oferise. Nu aveam de gând să trec peste fobia mea față de el. Trebuia să fie ceva mai bun de atât. Poate moartea pisicii putea să mă impresioneze mai mult.”

„Adrenalina îmi curgea prin toți porii. Miroseam a frică, transpiram frică, dar nu mă dădeam la o parte. Voiam să fiu acolo, voiam să reușesc. Niciodată nu îmi dorisem cu adevărat să-mi alung frica dar, în cele din urmă, teama trebuia să dispară.”

„Nu, nu îl uram pe el, uram pe oricine încerca să se apropie de mine. De fapt, cred, mă uram pe mine.”

„Nu, nu mă amăgeam că mi-ar fi trecut fobia, că aș fi vindecată. Niciodată nu poți fi vindecat. Nimeni nu înțelege teama de-a fi atins de oameni pe lângă care treci, atins neintenționat, dar totuși atins. Cum e să auzi fiecare pas care calcă în urma ta și să te întrebi dacă cel ce își târșie picioarele nu te urmărește, de fapt, pe tine.”

„Ne naștem asasini, domnule scriitor. Toți avem gena în noi, în unii se dezvoltă, în alții nu.

– Ai omorât pe cineva? mă iscodi el.”

      Despre autoare:

     Oana Stoica-Mujea este o tânără și promițătoare scriitoare română și, bănuiesc din stilul de redactare, cu o hqdefaultcultură bogată a cărților și serialelor polițiste. Născută pe 20 mai 1981, a absolvit Facultatea de Electronică Aplicată, dar s-a reorientat în favoarea scrisului. A lucrat la Media Pro Pictures ca jurnalist și scenarist.

    A publicat mai multe cărți fantasy, crime și thriller. Romanul său fantasy Regina Elfă, din seria Dinastiile, a câștigat premiul „Cea mai bună carte pentru adolescenți a anului”, acordat de Biblioteca Județeană din Deva.

    În 2012, Indicii anatomice a devenit una dintre puținele cărți românești traduse în limba engleză (Profusion). Seria Iolanda Știreanu este continuată de Parfumul văduvei negre, Greșelile trecutului, Jucătorul, Mascarada.

       Este membru al Uniunii Scriitorilor din București, secția „Copii și Tineret”.

 

Autor: Sorina Ciocârlan

by -
9

Vânătoare de asfinţituri pe stradă 42 se referă la întâmplările trăite intens de personaj într-o călătorie în New York.

Vânătoare de asfinţituri pe Strada 42 de Bogdan Hrib

Editura: Tritonic
Număr pagini: 112

       Bogdan Hrib s-a născut în 1966, la Bucureşti. Deşi a absolvit Facultatea de Construcţii Bogdan HribCivile, nu a lucrat niciodată ca inginer. Fotograf şi jurnalist, a publicat reportaje, interviuri şi recenzii de carte, iar în 1993 a fondat Editura Tritonic. A fost consilier editorial la Crime Scene şi la Publicaţiile Flacăra. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Profesioniştilor în Relaţii Publice şi cadru didactic asociat la Facultatea de Management din cadrul SNSPA.
        De asemenea, este coordonator de proiect pentru Mystery &amp; Thriller Festival.
     A publicat mai multe romane, pe câteva şi le-a reeditat spre sfârşitul anului trecut, când a adăugat şi o carte nouă de povestiri. Toate au apărut la editura Tritonic.
     “În ceea ce priveşte arta scriitoricească, Bogdan Hrib a scris seria poliţistă Stelian Munteanu, din care fac parte volumele “Filiera grecească”, “Blestemul manuscrisului”, “Somalia, Mon Amour, “Ucideţi generalul” şi “Vânătoare de asfintituri pe Stradă 42″; “Ultima fotografie, “Terapie pentru crimă, “3+1România Noir. O antologie de povestiri mystery &amp; thriller.

      Prezentare carte:

     “Sunt cinci povestiri, una dintre ele dă numele cărţii. Cea care dă numele volumului este inedită, celelalte patru au mai apărut în urmă cu trei ani în volumul „3+1”. „Dacă nu aţi citit precedentul volum şi dacă vreţi să aflaţi ce-a mai făcut între timp Stelian Munteanu – spune autorul –, vă invit să-l răsfoiţi pe acesta. Poate vă convinge să-l cumpăraţi.”  


     Ca o primă impresie despre cartea d-lui Bogdan Hrib. Se citeşte uşor, constituie o lectură agreabilă, cursivă, pe înţelesul tuturor. Datele tehnice sunt accesibile, nu încarcă lectura, o fac, poate un pic mai specială. Cele cinci povestiri sunt fragmente scurte din viaţa personajului Stelian Munteanu scrise într-o asemenea manieră încât ai impresia că te afli alături de el şi le trăiţi împreună! Personal acest aspect eu îl numesc talent. Acestea fiind spuse, doresc să vă prezint în linii mari aceste povestiri, unele hazlii, altele terifiante şi pline de mister!
      Prima poveste intitulată Bicicleta roz începe astfel: “Această poveste nu este o reclamă şi nici nu este vreo invenţie de-a mea…Am trăit întâmplările anul trecut, prin vară, atunci când speram că toate activităţiile mele obligatorii se stinseseră şi voi putea să mă bucur în linişte de un pic de vacanţă cu Sofia. Dar nu a fost aşa.”
       Un prieten, Toni este numele lui, îl sună să vină în Copenhaga pentru a-l ajuta într-o problemă pe care el o numeşte “urgenţă”. Dă curs invitaţiei, se întâlnesc într-un bar unde el remarcă la intrarea în localul respectiv o bicicletă roz. “Chiar la intrare, lângă cele patru trepte acompaniate de o balustradă de fier forjat, o bicicletă roz stă sprijinită de zid, într-o atitudine de supremă abandonare.“
       Urgenţa pe care prietenul Toni o avea constă, de fapt într-o rugăminte, un pic jenantă, aceea de a-l ruga să îl ajute să înveţe să meargă pe bicicletă….După replici amuzante, hotărârea este luată, închiriază o bicicletă pentru el, Toni cumpără una şi încep lecţiile… Bicicleta roz devine pe parcursul povestirii, un fel de Fata Morgana, o văd, ba nu o văd, o urmăresc…Vorbind despre proprietara bicicletei dialogurile sunt cam aşa: ”Mă întreb dacă se îmbracă tot în roz…M-ai făcut curios. Parcă ziceai că eu mă uit după fete…Tu, nu eu. Mă gândeam că îţi poţi găsi jumătatea…roz! O zână blondă şi roz !” Povestea se termină cu un uşor accident, unul cade pur şi simplu de pe bicicletă, celălalt loveşte un stâlp în încercarea de a prinde….. bicicleta roz!


    A două povestire denumită “Ziua în care nu s-a întâmplat nimic”, este terifiantă. Ajuns la destinaţie, după o călătorie cu trenul din Iaşi în Bucureşti, în Gara de Nord asistă la un măcel declanşat de un bărbat înarmat  ”Ţine în fiecare mână o armă cu ţeavă scurtă. Cartuşele goale zboară dezordonat, gloanţele lovesc în plin. Urlete. Are câte un Uzi sau ceva asemănător. Duc din nou mâinile spre buzunare pipăindu-le prin haină, apoi spre centură. Nimic. A fost reflex întârziat, de a cauta o armă. Dar nu mai port armă de mult timp. N-am motiv. Nu m-a mai căutat nimeni pentru vreo aventură. Despre piraţi se fac filme, nu se mai pun bombe, războaiele au fost evitate, e criză. Şi războaiele sunt în criză. Criză şi atât. Un cuvânt tembel.” 
“O clipă, rafalele se opresc şi urletete ating paroxismul. Îl văd, stând pe mijlocul peronului – eu sunt încă ascuns după stâlp – cum aproprie armele de centură şi face două mişcări. Reîncarcă. Demenţă continuă.” Urmăriri, încercarea de a identifica persoana responsabilă şi consecinţe nefaste sunt ingredientele aceste povestiri. Finalul el, vă las să îl aflaţi d-voastră.


    Cea de-a treia povestire este surprinzătoare. Moartea unui om de cultură, ne vorbeşte despre o lansare de carte ”la care mă duc fără chef pentru că afară este caniculă“, spune autorul, lansare care se transformă într-o crimă cu premeditare, una pe care o face amicul lui, cel care îi face şi invitaţia! Stupoare, mister, sentimente amestecate şi în final multă milă.
      –“Loren, nu înţeleg. Nu am înţeles care a fost sensul, rostul…De ce?
    – De ce? Simplu, înţelegi foarte bine. Pentru ce nu am mai suportat. Pentru ce s-a umplut paharul. După douăzeci şi ceva de ani, nu am mai suportat. Cineva trebuia să le dea o lecţie. Poate se vor schimba.
     – O lecţie?! Cui ?
     – Ăstora ! Autorilor!
     – Împușcând un autor în cap la propria lansare?! Absurd!
     – Nu, corect… Eficient! Cu impact.
     – Amice, eşti nebun!”
     Finalul este surprinzător şi de impact.


    Înainte de a încheia această prezentare doresc să spun câteva cuvinte despre povestea care dă titlul aceste cărţi şi care este cea mai frumoasă dintre ele, părerea mea, desigur. Vânătoare de asfinţituri pe stradă 42 se referă la întâmplările trăite intens de personaj într-o călătorie în New York.
   “New York este un oraş uriaş. Asta e o propoziţie stupidă.“ Aşa începe povestirea, de aici încolo totul devine misterios, te lasă cu întrebări, situaţia devină incertă şi pe alocuri de necrezut. O poză făcută într-un moment de relaş poate avea consecinţe nebănuite. Nu vă spun mai mult, vă las să aflaţi singuri citind acesta povestire captivantă. Recomand cu căldură această carte şi vă doresc lectură plăcută !

Editura TritonicCartea Vânătoare de asfinţituri pe Strada 42 de Bogdan Hrib a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Iliuța Raduți

„Vreau o crimă, rosti Hercule Poirot. […] Caut o crimă și nu o găsesc.”

A treia fată de Agatha Christie-recenzie

Titlul original: Third girl
Editura: Rao
Seria Poirot
Anul apariţiei: 2013
Traducere de: Iordana Ferenț, Ștefan Ferenț
Număr pagini: 249
Gen: Polițist
Cotație Goodreads: 3,58

Vreau o crimă, rosti Hercule Poirot. […] Caut o crimă și nu o găsesc.”

Știu, pentru oricine cuvintele de mai sus par cel puțin ciudate. Însă fanii Agathei Christie sunt obișnuiți cu asemenea citate.

În acest roman, îi (re)întâlnim pe celebrul detectiv belgian Hercule Poirot și pe Ariadne Oliver, scriitoarea de romane polițiste, întotdeauna dornică să-i dea acestuia o mână de ajutor în investigații.

Totul începe când la reședința lui Hercule Poirot, în timp ce acesta își lua micul dejun, se prezintă o tânără confuză care îl anunță că a comis o crimă. De fapt, fata nu era sigură dacă omorâse sau nu pe cineva. Imediat ce Poirot își arată interesul pentru cele afirmate, rugând-o să-i dea mai multe detalii, tânăra a fugit, nu înainte de a-i spune că este prea bătrân.

Poirot este intrigat, nu numai din cauza comportamentului ciudat al tinerei, dar și pentru faptul că este considerat bătrân. El, marele Hercule Poirot, cu un ego imens, bătrân?

Discutând cu Ariadne Oliver, Poirot află că și ea o cunoscuse pe acea fată și că îi lăsase aceeași impresie ca și lui: o „Ofelie” cu părul despletit, confuză.

Ca un detectiv bun ce se respectă, Poirot nu poate trece cu vederea mărturisirea tinerei, și anume că aceasta a ucis pe cineva. Cu ajutorul scriitoarei și a propriei ingeniozități, Poirot intră în contact cu tatăl fetei, un om de afaceri foarte bogat. Fix la țanc, cum s-ar spune! Norma, fiica omului de afaceri, tocmai dispăruse. Toată lumea îl bănuiește pe iubitul fetei, un tânăr pictor extravagant, pe care familia fetei nu îl plăcea deloc și pe care doamna Oliver îl poreclește „Păunul”, datorită hainelor sale colorate. De altfel, coperta acestei ediții a cărții are pe copertă un… păun.

Și pentru a continua seria bizareriilor, se descoperă că mama vitregă a Normei este otrăvită de ceva timp cu arsenic, iar totul o indică pe fată ca autoare. Este de menționat că Norma își ura mama vitregă; tatăl le părăsise pe ea și pe mama ei pe când ea avea doar 5 ani, plecând în lume cu o femeie de care s-a despărțit la scurt timp. Deși noua soție a tatălui este altă persoană decât acea femeie din copilăria ei, Norma tot nu o poate accepta.

De unde titlul de „A treia fată”? Simplu: Norma lucra în Londra, unde locuia în timpul săptămânii, într-un apartament, cu alte două fete. „Este modul în care le place tinerelor să locuiască acum. Mai bine decât în pensiune sau la cămin. Fata principală închiriază un apartament mobilat și apoi îl subînchiriază. A doua fată este de obicei o prietenă. Apoi, dacă nu au nici o altă cunoștință, găsesc o a treia fată prin Mica Publicitate.”

Așadar, Norma revenea de obicei în weekend în afara Londrei, unde locuia familia ei. Numai că ultima dată a plecat la sfârșitul weekend-ului spre Londra, fără a ajunge la locul de muncă sau la apartamentul împărțit cu celelalte două fete. Nimeni nu mai știa nimic de ea.

Pe parcursul romanului au loc tot felul de întâmplări, obstacole menite să-i pună în încurcătură pe Hercule Poirot și Ariadne Oliver, viața acesteia din urmă fiind chiar pusă în pericol. Detectivul și scriitoarea se completează perfect în anchetă: Poirot – ordine și metodă, doamna Oliver – intuiție și imaginație. Este adevărat că doamna Oliver îl cam scoate din sărite pe Poirot cu stilul ei original, însă anumite remarci făcute de ea îi dau indici foarte bune detectivului.

Și în acest roman, autoarea ne surprinde plăcut cu umorul său tipic englezesc, cu atât mai valoros cu cât îi ironizează chiar pe… englezi. „Mereu spun că e bine să ții seama de locul unde te afli atunci când angajezi pe cineva. Cu britanicii nu dai greș.”- citat a propos de neîncrederea englezilor față de străini.

O mică observație din partea unui fan: în cartea de față, scriitoarea nu mai mănâncă mere; să i se tragă din Petrecerea de Halloween? (vezi cartea).

Despre autoare

Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase scriitoare britanice, a scris peste 70 de romane polițiste și nu numai. Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă.

 

Librex.ro

Cartea A treia fata de Agatha Christie este oferită pentru recenzie de Librăria Librex. Cartea poate fi comandată de pe Librăria Librex Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Sorina Ciorcârlan
%d bloggers like this: