Tags Posts tagged with "carti SF"

carti SF

Cinder, de Marissa Meyer-Editura Epica-recenzie

Seria: „Cronicile lunare”

Editura: Epica

An apariție: 2017

Număr de pagini: 367

   Când eram mici ne doream un viitor cu mașini care zboară, cu roboți care să ducă la îndeplinire tot ceea ce le ordonă oamenii, fără război sau boli, cu călătorii pe alte planete… Acest vis pare să ne fie pus direct pe tavă de către autoarea Marissa Meyer, dar să fie aceasta exact ceea ce ne doream? Ea creează în volum o lume a „Cenușăresei” cum nu am mai întâlnit…imaginați-vă…o cenușăreasă jumătate cyborg jumătate om și jumătate extraterestră? Un adevărat amalgam! Autoarea ne duce, într-adevăr într-un viitor, dar mult prea diferit de ceea ce ne-am fi așteptat.

   Marissa Meyer locuiește în Tacoma, Washington, cu soțul ei și cele două fiice ale lor. Este o fană înfocată a Sailor Moon și Firefly și adoră să-și aranjeze rafturile de cărți după culori. S-a îndrăgostit de basme încă de când era mică, un lucru de care nu intenționează să se plictisească niciodată. Cinder este prima carte din seria Cronicile lunare, devenită la scurt timp după apariție un bestseller New York Times. Seria mai cuprinde încă șase volume, ultimul fiind un roman grafic.

   Cinder nu este doar titlul romanului, dar și numele personajului principal: o fată care locuiește în Noul Beijing, cu 126 de ani după Al Patrulea Război Mondial când oamenii și androizii mișună pe străzile orașului, iar călătoriile pe Lună nu mai sunt realitate doar pentru astronauți. Cinder are 16 ani, este cyborg și cel mai bun mecanic din oraș. Aceasta locuiește împreună cu mama și cu surorile sale vitrege – un adevărat tipar al Cenușăresei moderne. Nu își cunoaște adevărata familie, nu își amintește nimic din copilărie, doar că a fost găsită de un bărbat și că de atunci locuiește cu soția și fiicele sale.

   Cartea se deschide cu un nou client pentru Cinder și anume prințul Kai, moștenitorul Comunității Orientale. Acesta îi cere să îi repare androidul care i se oprise din funcționare. Protagonista va accepta. Nu după mult timp Iko, androidul lui Cinder se întoarce și…izbucnește un foc nu departe de taraba acesteia. Boala de nevindecat care amenință această lume lovise din nou: încă o persoană în carantină care va muri destul de repede.

   Lumea aceasta, din păcate nu este una perfectă: există o molimă despre care se zvonește că ar fi originară de pe Lună și care ucide oamenii unul câte unul. Cinder, ca mai toți ceilalți speră că nu va fi răpusă, androizii putând fi în egală măsură afectați. Cu toate acestea, deși nu ea va fi ținta bolii, sora sa vitregă cu care se înțelegea cel mai bine va fi cea care va fi doborâtă. Din această cauză mama sa vitregă va lua o decizie pripită, considerând că vina este a lui Cinder pentru toate cele petrecute: va chema autoritățile să o ridice ca voluntară pentru testările făcute asupra androizilor în vederea descoperirii unui antidot. Fiind tutorele legal al eroinei, putea face aproape orice cu aceasta… Cinder încearcă să riposteze, dar totul este în zadar; e luată și transportată la palatul regal. Medicul va descoperi ceva foarte interesant: Cinder este imună la boală și, mai mult decât atât, este lunară. Da, lunară. O locuitoare a  Lunii care posedă puteri și care nu prea ar trebui să se uite în oglindă. I se va da voie să fie din nou mecanic, se va apropia din ce în ce mai mult de prințul Kai, aflând secrete și iar secrete. Se redescoperă mult prea târziu…pentru că apare în scenă regina cea rea din Albă-ca-Zăpada, Levana, domnitoare peste ținuturile Lunii. Lumea este la un pas de război, ițele destul de încurcate stau în mâinile unei tinere care abia dacă știe 10% din ce  și cine anume este și al unui prinț pe care sperăm că dragostea nu îl va fura atât de ușor. Nu știu ce va urma, dar cert este că m-a luat prin surprindere acest volum. Balul Cenușăresei nu prea este dorit de micuța Cinder, iar muzica va cânta nu a veselie ci…a război.

   Cartea m-a atras de la primele rânduri „în vreme ce surorile ei primiseră rochii frumoase și conduri eleganți, Cenușăreasa avea dor un combinezon murdar și o pereche de pantofi din lemn…șurubul din glezna lui Cinder ruginise”. Autoarea creează un altfel de basm cu un prinț care nu își vrea tronul și care se îndrăgostește de dușman, cu o soră bună, dar cu un viitor incert, cu o regină rea care nu se poate privi în oglindă și dorește dominarea Pământului. Puțin complicat, dar de nelăsat din mână până la ultima filă.

Lectură plăcută!!!

Notă:10/10

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Sursă imagini: pinterest.com

by -
14

Acesta este trupul meu, de Liviu Surugiu-recenzie

Editura: Tracus Arte

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 223

Gen: Proză

     Despre autor

   „Liviu Surugiu (n. 1969) a debutat în Jurnalul SF (1994). A publicat în Jurnalul SF, SuperNova, Curierul Național, Gazeta SF,  Argos,  Nautilul, CPSF,  CPSFA- Nemira și Ficțiuni.

    Acesta este trupul meu este al șaselea roman, după Imman, Atavic, Iubire și moarte pentru totdeauna, Rămășițele viselor și Eral.

   Câștigătorul unor numeroase premii literare :

   Premiul JSF-Atlantykron 1994;  Premiul de Originalitate Atlanykron1994; Premiul SuperNova 1994; Premiul Sfera 1994; Premiul pentru Nuvelă la Festivalul Vladimir Colin 1995; Premiul Quasar 1995; Premiul Radu Gyr 1995; Premiul ARSFAN 1995 la Prozitonic Buzău; Premiul Gazetei SF 2013; Finalist HBO 2013 pentru scenariu de lung metraj; Premiul pentru cel mai bun roman al anului, Romcom 2015; Locul 1 în Top 14 cărți SF 2015; Premiul III Helion 2015, Premiul Atlantykron 2016; Premiul pentru scenariu „România peste 100 de ani”, 2016; Premiul pentru cel mai bun roman al anului, Romcon 2016; Premiul pentru cel mai bun volum de proza scurtă al anului, Romcon 2016.

   Acesta este trupul meu este un volum de proza scurta, compus din cinci povestiri: Acesta este trupul meu’; O chestiune de educație; Întâlnirea; Înaintea învierii, 144.

   Ultima mea experiență cu lumea SF mi-a lăsat un gust amar și am început acest volum cu oarecare emoție. Am fost plăcut surprinsă de stilul autorului, un soft SF, în care anumite întâmplări au loc în spațiu, dar povestea din spatele genului face toți banii. Autorul îmbină genurile SF, fantasy și chiar romantic aș spune într-un mod unic, cursiv și plăcut cititorului de orice gen folosind cuvinte simple.  

   Fiecare povestire este diferită, imaginația autorului surprinzând lucruri cotidiene, aparent banale, scoase din normalitate și transformate în povești uimitoare la care nici nu te-ai fi gândit.

  Tema pe care o abordează autorul este viața, moartea, existența, iar îmbinarea religiei cu momente fantastice sau SF este cireașa de tort în acest volum de proză scurtă. O imaginație bogată în care trupul, umbrele, golurile și singurătatea se transformă în povești incredibile. Iată că Liviu Surugiu nu are nevoie de OZN-uri sau extratereștrii pentru a construi un volum excelent.

   Fiind proză scurtă țin să menționez că fiecare poveste începe , continuă și se termină într-un mod natural, fără a avea nici măcar un moment abrupt, așa cum se întâmplă câteodată la proza scurtă. Acesta este un atu important pentru care admir talentul autorului plin de naturalețe.

   Prima povestire, cea care ne oferă și titlul cărții, Acesta este trupul meu ne prezintă o expediție cerească, formată doar din preoți pe astronava Ultima Euharistie. O călătorie de cinci ani cu provizii pentru două luni. Un hiper-somn  în containerele de stază pentru echipaj în drum spre spațiul din care trebuiau să aducă un sicriu  cu un trup imens. Surprinzător sfârșitul și tot odată impresionată puterea umană de supraviețuire pusă în valoare de autor în cuvinte puține.

   O chestiune de educație  este o poveste scurtă tare, care conține și ea anumite părți sau fețe religioase. O călătorie prin Gaura de  Vierme Interstelară  prin teleportare, un caz de anchetat. Doi gemeni, o crimă în care unul e victimă și celălalt criminalul. Un secret și legăturile dintre vechi și nou prin teleportare, o familie regală la ușile unei nave spațiale.

   Întâlnirea este una dintre cele mai interesante povești . Cea despre care vorbeam când am spus că există și un oarecare romantism în acest volum. O iubire nepământeană într-un ospiciu în care o boală a ucis majoritatea „locuitorilor”, iar printr-o minune un băiat și o fată trăiesc alternativ câte o lună. Poveste lui Andrei și a Genei, care s-au îndrăgostit unul de celălalt din fotografii. Ei comunică prin scrisori lăsate zilnic , pentru fiecare zi în așteptarea adormirii sau trezirii. Aparent o dragoste imposibilă pentru că ar trebui ca unul să moara ca celălalt să trăiască. O căsătorie între un băiat mort cu o fată vie în care unul spune da în fața unui preot, locuitor al ospiciului, iar celălalt va răspunde peste o lună.

   Înaintea învierii ne spune povestea unui bărbat călcat de autobuz, care ajunge la spital fără nici o zgârietură ucide două asistente doar pentru că au deschis jaluzelele. Pedepsit cu cea mai scurtă pedeapsă, trei luni până la moartea prin injectare letală. O poveste despre singurătate, umbre, întrebări.

    144 – cea mai impresionantă dintre toate, preferata mea, dar cea mai umană și crudă. O moașă este obligată să ajute la nașterea a doi bebeluși, unul dintr-o familie importantă, iar celălalt al unei slujitoare. Să nu se afle este condamnată la moarte așteptând într-o închisoare, un avocat se preface că vrea să o ajute și-i dezvăluie că singura ei scăpare e să rămână gravidă , de fapt doar ar fi amânat execuția 9 luni de zile. Bineînțeles uită să menționeze că din punct de vedere medical el nu poate avea copii. O idee îi vine când conducerea închisorii ucide un soldat și cu ajutorul unei seringi își injectează sămânța încă vie a bărbatului și rămâne gravidă. Ea este prizonierul 143, iar copilul ei este 144. Un deținut subnutrit, slab crescut în închisoare în bătaia de joc a comandantului închisorii. La 18 ani este trimis în ocnă, unde are norocul să ajungă sub aripa unui deținut bătrân care-l învață rusa, să scrie și multe alte lucruri despre viață. Se dezvoltă muncind și evadează încercând să descopere originile lui și intră într-o aventură spațială în mijlocul unui război și al unui experiment științific.

    Sper că nu am oferit prea multe informații. Trebuie să citiți acest volum să descoperiți singuri multitudinea detaliilor și complexitatea oferită de autor în proza scurtă.

   Recomand acest volum și având în vedere că autorul e și scenarist, ar fi frumos să vedem ecranizări ale scenariilor scrise de un autor contemporan. Liviu Surugiu este unul dintre motivele pentru care ar trebui să oferim o șansă autorilor contemporani și să citim românește .

    Citate

– Nu am trimis doar astronava complet automatizată pentru că această misiune înseamnă precizie , dar și inimă. Inteligență și, în același timp, credință.”

„7 August

Gena

Azi am citit într-un colț de ziar aruncat pe biroul doctorului, că astronomii au descoperit o gaură neagră în spațiul cosmic. Se crede că ar fi vorba de o stea moartă care s-a prăbușit în sine însăși și a căpătat, astfel, într-un volum foarte mic o gravitație atât de mare încât nici lumina nu o mai poate părăsi.

M-am gândit atunci la dragoste. Iubirea e cea mai a naibii Gaură Neagră, e ca steaua aceea din spațiu: vrea totul și nu dă nimic în schimb.”

 Cartea Acesta este trupul meu, de Liviu Surugiu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

" Un nonsens, omenirea este lacomă și uitucă, de îndată ce-i dai ceva, vrea mai mult. Fiecare dintre voi vrea să fie fericit pentru altceva."

Prea mulți zei pentru un deșert, de Doina Roman-recenzie

Editura: Paralela 45

Anul publicării: 2017

Nr. Pagini: 264

Gen: SF

   Ce ai face dacă ai afla că un lucru pe care îl foloseşti ca atare provine dintr-o fiinţă umană, ba mai mult, are conştiinţă şi simte, că ar putea fi un apropiat sau cineva despre care ai auzit, sau pur şi simplu te-ai îndrăgosti de el?

„Doina Roman este un exemplu clar de autor român care reuşeşte să spargă graniţele dintre literaturi. După ce trilogia ei Pragul e pe cale să fie tradusă în Australia, Noua Zeelandă şi Cuba, Doina Roman vine cu un roman nou, de neratat pentru fanii Science-Fiction şi Fantasy. Inteligent, bine ritmat, deloc previzibil, scris într-un stil care deja poate fi identificat cu numele autoarei, Prea mulţi zei pentru un deşert este o carte care, sunt convins, va influenţa istoria SF&F românească.”- Cosmin Perţa

,,Singura speranţă a omenirii aflate la un pas de extincţie rămâne apariţia profetizată a unui conducător, un Mesia, un zeu născut prin mijloace neconvenţionale din două rase diferite, moştenind secretele unei civilizaţii străvechi, a cărei tehnologie este atât de înaintată încât în ochii profanilor seamănă cu magia.”– Rodica Bretin

                           “Prea mulți zei pentru un deșert” face lumină în dorințele omenirii.

   S-a întâmplat de multe ori să fiu surprinsă plăcut de autorii români ce scriu romane fantasy sau science fiction, probabil pentru că niciodată nu încep să citesc o carte de-a lor având prea mari așteptări. Maniera de scriere, conținutul, originalitatea, gradul de imaginație – toate aceste lucruri m-au făcut să-mi dau seama că o parte dintre ei reușesc să se ridice la nivelul scriitorilor din străinătate, ba chiar să-i depășească prin realizările lor. Iar scriitoarea Doina Roman este un astfel de exemplu. Ea nu doar că are o imaginație debordantă și talent de a crea lumi fascinante, ci reușește să transmită emoție, să transmită un anumit mesaj (de fapt, citindu-i cărțile, înseamnă să-i pătrunzi mesajul în miezul său și să-i extragi esența), să te pună în pielea personajelor, determinându-te să analizezi modul lor de gândire. Și, nu în ultimul rând, te face să îndrăgești SF-ul. Tu, cel care până atunci ai ocolit acest gen literar.

   Cine mă cunoaște, știe că îmi place să-mi depășesc zona de confort și să accept tot felul de provocări. Însă, spre marele meu necaz, mult timp nu am reușit să intru și pe acest teritoriu mai greu accesibil mie – SF-ul. De fiecare dată când deschideam un roman science fiction, aveam impresia că autorul vorbea într-o limbă străină. Între timp lucrurile s-au schimbat și am ajuns să citesc SF-uri (mai ușurele ce e drept). Iar cea care a reușit să mă facă să îndrăgesc acest gen este nimeni alta decât Doina Roman și a sa trilogie, Pragul. Novice cum eram pe atunci (de parcă acum aș fi mai “evoluată”), am confundat SF-ul cu fantasy-ul, am început lectura fără să am idei preconcepute, iar când am reușit să înțeleg cu ce am de-a face, era deja prea târziu. Pisică și Slăninuță, amuzantele personaje din carte, îmi cuceriseră sufletul. Firește că după un asemenea festin literar mi-am dorit să citesc și altceva scris de ea. Abia la “Gaudeamus”dorința mi s-a împlinit și am intrat în posesia romanului “Prea mulți zei pentru un deșert”. 

   Oamenii au privit întotdeauna o invazie extraterestră ca pe un Război al Lumilor, o înfruntare între tehnologii compatibile. Dar dacă în loc de nave cosmice, invadatorii vin din spaţiu altfel? Poate dragostea sa îmblânzească zeii unei alte specii?

   Spre marea mea bucurie, dar și spre marea mea uluială, “Prea mulți zei pentru un deșert” mi-a plăcut mai mult decât trilogia Pragul. Povestea a fost scrisă într-o asemenea manieră încât să o înțeleg cât mai bine, iar intriga și suspansul m-au ținut într-o permanentă stare de tensiune până la final (totul are un caracter imprevizibil, motiv pentru care nu știam ce se va întâmpla în următorul moment și cine va ieși învingător). Trebuie să recunosc că la început mi-a fost puțin greu să mă deprind cu o serie de denumiri de rase, specii și animale extraterestre – certesieni, glotani, lerani (rasă artificială obținută din încrucișarea om-glotan), cremoli, lesadre (iepuroide comestibile), mezderi, ranculi (canide extraterestre), petrame, wancui – însă glosarul de la finalul cărții m-a ajutat să mă deprind destul de repede cu termenii respectivi.

   De asemenea, autoarea își pune personajele în niște situații fie  hilare, fie aproape letale, așa că m-am trezit  că am niște reacții “bipolare”. Uneori zâmbeam cu gura până la urechi, alteori eram oripilată de macabrul situației. De asemenea, autoarea mi-a oferit nu una, ci trei povești de dragoste (Maximus și Lavia, Melia și Acron, Konos și Nyame), iar sufletul meu romantic a țipat de bucurie. Umorul mi s-a părut ceva mai fin, replicile puțin înțepătoare, ironice, critice, așa cum îmi place mie.

– Într-o noapte, măi băiatule, într-o noapte, tot ce era graniță cu noi, marea aceea care ne hrănea și pentru care am venit aici, ținutul Nid, au devenit deșert galben… Ține minte de la mine, într-o zi ăștia de ne-au salvat, nenorociții de glotani, o să ne dea una în cap, o să ne jupoaie. Cum te-au jupuit pe tine. De ce au venit , mă, să-i caute pe certesieni? Sunt spioni, au o misiune, să ne termine și să ia tot, tot, mă, tot ce am făcut noi mii de ani!” 

   Însă, nici romantismul, nici umorul, nu m-au împiedicat să înțeleg ideea sau mesajul transmis de autoare. Omenirea este într-o permanență nevoie de cunoaște, de evoluție. Trăim într-o lume a modernismului, a tehnologiei, în care, încă, se mai poartă războaie religioase. Fiecare credem în ceva sau încercăm să ne apărăm credința. Unii urlăm pentru creștinism, alții pentru iudaism, alții pentru islamism. Dar ce s-ar întâmpla dacă ne-am trezi pe cap cu niște extratereștrii, sau cu niște zeități, care ne-ar oferi nemurirea? Firește că nu gratis sau din mărinimie, și totul pentru un așa-zis bine universal, asta însemnând să fim exploatați, transformați în niște sclavi. Oare ce s-ar întâmpla atunci? Care ar fi consecințele?

” Un nonsens, omenirea este lacomă și uitucă, de îndată ce-i dai ceva, vrea mai mult. Fiecare dintre voi vrea să fie fericit pentru altceva.”

,,― Batjocură fără rost, vorbe, eretici! Ascultați, ascultați cum am luat-o toți razna! Aplauze și țicneală. Revolte artistice, cântece fără rost, praznice fără sfinți, bătălii fără arme, dragoste fără speranţă, semnul crucii fără credinţă, amintiri false!… Unde-i omenirea și pe cine plânge?”

   Acțiunea romanului are loc într-un viitor îndepărtat în care supraviețuitorii rasei umane trăiesc doar pe o bucată de Fâșie deșertică, aflându-se  în conflict cu două rase extraterestre – certesienii și glotanii. Se spune că glotanii ar fi fost cei care i-au apărat cândva pe oameni, dar nu se știe cât adevăr e aici, având în vedere că oamenii sunt mai degrabă exploatați, transformați în sclavi, și nu ajutați. Există totuși o profeție care spune că într-o zi va apărea un conducător, un fel de Mesia – băiatul unei lerane și al unui om – care va hotărâ soarta tuturor.

“Intai ne-au trimis un virus, așa cred, de ne-au făcut tâmpiți pe toți. Suntem niște proști, ne lăsăm călcați de două nații care, cică, vor să trăiască în pace cu noi și doar să exploateze bogățiile Fâșiei. Ce bogății măi tată, măi?! Din Ochiul Galben, ăia scot numai Femei de Lut și le trimit la dracu’ în praznic, iar noi muncim aici de ne sar capacele pentru ei. Și ce ne-am mai luptat, până la ultima picătură ne-am luptat și tot sclavi am ajuns! Îți zic eu că înfruntarea asta a fost scurtă, alții spun că a fost un măcel rece, de peste zece ani, timp în care virusul de tâmpeală ne-a părăsit, dar am luptat pe viață și pe moarte cu certesienii!” 

   Cartea e compusă din două părți. Acțiunea din prima parte se duce pe două planuri diferite – pe de-o parte urmărim peripețiile prin care trece profesorul Maximus Sardis ca să-și împlinească menirea, iar pe de altă parte, urmărim ce se întâmplă cu Melia, o lerană (jumătate om, jumătate glotan) care ajunge să se îndrăgostească de propriul ei stăpân și care se trezește într-o situație absolut bizară – rămâne însărcinată, dar nu știe cum și cu cine. Destinele celor doi se vor intersecta la un moment dat, din cauza unei buclucașe cămăși (Cămășa Ioanilor). Acțiunea din partea a doua se concentrează asupra lui Konos, cel despre care vorbește profeția, și  peripețiile prin care va trece el și prietenii săi.

     Maximus Sardis, un profesor mucalit și puțin cam zăpăcit, este bântuit de ani buni de vise ciudate. O voce misterioasă îi spunea că într-o zi va avea de îndeplinit o misiune, îl îndruma ce să facă și unde să se ducă. Ecoul din creier repeta trunchiat: Melia… calul care adună drumul… pruncul Konos. Niciodată nu vedea cine îi vorbește. De fiecare dată auzea doar glasul și vedea botul unui cal care păștea într-o poiană liniștită, alături de o herghelie pașnică.

“ Vor fi mai multe popasuri până la Mânăstire. O să simți că-ți explodează capul, poate o să-ți curgă sânge din nas, o să vezi umbre și o să încerce să te atace, poate, un certesian de foc. Lipiți-vă mai mult de cal! Nimeni nu adună drumul ca el. Îl topește în copite. Nimic și nimeni nu se poate ține după el. Nimic și nimeni nu-i poate lua urma. Nimeni pe lumea asta și în alte o sută de lumi nu are așa ceva. E mândria noastră. Ai încredere, mulțumește și roagă-te să te găsească! Și te va găsi când va fi timpul, nici mai devreme, nici mai târziu, Melia!” 

   Alteori este bântuit de vise macabre și de imaginea unui bărbat înalt cu trăsături lemnoase, gri, care ținea o sfoară groasă cu nod ca pentru spânzurătoare și îl iscodea.

“- Ai cheia? Trebuie să închizi poarta. … Tu n-ai vrut să te așezi în genunchi și să juri credință Alteei, tu trebuie să ai cheia! Încuie sau coase odată poarta aia blestemată!”

  Despre ce cheie vorbește? Cine e Alteea? Ce misiune are de îndeplinit? Ei, asta vă las pe voi să aflați. Cert e că el va intra într-o serie de încurcături din cauza lor. Mai rău e că la un moment dat se va trezi în celula de maximă securitate CIAM (Casa-Iliziilor-și-a-Morții, închisoare scufundată adânc în măruntaiele planetei, despre care se spune că, odată ajuns în ea, simțeai durerea tuturor celor închiși, chinurile execuțiilor, iluziile celor care sperau că o să scape, dar numai moartea îți era tovarăș sigur), acuzat și judecat pentru că ar fi răpit-o pe Alteea.

   Dar să ne îndreptăm atenția și spre Melia, fiica unei pământence și a lui glotan, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Ordinul Alb. Deși era o corcitură care spăla și gătea pentru toți cei din cadrul așezământului, ura să fie umilită sau considerată inferioară și spera ca într-o zi să le arate tuturor că însemna ceva. Melia știa că era frumoasă, un magnet pentru bărbați, indiferent de specie, așa că făcea eforturi să pară neinstruită, grea de cap, ca să amâne cât mai mult clipa în care va fi expediată să muncească până la epuizare undeva într-un campus. Dar clipa aia a venit. A fost pusă să lucreze cu Acron Aghios, omul de încredere a nobilimii glotane și medic legist în cadrul Laboratorului de Studiere a Leranilor și Speciilor din Lumea Nouă. Despre el se spunea că “nu există femeie cât de cât arătoasă care să lucreze cu el și pe care să n-o lase grea. Scăpau doar slutele, grasele și cel care miroseau urât, dar uneori nici slutele nu erau în siguranță”. Știa că nu va avea cum să scape ochilor lui Acron, așa că apelează la o serie de tertipuri ca să îl țină la distanță: nu se spală și își unge pielea cu untură de mezder. Însă strategia ei este dată în vileag, Acron descoperă că a fost păcălit, iar Melia așteaptă cu sentimente cam amestecate să fie pedepsită de bărbat. Dar surpriză! Acron refuză să se culce cu ea, iar asta îi ațâță orgoliul de femeie. Va încerca să îl atragă în mrejele ei, dar nimic. Oare de ce o refuză și de ce încearcă să o ajute să scape, atunci când se anunță că toate metisele ca ea vor fi eliminate și înlocuite cu altele noi? Îi e indiferentă sau nu?

 “ Visase la noaptea asta atât de mult! Îl visase pe bărbatul din fața ei gol, cu trupul lui ca piatra, cum o să-l țină în brațe și cum o să facă dragoste. Măcar o dată, măcar o dată să simtă ce înseamnă asta, să rămână cu el lipit de amintire în clipa în care va trebui să plece! Să nu plece cu sufletul gol, o străină, o corcitură pe drumuri fără viitor.”

  Și totuși un lucru uluitor se  întâmplă: Melia descoperă că e însărcinată! Știe că nu s-a culcat cu nimeni, așa că îl suspectează pe Acron că o mințise și că îi făcuse ceva, însă bărbatul e la rândul lui șocat la aflarea veștii. E convins că s-a culcat cu alt bărbat și o alungă. Cum de a rămas gravidă? Ce se va întâmpla mai departe cu ea?

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Maximus, Melia, Acron, Konos si prin ce peripeții au mai trecut. Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva fragmente.

“ – Dumnezeu este iubire. Dar noi nu-l mai avem. Lipsește de mult, tu nu vezi că bărbații în ultimul timp nu mai sunt capabili să iubească? Uită-te la mine, uită-te la alții. Ai mai văzut copii? Toți suntem singuri și sterpi și asta de vreo trezeci de ani. Femeile nostre fac copii cu glotanii. Cineva trebuie să ne izbăvească, să ne aducă iar dragostea.” 

“Copilul tău se va putea lupta cu oricine, certesieni, glotani, oameni. Cămașa asta i se va transmite la naștere, iar pruncul tău va fi cea mai curată inimă din lume. Nici măcar nu știu cum să îl apăr. Poate ne va apăra el pe noi. Dar voi încerca.”

“Nu e lanț în univers să ne lege de voi, nu e mărire pe care să o dorim și pentru care să ne lepădăm  de ei, suntem fiii și fiicele cuvântului și vrerii Lui. Și dacă acum ne târăște prin lutul său rece, e pentru că încă nu a sosit timpul. Dar eu știu, timpul va sosi!”

“Alteea poate lua multe forme, nici nu-ți dai seama unde poate să se cuibărească. S-ar putea să stai cu ea de vorbă, să dormi cu ea și să nu știi că e lângă tine.“

“Luați tot! Speranța însă nu v-o dau! Speranța care mi-a rămas este a mea și numai a mea și vine de la Creatorul nostru. Voi n-aveți niciuna! Eternitatea aia de pământ pentru care ați semnat țineți-o pentru voi!”

 

Mulțumesc autoarei Doina Roman! 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
17

Orașul Ambasadei, de China Miéville-Comunicarea: Ultima Frontieră-recenzie

Editura Paladin
Data apariției: 2014
Titlul original: Embassytown
Traducere Liviu Radu
Număr de pagini: 474

  Scriitorul britanic China Miéville își autoetichetează creațiile pe care noi le numim generic SF, ca weird fiction și curentul său literar plin de originalitate, New Weird. În multe clasificări îl găsești însă plasat la fantasy sau, mult mai motivat, la steampunk. Este bine că și-a stabilit singur apartenența, pentru că stilul din cele mai bune romane ale sale este unul eclectic, exuberant, cu idei explodând peste tot și conglomerându-se în ceva extrem de straniu și foarte extravagant.

   Nu este deloc un autor care îți ușurează vreun moment strădania de a-i înțelege universul. Te aruncă direct în Big Bang, cu evenimente fulgurând din toate direcțiile, fără să poți cuprinde pe cât de repede ți-ai dori toată panorama, toate legile lumii fantastice care germinează în jurul tău și toate motivațiile acțiunilor ce deja se succed fără răgaz. Când am citit trilogia Noul Crobuzon, primul volum, Stația Pierzaniei, mi s-a părut cam prea complicat și confuz, aproape că nu i-am putut savura povestea. De abia din al doilea, Cicatricea, culminând cu al treilea, Consiliul de Fier, când deja am prins sensul teribilei, dar atât de ineditei, malformări de worldbuilding, am putut percepe cu adevărat tot sublimul celei mai bune serii de până acum a lui Miéville.

  Romanul Orașul Ambasadei, un stand-alone premiat cu Locus în 2012, comprimă cumva același efect revelatoriu al trilogiei. În prima parte jumate’ (vreo sută de pagini) e ca și cum te-ai fi trezit brusc în viitor și ai fi deschis holovizorul sau ce s-a mai dezvoltat în materie de informare video și ai privi știrile, talk-show-urile și câteva reportaje făcute pentru cei care deja erau la curent cu evenimente importante trecute, dar ce nu s-au întâmplat încă în timpul tău. Nu e o mare problemă când schimbările sociale și culturale sunt mai simpluțe, dar, hei!, ești într-o construcție Miéville, nimic nu e vreodată simplu sau șablonard în lumile lui.

   Cu atât mai mult cu cât universul de-aici îl descoperim direct prin ochii protagonistei, Avice Benner Cho, printr-o narare la persoana întâi, cu salturi de la prezent la trecut, în copilăria acesteia sau în timpul cât a părăsit planeta Arieka, unde s-a născut, pentru o carieră spațială de cufundătoare în immer.

  Ariekeii, numiți mai respectuos Gazde, sunt locuitorii băștinași ai planetei Arieka, cei care au acceptat înființarea unei Ambasade și a unui Oraș al Ambasadei, unde mediul natural, altfel destul de aspru pentru oaspeți, este adaptat coloniștilor umani care locuiesc aici. Există curiozitate și dorință de cunoaștere între cele două specii, dar asta, contrar experienței oamenilor cu alte genuri de extratreștri/exoți nu duce la o rapidă înțelegere a culturii fiecăruia, din cauza stranietății nemaiîntâlnite a ariekeilor.

   Modul acestora de comunicare este absolut unic. Limba, pentru ei, coincide cu lumea însăși. Nu există posibilitatea de a minți pentru că e de neconceput ca vreunul să facă o afirmație care nu are corespondență în viața reală. Au nevoie de neologisme comparative pentru orice termen nou, așa că e posibil ca un cetățean uman surprins într-un eveniment excepțional să intre în limbajul local, să devină el însuși o comparație, așa cum s-a întâmplat cândva cu Avice.

   De asemenea, ariekeii se exprimă pe două voci concomitent, fiecare. Nu acordă atenție unui vorbitor singular umanoid sau unor reproduceri ale propriilor sunete cu ajutorul mașinilor. Pentru a putea intra în sfera lor de percepție este nevoie de o dualitate conversativă care să vină din aceeași minte, sau din minți foarte asemănătoare. Trucurile pe care le încearcă oamenii pentru a depăși bariera comunicațională sunt mai întâi gemenii monozigoți, apoi clonele educate special pentru a se completa reciproc în timpul unei convorbiri inter-specii, pe fondul structurii cerebrale identice.

   Există mai mulți ambasadori doppeli, care au chiar și numele formulat dual, câte o silabă pentru fiecare component al duetului: CalVin, MagDa, JazMin, JoaQuin, YlSib, EzRa.

  De la ultimul, cel sosit din afara planetei, care nu e constituit dintr-o pereche de clone ca ambasadorii locali, special formați, ci din ceea ce par două individualități complet diferite care au trecut textul stăpânirii limbajului pe baza afinității, vor începe și tulburările pe Arieka, odată cu surparea echilibrului construit cu atâta migală între oameni și ariekei, sub influența factorului extern perturbator.

Avice are în clipa când evenimentele încep să se precipite, o triplă calitate: aceea de localnic care cunoaște lumea unde s-a născut, este unul dintre puținii locuitori ai Orașului Ambasadei care a trăit în lumea exterioară, grație specializării ei, ba chiar s-a și întors cu un soț lingvist de pe altă planetă și… cea de comparație vie, acceptată de către Gazde la evenimente de felul Festivalului Minciunilor – rod al fascinației exoților pentru capacitatea oamenilor de a fabula, imagina și mistifica. Devine inevitabil ca ea să fie prinsă în mijlocul vârtejului atunci când turbulențele, pornite de la ceva atât de banal ca felul de a rosti, se amplifică.

   Din punct de vedere al descrierilor, narațiunea lui  Miéville este una a imaginilor fragmentare, ni se prezintă mereu în fugă și pe bucățele înfățișarea orașului sau a extratereștrilor, faunei și florei indigene –  niște componente de puzzle fixate pe tabloul cel mare, restul urmând să completăm fiecare dintre noi cu imaginația.

   Chiar și efectele științifico-tehnologice folosite, deși par să aibă o bază serioasă de sistematizare, nu ne sunt livrate nouă decât drept niște termeni germanici: manchmal (câteodată) este spațiul banal unde acționează legile ordinare ale fizicii, ca limita vitezei luminii – de exemplu, și immer (întotdeauna) un soi de hiperspațiu unde toate acestea sunt suspendate și se pot executa tot felul de panglicării spiralate pentru a parcurge mari distanțe din univers. Și din acest punct de vedere, Arieka e un fel de capăt de linie izolat, ea fiind o extensie a coloniei de pe Bremen, căreia-i e subordonată administrativ, și cumva la extremitatea zonei de explorare immer-iene.

   Dar, paradoxal, fușăreala asta nu vine dintr-o lipsă de profunzime în a dezvolta subiectul – îl simți acolo complet ca pe muntele de gheață de sub vârful aisbergului – ci tocmai din abundența imaginativă. Scriitorul ne ia de complici când ne trântește câte un concept schematic: “Hai, precis ați prins ideea, colorați voi mai departe, eu trebuie să va povestesc și despre obiectele de pe Arieka, care sunt toate produse prin biotehnologie și au o viață a lor, chiar dacă nu conștientă. Ca aeolii – măștile vii generatoare de oxigen. Sau despre animalele terestre translocate de coloniști care, ori prin amestec cu fauna planetară, ori din cauza influenței mediului, rămâne să va dumiriți voi, au dezvoltat anomalii morfologice și comportamentale atât de bine integrate în logica vieții de-aici. Și să vă mai spun de… “

  Orașul Ambasadei este un hard SF de o originalitate totală. Un corp astral al science fiction-ului de calitate, cu nucleu filosofic pulsatil despre forța limbajului, ambiguitatea comunicării și motiv de reflecție asupra a cât de mult putem înțelege stranietatea îndepărtată, când nu o înțelegem nici pe cea apropiată, … bine învelit într-o manta incandescentă de tensiune, intrigi, confuzie, dependență, paranoia, beligeranță și mize vitale puse în joc pe reușita unei comparații.

 

Cartea Orașul Ambasadei, de China Mieville poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

 

 

 

 „Cărțile sunt nemuritoare! O carte care nu va fi o simplă creație literară, ci un mesaj către omenire.”

Celeste-Planeta Purgatoriului, de Lucian Ciuchiță-recenzie

Titlul original: Celeste – Planeta Purgatoriului
Editura: Ștefan
Anul apariţiei: 2017
Număr pagini: 238
Gen: S.F.

   Exact așa este această carte. Dincolo de acțiune, de firul narativ și personaje, conține un mesaj către omenire. Este mai mult decât un roman S.F., povestea și genul literar fiind simple pretexte pentru a transmite ceva; un semnal de alarmă, o atenționare către oamenii din ziua de astăzi, care aleargă după câștig, după bani, fără a se mai bucura de lucruri simple; ne este înfățișată realitatea actuală, plină de non-valori și modele false, guvernată de bani și obsesia pentru aspectul material, o societate superficială, în care uităm să acordăm importanță lucrurilor cu adevărat importante, alergând după himere; uităm să petrecem timp cu cei dragi, suntem indiferenți la suferința altora, nu mai avem timp să ne delectăm cu o carte bună… Rezultatul? Societatea de azi și valorile aferente.

„Într-o Lume în care se preferă comoditatea de a accepta ideile altora, fără a face acel minim și obligatoriu efort de a îți folosi propriul creier, rațiunea era înghețată și logica ocolită sau privită cu suveran dispreț – că nimeni nu este mai fudul decât prostul.”

„A nu fi noi Centrul lumii era o remarcă deranjantă pentru cei care gândesc puțin, sau deloc, dar firească pentru alții, care, bineînțeles, o acceptau ca pe un postulat.

De ce omenirea ajunsese în acest stadiu de decădere la toate nivelurile și arăta atâta dezinteres față de cunoaștere?”

„Din păcate, visul Kysei nu putea continua pe aceleași coordonate și în viața reală, unde există cu totul alte personaje adaptate acestor vremuri: educatoare stresate în loc de zâne, motocicliști nebuni care înlocuiesc prinții de altădată și, desigur, prințese substituite de miss-uri buzate și peste tot siliconate care nu sunt nicidecum frumoase, ci chiar mai urâte decât Cruela din filmul „101 Dalmațieni”.”

„Acum, sunt supărată pentru că realizez în ce lume am trăit. O lume falsă, sub imperiul minciunii și al nonvalorii. O lume complicată și întunecată.”

„Cu cât avansați din punct de vedere tehnologic cu atât pierdeți latura spirituală. Ați uitat să iubiți, ați uitat să trăiți. Viața în marile voastre orașe este sortită eșecului, pierdeți contactul cu adevăratele valori, constant, într-o progresie geometrică.”

O carte cu substanță, cu mesaj.

   Celeste este o femeie de 32 de ani, ce locuiește la Paris, alături de soțul și fetița sa, Cesar și Kysa. Deși suferă de diabet și nu totul merge tocmai bine din punct de vedere financiar, ea este mulțumită, extrăgându-și fericirea din timpul petrecut cu familia; are o relație minunată cu soțul ei și își adoră fetița.

   Totul ia o întorsătură radicală într-o dimineață ce începuse ca oricare alta. După ce își duce fetița la grădiniță, constată că uitase să-și facă injecția obișnuită, ce avea rolul de a-i ține perfida boală în frâu. Injecția ce trebuia făcută strict la o anumită oră. Acest lucru îi provoacă o criză diabetică, începe să se simtă rău, blocată fiind în mașină. Culmea, devine tocmai victima ciclului indiferenței, oamenii din jur fiind preocupați de propriile vieți în detrimentul problemelor altora. Cu toții se comportau așa, singura vină fiind aceea de a se lăsa pradă inerției: așa cum nici ea nu observa că o bătrână nu poate trece strada, nici alții nu observau că ea era la un pas de moarte:

„Știa traseul pe de rost, dar, de fiecare dată, observa ceva nou ce o punea pe gânduri: un om căzut în colțul străzii (pe care nimeni nu-l vede!); un cățel pierdut (pe care nimeni nu-l caută!), un capac de canalizare dispărut (pe nimeni nu interesează!); o bătrână care s-a oprit în fața trecerii de pietoni și nu distinge culorile semaforului (pe care nimeni nu o ajută!) și… multe altele care scapă ochilor vigilenți ai civilizației moderne. …

Cu ochii larg deschiși, cu privirea blocată, ațintită într-un punct orb, Celeste simte că sunt ultimele ei secunde de viață, și este mai tristă ca niciodată că nimeni nu vede, că nimeni nu-i sare în ajutor, că pe nimeni nu interesează că lângă ei un suflet piere… chiar dacă se află în mijlocul orașului, înconjurată de oameni și mașini. …

Acești indivizi, cu suflet rece, se gândesc că poate este o drogată, intrată în stare de sevraj, poate o bețivă care a turnat prea puțină cafea în coniacul de dimineață, poate… și, în fond, ce îi interesează pe ei ce face ființa aia inertă din mașina ei atât de banală!?”

   Deodată, salvarea pare să vină de la o femeie înveșmântată în alb, ce o eliberează. Până să se dumirească, Celeste ajunge la o concluzie: este răpită de extratereștri. Este condusă pe planeta Atracius, din altă galaxie decât Calea Lactee. Este uimită să constate că locuitorii acelei planete au înfățișare umană, nici vorbă de imaginea cu care ne-am obișnuit din filme. În plus, sunt mult mai avansați decât pământenii în ceea ce privește știința și tehnologia, comunică telepatic, cuvintele fiind de prisos. Și culmea, nu se foloseau de această abilitate pentru a descoperi secrete  sau pentru manipulare, însă chiar mă amuzam gândindu-mă: dacă ei comunicau telepatic, nu mai puteai să înjuri pe nimeni în gând.

„Era destul de evident că „cel mai de jos” atracian era superior oricărui geniu pământean,un lucru extraordinar, căci, asta se întâmpla în oricare domeniu, adică, dacă e s-o spunem pe de-a dreptul, un singur atracian era superior cumului de inteligență al tuturor geniilor de pe Pământ.”

„Dacă mai exista vreo speranță că pământenii sunt cele mai evoluate ființe din Univers, ea mi s-a spulberat ca un balon întâlnind în cale un spin.”

Totuși, ceva le lipsește. Ceva fără de care noi n-am concepe să trăim: iubirea.

„Dar, și acum îți răspund, deodată celorlalte două întrebări ale tale, da, ne căsătorim, dar nu cunoaștem acel sentiment ce voi numiți „dragoste”. Noi nu spunem că ne „iubim” părinții, noi le spunem că le suntem „recunoscători”; noi nu folosim cuvântul „iubit” pentru cei cu care ne căsătorim sau celor cu care urmează să o facem, le spunem „prieteni de rangul întâi”; noi spunem „facem sex”, nu cum spuneți voi „facem dragoste”, fiicele sau fiii noștri nu sunt „iubite odoare” ci „fala atracienilor”.

„Da, noi, oamenii, putem să iubim și să oferim dragoste… Este în firea noastră umană să ne transmitem unii altora sentimente de iubire… De aceea suntem triști sau fericiți, în funcție de trăirile noastre… Asta înseamnă să iubești cu adevărat… să suferi, or poate să mori din dragoste…”

„Știu, am recunoscut-o, suntem departe de a fi perfecți, ba chiar unii dintre noi sunt mai aproape de imperfecțiune. … E o lume bună, e drept, dar, crede-mă! ăia de pe Pământ care nu suntem „toți la fel” știm să iubim, ceea ce se pare că voi nu știți.”

„- Celeste, spuse Kyrra pe un ton elegiac, specific unui poet obișnuit cu melancolia, eu tot nu am prea înțeles ce este dragostea? Ce simți când iubești?

   Celeste află că a fost adusă acolo cu un scop. Are o misiune de îndeplinit. O misiune ce va salva planeta Atracius de la pieire.

   Cum ar putea ea, o pământeană, să salveze o planetă cu o civilizație mult mai avansată decât a noastră? De ce au ales-o pe ea? Se va mai întoarce pe Terra? Ce se va întâmpla cu familia ei? Va reuși în misiune? Răspunsurile la toate aceste întrebări le veți afla citind cartea.

„Vezi Celeste, tu nu ești o ființă oarecare, și acesta este motivul pentru care te-am ales pe tine din miliardele de pământeni.”

„La naiba… oare ce fac acum? Cred că am înnebunit! Mă simt atrasă de un extraterestru și l-am uitat definitiv pe Cesar! Cât de mult sau mai bine zis în ce anume m-am transformat? Poate, pe Eden, numai îl stimez… ori poate mă înșel…”

„- De ce ai intrat în mintea și în gândurile mele, Eden? De ce, astfel „violată”, nu pot să te resping? De ce mă simt atrasă de tine? Și, de ce, în același timp vreau să mă opresc? De ce nu pot să plec, chiar acum, pe Pământ?”

   Așa cum am spus, acțiunea este un pretext, o metaforă pentru a accede la un sens mult mai profund. Celeste poartă cu atracienii tot felul de discuții filosofice pe mai multe subiecte, fiecare venind cu un mesaj. Dintre acestea, cel mai mult mi-a plăcut povestea puiului de elefant (veți vedea despre ce vorbesc când veți citi cartea).

„Frumoasa Celeste. Ești desigur frumoasă, dar aici, pe Atracius „frumosul” se referă la partea interioară a ființei noastre, nicidecum a aspectului exterior. Frumusețea – la voi o noțiune înșelătoare, efemeră – aici se referă la valorile spirituale pe care le acumulezi, nu la îmbrăcăminte, podoabe și tehnici de înfrumusețare.”

„Celeste, de ce voi pămîntenii trăiți cu speranța că mâine va fi o nouă zi, mai bună decât azi? De ce nu luptați pentru ca azi să fie așa cum vă doriți? Și dacă mâine începe azi?”

„Nebunul nu este întotdeauna ceea ce pare! Oare câți au fost ridiculizați și considerați „nebuni” de către voi pământenii, deși ei, prin genialitatea lor, v-au dăruit cele mai fascinante și excepționale descoperiri! … Mă rog, linia care separă un „nebun de geniu” de nebunii adevărați este destul de subțire și trebuie să fii atent ca să vezi diferența. Dacă mă gândesc mai bine la lumea voastră terestră, trebuie spus că aveți un mod ciudat de judecată și înțelegere a fenomenelor care vă înconjoară și că, de multe ori, reacționați cu sălbăticie, aroganță și ignoranță față de ce este prețios…”

   La un moment dat, acțiunea de pe o anumită planetă este folosită ca o metaforă pentru ceea ce se întâmplă pe Pământ:

„În prostia lor, populația i-a crezut și au fost de acord cu toate acțiunile militare pregătitoare, ce prevesteau un război de cotropire. Au reușit să-și instaleze scuturile „de protecție” îndreptate împotriva unui dușman imaginar.” – vă sună cunoscut?

   Observăm și o critică subtilă la adresa filmelor americane cu extratereștri, pline de clișee în ceea ce privește aspectul acestora sau lipsa atenției la detalii în modalitatea de comunicare:

„Oh, nu! Nici pomeneală de corpuri fusiforme și capete ca o pară în care plutesc doi ochi imenși și nici cu vreuna dintre speciile dizgrațioase până la oribilitate, cum sunt prezentați extratereștrii, cu predilecție, în filmele americane.”

 „Revenită în prezentul călătoriei sale, cu eforturi vizibile de exprimare, încearcă să-i abordeze din nou, mai mult prin limbajul surdo-muților decât prin cuvinte, dat fiind faptul că încercările anterioare fuseseră un eșec, extratereștrii părând a nu avea habar nici de germană, nici de franceză ori engleză – o „minune” ce nu se petrece în filmele americane S.F. în care toți galacticii sunt vorbitori de engleză. Engleza americană, nu a lui Shakespeare!”

   De asemenea, este demontată prejudecata prezentă dintotdeauna cum că extratereștrii au scopul de a ne face rău, de a face experimente pe noi sau de a ne cuceri planeta, toate aceste supoziții izvorând din proiecțiile pământenilor, care le atribuie altora modul lor de procedare:

„Noi, „extratereștrii răi”, așa cum ne numiți voi, nu vrem să vă facem nici un rău, nu dorim să vă cucerim planeta și să vă jefuim resursele. Imaginea asta este rodul imaginației bolnave a unor pământeni paranoici, care au lansat fel de fel de povești de speriat copiii, folosindu-se de „subcărți” și, mai ales de o mulțime de filme care numai acest mesaj l-au transmis: că vrem să vă distrugem civilizația! … Să bați ditamai distanța astronomică doar ca să faci rău, este o gândire pur omenească.… Ei gândesc prin prisma omului și a greșelilor lui, nu prin filtrul diferit și necunoscut al unei civilizații superioare, cel puțin din punct de vedere al științei.”

   Și sistemul de învățământ ineficient și împovărător, închistat în tipare, este adus în discuție: „Activitățile școlare pe Atracius păreau o continuare a copilăriei, nu aveau programe greoaie, abrupte, care să timoreze copiii.

Din contră, joaca făcea parte din procesul de învățământ, iar în funcție de calitățile lor cei mici erau repartizați pe clase de studiu și ateliere de creație.”

  Îmi place cum este conturat personajul Celeste, mai ales că știu cine este muza. Tot ce pot să spun este că vedeam acțiunea materializându-se în fața mea, imaginându-mi-o pe soția autorului în rolul lui Celeste.

„O deranja enorm minciuna și, desigur, lupta împotriva ei prin toate mijloacele.

Avea armele necesare, caracterul puternic și arta de a renunța la blândețea ce se manifesta în marea majoritate a situațiilor și evenimentelor din viața ei, la o fermitate nedispusă niciunui compromis.”

Despre autor:

   Lucian Ciuchiță este absolvent ASE București, membru al Asociației Dramaturgilor de Film din 1991 și a desfășurat activitatea de realizator TV între anii 1990 și 2000 pentru mai multe emisiuni, reportaje și documentare difuzate de posturi cunoscute de televiziune.

   A publicat mai multe cărți, printre care: „Oameni și Țărmuri”, „Prețul și Decizia în Afaceri”, „Căutătorul de Zimbri”, „Manual Practic de Statistică”, „Florile Binelui”, „Dispariția” (roman polițist), Insula purgatoriului(roman distopic), „Copoiul din Cardiff” http://literaturapetocuri.ro/copoiul-din-cardiff-de-lucian-ciuchita-editura-vremea.html  (roman polițist-filozofic), „Taifun în adâncuri” (thriller psihologic), „Gemenii lui Bormann” http://literaturapetocuri.ro/gemenii-lui-bormann-de-lucian-ciuchita.html  (roman istoric).

Mulţumesc autorului pentru exemplarul oferit!

Cartea poate fi comandată din Libraria Mihai Eminescu

 

by -
11

„E ciudat să fii nostalgic după ceva care în același timp a existat și nu a existat.”

    Omul care a cucerit timpul, de Elan Mastai-recenzie

 

Titlul original: All Our Wrong Todays

Editura: Litera

Colecția Buzz Books

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Vlad Pojoga

Număr pagini: 447

Gen: S.F.

   Un roman atipic, ciudățel scris și cu un subiect controversat: călătoria în timp. Recunosc că această temă m-a fascinat dintotdeauna. Cărțile și filmele cu acest subiect pur și simplu îmi dau fiori. Nu m-aș sătura niciodată să revăd „Undeva, cândva” sau „The Feeling”.

  Din păcate, tocmai autorul acestei cărți ne demontează cea mai folosită premisă atunci când vine vorba de călătoria în timp:

„Uite de ce fiecare film despre călătorii în timp pe care l-ai văzut vreodată e un megarahat – pentru că Pământul se mișcă.”

„Dacă vrei să călătorești înapoi în timp, până a doua zi Pământul ar fi într-un cu totul alt loc în spațiu. Chiar dacă ai călători în timp o secundă, Pământul de sub picioarele tale s-ar mișca aproape jumătate de kilometru. Într-o secundă.

Motivul pentru care orice film despre călătoria în timp e o prostie e că Pământul se mișcă încontinuu și pentru totdeauna. Călătorești în timp o zi, nu mai ajungi în același loc, ci ajungi în vidul spațiului cosmic.”

   Se pare că rotațiile Pământului în jurul axei sale și în jurul Soarelui fac imposibilă teleportarea în altă epocă și în același loc.

   Cartea este atipică, subiectul fiind tratat din punct de vedere științific, dar în același timp, avem de a face cu o poveste distopică.

   Tom Barren trăiește într-o lume ideală. Acțiunea se petrece în prezentul anului 2016, dar într-o realitate alternativă; o realitate diferită de ceea ce știm cu toții, mult mai avansată tehnologic.

„Dar OK, știi viitorul ăla pe care își imaginau oamenii din anii ’50 că o să-l avem? Mașini zburătoare, menajere-robot, pastile  de mâncare, teleportare, ghiozdane cu propulsie, plăci plutitoare, trotuare rulante, pistoale laser, vacanțe în spațiu și baze pe Lună. Toată tehnologia aia uluitoare, transformațională, despre care bunicii noștri credeau că e după colț. (… Totul s-a-ntâmplat, mai mult sau mai puțin, exact cum și-au imaginat ei. Nu vorbesc de viitor. Vorbesc de prezent. Azi, în anul 2016, umanitatea trăiește într-un paradis tehno-utopic al abundenței, realizărilor și miracolului.”

   Ce a făcut posibilă această schimbare? Motorul Goettreider. „11 iulie 1965 a fost punctul central al istoriei, chiar dacă nimeni n-o știa încă.”

   În realitatea alternativă din care vine Tom, a fost inventat motorul Goettreider de către savantul cu același nume, făcând posibilă călătoria în timp. Acel moment a schimbat cursul istoriei. Întreaga civilizație se raportează la momentul în care savantul Lionel Goettreider a pornit mașina.

   Acel aparat a permis susținerea aparaturilor avansate, de unde nivelul ridicat al tehnologiei. Numai că savantul a făcut o singură greșeală: n-a reușit să prevadă apariția unei radiații ce a ucis întreaga echipă câteva zile mai târziu.

   Lionel Goettreider a rămas în istorie drept omul care s-a sacrificat pentru progresul umanității. El și cei 16 martori prezenți la experiment. La școală, fiecare copil învață despre Goettreider și cei 16 martori. Despre mașinăria care a schimbat existența.

   Să revenim la personajul nostru, Tom. Este în umbra tatălui său, un om de știință ce a continuat cercetările lui Goettreider. Mama sa și-a dedicat toată viața soțului (tatăl lui Tom), sprijinindu-l și neglijându-se pe sine. Tatăl este absent, mereu preocupat de cercetările sale și își ignoră familia. Tom a trăit toată viața cu impresia că și-a dezamăgit tatăl, că nu s-a ridicat la așteptările lui.

„Viața e definită în cea mai mare parte de felul în care reacționezi la eșec. Niciodată nu am avut succes la nimic, așa că pentru mine eșecul e practic sinonim cu viața.”

„De ce m-ai făcut?

– Pentru că aveam de lucru, a zis tata, și maică-ta era singură.

Ziua aia trebuia să fie unică în istoria omenirii. Și a fost. A fost ziua în care tata a fost pentru prima dată sincer cu mine.”

   Deși scopul principal al motorului era călătoria în timp, el nu a fost folosit niciodată pentru acest lucru, ci pentru a alimenta cu energie inovațiile tehnologice. Însă momentul a sosit. Tatăl lui Tom a pregătit o echipă, din care face parte și fiul său, pentru a se întoarce la gloriosul moment al pornirii motorului. Numai că nu totul decurge cum s-a plănuit.

   Tom se îndrăgostește de colega sa de echipă, Penelope. Chiar în ziua călătoriei, Penelope află că este însărcinată, ceea ce ar da peste cap întregul protocol. La aflarea acestei vești, tatăl lui Tom anulează operațiunea mult așteptată. Nesuportând eșecul, Penelope se sinucide, dezintegrându-se la propriu particulă cu particulă. Se pare că până și metodele de sinucidere avansează tehnologic în acest univers paralel!

   Distrus, Tom își spune că nu mai are nimic de pierdut și decide să călătorească singur. Nici nu își închipuie, totuși, câte are de pierdut. Se întoarce cu 51 de ani în urmă, cu câteva minute înaintea momentului istoric de pornire a motorului.

Tocmai am devenit primul călător în timp din istorie, dar nu simt cu adevărat grandoarea momentului, pentru că încerc din răsputeri să nu vomit micul dejun din 2016 pe podeaua lui 1965.”

   Dacă ați fost atenți până acum, îmi veți ridica o întrebare. „Păi, cum pe podeaua lui 1965? Nu era vorba că atunci când călătorești în timp, nu poți ajunge în același loc?”. Corect, dar radiația tau, greșeala lui Goettrieder, nu numai că i-a ucis pe membrii echipajului, dar a permis acest lucru: să călătorești în timp, aterizând în același loc.

   Însă cum am spus mai sus, nimic nu merge așa cum a fost plănuit: se pare că Tom plecase fără o parte importantă a echipamentului, care ar fi trebuit să-i asigure imaterialitatea, pentru a nu interveni într-un fel asupra trecutului. În timpul experimentului, ceva i-a perturbat câmpul de invizibilitate, iar Goettrieder l-a văzut. Panicat, acesta a oprit din greșeală motorul și dacă nu intervenea Tom, s-ar fi produs o explozie ce ar fi ras jumătate de continent de pe fața Pământului. Cu ultima fărâmă de luciditate, Tom acționează motorul și se întoarce în prezentul anului 2016. Numai că… nimic nu mai e ce a fost!

Chiar și cu acea mică schimbare, experimentul a eșuat. Rezultatul? Lumea de astăzi, pe care o știm cu toții.

„Înțelegi? Sunt în aceeași lume în care ești și tu. Lumea în care crezi că ai fost dintotdeauna. Neinteresantă, ștearsă, neatractivă, de-abia evoluată față de 1965-ul din care tocmai am plecat.”

   Personajul nostru nu se mai numește Tom Barren, ci John Barren, este un arhitect de succes, mama sa trăiește (în cealaltă realitate alternativă murise într-un accident stupid), are propria ei carieră, iar tatăl său este profesor de fizică la universitate. În această versiune, Tom/John seamănă mai degrabă cu tatăl său din cealaltă realitate: este rece, distant, arogant, preocupat numai de carieră și de propriile succese.

   Se trezește că are și o soră, Greta, cu o personalitate războinică. O caută pe Penelope și da, o găsește, numai că… nu e aceeași Penelope, ci o variantă a ei născută cu 5 luni mai târziu. Corespondența acestui personaj mi se pare cea mai interesantă: în mare parte, ea este aceeași, dar cu unele diferențe considerabile; diferențe cauzate de genetică, ceea ce mă face să mă întreb: dacă și eu mă nășteam mai târziu cu câteva luni, cât de diferită aș fi față de acum? Aș fi avut aceleași trăsături, aceeași culoare a părului și a ochilor? Aș fi fost mai înaltă, mai slabă, mai… cum?

„Această Penelope îi semăna în anumite feluri, dar era diferită în altele. Ca și cum ar fi surori. Doar că nu sunt. Ea e o variantă genetică concepută cu cinci luni mai târziu de aceiași părinți, o combinație identică de cromozomi, cu un rezultat alternativ. Pistruii ei sunt altfel, ca o hartă a cerului de pe altă planetă. Culoarea părului, culoarea ochilor, forma bărbiei, prescripția optometrică, canalele epidermice ale amprentelor ei.”

   Interesant este faptul că unele lucruri s-au păstrat la fel ca în cealaltă realitate alternativă, ca niște ancore: tarta de lămâie preparată de mama lui Tom/John la fiecare aniversare a lui, preferința acesteia pentru literatură, interesul tatălui pentru călătoria în timp și multe altele pe care le puteți descoperi citind cartea.

   Principalul scop al lui Tom este acela de a trezi la viață vechea lume. Lumea lui avansată tehnologic. Însă pe măsură ce petrece din ce în ce mai mult timp cu familia sa și Penelope, constată că îi place mai mult această viață.

„Pe zi ce trece, mă simt din ce în ce mai puțin ca Tom. Simt că se-ntâmplă. Mă transform în el. Mă transform în John.”

   Pentru a-i convinge pe cei apropiați că spune adevărul, că nu este nebun, hotărăște să dea de urma celor prezenți în acea zi la experiment. De cei care ar fi trebuit să fie cei 16 martori și chiar de Lionel Goettrieder.

Va reuși Tom să refacă vechea lume?  Nu puteți afla decât citind…

   Deși la început s-ar putea să vi se pară acțiunea prea lentă iar stilul cam încâlcit, nu renunțați! Abia după partea a doua devine mai interesant, iar finalul este pur și simplu epic! Totul se accelerează, suspansul e la el acasă, răsturnări de situație la tot pasul, nu mai lași cartea din mână și ajungi la concluzia că a călători în timp e foarte periculos. De ce? N-ai idee câte poți schimba, și nu în bine, astfel încât deși mă pasionează acest subiect, m-am trezit bucurându-mă că nu se poate călători în timp. Vă vine să credeți?

„N-ai nevoie de călătorii în timp ca să zdrobești o lume. Dar te ajută.”

„Și călătoria în timp n-o să facă nimic mai bun. O să facă totul și mai rău.”

Iar odată ajunși la final, veți descoperi o idee originală, pe care nici eu n-am bănuit-o. E, doar nu vreți să v-o spun acum!

   Totodată,  mi-a plăcut evoluția personajului principal. La început, Tom este imatur, rezultat al lipsei de atenție și afecțiune din partea părinților; nu a făcut nimic de seamă în viață, a stat mereu în umbra tatălui său. La sfârșitul romanului cunoaștem un altfel de Tom: matur, responsabil. Așadar, cred că putem vorbi de un bildungsroman.

   „Omul care a cucerit timpul” vorbește, chiar dacă la prima vedere nu pare, despre alegeri, posibilități și consecințe. „Ce ar fi fost dacă aș fi procedat așa?”. „Dacă în loc de asta aș fi făcut altceva, care ar fi fost consecințele?”. Sunt sigură că fiecare dintre noi și-a pus măcar o dată aceste întrebări.

Citate:

 „E ciudat să fii nostalgic după ceva care în același timp a existat și nu a existat.”

„O mașină care nu e folosită niciodată e ca un copil care nu se naște niciodată.”

„OK, zice ea, dar dacă fiecare idee creativă pe care o are cineva e împrumutată inconștient din experiențele persoanei dintr-o altă realitate? Poate că toate ideile sunt plagiate fără ca noi să știm asta, pentru că ne vin printr-un fel de patinaj criptic și imposibil de demonstrat al realității?”

„Dacă tu crezi într-o serie de lucruri, dar niciodată nu acționezi conform acelor crezuri, ele nu contează.”

„Lumea nu ne-a fost dată ca s-o controlăm. Ne-am amăgit pe noi înșine că putem s-o controlăm. Dar nu putem! De fapt, toate încercările noastre de a o controla au adus viața de pe planetă mai aproape de dispariție.”

„Inima omului este la fel de complexă și de dificilă ca problemele spinoase de fizică pe care a încercat să le rezolve toată viața ei. Mai grele, de fapt, pentru că fizica are soluții, iar inima are numai întrebări. A zis că în comparație cu iubirea, fizica era o ușurare.”

„Așa descoperi cu adevărat un om. Nu prin succes. Nu prin rezultat. Prin luptă.”

„Faptul de a călători în timp nu e o modalitate de a repara greșelile. Ci una de a face greșeli și mai mari.”

„Mă încălzește gândul că poate nicio idee nu se pierde. Pur și simplu așteaptă undeva într-un vârtej pentru ca altcineva să se gândească la ea.”

„Poate că e prea târziu pentru noi și tot ce putem să facem e să creștem o generație mai puțin captivă în vise depășite, liberă să-și imagineze… altceva. (…) Avem nevoie de un nou viitor.”

 Despre autor:

   Elan Mastai este un scriitor și scenarist canadian. Printre filmele ale căror scenarii îi poartă semnătura se numără: „Ce dacă?” („What if”) – cu Daniel Radcliffe și pentru care a câștigat Premiul Canadian Screen pentru cel mai bun scenariu adaptat; „Samariteanul” („The Samaritan”), „Misterele Întunericului” („Alone in the Dark”), „MVP: Most Verticale Primate”, Sk8 Life”.

   „Omul care a cucerit timpul” este primul său roman, inspirat, după cum a declarat, din revistele SF din anii 1950 ale bunicilor. „Colecția lor de antologii e acum pe un raft, lângă masa la care am scris cartea asta. Chiar și acum, uneori mă mai uit la coperte.” – autorul

 

Cartea Omul care a cucerit timpul, de Elan Mastai poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

,,Când se sfârșise timpul şi lumea îşi pierduse memoria, iar omul care fusese odată dispăruse din vedere ca o navă ce se îndepărtează în zare..."

Transformarea, de Justin Cronin-“Când vocile suave amuţesc…”

Editura Nemira
Colecţia Nautilus
Data apariţiei: 2017
Titlul original: The Passage
Traducători: Ştefan Ghidoveanu, Cristina Ghidoveanu, Andreea Florescu
Număr volume: 2
Număr de pagini: 488 + 560

   Nici nu ştiu din ce sursă de informare sau zvon amical mi s-a impus ideea că romanul Transformarea – primul dintr-o trilogie (la Nemira apărut în două volume zdrăvenele ce arată superb) este un fel de Războiul Z cu vampiri în loc de zombi. Poţi păstra aceeași comparaţie şi după ce l-ai citit, mai ales pentru numărul mare de personaje şi atmosfera din a doua sa parte, dar seria lui Cronin începe cu mult înaintea şi merge mult mai în profunzimea crizei planetare din lumea sa. Evenimentele se cumulează ca în cele mai bune povești ale lui Stephen King, încet, pas cu pas, adunând la un loc multele personaje prezentate aparent fără legătură şi împletindu-le acţiunile înspre un punct magnetic ce reprezintă o primejdie tot mai clar definibilă.

   Chiar dacă  suntem într-un viitor foarte apropiat, doar cu ceva mai multe războaie şi atentate, unde oamenii au la marginea societăţii aceleaşi probleme familiale dickensiene dintotdeauna, începi să percepi indicii despre diferenţele  imperceptibile care dau tonalitatea mai altfel a acestui univers. Unele ultimative, încă dinainte de contactul cu ameninţarea principală – amintiri reprimate, vise, premoniţii şi manifestări telepatice stranii par să prevestească o schimbare dramatică în textura existenţei.

 

   În abundența junglei boliviene, profesorul Jonas Lear face o descoperire menită să schimbe pentru totdeauna destinul umanităţii: un virus transmis de lilieci, care îmbunătăţeşte temporar condiţia umană, permiţând vindecarea de boli incurabile, întărirea organismului şi oprirea îmbătrânirii. Din păcate, expunerea la el este deocamdată letală, provocând febră hemoragică, odată trecută etapa ameliorării temporare, aşa că este nevoie în continuare de experimente pentru a extrage numai partea bună a molipsirii. Armata preia frâiele experimentelor genetice în ideea transformării oamenilor, mai înainte de orice, în soldaţi perfecţi, care se vindecă uşor, se recuperează rapid şi se întorc la luptă. Pentru a se realiza asta se pregăteşte o baza secretă în Colorado şi se hotărăşte începerea experimentelor pe condamnaţi la moarte sustraşi de FBI din sistemul penitenciar înainte de execuţie.

   Agentul FBI,  Brad Wolgast, este printre cei însărcinaţi să colecteze deținuţii pentru Proiectul NOE – aşa cum a fost botezat experimentul, cu referire la vârsta matusalemică a personajului biblic. Cel mai uşor este să culegi vinovaţii, dar ce resorturi ale conştiinţei se activează într-o minte de tată care şi-a pierdut fiica, atunci când trebuie să trimită înspre experimentele despre natura cărora are deja o vagă idee, nevinovăţie pură? Şi nu doar pe vreunul dintre osândiţi, acuzat pe nedrept, cum este Anthony Carter, dar şi o fetiţă. O fetiţă părăsită de mamă în cadrul unei comunităţi monahale.

   De fapt, cu micuţa Amy Harper Bellafonte începe şi se dezvoltă această saga. Prin tribulaţii ale decăderii umane, aproape clasice, trece mama ei, dând greş în viaţă, fiind bătută de tatăl-iubit-întreţinut de care reuşeşte cu greu până la urmă să scape, dată afară de la serviciu, ajungând să se prostitueze în camere sordide de motel, cu Amy închisă în baie şi dormind în cadă, chiar ucigând la un moment dat un client în legitimă apărare şi fiind de aceea nevoită să-şi părăsească copila.

   Afectată de toate acestea, Amy ajunge o fiinţă tăcută şi ciudată, totuşi până la urmă o fetiţă dulce pe care toţi simt nevoia să o protejeze, de la surorile mănăstirii, unde a fost părăsită, şi persoanele întâlnite întâmplător, până la agentul FBI trimis să o răpească.

   Doisprezece sunt condamnaţii pe care încep experimentele înfiorătoare ce presupun multă durere şi dezumanizare completă, a treisprezecea ar trebui să fie nevinovata Amy, dacă mustrările de conştiinţă ale agentului Brad Wolgast nu vor duce la întreruperea planurilor scelerate ale cercetătorilor.

   Prima parte a cărţii este un thriller captivant, cu puţine elemente fantastice. Fiecare personaj este urmărit individualizat, cu trecut şi prezent, lumea încă nu s-a îndepărtat prea mult de cea de acum şi situaţiile prin care trec protagoniştii sunt mai mult cele ale unui roman de suspans, un pic polițist, actual, sau, aşa cum am mai remarcat, unul în stil Stephen King – din cele ale lui în care elementul horror se manifestă mai târzior şi doar tremură mult timp neclar într-un colţ al scenei în timp ce problemele realităţii cotidiene se precipită, distrăgând atenţia.

   O amalgamare de evenimente şi trăiri interioare care produce în fiecare dintre protagonişti mici transformări ce o preced sau o prefigurează pe cea mare:

Când se sfârșise timpul şi lumea îşi pierduse memoria, iar omul care fusese odată dispăruse din vedere ca o navă ce se îndepărtează în zare, dând ocol pământului cu viaţa lui cea veche ascunsă în cală; când stelele rotitoare priviseră în jos la nimic, iar luna pe arcul ei nu-şi mai amintea numele lui şi nu mai rămăsese decât uriaşa mare de foame pe care plutea la nesfârşit – înăuntrul lui, în cel mai adânc cotlon, încă se mai află ceva: un an. Muntele, anotimpurile ce se schimbau şi Amy. Amy şi Anul lui Zero.”

   A doua parte, care este un vast fragment de operă post-apocaliptică, începe odată cu finalul previzibil apocaliptic, dar nu mai puţin tulburător, al primei, după ce acei doisprezece virali au evadat împrăștiind molima, la foarte mulţi ani distanţă, când deja lumea arată cu totul altfel.

   Singura şansă a umanităţii este acum Amy a cărei inoculare simbiotică a transformat-o în unica forţă ce poate face faţă “vampirilor”, având capacităţile acestora, dar fără a contracta şi toate efectele secundare negative pe care le-au suferit ei.

   Cei cu care are de dat lupta pentru viitorul omenirii sunt de-acum creaturi monstruoase şi însetate de sânge, propagatori ai terorii şi ai distrugerii, care nu mai lasă celor ce încă au scăpat de molipsirea vampirească decât perspectiva unei lupte interminabile, o viaţă trăită sub ameninţarea contaminării prin contactul cu inamicul şi al morţii care a ajuns preferabilă vieţii asediate sau monstruoase.

 

   Destinul ultimilor supravieţuitori din Colonia protejată de Ziduri depinde de felul cum e apărată de Paznici, dar şi de fiecare dintre membrii familiilor rămase în viaţă, rezistenţa lor disperată constituindu-se într-o veritabilă cronică a eroismului uman.

  Avem alte personaje, de alt gen, adaptate noii epoci întunecate, saga relansându-se pe noi traiectorii, de-acolo unde alte poveşti pre-apocaliptice se termină sau cele post-apocaliptice încep ezitant, fără o istorie explicativă în spate. Acum teroarea este palpabilă şi atmosfera de totul e pierdut, grea, dar speranţa că se mai poate salva măcar ce a rămas este luminiţa din capătul abisului care însufleţeşte şi încarcă cu determinare luptătorii împotriva tenebrelor.

   Justin Cronin are talentul de a crea într-o lume SF&F personaje perfect realiste, parcă desprinse din cotidianul mainstream, pe care le prezintă exhaustiv, dar fără să te obosească nicio clipă prin divagaţiile despre devenirea şi traiectorile lor până în punctul  în care le-ai întâlnit. Talent dublat de priceperea aproape tachinatoare de a te ţine suspendat de un fir subţire, cu răsuflarea tăiată în aşteptarea deznodământului sau rezolvării unui moment palpitant.

 

  O carte mare, şi la propriu şi la figurat, pe care ţi-o doreşti şi mai groasă, cu şi mai multe volume, la cât de bine reuşeşte să te prindă în fiecare etapă a deversării ei imaginative fantastice şi înfiorătoare.

Trilogia completă arată astfel:

The Passage (2010) – Transformarea (Nemira, 2017)

The Twelve (2012)

The City of Mirrors (2016)

 

 

Cartea Transformarea, de Justin Cronin poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
13

Contact, de Carl Sagan-Editura Nemira-recenzie

Editura Nemira, 2017
Colecția Nautilus
Titlu original: Contact, 1985
Nr. pagini: 496
Traducere de Radu Pavel Gheorghiţă

   “Este prima dată când cineva, oricine, este  în stare să caute ființe extraterestre. Tu ai făcut un detector cu care se pot căuta alte civilizații pe planetele a milioane de alte sisteme solare. Nimeni nu garantează reușita. Dar ai putea să găsești o problemă mai importantă decât asta? Închipuiește-ți că ei sunt acolo și ne transmit semnale, iar pe Pământ nimeni nu-i ascultă. Ar fi ca o farsă, o glumă proastă. Dacă am fi capabili să ascultăm și nu am face-o, nu ți-ar fi rușine de civilizația noastră?”

   În anii ’85-’90, populația lumii devenea din ce în ce mai receptivă la posibilele contacte cu lumea extraterestră, aprinzând imaginația multor scriitori și scenariști. În 1885, scriitorul științific și astronomul Carl Sagan publica Contact, o poveste profetică despre mesajele venite din spațiu, autorul însuși urmărind ani de-a rândul semnalele sonore.

   În primele capitole ale romanului, autorul face o analiză a copilăriei personajului principal, Eleonor Arroway, și descoperim o fetiță precoce, marcată de moartea tatălui și de prezența unuia vitreg, pe care îl respinge în mod constant, refugiindu-se în mirajul cerului înstelat. După susținerea tezei de doctorat, la finele anilor ’90, Ellie conduce programul de cercetare Argus, iar singura extravaganță pe care și-o permite o reprezintă călătoriile singuratice la volanul unui Thunderbird din 1957 decapotabil.

 

De-a lungul anilor, a ajuns să cunoască fiecare orășel prăfuit, fiecare culme și văioagă și aproape pe toți agenții de circulație de la sud-vest de New Mexico.

   Ellie este un astronom obsedat de SETI (căutarea ființelor extraterestre, printr-un proces de supraveghere obișnuită, monotonă a radioactivității din spațiu), fără viață personală și care luptă să-și croiască drum într-o lume a oamenilor de știință în majoritate bărbați. Ziua în care prin zgomotul banal al spațiului extraterestru apar sunete noi, repetitive, îi schimbă radical viața. Semnalul din spațiu, contestat inițial deoarece conținea prima înregistrare tv din Germania nazistă, în 1936, când Adolf Hitler ura întregii lumi bun venit în patria germană cu ocazia deschiderii oficiale a Jocurilor Olimpice, este, de fapt, un mesaj încifrat venit de pe steaua Vega și conține planurile construirii unei mașini ce va putea trimite cinci oameni în spațiu. Însă lupta împotriva sexismului în știință continuă, deoarece Ellie își dorește să facă parte din echipa Celor Cinci.

   Cu profund interes am urmărit-o pe Ellie pe tot parcursul romanului; un personaj special, un alter ego feminin al autorului, singurul puternic individualizat, portretele celorlalte personaje fiind lăsate într-un con de umbră.

  

Din tot grupul lor, al numiților Celor Cinci, Ellie era singura în poziția de astronom observator, chiar dacă specializarea ei nu ținea exact de domeniul opticii. Iar ea simțea că era datoare să culeagă cât mai multe informații era omenește posibil, atât în călătoriile lor prin tunele, cât și în continuumul spațio-temporal cu patru dimensiuni, cel obișnuit, în care pătrundeau periodic cu Mașina.

   În conturarea personalității ei, Sagan se dovedește un maestru: deșteaptă, ambițioasă, Ellie excelează ca om de știință, descoperă adevăruri absolute pentru omenire, își clădește întreaga carieră încercând să intre în contact cu cei mai îndepărtați străini dintre toți străinii și încearcă să demonteze miturile creaționiste. Însă, în viața reală, cea pământească, abia dacă intră în vorbă cu cineva și nu este în stare să-și descopere propriul adevăr – trecutul ei, ceea ce îi oferea stabilitate, se dovedește o minciună.

   Întreaga ei viață cercetase universul, dar scăpase din vedere cel mai clar mesaj: pentru creaturile mărunte, așa cum suntem noi, nemărginirea poate fi îndurată numai prin iubire.

   Contact pune în discuție și relația dintre știință și religie; fiecare capitol al celor trei părți (Mesajul, Mașina și Galaxia) este precedat de citate de inspirație religioasă.

   

Că noile erezii se vor ivi pe fața pământului o știm din profeția lui Hristos, dar nu cunoaștem nicio prezicere care să spună că trebuie să le nimicim pe cele vechi. (Thomas Browne, Religio Medici, I, 8, 1642)


    Discuții pe această temă se poartă și între personaje, precum și despre posibilitatea implicării divine în proiectul vegan, ca experiment.

  

–«Deus ex machina»? La asta te gândești? Îți închipui cumva că în cele din urmă zeii s-au milostivit de noi și ne-au trimis Mașina?
–Mai degrabă la ceva gen «Machina ex deo» sau cum o suna mai bine în latină. Nu, eu nu cred că omenirea este un experiment. Cred că noi suntem singurii care ne supraveghem, că stăm pe o planetă care nu interesează pe nimeni altcineva, într-un loc în care nimeni nu s-a deranjat să intervină vreodată.

    Finalul romanului poartă Semnătura Creatorului:

    “Tronând deasupra oamenilor, a zeilor și a demonilor, asimilându-i pe Supraveghetori și pe constructorii tunelelor, există o inteligență care precede universul.
   Cercul se închisese.
    Ellie găsise ceea ce căuta.”

   Notă:

    După afirmațiile lui Carl Sagan, romanul s-a născut dintr-un proiect pentru un film artistic, care a apărut în 1997, la un an de la moartea sa, cu Jodie Foster în rolul lui Ellie. Însă, între cele două „scenarii” există diferențe majore. De exemplu, în roman, mama lui Ellie este singura ei rudă în viață, pe când în film, aceasta murise la nașterea fetiței. Tot în film, Ellie este singura care pleacă în călătoria interstelară. Detaliile științifice cu terminologie specifică ocupă un loc important în economia volumului, iar în film se apropie de limbajul standard. Totuși, unele secvențe și replici sunt identice, fapt ce sugerează implicarea autorului și în adaptarea scenografică.

 Cartea Contact de Carl Sagan a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Driza surprinde cu o claritate uimitoare lupta dintre om și android (… Cartea ei este un must-read.“ Deseret News

Mila 2.0: Trădarea, de Debra Driza

Titlul original: Mila 2.0: Renegade

Traducere din limba engleză: Dorina Tătăran

Editura: Nemira

Colecția: Young Adult

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 368

    Debra Driza este membru al grupului de bloggeri Bookanistas, dedicat literaturii pentru adolescenți. În vreme ce lucra ca terapeut, a descoperit că e mult mai plăcut să-și tortureze personajele. În prezent locuiește în California împreună cu soțul, cei doi copii și un câine din rasa rhodesian ridgeback. Mila 2.0 este primul ei roman. O puteți vizita online la debradriza.com.

„Driza surprinde cu o claritate uimitoare lupta dintre om și android (… Cartea ei este un must-read.“ Deseret News

     Cu câteva luni în urmă mă delectam cu primul volum al seriei “Mila 2.0”, trăiam la intensitate maximă cele scrise și rămâneam cu întrebări despre cum vor evolua lucrurile în continuare. Am așteptat ceva timp, însă a meritat pe deplin. Mi-a făcut mare plăcere să revin în lumea creată de Debra Driza, o lume identică cu a noastră, dar care ascunde secrete incredibile. Mi-a fost dor de scriitura lejeră și reconfortantă a autoarei, de poveste, de Mila, de tot.

      Acum, după ce am mai parcurs un volum, nu pot să afirm decât că sunt profund impresionat și dornic de mai mult. Îți este imposibil să te plictisești de această poveste, nelipsită de aventură, de suspans și de un strop de romance. O picătură ce valorează cât un ocean întreg. Subiectul dezvoltat în această carte, deși aparent utopic, te pune pe gânduri. Nu știm ce ne așteaptă în viitor, androizi precum Mila e posibil să-i întâlnim peste tot: pe stradă, în magazine, la plajă. Asemenea aventuri ar putea fi prezente la ordinea zilei. Nu degeaba se spune că omul își poate imagina doar ceea ce poate realiza. În aceste condiții, literatura SF este mai mult decât pare, o proiecție a unui viitor diferit.

    Celor care nu au citit primul volum (și cărora le recomand să se revanșeze curând) vă spun doar atât: Mila, o fată aparent normală, descoperă că este un android și că tot ceea ce știa despre ea este o minciună. Amintirile, trăirile, sentimentele nu îi aparțin. Ea este doar un robot ultraperformant, un prototip, un experiment, pe care armata americană l-ar putea folosi în misiuni mai mult sau mai puțin periculoase. Nicole, bioinginerul care a creat-o în laborator și căreia îi spunea “mamă”, a murit, iar ea, Mila, a rămas singură, nevoită să fugă, să se ascundă de generalul Holland și de toți cei care-i  vor răul.

,,Mama. Sângerând, după ce fusese împușcată la ordinul lui Holland, de către unul dintre oamenii lui. Durerea provocată de pierdere mi s-a răsucit în piept și aproape că m-am chircit, amintindu-mi că mama nu mai era. Moartă. Ucisă de un nebun, sub pretextul că își apăra țara. Nu aveam să-i mai văd niciodată zâmbetul. Niciodată nu aveam să îi mai aud vocea. Niciodată nu aveam să îi mai spun că o iubesc.”

    În a doua parte a istoriei, Mila se află în Virginia Beach alături de Hunter, singurul pe care mai poate conta. Se simte tot mai atrasă de acest băiat chipeș care a venit aici din celălalt capăt al Americii numai și numai pentru ea. Petrec momente unice, totul pare desprins dintr-o poveste în care ea este doar o adolescentă îndrăgostită. Adevărul este mai crunt decât atât. Și îi este atât de greu  să-și accepte identitatea, darămite să i-o împărtășească și lui Hunter.

   

  ,,Am închis ochii, uitând de câte ori ne învârtisem, uitând totul, în afară de cât de aproape eram de el. Seara aceea era specială, o amintire reală și doar a mea. Nimeni nu avea să-mi ia acel moment. Niciodată. Un alt motiv pentru care nu eram sigură că puteam să îl las să plece. M-a făcut să îmi doresc o viață pe care să vreau să mi-o amintesc.”

   Mila descoperă că poza sa a apărut în ziare, pe internet. Este căutată de poliție, fiind considerată vinovată de moartea lui Nicole. Trebuie să-l găsească pe un anume Richard Grady, singurul care o poate ajuta în acest moment. Astfel, pornește împreună cu Hunter, care nu știe adevăratul scop al căutărilor, într-o aventură la sfârșitul căreia nimic nu va mai fi la fel. Călătoresc  cu mașina până în statul Tennessee și sunt găzduiți de acest vechi amic de-al lui Nicole într-o casă cu un complicat sistem de securitate.

   Richard îi strecoară în suflet o urmă de îndoială în privința lui Hunter. Iar ceea ce descoperă mai târziu o cutremură: în tot acest timp mașina lui a fost ținută sub supraveghere. Cel mai probabil, Hunter face parte din Vita Obscura. Gruparea care vrea s-o dezmembreze și să-i fure tehnologia. Anumite lucruri sunt mai clare decât oricând…

    Rănită de trădarea lui Hunter, Mila se vede nevoită să-și continue drumul, pentru a afla și alte răspunsuri. Nu ezită nici măcar o clipă să se folosească de dotările sale de android, devine o fugară în adevăratul sens al cuvântului. Nu va mai reuși niciodată să recapete inocența poveștii de dragoste dintre ei doi. Nu mai poate da înapoi. Va înainte, fără să știe ce o va aștepta la capătul drumului.

,,Căldură. Bucurie. Senzația unei binecuvântări pure, de parcă fiecare bucățică din corpul meu era vie și conștientă. De parcă, brusc, aș fi fost compusă din mult mai multe celule nervoase decât înainte. Sărutul lui m-a adus înapoi, dincolo de garaj și, pentru câteva momente scurte, am simțit că suntem conectați într-un fel pe care nu îl mai simțisem niciodată. Bătăile inimii lui, parfumul lui, căldură trupului lui, toate m-au învăluit și mi-au dat senzația că aparțin. Așadar, asta înseamnă să fii cu adevărat viu.”

   Va afla Mila cine este ea cu adevărat? Va scăpa de Holland, de Vita Obscura? Inima sa va mai bate vreodată pentru Hunter? Cine este, cu adevărat, trădătorul? Va dovedi întregii lumi că este la fel de umană ca un om, că-și merită dreptul de a trăi?

    Debra Driza scrie un SF, dar nu orice fel de SF, ci unul pentru toți cititorii, pasionați sau nu ai genului. Veți observa cum paginile zboară pe nesimțite, veți sta cu sufletul la gură și veți aștepta ca și mine, de altfel, continuarea peripețiilor androidului Mila. Vă recomand cu drag această carte excepțională! Prietenie, trădare, familie, tehnologie, iubire adolescentină sunt doar câteva din ingredientele acestei povești. Nu ne naștem oameni, ci devenim oameni. Pentru asta este nevoie să iubim, să ne deschidem inimile și să ne contopim cu persoana iubită, să devenim un întreg inseparabil…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Mila 2.0: Trădarea, de Debra Driza a fost oferita pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

„Atlantida mit sau realitate?”

Răpirea de Robin Cook-Editura Rao

     Robert Brian Cook “Robin Cook” s-a născut în 4 mai 1940 în New York, a studiat la Wesleyan University din Connecticut Columbia, University College of Physicians and Surgeons, la Harvard, a fost rezident la Harvard şi Boston, a fost ofiţer de marină pe submarinul Polaris, a condus laboratorul de cercetări de la Cousteau Society. Fiind şi scafandru profesionist a lucrat cu J-Y Cousteau. Robin Cook este un medic şi scriitor american, care scrie despre subiecte medicale ce afectează sănătatea publică. Este cunoscut pentru tratarea temelor medicale în genul thriller. Romanele lui tratează subiecte că: donarea de organe, tratamente de fertilitate, inginerie genetică, fertilizarea în vitro, malpraxis, transplant de organe, cercetări în domeniul industriei farmaceutice. Acţiunea se centrează de regulă în jurul spitalelor în care a lucrat. Unele dintre romanele sale au fost ecranizate pentru marele ecran şi pentru televiziune.
Romanele traduse şi la noi sunt: ”Intenţii Periculoase”; ”Risc Asumat”; ”Răpirea”; ”Şocul”; ”Marker”; ”Criza”.

   “Robin Cook ne propune în ,,Răpirea” o poveste îndrăzneaţă. O echipa de oceanografi care încearcă să cerceteze un misterios munte submarin face o descoperire uluitoare, care relansează disputele legate de controversata Atlantidă şi care schimbă tot ceea ce ştim despre viaţă pe Terra.
În ,,Răpirea” maestrul thriller-ului medical rezolva una dintre cele mai incitante enigme ale omenirii” (The New York Times)

   Întrebarea frecventă “Atlantida mit sau realitate?”, care există de când au apărut scrierile lui Platon, şi-a primit răspunsul după sute de ani de cercetări. Pământul lui Atlas a existat, iar atlanţii au creat acea civilizaţie perfect organizată şi foarte dezvoltată.

   ,,Tradiţiile scrise sau orale ale popoarelor străvechi par să confirme existenţa unei „ţări a oamenilor albi” în mijlocul Atlanticului, numită Atlan în America Centrală şi de sud, Ufa la triburile africane ashanti şi yoruba, Aaru în Egipt, Avalon la celţii britanici…Interesant de remarcat este faptul că toate aceste tradiţii, fie ele sumeriene, feniciene, egiptene, cartagineze, etiopiene, cretane, celte, africane, mayaşe, quishe, guatemaleze sau honduriene afirmă, ca şi Platon, că acesta ţară a fost distrusă de cutremure, valuri seismice şi inundaţii postglaciare într-o perioadă cuprinsă între 15.000 -8.000 i.Hr., dar grupurile scăpate din catastrofă, ca şi cele din colonii, baze navale şi contoare s-au răspândit atât în Lumea Veche, cât şi în cea Nouă, contribuind din plin la civilizarea popoarelor de acolo, aflate la început de drum.
Dincolo de dovezile argheologice incontestabile şi care se întind din Honduras şi până în Egipt, Malta şi Creta, sunt dovezile geologice (fostele albii ale fluviilor europene şi americane, ale căror urme se văd şi acum în Oceanul Atlantic) şi zoologice (migraţia anghilelor), despre care vom vorbi într-un articol separat.

   La întrebarea „Atlantida mit sau realitate?” se poate răspunde azi, cu dovezile existente. Pământul lui Atlas a existat, iar atlanţii au creat acea civilizaţie perfect organizată şi foarte dezvoltată, spre care ar merita să tindem şi noi astăzi.” (MIXDECULTURA.RO)

   Cercetările făcute au dus la descoperirea de şosele, piramide, clădiri fortificate, domuri gigantice sau platforme pe care se înălţau odată temple sau bastioane, scări făcute din blocuri imense de piatră, toate subterane. Un lucru interesant la aceeaşi latitudine cu Piramida lui Keops s-a descoperit, la 900 m adâncime, o piramidă cu două deschideri opuse, printr-o deschidere apă era aspirată prin altă expulzată. Problema a fost cercetată şi de celebrul naturalist J-Y Cousteau.

   Din toate acestea şi din colaborarea cu, Cousteau, s-a născut idea cărţii. Să vorbim puţin despre subiectul ei.
Compania Benthic Marine face cercetări de forare într-o pungă submarină de magmă, undeva la vest de Arhipeleagul Azore. Perry, directorul firmei este convins că în caz de reuşită compania va fi propulsată în fruntea cercetărilor oceanografice, sporind astfel interesul publicului în domeniul explorărilor submarine şi uşurând atragerea de investitori.
Benthic Explorer, vasul companiei, se postase pentru forări deasupra unui anumit punct al lanţului muntos submarin, lung de aproape douăzeci de mii de kilometri, care desparte Atlanticul în două.. Ruperea celei de-a treia sape de foraj şi necesitatea înlocuirii ei pornesc întreagă acţiune.

    Cercetătorii încercau să afle de ce se tot rupe sapa, din ce e compus misteriosul munte submarin. Acesta apărea ca un Vulcan inactiv, cu o crustă subterană al cărei mijloc lichefiat s-ar afla la numai 130 de m sub fundul oceanului. Dar substanţa din ceea ce părea o pungă magmatică prezenta caracteristici de propagare a sunetului identice cu acelea întâlnite în spaţiul Moho, misterioasă zonă care desparte scoarţa Pământului de mantia sa.

    Perry hotărăşte să încerce, deşi nici ruşii nici americanii nu reuşiseră să obţină primele mostre de topitură magmatică, crezând că analizele l-ar putea lămuri asupra structurii şi că s-ar putea obţine date preţioase cu privire la originea Pământului. Totuşi punga pare un spaţiu gol, existând o neconcordanţă între datele de pe radar şi cele seismice. Pentru înlocuirea sapei sunt trimişi doi scafandrii Richard şi Michael, şi batiscaful Oceanus condus de Donald Fuller, fost comandor în marină, şi de Suzanne Newel oceanograf expert, urmând să ducă şi materialele necesare. Ofiţerul vasului Mark îi propune lui Perry să meargă şi el, să vadă nemaipomenitul peisaj submarin. Scafandrii urmau să fie coborâti într-o cabina ca un clopot.

   După verificări minuţioase Oceanus este lansat. Pentru Suzanne muntele submarin este fascinant prin structura sa geologică, nişte coloane de bazalt care par făcute de mâna omului, iar vârsta rocilor era de ordinul miliardelor de ani, de aceea a şi crezut că a greşit ceva la operare sau că aparatul a greşit. Aşa că, vrea să refacă probele. După ce lasă aparatura pentru scafandrii la locul stabilit, merg să-i arate lui Perry lanţul muntos. Ajung la o crevasă, curioşi intră puţin s-o cerceteze şi sunt absorbiţi în interior, părând că are loc un seism. Pierd legătura cu vasul şi Mark trimite scafandrii să vadă dacă nu-i pot repera, dar sunt şi ei absorbiţi în adânc. Cei de pe vas sunt convinşi că a fost un cutremur şi că ceilalţi au fost victimele unei catastrofe.

   Batiscaful ajunge pe un platou, cei trei ies din el încercând să cerceteze şi să găsească urme de viaţă. Donald credea că sunt experimente militare secrete. Dau de-o încăpere unde îi găsesc şi pe cei doi scafandrii, apoi hainele se topesc pur şi simplu pe ei, ajung într-o cameră cu paturi şi adorm. Când se trezesc găsesc nişte haine uşoare de mătase, se îmbracă şi pornesc pe coridoare până la o ieşire unde văd o mulţime de oameni, frumoşi, sănătoşi, îmbrăcaţi ca şi ei.

   Sunt întâmpinaţi de doi dintre ei, Arak şi Sufa, care le explică că au trecut prin perioada de decontaminare şi că se află în Interterra, o ţară aflată dedesuptul oceanelor, în spaţiul dintre scoarţă şi mantia Pământului, o lume submarină. Află că de fapt sunt acolo de o lună, văd realizările Interterranilor, modul lor de viaţă, de reproducere, felul cum se distrează. Sunt impresionaţi de liniştea şi calmul acestora, de realizările acelei lumi, de taxiurile aeriene cu care circulau, comandate prin voce, de clonele jumătate umane-jumătate roboţi care-i serveau şi răspundeau tot la comenzi vocale. Apoi modul ciudat cum îşi manifestă iubirea, naşterea, mutarea esenţei umane în alt corp, ca un fel de “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Toate lucruri ciudate şi năucitoare pentru ei. Întâlnesc un bătrân, Harvey Goldfarb, care-şi petrecea ziua urmărind la televizor programe pământene, şi care le spune că este unul dintre supravieţuitorii de pe Titanic.

   Pentru Interterrani comportarea pământenilor este uneori amuzantă, altădată înfricoşătoare, pentru că ei nu suportă violenţa de nici un fel .Ajung în faţa Consiliului Bătrânilor, unde li se spune că au fost răpiţi pentru că aceştia voiau să afle dacă se ştie despre existenţa lor, şi de ce se forează atât de mult. Pământenii află că de fapt au fost “aspiraţi” printr-o ,,poartă”, că au existat mai multe “treceri” acum închise, că mai există şi alte oraşe şi că după perioada de acomodare îşi pot alege oraşul în care vor să locuiască, dar că în nici un caz nu mai pleacă din Interterra.

   La muzeul pământenilor, Donald vede şi batiscaful lor şi se hotărăsc să plece cu orice prêt, disperaţi că familiile lor i-ar crede morţi. Singură fiind, Suzanne alege să rămână, dar îi şi trădează pe colegii ei, de frică ca ei să nu fie omorâţi când încearcă să plece prin “poartă”.

   Ce se va întâmplă mai departe, dacă vor reuşi sau nu pământenii să scape, cum vor face, unde şi în ce vremuri vor ajunge veţi vedea dacă citiţi cartea.

    Folosindu-se de misterul Atlantidei, Robin Cook ceează o lume a fanteziei imaginându-şi unele lucruri (care, culmea, în timp s-au şi realizat), indiferent că e vorba de oameni reali sau imaginari, prezentându-i cu calităţile lor, cu virtuţile şi viciile lor.
În timp ce citeam parcă mă vedeam în ”călătoria spre centrul Pământului”, sau în submarinul din “douăzeci de mii de leghe sub mari” ale lui Jules Verne. Totul părea şi la J.Verne pură fantezie, imaginaţie şi născoceli şi totuşi…

   Mă gândeam dacă mi-ar plăcea o lume utopică ca a Interterranilor, şi am ajuns la concluzia că ar fi prea previzibilă şi plictisitoare, cu toată ştiinţa şi aparatura lor mult avansată faţă de a pământenilor.
Am citit cărţile lui Robin Cook, apărute la noi, şi pot să vă spun că, deşi fiecare tratează altă temă medicală sau cucerire a ştiinţei, sunt la fel de interesante.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

by -
15

Mitul creaţiei ce se întoarce împotriva creatorului, în varianta metalizată.

Robogeneza, de Daniel H. Wilson-Robopocalipsa continuă!

Editura: Nemira
Colecţia: Nautilus
Data apariţiei: 2016
Nr. Pagini: 424
Traducător: Mihai Dan Pavelescu
Titlu original: Robogenesis

   Dacă aţi văzut în ordine filmele seriei Terminator, precis ţineţi minte senzaţia de mai vreau de la scurtele secvenţe din viitor unde lupta între oameni şi roboţi era în plină desfăşurare. De atunci următoarele episoade ale francizei ne-au dat tot mai mult din dramatismul ei, fiecare cu tot mai multe efecte speciale şi tot mai mari bucăţi din viitor, până ce a ajuns toată acţiunea să se desfăşoare acolo, dar parcă niciun alt fragment din conflinctul om-maşină nu a avut farmecul neîmplinit al acelor prime secvenţe din întâiul Terminator. Uite că am regăsit până la urmă senzaţia dată de ele şi continuarea cel mai aproape de spiritul lor, în seria cu roboţi a lui Daniel H. Wilson.

   Constituit deocamdată din două romane : Robopocalipsa şi Robogeneza, dar cu extensii preconizatoare spre următorul, care îl va transforma într-o trilogie, universul distopic robotizat îşi poate deja adăuga la recomandări achiziționarea drepturilor ecranizării de către marele Steven Spielberg. Aşa că, dacă preferaţi, ca mine, să citiţi cărţile înainte de a apărea filmul, grăbiţi-vă să daţi gata măcar primul volum până se mai moșmondesc ei cu filmările, pentru că atunci când va fi lansat, va deveni un eveniment social şi veţi fi obligați să mergeţi cu prietenii la premieră.

2 (3)

 

   Mitul creaţiei care se întoarce împotriva creatorului e recurent în istoria literaturii, sub diferite forme, dar parcă niciodată nefericitul ce tinde la atributul Dumnezeirii nu e făcut mai zob ca în operele SF. Omul contra unui robot inteligent e deja o imagine tulburătoare de carne contra metal, care exploatată de un scriitor talentat poate da cei mai teribili fiori. Wilson, ca specialist în robotică, nu se mulțumește cu atât, ci creează o întrepătrundere a celor două materii, ființe cu clasificări ambigue ce sunt fie roboţi umanizaţi fie oameni robotizaţi cu implanturi şi exoschelete integrate,  lumea lui devine o contorsiune organico-mecanizată într-o continuă pulsaţie dureroasă şi zbatere pentru acapararea de esenţe vitale.

   Dacă aţi citit  primul volum al seriei, Robopocalipsa, veţi regăsi multe dintre personajele de acolo  continuând o luptă pe care credeau că au câştigat-o. Dar Inteligenţa Artificială Anchor R-14 era de-a dreptul un drăguţ şi o chestie filozofică benefică faţă de noul duşman distrugător, fixist şi nemilos, care apare torturat şi turmentat de prin stivele depozitelor de circuite. Tot ce părea rezolvat fericit în primul război om-robot devine în noua confruntare a protagoniştilor extenuaţi ce şi-au consumat deja toată energia în ]ncleștarea ce părea de final, doar un antrenament pentru un conflict şi mai devastator şi mai fără speranţă. Decorul distrugerilor planetare devine din apocaliptic, post-apocaliptic, dar infestat de primejdii şi mai mari şi mai de neînţeles pentru rămăşiţele umanităţii… Dacă nu aţi citit însă primul volum sau dacă aţi făcut-o cu ceva timp în urmă, o să fie un pic mai greu de urmărit vasta galerie de personaje şi care exact e ideea cu fiecare. În caz că aţi început cartea la recomandarea mea, să nu mă suduiţi că v-am băgat în amalgamul ăsta confuz, după câteva capitole el se clarifica, cea mai mare parte dintre legăturile logice se refac perfect şi romanul devine o continuă curgere de acţiune care te ţine cu sufletu-n gâtlej, cu eroi care îţi doreşti cu ardoare să supravieţuiască încercărilor, cu scene de război epopeic, unde roboţi şi oameni sunt în ambele tabere de-acum, ca sclavi unii ai altora sau ca spirite libere și sfidătoare.

robogeneza 1

   

  Se păstrează stilul de a scrie pe multiple planuri din Robopocalipsa – cel pe care toţi îl catalogau ca de World War Z, dată fiind proximitatea lansării pe piaţă a celor două destrămări ale civilizaţiei (molimă zombi în Războiul Z). Încearcă să se acopere o cât mă vastă întindere intercontinentală şi de data asta, dar deja oamenii au rămas mai puţini, aşa că în afară de un mic episod rusesc şi o importantă influenţă japoneză, concentrarea confruntărilor are loc tot pe continentul american, exploatând experiența de luptă a nativilor Naţiunii Osage (indieniii) şi a elementelor dispersate ale forţei armate de şoc ce a înfrânt Inteligenţa artificială malefică precedentă (cowboy-ii). Aşadar: roboţi,  indieni-indigeni, soldați-cowboy, japonezi cu spirit de sacrificiu samuraic, ruşi beţivi şi încăpăţânaţi, copii bio-mecanici cu însuşiri extraordinare, maşinării mecanice posedate de oameni şi oameni posedaţi de maşinării mecanice, toate se adaugă unei reţete pline de tot ceea ce te poţi aştepta de la descrierea unei astfel de zguduiri tectonice a ceea ce a mai rămas din societatea terestră.

robogeneza 2

 

   Cartea e structurată în trei părţi ce poartă numele a trei personaje: Lark Iron Cloud, Mathilda Perez și Cormac Wallace,  dar în fiecare dintre capitole poţi descoperi prin modul de privire gameplayer first person, viziunea a mult mai multor protagonişti. Am făcut o mică lista ne-spoiler-istă pe care şi eu aş fi vrut uneori să o găsesc pe undeva în timp ce citeam, sper să daţi peste ea înainte de a începe romanul şi să vă fie la îndemână pentru consultare dacă v-aţi blocat în identificarea vreunuia dintre numeroşii combatanți. În ordinea apariţiei:

   Lark Iron Cloud – soldat din armata Calului Sur, transformat în cyborg de o specie de robot parazit ce pune stăpânire pe corpurile umane. Se crede că a fost ucis, dar odată cu distrugerea controlului exercitat de Inteligenţa Artificială conducătoare Archos R-14, personalitatea îi este eliberată devenind un simbiot om-maşină.

   Hank Cotton – individ antipatic, gelos pe succesul altora, încercând să profite în orice fel de noile rearanjări sociale, devenit demn de milă şi chiar tragic cu sclipirile lui finale de umanitate, odată ce noua inteligenţă mecanică fatală Arayt Shah, pune stăpânire pe el.

   Vasili Zaițev – tehnician de intreținere rus, om dintr-o bucată, mai degrabă folositor de topor decât de alte fineţuri tactice sau psihologice.

   Mathilda Perez  – o adolescentă modificată bio-metalic de operaţii robotizate, care prin implantul unei bande oculare poate percepe undele radio şi controla maşinile.

   Nolan Perez – frăţiorul ei, un băiat în creştere ce trece prin toate ororile războaielor devenind tot mai puternic şi mai adaptat pentru supravieţuire.

   Arbitru Nouă Zero Doi – robot umanoid de luptă, născut-liber, cu gândire independentă şi suporter al umanităţii.

   Cormac Wallace – erou veteran din echipa Băiat Isteţ aflat împreună cu iubita pe lungul drum spre casă, oriunde o mai fi ea.

5 (2)

 

   Takeo Nomura – inginer japonez în etate a cărui păpuşă sexuală Mikiko a fost resuscitată la o formă de viaţă adevărată şi care a determinat deasemenea trezirea celorlalţi roboţi liber-născuţi.

   Archos R-14 – vechiul duşman IA, păstrat în acest volum doar ca o copie parţială şi ajuns aproape simpatic şi pozitiv prin comparaţie cu noua ameninţare – chiar după tot ce a făcut în primul război se pare că în felul lui malformat de gândire ar vrea mai degrabă să salveze o parte ranforsată a omenirii pe care inteționează să o distrugă noul duşman.

   Archos R-8 / Arayt Shah – o variată anterioară de producţie Archos, Inteligenţă Artificială monstruoasă  înrăită de tortura în cicluri şi închegată într-o filozofie simplistă de exterminare a tuturor celorlalte forme de viaţă şi accederea înspre o singularitate de electricitate pură sau ceva de genul ăsta, odată cu absorbirea tuturor energiilor necesare pentru a își creşte puterile de procesare.

   Tancul păianjen Houdini –  încropire mecanică şi unul dintre roboţii leali cauzei oamenilor.

6

 

   Pe lângă trecerea de la apocalipsă la post-apocalipsă, diferenţa dintre cele două romane ale seriei este dată de atitudinea de luciditate implacabilă, analitică,  tipic robotică, a lui Archos R-14 care a condus primul război om-maşină (numit atunci Noul Război) şi cea isterică, direct-implicată, sadică, aproape de răutate omenească, pe care o are Inteligența Artificială creată de savanţi prin echivalentul temporal a eoni de tortură, Archos R-8 – autonumit şmechereşte Arayt Shah, cel care conduce înfruntarea de acum (Adevăratul Război)…  Mi-e greu să decid care volum mi-a plăcut mai mult, Robopocalipsa începe spectaculos cu preluarea şi distrugerea societăţii umane de către maşini, dar e mai puţin epică în scenele de bătălie. În Robogeneza ele cresc progresiv dinspre a doua treime a cărţii şi se încheie apoteotic cu încleştarea tuturor forţelor existente. Aş spune că pe ansamblu sunt la fel de reuşite, ambele.

   Dincolo de fantezie, aventură şi acţiune, cunoștințele profesionale ale autorului îi permit să jongleze cu idei despre o ecologie a maşinilor şi  a simbiozei om-maşină, dar mai ales să ne transmită convingător fiorul de teamă în ceea ce priveşte viitorul tehnologiei. Clipa când inteligenţa sintetică ar fi creată artificial de experimentele scormonitoare ale savanţilor, poate fi la un pas distanţă. Ce sunt deja aici sunt căile prin care o IA ar putea prelua automat controlul infrastructurii sociale. Iar ele se tot bătătoresc şi diversifică cu fiecare reţea de computere, ghidaj electronic de la distanţă, cu fiecare smart-house, smart-car sau smart-phone care îţi ușureaza viaţa, dar ţi-o lasă totodată atât de expusă atacului informatic organizat. Considerați-vă avertizați de beletristica vizionară a specialiștilor precum Doctor în Robotică Daniel H. Wilson.


Daniel H. Wilson.

sigla Nemira

Cartea Robogeneza de Daniel H. Wilson a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Preludiul Fundației, de Isaac Asimov

Disponibilitate: ÎN CURÂND!
Editura Paladin
Premiul Hugo 1966 pentru cea mai bună serie din toate timpurile

   Preludiul Fundației, prequal al seriei Fundația, dezvăluie primele demersuri ale lui Hari Seldon în domeniul psihoistoriei, o știință a cărei punere în aplicare ar putea salva Imperiul aflat în pragul declinului.

  Deși la început este neîncrezător în propriile-i forțe, Seldon este încurajat și protejat pe tot parcursul misiunii sale de un personaj misterios, pe nume Chetter Hummin, și de tânara specialistă în istorie Dors Venabili.

Sursa foto şi text: Editura Paladin

by -
11

Ascensiune stelară, de Ana Maria Negrilă

Volumul 2 al seriei STELARIUM

Editura: CRUX PUBLISHING 2016

Gen: SCI-FI

Editor: Andreea Sterea

Pagini: 469

Despre autoare

   Ana-Maria Negrilă s-a născut în anul 1972, este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română a Universității București, doctor în literatură medievală.

   A debutat în anul 1993 cu povestire Fragile în Jurnalul SF, a apărut în nenumarate antologii, a câștigat mai multe premii la concursuri.

   Alte apariții de aceeași autoare: Orașul Ascuns (culegere de povestiri), Împăratul ghețurilor (roman), Regatul sufletelor pierdute (primul volum din seria Stelarium), iar în format e-book: Cântecul zorilor, Când lumile se prăbușesc. (sursa prezentare -Editura Crux)

   Novice fiind în zona de SCI-FI am încercat să acord o atenție crescută termenilor și descrierilor, să reușesc să pătrund într-o lume nouă, o lume a tehnologiei, a științei, a spațiului, călătoriilor în timp.

  Ascensiune stelară este volumul doi al seriei Stelarium, acțiunea se petrece în parte pe nava ASCENSIUNE, condusă de legendarul comandant Jonson, dar și pe alte planete: Cardeea, Andorre, Galene, în orașul Hubb- un oraș plutitor compus din mii de sfere, de sunete și de lumină, unde oamenii emiteau note.

   Personajele principale sunt agenții anh: Adrew, Ralle, Sten, Karl, care aveau o misiune de la maestrul Lumni, programată peste 50 de ani. Acești agenți erau înghețați în cutii criogenice pe perioade de aproximativ zece ani (nu toți neapărat în același timp), cărora li se aducea o ameliorare genetică. Se descrie în amănunt etapa somn-trezire.

   Lumea Con este un amestec de stări, pe care le poți observa din exterior. Misiunea agenților este aceea de a găsi nava ascunsă, Speranzia, pe care toți o voiau datorită tehnologiei avansate.

Apar și personaje cum ar fi IA-u, un fel de roboţi, folosiți pe post de servitori. Pot fi numite personaje fără emoţie.

   Sunt mulți termeni noi: sensomemoria, care bănuiesc că este memoria din celelalte corpuri sau de dinainte de a fi adormiți; anh- un fel de energie naturală; um – o stare, iar cele două împreună formează un tot.

   Foarte multe personaje, imposibil de menționat, la fiecare personaj ar trebui să spun o poveste și aș strica misterul lecturii.

Ce mi-a plăcut

– Autoarea scrie foarte bine, cursiv, are o imaginație bogată, pasionată de fiecare amănunt, parcă trăind într-un univers necunoscut încă nouă, un text original și foarte SCI-FI. Romanul este de calitate tipografică foarte bună, așa cum sunt toate cărțile editurii.

Ce nu mi-a plăcut 

 Se pune mult accent pe momentul somn-trezire, acțiunea este puțină, ceea ce plictisește (cel puţin în cazul meu).

Lipsa sentimentelor și emoțiilor personajelor, deși este un roman SF tot ceea ce e viu ar trebui să și simtă.

   Impresiile mele asupra cărţii sunt subiective, vă invit să citiți acest roman pentru o părere proprie, sfatul meu e să începeți cu primul volum al seriei. Apreciez autoarea pentru originalitate.

Citate

Semințele plutesc chiar și în mijlocul furtunii și apoi, când vânturile se domolesc, se așază pe pământ fertil, le cresc rădăcini și se transformă în plante, absorbind energia galenică.”

„ Nu scapi de supunerea față de mai marele tău decât murind.”

„Nu regreta ceea ce a fost, pentru că este ca spuma trecătoare.Uită-te spre ce va fi, și atunci viața ta va căpăta din nou sens.” Um Comte

„Folosești calendarul, ceasul, orice altă modalitate de măsurare a timpului și astfel, îți stabilești locul în raport cu alte obiecte, blocându-te singur într-un univers care te va duce inevitabil spre marele sfârșit.”

                                      Lumea din Hubb

Crux Publishing logo

Cartea Ascensiune stelară, de Ana Maria Negrilă a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing

evaluare-carte-3

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

by -
9

3.1, de Sebastian A. Corn, Michael Haulică și Dănuț Ungureanu

Editura: Tritonic, august, 2016

Număr pagini: 133

Genul: sci-fi

    Dacă îți place literatura de anticipație, trebuie neapărat să îți faci timp (nu mult, lectură ușoară!) pentru 3.1. 3 autori – un volum, 3 texte – același gen: fantastic;Trei pentru unul și unul pentru toți cititorii. Deoarece nu e nevoie să fii fan, pentru a iubi aceste povești.

     Dar, cum îmi place să îmi închei recenziile la toți nasturii, să le luăm pe rând.

   Epideemia lui Sebastian A. Corn imaginează o lume postapocaliptică îndepărtată, acoperită de zăpezi veșnice și locuită de oameni care duc o viață aparent banală, apelând la scribi (un fel de molecule interconectate, care sunt trimise în câmp sau în sânge) pentru a afla tainele vieții și ale morții. O boală ciudată îi bântuie…, o epidemie. Legendele ziceau că, odată, oamenii învățaseră cum era să nu moară deloc și cum să pună carnea să facă ceea ce până atunci numai pietrele și fierul făcuseră – numai că după aceea venise gheața ca să-i pedepsească pentru trufia lor nemaipomenită.

    Oamenii ce vechi făcuseră toate astea știind cum să lucreze cu acizii aceia. Acizii aceia. Poate. Da. Scribul meu îi vede, dar eu nu știu nici cum să-i numesc, se posomorî Srebczak.

   Lecturând, aflăm că Oona, unica fiică a căpeteniei Bunăseara dintr-un sat nordic a căpătat o boală necunoscută de nimeni, nici măcar de vraciul experimentat Srebczak. Înainte de a se îmbolnăvi fizic, fetița a venit cu o idee nouă și în același timp năstrușnică: Ea are o… credință cam bizară. Le-a zis celorlalți copii că, dacă ar lua-o spre vest și dacă ar merge suficient de mult, după un număr rezonabil de ani s-ar întoarce în sat venind dinspre est. Și nu numai atât; își pregătise o bocceluță cu de toate […] și a ascuns-o în crevasele mari dinspre apus. Astăzi a dat să fugă din sat, lăsând vorbă copiilor că avea să revină peste vreo zece-unșpe ani, dinspre răsărit. Copiii însă s-au luat după ea în ascuns ca s-o vadă ce face, iar ăsta a fost norocul Oonei, pentru că imediat după ce a scos bocceluța din crevase i s-a făcut rău și a căzut în zăpadă. Așa a început boala…

   În sat se petrec și alte lucruri ciudate, cum ar fi intrarea carcasei (care menținea câmpul) în putrefacție, mirosul greu, boala multora, moartea unora și imunitatea inexplicabilă a altora. Cu toate eforturile depuse de vraci, cu toate licorile speciale aduse de la rezervoare, Oona nu-și revine, iar Bunăseara rămâne alături de ea când, în final, se decide părăsirea satului.

   Titlul nu întâmplător este scris astfel, ci ascunde o cheie interpretativă a textului: EpIDEEmia – extinderea unei idei contagioase.

   Astfel, povestea devine o metaforă pe tema cunoașterii. Mai exact, cei care vin cu idei noi sunt considerați bolnavi, nebuni.  Pe de altă parte, vocile străine (ale germenilor) ce vorbesc prin gura Oonei în perioadele ei de agonie, ar putea fi ego-ul negativ, servind ca suporturi pentru anxietățile, pentru temerile umane. Atâta timp cât ele există, vocile nu vor dispărea.

   Diferită ca stil, dar la fel de savuroasă, Povestea lui Calistrat Hadâmbu spusă de Michael Haulică ne întoarce în timp. Dacă greșesc, iertare, Maestre!

    Acțiunea acestei nuvele fantastice are loc în mai multe dimensiuni temporale, care se suprapun: a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioada domniei lui Constantin cel Mare (306 – 337), perioada contemporană nouă. Primul indiciu care trimite la prima dimensiune ar fi faptul că dirijabilul care poartă personajul în aventura vieții, își are numele scris pe o latură, cu litere roșii, mari, cu scrisul acela nou pe care-l foloseau domnii școliți la Paris și la Viena și pe care-l învățase și el de la popa Brăteanu din Vizireni. (Alfabetul latin a fost introdus în școlile din Muntenia în 1853, fiind oficializat în 1862, de către Alexandru Ioan Cuza, n.n.). În al doilea rând, plutonul din care face parte este format din patruzeci și opt de soldați: Sînt Andrian Burghelea și, începând de azi, sînt comandantul vostru. Voi sînteți pașoptul meu. Dacă vă intră asta în cap, pe celelalte le vom rezolva noi… . (Anul de grație 1848, n.n.)

     În Bucureștii acelor vremuri era o barieră…

Într-o parte a ei era orașul pe care îl știa, cu trăsuri mânate de vizitii arțăgoși… În partea cealaltă însă… Calistrat Hadâmbu nu avea o părere prea bună despre ce se afla în partea cealaltă. De două ori mai trecuse bariera și de fiecare dată nimerise parcă în altă lume. Cel mai tare se speriase ultima oară, când se trezise printre clădiri care atingeau cerul, printre automobile care treceau pe lângă el cu viteze amețitoare, iar lumea de pe străzi… lumea… Doamne-Dumnezeule, dac-ar fi văzut tovarăsii lui de pahar cum umblau femeile prin acea parte cealaltă, n-ar fi rămas picior de bărbat în Vizireni…

     Odată cu trecerea barierei pentru a treia oară, într-o toamnă liniștită, Calistrat se trezește înrolat, antrenat și pregătit să lupte într-un război pe care nu pare să îl înțeleagă. În această perioadă trăiește și o experiență erotică alături de Magda, o colegă nonconformistă, motociclistă, înarmată cu o katana, care are capacitatea de a se transfigura pe rând în pește, apoi în pasăre. Întors la București, după cucerirea țintei finale Skagen, protagonistul revine la han, unde regăsește aceeași atmosferă, dar realizează că el este schimbat.

    Naivitatea personajului amintește de Gavrilescu al lui Eliade, care nu își asumase destinul și se considera o victimă a acestuia. Calistrat Hadâmbu pune întrebări cu o inocență absolută, stârnind amuzamentul colegilor și, în final, aducându-i moartea.

     Ultima parte a volumului este ocupată de Anatomic Graffiti de Dănuț Ungureanu, cu acțiunea proiectată într-un viitor îndepărtat, când oamenilor le lipsește aproape complet umanitatea, manipulați printr-o tehnică de radiere a creierului, numită LOD.

     Igor Jung jefuiește Asianbank, un loc unde bancherul doarme liniștit pe sacul lui de aur. E momentul să plătească pentru asta. Planul este foarte bine pus la punct,  În timpul jafului, însă, treburile se precipită: un bebeluș ( de fapt, o ființă de sinteză, un cabor) îl împușcă pe Vineri (unul dintre frățiorii lui Igor) artistic în mijocul frunții, lipindu-l de perete cinci metri mai în spate. La timpul doi, falsa mămică îmi trimite mie un glonț în umăr, fără măcar să se întoarcă. Acțiunea se sfârșește prost pentru Igor, care se trezește cu memoria ștearsă (LOD-ul șters) pe marginea unei gropi de gunoi. Aici îl cunoaște pe Rafael, care îi va deveni fiu repartizat. Rafael moare în încercarea de a jefui încasările de la balul caritabil organizat la Copiii Asociați.

    Povestirea este spusă de patru naratori diferiți, schimbându-se astfel perspectiva narativă, de la subiectivă la obiectivă și invers. Primul narator este Igor, căruia i se poate lesne observa căderea în decreptitudine, cu creierul șters și comportându-se aproape mecanic.

Locuim la etajul doisprezece, într-o casă cu douăsprezece etaje. În clădirea veche de o sută de ani mai locuiesc șase familii. La parter stau cinci frățiori.

-Ți-e foame? Mă întreabă Aiki, femeia-mea.

Am învățat-o să să mă întrebe astfel de câte ori mă întorc de la lucru. Eu i-am dat numele ăsta, fiindcă-mi plac niponii.

   Al doilea narator este obiectiv, neimplicat și prezintă refresh-ul dat lui Igor și trezirea lui la viață. Urmează Rafael, în momentele lui de ultimă luciditate: Universul, atât de mare adineaori că nu l-aș fi cuprins într-o viață, nu mai e acum decât un spațiu de câțiva centimetri cubi, în noul meu interior. Se face din ce în ce mai mic și dispare o dată cu mine… . Și în sfârșit… Aiki; mecanizata Aiki, fără conștiință, fără sentimente.

Ziua este compusă din două părți… Una întunecată, cealaltă luminoasă…

În partea luminoasă nu se întâmplă nimic… în locul nostru… Stau… când lumina intră pe fereastră… Mai multe firicele se mișcă… De sus în jos… Dacă nu mă uit în lumină… Firicelele nu se mișcă… Nici eu nu mă mișc… .

  Titlul acestei ficțiuni distopice, care este repetat în ultimul capitol, sugerează însăși tema: spălarea creierului individului, un fel de viol mental. E cea mai puternică armă din lume. Personajele lui Dănuț Ungureanu devin simple marionete, captive în propriul corp.

     Iar marionetele nu se revoltă niciodată… .Editura Tritonic

Cartea 3.1 de Sebastian A. Corn, Michael Haulică şi Danuţ Ungureanu, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

 

by -
10

 O hucă în minunatul Inand, de Michael Haulică

Editura: Tritonic, 2016

Număr pagini: 135

Science Fiction

    Despre autor – Michael Haulică s-a născut la 1 februarie 1955. În 1978 a absolvit Facultatea de Matematică, Secția Informatică, a Universității Transilvania din Brașov și, după 25 de ani de activitate ca programator, a renunțat la informatică și s-a dedicat în întregime literaturii.

    A debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974, a publicat poezie, proză, articole, interviuri.

   A fost redactor la mai multe reviste, în perioada 2006-2007 a fost redactor-șef al Editurii Tritonic și coordonator al colecțiilor fiction.ro și LIT., apoi director editorial al editurii Millennium Books (2008-2012), coordonator al colecției Ficțiuni.

     A publicat în numeroase antologii și are publicate multe volume: Madia Mangalena; Despre singurătate și îngeri; Eroi fără voie; și multe altele.

    Foarte multe premii obținute: Dan Merișca(1992); Marian Mihai (2005); KULT(2005, 2006); SRSFF(2009); GALILEO (2012); VLADIMIR COLIN  și șapte premii RomCon.

      Din septembrie 2010 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

      Fragment -sursă prezentare autor – volumul O hucă în minunatul Inand.

     Primul lucru la care m-am gândit când am văzut cartea a fost: Ce doamne iartă-mă e o HUCĂ?

    Nu am auzit acest cuvânt, probabil fiind o diferență de vârstă între mine și autor (aproape încă o dată vârsta mea). Pentru început am căutat cuvântul în dex online (fără rezultat) urmând să aflu pe parcurs: Hucă = Gazdă ( o să înțelegeți pe parcursul prezentării ce fel de gazdă.

    Despre carte

   Această carte este încadrată la genul SF. În spatele genului este o poveste, povestea unui personaj, sau a mea, sau a ta.

    De câte ori vrei să fii altcineva, sau să faci ceva ce nu îndrăznești, să fii cine vrei să fii fără să îți strici imaginea, să trăiești în pielea altcuiva, să trăiești fantezii ascunse fără urmări?

    Această carte este povestea clientului care plătește pentru un corp gazdă să-și trăiască fanteziile, să-și satisfacă curiozități, să ajungă în locuri diferite, într-un corp diferit, iar a doua zi se poate întoarce înapoi la viața pe care o are, în corpul său cu satisfacțiile fanteziilor și amintiri inedite.

    Povestea gazdei care e plătită pentru aşi dărui corpul unui client care-și va satisface fanteziile și curiozitățile în corpul lui fără ași aduce aminte nimic din ziua respectivă. Doar că o hucă își aduce aminte câteodată.

   Sună frumos nu? Să faci ceea ce vrei fără a-ți pune în pericol viața pe care ți-ai construit-o. Dar nu e periculos? Dacă clientul e un criminal, un violator, un sadic?

     În carte găsiți un limbaj libertin, real și actual. O simplitate de lectură ușoară și cursivă.

     Despre personaje

   Personajul principal este un bărbat care ajunge să fie client alegându-și gazdă pe grădinarul vecinilor dintr-o atracție pentru vecina pe care o vedea stând goală câteodată la plajă. Fiind în corpul grădinarului trăiește o aventură cu vecina și cu soția lui, da aceasta crezând că e grădinarul. Pierde soția, copii, și cam tot ce avea și mai trăiește ca și client o bucată de vreme până se hotărăște să devină o hucă.

Sunt o hucă, da. Dar asta suntem toți, indiferent dacă lucrăm cu agenții, cu pești sau pe cont propriu. Sunt o hucă și îmi place. Cred că îmi place, din moment ce n-am renunțat la asta după toate cîte mi s-au întâmplat. Problema, pentru mine, n-a fost dacă voi deveni o hucă sau nu. Problema mea a fost ce fel de hucă voi deveni. „

    Oare autorul vrea să spună că suntem lași, că nu suntem în stare să trăim așa cum vrem?

Poate sînt momente de lașitate astea, momente în care refuzăm să ne asumăm responsabilitatea, în care ne dorim ca viața să fie ceva călduț, moale, pufos. Dar viața e o scîndură negeluită, cu așchii care-ți intră în carne la cea mai mică ezitare, la cea mai mică neatenție, la prima mișcare greșită. Lemnul lăcuit e pentru morți… „

    Personajul principal ajunge să se lase violat având gazdă o femeie, să ucidă să se transforme într-o hucă de plăcere.

   Autorul a transformat un personaj din mai mulți oameni reali, din trăiri, dorințe a tuturor celor care încearcă să descopere cine sunt sau ce sunt. Oare câți reușesc?

Vă recomand această scurtă poveste a vieții, a omenirii, a trăirilor, a fanteziilor.

Vă invit să vă transformați într-un cititor fie el o gazdă sau O HUCĂ.

Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești spre a o povesti.”Editura Tritonic

 

Cartea O hucă în minunatul Inand, de Michael Haulică a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
11

Volumul „Omul Ilustrat”este o colecţie de mini povestiri centrate pe Spaţiului cosmic.

Omul ilustrat, de Ray Bradbury

Titlul original: „The Illustrated Man”

Editura: Paladin

Traducere de: Iulia Anania

An apariţie: 2016

Număr pagini: 279

Aveţi o listă de cărţi şi nu ştiţi multe despre autor, colecţie. Nu ştiţi ce volum să vă alegeţi şi…brusc, aţi văzut ceea ce trebuia: un titlu ieşit din comun.

Ce se întâmplă când un om ajunge pe o altă planetă şi întâlneşte acele mingiuţe vorbitoare şi strălucitoare? Cum poate supravieţui o persoană în cosmos, fără familie, ori familia fără dânsa? Prin intermediul unor desene mişcătoare, volumul de faţă prezintă vieţi, moarte, cataclisme, suişuri şi coborâşuri, un drum pietruit care duce spre vrute şi nevrute – început şi final. Lectorul va fi aspirat de îndată în lumea creată de Bradbury, unde va plânge şi va zâmbi. E ciudat cum poate un SF să schimbe o percepţie de mult bătută în cuie…

Ray Bradbury s-a născut pe data de 22 august 1920 şi a decedat la 5 iunie 2012 în Los Angeles, California.  A fost un scriitor american de romane SF, fantasy, horror şi mister. Cele mai cunoscute sunt „451˚ Fahrenheit” şi „Cronicile marţiene”. El şi-a petrecut tinereţea citind şi scriind, afirmând de mic  că va urma „una dintre arte”. Afară de scris s-a preocupat de desen şi actorie. Unul dintre „mentorii” săi literari a fost Edgar Allan Poe, de unde şi dorinţa tânărului de a crea volume pe teme horror. Alte influenţe au fost operele lui H.G.Wells, Jules Verne şi Edgar Rice Burroughs.

Pentru contribuţia adusă industriei filmului, autorul a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame la numărul 6644. În anul 1971, un crater de impact de pe Lună a fost numit „Craterul Dandelion” de către astronauţii misiunii Apollo 15 în amintirea romanului lui Bradbury, „Dandelion Wine”.

Volumul „Omul Ilustrat”este o colecţie de mini povestiri centrate pe Spaţiului cosmic. Acestea sunt dezvăluite lectorului cu ajutorul personajului principal care îl întâlneşte cu totul şi cu totul întâmplător pe misteriosul Om Ilustrat „ştiam numai că era înalt, cândva musculos, dar acum, dintr-un motiv sau altul, începuse să se îngraşe. Avea braţele lungi şi mâinile groase, însă capul lui, aşezat pe corpul său masiv, avea faţa ca aceea a unui copil”.

Corpul său e plin de desene care mai de care mai interesante, triste ori pline de bucurie. Acestea îi fuseseră tatuate pe piele de o bătrână venită din viitor „am căutat-o vară de vară, timp de cincizeci de ani…când o să dau de vrăjitoarea aia, o omor.”. Omul Ilustrat se culcă, iar imaginile de pe acesta prind viaţă şi iau  forma a 18 poveşti.

Prima dintre imagini revelă o familie care trăieşte într-o casă în care roboţii şi aparatele sunt cele care fac curăţenie, spală copiii şi îi distrează. Cu toate acestea, camera de joacă a celor mici devine distructivă: le arată acestora ceea ce îşi doresc, mai mult, dă viaţă gândurilor, dar aduce şi moartea celor dragi „cu mult înainte de a şti ce e moartea, i-o doreai cuiva. La doi ani trăgeai cu pistolul de jucărie în capetele oamenilor”. „Degetele i se răsfirară şi o nouă ilustraţie i se deşteptă la viaţă în palmă”.

Caleidoscop” prezintă căderea astronauţilor pe diversele planete ale Sistemului solar. Aceştia îşi dau seama că moartea nu e atât de departe: îşi vor pierde suflul înainte de impact. Ceea ce le-a rămas este să îţi spună fiecare oful „gura. Mă revolt. E revolta mea şi doar a mea. La naiba, n-am nimic de pierdut…nava ta a fost o navă proastă, iar tu ai fost un căpitan prost şi sper să te faci praf când te loveşti de Lună”, „când viaţa se sfârşeşte, e ca o pâlpâire a unei pelicule strălucitoare de film, o secundă pe ecran, toate supărările şi patimile sunt condensate şi iluminate o secundă în spaţiu, şi înainte să poţi să strigi: „A existat o zi fericită, o zi proastă, colo o faţă rea, dincolo una bună””.

Printre favoritele mele a fost „În pielea celuilalt” care vorbeşte despre o realitate în care lumea s-a stabilit pe Marte, şi-a întemeiat o familie, şi-a creat o comunitate. Furtuna vine odată cu o navă spaţială din care va coborî „omul alb”. Acesta îi anunţă pe locuitori că Pământul a cunoscut Al Treilea Război Mondial. Mii de oameni au fost ucişi, oraşe, sate dărâmate, tot ce a mai rămas fiind speranţa la un alt început pe Marte. Ceea ce m-a impresionat au fost gândirea „marţienilor”, legile, conduita „acum fără nicio îndoială, toată acea civilizaţie fusese transformată în confetti şi presărată la picioarele lor.”

„Omul” descrie venirea lui Iisu Hristos pe fiecare planetă: odată credinţa bine înrădăcinată va triumfa mereu „s-a dus pe apa Sâmbetei totul, toate cele în care obişnuiam să credem…puterea divină şi toate acelea. Şi crezi că de asta mergem din stea în stea, ai, Martin? În căutarea sufletelor pierdute, nu? Încercăm să fugim de pe planeta noastră cea rea pe una bună? ”, „sărmanul om…va merge mai departe, de pe o planetă pe alta, căutând şi tot căutând, mereu va ajunge cu o oră mai târziu sau cu o jumătate de oră, sau cu zece minute, sau cu un minut…şi va continua tot aşa, crezând că poate găsi exact ceea ce a lăsat aici, pe această planetă, în acest oraş…”.

Ploaia continuă” arată moartea şi tortura psihică văzute pe Venus. Inşii aveau nevoie de Domurile Soarelui pentru a trăi. Vremea pe planetă era mereu aceeaşi: mohorâtă. Oamenii doreau căldură, confort şi de-ale gurii. Nu găseau decât în aceste locuri rare tot ceea ce căutau. În plus exista şi pericolul de a fi capturaţi şi ucişi de venusieni „era o ploaie deasă…o fântână, o biciuire a ochilor, un curent submarin la nivelul gleznelor. Era o ploaie care îneca toate ploile şi amintirea ploilor.”, „ţineţi minte vechea tortură?…îţi picură o picătură de apă în cap la fiecare jumătate de oră. Înnebuneşti aşteptând-o pe următoarea. Ei bine, aşa e Venus la scară mare”. Cea mai mare temere este aceea de a se da bătuţi.

Ce are să se întâmple pe parcursul celorlalte povestiri?

„Era aproape miezul nopţii. Văzusem tot ce era de văzut. Poveştile fuseseră spuse, se încheiaseră; se încheiaseră pentru totdeauna…am alergat în josul drumului, în lumina lunii. N-am privit înapoi”.

„Omul Ilustrat” vă aşteaptă să îl citiţi, să îi descoperiţi opera. Cartea face parte din categoria SF fantasy. Nu mai citisem vreun volum de acest gen şi am fost plăcut surprinsă că m-a prins destul de bine tema conturată. Romanul este o povestire într-o povestire. Firul narativ îi leagă pe protagonist şi pe Omul Ilustrat. Ca o pânză de păianjen se răsfiră într-o hartă de personaje. Descrierile spaţiale şi ale persoanelor sunt frumos conturate. Gândirea omului are o fineţe aparte „un simplu vas pentru sufletul arzător pe care ni L-a dat Dumnezeu. Dacă mâine aflu că leii de mare au, dintr-o dată, liber arbitru, intelect, că ştiu când să nu păcătuiască, ştiu ce este viaţa şi nu separă justiţia de milă, nici viaţa de dragoste, aş construi o catedrală sub mare”, „există un Adevăr pe fiecare planetă. Toate sunt parte din Marele Adevăr. Într-o zi se vor lega toate, ca piesele unui puzzle. Adevărul de aici este la fel de autentic ca Adevărul de pe Pământ şi stau unul lângă celălalt. Şi vom merge în alte lumi, însumând părţile Adevărului ”.  Naratorul este omniscient şi omniprezent, deschizând şi încheind opera la persoana I singular, iar în cuprinsul acesteia este dominantă persoana a III-a. Nimic nu e real şi, totuşi, pare ca o dezvăluire a viitorului…E de bine? E de rău? Veţi citi şi veţi afla.

Lectură plăcută!!!
Editura Paladin-logo

Cartea Omul ilustrat, de Ray Bradbury este oferită spre recenzie de către Editura Pladin. Aceasta poate fi comandată de pe site/ul Editurii Paladin. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

by -
12

O fiinţă obţinută prin inginerie genetică, surpinzatoare prin natura sa complexă atât fizic cât şi emoţional, aduce un element nou şi plin de contraste.

460 pagini

Regatul sufletelor pierdute, de Ana Maria Negrilă

Editura: Crux Publishing
An apariţie: 2016
Număr pagini: 464
Serie: Stelarium

Despre autoare:

     “Ana-Maria Negrilă, „Regina neagră a cyberpunk-ului românesc”, a debutat în 1993 cu povestirea Fragile în Jurnalul SF. A publicat proze în ArtPanorama, Ficţiuni, Strîng, Antologiile Nemira şi a participat la antologiile grupului Kult. A debutat cu volumul de proză Lumina din adâncuri, în cuprinsul primei „cărţi virtuale” editate de Asociaţia Culturală Noesis. A mai publicat la editura Diasfera o culegere de povestiri Oraşul ascuns (2005) şi un roman Împăratul gheţurilor (2006) pentru care a obţinut premiul Vladimir Colin. A tradus din Harlan Ellison, Lucius Shepard, William Gibson, Stephen King.”

       Prezentare:
     “Cadrul în care se desfăşoară romanul este generos – o planetă extrasolară colonizată de descendenţii unor astronauţi tereştri. Pe de o parte, statele întemeiate de aceştia sunt într-un proces dinamic de rearanjare a relaţiilor de putere – proces din care nu lipsesc spionajul, trădările şi asasinatul. Pe de altă parte, tehnologiile utilizate de personaje permit abordări inedite ale activităţilor umane – fie că vorbim despre perpetuarea conducerii religioase, despre consolidarea puterii politice sau despre disimularea agenţilor secreţi într-o societate inamică.”

     Păreri :
     “Cert este că avem în faţă un roman de referinţă pentru SF-ul românesc. Pentru că este un roman ambiţios, amplu, bine scris, cu personaje puternice şi vii, cu personalitate, chiar dacă par simpli agenţi determinaţi să-şi îndeplinească misiunile cu succes, un român vast, stăpânit de mâna sigură a autoarei.” Liviu Szoke
      Descriere :
    “Universul este nelimitat şi totuşi, nu există decât o singură lume.” (Repertoar antic)

      Recenzie

    Cu un stil descriptiv complex şi original, autoarea ne introduce într-o lume imaginară guvernată de lupta pentru putere, tehnologii ultraavansate, ideologii religiose ca fundal a unor situaţii marcante şi misiuni a căror şanse de reuşită sunt minime. Terminologia abstractă, complexă şi greu digerabilă este întâlnită pe tot parcursul cărţii şi te trimite într-un univers dincolo de limitele cunoaşterii.

“ Pseudoclathrinul este cea mai mare descoperire a oamenilor de ştiinţă din Republică, după sintetizarea sticlonitului şi a aquameltului. O proteină pe care corpul uman o acceptă şi care are un rol important în realizarea bioimplantului şi-a interferenţei ce permite oamenilor să aibă acces la informaţiile din reţea.”

     Datorită unei furtuni stelare, dintr-o flotă de nave plecate de pe Pământ, doar trei ajung să colonizeze planeta Galene (asemănătoare Terrei) din Sistemul planetar al stelei Etain, rămânând şi punând bazele primelor aşezări. Echipajul fiecărei nave se stabileşte într-o anumită regiune formându-se astfel cele trei state : Republica, Regatul Celest şi Marele Comintern.
    În Regatul Celest dezvoltarea economică şi tehnologică este mult îngreunată datorită climei aspre, a concepţiilor religioase rigide şi a intrigilor din sfera conducerii. Republica şi Marele Comintern datorită colaborării şi înţelegerii beneficiază de o dezvoltare constantă şi o tehnologie mai avansată. Cei din Regatul Celest, deşi defavorizaţi datorită condiţiilor de trai şi nu numai, reuşesc să avanseze datorită unei tehnologii care permite transferul conştiinţei umane, antrenând astfel agenţi capabili să preia controlul corpurile altor persoane. Totul se desfăşoară im mediu virtual, lucru care nu împiedică reuşita unei serii de misiunii de-a dreptul fabuloase şi cu puţini sorţi de izbândă.

“Nanitii se înfipseră în carnea bărbatului şi se deplasară cu repeziciune spre creier, spre reţeaua neuronală, pe care puseră stăpânire imediat. Fostul lui trup rămase nemişcat, iar Stern se văzu dintr-o dată dincolo de ochii celuilalt, dincolo de teamă,…”
“Nu te teme de adversar, încearcă să îl înţelegi, pentru că el este tot plămada de lut şi apă. Prieten sau duşman, deseori nu înseamnă numic, aşa că cercetează-i sufletul fără ură şi descoperă lucrurile care te pot ajuta în misiunea ta. Dacă îţi atingi scopul, nu mai contează alceva, aşa că fii drept şi generos. “

     Raporturile dintr cele două regate ajută, printe altele la crearea unei staţii orbitale construită din resturile navelor aterizate pe Galene. Acest proiect creează o serie de conflicte cu Regatul Celest care demarează o serie de misiunii pentru subminarea acesteia.
     Misiunea celor trei agenţi al Regatului ne introduce într-o lume plină de mister, conflicte şi răsturnării de situaţie.
      Doi termeni întâlniţi frecvent şi care dau înţeles aparte întregului roman sunt anh şi um.

Anh-ul înseamnă energie pură, informaţie sau corpul de lumina ce se poate deplasa şi descătuşa, în timp ce trupul um este stare, este nemişcare, dar este şi ceea ce ţine de conştiinţă, împiedicând-o să se disipeze în spaţiu înainte de a se rafina. Deci anh fără um nu se poate, aşa cum nu se poate plin fără gol şi materie fără absenţa ei.”

    O fiinţă obţinută prin inginerie genetică, surpinzatoare prin natura sa complexă atât fizic cât şi emoţional, aduce un element nou şi plin de contraste.

“ În starea ei atemporală, o fiinţă nu-şi mai ajunge şi astfel creează viaţă, dar rezultatul acţiunii ei este o creatură imperfect, demiurgică, ce se multiplică la rândul ei şi se înconjoară de propriul univers imperfect. Aici, binele şi răul coexistă că fetele aceleiaşi monede. În acelaşi fel, această lumină şi acest întuneric sunt o Lume a strălucirii, ce se învecinează cu tărâmul solid de humă, la fel ca sufletul omului, în care o parte este anh, a luminii, iar cealaltă este umbră, rămânând prinsă în mlaştina trupului şi nemaiavând scăpare decât să se scufunde din ce în ce mai jos. “

     Dacă reuşesc sau nu cei trei agenţi în misiunile lor, ce surprize ne rezervă persoana obţinută genetic, cum aplanează conflictele autoarea, veţi află citind acest prim volum din seria space opera Stelarium.
      Recomand cu multă căldură romanul Regatul sufletelor pierdute tuturor iubitorilor genului SF.

                                  
Crux Publishing logo

Cartea Regatul sufletelor pierdute de Ana Maria Negrilă a fost oferită pentru recenzie de către Editura Crux Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Mulţumim Editurii Crux Publishing!

Autor: Iliuța Răduți

     Căldura ghețarilor de Nic Dobre

Editura: Smart Publishing

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 304

Genul: Science Fiction (SF)

Nota mea: 10/10

     De când am auzit de această carte, mi-am spus că trebuie neapărat s-o citesc. Din fericire, s-a ivit și ocazia mult așteptată.  Am lecturat această carte cu mare plăcere, am savurat-o rând cu rând, pagină cu pagină. La ce concluzie am ajuns? “Căldura ghețarilor” este un reprezentant de excepție al SF-ului românesc. Nu se diferențiază cu nimic de capodoperele literaturii universale. Și încă odată îmi dau seama că autorii români sunt înzestrați cu talent la fel ca toți ceilalți și că de multe ori adevăratele valori nu sunt întotdeauna descoperite și apreciate…

   ,,Căldura ghețarilor” este primul volum al seriei Ancestorilor, o serie despre care cred că va avea mult succes. Și pe bună dreptate :D Protagonistul acestei povești este John Hooverbart, un puști de pe planeta Marte, planetă colonizată de pământeni. Încă de mic copil își dorește să meargă pe Pământ, locul de unde au venit strămoșii săi. Nu renunță la visul său, deși este luat în derâdere de toți cei ce-l înconjoară.

,,-  Când o să fiu mare, o să mă fac pământean!

       Un hohot de râs străbate clasa.

  • Asta nu e o meserie. Îți dorești să fii un locuitor al planetei pe care au trăit strămoșii noștri, înainte de Marea Glaciațiune?
  • Vreau să ajung înapoi de unde am plecat, locul meu nu e aici, răspunde puștiul, pe un ton cât se poate de sincer.”

    Probabil vă întrebați ce e Marea Glaciațiune și de aceea vă voi explica. În urma unui “experiment” nereușit Terra a fost supusă Marii Glaciațiuni, totul a fost îngropat în zăpadă și gheață până când nu a mai rămas urmă de om. Puținii care au reușit să fugă s-au adăpostit pe cupolele de pe Marte, unde și-au continuat existența…

   John crește, lucrează și după ce strânge suficienți bani se îmbarcă pe un cargou cu care pleacă spre Pământ. Nimeni nu a reușit să-l convingă să renunțe la această idee aparent nebunească.  Odată ajung la destinație, urmează niște cursuri de calificare profesională și devine specialist în mecanica și pilotarea mijloacelor de transport. Încă de la început își face prieteni, pe Nicholas și Sandra ce își vor întemeia o familie, dar și pe inteligenta Christine, specialistă în recuperarea obiectelor de valoare.

    ,,Cei patru continuară conversația, discutând despre cursurile pe care le urmau. Priviți de la exterior, comesenii păreau deja că se cunosc de multă vreme. Și nu numai ei, ci și colegii lor așezați la alte mese. Cu pași timizi, dezghețul relațiilor sociale își făcea simțită prezența, contrastând cu vijelia de afară.”

    După terminarea cursurilor de calificare, Nicholas și Sandra rămân să lucreze la birourile din Centru, iar ceilalți doi sunt repartizați în două echipe de intervenție diferite. Aceste echipe de intervenție au rolul de a cerceta și de a salva, pe cât posibil, ceea ce a existat înainte de Marea Glaciațiune. Deși de mult visează că-și va cumpăra o casă pe malul mării și că-și va petrece viața bucurându-se de frumusețile Terrei, visul lui John este departe de a deveni realitate. Peste tot este frig și gheață, iar pentru a-și cumpăra o casă ar trebui să muncească mult…

    ,,Dumnezeule, dacă există în paradis un asemenea loc, te rog să-l ții ocupat pentru mine. Plătesc oricât, spune-mi ce trebuie să fac în scurta mea existență ca să-l merit.”

     John se integrează în colectiv, se înțelege bine cu colegii din echipa sa de intervenție. Într-una din misiuni salvează viețile a doi din ei și implicit contribuie la descoperirea unei bogății. Această faptă nu rămâne nerăsplătită, astfel el se mută în cea mai bună echipă de intervenție, echipa zero. Aici o reîntâlnește pe Christine și, deși cu ceva timp în urmă deciseră că nu pot fi decât prieteni, cei doi își declară dragostea. Se iubesc mult, petrec clipe de neuitat împreună…

,, – Taci, prostuțule, taci! N-ai înțeles de ce plâng.

   Uimirea de pe chipul lui John crescu în intensitate atunci când fraza ce tocmai fusese rostită avea să-și găsească o continuare în gesturile lui Christine. Aceasta se apropie timid de el, lipindu-și buzele fremătând de emoție de buzele lui. Primul sărut, ce moment minunat! Era convins că pierduse totul, când de fapt, câștigase ceea ce nici nu sperase că putea avea vreodată.”

    Povestea de iubire dintre John și Christine se sfârșește în scurt timp. Din cauza avidității șefului lor, scumpa lui Christine își pierde viața în timpul unei misiuni. John este în ultimul hal, este distrus, iar pe deasupra urmează să fie judecat, fiindcă a încălcat niște ordine. Ce mai contează o slujbă, un pas înainte spre îndeplinirea unui vis, când ființa iubită dispare, luând odată cu ea și o parte din inima ta?

     ,,Un hău se deschise special pentru el, muritorul care își arogase dreptul la fericire. Stătea chircit într-un colț al încăperii ca o păpușă dezarticulată. Colonelul plecase de mult, spunând vorbe pe care nu le percepuse decât ca un zgomot de fond. Probabil că intenționase să-l consoleze, dar cui îi păsa de consolare? În mod ciudat, îi răsunau în minte câteva versuri pe care le citise în una din cărțile primite de la Teo:

      Bucură-te, firavă făptură,

      Căci efemeră e trecerea ta,

       Iar veselia cea peste măsură

       Cândva, în timp, te va durea…”

    Vă las pe voi să descoperiți cum se va sfârși această poveste. Nu pot să nu remarc că autorul reușește să ne ofere o imagine interesantă a viitorului. Printre multe altele, el prezice că tehnologia ne va acapara și mai mult viețile, însă pentru a încuraja socializarea reală va fi creat “Jocul inimii”, despre care veți afla mai multe citind această carte. În orice caz, pregătiți-vă: nimic nu este ceea ce pare a fi! Cine a zis că dragostea nu poate depăși orice bariere? Cine a zis că viața noastră depinde în totalitate de noi, fără vreo influență din exterior?

Fragmente:

   ,,John se dedica unei activități obsesive. Revedea la nesfârșit filmul ,,Titanic”, de pe discul multimedia adus de Christine și regăsit printre lucrurile celor doi prieteni. Fiecare vizionare trezea la viață amintiri din vremurile în care văzuseră acest film împreună. Începea să realizeze că nu era nici prima, nici ultima persoană care-și pierde prematur sufletul pereche. Supraviețuitorului îi revine misiunea de a se aduna din mii de cioburi, asemenea sticlei pe care fusese desenat simbolul ,,Jocului inimii”. Apoi trebuie să se ridice de la pământ și să meargă mai departe, pentru a cinsti prin existența sa imaginea persoanei iubite.”

    ,,John o mângâie pe frunte și tresări. Pielea îi era rece și își pierduse catifelarea cu care se obișnuise în clipele lor de intimitate. Un sentiment de revoltă creștea în interiorul lui, acaparându-l. A trecut mult prea repede, tot ce a meritat trăit în această viață a durat prea puțin!”

     ,,Oare îmi voi găsi vreodată locul? M-am săturat să alerg după himere.”

     ,,Nu e cu putință! Așa ceva nu are cum să fie real! Poate că e o halucinație menită să mă pună la încercare. Dar ce mai contează dacă pierd totul, atunci când pot să câștig singurul lucru important pentru mine?”

Părerea lui Dănuț Ungureanu:

   ,,Cartea lui Nic Dobe vorbește, printre multe altele, despre o anume chemare a instinctelor omenești, despre dorul de casă (dacă această sintagmă nu s-a prăbușit deja în desuetudine, sub presiunea implacabilă a unui alt ,,ghețar” – globalizarea), despre eternul balans între nerăbdarea marilor explorări și revenirea perpetuă la insula de baștină.”

Cartea “Căldura ghețarilor, a fost oferită pentru recenzie de autorul Nic Dobre. Mulţumim!

  LECTURĂ PLĂCUTĂ!

%d bloggers like this: