Tags Posts tagged with "citeste online"

citeste online

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…
Capitolul 11-Vis și vizită
Capitolul 12-„Curios lucru, memoria”

   Ramona își aduse aminte de un ceas de buzunar cumpărat în urmă cu câțiva ani de la un târg de antichități. Venise timpul să facă o vizită… De data aceasta, restauratorul era la datorie.

– Bună ziua, ați putea repara așa ceva? îl întrebă, scoțând din geantă ceasul.

– Să vedem!

– Știți, e moștenire de familie, mai mult valoare sentimentală, a fost al străbunicului meu, este foarte important pentru mine. L-aș fi dus la ceasornicari obișnuiți, dar pe dumneavoastră vă știu de mult, am încredere…

– Da, foarte bine că l-ai adus aici! – răspunse bărbatul, vizibil măgulit – Este o piesă deosebită, trebuie să vedem pe ce mecanism funcționează.

– Pot să vă spun sigur că nu pe baterie!

– Da, în mod cert nu pe baterie ! – răspunse bărbatul, fără să prindă gluma – A mers până acum?

– Când mergea, când se oprea. Ticăia, așa. Avea perioade și perioade.

– Mda… Cred că e pe bază de arcuri, e posibil să nu se mai găsească piese de atunci, nu cred că se mai fabrică. Trebuie să-l deschid ca să-mi dau seama. Dar stai liniștită, duduie, că-l rezolvăm!

– Sigur! Am încredere în dumneavoastră că îl puteți repara! Se vede că sunteți pasionat de ceea ce faceți! Vă știu de când eram mică! Aveți atelierul de mult, nu? Cred că de peste 20 de ani.

– O, da! Din ‘93, mai exact.

– Mulți ani înainte! E ceva inedit, acest atelier, o oază în lumea asta în care totul se aruncă, se înlocuiește… Foarte bună idee ați avut să-l instalați!

– E! Nu se câștigă cine știe ce… Cum ai spus și matale, în ziua de azi, totul se aruncă, nimeni nu mai repară nimic… Curios, mi-ai adus aminte de ceva… Știi că nu eu am avut ideea să ridic atelierul?

– Nu? Atunci soția?

– Nu… Nu ea, Dumnezeu s-o ierte!… Dacă-ți spun că nici nu știu cine e persoana care mi-a dat ideea… O fătucă, așa, ca dumneata. A dat buzna la mine în casă, crezând că e un atelier de restaurare, he he! Se rătăcise. Nici ea nu știe că mi-a dat ideea! Fătucă, vorba vine, acum trebuie să fie femeie în toată firea, cred că are vreo 40 de ani și ea, poate mai mult…

– Ce poveste! Și cum v-a dat ideea?

– Păi se rătăcise. Ne-am pomenit cu ea în casă, a intrat crezând că e un atelier de restaurare. Nevastă-mea s-a speriat, a crezut că sunt hoții! spuse el râzând.

– Demn de un reportaj! O afacere pornită de la o fată rătăcită!

– Ha ha, chiar așa a fost! Întotdeauna mi-a plăcut să repar lucruri vechi, dar până atunci nu mă gândisem la așa ceva. Adică să pun pe picioare o afacere cu treaba asta.

– Ați mai văzut-o vreodată pe fata aceea?

– Nu… N-am mai văzut-o, cred că nu era din zonă. Toți clienții mei sunt din zonă, dar pe ea n-am mai văzut-o. O fi fost în trecere pe aici. D-aia s-o fi și rătăcit.

– Dar dacă ați vedea-o acum, ați mai recunoaște-o?

– După atâția ani, chiar nu cred. S-a schimbat și ea, iar memoria mea… Curios lucru, memoria! Ții minte întâmplările în mare, dar chipuri sau alte daraveli, nu. N-ai cum. Dar aș vrea s-o întâlnesc și să-i mulțumesc pentru ideea asta.
– Da, cred că ar fi interesant.  „Curios lucru e memoria! Cum modificăm inconștient trăsăturile, odată cu trecerea timpului!…” – continuă Ramona în gând.

Își amintea ziua aceea de parcă ar fi fost ieri. Ea fusese! Acum înțelegea!

      *

   Când, în sfârșit, părinții ei părăsiră sufrageria, Ramona se furișă în vârful picioarelor, cu simțurile în alertă. Ținea într-o mână oglinda, pentru ca la cel mai mic semn s-o folosească. Nici nu voia să se gândească dacă cineva ar fi intrat atunci în cameră. Ce chestie! Telefonul mobil avea bateria încărcată, însă era ca o mobilă nefolositoare! „No signal” apărea pe ecranul aprins. Agenda avea toate numerele, însă ce folos? Nu putea să sune, de Internet nici nu putea fi vorba! Nici măcar nu se deschideau aplicațiile, ca și cum n-ar fi fost inventate vreodată!

   Bine măcar că funcționa lanterna mobilului. Nu aprinse lumina în sufragerie, nimeni nu trebuia să afle că era acolo. Formă numărul de la telefonul fix, de data aceasta, fără prefixul 021, rugându-se ca zgomotul făcut de roata aparatului să nu se audă prea tare. Avea un feeling că de data aceasta, chiar dacă răspunde bătrâna, nu-i va mai închide telefonul în nas, ci din contră, își va chema fiul la telefon…

                            *

   Sergiu aproape adormise, când sunetul strident al aparatului sparse liniștea nopții. „Cine mama mă-sii o fi la ora asta?” – bodogănea în timp ce-și căuta papucii pe orbește și ieșea din cameră, îndreptându-se spre aparat.

– Alo?

                        *

„- Foarte bine ai făcut, fata mea, că mi-ai spus! Trebuie să facem ceva!

– M-am gândit să nu vorbesc cu doamna Angela, la cum o cunosc, s-ar îngrijora peste măsură. Cred că ar fi bine să nu-i spuneți deocamdată. Cine știe, poate e o perioadă mai stresantă, care va trece…

– Ai dreptate, nu-i spunem Angelei deocamdată. Ea e mai sensibilă… De fapt, și ea a avut o perioadă așa, înainte cam cu un an și ceva de nașterea fetei, tocmai ne căsătorisem. Avea cam vârsta Ramonei de acum. Nici ei nu i-am spus, nimeni nu știe. Of, cred că o moștenește!

– Și până la urmă? Și-a revenit repede?

– Nu chiar repede, dar și-a revenit. Așa, deodată și complet. N-a mai vorbit nici măcar o dată despre cele întâmplate atunci. A fost vorba s-o internăm, dar n-a mai fost nevoie. Și-a revenit spectaculos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Mă scuzați că vă întreb, nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar ce problemă avea doamna Angela?

– Nici vorbă, fata mea, tu ești ca din familie! O obsesie cu o oglindă. Avea ea impresia că prin acea oglindă se putea călători în timp. În viitor, mai exact. Tot susținea că prin oglinda aia a ajuns cu 25 de ani mai târziu. Mai rău, era convinsă că oglinda o transportase 25 de ani mai târziu, că ea a fost acolo… Atunci nu era ca acum, cu droguri peste tot, altfel am fi crezut că a luat-o pe drumul ăsta… Ne înnebunise, să nu atingem oglinda… A dracu’ oglindă, am vrut s-o arunc, dar nu mă lăsa să mă apropii. Până la urmă a aruncat oglinda în fața mea. A scăpat de obsesie… ”

   Andreei îi venea în minte discuția cu domnul Mihai, în timp ce stătea în camera Ramonei și se uita la portfardul de pe pat. Portfardul care conținuse oglinda și pe care la insistențele ei, Ramona îl lăsase acum câteva luni pe fundul dulapului… Acum portfardul și camera erau goale.

 

   – SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI –

 

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…
Capitolul 11-Vis și vizită

   – Și dacă e o fantomă? Dacă sunt un medium sau ceva de genul ăsta și morții iau legătura cu mine? Doar eu l-am văzut, tu nu! Tu nu l-ai văzut niciodată!
– Ramona, ca de obicei, te precipiți! Sunt sigură că după ce o să analizăm totul logic…
– M-ai înnebunit cu analiza ta logică! Altceva nu mai știi să spui! Să analizăm logic, să analizăm logic! Asta n-are nicio logică, ascultă-mă pe mine! Nicio logică!
– Ești prea tulburată, trebuie să te liniștești!
Ramona nici nu mai știa cum fugise din cimitir, cum pașii o purtară către casa Andreei. Cum Andreea, ca o bună prietenă ce era, îi pregătise un ceai cu lămâie și acum încerca în zadar s-o liniștească și să nu ia în seamă tonul ridicat. O știa ea pe Ramona, când îi intra ceva în cap…
– Deci, să recapitulăm: te-ai dus la cimitir…
– Ți-am zis deja de 10 ori, Andreea! I-am găsit mormântul, avea poză pe cruce și arăta exact ca EL și ca prietenul alor mei din album! Și îl chema Sergiu! Trebuia să mă gândesc, n-avea cum să fie Jimmy numele adevărat… Și mai devreme fusese o bătrână acolo, trebuie să fi fost cea cu care am vorbit la telefon. Maică-sa… Știi ce a zis nepoată-sa, că a murit acum 20 de ani! El e! Dar cum de mi-a apărut mie acum? Sigur vrea să-mi spună ceva! Andreea… dacă a fost omorât? Dacă nu s-a sinucis și nu a fost accident? Dacă l-a omorât careva și acum vrea ca eu să descopăr tot?
– Ramona, fii serioasă!
– 2 Sergiu care arată la fel și au murit în aceeași perioadă! Ți se pare puțin? Sau dacă… eu am făcut cunoștință cu fiul lui, care seamănă izbitor și-l cheamă la fel? Chiar dacă nimeni nu a aflat de el… Sau dacă… n-a murit? Da, asta trebuie să fie! Și-a înscenat moartea și a reapărut! Ca să scape de iubita cea sufocantă și geloasă! Dar… n-ar arăta la fel, nu? Cel din poză e neschimbat față de cum l-am văzut eu…
Andreea o privi cu indulgență, ca și cum ar fi fost bolnavă.
Ramona adormi târziu în acea noapte. Să fi avut un copil cu misterioasa? Ce s-o fi ales de ea, de fata misterioasă? O fi dispărut, așa cum obișnuia? Ramona avea impresia că aici e cheia misterului, un aspect pe care nu-l luase în considerare până acum…
Și totuși, părea atât de fictiv, de neverosimil… Deși ipoteza cu fiul era cea mai probabilă, ea se tot gândea la ultima, oricât de fantasmagorică ar părea. Își imagina cum ar fi arătat el dacă n-ar fi murit atunci. Acum ar avea… în orice caz, peste 45 de ani. Îl și vedea cu ochii minții: tot sexy, dar în alt fel: matur, mai rafinat, cu riduri în jurul ochilor, dar care nu-i stau rău deloc, din contră…
Când în sfârșit, o ajunse somnul, visă tot felul de frânturi, care mai de care mai nebunești și neclare: se făcea că era în amfiteatru, la un curs. Profesorul vorbea cu o voce lină, monotonă, care o adormea. Unii dintre colegii ei adormiseră cu capetele pe masă și începuseră să sforăie, dar profesorul nu părea să observe. Apoi, profesorul se transformă în Sergiu, care o luă la dans. Amfiteatrul dispăruse, ei dansând un tango într-o sală de bal, cu oglinzi pe toți pereții, ceea ce o făcea să pară mai mare. Deși nu era o dansatoare profesionistă, acum se mișca cu o viteză și o mobilitate uluitoare, executând figuri complicate, fandând foarte aproape de sol. Stăteau atât de aproape unul de altul, era atât de lipită de el… Își dorea să nu se mai termine melodia aceea minunată, să nu-i mai dea drumul vreodată.
Dar melodia se schimbă, iar Andreea venea spre ea, îmbrăcată în stilul anilor `40. Când s-a apropiat suficient, constată că nu era Andreea, ci femeia din poză, din cimitir. Cea care murise la 32 de ani. Îi spunea: „Ai grijă la oglinzi!”. Când se uită în jur, Sergiu nu mai era lângă ea, ci… captiv într-una dintre oglinzi!
– Sergiu?
– Urmează talismanul! Urmează talismanul!
El îi repeta aceste cuvinte ca o moară stricată, în timp ce ea începuse să bată cu pumnii în oglindă, sperând că va reuși să-l scoată de acolo. Tot bătând cu pumnii, oglinda s-a spart în mii de bucățele și s-a tăiat. Sergiu era din nou lângă ea și-i bandaja rănile cu mănușa.
Apoi, totul dispăru ca prin minune și se schimbă cadrul. Era în cimitir, telefonul îi suna, iar pe ecran îi apărea numărul lui de fix. Îl și memorase de cât se holbase la el. Încerca să răspundă și nu putea. Își târa degetul pe ecranul tactil în zadar… Până când deschise ochii și se văzu în patul ei, iar soneria enervantă a telefonului se auzea în continuare…

                                
         *

   Ramona stătea cu o cafea în față și se tot gândea la vis. Ar fi trebuit să citească pentru lucrare, să-și caute surse bibliografice, dar cui îi mai stătea mintea la asta? Ce o însemna? „Ai grijă la oglinzi!” și „Urmează talismanul!”. Ce talisman? O fi vorba despre oglindă? Dar s-a dovedit ineficientă… Purtase zile în șir oglinda aia la ea degeaba! Sau poate nu trebuia s-o lipească? S-o fi lăsat spartă, așa cum era? Poate trebuie s-o spargă, ca-n vis?
Offf!
Prima dată după mai mult timp, scoase oglinda de la păstrare.
– Ce secrete oi ascunde tu?
Ținea oglinda de ramă, sperând să vadă dincolo de luciu ceva ce nu știa nici ea. Poate chipul lui Sergiu? Un răspuns, oricare ar fi el…
– Ce ascunzi tu? Dă-mi un răspuns!
Se gândea ce ar fi spus mama ei, Andreea sau oricine ar fi intrat în cameră văzând-o vorbind cu o oglindă.
– Ce ascunzi? mai spuse o dată, pe un ton rugător, trecându-și degetul pe suprafața lucioasă, de parcă secretul oglinzii ar fi fost palpabil.
O apucă un tremurat, fiind gata să scape oglinda din mână. Apoi îi trecu, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Se holba la oglindă în continuare, când auzi voci de jos.
– Vizită la ora asta? Cine o fi?
Se îndreptă spre ușă, când văzu că avea clanța schimbată. De fapt, cam toată camera ei era ușor schimbată. Se mai întâmplase o dată așa, atunci când fusese (sau i se păruse, nu știa sigur) cutremur. Dar atunci abia băgase de seamă, din cauza sperieturii.
Ieși din cameră și se opri în capul scării, încercând să repereze musafirii. N-avea chef să se arate, să socializeze. Fu gata-gata să scoată un țipăt și noroc că se prinse de balustradă, altfel s-ar fi prăbușit pe scări de uimire: pe canapeaua din sufragerie stăteau nestingheriți… Sergiu și blonda isterică.
„Ce-o căuta el aici? O fi venit după mine? Dar cum știe unde stau? M-o fi urmărit?”
Altă voce, răutăcioasă, dar mai realistă, îi spunea: „Nu fi proastă! Nu vezi că e cu ea? Și pare să le fie mai bine ca oricând…”
Era adevărat. Se țineau de mână, iar blonda îl înconjura cu brațul, se ghemuia în brațele lui, se agăța mai ceva ca o haină de cuier. „Ia mâna de pe el, lipitoare!” îi venea să strige și acum îi înțelegea gelozia. Sergiu era mai atrăgător ca niciodată, cu atitudinea ușor arogantă ce o înnebunea…
Vocile părinților ei o aduseră la realitate. Se auzeau din partea cealaltă a sufrageriei, neintrând în raza ei vizuală.
„Și totuși, ce caută ei aici? Nu, cu siguranță nu m-am trezit! E un vis tâmpit, cum am eu de obicei. Dar nu vreau să mă trezesc. Măcar în vis să pot vorbi cu el… Da, sigur e vis! Altfel ce ar căuta aici televizorul vechi, cu butoane? Numai un nebun ar fi înlocuit plasma cu el.”
Nu se sătura să urmărească scena, ce părea desprinsă dintr-un film. Fără să știe de ce, se ghemui după balustradă, urmărindu-le fiecare gest și vorbă. Stând așa, o văzu mai bine pe prietena lui Sergiu. O văzu în altă lumină…
– Dar sigur!… Cum am putut fi așa proastă?

                        
     *

   După vreo oră de pândă, îi văzu pe cei doi musafiri că se ridică și auzi vocea lui Sergiu:
– Păi hai, că plecăm și noi!
„Pleacă! Pleacă și n-am făcut nimic! Îl pierd iar, trebuie să fac ceva! Dar ce?! Repede, că pleacă și nu pot să trec prin fața lor acum!”
Se uită în jur și soluția veni de la o vază urâtă cu spume, ce stătea pe o măsuță în holul de la etaj. Nu văzuse în viața ei vaza, dar măsuța parcă îi era cunoscută. Zâmbi ușor: normal, cum să-și amintească de un obiect pe care nu-l văzuse niciodată? Apucă vaza și o izbi cu toată forța de podea. Zgomotul se auzi în toată casa, în timp ce vaza se făcu bucățele.
– Ce-a fost asta? S-a auzit de sus! Dacă or fi hoții? Zilele trecute au intrat la madame Popescu, a găsit totul vraiște! Or fi spart vreun geam pe sus!
Era vocea mamei ei.
– Hai să mergem noi doi să ne uităm!
De data aceasta, tatăl ei vorbise.
– Și ne lăsați aici, singure? Dacă sunt și la parter?
– Voi stați lângă telefon! Dacă auziți ceva suspect, chemați Poliția!
„Shiiit! Și acum ce fac? Vin încoace, mă găsesc!”
Pașii deja se auzeau pe scări și în ultimul moment, Ramona intră într-o cameră și se lipi de perete. Sergiu și tatăl ei, mai tânăr decât îl văzuse vreodată, trecură atât de aproape de ea… Dar nu puteau s-o vadă. Nu acum.
– S-a spart vaza. O să se supere Angela, e de la maică-sa. Dar cum să se fi spart? Stai aici, să verific dacă e vreun geam deschis!
Tatăl ei intră chiar în camera unde se ascundea ea, dar din fericire, se duse glonț la geam, neuitându-se după ușă. Când el era cu spatele, a țâșnit pe hol, dând nas în nas cu Sergiu.

                        
     *

   – Tu?!
– Șșșșttttt! Vino aici, nu spune nimic!
Și-l trase în cealaltă cameră, închizând ușa.
– Ce cauți tu aici? Cum ai intrat?
– Asta e casa mea! râse Ramona.
– Ăăăă?!!!!
– Jimmy! Te-ai dus jos? de pe hol răsuna vocea tatălui Ramonei.
– Sunt aici! Am intrat să văd dacă e cineva, dar nu! Nu-i nimeni!
– Nici aici! Un geam deschis și s-a făcut curent, doar atât, ne-am alarmat degeaba.
– Bine, du-te să le liniștești pe fete, vin și eu imediat !
– Bine! Să nu stai prea mult, să nu creadă Carmen că ți-am aranjat o întâlnire secretă! râse domnul Mihai, după care i se auziră pașii pe scări.
– Jimmy? Ți-a spus „Jimmy”?
– Da. A, am uitat să mă prezint cu numele de scenă, baby! adăugă el, observând expresia nedumerită de pe fața Ramonei.
– De ce-ți zic așa?
– De la James Dean! exclamă el, mirându-se de întrebarea ei, ca și cum răspunsul era evident – Nu-mi spune că n-ai auzit de el! Lumea e de părere că semănăm.
Ramona simțea că se învârte pământul cu ea.
– Totul se leagă!
– Ce se leagă? Să știi că te-am sunat pe numărul ăla, dar nu există. Număr nealocat… Mi se părea mie ciudat…
– Da, acum îmi dau seama! Acum îmi dau seama și de ce… nu te-am găsit niciodată la telefon… Dar… m-ai sunat? un zâmbet îi apăru în colțul gurii.
– Păi da, trebuia să-mi recuperez mănușa, nu? Apropo, o mai ai?
„Ha! Așa deci…”
Până acum, niciun tip nu o derutase ca ăsta. O atrăgea și o intriga, o enerva cu infatuarea lui care paradoxal, o făcea să-l placă și mai mult… Auzi, mănușa era grija lui! O sunase doar pentru mănușă, sta-i-ar mănușa în gât!
– Parcă ziceai că n-o mai vrei, s-o păstrez! Dar întâmplător o mai am pe acasă, trebuie s-o caut bine, că nu mai știu unde am pus-o. O s-o găsesc, stai fără grijă, nu arunc niciodată lucrurile, oricât de lipsite de importanță ar fi! Cu atât mai mult dacă nu-s ale mele.
Simțea nevoia să rănească, să-i arate cât de indiferentă era.
– Aha! Mi s-a părut sau spuneai mai devreme că m-ai sunat și nu m-ai găsit la telefon?
– Da, te-am sunat. Voiam să scap cât mai repede de mănușă, nu de alta, dar mi-era că uit. Cum nu te-am găsit, chiar asta s-a întâmplat, am și uitat de ea! Dacă știam că ai atâta nevoie de mănușă, îmi notam în agendă, să-mi aduc aminte să te sun. Îmi pare rău, am un adevărat talent de a-mi scoate din cap lucrurile lipsite de importanță sau care nu mă interesează!
– Am înțeles. Și n-a răspuns nimeni sau ai vorbit cu mama?
– Nu știu cine era, o doamnă. N-am întrebat-o, părea grăbită.
Îi venea să adauge „Și cu nepoată-ta. Care nici nu s-o fi născut încă…”
– Trebuia să-i lași ei mesaj.
– Sergiuuuu, ce tot faci acolo? Iubițel, mai plecăm de aici?
– Vin acum!
– „Iubițel”?! făcu Ramona și izbucni într-un râs sarcastic.
– Șșșșttttt! Mai încet! spuse Sergiu, privind îngrijorat spre ușă.
Parcă i-ar fi spus: „Mai tare! Râzi cât de tare poți!”. Ramona parcă uitase că se ascundea: râdea fără oprire, din ce în ce mai tare.
– Ce, „iubițel”? Ți-e frică să nu intre „iubițica”, să ne prindă ? vorbi la fel de tare, printre sughițuri și hohote de râs.
– Ce te-a apucat, ești nebună? și fără să se gândească prea mult, se repezi la ea și-și puse palma peste gura ei.
Ramona încremeni, ca la comandă, se opri din râs. Erau atât de aproape, ca în visul ei. Atât de aproape, încât îi simțea respirația și-i putea distinge nuanța irisului. Un căprui de toată frumusețea, dar cel mai mult o fermeca privirea lui. Atât de intensă, de pătrunzătoare…
– Jimmy, te dă Carmen dispărut! O să ne acuze de sechestrare de persoană!
La auzul vocii tatălui ei, pe Ramona o pufni iar râsul. Un râs controlat, de astă dată.
– Trebuie să plec – îi spuse îndepărtându-se brusc și revenind la realitate. Cum rămâne cu mănușa?
– Te sun eu. Pe curând, „iubițel”! Fugi, te dă dispărut stăpâna! Sau „iubițica”, cum preferi?
Îi întoarse spatele și ieși din cameră fără un cuvânt. Era furios. „Cine dracu’ se crede, de-și permite miștouri d-astea? Adică Mihai e în regulă să le facă, dar ea?! Oricum, nu e normală la cap, asta e clar ca lumina zilei!”. Și ce-l apucase să-i spună că o sună pentru mănușă? Nu, chiar dacă-l sună, o va trimite la plimbare, numai nebune pe pământul ăsta! Era furios și nici nu părea să bage de seamă ceea ce-i spunea Carmen; vocea ei era ca un zgomot de fundal.
– Sergiu! Mă auzi?
– Da. Ce?
– Nu mă auzeai deloc, nu erai atent!
– Ce spuneai?
– Te întrebam ce ai tot făcut acolo de nu mai răspundeai.
Se săturase… Parcă i-a luat Dumnezeu mințile, ce i-a trebuit să se împace cu ea?

                        
      *

   „Ce fraieră sunt ! Ca de obicei, m-am enervat și am stricat tot! Acum gata, e convins că sunt nebună! Mi-a și spus-o!”. Pentru că ea știa că nu de amuzament râdea, ci de nervi. De nervi că alta i se adresa cu un apelativ atât de dulceag. Atunci îi revenea atitudinea războinică: „Da’ ia mai dă-l dracu` de filfizon! Don Juan de doi bani trebuia să-i zică, nu James Dean!”
Impulsul firesc fu s-o sune pe Andreea, să-i povestească toată tărășenia. Era sigură că și ea l-ar fi făcut cu ou și cu oțet. Dar apoi realiză: „Andreea nu m-ar crede, m-ar trimite la psihiatru urgent!”

                  

      – VA URMA –

Sursă foto: Life in balance

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…

– Ooooo, ce festin mi-a pregătit fata mea! Mă răsfeți, Ramona! Sau sărbătorim ceva și eu nu știu?

– Nimic nu-i prea mult pentru tăticul meu! Cum ce sărbătorim? Fiecare zi trebuie sărbătorită!

Se vedea că Ramona era fiica doamnei Angela! Masa aranjată impecabil, mai ceva ca la restaurant, iar pastele cu somon și mentă erau delicioase!

– Fiecare zi trebuie sărbătorită, viața e atât de scurtă! Ca în cazul băiatului ăluia, prietenul vostru. Care a murit de tânăr. Câți ani avea?

– Bietul de el, nici nu împlinise 30… Te-a marcat, văd.

– Nu știu cât m-a marcat, dar mă face să mă gândesc la viață. Azi ești, mâine nu știi ce se întâmplă… D-asta trebuie să trăiești fiecare clipă! Vine un accident din ăsta și se termină totul! Apropo, știi că mi-am amintit ceva ce uitasem complet? Când a murit el, m-ați dus la bunica, nu?

– Da, te-am dus, ca să te scutim de atmosfera tristă din casă. Îți dai seama ce supărați eram cu toții… Te-am dus la bunica, acolo știam sigur că se vor ocupa de tine. Aici eram cu înmormântarea, cu agitația…

– Da, mai ales dacă ați plecat din București pentru înmormântare.

– Unde să plecăm? A, nu, aici l-au îngropat, în București, la „Viața de apoi”. Dar atmosfera nu era potrivită pentru un copil. Eram prea supărați ca să ne vezi așa. Și maică-ta plângea în continuu…

– Îmi dau seama că a fost un șoc. Atât de tânăr… Dar ziceați că e posibil să se fi sinucis? De ce ar fi făcut asta?

– E, e o întreagă epopee… Asta a fost una din teorii. El era din ce în ce mai depresiv. Nu spunea nimic, dar se vedea.

– Dar de ce, tată? Ce motive avea un tânăr frumos, cu toată viața înainte, să fie depresiv?

– „Cherchez la femme”, cum s-ar zice. Relația cu o femeie i-a pus capac. Era obsedat de ea. Se pare că tipa asta, cine o fi fost ea, apărea și dispărea după bunul plac, când te așteptai mai puțin. Existența ei era un mister, nu puteai s-o găsești. O căuta și în gaură de șarpe fără niciun rezultat. Parcă o înghițea pământul. Săracul de el, ce-a mai pătimit cu femeile! Prietena lui era geloasă patologic, venea mereu la maică-ta și-i plângea pe umăr ore în șir!

– Păi stai așa! Aia care dispărea era geloasă patologic?

– Nuuuu! Alta, dragă! – râse domnul Mihai – Ți-am zis că e o întreagă epopee. Prietena lui era din gașca noastră. Pe aillaltă, „dispăruta”, nici n-am văzut-o vreodată. Un prieten de-al nostru a văzut-o o singură dată. Altfel am fi crezut că fata asta e imaginară. Dar prietena lui era de o gelozie feroce. Maică-ta era singura mai apropiată de ea. D-asta te-am rugat să nu discuți cu maică-ta, e un subiect sensibil pentru ea. Venea aici, stătea pe capul ei ore întregi, plângea… Iar Jimmy era genul care atrăgea femeile ca un magnet, rămâneau mute când îl vedeau.

– Se vede… De fapt și nouă ne-a atras privirile, Andreea l-a remarcat în álbum.

– Ai văzut? Bietul Jimmy, atrage privirile feminine și dincolo de mormânt! Ce-ar zice el de asta? Păcat că n-a trăit să vadă… Să fi văzut când intram undeva cu el: dacă era vreun grup de fete prin preajmă, deveneau subit gălăgioase, chicoteau, se uitau spre el, își dădeau coate și zâmbeau de ziceai că au câștigat la loto premiul cel mare. Brusc, începeau să-și răsucească șuvițele de păr, își împingeau pieptul în față, treceau ostentativ prin fața noastră, era circ! Numai că prietenei lui nu i se părea așa amuzant. Era suficient să asiste la vreo scenă d-asta și făcea scenarii mai ca la Hollywood! Că a avut vreo legătură cu vreuna din ele, poate chiar cu toate, altfel nu erau alea așa vesele! Dacă una îi zâmbea mai languros, și se întâmpla des, te asigur, gata, sigur a avut ceva cu el sau voia să i-l fure! Toate femeile voiau să-i fure iubitul, era obsedată de treaba asta! Măcar dacă ne-ar fi făcut doar nouă capul calendar, dar se lua și de alea! Ne simțeam și prost, de vreo două sau trei ori era să se lase cu scandal. Când o apucau istericalele, îți venea să te îndepărtezi și să spui că nu ești cu ea, te făcea de râs! Tot grupul o știa de nebună…

– Și până la urmă? S-au despărțit?

– S-au despărțit, s-au împăcat, iar s-au despărțit, dar cine mai știe! El deja nu-i mai suporta crizele de gelozie, când a întâlnit-o pe EA. Fata misterioasă. Dar nu te înțelegeai cu nebuna, a amenințat că se omoară dacă se desparte de ea! Cum asta tot dispărea și apărea, nu era nimic cert, nici nu se despărțise total de cealaltă. O întreagă nebunie, ca-n serialele alea la care se uită maică-ta! Complicat rău, ce să mai!

– Și cu prietena lui? Ce s-a întâmplat? Mai țineți legătura?

– A plecat în Germania imediat după moartea lui. Era distrusă, maică-ta se temea să nu se omoare… Au mai vorbit la telefon o perioadă, mai mult Angela o suna. I-am zis „Dar las-o, dragă, să mai sune și ea!”. Telefoanele s-au rărit, după care au dispărut de tot. Atunci nu era ca acum, cu mobile, Internet și toate minunile astea. Atunci era doar cu fixul și dacă te mutai și nu dădeai numărul, la revedere! Apelurile în străinătate erau foarte scumpe… Maică-ta, cum e ea, sensibilă, crede că n-a mai vrut să țină legătura cu noi că îi aminteam de toată nenorocirea… În fine…

– Îți dai seama cât de greu a fost și pentru ea! O fi visat să se căsătorească, să aibă copii cu el… Și el, săracul, a murit fără să aibă vreun copil, fără să-și facă o familie…

– Da, trist… Dar ce vorbim noi de lucruri d-astea? Ia, că mă apucă nostagia!

   

   *

– Nu pot să cred ce perfidă ești! Bietul taică-tu! El se credea răsfățat și când colo, tu l-ai tras de limbă mai ceva ca la Securitate! Ți-ai ratat cariera, trebuia să te faci spion!

– E, cine știe, nu e timpul pierdut! Important e că am aflat niște chestii! Sergiu n-are cum să fie fiul lui Jimmy, Jimmy n-a avut copii!

– De unde știi tu? Poate a avut copii nelegitimi. Poate a avut un copil de care n-a știut niciodată. Cu misterioasa aia, o fi născut după ce a murit el, iar prietena lui cea geloasă plecase în Germania, așa că n-a aflat! Cum nimeni n-a văzut-o vreodată pe tipă, nici ai tăi nu știu.

– Of, Andreea, nu știu ce să zic! Îmi bubuie capul, atâtea ipoteze, atâta dacă și cu parcă! Oricum, am aflat ceva mai palpabil și ușor de verificat: unde e îngropat!

– Și cu asta ce rezolvi? Te rog, spune-mi că nu te apuci să străbați cimitirele!

– Nu cimitirele, un anume cimitir…

– Ești nebună! Și ce rezolvi dacă vezi o cruce acolo? Cu ce te ajută?

– Trebuie să epuizez toate pistele! Ceva mă cheamă acolo!

– Pe mine nu contezi pentru asta! Auzi, să mă plimb ca bezmetica prin cimitir!

– Stai liniștită, nici nu-ți ceream să vii cu mine! Simt că trebuie să fac asta singură…

    *

„Bravo, Ramona, ești de o perspicacitate rar, dar rar întâlnită! Cum o să găsești acum mormântul, când nici nu știi pe cine cauți? Când nu știi nici cum îl cheamă! Jimmy, e clar că nu-l cheamă Jimmy, sigur e o poreclă pusă de ei! Și era atât de ușor să-l întrebi pe taică-tu!”

„ Să fi zis:

– Dar chiar așa îl chema? De ce îi spuneați Jimmy? Pe el cum îl chema de fapt?”

„Of, dacă era Andreea aici, sigur găseam soluții! Acum ar fi cam ciudat să-l sun pe tata:

– Alo, bună, tata, cum îl chema pe prietenul ăla al vostru, care a murit? De ce întreb? Păi sunt în cimitir și mă uit după mormântul lui. Doar așa, de curiozitate. Am nevoie de numele complet, data morții, data nașterii, poate și CNP-ul.”

„Ei, lasă, că mă descurc eu cumva! Trebuie să mă uit după poza lui.”

„Serios, deșteapto? Și dacă n-are poză?”

  „Atunci o să mă uit după toți bărbații decedați acum mult timp, cât să fi avut eu atunci? Vreo 4-5 ani? Poate mai puțin? Fuck, nu-i știu nici data morții! Deci după un tip mort acum 20 de ani. 20 de ani, câte coincidențe! La fel ca… Așa, să ne revenim! Deci să caut un tip mort acum vreo 20 de ani și care să nu fi împlinit 30. Ar fi super să aibă poză! Poate are dreptate Andreea și după ce văd altă fotografie, constat că de fapt nici nu seamănă atât de mult. Pozele sunt înșelătoare.”

   Ramonei de mică îi plăcuse să se plimbe prin cimitir. Altora li se părea o ciudățenie, dar când fusese ea normală? Ce făcea acum era normal? Să se uite după tipi morți acum mult timp, neștiind nici ea de ce? Doamne, cum sună!

  Îi plăcea să meargă prin cimitir, să observe pozele și datele de pe cruci… Calcula rapid în minte câți ani avea persoana când murise și își imagina ce s-a întâmplat în acel interval… Cum s-au scurs acei ani, cum era persoana, cum a trăit, de ce a murit, își crea în minte adevărate povești… O marcau mai ales cei care muriseră de tineri… Era cât de cât firesc ca oamenii în vârstă să moară, dar când se întâmpla cu cineva tânăr… Traiectorii curmate prea devreme…

   Era o zi liniștită de primăvară, natura renăștea timid. Ziua era senină, dar rece, soarele scălda cimitirul în lumina sa. Exista o graniță pentru tot: o graniță pentru anotimpuri: iarna nu plecase de tot, iar primăvara își făcea apariția încet, dar sigur; o graniță dintre vechi și nou; o graniță pentru viață și moarte….

   La ora aceea, cimitirul era pustiu. Ramonei îi plăcea liniștea aceea, se plimba printre rânduri, citind anii de pe fiecare cruce. O impresionă fotografia unei femei foarte frumoase, cu tunsoare și sprâncene în stilul anilor `40. De fapt, cam pe atunci și murise. Și foarte tânără, la doar 32 de ani. Offf! Biata femeie! De ce o fi murit? Din cele scrise pe cruce reieșea că în cavou era îngropat și fiul ei, de doar câteva luni. Ce s-o fi întâmplat cu oamenii ăștia? Vreun accident, vreo boală? Bombardament? Ramona simțea o curiozitate intensă de a afla. Și-o putea imagina pe acea femeie fugind cu copilul în brațe, când ceva groaznic s-a întâmplat… Probabil că femeia încercase să-și apere copilul cu prețul vieții ei și au sfârșit amândoi sub dărâmături.

   Ramona nu știa nici ea de unde îi veneau asemenea gânduri. De mică fusese așa, cu o imaginație ieșită din comun, dar când începea să le spună celor din jur ce-i trecea prin minte, primea răspunsuri de genul: „Numai tu puteai să spui așa ceva! Auzi, ce idee!” sau „Lasă prostiile deoparte, sunt atâtea de făcut și tu visezi la cai verzi pe pereți!”. Așa că n-a mai spus nimic, ținea totul pentru ea. O fi ea ciudată, cu această hiperimaginație, sau cei din jur, incapabili să pătrundă în universul ei?

Cu un oftat, trecu mai departe. Alte chipuri, alte nume, alte date.

CRAUUUUUUU!

   Dacă ar fi fost superstițioasă, ar fi tresărit: o imagine mai tipică de atât pentru poveștile horror n-ar fi găsit nici dacă ar fi căutat-o cu lupa: o cioară își deschidea aripile, stând pe o cruce. Zâmbi și trecu mai departe.

   Uite că nu era chiar singură: o bătrână în negru stătea pe o bancă, în fața unui mormânt. În mod ciudat, simți nevoia să meargă la ea s-o întrebe unde este mormântul lui Jimmy. Râse și ea de ce idei avea câteodată. Cum ar fi să meargă la ea, s-o întrebe:

„Nu vă supărați, caut și eu un mormânt al unui anume Jimmy. Dacă are poză, m-ar ajuta mult. E un tânăr chipeș și brunet.”

Biata femeie, ar zice că e o țicnită.

   Mai cercetă puțin peisajul, iar după ce plecă femeia, se îndreptă și spre mormântul acela. Îl tot ocolise, pentru a nu o deranja. Se vedea de departe că nu era ceea ce căuta, părea să fie cineva mort de curând: flori proaspete, candele recent aprinse… În plus, femeia era îmbrăcată în negru, purta doliu, clar vizita mormântul cuiva ce murise de curând. Nimeni n-ar purta doliu după un mort de 20 de ani. Asta e, venise degeaba.

   Totuși, se hotărî să străbată scurta distanță și să arunce o privire spre cruce. Noroc că era o bancă acolo, altfel ar fi căzut direct pe pământ: îl găsise, tânăr și frumos, cu zâmbetul pe care i-l știa atât de bine… Dar nu asta o frapă, se aștepta să-i vadă poza, ci inscripția de pe cruce:

MARINESCU SERGIU

 1968-1997

          „N-ai plecat niciodată, vei dăinui în eternitate”

 

       – VA URMA –

 

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii

 Martie 2017

   Trecuseră aproape două luni de la cele întâmplate. Vremea se încălzea simțitor. Ramona fusese foarte ocupată în ultimul timp cu examenele din sesiune, aproape nu se mai gândise deloc la James Dean brunet.
Nici nu-l mai întâlnise. Oglinda se dovedi a fi un talisman fără valoare, cu toate că îi salvase viața la un moment dat. Nu știa exact cum, dar era clar că îi salvase viața. Așa cum se așteptase, nu mai primi nici un semn de la Poliție.
   Mai purtase oglinda câteva zile într-un portfard din geantă, dar nimic. Se pare că își epuizase puterea de a-i scoate în cale o anumită persoană, iar ca armă era ineficientă, având în vedere că o lipise.
Fiind de acord cu Andreea, că n-avea rost să poarte după ea o oglindă peticită, lăsase portfardul undeva, pe fundul unui raft din dulap, împreună cu mănușa. Nu știa de ce n-o aruncase (mănușa, oglinda n-ar fi aruncat-o oricum). Poate că încă mai spera, în subconștient, că posesorul va apărea s-o revendice.
   E, asta e, mare pagubă! Vorba Andreei, o fi dat numărul unei vecine vârstnice, ca să-și bată joc de ea. La urma urmei, putea și el s-o contacteze dacă voia. Avea numărul ei… Cum asta nu s-a întâmplat, să fie sănătos, ura și la gară!
   Toată lumea era mulțumită, mai ales Andreea și tatăl Ramonei. Erau convinși că acea confuzie de la începutul anului fusese un episod trecător. Ramona luase note foarte bune la examene, iar acum era din ce în ce mai concentrată asupra lucrării de disertație. Andreea nu mai aducea nici ea vorba despre cele întâmplate. Nu voia s-o tulbure pe Ramona, mai ales acum, când trebuia să fie cu toată atenția la învățat.
De 8 Martie, doamna Angela organiză o seară în familie, invitând-o ca de obicei, pe Andreea.
– Ramona, du-te și deschide, sunt cu mâinile în prăjituri!
– Da, mamă!
Îi deschise ușa Andreei, când văzu pe masa din sufragerie ceva ce-i atrase atenția.
– Vaaaiii, uite ce avem aici! Un album vechi!
  Ramonei îi plăcea să se uite la pozele de când era mică, să evoce prima zi de școală, amintiri din vacanțe…    Câteodată stătea împreună cu mama ei ore în șir în fața albumelor de familie.
   O trase pe Andreea după ea, se așezară pe canapea, deschizând albumul. Fotografiile erau mai vechi decât se aștepta, nu le mai văzuse până atunci. Era un album cu pozele părinților ei, poate făcute chiar înainte ca ea să se nască.
– Ramona, ești sigură? Adică sunt pozele mamei tale, să nu se supere… În plus, trebuie să mă duc s-o salut.
– Taci, mă! Cum să se supere! Mai tare se supără dacă o întrerupi din activitatea culinară. Nouă ne place să ne uităm la pozele vechi, să ne amintim…
– Da, dar… Una e să te uiți tu, alta, eu.
– Ești nebună? Ești ca o soră pentru mine! Hai, taci, că te bat! Sau mai rău, te gâdil!
– Asta chiar n-aș suporta, lovitură sub centură!
– Păi știu! Atunci, taci din gură și privește! Vaaaiii, incredibil! Uite-o pe mama la școală!
– Ce semeni cu ea aici!
– Da. Uite-l și pe tata!
   Fetele se uitau la poze, din când în când scoteau exclamații, râdeau. Ramona o punea la curent pe Andreea: „Ăsta e unchiul cutare, aici e mătușa nu știu care. Aici e bunica, ce tânără era, nici n-o recunoști! Vaaaai, ce față avea văr-miu! Ăștia sunt niște prieteni de-ai lor, nu-i cunosc. Asta o prietenă de-a mamei, o știu din povestiri. Vaaaai, uite, poze de la petrecerile de altădată! Uite ce frumos se distrau, ce chefuri făceau! Ăștia se distrau mult mai bine ca noi astăzi!”
– Auzi, ăsta e super-bunăciune, cine e?
– Pfff, ești incorigibilă, care?
– Uite, ăsta!
   Ramona îngheță. Dintr-una din fotografiile de grup, din rândul din spate, îi zâmbea nimeni altul decât…James Dean al ei!

                        
        *

– Of, mai bine nu ți-l arătam! Ești tulburată, e doar o poză veche, poate doar seamănă! Foarte mulți oameni seamănă între ei…
– E el, Andreea! Și știi ce mă șochează cel mai tare? Arată exact la fel! Deloc îmbătrânit de atunci. Cine sau ce dracu` e ăsta? Vampir, vârcolac?
– Citești prea mult fantasy! Hai să nu ne pierdem cu firea! Calmează-te! Poate e tatăl lui James Dean al tău! D-aia seamănă așa. Cum semeni tu cu mama ta în poza aia, știi? Auzi la ea, vampir!
   Andreea încerca toate explicațiile logice, deși i se părea puțin posibil, doar-doar o va calma.
– Se poate să ai dreptate. O mai fi vreo poză pe aici? și începu să caute prin album, dând paginile febril.
– Ho, că le strici! Ai uitat că avem o cale foarte simplă de a afla ce-i cu el. O întrebăm pe mama ta!
– Băi, dar proastă sunt! Ai dreptate!
– Dar calmează-te, da?
Tocmai atunci intra mama Ramonei în cameră.
– Ce faceți, dragele mele, vă uitați la poze?
– Daaa, avem o sesiune foarte interesantă! Andreei i-a căzut unul cu tronc! Mă întreabă pe mine cine e, dar eu habar n-am. Cică e super-bunăciune! Cine știe ce moș o fi acum!
– Așa, așa, pârăște-mă! îi ținea Andreea isonul.
– Care e? Ia arătați-mi și mie „bunăciunea”! râse doamna Angela.
– Uite, el! spuse Ramona, întinzând albumul spre mama sa și arătându-i personajul cu vârful unghiei, pentru a nu rămâne vreun dubiu.
Doamna Angela se schimbă la față: zâmbetul i se șterse de pe buze și rămase cu ochii ațintiți asupra pozei.
– Mama, ai amuțit? Cine e?
Dar mama Ramonei se așeză pe canapea, fără să scoată un cuvânt.
– Hai, că acum m-ai făcut și mai curioasă! Ce-i cu tipul din poză? continuă Ramona, așezându-se lângă mama ei.
– Jimmy!
– Cine?
– Jimmy. Un prieten vechi de-al meu și al tatălui tău.
   Doamna Angela avea vocea întretăiată, ca și cum s-ar fi abținut să plângă, iar Ramona ar fi jurat că i-a văzut lacrimi în ochi.
– A, un prieten de-al vostru! De ce nu l-am cunoscut niciodată? – Ramona se străduia să păstreze un ton vesel, mimând o curiozitate nepăsătoare.
– Pentru că e mort.
– Mort? Mort, zici?
   Urmă un moment în care nu se auzea nici musca, după care Ramona reluă tirada de întrebări:
– Cum naiba? Dar era de vârsta voastră, nu? În poza asta e tânăr! insista ea, ca și când acesta ar fi un argument imbatabil.
– Da, Jimmy a murit de tânăr. Offf! Mereu mi-e greu să vorbesc despre el, chiar după atâția ani.
– Dar cum a murit? Ce s-a întâmplat?
– A fost bolnav? insistă și Andreea.
– Nu, scumpele mele, într-un accident de mașină. Deși ipoteza sinuciderii n-a fost exclusă niciodată.
– Sinucidere? Ce motive ar avea cineva de vârsta lui să se sinucidă?
– Poveste lungă, dragele mele, poveste lungă… Nu-mi place să-mi aduc aminte…
– Heeeei, ce fac fetele mele? Ce-i cu fețele astea de înmormântare?
Tatăl Ramonei intrase pe ușă, jovial, cum îl știau.
– E, nimic. Ne uitam pe un album vechi. Fetele au găsit o poză cu Jimmy. Le-a atras atenția, era frumușel, săracul. M-au întrebat cine e și mi-am amintit deodată toată nenorocirea aia…
– Da, o tragedie…O adevărată tragedie… – încuviință tatăl Ramonei, punându-și protector brațul în jurul soției sale.
– Dar cum s-a întâmplat? Când?
– Ramona, hai să nu mai vorbim! Nu vezi că o indispui pe mama ta?
   Schimbară subiectul, dar Ramona nici nu era atentă la discuție. Chipul lui Sergiu privind-o din albumul vechi nu-i ieșea din minte. Acum își amintea vag că în copilărie, cineva din anturajul alor ei murise. Cineva tânăr. Fusese mare jale, pe ea o trimiseseră câteva zile în vacanță, la bunici, pentru a nu se contamina cu atmosfera lugubră. Parcă și-o amintește pe maică-sa plângând, ai ei erau foarte triști… Știa că o bombardase pe bunică-sa cu întrebări: de ce au adus-o doar pe ea, de ce n-au venit și ai ei… Până atunci nu petrecuse mai mult timp departe de părinți, iar în vacanțe plecau cu toții.
– Buni, unde sunt mami și tati? De ce n-au venit și ei?
– Sunt la o înmormântare, scumpa mea!
– Ce e o înmormântare?
– Atunci când moare cineva, iubito!
– Cine a murit?
– Un prieten de-al lor, tânăr, săracul… Gata, hai la masă, asta nu e discuție de copii!
– De ce a murit?
– Ramona, gata! Când o să fii mai mare, o să afli mai multe. Acum ești prea mică să înțelegi.
– Și de ce nu m-au luat și pe mine cu ei?
– Copiii nu merg la înmormântări!
   Incredibil cum printr-o vorbă, o imagine sau un gest se pot readuce la suprafață lucruri de mult uitate. Ramona uitase complet discuția aceasta, dar acum i se părea atât de vie, de parcă ar fi avut-o în urmă cu o oră. Vocea tatălui ei parcă venea de la kilometri depărtare:
– Ramona, fata mea, ai amuțit?
– Nimic, mă gândeam la băiatul acela care a murit. Atât de tânăr, ce crud!
Întâmplarea făcuse că tocmai atunci doamna Angela ieșise din cameră.
– Apropo de asta, vă rog ceva pe amândouă: nu mai vorbiți cu Angela despre asta! Ea e mai sensibilă, știți și voi. A fost foarte afectată de moartea lui Jimmy. A avut și o problemă în perioada aia…
– Ce problemă? Eu nu știu nimic despre asta!
– Șșșșt, îi aud pașii, vine!
– Cine mai vrea budincă?
   Glasul de o veselie falsă al doamnei Angela era din ce în ce mai aproape, semn că tocmai intra în sufragerie. Tăcură la unison.

                    – VA URMA –

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației

După 3 zile

   Ramona stătea în mijlocul patului, abătută. Deși nu spusese nimic nimănui, nici măcar Andreei, își făcuse curaj și mersese la Poliție, mai mult din spirit justițiar: nu dorea ca alte femei să pățească același lucru. La cercei nu mai spera, cel mai probabil erau deja vânduți.

   În plus, se temea că atacatorul o va ține minte și va veni din nou după ea. Și așa avusese un noroc… Ca prin urechile acului! De fapt, nu înțelegea exact ce s-a întâmplat. O fi văzut pe cineva și o fi fugit? Și care hoț te întreabă ce ai în geantă? Nu era mai simplu să ia geanta și să fugă? Sau avea și alte intenții? Nici nu voia să se gândească.

   La Poliție nu rezolvă mai nimic. I-a luat cineva declarație și pe baza descrierilor ei, s-a făcut un portret robot. Un polițist aproape de pensie exclamă, uitându-se pe portretul-robot:

– Foarte ciudat!

– Ce anume?

– Îmi aduce aminte de cineva, seamănă foarte mult cu un infractor recidivist care a activat acum ani de zile, tâlhăria era specialitatea lui.

– Și nu se poate să fie același?

– Imposibil! Nu mai e de mult pe lumea asta, domnișoară! Și chiar dacă ar mai trăi, n-ar mai arăta așa. Asta se întâmpla acum mult timp, eheeee, prin anii ‘90, eram și noi tineri… Știți, când era perioada aia de tranziție, criză de toate felurile, criminalitate crescută. Case sparte, oameni jefuiți în plină stradă, ziua, în amiaza mare… Se furau casetofoane în draci, mă scuzați! Aveau o dambla, spărgeau geamurile mașinilor și ciordeau casetofoanele! Ce vremuri, domne… Nu se mai uită nici dracu’ la un casetofon acuma, mă scuzați, domnișoară, mă scuzați! Câte cazuri d-astea am avut, eheeee! Dumneavoastră nu știți, erați micuță, întrebați-i pe părinții dumneavoastră! Pe individul acela eu l-am prins – adăugă polițistul cu mândrie și nostalgie în glas.

   În rest, nimic. A rămas că o contactează dacă au vreo pistă. Nu se aștepta ea să se rezolve ceva, dar măcar își făcuse datoria.

   Nu povestise nimănui episodul. N-avea nici un rost să-și îngrijoreze părinții, iar Andreea… Avea de gând să-i spună, dar parcă nu-i venea. Totuși, prietena ei simțea că o frământă ceva:

– Ce-i cu tine?

– A, nimic. Mă gândeam la facultate. Se apropie sesiunea…

Dar Andreea știa că nu facultatea îi ocupa ei gândurile.

– L-ai mai sunat pe James Dean?

   Da, îl mai sunase. Dorea să-i povestească cele întâmplate, să se descarce. Culmea, lui i-ar fi povestit, dar Andreei, pe care o cunoștea de când lumea, nu. Câteodată e mai ușor să vorbești cu oamenii pe care nu-i cunoști…

– Ești o figură! Cică pe James Dean, te aude cineva, zice că te referi chiar la ăla!

– Măcar te-am făcut să râzi. Ia zi, l-ai mai sunat?

– Da, de câteva ori. La fel, răspunde o femeie și când îmi aude vocea, închide imediat. Câteodată se aud și suspine.

– Suspine? Asta-i ciudat. Aș înțelege dacă s-ar auzi înjurături. „Nu mai suna aici, nenorocito, fir-ar mama ta a dracu`!”

Apoi își dăduse seama ce prostie spusese:

– Scuze, n-am nimic cu doamna Angela, știi că o iubesc și că e o dulce! Doar exemplificam.

Ramona râdea de nu mai putea:

– Ești mortală!

– Adică înțelegi ideea. Dacă era tipa aia, te înjura mai degrabă, te amenința cu moartea etc. Totuși, poate n-ar mai trebui să suni. Dacă îi faci probleme omului? Sau poate, știi tu, mă gândeam…

– Hai, zi odată!

– Dacă ți-a dat numărul ăsta ca să scape de tine? Orice om normal îți dădea numărul de mobil, cine mai dă azi fixul? O fi dat și el un număr la întâmplare… Știu că nu vrei să auzi asta, dar…

– Adică nu știa cum să scape de nebună și a făcut chestia asta? Se poate, pare plauzibil… Dar știi ce nu înțeleg eu? De ce mi-a mai cerut numărul de telefon? I-am spus că-i dau bip după ce-l bag în agendă, dar el nu, a insistat să-i dictez numărul, să-l scrie… Dacă voia să scape de mine, nu mai avea nici un rost să facă asta.

– Da, ai și tu dreptate. Nu știu ce-o fi fost în capul lui, mă depășește… Auzi, am o idee! exclamă Andreea, luminându-se la față.

– Ce idee?

– Să aflăm al cui e acel număr!

– Crezi că nu m-am gândit? L-am căutat pe Internet și nu l-am găsit.

– Nu, nu pe Internet – îi răspunse Andreea, gânditoare.

– Dar pe ce?

Ramona era mirată. Andreea, să nu aleagă Internetul ca soluție universală?

– Dă numărul încoace!

– Ce vrei să faci?

– Tu dă-mi-l, o să vezi!

               *

– Alo, bună ziua! Mă numesc Gabriela Ionescu, de la Primăria Capitalei. Facem un sondaj cu privire la distribuția populației. Sunteți amabilă să-mi răspundeți la câteva întrebări?

   Ramona își urmărea uluită prietena cum purta discuția. Când, în sfârșit, închise telefonul, se năpusti asupra ei:

– Băi, Andreea, ești tare de tot! Ce idei ai! Și ce bine ți-ai intrat în rol! Dacă nu te cunoșteam, aș fi jurat că ești Gabriela nu știu cum de nu știu unde!

– E, oamenii de obicei cooperează când le vorbește o autoritate. I-am zis „Primăria Capitalei”, nici n-a mai pus la îndoială. Aveam, totuși, dubii, dacă o să înghită gogoașa cu distribuția populației.

– Bine că a ținut! Și povestește! Ce-ai aflat?

– Mă, nu știu ce să zic. Ori ți-a dat numărul greșit, ori… frumușelul tău te-a tras pe sfoară. Femeia are 73 de ani, e văduvă, pensionară și locuiește singură. Nici urmă de vreun tânăr.

– O fi nepotul ei…

– Dacă e, sigur nu locuiește cu ea. Îți dai seama că nu puteam s-o întreb direct de un tip tânăr, brunet, chipeș și care seamănă cu James Dean, dar în parte, am aflat ce voiam. Am întrebat-o câte persoane locuiesc în casă. Stă singură, Ramona. N-avea nici un motiv să mintă. Doar se presupunea că sunt de la Primărie.

– Și atunci de ce mi-o fi dat numărul ăsta? Poate e bunica lui și o vizitează. Dar atunci mi-ar fi spus când îl găsesc acolo…

– Ramo, știu că acum încerci să găsești o explicație, ți-e greu să admiți realitatea. Dar n-are rost să faci tot felul de scenarii. Amândouă știm adevărul, de fapt… E, din păcate, cea mai logică variantă.

– Of, dacă era blonda isterică în locul bătrânei mă simțeam mai bine…

       – VA URMA –

 

   La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul

– Ți-am zis eu? O ținea ascunsă! Să n-o găsesc eu! Nu pot să cred, la fel ca în copilărie!

– Ramo, nu crezi că exagerezi puțin? Geanta e a ei, normal că femeia a pus-o înapoi, în dulap! Nu cred că o ascundea neapărat de tine…

– Mă rog! Ia să vedem ce e aici!

Ramona a deschis poșeta și a răsturnat tot conținutul pe pat. Nu voia să se înțepe din nou. Două cioburi însângerate aruncau sute de scântei. Unul din cioburi (probabil oglinda originală) era încastrat într-o ramă foarte frumoasă. Amândouă se uitau hipnotizate.

– Mă duc până la baie.

– OK –îi răspunse Ramona absentă, complet absorbită de frumusețea oglinzii.

La fel ca în vis, simțea un imbold puternic de a atinge acel ciob. Întinse mâna, mângâie rama și atinse ușor suprafața lucioasă a ceea ce mai rămăsese din oglindă.

– Cutremur! Andreea, să nu cobori pe scări!

Și ce mai cutremur! Se sperie ceva, nu se mai termina, patul vibra și se legăna în continuu.

      *

– Gata!

Andreea intră în cameră, așteptându-se s-o găsească pe Ramona holbându-se la oglinda spartă. Dar Ramona nu era în cameră.

– Ramona? Ce ciudat, la cât era de fascinată, să iasă din cameră…

Andreea știa că atunci când prietena ei era captivată de ceva, era în stare să se ocupe de acel lucru ore în șir, chiar stând nemișcată.

– Ramona! strigă ieșind înapoi pe hol.

        *

– Andreea, mamă, tată!!!

Ramona nici nu stătuse pe gânduri, coborî în fugă scările, strigând, dar nimeni nu-i răspundea. Cineva îi spusese odată că în caz de cutremur, cel mai rău lucru pe care îl poți face este s-o iei pe scări. Însă pusă în fața faptului împlinit, uită complet recomandările. I se părea ceva ciudat în casă, dar nu-și dădea seama exact ce. Ieși în curte, apoi pe stradă, tot în fugă .

Ieșise de frică să nu cadă casa pe ea, însă de ce continua să fugă, nici ea nu știa. Pe stradă viața își continua cursul, nici urmă de panică: oamenii erau calmi, nimeni nu dădea vreun semn că ar fi perceput ceva.

Se hotărî să se întoarcă, era o prostie să fugă mai departe. Se răsuci brusc la 180 de grade, când se lovi de ceva tare și căzu pe spate.

   *

– Nu, dragă, Ramona n-a coborât! Credeam că e cu tine, sus.

– Ai pierdut-o? întrebă râzând tatăl Ramonei, nedezlipindu-și ochii de pe ecranul televizorului.

– Eram amândouă sus, dar când m-am întors de la baie, dispăruse.

– Cine știe unde o fi! Pe aici n-a trecut.

„Of, Ramono, Ramono, ești specialistă în dispariții! Mai ceva ca Elodia!”

      *

„Of, împiedicată mai sunt! Pericol public!”

Avea impresia că numai ei i se întâmplă cele mai stupide accidente. În mișcarea bruscă și la viteza pe care o avea, intrase în cineva și căzuse pe spate la propriu, în mijlocul trotuarului.

– Se pare că de fiecare dată te culeg de pe jos! spuse bărbatul râzând. Deja e tradiție.

– Tu?

Nu-i venea să creadă. Dintre atâția oameni din orașul ăsta, trebuia să dea tot peste el, într-o împrejurare la fel de cretină.

– Ce? Nu te bucuri să mă vezi? o întrebă, ajutând-o să se ridice.

– Nu, nu, nu e deloc asta! răspunse ea repede.

– Te-ai lovit?

– Nu, cel puțin nu cred… A fost doar sperietura…

– Dar te grăbeai, nu glumă! Mai ceva ca Acceleratul! După ce sau de cine fugeai așa?

– M-am speriat de cutremur! îngâimă ea repede.

Primul răspuns care îi venea pe buze era „Nici eu nu știu”. Dar ce ar fi crezut bietul om despre ea? Dădea ochii cu el numai în împrejurări ciudate cu draci și atunci părea confuză, pierdută, picată din lună. Undeva în adâncul minții, se întreba: „De ce-mi pasă atât de mult de părerea unui necunoscut?”

– Cutremur? Ce cutremur?

– Cutremurul de mai devreme, nu l-ai simțit?

– Nu… Nu cred că a fost vreun cutremur.

– Ba a fost, sunt sigură! Se mișca patul cu mine !

– Patul? Care pat, suntem pe stradă!

Făcea ce făcea și tot dădea cu bâta în baltă! Ce-i trebuia să-l convingă de existența cutremurului? De cutremur nu era sigură, dar că-i lipsea o doagă sigur îl convinsese! Trebuia numai să te uiți la el: James Dean brunet râdea iar ca disperatul, cel mai probabil de ea.

– Ce glumă bună, nu mi-o spuneți și mie? Ca să vezi, coincidență! Aceeași duduie, apărută din senin! Iar ți s-a făcut rău, domnișoară?

Ramona se simțea ca într-un film cu proști, care se bloca la aceeași secvență. Iar blonda cu blană, de această dată, cu un șir de covrigi în mână. Nu avea o presimțire bună în legătură cu covrigii, parcă îi și vedea proiectați în capul lui James Dean sau chiar al ei.

– D-aia m-ai trimis la covrigi! „Du-te tu, eu te aștept aici!”. Aiurea! Te întâlneai iar cu asta!

Ramona nu-și amintea când se simțise ultima oară atât de penibil. Femeia începuse să țipe, iar trecătorii își încetiniseră mersul și se uitau la ei. Unii chiar se opriseră în loc, căscând gura la discuție.

– Carmen…

– Știi ce? Rămâi cu ea, mă duc singură!

– Carmen! Îmi cer scuze! îi spuse Andreei, aruncându-i o ultimă privire înainte de a o lua la fugă pe urmele istericei.

– Ce prostie! Și n-am apucat să-i spun de mănușă! Of, era ocazia perfectă să aflu cum îl cheamă! Să vezi ce râde Andreea de mine! Ia uite, am luat și oglinda după mine! Ce-o fi fost în capul meu? Ce dracu’, iar?…

Putea să jure că pământul se cutremură din nou.

– Fată, tu ești vrăjitoare? Sau ai pelerina de invizibilitate a lui Harry Potter?

Tresări la auzul vocii Andreei.

– Andreea, ai simțit și tu?

– Ce să simt? Cum naiba ai ajuns aici? Cum ai ieșit fără să te vadă nimeni?

– Cine să mă vadă? Nu era nimeni în casă. Nu știu unde-i toată lumea. Unde v-ați băgat? M-am și speriat, cu cutremurul ăsta…

– Care cutremur? întrebă Andreea, uitându-se la ea ca la felul 17. Se gândea cum naiba să nu fie nimeni în casă, când ea tocmai ce dăduse de părinții Ramonei în sufragerie, urmărind ceva la televizor.

– Sus, când stăteam pe pat. Și a mai fost o replică acum.

– Ramona, n-a fost nici un cutremur! Nici acum, nici mai devreme! Sigur ești OK?

– Hai să mergem, ce stăm în drum? Să-ți zic mai bine ce mi s-a întâmplat! Cu cine crezi că m-am întâlnit? Cu tipul ăla, iar!

– Unde? Când? Aici, pe stradă?

– Da, era după el cu isterica aia… Ca-n filme, poți să crezi că m-am ciocnit de el și am căzut iar la pământ? El m-a ridicat, la fel ca atunci, îți vine să crezi? Am vorbit puțin și chiar când râdea de nu mai putea, a apărut isterica!

– Mda…

Andreea începuse să se îngrijoreze serios, își studia prietena ca pe un OZN. Și dacă tipul ăsta misterios nu exista? Cum naiba dădea pe toate drumurile peste el și culmea, în aceleași împrejurări? Scenariul se repeta: ea cădea pe stradă, iar el îi venea în ajutor. Dacă era imaginația ei, un strigăt de ajutor, nevoia de a fi salvată? Dacă prietena ei începe să fabuleze și nu mai știa să diferențieze realitatea de imaginar?

Ramona își dădea seama cât de neverosimil suna totul spus cu voce tare. Bine că n-a văzut-o Andreea fugind ca disperata pe stradă, atunci sigur ar fi sunat la 112. Ca să nu mai spună că totul în jur i se părea ciudat… Ca și când odată cu sosirea Andreei, atmosfera s-ar fi schimbat…

     – VA URMA –

 

 La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

   Se întorsese în club, unde se pare că cineva avusese ideea minunată de a pune muzică pe gustul ei. Ramona era în formă, dansa alături de Andreea și prietenii ei.

   Apoi ringul de dans s-a golit, iar ea valsa pe „Dunărea Albastră” alături de tipul pe care tocmai îl cunoscuse. Lumea stătea în jurul lor și-i aplauda, când o văzu în mulțime pe blonda cu blana pe umeri și cu poșeta mov a mamei ei în mână, venind spre ei foc și pară. Deodată, Ramona a început să strige: „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, n-are ce căuta la tine!”.

   Blonda rânjea, fluturându-i poșeta prin față, iar Ramona se repezi la ea, încercând să i-o smulgă. Tot trăgând amândouă de poșetă, căzu din ea o oglinjoară ce se făcu țăndări. Ca vrăjită, Ramona a atins cioburile cu mâinile, s-a înțepat, iar sângele începu să-i curgă șiroaie. Cineva o apucase de braț, iar vocea Andreei se auzea din ce în ce mai clar: „Ramona, Ramona, sunt eu!”.

   Se întoarse spre persoana care o ținea de braț și dădu cu ochii de tavanul din camera ei. Era, de fapt, în pat, iar Andreea o scutura, încercând s-o trezească.

– Ah, ce e, ce faci aici?

– Te-am auzit țipând și am venit repede. Aveai un coșmar.

– Da, bine că ai venit și m-ai trezit! Am avut cel mai tâmpit coșmar posibil! Hei, dar muzica asta? Era în visul meu.

– Da, râse Andreea, ai tăi se uită la concertul de la Viena.

– Ahhh!

– Și ce ai visat așa urât?

– E, prostii. Ziceai că țipam. Spuneam ceva concret?

– Da. Spuneai „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, dă-mi poșeta mamei!” sau ceva de genul. Cine ți-o lua?

– Nici nu mai țin minte!

– Trebuie să ții mult la poșeta aia din moment ce nu suporți ideea s-o pierzi!

– E, vise tâmpite! Auzi, nu i-ai spus nimic mamei, nu-i așa? Despre cum am căzut, m-am tăiat, m-am rătăcit și așa mai departe. Știi că se îngrijorează aiurea.

– Nu, n-am spus nimic, nu așa am stabilit? Hai, că mă duc și eu acasă. Vorbim mai târziu.

– OK, să-mi iau ceva pe mine și te conduc.

– Nu, stai liniștită! Ai avut o noapte grea!

– Bine, te pup, la mulți ani!

– La mulți ani!

   „Uf, ce vis” exclamă fata după ce prietena ei ieși din cameră. Avea impresia că totul fusese un vis, rătăcirea ei de azi-noapte, întâlnirea cu acel grup ciudat… Își amintește că după ce s-a despărțit de grup (și de tipul acela drăguț), a încercat iar să-și găsească telefonul în poșetă și culmea, iar a dat de ciobul de oglindă! A avut dreptate tipul, noroc cu mănușa lui, că s-a înțepat în același loc și a reînceput să sângereze. Ciudat este ce a urmat: iar a căzut, iar când a ridicat ochii, a văzut mulțimea din jurul clubului, clubul… Apoi s-a reîntâlnit și cu Andreea, care o căuta înnebunită:

–  Unde naiba erai? Te-am căutat peste tot, m-a sunat maică-ta, a încercat să vorbească cu tine și n-a reușit.

– M-am rătăcit, nu mai vedeam clubul…

– Cum să nu-l mai vezi? Mă îngrijorezi, ești bine?

– Cu excepția degetelor crestate, da.

   Degetele crestate. Dacă n-ar fie ele, ar zice că totul fusese o halucinație. Poate așa a fost. Poate că s-a înțepat și a căzut o singură dată, iar în rest, imaginația i-a jucat o festă. Sau poate cineva i-a pus ceva în băutură, deși era sigură că nu-și lăsase paharul nesupravegheat.

   Era gata să se convingă de asta, când a văzut că mănușa cu sânge uscat încă îi înfășura degetele…

               *

– Și v-ați distrat bine, fata mea?

– Cum? Da, foarte bine!

– Și ținuta ta? A făcut furori?

– Da, le-a plăcut mult tuturor. Iartă-mă că ți-am luat lucrurile fără să-ți cer voie!

– Nu face nimic, mă bucur că te-ai simțit bine cu rochia și poșeta… Apropo, poșeta nu ți s-a părut cam mică?

– Nu, deloc! De fapt, nici nu prea am deschis-o, știi că de multe ori nu aud telefonul. Am luat-o mai mult așa, de decor, ca accesoriu.

– D-aia nu răspundeai tu! Te-am tot sunat!

– Da, mami, vezi că știi?

   „Mai bine să nu-i spun nimic. Nici nu cred că mai ține minte că a uitat acolo un ciob de oglindă, de când n-a mai purtat geanta aia… ”

„E bine, cred că mi-am făcut griji degeaba. Nu s-a întâmplat nimic. Așa și trebuie să fie.”

   Mai târziu, Ramona încuie ușa camerei ei și decise să se uite mai bine la ciob sau ce o fi în geantă. Dar ia geanta de unde nu-i! Parcă a înghițit-o pământul! Trebuie să vorbească și cu Andreea. Poate îl cunoaște pe tipul ăla, să-i dea înapoi mănușa. După ce o va spăla, bineînțeles. Azi-noapte nu au vorbit prea mult. Andreea deja era îngrijorată de starea ei, cum ar fi sunat să-i spună: „Auzi, tu cunoști un James Dean brunet? Când am căzut, m-a ajutat să  mă ridic și mi-a dat și mănușa lui. Era cu o gașcă de ciudați după el, unul mă confunda cu nu știu cine sau poate pur și simplu încerca să mă agațe cu o replică răsuflată, iar alta zicea ceva de mama tipului. Adică nu a tipului care mă confunda, a ăluia de seamănă cu James Dean.”

   Da, ar fi zis că sigur am luat ceva la bord! Și nu știu nici cum îl cheamă pe tip, va rămâne în istorie ca „misteriorul ce aduce cu James Dean.”

  *

– Ce zici, Diana?

– Of, din ce am mai văzut eu în practică, a făcut o criză. Are o fixație pentru oglinda aia! Ea oricum e mai sensibilă, mai superstițioasă, mai influențabilă… De când i-am spus de oglindă a devenit foarte interesată.

– O să-și revină?

– Nu știu ce să spun… I-am dat un calmant, vedem mâine dacă îi dispare fixația…

              *

– James Dean brunet, la papion și palton alb? Nu sună rău…

– Dar știi cine ar putea fi?

– Nu, nu cunosc nici unul așa. L-aș fi remarcat ușor, nu crezi? Dacă nu-mi spui numele lui…

– Păi nu-l știu! Totul s-a întâmplat așa repede! Hai, tu cunoști multă lume!

– Dar nici un James Dean brunet și pus la patru ace. Din păcate…

– Offf! Vreau să-i dau înapoi mănușa…

– Eee, recunoaște, tu vrei să-l mai vezi!

– Încetează! râse Ramona și aruncă în Andreea cu o pernă.

– Ramona s-a îndrăgostit, Ramona s-a îndrăgostit! îi răspunse aceasta, țintind-o cu altă pernă.

– Teeeermină! Te omor! și se repezi la ea, începând s-o gâdile.

– Aaaaaaaaa haha ha!

– Auzi, poșeta aia știi pe unde e?

– Schimbi subiectul, te știu eu!

– Nu, pe bune, vreau să văd în ce m-am înțepat. În cameră nu e, m-am uitat peste tot.

– Păi s-o întrebăm pe doamna Angela! Când am venit de la petrecere, știu că ai lăsat-o pe canapea, în sufragerie. Nu cred că ai urcat cu ea.

– Mama! spuse Ramona, aprinzându-i-se o lumină în privire. Mama a luat-o sigur! Știi, azi mi-a pus tot felul de întrebări despre poșetă. Dacă nu e prea mică, dacă nu știu ce… Zici că i-o mănânc, zău, n-are încredere deloc în mine!

– Păi hai s-o întrebăm!

– N-o mai întrebăm, o luăm direct!

            *

– Mami, mami, ești foarte frumoasă!

– Mulțumesc, draga mea! Tu ești și mai frumoasă!

– Îmi place așa mult rochia asta! Cu ce geantă mergi?

– Cu aceea de pe pat.

– Asta neagră? Dar de ce nu ți-o iei pe asta?

– Care, scumpa mea?

   Femeia stătea cu spatele la fiica ei, fiind preocupată de rimelarea genelor.

– Uite, mami!

   Când își văzu în oglindă fetița ținând în mână poșeta mov, femeia încremeni. Parcă o văzuse cu o armă de foc.

– Ramona, lasă aia jos imediat! De unde ai luat-o? Ai umblat în ea?

  Fetița, contrariată de tonul mamei sale, ce deveni brusc tăios și poruncitor, îi răspunse cu o fățucă nevinovată:

– Din dulap, mami! Și n-am umblat în ea!

   Femeia îi luă poșeta din mână și-i spuse:

– Niciodată n-o să mai umbli acolo fără să-mi ceri voie, ai înțeles? Și niciodată n-o să te mai apropii de poșeta mov!

– Bine, mami!

   Fetița nu înțelegea. Mami era tranșantă când venea vorba de reguli, cum ar fi spălatul pe mâini, vorbitul cu străinii, să nu intervii în discuția celor mari, să spui „Mulțumesc!”, „Bună-ziua!”, „La revedere!”, dar acum chiar nu știa ce făcuse greșit. Și o văzu atât de supărată, încât nici nu o mai întrebă…

Va urma.

 

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

    La Ramona acasă, totul era pregătit pentru Revelion. „Bun, masa e aranjată, friptura și salata Boeuf gata, e timpul să mă îmbrac și eu.”

    Doamna Angela intră în camera ei, când o priveliște o lovi ca un trăsnet: ușile unui dulap cu haine vechi, pe care nu le îmbrăcase de mult, erau la perete. Pe pat, tot felul de rochii de petrecere din tinerețe, de care și uitase. Nu i-a luat mult să-și dea seama ce lipsea: o rochie albastră și poșeta asortată, mov, cu paiete. Poșeta care-i plăcea Ramonei atât de mult când era mică! Numai ea știa cât de greu i-a fost s-o ascundă de ea. Iar acum inevitabilul s-a produs, a ajuns pe mâna Ramonei!

     Angela nu mai purtase poșeta de la Revelionul acela groaznic! Bine, nu tot Revelionul a fost groaznic, doar un anumit moment, pe care preferă să nu și-l amintească.

„Trebuie neapărat să dau de ele! Ramona nu poate umbla în poșeta aia!”

………………………………………………..

3…2…1! La mulți ani, 2017!

– La mulți ani, Andreea!

– La mulți ani! Ai văzut-o pe Ramona?

– Fata aia ciudată, care era cu tine?

– Nu e fată ciudată, e prietena mea! Și sunt îngrijorată, era lângă mine și a dispărut pur și simplu!

   Însă nimeni nu o mai auzea, în vacarmul creat de aglomerație, artificii, strigăte și urări de „La mulți ani!”. Unde să fi dispărut nebuna? S-o fi dus să-și caute telefonul? O fi intrat în club? Se înțepase în ceva, era sigură că țipase. O fi bine? „Aș suna-o, dar mi se termină bateria. O să intru după ea când se potolește nebunia și dacă tot n-o găsesc, o sun.”

………………………….

    Cimentul era tare și rece, în jurul ei lumea se bucura, se auzea sunetul petardelor de peste tot, de ziceai că se împușcă mai ca-n Vestul sărbatic, strigăte de „La mulți ani!”… „Of, petardele astea ar trebui interzise tot timpul, inclusiv de Revelion! Dar ce s-a întâmplat? Cum naiba am căzut?”

– Domnișoară, v-ați lovit?

   Ramona era întinsă pe jos, în mijlocul străzii, când un tip pus la patru ace, cu papion și tot tacâmul, i-a întins o mână, s-o ajute să se ridice. „James Dean ăsta brunet al zilelor noastre de unde o mai fi apărut? O fi vreo halucinație?”

– Nu, nu cred… Mulțumesc frumos! spuse ea, în timp ce se prindea de mâna lui și se ridica.

„Hmmm, un bărbat interesant… Cum de nu l-am observat mai devreme? Ori nu era în club, ori acum a venit… Te pomenești că o fi chiar un prieten al Andreei!”

– Nu face nimic! V-am văzut cum ați căzut și am crezut că vi s-a făcut rău. Sunteți bine?

– Da, da…

Atunci observă că două degete îi sângerau într-o veselie. Nu simțea durerea, probabil din cauza șocului și a frigului, dar manșeta paltonului alb al tipului era plină de sânge.

– Vaaai, îmi pare rău, mă simt așa prost! V-am murdărit, scuze, n-am observat, nici nu știam că sunt rănită!

– N-aveți de ce să vă simțiți prost, asta se rezolvă. Pare o tăietură urâtă, trebuie să oprim sângerarea.

   Și spunând asta, și-a scos una din mănuși și până să se dumirească Ramona, i-a și înfășurat degetele cu ea. „Chiar interesant rău tipul! Și cu o atitudine pe care n-o vezi în zilele noastre! Cine dintre amețiții ăștia de la petrecere s-ar fi repezit să ajute o necunoscută?”

– Nu e cel mai igienic mod, dar pentru moment, este singura soluție. Trebuie curățată rana și pus un pansament. În ce v-ați tăiat?

– Habar n-am! Cred că într-un ciob de oglindă sau așa ceva. Îmi căutam telefonul în geantă și am nimerit în ceva tăios și lucios, ca o oglindă spartă.

– Telefonul? Îți căutai telefonul în geantă? Ha ha ha ha!

   Ramona crezu că tipul din fața ei înnebunise pe loc. Începuse să râdă ca un apucat, după ce făcuse ochii cât cepele. În plus, brusc o tutuia.

– Ce glumă bună, de când n-am mai râs așa! Își căuta telefonul în geantă! Și merge fără priză? Ha ha ha ha!

„Hm, l-am deocheat! Era prea frumos să fie adevărat! Glume de mâna a cincea!”

– Nu mi se pare amuzant. Cred că mi-am pierdut telefonul. Și nu știu unde e Andreea, n-am cum să dau de ea fără telefon… Unde e toată lumea?

Când aruncă o privire în spate, Ramona avu un șoc: clubul dispăruse!

 

                                                                             *

– Nu, doamna Angela, nu vă faceți griji! Apare ea, e foarte mare aglomerație, e ușor să te pierzi în mulțime. Dar ne găsim noi, stați liniștită!

– Nu răspundea la telefon, acum îl are închis!

– Cred că l-a pierdut, îl căuta mai devreme prin geantă și nu-l găsea. Sau l-o fi uitat acasă, la cât e de neglijentă cu gadget-urile…

– Zici că-l căuta prin geantă?!…

– Da, vedeți dacă nu l-o fi lăsat acasă, acum îmi aduc aminte că înainte să vin la ea, am tot sunat-o și n-a răspuns. Mi-a spus că e pe undeva, prin casă… Poate nu l-a pierdut, nici nu l-o fi luat. Pentru mine ar fi de neconceput, dar o știți pe Ramona…

Dar pe doamna Angela n-o interesa pierderea telefonului. Ci alt detaliu pe care Andreea tocmai îl menționase…

   Andreea, simțind-o îngrijorată pe mama Ramonei, nu i-a spus nimic despre cum țipase înainte să cadă și să dispară. Chiar căzuse? Sau i s-a părut? N-ar fi putut să spună, totul s-a întâmplat atât de repede! Unde o fi nebuna asta? Să fi plecat? Dar n-ar fi anunțat-o? Așa e normal, nu? Că nu avea chef să mai stea înțelegea, dar îți iei la revedere, nu? Cel mai ciudat i se părea că Ramonei nu-i stătea în fire să plece fără să-și ia la revedere. Să se plictisească și să plece în toiul petrecerii da, i-a mai făcut-o de câteva ori, dar să plece așa, fără să anunțe? Niciodată.

   Dacă i se făcuse rău și o zace pe undeva? O fi rănită de vreo artificie sau petardă rătăcită? Imposibil, a tot căutat pe afară, a întrebat lumea… Doar să fi intrat în club… „Of, uite cum îmi strică mie Ramona Revelionul! În loc să mă bucur de primele momente ale anului, o caut disperată!”

  *

– Nu înțeleg, unde e clubul? Unde e prietena mea, Andreea? Unde sunt cu toții?!

– Clubul?

– Clubul de aici! țipa Ramona, arătând un spațiu viran. Tu nu din club ai venit?

– Angie, ești bine? N-ați plecat? Ah, mă scuzați, v-am confundat!

Altul răsărise naiba știe de unde, vocea sa făcând-o să tresară.

– Știi că ai dreptate? Nu mi-am dat seama la început, dar seamănă puțin cu…

– Da, din față nu mai seamănă așa mult. Dar de la spate și de departe aș fi jurat că e ea.

– Vreți să nu mai vorbiți despre mine ca și când n-aș fi aici? Puțin îmi pasă mie cu cine semăn, vreau să-mi găsesc prietenii!

– Ne cerem scuze! Șase, Carmen!

– Cine-i asta, mă? Nu ți-e rușine, pleci de la petrecere să te întâlnești cu ea? Am avut eu dreptate, cică te duci să-i zici „La mulți ani!” maică-tii! Ai ieșit să te întâlnești cu asta! Dobitocule!

    Ramona credea că a nimerit la spitalul de nebuni sau că e într-un vis tâmpit, cum are ea de obicei. O tipă blondă, cu haină de blană, abia apăruse și făcea ditamai scandalul. Dacă nu ar fi fost în această situație, s-ar fi amuzat copios. Mai ciudată era senzația că o cunoaște pe tipa blondă, dar nu știa de unde s-o ia. Și figura, și vocea îi erau familiare.

– Carmen, te rog, nu aici! Domnișoara e rănită, încercam s-o ajut.

Bietul om era vizibil jenat.

– Da, da, vrei să te cred! Povestea asta să i-o spui altcuiva! Poartă și mănușa ta! Dar de ce n-o inviți la petrecerea noastră? Nu mă supăr, să știi!

   Asta-i mai lipsea! O ceartă conjugală din cauza ei! Deși parcă frumușelul ăsta n-are ce căuta cu isterica asta… Totuși, se purtase frumos cu ea, simțea nevoia să clarifice situația:

– Ascultați-mă! N-am nicio legătură cu el! Doar că m-a ajutat mai devreme! Mi s-a spart oglinda, n-am fost atentă și m-am înțepat în ea sau mă rog, în ce a mai rămas din ea. Am țipat de durere și el a venit să mă ajute. Uite!

Zicând acestea, a scos mănușa, lăsând la vedere degetele crestate.

– Arată mult mai bine acum, s-a oprit sângerarea – spuse tipul.

– Mulțumesc frumos pentru ajutor! spuse ea, întinzându-i mănușa. Îmi pare rău că ți-o înapoiez în starea asta…

– Păstreaz-o! Poate mai ai nevoie. Trebuie neapărat să-ți îngrijești rana, n-o lăsa așa, se poate infecta!

Carmen îi privea neîncrezătoare, dar calmă. Se pare că discursul Ramonei o mai liniștise.

„N-o să mă apuc acum să spun că nu știu cum și în ce m-am înțepat și cât sunt de confuză, că m-am rătăcit, că nu știu nici unde mă aflu, că n-o găsesc pe Andreea și că mi-am pierdut telefonul. N-ar fi deloc credibil. La fel de bine aș putea să-i spun că-l găsesc atrăgător pe iubitul ei!”

 

*

– Gata, au scos băieții șampania?

– Da! Să scot oglinda de la bunica ta! Se apropie momentul! Cum era? La miezul nopții ne punem dorința?

– Cică da. Să te uiți în ea și îți pui o dorință, în momentele alea, secundele dintre ani. Se pare că acele secunde, aflate la granița dintre vechi și nou, sunt magice. Eu nu cred, doar știi. D-aia ți-am și făcut oglinda cadou.

– Eu cred! N-am ce pierde dacă încerc.

– Treaba ta! zise Diana, ieșind din încăpere.

   Fata deschise poșeta elegantă și scoase de acolo o adevărată bijuterie vintage: o oglindă micuță, cu rame aurii, încrustate cu pietre verzi strălucitoare. Nu știa cât sunt de prețioase, dar efectul era spectaculos. Era fascinată de piesa de colecție. „Dacă aveam eu așa ceva în familie, nu-l dădeam pentru nimic în lume! Câteva minute înainte sau după, ce mai contează?”

    Își trecu degetul peste luciul oglinzii, își privi chipul frumos machiat și își puse dorința. Un zâmbet îi înflorea în colțul gurii, când ceva straniu se întâmplă: se pomeni brusc, ca la comandă, pe jos, de parcă cineva ar fi împușcat-o, iar în cădere, oglinda se ciocni de colțul mesei și se sparse.

                                                                              *

– Femeie, liniștește-te, se descurcă ea, nu mai are 2 ani!

– Nu înțelegi, Mihai! Acum cică nu poate fi contactată, mai devreme nu răspundea! Am sunat iar la Andreea, e închis și la ea! Cred că i s-a terminat bateria, spunea ea ceva…

– Îți faci prea multe griji, dragă! Lasă fetele să se distreze și să facem și noi la fel, că d-aia e Revelionul! Parcă n-ai fi fost și tu tânără!

– Tocmai, că am fost! Și știu prin ce am trecut – adăugă ea în barbă.

– Hai să dansăm, mai știi melodia asta? Din tinerețea noastră!

 

      *

– Hai, că ne prinde Anul Nou, unde ești? Unde o fi dispărut femeia asta?

– Mai e puțin, începe numărătoarea! Nevastă-mea unde e?

– Măi, chiar voiam să-ți spun. Nu știu unde e! Zici că a înghițit-o pământul! Am lăsat-o în dormitor și nu mai e!

– O fi la telefon?

– Telefonul e în hol, am trecut pe acolo! Nu e nici în bucătărie, nici la baie, nicăieri!

– Ciudat! Hai să ne mai uităm o dată!

Intrând în dormitor, o siluetă în albastru era întinsă pe jos, strângând în mână ceva.

–  Ce faci, iubito, acolo? Ai pierdut ceva pe sub pat?

Tânăra ridică privirea spre ei, iar bărbatul înțelese că ceva nu era în ordine. Era pierdută, răvășită.

– Iubito, ce-i cu tine? Ți-e rău?

– Unde sunt? Ce s-a întâmplat?

– Ce-ai pățit? întrebă Diana, speriată.

– Ce-i cu tine, draga mea? De ce stai pe jos?

Bărbatul s-a dus spre ea, ajutând-o să se ridice. Femeia i s-a aruncat în brațe și a început să plângă, de parcă nu-l mai văzuse de mult.

– Ești tu, sunt din nou aici! În ce an suntem?

– Aaa, ne iei la mișto, răspunse Diana, pe jumătate ușurată. Dacă mai stai mult aici, o să pierzi momentul de intrare în noul an!

– Ahhh, slavă Domnului! M-am întors, m-am întors, sunt cu voi, sunt în siguranță!

– Iubito, ai băut puțin mai mult?

– Diana, oglinda! Oglinda de la bunica ta!

– Ce-i cu ea? S-a spart? E, mare pagubă, știi că nu pun mare preț pe…

– Nuuuuu! Nu e vorba de asta! Oglinda asta e blestemată, nu știu ce e cu ea!

– Uite ce e, trebuie să te liniștești! Nu știu ce ai pățit, dar totul e sub control. Întinde-te puțin în pat, respiră, o să-ți aduc un calmant…

– Nu vreau nimic! Nu înțelegi că nu vreau niciun calmant, n-am nevoie de calmant! Oglinda aia… Să nu te atingi de ea! Să nu se atingă nimeni de ea!

– Bine, nu ne atingem! Dar ascultă-ne, te rog, întinde-te în pat, da?

– Diana, trebuie să mă asculți, trebuie să-ți spun ce e cu oglinda aia!

– Bine, te ascult dacă te întinzi în pat. Gata, orice o fi fost, a trecut!

Tânăra se întinse în pat, dar știa că nu a trecut… De abia începea…

 

                                                           VA URMA

 

 

by -
14

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14

                        În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

   Cemile se trezește cu puțin timp înainte de răsăritul soarelui. Își ia bagajul și părăsește hotelul după ce achită cazarea. Aruncă o privire în buzunare. Doar câteva monede cu care va trebui să se descurce. Pornește de-a lungul unei străzi pavate, merge fără o țintă anume, privește cum soarele se înalță pe bolta cerească. Este uimită de sărăcia acestor locuri. Cum se poate ca ăsta să fie Istanbulul? 

      Ajunge pe malul Bosforului, pe malul răsăritean. Pescari care așteaptă să prindă ceva pește, vaporașe ce plutesc pe apa cristalină. Toată lumea laudă frumusețea Bosforului, acest loc feeric. Cemile își dă seama că de aici își iau istanbulezii puterea pentru a răzbi în viață, că de aici pot bea din izvorul fericirii, al strălucirii. Aici istanbulezii se simt ca la ei acasă, aici istanbulezii sunt istanbulezi. Bosforul e un elixir al vieții pentru ei. ,,Ce gânduri îmi trec prin minte!” își spune Cemile. ,,Dar dacă e adevărat?!”

      Zărește un bătrân care împinge un cărucior cu simit. Mirosul covrigului turcesc proaspăt și fierbinte îi amintește că nu a mai mâncat nimic de ieri. Se apropie de el și-l întreabă:

  • Amca (Unchiașule), cât costă simit-ul?
  • 5 kuruși.
  • Vreau și eu doi, vă rog! spune Cemile punându-i în palmă 10 kuruși.
  • Poftim! Nu vrei și un ceai?

Cemile se gândește la puținii bani pe care îi are în buzunar și-i răspunde:

  • Amca, nu vreau.
  • Ți-l dau din partea casei! zice bătrânelul zâmbind și întinzându-i un păhărel cu ceai aburind.
  • Mulțumesc mult!

Ea se așază pe o bancă și începe să se înfrupte din covrigi. Iar ceaiul o revigorează. Bătrânul se așază și el și o privește cu ochii săi blânzi.

  • Ce bun a fost! afirmă ea după ce termină.
  • Să-ți fie de bine! Ce vânt te-aduce pe aici, fetițo? După accent tind să cred că ești din Izmir.
  • Așa e. Aveți dreptate! Cum de v-ați dat seama?
  • Am copilărit și eu la Izmir și după moartea părinților mei am venit aici.
  • Și părinții mei au murit. Am venit aici ca să-mi încerc norocul, însă…
  • Însă visai la altceva. Credeai că Istanbulul e alcătuit doar din palate strălucitoare? Cartierul prin care ai trecut tu arată cam deprimant, mai sunt și altele la fel, însă gândește-te că războiul abia s-a încheiat. Abia acum lumea se pune pe picioare. Încet-încet totul se va rezolva. În partea asta a Istanbulului e mai complicată treaba, însă pe malul celălalt, pe cel european adică, totul arată mai bine. Acolo viața e mult mai agitată. Aici e mai multă liniște. Acolo trăiau majoritatea demnitarilor în timpul Imperiului Otoman. Ataturk ne-a mutat capitala la Ankara, însă nu va putea întrece nicicând Istanbulul. Însuflețirea acestuia este incomparabilă, frumusețea lui de nedescris, iar marile valori le găsești acolo unde nici nu te aștepți.
  • Ne guzel! (Ce frumos!)
  • Așa e, fetițo. E frumos! Tu ai toată viața înainte, dar eu nu… Peste puțin voi pleca, mă voi despărți de acest oraș minunat. Dacă poți, rămâi pe veci aici. Aici îți vei găsi mereu echilibrul interior. Vino pe faleza Bosforului și privește pescărușii. Privește albastrul apei și folosește-te de el ca să te descarci de tot răul care-ți invadează sufletul… Allah să te binecuvinteze!

   Până apucă ea să se dezmeticească, bătrânul vânzător ambulant a și plecat. Cuvintele lui au pus-o pe gânduri. Privește împrejurul său și lacrimi încep să-i curgă pe obrajii înroșiți de vânt. Le lasă să curgă, în speranța că izvorul suferinței va seca. Prin față  i se perindă secvențe din viața la Izmir. O vede pe mama sa, îl vede pe tatăl său, își vede frații. Toți sunt morți acum. Trebuie să înceapă o nouă viață. Nu e suficient să spună că va lăsa trecutul în urmă. Trebuie să fie sigură de asta, să creadă. Da, va crede. Își șterge ultimele lacrimi, își ia geanta și merge de-a lungul falezei până când găsește niște pescari. Îi întreabă cum poate trece pe partea europeană a Istanbulului și aceștia o ghidează către un loc din care se poate îmbarca pe un feribot. După ce le mulțumește, le urmează sfatul.

       Traversarea Bosforului de pe un mal pe altul este o experiență fascinantă, încântătoare. Este uimită de diferențele despre care vorbea și bătrânul vânzător. Aici se observă influențele occidentale, dar și bunăstarea multor locuitori. E frumos aici. Trebuie să găsească o soluție pentru situația în care se află. Unde va dormi? Ce va mânca? Ce va face? Cu banii pe care-i are în buzunar nu prea are ce face, ce cumpăra. În primul rând, trebuie să-și găsească un loc de muncă. Și până se înoptează îl va avea! Începe să caute, însă e prea dezorientată. Cumpără o gazetă și o deschide. E sigură că pe undeva se găsesc și oferte de locuri de muncă. Ochii i se perindă asupra rândurilor când brusc, ceva îi atrage atenția:

,,Căutăm ospătăriță îndemânatică, care să poată da ajutor și la bucătărie. Dacă sunteți interesată, vă așteptăm la restaurantul nostru Istanbulun Umutu (Speranța Istanbulului), Beșiktaș.”

    Asta e perfect. Știe și să gătească, se pricepe foarte bine. Întreabă în stângă și-n dreapta și reușește să ajungă la Speranța Istanbulului. Ce clădire uimitoare, ce clădire impunătoare! E un restaurant de lux și observă că înăuntru intră numai domni la costum și doamne elegante cu blănuri și bijuterii. Își ia inima în dinți și urcă treptele, deschide ușa și intră. În interior e și mai frumos! Totul e alb, totul strălucește. Rămâne cu gura căscată.

  • Bună ziua, doamnă! Cu ce vă putem ajuta? o întreabă un ospătar.
  • Bună ziua! Am văzut în ziar un anunț…
  • Deci ați venit pentru postul de ospătăriță și ajutor la bucătărie?
  • Exact,exact!
  • Bine, atunci. Urmați-mă!

Ospătarul o conduce către biroul patronului și i-o prezintă pe Cemile, după care îi lasă singuri.

  • Ai mai lucrat în vreun restaurant până acum?
  • Din păcate, nu, însă știu să gătesc. Și mereu o ajutam pe mama să așeze masa pentru musafirii care veneau la reședința noastră.
  • Uite cum facem: ai la dispoziție 8 ore în care vei fi angajată de probă. Dacă sunt mulțumit de cum lucrezi, postul e al tău.
  • Mulțumesc mult! Allah să vă binecuvinteze!

   Cemile e extrem de fericită. Are de gând să facă tot posibilul pentru a câștiga postul ăsta. Merge la vestiar și se schimbă într-o costumație albă ca a celorlalți ospătari. Trece la treabă. Se duce în stânga și în dreapta. Servește clienții, vorbește frumos cu ei, se asigură că nimic nu le lipsește, zâmbește. Până și clienții mai irascibili se calmează când îi văd atitudinea și bunele maniere. Onorează toate comenzile fără ezitare și fără întârziere. În paralel lucrează și la bucătărie, dă o mână de ajutor bucătarului, ba chiar unele mâncăruri le prepară ea. La sfârșitul zilei merge în biroul patronului. Aici se afla și bucătarul:

  • Cemile, ești angajată! îi spune patronul. Am auzit că ai făcut o treabă extraordinară și că la anumite preparate l-ai întrecut chiar și pe bucătar! Tebrik ederim! (Felicitări!)
  • Vă mulțumesc mult de tot! Chiar aveam nevoie de slujba aceasta!
  • Și încă ceva. Am auzit că ai primit mai mulți bani de la clienții mulțumiți și că i-ai dus pe toți la casă. Banii aceia primiți în plus sunt ai tăi, bacșișul pentru treaba bine făcută!
  • Dar nu se poate să-i păstrez eu pe toți. Sunt prea mulți bani. Nu, nu se poate. Nu e corect față de colegii mei. Mai bine banii aceia i-am împărți cu toții.
  • Dacă așa dorești… Alegerea îți aparține! Nu te-am întrebat, unde locuiești?
  • Momentan nicăieri. Tocmai ce-am venit de la Izmir. Probabil în seara asta voi sta la un hotel ieftin. Sper să am timp mâine-dimineață să caut o cameră de închiriat.
  • Nu e nevoie! Am eu un bloc cu apartamente situat la câteva străzi de aici, iar unul din apartamente a fost eliberat recent. Dacă vrei poți să stai acolo.
  • Cât costă chiria?
  • Nu foarte mult. O să-ți opresc din salariu.
  • Vă sunt profund recunoscătoare!

    Patronul o conduce la noul ei apartament, apoi pleacă. Cemile este mulțumită. Face  o baie, după care se așază în pat și adoarme imediat…

      Cemile iubește viața din Istanbul. Este încântată de acea zarvă specifică. Diminețile încep frumos, cu copii zglobii care merg la școală, adulți care se îndreaptă spre serviciu și vânzători ambulanți care-și laudă marfa. Își face un ceai, își pregătește micul-dejun, după care face curățenie în micuța sa locuință. Merge la restaurant unde lucrează cu drag și spor. Își petrece mult timp și la bucătărie, preparând mâncăruri tradiționale din Izmir, extrem de apreciate de clienți. După ce își termină tura se plimbă pe malul Bosforului, apoi prin parcuri,  iar în unele week-end-uri se aventurează și în alte cartiere, admiră moschei, palate magnifice, amprente ale unui trecut glorios. Cel mai tare și cel mai tare o impresionează palatul Dolmabahçe, acel palat în care s-a născut bunica sa, construit de mărețul sultan Abdülmecid. Uneori îl vizitează și în interior, alteori se rezumă la a-l privi pe dinafară. După aceasta, se întoarce acasă și începe să citească jurnalul mamei sale, să descopere viața strămoşilor săi, însă, din fericire, asta nu o mai afectează cu nimic. Nu mai e nostalgie, ci doar curiozitate și încântare. De câte ori citește acele rânduri, nu-i vine să creadă că acei oameni au vreo legătură cu ea.

     A primit numele Cemile după cel al străbunicii sale și este mândră de acest lucru. Se bucură că Latiffa a scris câteva cuvinte și despre această prințesă a Imperiului Otoman, se bucură că numele ei a rămas în istorie și că n-a murit odată cu ea.  

,,Cemile Sultan, fiica sultanului Abdülmecid I, s-a născut pe 18 august 1843 și coincidența face ca fiica mea să vină pe lume în aceeași zi toridă de august. În memoria scumpei mele bunici i-am pus același nume, sperând ca micuța din brațele mele să moștenească câte ceva din trăsăturile înaintașei sale. Acum,  când aștern aceste cuvinte, simt un junghi care-mi străpunge inima. Amintirea acestei femei încântătoare este încă vie în mintea și sufletul meu.  La doar doi anișori a rămas orfană de mamă,  micuța prințesă a rămas fără cea care ar fi trebuit s-o îndrume. A fost adoptată de o altă sultană împreună cu fratele său, Abdulhamid, alături de care a copilărit. A jucat un rol important la acea vreme, deținând un scaun lângă cel al fratelui  său, iar la ceremonii mergea alături de sultana-mamă. Prezența ei impecabilă și simplă era respectată de toată lumea. La 15 ani a fost măritată cu Mahmud Celaleddin Pașa, cu care a avut câțiva copii, printre care și pe Ayșe Sıdıka Hanım Sultan, scumpa mea mamă. Va rămâne văduvă și în cele din urmă se va instala la palatul Ervenköy.

 Țin minte că eram micuță când mergeam în vizită la bunica. Din ce mi-a povestit mama când am mai crescut, bunica decăzuse mult, imperiul nostru stagna, dinastia otomană urma să cunoască zile grele. Bunica era îmbrăcată ca întotdeauna în haine maro, nu purta bijuterii, era extrem de simplă și elegantă, de o frumusețe izbitoare și la acea vârstă. Pentru acele vizite, mama ne îmbrăca cât mai frumos pe mine și pe sora mea mai mică, ne învăța să avem grijă ce vorbim, să-i sărutăm mâna bunicii și să fim cuminți. Noi nu îndrăzneam să-i ieșim din cuvânt,  nu doream să le supărăm pe mama și pe bunica noastră drăgăstoasă, ce ne lua  în brațe și ne mângâia părul. Cele două femei beau ceai, noi primeam șerbet cu fructe și după masa delicioasă, aveam voie să mâncăm baclavale. Vizitele erau plăcute, cu excepția momentelor în care eram trimise să ne jucăm în altă cameră. Când m-am făcut mai mare, doar mă prefăceam că plec de acolo. De fapt stăteam și ascultam prin ușa închisă ceea ce discutau. Uneori o auzeam pe bunica plângând, iar mama plângea și ea. Alteori le auzeam discutând despre situația proastă în care se află, dar și despre vremurile de odinioară. Bunica spunea mereu că și-ar dori să moară odată, să nu vadă acest imperiu dizolvându-se și pe ea exilată în cine știe ce colț al lumii. La auzul acestor vorbe, mama începea să plângă, rugând-o să nu mai zică asta, că mai are mulți ani de trăit. După ce-și reveneau în urma discuției, eram chemate pentru masă. După desert ne întorceam acasă, nu înainte ca bunica să ne ofere ceva, fie câteva monede, fie cercei, lănțișoare, brățărele, toate de aur.

În anul 1915, într-o zi geroasă de 7 februarie,  eram la cursul de arabă, când o servitoare venise să mă anunțe că bunica a trecut la cele veșnice. Am fost atât de uimită, încât nu am reacționat în niciun fel. Au urmat câteva zile oribile, înmormântarea bunicii, cititoare din Coran, așure dat de pomană și multe lacrimi. Mama era trasă la față de atât  plâns, plângea fiindcă de acum îi va lipsi femeia acea impunătoare, care o mângâia pe cap și care-i ștergea lacrimile de la ochi. Odată cu moartea Sultanei Cemile, Ayșe Sıdıka își pierdea unicul sprijin…”

     Cemile iese din bucătărie cu o tavă cu ceai pe care dorește s-o ducă la una din mese când se ciocnește de un domn. Cade și scapă și tava. Chipeșul domn se apleacă și-o ajută să se ridice, cerându-și scuze și spunând că va plăti el paguba. Cei doi se privesc în ochi îndelung și un zâmbet larg apare pe fețele amândurora…

VA URMA!!!

by -
27

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7

În care nu te poți împotrivi sorții…

Nur stă întinsă în pat, cu privirea ațintită în tavan. Chipul îi este roșu de atât plâns, iar în camera ei este o dezordine de nedescris. La nervi a trântit, a aruncat, a stricat. O doare spatele, căci și-a neglijat coloana de când se află în Maroc. Se aud zgomote de la parter, se apropie de ușa încuiată și ascultă. Se pare că musafirii au plecat, iar Mahmud și Ali urcă scările către camera ei. Două bătăi puternice în ușă. Nimic. Mahmud apasă pe clanță. Ușa e încuiată.

  • Deschide ușa! se răstește Mahmud.
  • Kızım, te rugăm, deschide-ne ușa! i se alătură Ali Hassan.

Niciun sunet. După câteva minute în care bate la ușă, încearcă să forțeze clanța, Mahmud cheamă un servitor, pe care-l pune s-o spargă. În urmă gălăgiei făcute, micuțul Ali, Mehmed și câteva femei din casă își fac apariția. Se intră în camera lui Nur, unde toată lumea privește uimită haosul. Nici urmă de Nur.

  • Baba, Nur e aici! țipă băiețelul din balcon. Veniți repede!

Cu toții se reped într-acolo. Când ce să vezi, Nur este întinsă pe marmură, cu un cuțit lângă ea și cu venele de la o mână tăiate. Un fir de sânge vișiniu curge lent. Micuțul Ali este aplecat asupra ei și plânge, în timp ce mâinile-i tremurânde mângâie chipul prințesei suferinde. Imediat este chemat un doctor, în timp ce tânăra este ridicată și așezată pe pat. O femeie încearcă să-i oprească sângerarea. Ali Hassan se așază pe un scaun și-și privește fiica, rugându-se în gând și implorându-l pe Allah să nu fie prea târziu. Doctorul intră în odaie, se apropie de Nur. Observă că sângerarea nu se oprește și-i administrează un sirop, după care-i aplică un pansament. Hemoragia este oprită și toată lumea răsuflă ușurată. I se dă fetei să bea apă pentru a înlocui sângele pierdut, iar medicul îi lasă câteva medicamente. În câteva zile se va pune pe picioare. Nur este lăsată să doarmă. Dar visele nu-i dau pace…

Nur se afla în livada de portocali, pe un fotoliu din foișorul de lemn, unde așternea câteva cuvinte într-un caiet frumos, îmbrăcat în piele. Purta o rochie de un portocaliu deschis, legată la brâu cu o curelușă mai închisă la culoare. Voalul alb nu îi stătea pe cap cum ar fi trebuit, ci era așezat pe umeri. Pantofii rozalii dădeau vestimentației un plus de originalitate, iar cerceii și colierul cu perle completau portretul elegant al tinerei.

Cemile vine în grabă spre ea și o cheamă în casă. Nur își ia caietul, își pune voalul pe cap și își însoțește sora. Pe drumul parcurs prin livadă, fata observă schimbările din natură. În câteva clipe, livada înflorește, portocalele se coc, apoi crengile devin golașe. Anotimpurile se succed cu repeziciune, acest ciclu repetându-se fără încetare. Intră în casă, se privește în prima oglinda ce-i iese în cale și observă că fața îi este îmbătrânită, plină de riduri, părul cărunt. Chiar și așa, privirea i-a rămas tânără și plină de viață ca întotdeauna. Se întoarce și o găsește pe Cemile neschimbată, la fel cum o știa. Cine le-ar vedea acolo ar crede că sunt mamă și fiică, nu două surori! Lui Nur i se face pielea ca de găină, respiră sacadat.

  • Ce-ai pățit, Nur? o întreabă Cemile.
  • Ăăă…, îngână Nur nefiind în stare să vorbească.
  • Haide, vino! Mama ne așteaptă în salon!

Ajunse în salon, Nur o vede pe mama sa. Ce tânără și ce frumoasă era, în comparație cu ea! Timpul nu-și pusese amprenta asupra doamnei Latiffa.

  • Fiica mea dragă, ne cânți ceva la pian?

Nur, încă sub efectul șocului, se așază în fața pianului. Mângâie clapele, apoi apasă pe ele. În locul sunetelor muzicale cu care era obișnuită, camera este inundată de triluri încântătoare. Fata se oprește, însă muzica continuă. Îngrozită, se ridică de pe scaun, se întoarce spre Cemile și Latiffa, însă acestea dispăruseră. Zărește caietul în care adineauri scria, se apleacă și-l ridică de pe podea. Îl deschide și înăuntru găsește chipul mamei sale întipărit pe mai multe pagini. Într-o imagine era veselă, în alta tristă, într-una râdea, în alta plângea. Nur aruncă caietul și o ia la fugă. Iese din casă și se împiedică de rădăcinile unui arbore și cade…

Nur se trezește brusc, cu inima bătându-i puternic. Micuțul Ali stătea lângă ea pentru a o veghea:

  • Baba, vino, s-a trezit! Sora mea e bine!

Ali Hassan intră în cameră și se apropie de fiica sa.

  • Kızım, ne-ai speriat așa de tare! Of! Să nu mai faci niciodată asta! Să nu mai încerci să-ți curmi zilele! îi spune mângâind-o pe cap. Fiica mea scumpă! continuă el, strângând-o în brațe.

Fata îl dă la o parte, se întoarce cu spatele la tatăl său și închide ochii. Este lăsată singură și după ce închide ușa, se ridică din pat și se așază pe podea cu picioarele încrucișate. Începe să plângă, regretând că se află acolo, sperând că va scăpa de căsătoria forțată…

După câteva zile, merge cu mătușa sa, soția unchiului Mahmud, la bijutier. Aici le așteaptă bătrânul Osman și Ranya. Nur a fost uimită să afle că poate alege câte și ce bijuterii vrea, numai din aur de 24 de karate. De asemenea, a aflat că în situația în care bărbatul refuză să cumpere aur viitoarei soții, înțelegerea se poate anula și prin urmare, adio căsătorie! Își pune în gând să-și aleagă atât aur încât bătrânul să ajungă în situația de a-i spune nu. Astfel, va fi liberă!

Zis și făcut. Nur alege tot ce-i mai scump: coliere cu diamante, cercei imenși, zeci de brățări, inele cu rubine. Pe scurt: toată vitrina. Osman nu-i zice nimic, achită cele zece kilograme de aur și i le oferă viitoarei sale soții. Aceasta este mută de uimire, nu îi vine să creadă. Era așa de aproape să scape de căsătorie! Slujitorii lui le conduc pe ea și pe mătușa sa acasă, cu tot aurul cumpărat.

  • Sper să merite investiția, frate! îi spune Ranya bătrânului Osman.
  • Merită! Sunt sigur de asta! Știi să mă fi înșelat eu vreodată?
  • N-ai văzut ce uimită era? Credea că nu o vei lăsa să cumpere tot aurul ăla și așa ar fi putut anula căsătoria!
  • E isteață fata! Și extrem de frumoasă!
  • Frate, observ că ți-a furat mințile puștoaica asta!

Ajunsă acasă, Nur arată familiei sale aurul primit. Toată lumea este surprinsă de numeroasele bijuterii, care de care mai încântătoare. Ea se retrage imediat în camera sa fără a lua cina, se întinde în pat, privind tavanul confuză.

  • Allah, cum aș putea scăpa de căsătoria asta? Am încercat să mă sinucid, m-am folosit de un vicleșug, însă totul a fost în zadar. De ce? Allah, spune-mi! De ce?

Peste două zile are loc nunta. Mireasa este pregătită de celelalte femei, este îmbrăcată cu o superbă rochie albă, este încărcată cu aur, pietre prețioase. Este machiată, părul aranjat. Oficierea căsătoriei are loc în lipsa lui Nur, căci femeile nu pot fi prezente în încăperea respectivă. După aceea, mirii sunt purtați pe sus într-un dans tradițional și, în cele din urmă, așezați în jilțuri. La scurt timp, aceștia sunt conduși în dormitorul nupțial. Bătrânul Osman îi spală picioarele conform obiceiului. Ea îl privește cu atenție, iar din ochii căprui curg lacrimi…

VA URMA

by -
11

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4

În care spiritele se calmează…

 

  • În sfârșit! Am ajuns!

  • Ce insulă e asta, doică? Nu știam de existența acestei insulițe…
  • Vei vedea…

După ce coboară din barcă, Esma intră într-o pădurice, iar Cemile și animalul de companie o urmează, lipsiți de curiozitate și indiferenți. Dau de o potecă și în scurt timp ajung în fața unei case micuțe, dar extrem de simpatice. Intră. De la prima vedere se observă că o persoană harnică și ordonată locuiește acolo, căci nu găsești cusur curățeniei. Nici nu-ți vine să crezi că te afli pe o insuliță uitată de lume. În prag apare o femeie cu chipul blând, care după părerea fetei nu are mai mult de 55 de ani.

  • Bine-ați venit în umila mea locuință! le spune femeia. Simțiți-vă ca acasă pe Latiffa Ada!
  • Insula mamei? întreabă mirată Cemile.
  • Da, fetițo! Tot ce vedeți aici îi aparține! Mă bucur să vă cunosc! Bănuiam că ați fost trimise de doamna Latiffa, dar nu-mi imaginam că va veni fiica dânsei, adaugă femeia făcând o plecăciune.
  • Eu sunt Cemile. Încântată de cunoștință! Ea este doica Esma, iar el este Buffo, cățelușul meu.
  • Eu și Esma ne cunoaștem de mult timp…
  • Da?
  • Da, puișor! De când timp oare?
  • De vreo patruzeci de ani… Numele meu este Hatice. Încântată să te cunosc, Cemile! Încă odată vă urez: bine-ați venit!
  • Bine v-am găsit!
  • Doamna Latiffa nu v-a însoțit? Nu am mai văzut-o de mult timp. Chiar mă gândeam ca după Bayram să-i fac o vizită… E bine, sănătoasă?

La această întrebare Cemile amuțește, se face albă la față.

  • Fetițo, ce se petrece?
  • Puișor, te simți bine?
  • Annem… Annem… Annem a murit! răspunde Cemile tremurând. Lacrimile îi inundă ochii.
  • Cemile, calmează-te! Fii liniștită! i se adresează Esma.
  • Așează-te aici! o îndeamnă Hatice indicându-i divanul elegant.

Cemile primește un pahar cu apă, după care, fără să o întrebe cineva, începe să povestească tot ce s-a întâmplat din seara de Ajun până în momentul de față.

  • Nu știam nimic. Aici pe insulă nu sunt la curent cu evenimentele… Săraca fată! Mașallah! rostește gazda ridicând privirea ca și cum s-ar asigura că Cel Atotputernic o aude. Apoi o privește pe Cemile.:
  • Nu te mai necăji! Totul va fi bine, vei trece peste această primă cumpănă a vieții tale! O să vezi! Nu se merită ca acest chip frumos să fie lipsit de zâmbet. Știu că este inutil s-o spun acum, după câte s-au întâmplat, însă vă urez: Bayram fericit!
  • Și dumneavoastră să aveți un Bayram binecuvântat! Apropo, Esma, de ce m-ai adus aici? Puteam rămâne în ascunzătoare, nu era necesar s-o deranjăm pe doamna Hatice.
  • Deranj? Nu e niciun deranj! Simțiți-vă ca acasă, puteți rămâne cât doriți! Și apropo, spune-mi Hatice.
  • Bine. Dacă nu sunt indiscretă, ce mâncați aici pe insulă ?
  • Am pregătit carne de miel, prăjituri însiropate și multe alte bunătăți.
  • De unde ați făcut rost de carne de miel? Creșteți miei pe insulița asta?
  • O, nu! zice amuzată Hatice. Doamna Latiffa, Allah s-o binecuvânteze, îmi trimitea mereu alimente prin intermediul unui slujitor, inclusiv înainte de această sărbătoare.

Poftiți la masă! Aduc acum bucatele!

Se așează toate trei la masă, încercând să dea un strop de culoare sărbătorii. Cemile se îndrăgostește de mâncarea preparată de solitara Hatice, despre care află că a fost una din slujnicele devotate ale bunicii sale materne. După moartea acesteia, Latiffa a lăsat-o să locuiască pe această insulă primită moștenire de la cea care i-a dat viață.

  • Allah, câte nu știam despre mama!
  • Draga mea, mama ta a fost o persoană minunată! Am văzut-o crescând, devenind dintr-o fetiță cuminte și ascultătoare o doamnă… Sunt sigură că Allah i-a oferit un loc în paradis, un loc pe care-l merită cu vârf și îndesat!
  • Sunt de aceeași părere, intervine doica.
  • Esma, Hatice, sinceră să fiu, acest Bayram nu a fost așa urât… Știu că viața mea s-a schimbat radical, însă, după cum a zis și mama de multe ori, tot răul spre bine!

Hatice și Esma zâmbesc. Buffo latră bucuros, observând că atmosfera nu mai este la fel de tensionată ca în momentul în care au ajuns acolo. Noaptea își intră în drepturi, așternându-se ca o pătură bătută în pietre strălucitoare asupra peticului de pământ numit insulă…

VA URMA…

by -
14

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

  • Unde e Cemile? întreabă Ali Hassan după ce vasul pe care s-au îmbarcat s-a îndepărtat de țărm. Unde este fiica mea?
  • Nu este nicăieri! răspunde Mehmet. Nicăieri!
  • Cheamă-l pe sergent, fiule!

Mehmet se întoarce degrabă cu sergentul responsabil de supravegherea vasului.

  • Domnule sergent, unde este fiica mea mai mică?
  • Domnule Abdullah, habar nu am unde se află fiica dumneavoastră. Nici măcar n-am văzut-o urcându-se pe vas! Sigur a rămas pe țărm!
  • Atunci să ne întoarcem după ea! Imediat! se răstește Ali.
  • Îmi pare rău, domnule, însă este imposibil! Ne-am îndepărtat destul de mult și, în situația de față, orice clipă este prețioasă! Cum credeți că v-ați găsi fiica în haosul din port? Nu, nu, e imposibil să ne întoarcem!
  • Allah! Ce incompetenți! bombăne după ce pleacă sergentul. Of, ce a ajuns Turcia asta! Of! Pe mâna căror oameni a ajuns…

Liniștea se așterne asupra vasului. Toată lumea moțăie, obosită de ultimele evenimente. În zorii celei de-a treia zi de Bayram, se zărește la orizont portul Tangier. Nur, proaspăt trezită din somn, privește pe fereastra cabinei.

  • Baba, uite o așezare!
  • Nur, ăsta e portul Tangier! Uite ce frumusețe, ce peisaj feeric! afirmă Ali privind pe geam și inspirând acel miros care-i amintea de copilărie.
  • Ăsta e port? începu să râdă Nur. Allah, am crezut că e un sat sau o așezare a beduinilor! Ce jalnic arată!
  • Nu arată jalnic deloc! Așa sunt construite clădirile pe aici… Știu că nu se aseamănă cu Izmirul, însă vei fi uimită să descoperi ce frumuseți ascunde acest tărâm… Niciodată să nu judeci un loc după aspect! Niciodată să nu judeci un om după chip! E același lucru!
  • Bine, baba! Îmi cer iertare! M-a luat gura pe dinainte…
  • Nu-i nicio problemă, fata tatei…

Vasul ancorează, călătorii coboară. Ali Hassan își ațintește privirea asupra cerului, mulțumindu-I Celui de Sus pentru că a ajuns să-și revadă plaiurile natale. Familia Abdullah găsește o trăsură cu care va ajunge la Fez, capitala spirituală a Marocului, unul dintre cele mai vechi centre religioase islamice, numită adesea și ,,Mecca de Vest”. În Fez se găsește cea mai veche medresă din lume care încă funcționează. Fez-ul ascunde o adevărată civilizație, o cultură dintr-un colț de lume, în care viața pare a fremăta, în care măreția trecutului este prezentă în viețile și inimile locuitorilor. Aceștia își cârmuiesc viețile în funcție de tradițiile moștenite din generație în generație, rațiunea le este ghid în viață, întrucât sufletul nu este demn, în viziunea lor, pentru a te conduce, pentru a te ajuta să răzbați în viață. A nu se înțelege greșit! Marocanii nu sunt lipsiți de suflet, iubesc, sunt iubiți, însă dreptatea, justiția, tradiția sunt mult mai importante decât sentimentele. Ei consideră că de-a lungul vieții este necesar să faci ceea ce trebuie, ceea ce-ți dictează mintea, deși de multe ori asta îți rănește sufletul, dar numai așa poți să te îndrepți, poți să o iei pe drumul ce bun ce-ți va aduce mai multă împlinire sufletească, liniște interioară și prin urmare, ceea ce-și dorește orice om: FERICIRE!

Ajunși la destinație, coboară din trăsură și sunt întâmpinați de oamenii lui Mahmud, vărul lui Ali Hassan. Aceștia le iau bagajele și îi duc la reședința stăpânului lor. Trec prin aglomerata medină, plină de viață, culoare, cu un farmec aparte. Mehmet și micuțul Ali merg în spatele servitorilor, iar convoiul este încheiat de Ali Hassan care o ține pe după umeri pe fiica sa.

  • Baba, de ce se uită lumea așa urât la mine?
  • Copilă, aici o femeie care umblă cu capul descoperit este privită cu o oarecare curiozitate, nemulțumire… Ar trebui să-ți pui ceva pe cap!
  • Dar de ce? Fiecare are dreptul să se îmbrace cum vrea!

Casa părintească a lui Ali, în care locuiește acum Mahmud, este o clădire tradițională, specifică locului, dar impunătoare. Acesta îi întâmpină cu brațele deschise:

  • Salam Aleikum! Bine ați venit!
  • Wa-Alaikum-Salaam, vere! Bine te-am găsit!
  • Bine v-am găsit! răspund politicos copiii lui Ali.
  • Simțiți-vă ca acasă! Probabil sunteți obosiți de pe drum. Slujitorii v-au pregătit camerele, așa că vă puteți odihni! Diseară va avea loc o petrecere în cinstea voastră! Un Bayram fericit!

Un slujitor îi ia pe Mehmet și micuțul Ali pentru a-i conduce la camera lor, iar Nur își întreabă unchiul:

  • Amca, Ali poate sta cu mine? Este încă mic și trebuie să am grijă de el!
  • Nu! Nu se poate! Ali e bărbat și nu are voie să stea în apartamentele femeilor!
  • Dar…
  • Niciun dar! Apropo, fetiță, unde-ți este voalul?
  • Eu nu port voal, răspunde Nur cu aroganță.
  • Ba uite, că ai să porți!
  • Ba uite că nu…
  • Nur, nu fi supărată! Așa se poartă pe aici! i se adresează tatăl ei cu o voce calmă.
  • Normal! Niște obiceiuri aiurite, ca și cei care le respectă! se răstește Nur.
  • Cum îți permiți să vorbești așa? spune Mahmud ieșindu-și din minți.
  • Vere, fii îngăduitor! Te rog! Nur, ar trebui să-ți ceri scuze și apoi să mergi în camera ta!

Nur nu ia în seamă rugămintea tatălui său și se duce în camera ce i-a fost oferită. Încuie ușa, se aruncă pe pat și începe să plângă, în sufletul ei încolțind disperarea:

  • Allah, vreau să mă întorc acasă! Vreau să mă întorc la Izmir! Mi-e dor de mama, de Cemile… Allah! Speram că va fi bine aici! Speram că voi fi fericită! Acum nu mai sper nimic… Vreau doar să scap de aici! Allah, te implor, ajută-mă!

VA URMA….

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Citeşte Capitolul 7
Capitol 8

David se uită mai atent la căţel: nu mai avea un cap, ci trei şi se tot mărea. Se aruncă la podea şi se rostogoli în partea opusă. Abia în acel moment băiatul îşi dădu seama că nu mai era nimeni în tramvai.

Şarpele cu clopoţei încercă să îl muşte pe Serghei, dar acesta se feri şi scoase din buzunarul pantalonilor un pistol Glock17 cu şine de 20 mm pe partea inferioară. Nu era un Glock oarecare având desenat de-a lungu-i un as de inimă roşie. Bărbatul trase o dată cu pistolul, dar nimeri în peretele din spate. Nu dură mult şi tramvaiul începu să se fărmiţeze.

-Ah, la naiba, spuse Serghei zâmbind.

Râsul şi cu cerberul se apropiau uşor de David, care se ghemuise în spatele unor scaune. Cele două arătări păreau a vorbi una cu alta, dar într-o limbă imposibil de descurcat. Serghei mai trase o dată în şarpe şi îl nimeri. El începu să ţipe la creaturi pe graiul lor, lăsând tânărul nostru în ceaţă.

Cerberul se năpusti asupra lui David şi îl înhăţă de picior rupându-i o bucată din pulpă. Băiatul ţipă de durere, iar semnul de pe degetul său se făcu roşu şi ardea. Mănuşa lui David luă foc. El nu mai simţea durere. Imaginea morţii lui Victor îi apăru în faţa ochilor şi îşi dădu seama de ceea ce are de făcut. David tună cu o voce care nu părea să îi aparţină:

-Aud şi uit! Văd şi ţin minte! Fac şi înţeleg! Atât a trebuit. Din mâinile băiatului au izbucnit flăcările, ochii i se făcură albi şi se simţea mai puternic ca niciodată. Îl apucă pe cerber de capul mijlociu şi îl topi, iar apoi suflă spre celelate şi acestea se prefăcură în cenuşă. David văzu sfere negre în interiorul celor două creaturi. Dorea neapărat să le spargă aşa că fugi spre râs şi băgă mâna în spatele acestuia de unde scoase bila. O făcu numaidecât pulbere.

Tramvaiul se opri la Universitate. Serghei îl apucă atunci pe David şi îl îmbrânci afară. Uitându-se înapoi, băiatul se minună cum mijlocul de transport se făcea mai mic şi mai mic până ajunse de mărimea unui trenuleţ de jucărie. Cu un pocnet, acesta se schimbă într-un pandantiv de fier care avea pe margini argint şi rubine. Pe acesta se observau câteva desene care se mişcau de la dreapta la stânga: un bărbat cu barbişon şi coroană care râdea, un şarpe care se afla pe aripa unui porumbel şi un cerc care îi cuprindea pe toţi.

-Du-te băiete şi ia drăcia aia! Să nu vină tramvaiul, spuse Serghei punându-şi palmele pe genunchi.

David fugi şi îl luă de pe jos. Imediat ce îl atinse, pandantivul se eliberă din mâinile tânărului şi i se aşeză la gât. Nu doar atât; îi pătrunse în piele şi se vedea ca un tatuaj gigant cu desenele care se mişcau uşor de la dreapta la stânga. Îl gâdilau pe băiat, iar bărbatul cu barbişon începu să vorbească:

-He he, la asta nu te aşteptai!

-Stai, acum am un bătrân care îmi vorbeşte din piept? Minunat! ţipă David punându-şi mâinile în cap.

-O să ne distrăm copios! mai spuse regele. Stai, nu nu, nu îmi place întunericul! Nu încheia roba asta băiete!

-Mai taci, mi-e frig!

David se uită de jur împrejur. Lumea de pe stradă nu părea cu nimic deranjată de cele petrecute. Era ca şi cum…

-Nu te mai uita ca un molâu! Nimeni alticineva nu a mai văzut ce s-a întâmplat. Bine, nimeni în afară de noi şi… câţiva brimci în formă omenească. Prima lecţie despre evenimentele Lumii Ascunse: nu pot fi văzute decât de creaturi, cărţi de joc, protectori şi preoţi. Acum hai să plecăm. Nu vreau să vină vreun Zburător pe aici, spuse Seghei îmbufnat.

– Stai, stai, zise David prinzând-l pe Serghei din urmă. Vrei să spui că Zburătorul există?

-Parcă eşti un copil! Îţi sclipesc ochii de parcă ai văzut o ciocolată… Nu îmi plac copiii.

-Sunt un copil şi la fel sunt şi Nadia şi Gabriel.

-O maschează foarte bine. Oricum…În serile cu lună plină mai iese câte unul din ei şi îşi bate joc de fetele care visează la o prostie de Făt-Frumos. Vine atunci Zburătorul şi pac! Îi dă cel mai frumos Romeo: MOARTEA. Of, tinereţea…

-Eşti tare cinic, ştii?

-Realist! Eu nu aş merge în toiul nopţii cu busuioc şi grâu la subsuoară să îl caut pe sortit pentru nimic în lume! Mai degrabă stau să vizionez Game of Thrones, la care, apropo, am rămas în urmă. Mergi mai repede băiete!

În timp ce urcau pe Copou începu să ningă. De partea cealaltă a străzii un poliţist destul de înalt şi cu faţa mohorâtă fluiera de zor la câteva maşini care se opriseră în mijlocul şoselei. David privi în sus şi lăsă ca fulgii de nea să îi acopere chipul, sperând că aceştia vor spăla tot ceea ce văzuse. Bineînţeles, era zadarnic. Tânărul nu fu atent pe unde mergea şi se lovi cu putere de spatele unui bărbat bondoc care se întoarse pe dată şi îl privi cu ură pe David. Murmură, apoi, ceva ca pentru sine şi plecă.

-Acum trebuie să te învăţ cum să mergi pe stradă? întrebă nervos Serghei.

-Unde mergem?

-Vei vedea imediat. Aproape am ajuns.

Cei doi intrară în parc, trecând de gardul plin de articole de ziar şi versuri ale autorilor demult apuşi. Ocoliră un stand cu pinguini de pluş, mai înaintară şi ajunseră în faţa Obeliscului cu lei. Serghei scoase atunci din buzunar o cheie de forma unui copac. Aruncă o privire prin jur şi şopti:

Aici sunt. Nu te-am părăsit niciodată, iar apoi aşeză cheia în gura unuia din lei. Pământul se cutremură şi Obeliscul se desfăcu în două, lăsând loc unui pasaj secret cu multe trepte care duceau în subteran.

-După tine, spuse Seghei zâmbind.

„Mai rău de atât nu cred că se poate”, îşi zise băiatul şi porni în întuneric fără a mai arunca vreo privire înapoi. Cu cât se avânta mai mult în tunel, cu atât lumina pălea. Pereţii păreau a-l strânge şi erau plini de pânze de păianjen, iar aerul era stătut.

Lumină! ţipă Seghei şi s-au aprins zeci de torţe. David putea să vadă zidurile văruite în roşu şi albastru, cu mici simboluri pe alocuri.

Treptele se opreau într-un punct mort. În faţa tânărului nu era decât un iaz cu apă verde şi îmbâcsită.

-Şi acum? întrebă David. Mai adus să văd un iaz subteran?

Serghei îl ajunse din urmă şi măsură din priviri locul. Se plimba în stânga şi în dreapta, cercetând fiece ungher al încăperii. Se uita într-un punct fix. Începu să râdă.

-Ştiai că în 1834 a început construirea Obeliscului cu lei, după ce marea boierime şi înaltul cler i-au propus domnitorului Mihail Sturdza, într-o petiţie, să ridice un monument comemorativ? Pentru ce au făcut toate acestea te întrebi? Pentru a-l îmbuna pe vecinul de la est, pentru a-i arăta recunoştinţă Imperiului Rus care devenise protectorul Ţării Româneşti şi al Moldovei prin 1827. Nu uităm! Voiau să îl mulţumească şi Imperiul Otoman care ne rămânea suzeran. Aşa le arăta că Moldova se spunea Regulamentului Organic. Ah, nimeni nu s-a gândit că în 1834 arhitectul Gheorghe Asachi va atribui acestei bucăţi de piatră şi marmură, cred… Ce spuneam?

-Numai tu ştii, zise David aşezându-se la baza treptelor.

-Nu fi impertinent băiete! A! Mi-am amintit. Nimeni nu s-a gândit că Asachi era Valetul reîncarnat care avea nevoie de un portal şi de un depozit de arme şi planuri. Mai mult…de un labirint care să le aducă moartea opozanţilor săi şi care să îi fie casă.

-Ce? se bâlbâi David.

-Nu ce, ci unde! spuse Serghei luând o mină serioasă. David, ia vino tu niţel până aici.

David se ridică nesigur de pe treaptă şi merse la bărbat. Punându-şi mâinile în şold ca mama care îşi ceartă fiul, întrebă:

-Altceva? Sincer Serghei, de ce Doamne… fu însă azvârlit de bărbat în apa cea verde. Băiatul ieşi numaidecât la suprafaţă, aruncând săgeţi din priviri. Seghei ridică nepăsător din umeri, iar în momentul următor avu loc un cutremur. David fu înghiţit de un vârtej, apucând să mai vadă cum plonjă şi Serghei. Crezu că i-a venit sorocul, dar în câteva momente se afla în picioare şi putea respira. Băiatul deschise temător ochii şi dădu nas în nas de rusul care rânjea maliţios.

-Aveai de gând să rămâi cu ochii închişi pe veci? Hm… Frumoasa Adormită?

Cuprins de furie, David se aruncă la gâtul bărbatului şi se rostogoliră pe podea. Băiatul încercă de nenumărate ori să îl lovească pe Serghei, dar acesta para cu abilitate fiecare mişcare. După ce ajunse la concluzia că sorţii îi sunt pe potrivă, tânărul începu să plângă cu sughiţuri. Atunci Serghei îl îmbrăţişă cu putere şi îi ciufuli uşor părul. Deodată se auzi o tuse, cineva care îşi dregea vocea:

-Mă scuzaţi. Probabil că întrerup un moment destul de înduioşător, dar trebuie să ne grăbim Vladimire că nu avem tot timpul din lume şi o ştii.

Serghei îl dădu protector pe David la o parte şi se ridică. Încercă să îşi aşeze hainele, dar fără prea mare succes şi îl ajută pe băiat să se pună pe picioare. David se şterse la ochi, iar când îi deschise nu îi venea să creadă ce avea în faţă: un mostru din cărţile ilustrate ale tatălui său, cu o jumătate de trup al unui om şi cealaltă al unui armăsar. Ştia cum se numeşte creatura; îi stătea pe limbă…

-Minotaur, spuse creatura. Încă ceva David. Este supărător să te aud cum te gândeşti la mine ca la un mostru. Pentru moment, înfrânează-te bine?

-D, d…Da, domnule!

-Mă cheamă Mircea. Vrei să vezi unde te-a adus Serghei sau nu? întrebă minotaurul.

-Da, răspunse David sec.

Mircea era destul de înalt, îmbrăcat cu o cămaşă albastră în buline portocalii, iar pantalonii săi aveau patru deschizături. Erau nişte jeanşi rupţi la genunchi, iar copitele îi erau acoperite de cizme negre. Nu părea nici prea tânăr, nici prea bătrân, de vreo 30 de ani. Părul îi era cicolatiu şi cu unele şuviţe albastre, prins într-o coadă împletită. Avea ochii verzi şi pătrunzători pe un chip angelic. În timp ce Serghei discuta cu Mircea, David privea curios în jur. Vedea rafturi mari cu cărţi, ziare vechi înrămate, lămpi cu gaz care atârnau de tavan. Totuşi nu existau prea mulţi pereţi…Cei doi bărbaţi priviră ceasul de pe unul din rafturile bibliotecii.

-Ai la tine cât trebuie Serghei? Să ştii că preţul a rămas la fel.

-Ah, nu aţi mai scăzut şi voi preţul? E criză economică la suprafaţă ştii, iar aici…

-La noi este echilibru, zise Mircea indignat. Dacă nu am avea regulile noastre totul s-ar duce de râpă. Să nu o mai lungim. Ai sau nu ce trebuie? întrebă minotaurul.

David obervă dincolo de Mircea nişte şine de tren care ieşeau dintr-un perete. Părea imposibil ca acolo să fie o staţie de tren. Ar fi făcut prea mult zgomot…

Fără tragere de inimă, Serghei îşi luă portofelul din buzunar şi scoase câteva monede de argint.

-Stai puţin Mircea. Vreau ca David să vadă în ce plătesc.

-Bine, dar repede că vine Andreas.

-O secundă. David, uite. Noi nu plătim cu lei, ci cu blide. Pe o parte avem un Ankh. Ştii ce este Ankh inteligentule?

-O hieroglifă egipteană care simbolizează viaţa lungă. Faraonii o primeau sub formă de amuletă la naştere.

-Da. Numai că, vezi tu, a fost integrată şi la noi. În creştinism. De aceea pe partea cealaltă a monedei avem o cruce. Ankh-ul a fost adoptat în simbolul crucii. Pe lângă asta, mai ştim că Iisus Hristos a fost ucis pe o cruce. E ca un fel de glumă pe aici cum că plătim în viaţă veşnică, rânji Serghei.

-Se plăteşte cumva în ani de viaţă?

-Nu, nu. Sunt doar bani cu un trecut mişto în spate, spuse Serghei flturându-şi mâna prin aer.

Andreas, 30 secunde. Vă rugăm, faceţi un pas în spate, se auzi vocea unei femei.

-Ha, 30 de secunde, zise David îmbufnat. Când trebuia să plec la Bucureşti cu trenul, trebuia să îmi iau integramele la mine că avea o întârziere de 40 de minute.

-El e Andreas. Nu are întârziere, zise Mircea.

Băiatul numără în gând, iar când ajunse la 29 o gaură neagră se deschise şi din ea coborî un tren, dacă putea fi numit aşa. Era de forma unui lup gigant.

Continuarea în curând !

%d bloggers like this: