Tags Posts tagged with "Colecția Babel"

Colecția Babel

Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, de Mathias Enard-recenzie

Titlu original: Parle-leur de batailles, de rois et d’éléphants

Autor: Mathias Enard

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Număr pagini: 152

  Cel mai mare beneficiu pe care un cititor îl are este posibilitatea de a călători în spațiu și timp, întorcând filele istoriei la fel de ușor ca și cum ai trece cu un accelerat printr-o serie de gări în care trenul nu mai oprește.

   „Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți” este cartea care oferă… fascinanta oportunitate de a-l cunoaște pe Michelangelo, de a petrece timp alături de marele maestru și de gândurile sale.

   Înainte să citesc cartea, am auzit unele opinii potrivit cărora autorul, Mathias Enard nu a ilustrat suficient de amplu Imperiul Otoman… dar constat că Imperiul Otoman, în toată opulența sa, devine minuscul în raport cu complexitatea personalității lui Michelangelo… de aceea, cartea nu e despre acest imperiu, ci despre marele maestru și modul cum a gestionat el întâlnirea cu această lume.

   Mathias Enard s-a născut pe 11 ianuarie 1972 în Franța. Este un scriitor şi traducător. A studiat araba şi persana la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris. În anul 2000 s-a stabilit la Barcelona. În anul 2015,  Mathias Enard a primit premiul Goncourt pe 2015, pentru romanul său „Boussole”, în care descrie povestea unei insomnii trăite de un tânăr muzicolog vienez, bântuit de amintirile sale din Orient.

    Se pare că de această dată, Mathias Enard a ales ca temă tot frământările interioare, însă de data aceasta personajul principal este unul memorabil – Michelangelo.

   Cum ajunge Michelangelo să facă cunoștință cu Imperiul Otoman? Ei bine, acesta este chemat de către sultanul Baiazid al II-lea pentru a-i construi un pod peste Cornul de Aur. Un adevărat pasionat al podurilor, se pare inițial, sultanul se tocmise cu Leonardo da Vinci, însă schițele acestuia au părut prea inovative și chiar nerealizabile pentru mintea sultanului de atunci. Pe fondul unor neînțelegeri cu Papa Iulius al II-lea, Michelangelo pleacă de la Roma și începe nu o adevărată aventură, ci un lung șir de frământări sufletești.

   Trecuseră doar 50 de ani de când capitala fusese cucerită și  transformată din capitală a Imperiului Bizantin în capitală a Imperiului Otoman. Ceea ce trăiește Michelangelo este de fapt, reacția unui străin la o capitală încă confuză, unde aglomerația de rase (italieni, greci, evrei etc) se străduiesc să supraviețuiască într-un spațiu care i se pare extrem de neprietenos lui Michelangelo. Un alt lucru care îl frapează pe marele artist este numărul mare de biserici. În aceste circumstanțe, de inadaptabilitate la exterior, temerile interioare întregesc tabloul pe care Michelangelo îl resimte ca fiind unul îngrozitor.

   Dintre toate temerile sale, una se ridică mai semeață asemeni unei turle ascuțite de biserică care vrea să-l înțepe pe Dumnezeu: dacă nu va fi capabil să întocmească o schiță care să-l mulțumească pe sultan? Dacă nu se va ridica nici măcar la nivelul schiței făcute de da Vinci?

  Întreaga carte e un cântec al frământărilor. Podul, simbolul trecerii de la viață spre eternitate, este abordat cu teamă de către Michelangelo. Perspectiva artistului asupra abordării acestei creații denotă teama de evenimentele esențiale ale vieții, de marea trecere dincolo, despre care marele Michelangelo știe că se petrece identic la toți muritorii.

   Dincolo de amploarea frământărilor… există întotdeauna ceva care determină artistul să creeze și acel ceva e iubirea. Michelangelo, ca majoritatea artiștilor, creează sub impulsul emoțiilor cauzate de iubire.

    Sub vraja unei dansatoare, marele artist întrezărește nu doar un plan pentru pod… ci își vede – în cele mai fine amănunte – viitoarea creație.

   Însă… nimic nu e simplu pentru marele maestru. Așa cum în Italia fusese implicat, de multe ori fără voia sa, în cele mai complicate scandaluri politice, la fel se întâmplă și aici, unde jocurile de culise nu îl ocolesc. Renumele său îi determină pe unii oameni fără scrupule să se folosească de Michelangelo pentru anumite mișcări politice esențiale. Evident, este o situație incomodă pentru artist, care-și dorește… la fel ca toți artiștii… liniște. Dacă va avea parte de liniște, dacă va construi sau nu podul, toate acestea le veți afla răsfoind paginile de poveste ale cărții.

   Structurată în zeci de capitole scurte și nenumerotate, cartea pare o poveste pe care cineva vrea să o spună repede, dintr-un suflet. Frazele sunt scurte și au o construcție aproape poetică, ascunzând uneori înțelesuri pe care cititorul e obligat să le detecteze. La finalul cărții, sesizezi o oarecare muzicalitate… și te întrebi dacă nu cumva îmbinarea acesta de stiluri amintește de sonetele de iubire scrise de Michelangelo.

    Iată câteva citate:

 „Într-o cameră cu plafon din lemn, care dădea în această curte, fuseseră așezate perne și carpete. Le-au fost servite băuturi parfumate și fructe proaspete. Apoi au început să sosească alți convivi; printre ei, vizirul Ali Pașa și inseparabilul său paj japonez, care l-au salutat pe Michelangelo cu o răceală pe care artistul a resimțit-o ca umilitoare”.

„În singurătatea pierdută a celui care ignoră totul: limba, codurile și uzanțele reuniunii la care ia parte, Michelangelo se simte pustiit, obiect al unei atenții pe care nu o sesizează”.

„Sculptorul se întoarce și se ghemuiește la marginea patului. Ea a cântat pentru el, această umbră, iat-o alături de el și nu știe ce să facă; îi este rușine și frică; ea se întinde lângă el și dă să-l atingă; îi simte respirația și se-nfioară de parcă vântul nopții, venit dinspre mare, l-ar fi-nghețat dintr-o dată. O mână i se așază pe biceps, se oprește din tremurat, mângâierea-l arde. Nu știe care dintre cele două bătăi de inimă e cea pe care o simte bătând atât de tare prin degetele care-l ating. Un val julav de păr îi trece peste ceafă. Cu ochii închiși, își imaginează…”.

   Recomand cartea pasionaților de istorie, pasionaților de artă, dar mai ales celor care vor să citească o carte excepțională.  Sunt doar 152 de pagini pe care le citești, apoi ai vrea să le recitești… ca într-o poveste unde nu regreți decât sosirea inevitabilă a finalului.

 

Cartea Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți de Mathias Enard poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Căsătorie de plăcere, de Tahar Ben Jelloun-recenzie

Titlu original: „Le mariage de plaisir”

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Număr de pagini: 236

   Nu de multe ori coperta unei cărți a reușit să mă hipnotizeze așa de tare. Dar de când am văzut prima dată romanul lui Tahar Ben Jelloun, „Căsătorie de plăcere”, pe raftul unei librării, mi-am zis că trebuie neapărat să-l am și eu. După ce această dorință mi-a fost îndeplinită și am început să parcurg povestea, am constatat cu plăcere că frumoasa copertă întregește imaginea unei cărți cu un conținut răvășitor. Scrierea lui Tahar Ben Jelloun este un amestec între cultura și cutumele islamice, dragoste, rasism și sclavagism, o călătorie completă prin viața a două generații încercate de nedreptăți gratuite.

   Acțiunea romanului se petrece în anii ’50 în Maroc. Amir este un negustor de condimente prosper din Fès care călătorește frecvent în Senegal în interes de serviciu. Este căsătorit cu Lalla Fatma și are patru copii, dintre care unul, Karim, s-a născut cu sindromul Down, dar în ciuda acestei probleme, el a fost perceput ca o binecuvântare, un semn de la Dumnezeu. În fiecare călătorie lungă pe care o are, pe durata șederii, Amir obișnuiește să întocmească o „căsătorie de plăcere” cu o femeie din zonă, conform cutumelor islamice. Aceasta are o anumită durată de timp și îi este îngăduită „pentru desfătare”, „pentru tihnă”. La un moment dat însă, bărbatul se îndrăgostește de o tânără fulani, o negresă pe nume Nabu. Până să o întâlnească pe ea, Amir n-a crezut vreodată că poate să aibă sentimente așa intense față de cineva, deoarece căsătoria sa cu Lalla Fatma a fost un aranjată și nu bazată pe iubire.

   Îmbătat de dragostea intensă pe care o simte față de Nabu și din dorința de a-i oferi o viață mai bună, ajutând-o să scape de sărăcie, Amir decide să o ia cu el înapoi la Fès și să o ia de nevastă. Acest lucru este acceptat de religia musulmană, care permite poligamia, bărbații putând fi căsătoriți cu până la patru femei atâta timp cât le tratează egal și le oferă toate condițiile de trai. Știind acest lucru și primind binecuvântarea și susținerea lui Karim, Amir se întoarce acasă însoțit de frumoasa negresă, conștient în același timp că situația va tulbura apele în familie și va stârni dezaprobarea soției sale. Totuși, nu se aștepta la o opoziție puternică din partea ei, dat fiind statutul bărbatului în lumea musulmană. În ciuda insistențelor și discuțiilor cu Lalla Fatma, care o vedea pe Nabu mai mult ca pe o plăcere trecătoare a soțului, Amir își duce planul la bun sfârșit și o ia de nevastă. Cu toate acestea, viața tinerei negrese nu este una bună în casă, deoarece prima soție nu ezită să-i facă zile fripte și să o provoace.

„Niciodată! În veci nu voi suporta să fiu înlocuită de o negresă, de o străină îngălată, care nu știe nici măcar să vorbească. L-a vrăjit pe soțul meu, i-a făcut farmece. Și eu sunt victima ei. Niște sălbatici care ne urăsc fiindcă Dumnezeu ne-a făcut albi și curați, iar ei sunt deșeurile omenirii.”

   Realizând situația în care se află, Nabu hotărăște, ca pentru a-și asigura viitorul, să-i facă un copil lui Amir. Iar dorința sa se îndeplinește rapid și dă naștere unor gemeni, unul alb și unul negru. Acest eveniment este perceput ca o grozăvie de familie și de apropiați, ceva ce era posibil doar prin farmece. Dar are nașterea celor doi copii să-i schimbe viața lui Nabu? Cum se va reflecta situația asupra Lallei Fatma? Va reuși Amir să se impună în fața primei soții și să elimine comportamentul batjocoritor față de Nabu și de fiii săi? La aceste întrebări vă las să găsiți singuri răspunsul pe parcursul lecturii, care cu siguranță vă va captiva până la ultima pagină.

   După cum am spus încă de la început, o temă foarte importantă a romanului semnat de Tahar Ben Jelloun este rasismul. Marocul anilor ’50, dar și cel din deceniile următoare este profund măcinat de discriminarea negrilor de către populația albă. Persoanele de culoare sunt ținute doar ca sclave, să îndeplinească muncile nedorite de albi, plătite prost (sau mai bine zis, neplătite, ci doar întreținute, dar în condiții precare) și batjocorite cu fiecare ocazie. În viziunea albilor ei nu au drepturi, nu au identitate, toți sunt la fel și toți sunt percepuți ca niște intruși care au pătruns fără voia nimănui în țară. Astfel, trebuie cu orice preț expulzați.

„Vezi tu, un bătrân înțelept zicea că trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu că a născocit calul, altminteri albii i-ar fi folosit pe negri drept animale de călărie. Omului i-a plăcut dintotdeauna să-și umilească semenii, mai ales pe cei săraci, pe cei de culoare, pe cei lipsiți de apărare.”

   Atitudinea aceasta lipsită de orice fel de scrupule a albilor mi s-a părut de-a dreptul șocantă și bazată, din perspectiva mea, pe o profundă lipsă de educație și de cunoaștere. Nimic altceva nu-i deosebea pe albi de negri, ci doar culoarea pielii, care în viziunea primilor era percepută ca o dovadă a curățeniei, a purității. O astfel de viziunea nu poate genera, cred eu, decât repulsie față de îngustimea minții unor oameni de această teapă. Dar ceea ce mi s-a părut și mai impresionant este faptul că această situație reprezintă o realitate, iar rasismul și sclavagismul (poate acum mascat) reprezintă încă probleme ale societății actuale, iar autorul a vrut să sublinieze acest aspect negru.

   Așadar, romanul „Căsătorie de plăcere” este o lectură ce se parcurge ușor, grație scriiturii atent ticluite de Tahar Ben Jelloun, dar cu un mesaj puternic de care cu toții ar trebui să ținem cont. Rasismul este o problemă care încă ne macină și nu ne face mai buni sau mai puternici, ci mai slabi, lipsiți de perspectivă și de cunoaștere.

P.S: Vă mai las câteva citate care cred că nu trebuie trecute cu vederea:

„Erau două categorii de oameni în Fès; fassi, ai căror strămoși veniseră din Arabia sau din Andaluzia, și restul. Aceștia din urmă nu existau. Nu li se arăta niciun dram de respect.”

„Tanger Eliberarea, Tager Viața…Infernul, da, însă și paradisul [… Tangerul nu era vinovat de nenorocirea și de moartea care-i loveau pe mulți dintre frații mei africani. Când ești împins la exil, te ridici și mergi, atâta tot. Simplu ca bună ziua.”

„Vedem trecând pe aici africani, ființe umane născute să sufere. Dar nu se opresc, își continuă drumul de parcă fug de ceva. Știu că se tem să nu fie respinși de albi, a căror aroganță este egală doar cu prostia lor.”

Cartea Căsătorie de plăcere, de Tahar Ben Jelloun a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut-recenzie

 

 Titlu original: En attendant Bojangles

Editura: Nemira

Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză și note de: Alice Georgescu

Număr pagini: 159

Gen: Dramă, Ficțiune

Cotație Goodreads: 3,99

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   „Niciodată nu-i văzusem dansând așa, arăta ca primul dans – și ca ultimul. Era o rugăciune de mișcări, era începutul și sfârșitul în același timp. Dansau cu răsuflarea tăiată, pe când eu o rețineam pe-a mea ca să nu pierd nimic, să nu uit nimic și să-mi amintesc de toate aceste gesturi nebune. Își puseseră toată viața în acest dans, iar mulțimea înțelesese foarte bine, așa că oamenii aplaudau ca niciodată, fiindcă, pentru niște străini, dansau la fel de bine ca ei.”

    Când m-am apucat să citesc „Așteptându-l pe Bojangles” nu știam la ce să mă aștept. Am fost surprinsă plăcut să descopăr un stil lejer, accesibil, fluid, o poveste frumoasă, emoționantă, tristă și spusă cu umor. Exact ca „Mr. Bojangles”, melodia cântată de Nina Simone. Un roman ce te face să râzi și să plângi, să treci de la veselie la tristețe, genul de carte care îmi provoacă sindromul cărții plăcute, așa cum îi spun eu: cu cât îmi place mai mult cartea, cu atât mai greu îmi e să scriu despre ea.

   Este povestea unei familii neconvenționale, văzută prin ochii fiului, spusă cu umor, în pași de dans. Însă de-a lungul lecturii, descoperim un substrat mult mai profund, o tristețe ascunsă sub masca umorului și a dansului. O poveste tragi-comică, în care mecanismul de apărare împotriva unei realități triste este umorul.

   Romanul începe cu descrierea familiei din perspectiva copilului: o familie atipică, originală, neconvențională, pentru care regulile sunt de prisos. O familie ce trăiește în afara realității, așa cum s-a exprimat autorul într-un interviu, vorbind despre cartea sa.

„Părinții mei dansau tot timpul, peste tot. Cu prietenii lor noaptea, ei amândoi dimineața și după-amiaza. Uneori dansam și eu cu ei. Dansau cu niște figuri absolut incredibile, dărâmau totul în jur, tatăl meu o arunca pe mama mea în atmosferă, o prindea de unghii după o piruetă, câteodată chiar două sau trei.”

  Familia este formată din Mama, Tata (chiar așa sunt scrise în carte, cu majuscule), fiul lor și… Domnișoara Superfluă, o pasăre exotică, adusă dintr-o călătorie în Africa: „Domnișoarei îi plăcea la nebunie când Mama citea întinsă pe canapea și o mângâia pe cap ore întregi. Îi plăcea lectura, ca tuturor păsărilor savante. Într-o zi, mama vrusese s-o ia pe Domnișoara Superfluă în oraș, la cumpărături; pentru asta îi confecționase o frumoasă zgărdiță din perle, dar Domnișoara se speriase de oameni, iar oamenii se speriaseră de Domnișoara, care țipa mai rău ca oricând.”

  Un alt personaj amuzant, ce aproape face parte din familie, este un senator cunoscut drept „Gunoiul”. În ciuda poreclei, Gunoiul este un prieten foarte loial, ce rămâne alături de ei la bine și la greu, în momentele cele mai importante.

„- Gunoiul e prietenul meu cel mai scump, căci prietenia lui e fără de preț!

Iar asta o înțelesesem perfect.”

   Duceau o viață boemă, neconvențională, excentrică: dădeau petreceri cu mulți invitați și cocktail-uri (băutura preferată a Mamei), dar nu-și plăteau impozitele, nici măcar nu deschideau corespondența, lucru de unde le vin multe probleme. Își retrag copilul de la școală, prea convențională pentru el și îl educă acasă, în propriul stil, original și neconvențional.

   În centrul narațiunii este Mama, femeia pe care Georges, tatăl copilului-narator, o adoră. Originală, ieșită din tipare, carismatică, excentrică, îi plac dansurile și cocktail-urile, este mereu în centrul atenției. Soțul ei o alintă atribuindu-i în fiecare zi un nume diferit: Georgette, Louise, Colette, Elsa, Pauline, astfel încât de multe ori uitam și mă întrebam dacă a apărut un personaj nou.

   Viața boemă și fericită a familiei se destramă atunci când Mama este diagnosticată cu o boală psihică gravă: „Isterie, bipolaritate, schizofrenie, medicii o copleșiseră cu tot vocabularul lor savant pentru desemnarea nebunilor de legat.”

   Cartea este foarte bine documentată, descriind fidel și gradat simptomele acestui tip de afecțiune psihică, bizareriile de dinaintea declanșării bolii, personalitatea sa ieșită din comun, culminând cu incendierea casei. Și totul într-un limbaj accesibil, astfel încât orice cititor, chiar dacă nu are pregătire de specialitate, poate înțelege:

„- Da, știu, și eu îmi aduc perfect aminte. Ai lucrat la o florărie și ai fost concediată pentru că refuzai să încasezi banii pe buchete?

– Dar în ce lume trăim?! Florile nu se vând, florile sunt ceva frumos și gratuit, nu trebuie decât să le apleci și să le culegi. Florile sunt viață și, din câte știu eu, viața nu se vinde!”

„Îi auzeam clar confuzia din glas, știam bine că, de astă dată, pledoaria ei nu ascundea nicio fantezie, era, din nefericire, serioasă, ochii i se voalaseră ca să-și poată observa în interior lumea pe cale să se prăbușească, iar eu simțeam parchetul fugindu-mi de sub picioare.”

„Starea ei era variabilă, ne putea primi cu un comportament fermecător ca să devină brusc isterică în clipa când plecam. Uneori era invers și era complicat să rămâi, trebuia să aștepți răbdător să se calmeze, asta putea să dureze foarte mult timp.”

„- Mulțumesc, dragă prietene, îți propun un târg: dumneata te ocupi de ea când plânge, iar eu, când zâmbește! Ești net în câștig, fiindcă petrece mult mai mult timp plângând decât zâmbind.!”

„Din nefericire, după câtva timp, demenajarea creierului Mamei reîncepu cu intermitențe. Momente fugitive de nebunie care debarcau cât ai clipi din ochi, așa, pentru un amănunt, timp de douăzeci de minute, o oră, și fugeau la fel de repede ca un clipit. Apoi, timp de săptămâni întregi, nimic. În timpul pasajelor de nebunie furioasă nu doar pinul era o obsesie, totul putea deveni așa ceva de la o clipă la alta. Într-o zi, erau farfuriile pe care vrusese să le schimbe. Pentru că soarele se reflecta în porțelan, le bănuise că voiau să ne orbească. În altă zi, vrusese să-și ardă toate hainele de in, pentru că îi ardeau pielea, văzuse niște semne acolo unde nu erau și se scărpinase toată ziua până îi dăduse sângele. Altă dată, apa lacului fusese otrăvită, doar fiindcă, din cauza ploii de peste noapte, își schimbase culoarea. Și apoi, a doua zi, se ducea să facă baie, mânca din farfuriile de porțelan îmbrăcată în rochie de in, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

   Este descrisă îndeaproape drama cauzată de problemele psihice ale Mamei, modul în care tatăl și fiul sunt afectați și încearcă să facă față, ducând o viață normală și apelând la mecanismul lor de apărare caracteristic: umorul.

„De la internarea Mamei, Tata se arătase foarte curajos, zâmbea mereu, petrecea mult timp jucându-se și vorbind cu mine, continua să-mi dea lecții de istorie, de artă, mă învăța spaniola cu un vechi magnetofon și niște casete care torceau ca o pisică, rotindu-se.”

„Mă duceam deseori la cinema; așa, pe întuneric, putea să plângă fără să-l văd. Eu vedeam prea bine ce ochi roșii avea la sfârșitul filmului, dar făceam pe niznaiul.”

   Deși în mare parte totul este povestit și descris din perspectiva fiului, există fragmente în care își face apariția vocea tatălui:

   „Ne căsătorisem, fără martori, fără preot, formulând mii de jurăminte inventate. În fața altarului, cântaserăm bătând din palme, ca la căsătoriile negrilor americani. În fața capelei, dansaserăm pe melodia ce răsuna încet din tranzistorul mașinii, o frumoasă piesă a Ninei Simone, o piesă care încă mai răsună, la orice oră din zi și din noapte.”

  „Așa că, normal, în ceea ce privește educația fermecătorului nostru vlăstar în asemenea condiții, nimic nu se petrecuse așa cum trebuia.Cum își petrecea nopțile în companii galante, participa la conversații de adulți, la dezbateri uneori de nivel înalt sau la monologuri inflamate de bețivi inspirați, zilele la școală i se păreau foarte terne și atinse de banalitate.”

   „El credea că e un joc, cel mai adesea își privea mama râzând, gândindu-se că ea juca mai departe în mod voluntar unul dintre rolurile ei delirante. El credea că e un joc și-atunci eu mă prefăceam că n-am un aer prea surprins și nefericit.”

   De ce îmi place așa mult „Așteptându-l pe Bojangles”? Pentru că îmi place mult, de la copertă, până la stil și metafora pentru tristețe și bucurie. În primul rând, m-a cucerit stilul, de o simplitate, o fluență și o frumusețe uluitoare: lectura curge pur și simplu la vale; umorul și modul în care este folosit pentru a supraviețui tristeții; personajele foarte bine conturate, autorul reușind să transforme până și o pasăre în personaj, al patrulea membru al familiei. „Gunoiul” este, după părerea mea, personajul cel mai amuzant, perceperea sa prin ochii copilului făcând tot deliciul:

„De cum trecea pragul, începea să strige:

– Caipirowska, Caipirowska!

Multă vreme am crezut că o striga așa pe prietena lui din Rusia, dar ea nu venea niciodată și atunci tatăl meu, ca să-i ușureze așteptarea, îi servea un cocteil înghețat cu mentă înăuntru și senatorul era, totuși, mulțumit.”

   Era vorba, desigur, de cocktail-ul Caipirowska, dar copilul nu știa. Am râs și de modul propriu în care micuțul înțelege referirile la un eveniment important din istorie, Căderea Zidului Berlinului:

   „Când se întorcea, spunea că meseria lui era mult mai amuzantă înainte de căderea zidului, pentru că lucrurile se vedeau mult mai limpede. Eu dedusesem că în biroul lui avuseseră loc niște lucrări, că fusese spart un zid și că ferestrele fuseseră astupate cu bucăți din el.”

   La un moment dat, mă identific cu personajul (și cu autorul, despre care am aflat ulterior că este stângaci și că a fost diagnosticat cu dislexie în copilărie):

   „Scriam ca „o oglindă”, îmi spusese învățătoarea, deși eu știam foarte bine că oglinzile nu scriu. (… Atunci, din nefericire pentru Mama, am fost aproape vindecat. Aproape, fiindcă eram și stângaci, pe deasupra, dar în chestia asta învățătoarea nu putea să facă nimic, îmi zisese că soarta se încrâncena împotriva mea, că asta era situația, că înainte de nașterea mea se lega brațul greșit al copiilor ca să fie lecuiți, dar că se terminase cu această medicină.”

   N-am avut dislexie, dar și eu sunt stângace și în copilărie scriam unele litere în oglindă.

Despre autor:

   Olivier Bourdeaut s-a născut în 1980, la Nantes. „Așteptându-l pe Bojangles” este cel de-al doilea roman scris, dar primul publicat, pentru care a câștigat mai multe premii în Franța: Marele Premiu RTL-Lire, Premiul pentru roman France Télévisions, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul Académie de Bretagne, Premiul Emmanuel-Roblès, Premiul Hugues Rebell.

   S-a dedicat literaturii după ce și-a pierdut slujba de agent imobiliar, primul roman a fost respins de edituri și niciodată publicat, în școală nu s-a adaptat, iar acum este un scriitor cunoscut în Franța și peste hotare; cartea lui a fost tradusă în peste 20 de limbi și răspândită în mai multe țări. Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Iar acum vă las în compania Ninei Simone, cu melodia devenită laitmotiv al cărții.

 

 

Cartea Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă foto: FurorTV

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

 

Femeia inventată, de Camille Laurens

Titlul original: Celle que vous croyez
Editura: Nemira
Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu
Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză de: Doru Mareș
Număr pagini: 190
Gen: Dramă psihologică
Cotație Goodreads: 3,60

 

    Motto: „Însă nu toată lumea este gata pentru adevăr. Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. (…) Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitalul de psihiatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

   Romanul lui Camille Laurens este deosebit de realist, tratează probleme actuale, cum ar fi capcana rețelelor de socializare și în același timp, atinge o profunzime psihologică. Este o carte foarte bine scrisă, deloc ușoară, complexă, precum un puzzle. Te face să gândești, îți pune mintea la contribuție, vrei, nu vrei, te trezești făcând legături între evenimente și personaje.

   Nu este o lectură de relaxare, nu o citiți atunci când sunteți obosiți și aveți nevoie de ceva ușor, pentru a vă deconecta! Ca s-o percepi la adevărata ei valoare, trebuie să ai mintea limpede, să fii gata pentru puzzle, pentru a gândi și a te pune în pielea personajelor.

   Aparent, este vorba despre Claire, o profesoară universitară de 48 de ani, divorțată, cu doi copii, care din dorința de a-și urmări iubitul, pe Jo, creează o pagină de Facebook fictivă: o tânără frumoasă, brunetă, de 24 de ani, pasionată de fotografie. Odată realizat profilul, îl contactează pe prietenul lui Jo, un anume Chris. Prin intermediul lui Chris, voia să fie la curent cu activitatea iubitului, unde este, cu cine, ce face etc. În același timp, era convenabil ca niciunul să nu-i bănuiască adevărata identitate, Jo fiind sătul de comportamentul ei sufocant.

   Fără să-și dea seama, imaginea lui Jo începe să pălească, iar ea și Chris se îndrăgostesc unul de altul. Numai că… ea nu era cine credea Chris. Cercul se strânge din ce în ce mai mult atunci când Chris insistă să se întâlnească față în față, iar ea trebuie să ia o decizie: să-i spună adevărul sau să dispară din viața lui.

Își va asuma riscul de a-și arăta adevărata identitate sau va fugi, cum a făcut până acum în mai multe situații de viață?

   Acest plan al romanului este doar o fațadă. Cu alte cuvinte, încă nu ați văzut nimic! Acțiunea este mult mai complexă decât ceea ce se vede în primul plan. Autoarea folosește cu măiestrie inserția, povestirea în ramă.

    Trei povești de viață se întrepătrund ca un palimpsest, din câte o perspectivă diferită: Claire, Claire cea din propriul roman (alter-ego-ul ei) și scriitoarea Camille. Schimbarea de perspectivă te surprinde: când crezi că știi despre ce e vorba, faptele ți se dezvăluie în fața ochilor din alt unghi.

   Este un roman destul de complex, de profunzime psihologică și pe alocuri complicat: dacă nu citești cu atenție, te pierzi în păienjenișul țesut, într-un web, după metafora utilizată de autoare.

„În sfârșit, ajungi un adevărat rapsod: brodezi legături pe deasupra spațiilor albe și-ți găsești echilibrul. Nu degeaba i se spune web. În țesătura asta, ești când păianjenul, când țânțarul.”

Este foarte bine documentat din punct de vedere psihologic, fraza următoare descriind depresia în esența ei:

„La început eram ca moartă. Mi-era imposibil șă scriu o singură frază, cuvintele făceau zgomot ca de obiecte căzând pe dușumea.”

   De asemenea, întâlnim profile foarte bine conturate: Claire, o personalitate dependentă, cu tendințe isterice, imagine de sine deficitară, dar și o femeie deosebit de inteligentă, reușind să creeze și mai ales, să mențină o identitate falsă fără a da de bănuit:

„Aveam grijă la ce scriam, făceam intenționat greșeli de ortografie (și îmi venea foarte greu, într-adevăr, și-mi asumam lucrul ăsta: nu suport să văd limba maltratată. Limba este un reflex al vieții mele).”;

„Această patologie releva fără tăgadă o isterie severă, conform definiției pe care o cunoaștem cu toții: o dorință nesatisfăcută. Era necesar ca totul să fie ratat, iată cum am putea rezuma cazul”.

   Jo este o personalitate narcisică și sadică, ce nu suportă fericirea altora (o să vedeți ce face dacă veți citi cartea); Chris, un alt narcisic, ce are nevoie să fie admirat în mod constant și consideră că totul i se cuvine.

  Dacă mi-a plăcut? Da, foarte mult, este o carte diferită, originală, bine scrisă, cu documentare serioasă în domeniul psihiatric.

  Ce nu mi-a plăcut: are unele pasaje destul de complicate, te derutează până la confundarea planurilor. La început, lectura este mai greoaie, mai ales prologul, cu înregistrarea audio, unde ne întâmpină un discurs fără cap și fără coadă. Însă citind mai departe, observi că totul are un sens, acel discurs fiind o salată de cuvinte, simptom ce face parte din delirul personajului.

   Acestea fiind spuse, eu îi dau cărții 4 steluțe. Lectură plăcută și chiar dacă vi se pare greoaie, nu renunțați pe parcurs, chiar merită!

Citate:

„În fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă și cea care vrea să moară.”

„Indiferența e un alt soi de burka – vă șochez? -, o altă modalitate prin care bărbații dispun numai ei de dorință. Un alt fel de a închide ochii. Ai fost folosită și nu mai folosești.”

„Scrisul e ca-n dragoste: aștepți și, la un moment dat, mușcă.”

„Nu există rivală mai teribilă decât aceea care nu există.”

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

„Dorința vrea să cucerească, iar dragostea vrea să rețină, zice el. Dorința, mai spune, înseamnă să ai ceva de câștigat, dragostea, ceva de pierdut.”

Despre autoare:

  Camille Laurens, pe numele real, Laurence Ruel, este o autoare franceză contemporană. A studiat literatura modernă, a predat la Rouen și în Maroc și a debutat în 1991, cu volumul „Index”, urmând „Romance”, „Les Travaux d’Hercule”, „L’Avenir”, ce alcătuiesc împreună o tetralogie.

   „Dans ces bras-là” i-a adus Premiul Femina și Prix Renaudot des lycéens, stând la baza unei dramatizări, precum alte opere ale sale. După „L’amour, roman”, a fost dată în judecată de fostul soț pentru atentare la viața privată, însă a fost declarată nevinovată. A mai publicat „Philippe”, inspirat din pierderea propriului copil, și „Cet absent- là”.sigla Nemira

Cartea Femeia inventată de Camille Laurens a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Floarea albastră, de Penelope Fitzgerald, romanul despre viața lui Novalis, acum în colecția Babel

Romanul Floarea albastră, scris de autoarea britanică Penelope Fitzgerald apare la editura Nemira în colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu.

Câștigător al National Book Critic Circle Award, romanul este povestea lui Friedrich von Hardenberg, entuziast student la filosofie, mai târziu geniul romantic Novalis, se scrie în Germania lui Goethe. În ea se întâlnesc „călăuza spiritului“ Sophie von Kühn, „floarea albastră“ și firele mai multor vieți.

Grație, duioșie, ironie și umor – iată cum rescrie excepționala prozatoare britanică un destin într-un roman despre frumusețea și absurdul iubirii, cruzimea destinului, idealuri, studenți și visători…

„Cu greu s-ar putea imagina o reflectare a speranțelor și înfrângerilor romanticilor, a relației dintre inspirație și viața cotidiană, dintre geniu și simplă valoare, mai fascinantă decât în acest roman admirabil.“ London Review of Books

„O carte uimitoare, cel mai mare triumf al lui Penelope Fitzgerald.“ New York Times Book Review

Penelope Fitzgerald (1916-2000) s-a născut într-o familie de oameni de cultură din Marea Britanie, inițiindu-se încă din copilărie cu lumea literaților și a gazetarilor. A debutat foarte târziu ca scriitoare, bucurându-se de admirația a numeroși colegi de breaslă, printre care Julian Barnes, care și-a declarat în repetate rânduri admirația pentru cărțile ei, considerând că ele merită să ajungă la un public cât mai numeros. După ce a absolvit Somerville College la Oxford University, Penelope Fitzgerald a lucrat la BBC în timpului celui de-Al Doilea Război Mondial.  Și după anii ’50 a dus o existență precară, trecând prin mari dificultăți și trebuind să lucreze, printre altele ca profesor, pentru a-și întreține cei trei copii. La 58 de ani a publicat prima sa carte, o biografie a lui Edward Burne-Jones. Ca romancieră, a debutat în 1975 cu volumul The Golden Child, scris pentru a alina chinul soțului suferind de o boală terminală. A publicat apoi patru romane: The Bookshop (1978), nominalizat la Premiul Booker, Offshore (1979), pentru care i s-a decernat Premiul Booker, Innocence (1986) și The Beginning of Spring (1988). Următoarea sa carte a fost The Gate of Angels (1990), și ea nominalizată la aceeași distincție. Floarea albastră (1995) a fost ultima carte a scriitoarei, recompensată cu National Book Critics Circle Award în 1997 și considerată capodopera sa. În anul 2008, Penelope Fitzgard a fost inclusă în topul celor mai importanți 50 de scriitori britanici de după 1945 realizat de prestigioasa publicație The Times. Patru ani mai târziu, The Observer a inclus Floarea albastră printre „cele mai bune zece romane istorice din toate timpurile”.

FRAGMENT

Ca și Herrnhut, Neudietendorf era un loc liniștit. Copiii intrau la ore când sunau instrumentele de vânt, nu clopoţelul. Era și un loc al supunerii absolute, căci cei blânzi vor moșteni pământul. Regula era să umble întotdeauna câte trei, pentru ca al treilea să-i poată spune Predicatorului ce au vorbit ceilalţi doi. Pe de altă parte, niciun profesor nu avea voie să dea vreo pedeapsă când încă era supărat, căci o pedeapsă nedreaptă nu se uită niciodată.

Copiii măturau podelele, îngrijeau animalele și-și vedeau de ale lor, dar nu le era îngăduit niciodată să se hârjonească ori să participe la întreceri sportive. Aveau treizeci de ore de învăţătură și educaţie religioasă pe săptămână. Trebuia să fie toţi în pat la asfinţit și să nu scoată o vorbă până a doua zi, când se trezeau la cinci dimineaţa. După ce se isprăveau treburile comunităţii – văruitul coteţelor, să zicem –, se scoteau afară mesele lungi, din căpriori, pentru o „sărbătoare a dragostei“, când se așezau cu toţii, cântau imnuri și fiecare, chiar și cel mai mic, primea câte un păhărel de băutură făcută în casă. Pentru educaţia unei fete taxa era de opt taleri, iar pentru a unui băiat (care mânca mai mult și avea nevoie de o gramatică a limbii latine și de una a limbii ebraice), de zece taleri.

Charlotte von Hardenberg, cea mai mare dintre copii, care semăna cu mama ei, o dusese foarte bine la Casa de Fete. Se căsătorise devreme și plecase la Lausitz. Fritz fusese al doilea, un băieţel visător, aparent înapoiat. După o boală gravă de care suferise la nouă ani, devenise inteligent și în același an fusese trimis la Neudietendorf. „Dar ce îi lipsește?“ a întrebat Freiherr când, peste doar câteva luni, Predicatorul i-a cerut, în numele Celor Mari, să vină să-și ia fiul. Deloc dispus să condamne neîndurător un copil, acesta i-a răspuns că Fritz pune întrebări întruna, dar nu dorește să primească răspunsuri. Să luăm, a spus Predicatorul, „catehismul copiilor“.

Învăţătorul întreabă: „Ce ești?“

Răspuns: Sunt o fiinţă omenească.

Întrebare: Simţi când te ating?

Răspuns: Simt foarte bine.

Întrebare: Nu este aceasta carne?

Răspuns: Ba da, este.

Întrebare: Toată carnea aceasta pe care o ai se numește trup. Cum se numește?

Răspuns: Trup.

Întrebare: Cum știi dacă cineva moare?

Răspuns: Nu mai poate să vorbească, nu mai poate să se mişte.

Întrebare: Știi de ce nu mai poate?

Răspuns: Nu ştiu de ce nu mai poate.

– N-a putut să răspundă la aceste întrebări? a ţipat Freiherr.

– Se poate să fi răspuns, însă răspunsurile n-au fost corecte, de fapt. E un copil de nici zece ani, dar insistă că trupul nu e carne, ci e din aceeași plămadă ca sufletul.

– Însă acesta e doar un exemplu…

– Aș putea să dau multe altele.

– Încă nu a învăţat…

– Își irosește ocaziile cu visarea lui. Nu va deveni niciodată un membru acceptabil al Neudietendorf.

Freiherr a întrebat dacă nu s-a descoperit nici măcar un semn de morală la fiul său. Predicatorul a ocolit răspunsul.

Mama, sărmana Auguste, care avea să devină bolnăvicioasă curând (deși va trăi mai mult decât zece dintre cei unsprezece copii ai ei) și care era parcă tot timpul în căutarea cuiva faţă de care să se scuze, l-a implorat s-o lase să-l înveţe ea însăși pe Fritz. Dar ce-ar fi putut să-l înveţe? Puţină muzică, poate. Au angajat un profesor din Leipzig.

„Cu toții ne prefacem că trăim, dar țin să-ți amintesc că viața este doar trecerea de la naștere spre moarte.”

       Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeck

Titlul original: Hierba santa o la libreta perdida de Frida Kahlo

Editura: Nemira

Colecția Babel

Anul aparitiei: 2016

Traducere din limba spaniolă de: Elena-Anca Coman

Număr pagini: 323

Gen: Biografic cu tendințe fantasy

Cotație Goodreads: 3,68

Cotația MEA pe Goodreads: 5,00

 

„Frida, să-ți fie frică de ce-ți dorești… uneori dorințele se îndeplinesc.”

   Iarbă sfântă sau carnețelul pierdut al Fridei Kahlo. Așa s-ar traduce mot-à-mot titlul cărții. Pentru că totul a pornit de la acel carnețel, „Cartea Plantei de Mentă”, ce conține rețete ale mâncărurilor pregătite de Ziua Morților, o sărbătoare pe care Frida o respecta în fiecare an.

Carnețelul a fost găsit în Casa Albastră a Fridei și stă la baza acestei cărți. După moartea ei, a fost inclus într-o expoziție, de la care a dispărut inexplicabil.

    „Cartea secretă a Fridei Kahlo” este genul de lectură care îți provoacă o stare anume, după care nu mai poți citi nimic câteva zile. „Starea Frida” aș numi-o. După ce am terminat cartea, am căutat în continuu documentare despre celebra pictoriță mexicană. Văzusem acum câțiva ani un film biografic cu Salma Hayek în rolul Fridei și mi-a plăcut, dar cartea mi-a creat o stare aparte, încât nici nu știu de unde să încep și îmi pare rău că nu pot surprinde în recenzie decât o mică parte. E ca la ecranizări, oricât te-ai strădui, nu poți condensa tot în 2 sau 3 ore.

   Mai întâi, să lămurim cine este Frida Kahlo. Cred că mulți am auzit de celebra pictoriță mexicană suprarealistă și viața ei tumultuoasă. Cartea de față îmbină, într-un fel, biografia artistei cu elemente fantastice, ținând de realism magic.

   Frida Kahlo (1907-1954) s-a născut în Coyoacán, Mexic. A treia din cele patru surori, a moștenit talentul pentru artele vizuale de la tatăl său, fotograf. La vârsta de 6 ani s-a îmbolnăvit de poliomielită și a rămas pe viață cu un picior mai slab. Mai târziu, în adolescență, a suferit un accident ce i-a marcat tot restul existenței: un tramvai s-a ciocnit de autobuzul în care se aflau ea și iubitul ei și o bară de fier i-a străpuns trupul. A fost pe punctul de a muri, dar a supraviețuit și a rămas cu un bilanț devastator: coloana fracturată în 3 locuri, piciorul distrus, pelvisul și uterul perforate.

   Vă dați seama cum am intrat eu în atmosferă, aflându-mă într-un autobuz chiar când citeam fragmentul cu accidentul Fridei!

  Aici intervin elementele ce țin de realism magic. În roman, Frida se întâlnește cu Moartea, personificată excepțional sub forma unei femei cu chipul acoperit de un văl. Face un târg cu Moartea pentru a o lăsa să-și continue viața:

„Ah, Nașă, de-abia începeam să mă bucur de plăcerea vieții, și acum îmi spui că petrecerea s-a terminat.Ce? Nu știi că vreau să mă mărit cu Alejandro și să am copii? În plus, sunt pregătită să fiu o mare profesionistă și o doamnă frumoasă. De ce să-mi smulgi șansa? Nu este deloc corect.”

   Moartea acceptă, în schimbul ofrandelor pe care Frida i le va aduce în fiecare an, de Ziua Morților, dar o avertizează:

„Te previn: întotdeauna îți vei dori să fi murit azi. Voi avea grijă să-ți aduc aminte zi de zi.”

„Cu timpul, mama Matilde și-a recăpătat graiul doar pentru a afirma că soarta Fridei era să moară în acea zi, dar că un miracol de origine necunoscută o salvase.”

suicide_of_dorothy_hale

   Și Moartea, devenită din acel moment Nașa ei, s-a ținut de cuvânt: i-a redat viața, dar i-a făcut-o atât de tumultoasă și chinuită, încât Frida a preferat să fi murit în acel accident. O viață plină de dureri, atât fizice, cât și sufletești, lucru ce se vede în privirea pictoriței. În toate imaginile, Frida are o expresie dură, ce probabil îi reflectă suferința.

  Problemele de sănătate, mutilarea, relația toxică, aș spune eu, cu Diego Rivera, două avorturi, cauzate de faptul că uterul ei fusese distrus în accident, ceea ce a făcut-o incapabilă să procreeze, dramele familiale…

„Oare toate nenorocirile mele se datorează faptului că eu am dat deja colțul și trăiesc zile suplimentare…?”

   Încă de dinainte de a face cunoștință cu Moartea, mai exact, de când s-a îmbolnăvit de poliomielită, Fridei îi era familiar un personaj de la răspântia lumilor: Mesagerul ce venea pe un cal alb și anunța de fiecare dată o nenorocire.

„Când a prins un moment, Eulalia i-a asigurat pe ceilalți servitori că niciodată nu a văzut ca trupul musafirului să lase vreo umbră în urma lui. De aceea, la fel ca Chucho, își spuse rugăciunile Ave Maria și Tatăl nostru ca să alunge deochiul și spiritele funebre.”

   De la acest punct de cotitură, conform variantei din carte, Frida s-a aflat la o graniță între viață și moarte: putea vedea lucruri din cealaltă lume, putea intra în contact cu morții ca și cum ar fi fost vii. În acest sens, sunt descrise două experiențe, dintre care una face referire la tabloul „The Suicide of Dorothy Hale”. Dorothy Hale a fost o actriță a acelor timpuri, ce s-a sinucis aruncându-se de la etaj. Frida a pictat întregul act în trei faze, începând cu aruncarea și terminând cu Dorothy întinsă pe jos, fără suflare, plină de sânge și cu o privire atât de intensă… Pe lângă povestea supranaturală din carte ce îl însoțește, tabloul m-a fascinat de cum l-am văzut: privirea aceea intensă, care îți pătrunde direct în suflet și care paradoxal, are mai multă viață în ea decât portretele persoanelor aflate în viață; privirea ce te urmărește și după ce ai scos tabloul din câmpul vizual.

   Cred că mulți știu câte ceva despre relația tumultuoasă dintre Frida și pictorul Diego Rivera, urât, gras și mult mai în vârstă decât ea, dar cu un succes nebun la femei. Imediat după căsătorie, Frida s-a ciocnit de realitatea dură dată de numeroasele aventuri ale soțului, cele mai frecvente cu modelele ce-i pozau pentru picturile nud. I-a răspuns cu aceeași monedă, înșelându-l, la rândul ei, cu bărbați și femei. Cea mai mare dezamăgire a suferit-o, însă, când Diego a înșelat-o cu propria ei soră, Cristina. Atunci s-au despărțit, punându-se problema divorțului.

„Frida s-a îndrăgostit de Diego în acel fel în care femeile se predau în fața bărbaților care le provoacă numai suferință: ca o adevărată idioată.”

„- Ce face domnul Rivera în timpul liber?

– Dragoste, a răspuns Frida și s-a îndepărtat cu zâmbetul pe buze.

Poate că i-ar fi plăcut să adauge „deși nu cu mine”, dar era hotărâtă să se întâlnească cu Georgia.”

   Totuși, ei n-au putut niciodată să se despartă cu adevărat, împăcându-se de fiecare dată. Relație toxică, ar zice unii, iubire adevărată, alții. Însă Frida nu a uitat trădarea și i-a plătit-o cu liderul comunist Troțki, căruia i-au oferit protecție în vremuri tulburi. Glumind puțin, aș spune că bine i-a făcut, păcat că nu era Troțki mai tânăr. După mine, cele mai frumoase complimente i le-a făcut Troțki:

„Aveți în dumneavoastră ceva de vrăjitoare care farmecă și năucește. Probabil că mă otrăviți cu mâncarea dumneavoastră, de când am sosit în Mexic văd totul altfel.”

„Frida, pensula ta este minunată! Când se luptă cu pânza stârnește un război.”

  Ce mi-a plăcut: totul! Cartea asta îți atinge sufletul, îți transmite atât de multe, te aduce în mijlocul acțiunii. Este un roman plin de senzualitate, simboluri și metafore:

„Ceri? Tu? Inocentă Frida, ochii tăi sunt atât de lumești, încât nu înțelegi că sunt cea mai comunistă ființă. Pentru mine, nu există bogați, nici săraci, mari sau mici. Toți, fără excepție, sfârșesc aici, cu mine.” (Moartea)

  Am aflat multe lucruri pe care nu le știam despre Frida, cum ar fi existența muzeului dedicat ei și amenajat în Casa Albastră de pe strada Londres (dacă ajung vreodată prin Mexic, sigur nu o voi rata!), lucruri despre cultura mexicană, în care Ziua Morților (2 noiembrie) este celebrată cu tradiții, mâncăruri specifice, cranii de zahăr și flori:

„Noi, mexicanii, luăm moartea în râs. Orice pretext este bun pentru a petrece. Nașterea și moartea sunt momentele cele mai importante din viața noastră. Moartea înseamnă doliu și bucurie. Tragedie și distracție.”

Mi-a plăcut mult finalul, trist și frumos în același timp, cu trimitere la tabloul „Cele două Fride”. pictura-zilei-frida-kahlo-cele-doua-fride

   Am găsit utile și rețetele tipic mexicane incluse în roman, alternând cu acțiunea: o rețetă, un capitol, iar fiecărei rețete îi corespunde câte un personaj important din viața Fridei. N-ar fi rău să încercați rețetele, deși multe ingrediente nu se găsesc la noi și mâncarea lor pare cam grea, cu multă carne de porc (deși Frida spune că toată bucătăria mexicană se bazează pe carnea de pui, eu am găsit în ele cam mult porc pentru gustul meu).

   M-am și amuzat citind o parte dintr-o rețetă: „Se presară sare și piper și se lasă la macerat șase ore într-un loc răcoros, fie în curte, fie la fereastră, având grijă să nu o mănânce maimuțele.” – la ei mișună maimuțele ca la noi pisicile :-).

Ce nu mi-a plăcut: un singur aspect, minor și poate pentru alții lipsit de importanță: nu înțeleg de ce diminutivul numelui ei este tradus „Friduța”. Sună total neinspirat, ar fi mers mult mai bine originalul „Fridita”.

Citate:

„Sangrita este femeia. Este cea care miroase a condimente și a ceapă. Cea care-i dă culoare și savoare masculului tequila. Ei doi, împreună, alcătuiesc o idilă perfectă.”

„Frida, prefer o sută de dușmani inteligenți decât un prieten idiot.” (Diego)

„Femeia trebuie întotdeauna să comande la nunta ei, chiar dacă va fi considerată o capră nebună.”

„Întotdeauna o să te aștepte ceva acasă. Oricât de prost ar sta lucrurile. Caută pentru ce anume merită să te întorci. Și nu uita asta niciodată!”

„Sufletul meu este mai mult decât dres, este singura parte din mine care nu e distrusă. Păcat că e un concept atât de creștin! a răspuns Frida ironic.”

„Cu toții ne prefacem că trăim, dar țin să-ți amintesc că viața este doar trecerea de la naștere spre moarte.”

„Dacă îi furi zile morții tale, însăși viața va trebui să-ți ia încetul cu încetul unele lucruri.”

„Sângele vopsea cearșafurile cu forme de inimi oferite drept sacrificiu. Atacul roșu era lent ca târâșul unui melc pe podea.”

„Nu te măriți cu bărbatul care-ți fură inima. Asta se întâmplă doar în romanele de dragoste sau în filmele romantice, dar în viață rămâi cu bărbatul care ți-a fost dat și nimic nu poate schimba asta.”

„Eu nu pictez nici vise, nici coșmaruri. Îmi pictez propria realitate, a răspuns Frida.”

„Dacă am ști exact ce vom face, pentru ce am mai face-o? Dacă ar exista un singur adevăr, nu s-ar putea realiza o sută de tablouri despre o aceeași temă.”

Despre autor:

F.G. Haghenbeck a studiat arhitectura, a lucrat în muzee, după care a devenit realizator de emisiuni T.V. A publicat mai multe romane, printre care „Trago Amargo”, inspirat din filmul „Noaptea iguanei” și pentru care a fost recompensat cu premiul Vuelta de Tuerca (echivalent cu Edgar Award for Best Crime Novel), iar pentru „Cartea secretă a Fridei Kahlo” a obținut mai multe distincții, printre care și o mențiune la Latino Book Award. Printre altele, este autorul biografiei romanțate a muzicianului Agustín Lara și al romanului de spionaj „El código nazi”, al cărui acțiune se petrece în Mexicul Celui de-al Doilea Război Mondial (și pe care sunt curioasă să-l citesc).

În prezent s-a dedicat total activității de scriitor.

   Mai jos puteți urmări trailer-ul filmului biografic „Frida”, cu o ditribuție de excepție: Salma Hayek, Afred Molina (ar fi vrut adevăratul Rivera să arate ca el 🙂 ), Antonio Banderas și Edward Norton:

 

Lectură și vizionare plăcute!

sigla Nemira

Cartea Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeck a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi achizitionată de pe site-ul Editura Nemira.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

Surse foto: Nemira, Wikipedia, ZiuaConstanta

 

Nou în colecția Babel: ”În noaptea timpului” de Antonio Muñoz Molina

În noaptea timpului, romanul lui Antonio Muñoz Molina este un roman-fluviu despre sângerosul Război Civil din Spania, cu o scriitură ce amintește de Lev Tolstoi sau Ernst Hemingway.

Mulțimea de personaje, în care se amestecă ficțiuni cu figuri reale, rutina din vreme de pace, cât și violența grotescă a războiului face portretul unei lumi care dispare odată cu o mare iubire, aceea a protagonsitului. 

 Arhitectul Ignacio Abel, a cărui poveste de dragoste se desfășoară în paralel cu povestea de război din Spania, plecă din Madridul mutilat spre New York. Printre războaie exterioare și interioare, viața se construiește neîncetat, printre dorințe și suferințe, dragostea trăiește tulbure, asemenea epocii în care s-a născut.

Prin condiţia socială a personajelor sale, cititorul este introdus într-un Madrid literar (prin evocarea unor figuri precum Federico García Lorca, José Moreno Villa, Juan Alberti), arhitectural (prin menţionarea unor spaţii reprezentative în spaţiul iberic, precum Oraşul Universitar, cinematograful Capitol, clădirea Telefónica, dar şi european, precum Şcoala Bauhaus sau Turnul Einstein din Potsdam), politic (prin intervenţia vocilor lui Juan Negrín, Manuel Azaña sau José Bergamín).

„Un fel de Război și pace pentru Războiul Civil din Spania, extraordinarul roman al lui Molina urmărește o mulțime de personaje, amestecând ficțiuni cu figuri reale, creionând atât rutina din vreme de pace, cât și violența grotescă din vreme de război.“ Publishers Weekly

Cartea lui Antonio Muñoz Molina e aproape insuportabil de frumoasă: la fel ca toate clipele de iubire nebună.“ Marin-Mălaicu Hondrari

ANTONIO MUNOZ MOLINA este membru al Academiei Regale Spaniole din 1995, iar între 2004-2006 a fost director al Centrului Cultural Cervantes din New York. După ce a studiat istoria artei la Universitatea din Granada și jurnalismul, a debutat în anul 1984 cu volumul El Robinson urbano,urmat de mai multe lucrări, printre care El Invierno en Lisabona (1986), tribut adus jazzului și romanului noir. Pentru acest roman autorului i s-a decernat Premiul National pentru Literatură în Spania.

Colecția Babel a editurii Nemira este coordonată de Dana Ionescu și le propune cititorilor o privire de ansamblu asupra diversităţii literare actuale din literatura universală contemporană sau clasică. Printre autorii publicați până acum în colecție se numără Julian Barnes, Muriel Barbery, John Cheever, Gustav Meyrink, Stefano Benni, Mathias Malzieu sau Philippe Forest.

Alte titluri în pregătire în colecția Babel :

Gramatica lui Dumnezeu, de Stefano Benni

Doctorul Thorne, de Anthony Trollope

Zgomotul timpului, de Julian Barnes

AVANPREMIERĂ
ÎN NOAPTEA TIMPULUI

La început, chipul celor morţi se întipăreşte adânc în memorie şi reapare în vise sau în iluziile optice diurne, cu puţin timp înainte să se risipească în gol. Capul oval şi chel al profesorului Karl Ludwig Rossman, recunoscut cu greu la morga din Madrid într-o noapte de început de septembrie, la lumina funebră a unui bec atârnând de un cablu pe care muştele se strânseseră ciorchine, s-a ivit o clipă printre călătorii care se bucurau de soarele plăpând de octombrie pe puntea vaporului cu destinaţia New York: un bărbat chel, în vârstă, probabil evreu, dormea cu spatele sprijinit de pânza unui hamac, cu gura deschisă şi capul lăsat uşor într-o parte. Morţii par că au adormit într-o poziţie stranie sau că râd în vis sau că moartea i-a surprins înainte să se trezească, sau că au deschis ochii şi erau deja în plină moarte, cu un ochi deschis şi altul închis pe jumătate, cu un ochi negru sau transformat de un glonţ în carne vie. Amintiri instantanee se proiectează înaintea privirii lui în prezent ca nişte fotograme introduse din greşeală în montajul unui film şi, chiar dacă ştie că sunt false, îi e cu neputinţă să le înlăture şi să se sustragă astfel speranţelor şi otrăvii lor.

Pe când se plimba pe bulevardul ce se deschidea spre portul Saint-Nazaire, la capătul unei perspective umbrite de castani sălbatici, unde se ridica zidul curb de oţel al unui transatlantic, cu numele „S.S. Manhattan“ vopsit recent cu litere albe, strălucind în lumină, a văzut un bărbat cu faţa lată şi părul foarte negru, îmbrăcat într-un costum deschis la culoare, aşezat la soare la masa unei cafenele: printr-o amăgire a amintirii îl revăzuse în treacăt pe poe tul García Lorca pe aleea Recoletos din Madrid, într-o dimineaţă de iunie, pe când gonea într-un taxi spre una dintre ultimele întâlniri secrete cu Judith Biely. Depărtarea redeştepta în memorie acurateţea senzaţiilor fizice: aerul fierbinte de vară din automobil, mirosul de piele uzată al banchetei. Lorca fuma o ţigară la o masă de marmură, stând picior peste picior, iar lui Ignacio Abel i s-a părut pentru o clipă că şi acesta îl văzuse şi că îl recunoştea.

Apoi taxiul a virat în Piaţa Cibeles şi şi-a continuat lent parcursul pe bulevardul Alcalá; circulaţia se oprise dintr-un motiv oarecare, poate din cauza vreunui cortegiu funerar, întârziat de prezenţa gardienilor înarmaţi de la colţ de stradă. Se uita la ceasul de mână, la ceasul de pe clădirea Poştei, număra cu febrilă avariţie fiecare minut răpit din timpul întâlnirii cu Judith de ritmul lent al taxiului, de mulţimea adunată pentru înmormântare cu steaguri şi pancarte, cu gesturi încrâncenate de doliu politic. Acum se gândeşte la García Lorca mort, şi-l imaginează tot în costumul de vară în nuanţe deschise din dimineaţa aceea, cu aceeaşi cravată şi cu aceiaşi pantofi în două culori, mort şi făcut mototol ca o cârpă, în poziţie ghemuită, pregătindu-se parcă de culcare, ca unele din cadavrele celor împuşcaţi, stând pe o parte, cu picioarele strânse şi capul sprijinit pe braţul întins pe jumătate, aruncaţi aşa adormiţi într-un şanţ sau lângă un zid ciuruit de gloanţe, împroşcat de sânge de-acum uscat.

Aceeaşi grabă de atunci îl mai îmboldeşte şi acum spre necunoscut, un loc care e doar un nume, Rhineberg, o colină lângă un fluviu de o lăţime impresionantă, o bibliotecă încă inexistentă, redusă în acest moment al călătoriei la o serie de schiţe în creion şi un pretext pentru fugă. Graba ce îl făcea să gonească prin Madrid în micul lui automobil spre locul unde îl chema datoria; graba care îl făcea să se trezească în toiul nopţii, nerăbdător să se lumineze de ziuă, chinuit de trecerea timpului, de risipirea lui iremedia bilă, impusă de insuportabila lentoare spaniolă, de lehamite, de rezistenţa neclintită de secole la orice formă de schimbare. Acum, această grabă persistă în lipsa oricărui scop, la fel ca durerea unui membru amputat ce încă îl bântuie pe infirm, ca un impuls reflex ce îl poartă spre o destinaţie urgentă unde nu o va găsi pe Judith Biely şi dincolo de care nu are nimic de văzut: glasurile din vis sau din realitate, acul minutarului care zvâcneşte în acelaşi ritm pe toate cadranele gării din Pennsylvania: o scară cu trepte de metal coborând spre peroanele acoperite de bolţi sonore, valiza în mână şi durerea din încheieturile degetelor, paşaportul din buzunarul interior al sacoului, pipăit pentru o clipă de mâna care ţine biletul, un controlor care dă din cap afirmativ când îi strigă numele destinaţiei finale, vocea înăbuşită de vibraţia locomotivei electrice, netedă ca botul unui aeroplan, gata de pornire cu o punc tua litate necruţătoare, şuierând ca maşinile şi sirenele vaporului „S.S. Manhattan“ pe când începea să se îndepărteze încet de chei. Uneori, graba aceasta se mai domoleşte, dar apăsarea nu dispare întru totul.

Singurul răgaz e momentul plecării; tihna câtorva ore sau zile în care să te poţi abandona pasivităţii călătoriei fără mustrări de conştiinţă sau să stai întins în camera de hotel cu ochii închişi, fără ca măcar să-ţi fi scos pantofii, să stai întins pe o parte cu picioarele strânse, vrând să nu te mai gândeşti la nimic, să nu fii nevoit să deschizi iar ochii. Răgazul se va sfârşi însă în curând şi neliniştea se va întoarce: trebuie să-ţi faci iar valiza sau să o cobori din raftul de sus pentru bagaje, trebuie să-ţi pregăteşti documentele, să te asiguri că n-a rămas nimic în urmă. Dar pentru moment, abia urcat în trenul încă în staţionare, Ignacio Abel s-a rezemat cu o senzaţie de negrăită uşurare de locul repartizat lângă fereastră, la adăpost, cel puţin pentru următoarele două ceasuri. Şi-a lăsat valiza pe locul de lângă el şi fără să-şi fi dezbrăcat pardesiul îşi sondează buzunarele unul câte unul, recunoscând cu buricul degetelor suprafeţe, texturi, coperta şi flexibilitatea paşaportului, grosimea portofelului unde se află fotografiile cu Judith Biely şi copii lui şi fişicul cu cei câţiva dolari rămaşi, telegrama pe care o va scoate în curând pentru a verifica indicaţiile de călătorie, plicul cu scrisoarea Adelei, plin de fişe pe care poate ar fi trebuit să le rupă în bucăţi înainte să iasă din camera de hotel sau pur şi simplu să le lase uitate pe noptieră.

În curs de apariţie: În noaptea timpului, de Antonio Munoz Molina

Data apariţiei: 07.09.2016

Editura: Nemira

Titlul original: La noche de los tiempos

Traducere: Adelina Mioara Angheluta

Colecţia: Babel 

Număr pagini: 800

Octombrie 1936.

    Arhitectul Ignacio Abel, a cărui poveste de dragoste se desfăşoară în paralel cu povestea de război din Spania, pleacă din Madridul mutilat spre o altă viaţă, pe un alt continent, spre un New York unde are şi o bună reputaţie, şi o iubită de care istoria, frica şi prejudecăţile îl despart. Trecând graniţele dintr-o Europa fărâmiţată, bărbatul se redescoperă neîncetat reflectat în fereastra trenului şi în propria conştiinţa. Printre războaie exterioare şi interioare, viaţa se construieşte necontenit, asemenea oraşelor proiectate de el însuşi. Printre dorinţe şi suferinţe, dragostea trăieşte fără linişte, aidoma epocii în care s-a născut.

Amintind de Boris Pasternak, dar şi de Ernest Hemingway, capodopera lui Antonio Muñoz Molina face portretul unei lumi care dispare odată cu o iubire.

„Un fel de Război şi pace pentru Războiul Civil din Spania, extraordinarul roman al lui Molina urmăreşte o mulţime de personaje, amestecând ficţiuni cu figuri reale, creionând atât rutina din vreme de pace, cât şi violenţa grotescă din vreme de război.“ Publishers Weekly

„Cartea lui Antonio Muñoz Molina e aproape insuportabil de frumoasă: la fel ca toate clipele de iubire nebună.“ Marin-Malaicu Hondrari

Sursa foto şi text: Editura Nemira

by -
12

jhumpa-lahiri---distanta-dintre-noiDistanţa dintre noi de Jhumpa Lahiri

Editura NEMIRA
Colecția BABEL
Nr. pagini: 477
Traducere: Adriana Voicu
Titlul original: The Lowland
An apariție în România : 2015

JHUMPA LAHIRI s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărți, de un tată bibliotecar și de o mamă care a dorit să-și educe copiii în spiritul identității lor indiene, și-a descoperit încă de mică moștenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializându-se în literatură engleză, după care și-a aprofundat studiile la mai multe universități, obținând titlul de doctor cu o teză despre Renaștere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordinator al ediției din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.
Interpret de maladii (Interpreter of Maladies), volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgând imediat atenția lumii literare, a câștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, în 2000, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revisteiThe New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publical romanul The Namesake, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth), recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. Distanța dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, editată în 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În același an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Președintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanioare.

Cea mai bună carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare. “ – The New York Review of Books

Un roman memorabil și puternic… Cu Distanța dintre noi, literatura lui Lahiri ajunge la mare înălțime. “ – USA Today

Inclusă în: Top TIME cele mai bune romane, Top USA Today cele mai bune cărți; Top People cele mai bune zece cărți; Top Good Reads cele mai bune cărți; Top 10 Apple

Distanța dintre noi este o carte extrem de profundă, bulversantă și emoționantă, despre diferențele dintre civilizații, tulburări politice, alegeri personale, relații dintre oameni, sentimente și frământări pentru descoperirea propriei identități. Câteodată, deși intențiile au fost bune, consecințele faptelor pot fi catastrofale, iar alegerea unui partener nepotrivit, pornind de la o motivație generoasă în intenție dar greșită în esența ei, va duce la o relație nesatisfăcătoare, în care este imposibil de găsit o punte de legătură. Ascunderea unor secrete de familie, de teama de a nu pierde totul, agravează lucrurile, accentuând ideea că soluția pentru a-ți găsi propria fericire este dezvăluirea și acceptarea adevărului.

La începutul cărții facem cunoștință cu doi frați adolescenți, Udayan și Subhash, care trăiau în Calcutta la începutul anilor ’60.

Calcutta - colaj

Întrucât Subhash era doar cu cincisprezece luni mai mare, părinții îi dăduseră la școală în același timp, astfel că cei doi frați erau mereu nedespărțiți. Deși extrem de asemănători ca înfățișare și ca voce, cei doi erau complet deosebiți ca fire. Udayan ”nu știa ce înseamnă timiditatea, ca un animal incapabil să perceapă anumite culori. În schimb Subhash se străduia să își facă existența cât mai ștearsă, așa cum anumite specii de animale se confundau cu coaja de copac sau cu firele de iarbă.
Subhash făcea totul pentru a-i mulțumi pe părinți dar, cu toate acestea, nu era preferatul lor. Udayan, cu poznele lui, era cel care îi impresiona și îi înveselea în permanență. Relevantă în acest sens era o întâmplare din copilărie când în curtea părinților s-a turnat ciment. Copiilor li s-a spus să rămână în casă până se usucă cimentul. În timp ce Subhash a ascultat cuminte, privind de la geam, Udayan a profitat de un moment de neatenție al mamei și a zbuchit-o în curte, fugind pe scândura de lemn pusă peste ciment pentru a se putea trece. Și-a pierdut echilibrul și a călcat alături, iar urmele tălpilor au rămas imprimate pe ciment. Tatăl, în loc să cheme zidarul să repare boacăna, a zis că este păcat să șteargă urmele lăsate de fiul său.
”Și astfel această imperfecțiune a devenit un semn distinctiv al casei lor. Lucru remarcat de toți cei care le treceau pragul și prima dintre anecdotele familiei care li se povestea tuturor.”
Metaforic vorbind, s-ar putea spune că Udayan își lăsase o amprentă de neșters asupra vieților lor, lucru care se va demonstra cu prisosință ulterior.
La absolvirea liceului, cei doi au terminat primii din școala lor anonimă, singurii care au fost admiși la două facultăți de prestigiu, Udayan la Presidency pentru a studia fizica, iar Subhash la Jadavpur, la inginerie chimică, făcându-i extrem de mândri pe părinții lor.
O revoluție pornită de tăranii din Naxalbari a aprins o flacără, care nu se va mai stinge niciodată, în sufletul lui Udayan. A îmbrățișat imediat ideile revoluționare, alegându-și-l ca idol pe Che Guevara și admirându-l fără rezerve pe Mao Zedung. A început să participe la mitinguri și proteste și a încercat să îl atragă și pe fratele său în mișcarea revoluționară.
Deși copleșit de personalitatea puternică a fratelui său, Subhash a reușit totuși să i se opună acestuia, neaderând la ideile lui radicale și punând o distanță considerabilă între ei, prin plecarea cu o bursă de studii în America.

Rhode Island - colaj

În America, în Rhode Island, Subhash a reușit să se adapteze destul de bine. Făcea cercetări despre influențele mediului asupra balenelor, și-a făcut câțiva prieteni, ba chiar a avut o legătură amoroasă cu o femeie despărțită, mai mare ca el. Din când în când primea scrisori de la fratele său. În timp ce pe primele le ardea imediat, întrucât erau pline de idei periculoase de revoltă ce i-ar fi putut aduce condamnarea dacă ar fi căzut în mâinile cui nu trebuia, ulterior tonul s-a schimbat, după ce a sosit o scrisoare în care Udayan îl anunța că s-a însurat la douăzeci și cinci de ani, fără voia părinților. Părea că viața de familie l-a schimbat, făcându-l mai responsabil și chibzuit. Din păcate lucrurile nu stăteau așa. O scrisoare primită de la tatăl său îl anunța sec ca Udayan a fost ucis și îi cerea să vină acasă.
Subhash este profund afectat și îndurerat. Ajuns acasă, îi este imposibil să afle ce s-a întâmplat de la părinții săi. Frânturi de adevăr reușește să le afle de la văduva lui Udayan, Gauri. Se pare că Udayan nu renunțase nici o clipă la ideile revoluționare și se implicase personal în acțiuni teroriste, în urma cărora poliția intervenise în forță, executându-i pe cei implicați. De altfel, chiar după sosirea lui, poliția a venit să o ancheteze și pe Gauri, pentru a descoperi dacă și ea a fost implicată în acțiunile lui Udayan. Deși pe moment ea a reușit să îi convingă pe anchetatori că este nevinovată, Subhash își dă seama că aceștia nu vor renunța așa ușor. În același timp, Subhash află de la mama lui că Gauri este însărcinată.

Facem mai multe alegeri în viață, luăm mereu decizii în funcție de personalitatea noastră, de experiența adunată până atunci, de modul cum percepem evenimentele. Decizia este un acțiune solitară, un act de voință al unui individ. Consecințele însă nu sunt suportate doar de acea persoană ci, întocmai ca într-un joc de domino, o decizie o antrenează pe o alta și un întreg carusel de evenimente este pus în mișcare.
Udayan, o fire neliniștită, impulsivă și curajoasă, s-a lăsat condus de niște idealuri iar consecințele faptelor sale au fost resimțite dramatic de toți membrii familiei sale.
”Udayan își dăduse viața pentru o mișcare prost condusă, care făcuse numai rău și fusese dezmembrată. Nu schimbase decât soarta familiei lor.”
Părinții săi nu și-au revenit niciodată în urma pierderii suferite. Prezența celui de-al doilea fiu, în loc să-i aline, le adâncea suferința, reamintindu-le în permanență de perioada când cei doi erau nedespărțiți, iar acesta acum, de unul singur, le părea incomplet. Atitudinea lor față de noră era extrem de rece, Subhash descoperind că nu doreau decât să crească ei copilul lui Udayan, iar Gauri să plece la rudele ei după nașterea copilului. Subhash, un om responsabil și onest, a luat și el propriile hotărâri, încercând să contracareze cumva efectele acțiunilor fratelui său.
”Se gândea cum va crește copilul într-o casă lipsită de bucurie.
Singurul mod de a împiedica toate astea era să o ia de soție. Să ia locul fratelui său, să-i crească copilul, să ajungă să o iubească pe Gauri cum o iubise Udayan. Să-l urmeze într-un mod care părea pervers, dar în același timp predestinat. Care părea și bun, și rău.”
Astfel, Subhash, în primul act de revoltă din viața lui, hotărăște să se căsătorească cu Gauri, în ciuda opoziției părinților, și să o ia cu el în America, la Rhode Island, pentru a o proteja pe ea și pe copilul lui Udayan.

Distanta dintre noi - colaj

Gauri a născut o fetiță, Bela, pe care Subhash a iubit-o imediat, puternic și complet necondiționat. Bela a devenit centrul vieții lui, iar el a implorat-o pe Gauri să nu îi spună copilei adevărul despre tatăl ei, mai ales că în America toată lumea era convinsă că este copilul lui. Bunătatea și generozitatea lui m-au impresionat foarte mult și m-am bucurat că în final i s-a oferit și lui șansa la o felie de fericire.

Gauri îl iubise profund pe Udayan, rămânând conectată cu acesta și după moartea lui. Și-a refuzat voit șansa de a se îndrăgosti de Subhash, nedorind să remarce în câte feluri acesta era mai bun ca fratele său. Propriile ei decizii, pe care le-am înțeles cel mai puțin şi nu le-am aprobat, au avut din nou darul de a schimba radical viețile celor din jur.

Cartea ne poartă din anii ’60 si până în prezent, din India în America, descriindu-ne cu multă măiestrie viața cotidiană a personajelor și dezvăluindu-ne gândurile acestora, motivațiile care i-au determinat să facă anumite alegeri.

Peisajele, străduțele, casele, obiceiurile și îmbrăcămintea oamenilor sunt înfățișate cu mult talent, te simți transportat în locurile zugrăvite magistral în carte.

Distanța dintre noi este o carte tulburătoare, scrisă cu multă căldură și sensibilitate, fără a cădea însă în sentimentalism, care te îndeamnă la meditație și pe care, cu siguranță, nu o poți uita prea ușor.

”Se apropie de altă piatră și se împiedică. Întinde mâna și se ține de ea, recăpătându-și echilibrul. Un indicator, apărut în cale spre sfârșitul drumului, amintind de ce ți se ia și ce ți se dă în viață.”

sigla NemiraCartea Distanţa dintre oi de Jhumpa Lahiri a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Tyna

by -
11

Poveste de iarnă de Mark Helprin-recenzie

Titlu original: Winter’s Tale
Traducere: Gabriel Stoian
Editura: Nemira Publishing House
Anul apariției: 2014
Număr pagini: 816
Colecția Babel
Nota mea: 9/10

Romanul devenit Bestseller New York Times debutează cu un portret făcut orașului New York, ce este acoperit de o mantie albă semn al frumosului anotimp de iarnă, față de care, autorul nutrește sentimente de respect, iubindu-și nespus de mult orașul natal.
“Un mare oraş nu este decât un portret al lui însuşi, şi totuşi, dacă ne gândim mai profund, arsenalul său de decoruri şi imagini constituie o parte a unui plan mai tulburător. Ca o carte în care se poate citi acest plan, New York-ul este inegalabil. Iar asta pentru că întreaga lume şi-a turnat inima în oraşul de lângă Palisades şi l-a făcut mult mai bun decât merita.”

Un frumos cal alb fuge din gospodăria stăpânului său și galopează spre Manhattan-ul ce ,,îl atrăgea ca un magnet, ca un vid, ca ovăzul, sau ca o iapă, ori ca un drum deschis, nesfârșit și mărginit de copaci” și fără de care nu putea trăi. Îl întâlnește pe spărgătorul, fost mecanic, Peter Lake ce este urmărit de o bandă de Codițe (un clan de răufăcători). Calul se lasă încălecat și împreună se îndepărtează de urmăritori. Peter Lake și armăsarul botezat Athanasor devin tovarăși și se atașează unul de altul, încât ajung de nedespărțit. Pentru Peter acel cal reprezintă fratele, prietenul adevărat pe care nu l-a avut niciodată.
Peter Lake a descălecat și a mers până în fața calului care, timid, nu voia să îl privească drept în ochi. Nu mai văzuse un animal atât de frumos: ochi negri și blânzi, depărtați unul de celălalt pe fața albă, bot rozaliu și bej, moale și catifelat, o expresie care amintea de un zâmbet trist, gâtul nobil și pieptul mai frumos decât al oricărei statui din bronz înfățișând un cal. Avea urechile mari, vii, alerte, drepte și ascuțite. Se aplecaseră pe spate când galopase și se mișcaseră ca niște aripioare pentru a face față curentului puternic de aer. Coada lui se legăna semeață înainte și înapoi peste flancurile care arătau ca două mere mari, albe.”
Beverly este o tânără bolnavă de tuberculoză, fiica aristocratului Isaac Penn, patronul ziarului de succes The Sun. Boala incurabilă pe care o are o determină să nu suporte să stea în casă prea mult timp. Ea locuiește într-un cort special amenajat pentru ea pe acoperișul casei. Noaptea stă și privește luminoasele stele, contemplează, observând acea punte pe care stelele o formează și care pare a duce într-un loc fermecat, feeric.

“Pentru Beverly, șemineurile și încăperile strâmte erau ca o condamnare la moarte. Dacă aerul liber nu îi sufla în față, nu putea să respire. Regimul, înclinațiile și mântuirea ei erau unul și același lucru – să stea doar în aer liber. Și făcea asta toată ziua, mai puțin trei sau patru ore pe zi, timp în care se îmbăia, cânta la pian și mânca alături de membrii familiei. În restul timpului putea fi găsită în cortul, aflat pe o platformă specială, pe care Isaac Penn pusese să fie construită pe acoperișul casei. Acolo dormea Beverly. Tot acolo își petrecea ziua citind sau doar contemplând orașul, norii, păsările, vasele de pe fluviu, dar și căruțele și carele de pe străzi.”
Întâmplător Peter Lake vede casa familiei Penn și pe membrii acesteia plecând cu o sanie cu puțin timp înainte de Crăciun. Crezând că nu mai e nimeni acasă și fiind sigur că va avea ce fura din casa unor bogătași, intră prin efracție. Bătrânul Isaac își protejează avutul prin tot felul de mecanisme, însă Peter s-a dovedit a fi priceput în a da spargeri. Beverly care se afla acasă face o baie, apoi merge în salon pentru a cânta la pian, fără a sesiza ceva suspect. Infractorul aude muzica și se duce în salon. Cei doi se privesc și se îndrăgostesc la prima vedere.
Beverly și Peter stau de vorbă, se cunosc mai bine și între ei se naște o frumoasă poveste de dragoste. Deși este atras de bogățiile ei, el nu vrea nimic material. Împreună merg la Lake of the Coheeries la casa de vacanță unde se afla restul familiei. Petrec Crăciunul cu toții și după ceva timp cei doi îndrăgostiți se căsătoresc. Peter își dorește foarte mult ca soția sa să poată trăi ani buni, însă moartea e inevitabilă..

Spre primăvară, sufletul lui Beverly s-a înălțat. A murit într-o zi cenușie și vântoasă de martie, când cerul era plin de ciori care se zburătăceau de colo, colo, iar lumea zăcea întinsă și înfrântă după iarnă. Peter Lake a fost lângă ea și asta l-a distrus pe vecie. L-a zdrobit așa cum nu își imaginase că ar putea fi zdrobit. Nu avea să se mai simtă niciodată tânăr și nici măcar nu avea să-și amintească ce însemna să fii tânăr. Ceea ce socotise cândva a fi plăceri aveau să i se pară de atunci încolo pedepse oribile și meritate pentru vanitatea lui nechibzuită. Niciodată n-avea să-și poată alunga din minte lucrurile pe care ea le spusese înainte de a muri – bâiguieli despre eșarfe care erau cântece, torente de scântei argintii, cerbi cu glasuri ca ale unor sirene și festinuri pe câmpii de lumină întunecată, în care păpădiile erau sori. Pentru tot restul zilelor lui imaginea trupului ei emaciat și albit avea să-l apese, trupul ei ce va rămâne pe veci nemișcat, într-un mormânt întunecat și străpuns de rădăcini, ori așa a crezut el.”
Isaac se stinge și el la scurt timp, iar familia Penn se destramă. Peter este distrus, pleacă și nu se mai întoarce. De-a lungul capitolelor, el se regăsește pe sine însuși și-și caută ființa mult iubită, încercând să treacă barierele timpului pentru a o aduce înapoi.
Poate vă întrebați ce s-a întâmplat cu Peter Lake. Trecutul i s-a redeschis pe deplin? A reușit să oprească timpul în loc? S-a alăturat femeii pe care o iubea? Ori prețul plătit pentru un oraș întru totul drept a însemnat prăbușirea lui irevocabilă?
Cel puțin până când vor exista noi lacuri în norii ce se desfac deasupra orașelor vii, deocamdată și probabil pe veci necunoscute, aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundeți cu inima.”
Sincer să fiu mi-a plăcut extrem de mult această capodoperă a literaturii americane. I-am acordat doar 4 stele pe Goodreads, însă nu pot spune cu exactitate ce este neînregulă cu ea. Îi lipsește acel ceva care ar fi ajutat-o să fie perfectă. Romanul este profund, este un elogiu adus New York-ului, o poveste din care înveți că dragostea face minuni, dărâmă orice bariere, inclusiv pe cele ale timpului. Te pune pe gânduri, te teleportează într-o lume de basm din care nu ai vrea să te mai întorci, unde ai vrea să rămâi pe veci, într-o buclă temporară dacă s-ar putea.
Mark HelprinSunt de părere că această “cărțulie”(de peste 800 de pagini) este foarte bună pentru a fi citită iarna, la gura sobei/șemineului sau, pentru cei care nu au așa ceva, în fața bradului frumos împodobit. Un ceai cald și aromat ori o ciocolată caldă și ceva de ronțăit ar face atmosfera și mai plăcută. Eu iubesc iarna, iubesc zăpada și magia ce pare să zboare printre fulgii delicați de nea. Cartea a fost binevenită, deși mai este ceva timp până la Crăciun. E darul perfect pe care orice cititor ar dori să-l găsească sub pomul de Crăciun..Așa că nu ezitați să-i scrieți moșului 
Scriitura e excelentă, autorul fiind expert în a reda detalii, amănunte. Vă voi împărtăși câteva citate care mie mi-au plăcut și care, sper eu, vă vor determina să vă doriți această carte:
“Manhattan, un regat îngust și înalt, la fel de plin de speranță ca oricare altul, i-a explodat în față cu toată forța, un palat măreț și imperfect, cu cosițe din oțel, având o sută de milioane de încăperi, multe grădini terasate, bazine, pasaje și metereze deasupra fluviilor și râurilor. Construit pe o insulă de pe care podurile se întindeau spre alte insule și spre uscat, palatul cu o mie de turnuri înalte era lipsit de apărare. Îi primea pe toți cei care voiau să intre, fiind cu mult mai mare decât orice altceva ce nu putea fi cucerit niciodată, ci doar siluit. Nou-veniții, invadatorii și locuitorii înșiși erau atât de derutați de multiplicitatea, diversitatea, vanitatea, mărimea, brutalitatea și grația lui, încât pierdeau din vedere ce era el. Sigur, era o structură simplă, împărțită cu râvnă, atrăgătoare și plăcută, un stup extraordinar al imaginației, cea mai mare casă construită vreodată.”
• “Cu toate că am văzut multe, de fapt nu am văzut nimic.., și-a spus Peter Lake. Orașul e ca un motor care abia începe să se încălzească.
Auzea acest lucru. Mugetul său, amintind de valurile care se sparg, făcea pereche cu luminile. Tunetul lui neîncetat nu era în zadar.”
• “Athansor, calul cel alb, se deplasa în același ritm cu sunetele care se auzeau difuz de sus. Deși avea puterea și bucuria de a alerga a unui cal iute, care se îndrepta spre grajdul său, ei au simțit mai mult decât atât în fericirea lui. Au perceput că ritmul acela hipnotic în care înainta era acela al unei călătorii inimaginabil de lungi. Alerga într-un fel pe care nu îl mai văzuseră până atunci. Pașii lui au devenit tot mai ușori, tot mai apăsați și tot mai aproape de perfecțiune. Părea să se pregătească pentru a zidi lumea.”

Părerile criticilor:
“Autorul creeaza tablouri de o frumusete si de o limpezime care orbesc ochii sufletului.” Publishers Weekly
• “Acest roman împinge limitele literaturii contemporane. Este povestea de iubire a unui autor talentat cu însăşi limba engleză.” Newsday

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Librex.ro

Cartea Poveste de iarnă de Mark Helprin este oferită pentru recenzie de Librăria Librex. Cartea poate fi comandată de pe Librăria Librex Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Cosmin

Noutate în colecţia Babel: Distanţa dintre noi de Jhumpa Lahirijhumpa-lahiri---distanta-dintre-noi

Editura Nemira publică romanul Distanţa dintre noi, scris de autoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri, câştigătoare a premiului Pulitzer pentru ficţiune.

Volumul care apare în colecţia Babel, tradus de Adriana Voicu a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction.

Roman inclus în Top TIME cele mai bune romane, Top USA Today cele mai bune cărți; Top People cele mai bune zece cărți; Top Good Reads cele mai bune cărți; Top 10 Apple

Doi frați, o singură tragedie. Două civilizații, o singură viață.  Un trecut de coșmar, o revoluție, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanța dintre oameni și lumi și despre imposibila apropiere. Din anii ’60 și până în prezent, din India în America, de la o generație la alta, povestea unei familii se scrie într-o carte ce poartă amprenta inconfundabilă a scriitoarei Jhumpa Lahiri.

Explorând conflictele între civilizații și generații, angoasele omului contemporan, rupt între identitățile din care este alcătuit, precum și efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viața în exil, pe traumă, inadaptare și alienare, cercetând cu finețe viețile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care este niciodată acasă.

Cea mai bună carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare.“ The New York Review of Books
Un roman memorabil și puternic… Cu Distanța dintre noi, literatura lui Lahiri ajunge la mare înălțime.“  USA Today

Jhumpa+LahiriJHUMPA LAHIRI s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărți, de un tată bibliotecar și de o mama care a dorit să-și educe copiii în spiritul identității lor indiene, și-a descoperit încă de mică moștenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializându-se în literatură engleză, după care și-a aprofundat studiile la mai multe universități, obținând titlul de doctor cu o teză despre Renaștere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordinator al ediției din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.
Interpreter of Maladies, volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgând imediat atenția lumii literare, a câștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revistei The New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publical romanul The Namesake, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Unaccustomed Earth, recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. Distanța dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, editată în 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În același an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Președintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanioare.

jhumpa_lahiri_photo_newFragment Distanţa dintre noi

În Calcutta, pe când era student, se mulțumise să se simtă atras de anumite femei. Fusese prea timid ca să insiste. Pe Holly nu o curta așa cum observase că fac colegii lui de facultate când încercau să le impresioneze pe femeile de care erau interesați și care le deveneau aproape întotdeauna soții. Așa cum o curtase, cu siguranță, Udayan pe Gauri. Nu o ducea pe Holly la film sau la restaurant. Nu-i scria nici bilete, pe care să i le trimită, pentru a nu trezi suspiciuni părinților fetei, prin intermediul unei prietene, cerându-i să-l întâlnească într-un loc sau altul.
    Holly nu avea legătură cu astfel de lucruri. Singurul loc unde era rezonabil să se întâlnească era la ea acasă, unde era cel mai ușor să fie împreună, unde îi făcea plăcere să-și petreacă timpul și unde ea se putea îngriji de tot ce le trebuia. Discutau ore în șir, purtau conversații lungi despre familiile și trecutul lor, deși ea nu vorbea despre căsătoria ei. Nu se mai sătura să audă despre viața lui din India. Detaliile cele mai obișnuite ale existenței, care n-ar fi impresionat câtuși de puțin o fată din Calcutta, erau acelea care îl făceau deosebit în ochii ei.
     Într-o seară, când se întorceau cu mașina după ce fuseseră să cumpere porumb și pepene verde pentru sărbătoarea de 4 Iulie, Subhash i l-a descris pe tatăl lui plecând diminețile la piață, cu o sacoșă de iută în mână. Cumpăra ce găsea, ce era la preț mai bun în ziua respectivă. Dacă mama lor se plângea că n-a adus destule provizii, el răspundea că e mai bine să mănânce o bucată de pește mică, dar gustoasă decât un pește mare și searbăd. Supraviețuise unei perioade de foamete de proporții devastatoare, așa că lua în serios problema fiecărei mese.
     Erau dimineți, i-a mai povestit Subhash, când el și Udayan își însoțeau tatăl la cumpărături sau mergeau cu el să ridice rația de orez și cărbune. Stăteau cu toții la cozi lungi, adăpostindu-se sub umbrela lui când ardea tare soarele.
     Îl ajutau să ducă până acasă peștele și legumele, fructele de mango pe care tatăl lor mai întâi le adulmeca și le pipăia, iar uneori le punea sub pat să se mai coacă. În zilele de duminică luau carne de la măcelărie, tăiată dintr-o carcasă de capră atârnată într-un cârlig, apoi pusă pe cântar și înfășurată într-un teanc de frunze uscate.
     Sunteți apropiați, tu și tatăl tău? l-a întrebat Holly.
     Fără să vrea, i-a venit în minte fotografia din camera lui Joshua, care îl înfățișa pe băiat cățărat pe umerii tatălui său. Tatăl lui Subhash nu fusese un părinte afectuos, ci unul consecvent.
     Îl admir, a răspuns.
     Și fratele tău? Te înțelegi bine cu el?
     A ezitat înainte de a răspune. Și da, și nu.
     Adică și una, și alta, de cele mai multe ori, a spus ea.
În dormitorul ei înghesuit, lepădându-se de sentimentul de vinovăție, cultiva o atitudine de sfidare permanentă a așteptărilor pe care le aveau părinții de la el. Era conștient că putea scăpa nepedepsit, că sfidarea aceasta persista numai datorită enormei distanțe fizice care se întindea între ei.
     Acum îl vedea pe Narasimhan ca pe un aliat; Narasimhan, cel însurat cu o americancă. Uneori își închipuia cum ar fi să ducă o asemenea viață alături de Holly. Să rămână tot restul vieții în America, să-și neglijeze părinții, să-și întemeieze propria familie împreună cu ea.
     În același timp, știa că e imposibil. Că ea era americancă era partea cea mai puțin importantă. Situația ei, copilul, vârsta, faptul că, teoretic, era măritată cu altul, toate astea ar fi de neconceput, de neacceptat pentru părinții lui. Lucruri pentru care ar blama-o.
    Nu voia s-o pună pe Holly să treacă prin așa ceva. Cu toate astea, continua să se vadă cu ea în zilele de vineri, croind această nouă cărare clandestină.
     Udayan ar fi înțeles. Poate că l-ar fi respectat chiar pentru asta. Dar orice ar fi putut spune Udayan, Subhash știa deja: că se încurcase cu o femeie pe care nu avea de gând să o ia de nevastă. O femeie cu a cărei prezență începuse să se obișnuiască, dar pe care, probabil din cauza propriei sale ambivalențe, nu o iubea.
     Așa că n-a mai divulgat nimănui nimic despre Holly. Relația lor a rămas tăinuită, inaccesibilă. Dezaprobarea părinților lui amenința să submineze ce făcea, hotărnicită ca un paznic tăcut în străfundul minții lui. Dar cum părinții nu erau acolo cu el, reușea să le respingă obiecțiile, din ce în ce mai departe, cum se îndepărtează orizontul, zărit ca o făgăduință de pe o corabie, dar niciodată atins.
    Într-una din zilele de vineri nu s-au putut vedea: Holly l-a sunat să-i spună că se schimbaseră planurile în ultimul moment și că Joshua nu se mai ducea să stea la tatăl său. Subhash înțelegea că acestea erau condițiile. Totuși, tot weekendul și-a tot dorit ca planul acela să se schimbe din nou.
     În weekendul următor, când s-a dus iar în vizită, a sunat telefonul în timp ce luau cina. Ea a început să vorbească, trăgând firul de telefon ca să poată să stea pe canapea, la distanță. El și-a dat seama că e tatăl lui Joshua.
     Băiatul făcuse febră, iar Holly îl sfătuia pe soțul ei să-i facă o baie cu apă călduță. Îi explica în ce doză să-i administreze medicamentele.
     Subhash era surprins și în același timp tulburat că ea îi putea vorbi așa calm, fără asprime. Persoana de la celălalt capăt al liniei îi era în continuare profund apropiată. A înțeles că, din pricina lui Joshua, viețile lor erau legate permanent, deși trăiau despărțiți.
    Stătea la masă cu spatele la ea, fără să mănânce, așteptând să se termine conversația. S-a uitat la calendarul de pe peretele de lângă telefonul lui Holly.
     A doua zi era 15 august, ziua independenței Indiei. Zi de sărbătoare în țară, cu lumini proiectate pe clădirile guvernamentale, cu drapele înălțate și parade militare. O zi obișnuită aici.
     Holly a pus telefonul în furcă. Arăți supărat, a observat ea. Ce s-a întâmplat?
     Mi-am amintit ceva.
     Ce anume?
     Era cea mai veche amintire a lui, din august 1947, deși uneori se întreba dacă nu cumva era doar un truc al minții, menit să-l consoleze. Pentru că era vorba despre o noapte pe care toți din țară susțineau că o țin minte, iar amintirea care îi aparținea era mereu impregnată de relatările repetate ale părinților săi.
    Era singurul lucru care îi preocupa pe părinții săi în seara aceea, în timp ce la Delhi izbucneau jocuri de artificii, iar miniștrii depuneau jurământul. În timp ce Gandhi făcea greva foamei ca să aducă pacea în Calcutta, în timp ce lua naștere țara lor. Udayan avea doar doi ani, Subhash aproape patru. Își amintea o mână străină, a doctorului, așezată pe frunte, lovituri ușoare peste brațe și pe tălpi. Greutatea plăpumilor atunci când îi apucau frisoanele.
     Își amintea cum se întorcea spre fratele lui mai mic, care tremura la fel ca el. Își amintea lucirea rătăcită din ochii lui Udayan, fața aprinsă, lucrurile fără noimă pe care le spunea.
     Părinții mei erau îngrijorați că ar fi putut fi febră tifoidă, i-a explicat el lui Holly. Câteva zile s-au temut că o să ne prăpădim, cum se întâmplase cu puțin timp mai înainte cu un alt băiat din vecini. Chiar și acum, ori de câte ori povestesc despre asta, parcă sunt tot speriați. Ca și când încă ar aștepta să ne cedeze febra.
     Așa se întâmplă când devii părinte, a spus Holly. Timpul se oprește atunci când îi paște vreo primejdie pe copii. Dispare orice sens.

sigla Nemira

secolul-norilorLa Editura Nemira a apărut cartea Secolul norilor (Le siecle des nuages) de Philippe Forest, Colecția Babel.

Detalii

De la înălţime viața se vede altfel. La alte dimensiuni. În alte culori şi forme. Poveste despre tragediile unei familii, despre război şi pace, despre copilărie şi trecerea spre maturitate, Secolul norilor îşi poartă cititorii la înălţime, invitându-i să privească de acolo un secol agitat ca un zbor cu turbulenţe.

Istoria unui pilot care luptă în război se reface din amintirile fiului, care îi rescrie destinul. Iar aviaţia, pasiunea lui, dar şi pasiunea nebună a secolului XX, are două feţe. Emanciparea pe care o aduce se plăteşte cu vieţi omeneşti.

Când termini de citit cartea, ai impresia foarte clară că orice viaţă poate fi un roman, trebuie doar să-şi găsească scriitorul potrivit.“ L’Orient littérăire

sigla Nemira

%d bloggers like this: