Tags Posts tagged with "Colectia Casmir"

Colectia Casmir

"L-am privit și am țipat din nou … Ochii mereu dușmănoși erau acum închiși și corpul zăcea întins între podea și ultima treaptă."

Iubire periculoasă. Volum 3-Duşmani de sânge, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colecţia: Caşmir

Număr de pagini: 552

Data apariţiei: iulie 2017

Gen: young adult, romance

Nota mea: 10 +

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie  2. Cercul Vieţii  3. Duşmani de sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

Katherine Wrise nu va mai fi o adolescentă obişnuită. A ştiut asta din ziua în care Harris Stone a privit-o pentru prima dată.

Între acomodarea cu noua viata si lupta cu trecutul fiecăruia, Kath se trezeşte bântuită de fantome. Frica ei se materializează şi sentimentul că încă nu-şi cunoaşte suficient iubitul, o îmbolnăveşte, determinând-o să-l vadă peste tot, să îl simtă urmărind-o din umbră şi să fie martora unor fapte îngrozitoare săvârţite de el. Se trezeţte vinovată pentru fiecare dintre ele şi încearcă, ca de fiecare dată, să rezolve singură misterul.

Abia în pragul morţii, Kath o să descopere că demonul şi fantoma… nu îşi doresc inima ei în acelaşi fel.

   În ultima perioadă de timp, am reușit să nu mai am obiceiuri nesănătoase de cititor, dar “Iubire periculoasă. Dușmani de Sange” m-a determinat să încalc regulile. Datorită ei am făcut noapte albă, iar a doua zi m-am simțit ca un zombie. Prima parte a cărții a fost precum o prăjiturică – savuroasă, și nicio clipă nu am bănuit că totul nu reprezintă decât liniștea de dinaintea furtunii. Evenimentele petrecute în ultimele 120 de pagini m-au răvășit complet, mi-au mărit pulsul și… somnul a fugit. Cum să dorm când Katherine, protagonista seriei, îndura cele mai mari chinuri din cauza unor monștrii care au dat dovadă de atât de multă cruzime?

“Ăsta e prețul pe care îl voi plăti pentru că m-am îndrăgostit de un demon. Asta e consecința pe care o voi suporta pentru că am acceptat o iubire periculoasă.”

   Ea nu era decât o victimă în răzbunarea lor, nu conta deloc, dar maniera în care au lovit în ce iubea mai mult Harris, mi-a stârnit dorința să fiu și eu un personaj și să-i nimicesc pe nenorociți. Ajunsesem să cred ca povestea se va termina prost, iar eu voi rămâne cu un cumplit sentiment de frustrare și tristețe. Dar m-am înșelat! Finalul m-a găsit zâmbit, mulțumită de modul în care s-a încheiat cel de-al treilea volum al seriei. S-a terminat exact așa cum mi-am dorit!

   Primele două volume din serie mi-au mers la suflet, dar “Dușmani de sânge” a devenit preferatul meu. Cred că este una dintre cele mai frumoase cărți scrise de Georgiana Sandu și mult timp de acum încolo îmi voi aminti cu drag de ea.

  Dacă “Obsesie” și “Cercul vieții” se axează mai mult pe romantism și acțiune – de fapt, o îmbinare de  erotism și adrenalină, “Dușmani de sânge” are  un element în plus: suspansul. Povestea prezintă numeroase momente amuzante și scene romantice, dar autoarea a preferat să strecoare și câteva clipe de mare tensiune – evenimente care te pun pe gânduri și te determină să îți pui o serie de întrebări: ceea ce vede Kath este real sau un vis? Harris este cel care acționează din umbră sau e vorba de altcineva? Dar  dacă ceilalți mint? De ce traficanții de arme au depus atât de mult efort ca să o prindă pe Kath ?

   Fiecare poveste scrisă de Georgiana Sandu este foarte bine gândită, superb construită, dar cu “Dușmani de sânge” m-a cucerit în totalitate. De acesta dată, autoarea a reușit să mă surprindă plăcut datorită suspansului bine dozat, deselor întorsături de situație, iar evenimentele din cea de-a doua parte reprezintă cireașa de pe tort. N-am să vă pot povești prea multe lucruri pentru că acest volum are foarte multă acțiune, dar voi încerca să vă ofer câteva ceva, atât cât să vă tentez să citiți cartea/seria.

   De această dată, Kath se trezește acuzată de furtul unei mașini și uciderea unui băiat, pe baza falsei declarații date la poliție de către Amber, fosta iubită a lui Harris (care în același timp este și sora ei vitregă, având același tată). Ca să scape, trebuie să-l predea pe Harris, adevăratul vinovat, iar asta e la fel de imposibil ca recunoașterea că ea l-ar fi omorât pe tânărul respectiv. Chiar dacă mai este șocată de vestea că iubitul ei l-a executat cu sânge rece, la ordinal lui Carter, nu l-ar trăda pentru nimic în lume. În plus, se prea poate ca poliția să aibă alte motive pentru care au arestat-o…

“Nu mă vor neapărat pentru că mă suspectează de uciderea lui Joshua sau furtul acelei mașini, ci pentru că eu sunt intrarea lor pe pista lui Carter Gunn. Fac parte din oamenii de acolo, am ucis și am furat … deci înseamnă că toți facem asta. Singura diferență e că pe mine m-au prins.”

   Cine știe cum ar fi evoluat lucrurile dacă nu ar fi intervenit la timp Margot, o polițistă care din anumite motive protejează banda din care face parte și Harris. De fapt, cel care s-a ocupat de scoaterea ei din închisoare, a fost chiar Carter, șeful lui Harris, care și-a adus imediat avocații, a făcut tărăboi și nimeni n-a putut să zică nimic împotriva lor. Toată situația asta l-a înfuriat mult, dar nu pe Kath o învinovățește, ci pe Amber, pentru că… prin răzbunarea ei prostească, a intrat pe teritoriul lui, așa că se va ocupa îndeaproape de pedepsirea ei. Dar în ce va consta pedeapsa? Se spune că oricine încearcă să se implice în afacerile lui Carter, riscă să dispară pentru totdeauna. Traficanții nu își asumă riscuri, de niciun fel.

“… e mai bine să băgăm puțină frică în ea acum și să se potolească, decât să primesc mai târziu  un alt ordin de execuție.

  Am înghițit în sec, voiam să îl întreb dacă e capabil de așa ceva, să își ucidă fosta iubită, dar nu vreau să aud răspunsul la asta. Mi-e teamă de el, mi-e teamă chiar și de o ezitare.”

   Interesant este că acest episod neplăcut nu a făcut decât să le întărească și mult relația, și parcă au început să aibă mai mult încredere unul în celălalt.

“Din noapte asta o să încetez să mă mai gândesc la ce o să se întâmple mai departe, ce mă așteaptă lângă Harris, pentru că începe să fie foarte clar că viitorul se prevestește a fi total diferit față de orice am plănuit pentru viața mea.”

   Vom asista în continuare la toate momentele lor romantic – scene fierbinți de dragoste, declarații de iubire, și o vom vedea pe Kath în mai multe ipostaze: o Kath  fericită pentru că se simte iubită; o Kath panicată pentru că a fost aleasă șefa majoretelor în locul lui Amber – fiind astfel nevoită să participe la competiţiile naționale de majorete și să organizeze preselecția de băieți pentru echipă; o Kath  înțelegătoare cu tatăl ei (care s-a decis să se împace cu prima lui soție, femeia cu care o făcuse pe Amber); o Kath decisă să joace rolul lui Cupidon pentru dragii ei prieteni. Pe Chris îl va aduce mai des în preajma Victoriei, fata de care e îndrăgostit de  foarte mult timp, iar lui Ken îi va lansa o provocare delicioasă, în urmă căreia se va alege cu o iubită: Kristen. Mai pe scurt, acesta va juca pentru o perioadă de timp, rolul admiratorului misterios care provoacă plăcere la telefon, iar Kristen va avea parte de o mare surpriză…

   Relația celor doi devine tot mai serioasă, iar Harris se decide să cumpere o casă și își roagă iubita să se mute împreună. Ideea a speriat-o pe Kath, dar ce va afla pășind în respectiva casă, o va face să se răzgândească.

– E… frumoasă, dar de ce ai ales tocmai casa asta?

 – Pentru că asta a fost casa mea, până a murit mama. Aici am trăit singura perioadă fericită din viața mea, până ai apărut tu, și vreau să reiau de unde m-am oprit.“

 “Am venit aici să mă gândesc ce loc ar putea fi potrivit pentru noi. Unul pe care să îl accepți și tu, apoi mi-am dat seama că sunt în locul perfect. Am realizat că locuința asta nu îmi mai trezește instantaneu zeci de amintiri amare, în sfârșit reușesc să văd și amintirile frumoase cu ea. Și asta datorită ție, iar eu vreau să creez alte amintiri frumoase cu tine, aici.”

   Din păcate, toate aceste momente pline de veselie sau încărcate de emoție, nu au reprezentat decât liniștea de dinaintea furtunii. Între acomodarea cu noua viață și lupta cu trecutul fiecăruia, Kath se va trezi bântuită de o fantomă. Frica ei se materializează și sentimentul că încă nu-și cunoaște suficient iubitul, o îmbolnăvește, determinând-o să-l vadă peste tot, să îl simtă urmărind-o din umbră și să fie martora unor fapte îngrozitoare săvârșite de el.

   Încă din prima noapte petrecută în noua locuință, a simțit că este urmărită din umbră. Iar ce a zărit în fața casei a derutat-o cumplit de mult. Să fie halucinație sau realitatea? Începe oare să își piardă mințile?

“Era Harris.

  Mi-am pus mâna la gură, simțind cum îmi cedează picioarele și am încercat să îmi recapăt cât mai repede calmul, până când nu leșinam. Nu era o persoană care îi semăna, era chiar el. L-aș recunoaște  oriunde … Expresia lui era sadică, iar felul în care își lumina chipul făcea totul și mai înfricoșător în întuneric, așa cum încerci să sperii un copil punându-ți lanterna sub bărbie.

  Și exact asta încerca și el să îmi facă, pentru că îmi zâmbi.

  Îmi zâmbi diabolic.”  

   Altădată, pe când era acostată în vestiar de către Zac, un tip îndrăgostit de ea de ceva timp, s-a trezit că luminile de pe hol se sting, iar Zac a fost smuls din fața ei și izbit de perete de un necunoscut. Mai târziu, Zac i-a mărturisit lui Max, cel mai bun prieten al său, că cel care îl bătuse pe hol, nu a fost nimeni altul decât Harris. Kath nu știe dacă e adevărat sau nu, dar în mod cert, liceul a luat-o razna și toate par să aibă legătură cu ea și Harris. Iar acest lucru îi este din nou demonstrat pe timpul balului mascat, atunci când ea părăsește ringul de dans, se strecoară pe culoar și dă nas în nas cu un tip care poartă mască și costum negru. Nu știe cine e, dar buclele de păr ce ieșeau de sub mască și expresia feței, îi amintesc de Harris. Nu a avut timp să înțeleagă bine cine e de fapt în fața ei pentru că privirea i s-a îndreptat spre baza scărilor, iar ceea ce a văzut acolo, a îngrozit-o pur și simplu!

“M-am prins de balustradă și, când am privit în jos, am simțit cum îmi coboară tot sângele din creier într-o fracțiune de secundă și groaza a scos din mine un țipat atât de puternic, încât s-a auzit ca sunetul unei tobe pe holurile goale.”

“L-am privit și am țipat din nou … Ochii mereu dușmănoși erau acum închiși și corpul zăcea întins între podea și ultima treaptă.

Max.

Max mort.”

   Kath nu a spus nimic poliției de necunoscutul înfricoșător ce o condusese la Max, dar e sigură că el îl împinsese pe scări. Nu știe ce să spună despre el, cum să îl descrie fără să pară nebună, dar e a doua oară când îl vede și, tot pentru a doua oară, i se pare că seamănă cu Harris. Este el cu adevărat sau o ia ea razna? Și dacă e el, de ce acționează în acest fel?

   Singura soluție e să încerce să rezolve misterul, iar pentru început își propune să îl înțeleagă cât mai bine pe Harris, să vadă cu ochii ei lumea lui, lumea traficanților de arme. Vrea să asiste la una dintre acțiunile lui periculoase, așa că îl roagă pe Carter să o ia și ea în Italia, fără ca iubitul ei să știe. În mod surprinzător, șeful îi acceptă propunerea, dar numai după ce o supune la un test. Îi va pune o armă și îi va cere să tragă în cineva. În cine va trage nu am să vă spun, ci vă las pe voi să aflați.

“- Realizezi ce o să vezi acolo, nu?

  – Moarte! am răspuns fără vreun sentiment direct.

  – Și vrei să vezi asta? Cauzată de băiatul pe care îl iubești?”

   Kath era foarte conștientă că va asista la ceva rău, dar cum va reacționa atunci când îl va vedea pe Harris luând parte un la act atât de sângeros?

   “Când credeam că totul s-a terminat, a început adevăratul spectacol sângeros. Toți au coborât din mașini, înarmați până în dinți și gloanțele au zburat spre escorta tirurilor. Oamenii erau scoși din mașini, împușcați și aruncați în grămezi pe marginea drumului. Și am văzut lucrul pentru care am venit aici, lucru de care îmi era teamă. L-am văzut pe Harris făcând asta.”

   Kath și Harris au trecut prin multe necazuri încă din prima zi de când au devenit iubiți, dar ce îi așteaptă de acum încolo, întrece orice închipuire. În curând vor fi martorii celui mai dramatic eveniment din viața lor. Nici prin gând nu le-a trecut că atunci când vor accepta să meargă la nunta mamei lui Kath, vor ajunge să-și riște viața. Vor intra direct în plasa întinsă de cel mai temut dușman al lui Carter. Cine e de fapt Hugh Reynolds, viitorul soț al mamei ei? Ce legătură există între el și Harris? De cel îl urăște așa de mult Drake, mâna dreaptă a lui Reynolds? Și cine este de fapt fantoma care a tot urmărit-o pe Kath în ultima perioadă?  Ce semnificație are tatuajul cei doi pui de lup de pe șoldurile lui Harris? Cine este dușmanul său de sânge?

“Mintea și corpul mi-au clacat când mi-am dat seamă cine e cu adevărat omul din fața mea. Nu e viitorul soț al mamei, nu e un gangster periculos, nu e cel mai mare dușman al iubitul meu. Toate astea nu mai contează acum, sunt nimicuri pe lângă adevărata lui identitate.”

 “ M-am zbătut disperată și am scrâșnit când spatele mi-a trosnit, lipit de un stâlp de lemn. Mâinile îmi erau prinse în jurul lui, de aceleași lanțuri grele și dureroase. Sunt un animal înlănțuit.

   Disperarea punea stăpânire pe mine și agitația mea a crescut, încercând o ultimă speranță că voi reuși să mă eliberez. Capul îmi zvâcnea în durere, la fel și restul oaselor, ce păreau să ardă în interiorul meu, odată cu pielea și carnea care erau însă înghețate. Mi-am văzut aburul ieșind printre buze și am început din nou să plâng de spaimă.

– Ajutor! Să mă ajute cineva!”

 “Lanțurile îmi sapă în încheieturi și simt durerea până-n măduva oaselor. Nu știu dacă plâng din cauza durerii, a fricii sau a ce va urma ma departe. Pentru că ăsta pare să fie doar începutul. “

 “Am pictat în minte chipul lui. Al celui real pentru mine, nu al celui malefic. Ochi de smarald și buclele sălbatice îmi dansau ca un sevraj în minte și m-am agățat de imaginea lor, încercând să elimin oroarea ce se întâmplă acum cu mine.

Țip pentru că ăsta e singrul lucru pe care-l mai pot face.”

“– Nu mi-am dorit un înger blând care să mă scoată din Iad și să mă ridice spre Rai. Mi-am dorit un înger sălbatic, care să îmi facă Iadul să arate că un Rai. Și te-am primit pe tine.”

 “Iubirea pentru Harris mă omoară și o face în mai multe feluri, pericolul din jurul lui nu e cel mai important, ci felul în care îmi bate inima în jurul lui.” 

“– Nu pot să mai trăiesc fără tine și asta mă sperie atât de tare uneori. Urăsc ce am făcut din viața mea, tot răul pe care l-am creat și dușmanii ce mi-i te pot lua.”

“Închide ochii grei și cazi ușor în brațele mele,

Aici ești în siguranță și nimeni nu mi te va lua vreodată.

Ești cadoul divin ce mi-a fost dăruit în iad,

Ești raza mea de soare care strălucește în cea mai întunecată zi,

Tu, îngerașul meu, dormi lin la pieptul meu și uită că există rău…”

 NOTA 10 +

Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 Prefă-te că mă iubești de Georgiana Sandu-recenzie

Editura: Tritonic

Colecţia: Caşmir

Data apariţiei: Aprilie 2017

Număr pagini: 628

Gen: Romance

Nota mea: 10+

O seară, o cină în familie și câteva zâmbete forțate. Pare un târg rezonabil prin care poate scăpa de cel mai mare dușman al ei. Asta crede Jenn când acceptă să joace rolul de iubită pentru cel mai râvnit burlac al Americii.

Henry e fiul moștenitor al unei averi impresionante, dar încăpățânarea de a-i demonstra tatălui său că nu e doar un muieratic cheltuitor, îl duce la extrema de a-și angaja ” logodnica perfectă “. Setea pentru bani îi orbește și ajung la un pas de catastrofa. Dintr-un joc de-o seară, se trezesc la un pas de căsătorie, iar pasiunea ce începe să încolțească pe sub furie nu le e deloc de ajutor.

   Știam că autoarea Georgiana Sandu își dorea o părere sinceră despre cartea ei, așa că am început lectura cu gândul să mă țin de cuvânt și să notez atât părțile pozitive, cât și negative, ce m-a atras, dar și ce mi-aș fi dorit de la romanul de față. Însă, după ce am călătorit timp de trei zile în lumea făurită de ea, am constat că nu îi pot oferi decât cuvinte de laudă. Am mai citit cărți bine scrise sau povești incitante, interesante, sublime, dar Georgiana mi-a oferit  povestea perfectă sufletului meu. Povestea de dragoste pe care mi-o doream de mult timp. Ea mi-a demonstrat nu doar că are talent la scris, ci că are scrierea în sânge, îi curge parcă prin vene. În plus, mi-a dovedit că este una dintre cele mai bune autoare de la noi și depășește, din punctul meu de vedere,  multe dintre autoarele traduse pe la editura Epica sau cele apărute în cadrul cărților romantice (colecția).

  “ Prefă-te că mă iubești ” este un roman uimitor și complex, cu un stil de scriere vioi, antrenant și incitant, care pur și simplu nu are cum să te plictisească, cu o narațiune extraordinar de amuzantă, cu numeroase răsturnări de situație, acțiune cât cuprinde, poante istețe, scene emoționante, răni sufletești și planuri machiavelice, scene erotice și, mai ales, multă iubire.

   Spre deosebire de alte cărți, de această dată s-a întâmplat un lucru inedit. De obicei, eu simt nevoia să mă transpun în pielea personajul feminin și adesea reușesc să le găsesc personajelor masculine tot felul de defecte. Însă nu s-a întâmplat așa și în cazul de față. Din prima clipă m-am atașat de flușturaticul Henry tocmai pentru că am reușit să îl “citesc” destul de repede. Sub ambalajul de băiat rău, pe care se încăpățânează să îl afișeze, e o persoană foarte inteligență, care știe să arate afecțiune celor care merită cu adevărat. El nu a fost întotdeauna derbedeul fără viitor și aspirații. Anumite  lucruri petrecute în trecut, l-au determinat să se schimbe. A ales să se autodistrugă, să se transforme într-o persoană total diferită, ca să uite cine a fost și ce îți dorea să devină. Răceala tatălui său îl durea încă din copilărie. Apoi, în adolescență, învățase să nu mai îi pese și chiar să se bucure de lipsa de atenție, pentru că nu se punea pe el presiunea de a fi perfect ca în cazul fratelui său mai mare, Ryan. E drept că primise orice își dorise, dar nu și iubire. Așa că a devenit un tânăr rebel și răsfățat.

Am ales să mă autodistrug, să mă transform într-o persoană total diferită, ca să uit cine-am fost și ce mi-am dorit odată de la viață. Nu-mi mai păsa de nimeni și de nimic, doar să trăiesc clipa și să cheltui cât mai mult din nenorociții de bani ai tatei.”

   Nicicând nu am mai întâlnit un personaj masculin atât de interesant, de imprevizibil. Niciodată nu știam până unde va merge și care îi sunt limitele, dacă va pica sau nu în fața tentațiilor, dacă își va încălca sau nu promisiunile. Însă, prin modul în care a gestionat toate lucrurile, m-a făcut să-l îndrăgesc enorm de mult. Așa că de azi înainte, dacă cineva mă va întreba care e personajul masculin preferat, răspunsul va fi doar unul singur: Henry Steward.

   În ceea ce o privește pe Jennifer Rey, pot spune că am reușit foarte ușor să mă transpun în pielea ei, nu doar pentru că am găsit câteva lucruri în comun cu ea, ci și pentru că, la un moment dat, am avut același vis ca și ea.

“- Îmi place natura, liniștea. Când eram mică visam să am o casă în pădure unde să fiu singură, doar eu, natura și animalele. Nu îmi plăceau oamenii și nici acum nu îi agreez mai mult, dar sunt mai sociabilă și am învățat să înfrunt viața așa cum e. “

   Jen este o femeie puternică, hotărâtă, independentă, superbă, care nu are nevoie de ajutorul nimănui, însă are toate motivele să se simtă incompletă. Nu-și cunoaște originile și nimănui nu i-a păsat de ea. A fost abandonată de mamă pe scările spitalului imediat după ce a născut-o, apoi și-a petrecut copilăria la orfelinat. Nu a avut niciodată o familie a ei, o casă a ei și chiar și acum, locuiește în casă celei mai bune prietene, Samantha. Însă lucrurile se vor schimba pentru ea din momentul în care i se va cere să joace un rol…

 

“Avea să regrete asta tot restul vieții ei, era sigură. Natura frumoasă și electrizantă din interiorul ei avea să fie distrusă apocaliptic atunci când va veni vremea să își spună adio. În fostă ei natură, castă și aproape fără viață, nu existase riscul unei distrugeri devastatoare.”

 

 

   Jenn Rey și Henry Steward nu s-au suportat din prima clipă în care s-au cunoscut, în primul an de facultate. Ea l-a etichetat imediat că fiind un nesimțit fără scrupule, un înfumurat idiot, un puști de bani gata, un mitocan fustangiu. În schimb, el a descoperit că nimic nu e mai amuzant decât să o enerveze. Dacă ar fi acordat atenție oricărei alte fete, aceasta s-ar fi simțit în extaz, însă când venea vorba de Jennifer Rey, devenea  la fel de agreabilă ”ca o cățea castrată pe lângă un mascul în călduri”.

   Însă acum a venit  momentul ca Henry  să-i ceară ajutorul lui Jenn… El trebuia să fie prezent la o cină foarte importantă de familie, la care va participa și Ryan, fratele lui mai mare, dar și cel mai mare dușman al sau. Ryan era copilul preferat, premiant întotdeauna, vedeta echipei de fotbal a liceului, sclipitor apoi la facultate, iar acum se pregătea să  ia locul tatălui său ca director de bancă.

   De data asta, Ryan se întorsese din nou în forță și îi dădea lui Henry o altă lovitură care să-l dărâme și mai mult în ochii tatălui său : o relație serioasă cu o fată frumoasă și inteligență pe care avea de gând să o aducă la cină.

  Într-un moment de frustrare, în care Ryan își lăuda iubita, Henry a lansat bomba, că și el are o relație serioasă cu o fată perfectă și avea să le-o aducă la cină, să o cunoască și să le demonstreze că e și el în stare să cucerească o fată frumoasă, sexy, serioasă și deșteaptă. Ideea e perfectă, dar e o singură problemă: fata nu există.

   A încercat el să caute “iubirea vieții-studentă-model și ocazional gospodină”, le urmărise cam pe toate fetele de la cursuri lui și se decisese în cele din urmă să plătească pentru o seară. Fata trebuia să știe de la început cum stă treaba și ce rol joacă, iar el putea să facă pe îndrăgostitul pentru o seară. Dar nu găsise prea multe pretendente care să-l mulțumească și să atingă toate standardele. Însă Andy, prietenul lui cel mai bun, îi oferă o soluție: să apeleze la Jenn.

   Jenn este frumoasă, inteligentă, tupeistă, sexy. Are toate calitățile, însă problema e că îl urăște de aproape patru ani și mai mult ca sigur că l-ar refuza. Însă mizează pe faptul că fata are o situație materială precară, așa că mai sunt șanse să accepte. Sau nu?

“Jennifer Rey nu e o femeie pe care să o ademenești cu câteva bancnote, oricât de multă nevoie ar avea de ele. Principiile ei nu sunt doborâte de situația materială, iar Henry era fascinat și mâhnit de asta în egală măsură. Dar de un lucru era sigur, ceva ce îl făcu aproape să sară în sus de bucurie până la mașină: Toată familia lui o s-o adore pe leoaica asta inteligentă și sexy, iar Ryan o să își roadă unghiile pe sub șervețel.”

   Deși l-a început s-a temut “să nu fie catalogată ca o altă cucerire de unică folosință a prințului moștenitor al imperiului Steward “, Jenn acceptă propunerea, dar refuză banii. În schimb, îl pune să promită că o va lăsa în pace și nu va mai face glume proaste pe seama ei.

 “ – Să te ia dracu’, Henry Steward. Te urăsc! Te urăsc din tot sufletul. Nu ai făcut decât să mă chinui de când m-ai cunoscut și continui chiar și acum, când ai nevoie de mine. Nu-ți pasă de nimeni și de nimic, doar de tine. De fericirea și imaginea ta.” 

    Interesant e că exact în ziua cinei, Jenn a găsit un inel pe plajă, l-a probat acasă și i-a rămas pe deget din greșeală. Henry l-a văzut la mâna fetei chiar înainte să intre în casă și, pentru că familia lui să nu interpreteze că relația lor ar fi mai serioasă decât intenționau ei să pară, îi cere să și-l dea jos și îl bagă în buzunar, cu gândul să îl dea înapoi după ce plecau de la cină.

“- Nu uita amănuntul cel mai important din seara asta, spuse el, zâmbind, iar ea se întoarse,   speriată de ce ar mai  putea să îi spună.

 – Prefă-te că mă iubești. “

   Henry și Jenn și-au jucat foarte bine rolul de cuplul îndrăgostit, fata a fost ușor acceptată de familie, cina a decurs bine, doar cu mici înțepături ironice, însă bunicul Russell a avut grijă să lanseze  o veste-bombă: s-a decis să-și lase o mare parte din avere, inclusiv hergheliile de cai, aceluia dintre nepoți care se va căsători primul. Iar căsătoria să se facă cât timp mai este el în viață.

 

   Henry nu-l putea lăsa pe Ryan să câștige de data asta. Toată viața a trăit în umbra fratelui, dar de această dată a venit vremea lui și avea să facă orice sacrificiul pentru asta. Așa că scoate repede inelul din buzunar, apoi lansează anunțul :”  Eu și Jennifer suntem logodiți ”.

“- Știu cât de apocaliptic pare asta. Eu logodit, huh? Și ai dreptate, frățioare. E o nebunie. Dar habar nu ai tu ce poate să facă femeia pe care am cerut-o în căsătorie. Îi făcu ștrengărește cu ochiul, și se întoarse la femeia pe care nu o prea ceruse în căsătorie și habar nu avea ce poate să facă, dar după sărutul de mai devreme, era al dracului de disperat să afle.”

   Jenn este pusă asupra faptului împlinit și nu mai poate da înapoi. Dacă s-ar afla adevărul ar fi mari șanse să-și piardă bursa acordată chiar de tatăl lui Henry. În plus, primește de la tânăr o ofertă de nerefuzat: îi dă 10 milioane de dolari dacă continuă șarada.

     Însă Henry trebuie să aibă grijă cu Jenn pentru că ea nu e una din femeile obișnuite cu care umblă el și în momentul asta are nevoie de ea ca logodnică mai mult decât orice partidă de sex i-ar oferi. Așa că va trebui să reziste ispitei, nu doar în privința ei, ci și a altor femei. Treaba e serioasă, deci gata cu escapadele. Nu pentru Jenn și ideea că ea s-ar supăra, ci din cauza lui Ryan. Mai mult ca sigur că fratele său o să pună un detectiv pe urmele lui ca să îl prindă înșelându-și logodnica.

“ Ar face-o să își piardă mințile și să îl implore să o facă a lui, e convins de asta după scena de mai devreme, dar femeile ca Jenn sunt cele mai periculoase. Sunt ca un cub de gheață ce arde în flăcări. Când sunt în extaz, uită de ele și devin niște feline sălbatice, dorind să fie devorate și să devoreze (… Dar, pentru că întotdeauna există un dar, după ce totul se termină și dispare ceața extazului, felina își folosește ghearele să zgârie în adevăratul sens al cuvântului (… Femeile cerebrale sunt cele mai sălbatice atunci când își pierd rațiunea, și o să pierd rar, dar se întâmplă dezastre. Însă dezastre și mai mari vin după. Iar el n-are de gând să piardă totul doar pentru o noapte cu femeia asta. Oricât de uimitoare ar putea fi. ”

   Însă Ryan ii suspectează pentru înşelătorie, asa ca încearcă să îi despartă şi să ia moştenirea promisă fratelui său mai mic. Iar când intră în scenă și Kim, prima logodnică a lui Henry, lucrurile iau o turnură neplăcută, mai ales că femeia este hotărâtă să-și seducă fostul iubit. Va reuși Jenn să încurce planurile dușmanilor? Vor reuși cei doi să ducă șarada până la capăt? Va cădea Henry în mrejele lui Kim? Care este secretul lui Henry? Ce anume l-a schimbat pe el atât de mult?

“ Prefă-te că mă iubești “ este una dintre cele mai bune cărți romantice pe care le-am citit vreodată. O recomand cu drag pentru că merită! Dacă nu ați cumpărat-o până acum, vă recomand să o faceți. Iar cei care o au deja, nu mai amânați. Citiți-o!  

 

  Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva fragmente:

 “ – De ce dracu‘ continui să mă minți? Te cunosc foarte bine și nu te-ai fi așezat tu în genunchi în fața unei femei decât dacă o iubeai până la cer și înapoi. De ce mi-ai ascuns asta? Și tu și ceilalți. Ca să arăt acum ca o dobitoacă în fața prințesei ce se pare că deține inima lui Henry.”

 “ Se simțea folosită într-un mod pe care nu și-l putea explica nici ea. Nesemnificativă, ca un copil prostuț, orfan și ușor de mințit când ajunge în inima paradisului din sânul unei familii.”

 “ Henry fusese oricum “pregătit” și încins toată săptămâna, se învârtise în jurul ei, dar acum nu mai avea nevoie de ea. Femeia pe care o iubise și probabil încă o mai iubea, era aici, așa că logodnica prefăcută nu mai conta nici cât negru sub unghie.”

“ Îl iubea! Îl iubea mai mult decât iubise vreodată pe cineva, spiritul lui se încolăcise dominant și puternic în jurul inimii ei, iar ea cedase neputincioasă.

 Și pe cât de vie se simțea din cauza ei, știa că iubirea asta avea să îi aducă sfârșitul. Atunci când totul se va termina, ea va rămâne sfâșiată și pustiită în urmă lui, iar el se va întoarce la femeia pe care o iubise cu adevărat. Cea în brațele căreia era și acum.”

“ – Știi că întotdeauna ai fost preferatul meu. Simt că ești o parte din mine mai mult decât au fost vreodată proprii mei copii. Și ești tot copilul meu, pană la urmă. Ți-ai pierdut maturitatea și traseul în viată după ce ți-a făcut James. Te-am privit distrugându-te singur și nu știam ce să fac că să te aduc înapoi.”  

“- Ea e a doua ta șansă, motivația să te întorci înapoi pe drumul tău. Sunt sigur de asta. Vreau să trăiesc să vă văd plecând pe amândoi pe același drum, pe tine maturizându-te din nou, devenind bărbatul la care visai când erai mic.” 

“ – Nu te urăsc, Jenn (… Ceea ce simt pentru tine, e ca apusul pe care îl privești acum. 

   – Cum adică? intrebă Jenn, cu respirația tăiată, apoi își dădu seama și aproape îi dădură lacrimile. 

  Apusul nu există. Așa cum nu există nici sentimentele tale pentru mine, spuse ea… 

  – Nu! Apusul există, e acolo, doar că nu reușești tu să-l vezi din cauza norilor.”  

  “Atunci când începi o minciună, riști să nu-ți dai seama când se transformă în adevăr. “

NOTA 10 +

 Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea Prefă-te că mă iubești, de Georgiana Sandu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

 

Falsă identitate, de Mirela Oprea-Editura Tritonic-prezentare

Colecţia: Caşmir

  • Se pare că încă nu te-ai obişnuit cu aceste imagini deplorabile sau mirosuri.
    Fata se întoarse brusc şi faţa i se lumina când dădu cu ochii de Robert.
  • Mă bucur să te văd şi, pentru Dumnezeu, nimeni nu s-ar putea obişnui cu aşa ceva, Rob.
  • Ai întârziat, o întrerupse scurt Robert, făcând pe interesantul.
  • N-ai de unde să ştii, nu ai ceas, îl întărâtă ea cu ochii strălucind.
    Robert pufni ofensat. Ridică ochii spre cer preocupat şi privi spre soare.
  • Ştii destul de bine, Jo, că n-am nevoie de ceas, am simţurile bine dezvoltate, iar ochii şi soarele îmi sunt de ajuns deocamdată.
    Inima fetei tresaltă de bucurie. Doar cei mai apropiaţi îi spuneau Jo.
  • Serios, îşi îngustă ea ochii amuzată, şi ce anume te ajută când soarele nu mai este pe cer?
    Băiatul ridică indiferent din umeri. Era o treaba uşoară, la urmă urmei nu degeaba îşi câştigase numele de “copoiul”.
  • Am al şaselea simt, răspunse mândru băiatul, am crescut printre orbi, ai uitat?

Carte disponibilă pe site-ul Editura Tritonic

Sursa: Editura Tritonic

by -
11

Irina, de Adina Speteanu-Editura Tritonic

Editura: Tritonic

Colecţia: Caşmir

Data apariţiei: noiembrie 2016

Număr pagini: 352

Gen: Romance

    M-am bucurat foarte mult atunci când a apărut cartea “Irina” întrucât apreciez mult scrierile autoarei Adina Speteanu. Bănuiam că voi avea de-a face cu o poveste de dragoste, dar nu m-am așteptat să descopăr un roman atât de profund, o poveste ce reflectă realitatea cotidiană. Am urmărit traiectoria sentimentelor pe care le au Diana și Alex, doi tineri aflați la vârsta schimbărilor, când încă nu știu cum să gestioneze anumite lucruri, care nu știu cum să facă față presiunii celor din jur, cum să se descurce cu relația de prietenie sau iubire. M-a emoționat drama familiei Preda, durerea sufletească îndurată de Diana din cauza morții mamei sale, suferința micuței Irina, care nu poate înțelege de ce tatăl ei nu o poate suferi.

adina-speteanu-irina

  Povestea este spusă atât din perspectiva celor doi tineri, Diana și Alex, dar și a altor personaje, printre care se numără tatăl fetei, fratele ei, dar și profesorul de engleză, Damian Todor, un bărbat misterios care sare în apărarea lui Alex când acesta intră într-o dispută cu niște huligani și care se află mai tot timpul în preajma Dianei, încercând să o protejeze.

   Familia Dianei a fost una dintre cele mai apreciate din Zărnești, dar problemele au început să apară atunci când s-a născut Irina, fata lor cea mică. Se pare că doctorul Oprea a auzit anumite zvonuri despre fată și s-ar fi supărat, și într-o noapte, când se întorceau de la o petrecere, au avut un accident de mașină, iar soția a murit pe loc.

   Rămas văduv și cu trei copii în spate, dintre care unul abia născut, doctorul practic a înnebunit de suferință. A preferat să se îngroape în munca de la spital, evitând orice contact cu familia. S-a închis în el, învinovățindu-se pentru pierderea singurei femei pe care o iubise vreodată. Așa că de la accidentul survenit în urmă cu opt ani, cei trei copii au crescut fără mamă, dar și fără tată. Cel mai mult a avut de suferit micuța Irina pe care tatăl o ignoră complet, dând impresia că o urăște. Având în vedere că este un bărbat mai dur,  Diana se temea de el pentru că existau momente în care furia lui putea să se transforme în violență. De aceea evita s-o lase pe Irina multă vreme singură cu el.

   Cum tatăl lor nu prea le-a acordat atenție, Diana rămăsese singura care se ocupa de treburile casei, mai ales după ce fratele ei Mihai a plecat la facultate, în străinătate. Prietenii le-au întors spatele imediat de cum au văzut că au probleme, printre ei numărându-se și Alex, cel mai bun prieten al ei. Cât despre colegii de liceu, aceștia au început să profite de timiditatea Dianei și au transformat-o în bătaia de joc a liceului.

    Diana Oprea și Alex Preda (fata doctorului și băiatul primarului) se cunoșteau din copilărie și au fost prieteni foarte buni, dar când mama Dianei a murit, totul între ei s-a schimbat. În noaptea în care Diana abia aflase de moartea mamei sale, Alex venise la ea acasă, să-i reclame un incident banal și atât de nepotrivit. Au început să țipe unul la altul, și-au aruncat vorbe grele, iar printre reproșuri și insulte, Alex i-a spus că mai bine n-ar fi fost niciodată prietenul ei. Mai târziu, după ce a aflat ce se întâmplase în acea noapte, și-a cerut iertare și că regret toate vorbele pe care i le-a spus, dar Diana n-a putut să-l creadă. Era mult prea furioasă pe toți cei din jurul ei și nu-și dorea ca el să se apropie de ea, așa că l-a îndepărtat și l-a evitat cât mai mult posibil.irina

“- Am încetat să mai cred în destin în clipa în care persoanele la care țineam mi-au arătat care este adevărata lor părere…”

    Anii au trecut, iar cei doi foști prieteni s-au schimbat și ei. Diana considera că Alex este acel gen de persoană care crede că totul i se cuvine și că poate să facă ce vrea cu cei din jurul său având în vedere că este fiul primarului. Adevărul e că tânărului nu-i plăcea faimă de care avea parte, dar nu făcea nimic pentru a o stopa.Se lăsa băgat în seamă și vânat de fete, deși niciuna nu-i plăcea cu adevărat. Pentru a nu intra în dizgrația prietenilor, accepta orice propunere. Cât despre Diana, până și profesorul ei de engleză și-a dat seama că parcă vorbea cu un “adult confuz și speriat, care nu știa în ce direcție să o ia pentru a fi mai bine”. Devenise o singuratică. Se îndepărta de oricine, atunci când limitele erau depășite și intimitatea îi era invadată.

   În ziua în care avea loc cea de-a opta aniversare a morții mamei ei, Diana are parte de un moment extrem de dureros, plin de umilință, atunci când Joseph, cel mai bun prieten al lui Alex, s-a luat de ea, de față cu alți colegi, spunându-i că este o ciudată. Văzând că ea nu reacționează în niciun fel, a prins-o de mână și a trântit-o cu capul de asfalt. După un “ scuză-mă ” spus în batjocură, băiatul a început să radă în hohote, fericit nevoie mare de fapta sa.

Auzind hohotele sale, ceilalți își întoarseră privirile curioase către spectacolul oferit de cei doi. Izbucniră și ei în același râs frenetic, arătând-o cu degetul pe biata victimă a nepăsării celorlalți.”

 

   Necazul e că cei care acum râd de ea sunt foștii ei prieteni, iar Diana își dă seama că schimbarea lor s-a petrecut din cauza suferinței sale. Odată cu închiderea în sine și cu îndepărtarea de cei din jur, comportamentul lor nu avea cum să rămână același. I-au observat lipsa de interes, așa că  interesul lor pentru ea a scăzut până când s-a transformat în batjocură.

   Doar Alex își dă seama că s-a ajuns prea departe și vrea să recapete acea prietenie care îl unise cândva de Diana, dar pe care o pierduse ca un prost, reproșându-i un lucru complet ridicol în cel mai greu moment din viața sa. Voia să o ajute, să intre în vorbă cu ea, dar nu știa cum să se apropie. Iar prima întâlnire față în față s-ar fi soldat eșecului dacă nu ar fi fost micuța și lipicioasa Irina, care reușește cu felul ei de a fi să îi facă să zâmbească și să comunice.

   Nu numai Irina este cea care îi apropie pe cei doi tineri, ci și noul profesor de engleză, Damian Todor, pe care Alex l-a întâlnit pentru prima oară  în niște împrejurări puțin mai delicate, atunci când acesta l-a apărat de niște huligani cu care tânărul se afla într-un conflict mai vechi. Din anumite motive, profesorul o urmărește pe Diana, vrea sa afle cât mai multe despre ea și astfel descoperă că cei doi au fost cândva prieteni și în curând le face o surpriză: îi mută în aceeași bancă și le cere ca pe tot parcursul anului să facă împreună toate proiectele. El este cel care va încerca să îi schimbe părerea despre Alex, să o facă să-l ierte pe tânăr.irina-adina-speteanu

“- De ce nu încerci acum? De ce nu privești proiectul drept o modalitate prin care să recuperezi acea legătură cu cei din jurul tău?

 Oftă și se ridică de la masă, dar profesorul o opri.

-Dă-ți o șansă, Diana, îi spuse el cu blândețe. Asumă-ți riscul de a-i înțelege pe cei din jur și a-i accepta așa cum sunt. Nu te izola.”

     Până și Joseph își schimbă părerea despre Diana după ce află din gura lui Alex ce anume a dus la ruptura dintre ei. Chiar am apreciat modul cum îl sfătuiește pe Alex, arătându-i că dacă vrea să o recupereze, trebuie să înțeleagă că ea nu mai este aceeași fată inocentă de acum opt ani.

 “-  Alex tu ai rănit-o în cel mai stupid mod posibil, începu el cu o voce joasă, măsurându-și totuși vorbele. I-ai reproșat un lucru de-a dreptul pueril în noaptea în care mama ei a murit, fără ca măcar să-ți pese de faptul că ea murea pe dinăuntru și că aștepta ca tu să nu o rănești.

-Dar eu….încercă Alex să vorbească, dar Joseph îl opri.

-După ce i-ai călcat prietenia și încrederea în picioare, ai plecat, arătându-i cât de egoist poți tu să fii. Nici măcar nu i-ai spus un singur cuvânt care să o consoleze!”

 “- Ar trebui să te gândești la faptul că Diana e-o persoană nu un joc de cărți sau mai știu eu ce competiție care îți place ție. Poate că ești în stare să ieși învingător la acele lucruri, dar când vine vorba de oameni, dă-mi voie să nu fiu atât de încrezător. Mai ales că trofeul tău e o persoană tristă și dezamăgită de tine, luptătorule.”

 “- Nu e atât de ușor să îndepărtezi urmele lăsate de trecut, și dacă vrei să o recuperezi, ar trebui să începi să înțelegi acest lucru. Pentru că acel trecut dureros te include și pe tine și așa lucrurile sunt mult mai complicate.”

     Însă necazurile încep să apară, dar de această dată, cei doi le fac față împreună. Într-o oarecare măsură, tocmai aceste necazuri îi apropie din nou. Irina se certă cu colegii din cauza unor bârfe care începuseră să circule încă de când murise mama, dar abia acum au ajuns și la urechile colegilor ei. Și se știe foarte bine cum sunt copiii, mai ales că ei nu realizează cât de ușor îi pot răni pe cei din jur și nu conștientizează consecințele vorbelor lor. Iar Irina este un copil foarte trist, care a avut mult de suferit, care nu a avut ocazia să-și cunoască mama și totuși i-a venerat numele și atunci când i se spune că ea nu este de fapt fiica doctorului, a reacționat ca atare.

   Diana se tot gândește dacă să-i acorde lui Alex o a doua șansă, dar se teme că avea să fie din nou rănită și nu mai voia să sufere. Problema e că ea este și puțin confuză pentru că există șanse ca ceea ce simte pentru Alex să nu fie doar prietenie.

“De ce trebuie să-mi întorci lumea pe dos de fiecare dată când ești aproape de mine? De ce nu pot să-mi înving inima și să las rațiunea să câștige? De ce, Alex? Dar oricât de mult aș încerca să mă mint și să pretind că nu simt nimic, mi-aș dori să cred că greșesc și că am putea să rezolvăm totul. Să reușim să lăsăm deoparte trecutul, pentru că doar așa am putea să fim fericiți.”

    Însă ironia sorții a făcut ca cei doi tineri să fie loviți de o dubă, tocmai când se pregăteau să coboare din mașină pentru a merge la mormântul mamei ei. Dacă Alex și-a revenit relativ repede, având doar câteva contuzii și mâna dreaptă ruptă, situația Dianei este foarte gravă pentru că nu purta centura de siguranță și impactul a fost aproape mortal.

“Sufletul lui fu cuprins de o nebunie pe care nu o recunoștea și nici nu o putea controla. Știa doar că se simțea vinovat de starea în care iubita lui ajunsese, blestemându-și zilele pentru clipa în care o chemase să meargă cu el să ducă coletul pe care mama lui i-l dăduse.

 -Alex, calmează-te. Nu-ți face bine starea asta.

 -Puțin îmi pasă de cum mă simt eu! Nu înțelegi? Fata la care țin se zbate între viață și moarte din cauza mea! Din cauza mea, Joseph! îi spuse prinzându-l de mâneca tricoului.

 Suspinele aproape că îl sufocau, dar nu îi păsa. Dacă ar fi știut că așa putea să o salveze, și-ar fi oferit viața fără să se gândească de două ori. Însă pe lângă durerea care îi încerca sufletul acum, cel mai greu lucru era sentimentul de vină care nu îl lăsa în pace. Chiar dacă Diana ar fi supraviețuit, tot nu ar fi putut să scape de remușcări, acuzându-se pentru acel accident pentru tot restul vieții sale.”

    Chiar dacă Diana a ieșit până la urmă din comă, ea și-a pierdut memoria. Nu-și mai amintește ce s-a întâmplat și nu recunoaște pe nimeni, nici măcar pe Alex. Iar pentru binele ei, tatăl său ia decizia ca Damian să o ducă departe, pentru a o proteja de trecut, de oameni.

 La dispariția Dianei, bârfa din orașul lor ia amploare, transformând familii Oprea și Preda într-un subiect de maxim interes. Treptat, cu cât Alex și Mihai ajung mai aproape de Diana, descoperă secrete de familie care le schimbă viața pentru totdeauna. Iar Irina devine singurul punct de legătură dintre cei doi, pe viață.

    Nu mai dezvălui și alte lucruri pentru că vreau să vă las pe voi să descoperiți motivul pentru care micuța Irina este centrul acestei minunate povești, de ce se află în conflict familiile Oprea și Preda, care este adevărata identitate a profesorului, dar și toate încercările prin care vor trece cei doi protagoniști – Diana și Alex, cum destinul se încăpățânează să îi aducă împreună în ciuda faptului că sunt prea multe lucruri care îi despart.

Între ei a existat mereu o pasiune pe care nici măcar destinul nu a putut să o distrugă. I-a îndepărtat pentru un timp, dar așa cum a rupt firul într-un moment, l-a cusut într-altul. Ei au fost și vor fi mereu doi poli opuși care nu vor avea liniște decât în clipa în care se vor putea întâlni.”

   “Irina” este o carte despre prietenie și dragoste, lucrurile care contează cel mai mult în viață. Un roman presărat cu speranță, îndoieli, disperare, remușcări, ură, responsabilitate, care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde și te lasă cu un zâmbet larg la final.

Nota 9,5Editura Tritonic

Cartea Irina, de Adina Speteanu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebookevaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră.

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
10

Elegii 9½, de Michael Haulică

Titlul: Elegii 9 ½

Editura: Tritonic

Categoria: Autori români

Colecția: Casmir

Număr de pagini: 244

Anul apariţiei:  martie 2016

Nota mea: 10/10

    Am văzut cartea, am simțit-o și-am am avut sentimentul că trebuie să o citesc. Nu am căutat informații despre carte, despre autor, nimic. Nu mi-am dorit să aflu detalii, ci doar să o citesc. Să fie pentru mine o surpriză totală.

   Titlul cărții m-a dus cu gândul la anii de școală, atunci când învățam despre elegie. Am terminat liceul de 10 ani, dar sper că nu mă înșeală memoria. Elegia este o specie a poeziei lirice unde sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale.

   Este un roman care exprimă clar și foarte detaliat sentimente de tristețe, de lipsă a iubirii, a prezenței feminine din viața bărbatului, nevoia acestuia de a avea pe cineva alături, de a simți, trăi, respira parfumul unic de femeie completă. Nevoia bărbatului se a-și umple întreaga ființă cu femeia pe care o simte și o iubește – doar și numai așa, simțind-o. Este un roman în care este elogiată femeia, în care femeia este considerată jumătatea perfectă, cea care lipsește pentru ca bărbatul să se simtă, întreg și complet pentru a se simți fericit. Este romanul în care este evidențiată singurătatea atunci când femeia nu face parte din viața bărbatului..

   Și-a fost. Nu m-am așteptat nici măcar o secundă la o astfel de surpriză literară. E mai mult decât o carte. E un tablou pe care-l vezi cum se pictează în culorile emoțiilor, cum se transformă sub influența simțămintelor, a imaginilor, a trăirilor interioare, dar mai ales al cuvintelor pline de substanță, de vibrație, de tot ce e mai frumos într-un suflet dornic de trăirea unor emoții ce au lipsit prea mult din viața lui.

   Habar nu am dacă ceea ce scriu eu acum despre Elegiile autorului Michael Haulică se poate numi recenzie. Poate e doar nevoia mea interioară de a scoate la lumină emoțiile amorțite de prea multă iarnă în viața și inima mea.

   Stau și mă gândesc la fericirea după care toți tânjim. Și la planurile noastre după care spunem că vom ajunge să trăim acea fericire perfectă pentru noi. Cât de mult ne dorim fericirea, atât de mult că ajungem să o descriem în detalii amănunțite. Atât de amănunțit ajungem să creionăm, să simțim și să trăim ceea ce scriem, că ne trezim treziți de dorința că e mai bine să trăim așa fericirea – doar scriind și descriind-o din mintea noastră. Atunci deziluzia se instalează, acea amărăciune că … întâlnindu-ne fericirea, vom fi dezamăgiți – și nu asta ne este dorința. Așa că renunțăm la fericire, dar nu la gândul cum ar fi cu fericirea alături.

Singurătatea este atunci când iubirea nu mai e.

  Toți fugim de singurătate, ne amăgim, căutăm, ne implicăm, găsim. Iubim, iubim și iar iubim. Iubim crezând că este pentru totdeauna, că aceasta este ultima dată când iubim, că nu vom mai putea iubi la fel de tare niciodată.

   Singurătatea este momentul în care nu mai știm cum să arătăm că simțim iubirea ce ne leagă de cel de alături. Iată o altă definiție simplă. Accept definiția de mai sus, dar totuși..iubirea nu dispare niciodată, doar se transformă. Dar tot iubire rămâne. Dacă iubirea n-ar mai fi, noi nu am mai fi, nu am mai avea nici un rost, nu am mai ști sensul și nici motivul pentru care trăim.

   Suntem singuri atunci când mințim, când nu împărtășim ceea ce simțim, iar ceilalți înțeleg tăcerea ca fiind un mesaj care îi anunță fără menajamente că iubirea nu mai există. Adevărul că atunci când ne folosim de iubirea altuia pentru a ne simți cu un sens, pentru a umple golurile din noi, la un moment dat, conexiunea dintre două suflete se va produce, mai devreme sau mai târziu.

   În singurătate și în lipsa iubirii – acestea rămân totuși, pentru mine, două noțiuni diferite, apar regretele, reproșurile, acuzațiile, vinovății tardive (sau nu), nevoia de a explica, de a fi ascultat  și înțeles. Crește nevoia de a da timpul înapoi de a o lua de la capăt, de a face altfel. Are rost?

  În singurătate apare gelozia născută din gândurile fericirii celuilalt, cel care a părăsit fără regrete, cel care și-a reluat viața, cel care a plecat și a lăsat în urmă trecutul ca și când nu ar fi existat în viața ta.

   O îmbinare perfectă între emoție și ficțiune reală – imposibil vei spune, dă naștere acestui roman surprinzător, plin de emoție, culoare și nevoia de a te regăsi, de a fi, de a simți, trăi.  Elegii 9 ½ de Michael Haulică este o călătorie prin sufletul și gândul uman, o modalitate de a renaște, de a te reinventa, de a te recunoaște în oglinda minții.

   Este îmbinarea perfectă care te va emoționa și trezi, care te va face să-ți pui întrebări și să cauți răspunsuri, te va cufunda în lumea interioară și te va scoate la suprafața lumii actuale pentru a putea rezista.

   Minunată carte, minunată senzație. Minunată dorință de a continua să vezi, de a continua să privești neîncetat în imaginile create de emoții trezite de cuvinte. Minunat mod de a o lua de la capăt, de a începe o nouă etapă, un nou an. Minunată e senzația unei energii care vine din lectura romanului Elegii 9½ de Michael Haulică.

Lectură plăcută!

Editura Tritonic

 

 Cartea Elegii 9½ de Michael Haulică a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

„Uneori când visez…”, de Lucian Dragoș Bogdan

Editura: Tritonic

Colecția: Cașmir

Anul: 2015

Număr pagini: 224

     Există cărți care plac, cărți bune care ajung la suflet și care sunt o adevărată delectare pentru minte, însă există și cărți extraordinare care te atrag și te țin captiv, te transformă în personaj și te obligă să faci față tuturor emoțiilor, lăsându-te preț de câteva zile, incapabil să mai asimilezi alte povești, din alte file. Într-o perioadă în care editurile abundă în cărți bune, Tritonic ne prezintă, în colecția „Cașmir”, o carte sublimă, originală, o poveste fascinantă, despre dragoste și despre cum poți să străbați prin ceea ce-ți oferă viața, descoperind mereu iubirea.

   Trebuie să recunosc, încă de la început, că titlul este unul cu care am rezonat perfect, eu fiind o visătoare incurabilă. Așadar… „Uneori când visez…” e un titlu care captează esența unei cărți în care participi cu sufletul la gură, o carte care se lasă descoperită și transmite trăiri pe care cititorul nu le va uita ușor.

   Lucian Dragoș Bogdan, autorul acestei uluitore cărți este un fin observator, dar și analist al psihologiei feminine, un pictor care folosește stările sufletești feminine ca nuanțe în conceperea unui tablou sublim. Deși este cunoscut în principal ca un autor de romane S.F., Lucian Dragoș Bogdan dovedește că talentul său de scriitor trece de granițele unui singur gen literar, putând fi capabil de a aborda cu succes, și alte genuri.

   Iată ce scrie autorul pe coperta cărții: „Este o carte despre visurile cu care pornim la drum, despre maturizare, despre alegerile pe care le facem în viață și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă, de fapt, dragostea”.

   Despre iubire și despre complicațiile aduse de aceasta s-a scris mult… foarte mult, iată de ce sarcina unui scriitor care abordează o astfel de temă este una dificilă, mai ales dacă intenția acestuia este să scoată o operă originală… iar Lucian Dragoș Bogdan reușește acest lucru foarte bine.

   Povestea, una specială prin modalitatea de raportare a trăirilor personajelor la evenimentele ivite în viață, dar și prin stilul subtil și atât de bine documentat al scriitorului, este una care nu-ți mai permite să lași cartea din mână. Plecând de la aceste considerente, o să vă dezvălui pe scurt, câteva elemente din subiectul cărții: Melati, o tânără foarte inteligentă, studentă la Facultatea de Fizică şi Ştiinţă din Indonezia, este pe cale să obțină un loc la Oxford. Dacă pentru alți studenți, această veste ar fi fost una extraordinară, pentru Melati, entuziasmul este estompat de gândul la o posibilă sarcină și complicațiile care reies de aici. Faisyal, iubitul lui Melati, este un personaj cu un caracter slab, lipsit de inițiativă, laș și incapabil de a lua decizii importante. Când sarcina fetei devine o certitudine, lucrurile se complică suficient de mult, încât adevăratele caractere să fie scoase la suprafață. Dacă Melati va păstra copilul sau va face avort, veți afla numai citind cartea, iar făcând asta, veți avea parte nu doar de o lectură interesantă, ci și de o emoție intensă… pentru că povestea nu se petrece într-o lume cu concepții deschise, ci în tradiționala Indonezie, unde normele religiei musulmane impun reguli stricte pe care personajul feminin principal le-a încălcat și ar putea fi aspru judecată pentru asta.

„Și inevitabilul s-a produs. Doctorița mi-a transformat temerile în certitudine. M-a privit peste ochelarii cu rame subțiri, mi-a zâmbit și mi-a spus:

-Ești însărcinată!”

„Mi-am mângâiat abdomenul pătrunsă de o stare greu de descris. Era o combinație de bucurie și de incredulitate în fața lipsei oricărui semn fizic vizibil. Oare chiar se născuse un nou univers, acolo, de a cărui prezență să nu fiu conștientă încă?”

    Într-o lume dominată de circumstanțe atât de potrivnice unei sarcini neprevăzute, cartea scoate la iveală ideea de relații și de schimbările prin care acestea trec atunci când personajele sunt supuse unor evenimente obscure. Unele relații devin mai puternice, altele nu sunt ceea ce par și se destramă, devenind numai amintiri, însă dincolo de toate acestea, personajul principal face o adevărată călătorie pornind de la ceea ce a visat dintotdeauna, până la ceea ce i-a oferit, în realitate, existența. E o călătorie a emoțiilor, a descoperirilor de sine, a temerilor și a depășirii acestora, un voiaj care nu face decât să transforme personajul principal, dintr-o tânără fragilă, cu multe vise, într-o femeie puternică, capabilă să dovedească celor din jur că este responsabilă pentru deciziile pe care le ia.

    Scriitorul pictează întregul tablou al zbuciumului sufletesc, folosind persoana I-a și dovedind astfel că este un abil cunoscător al psihologiei feminine. Implicarea cititorului în poveste și în trăirile personajelor este mult mai mare atunci când povestea este la persoana I-a, însă dincolo de acest fapt, scriitorul are abilitatea de a lucra cu cuvântul cu o deosebită măiestrie.

Stilul autorului, deși simplu și accesibil, este imprimat cu o melodie a emoțiilor, o melodie care face din această carte, una fascinantă.

„Spre mirarea mea, van Rijn mă aștepta în fața clădirii.

-Nu știam dacă mai vrei să intri în biroul meu, după tot ce ai trăit ieri acolo…

Am rămas interzisă. Era prima dată când întâlneam un bărbat care se gândise la implicațiile profunde ale unui lucru. Părea din alt film”.

„Faysial a insistat. Era dispus să accepte orice oră și zi. Îmi forța mâna, iar singura șansă să scap de el era să i-o retez. Dar nu mă simțeam în stare să fac asta. Recunosc că, undeva – în adâncul sufletului – încă mai simțeam ceva pentru el. Probabil că asta avea să dispară abia când altcineva avea să-și facă loc în inima mea. Sau nici atunci în totalitate. Nu știam, la vremea aceea”.

    Cele 15 capitole conturează o traiectorie ascendentă plină iluzii și deziluzii, de căutări și de renunțări, de descoperiri ale caracterului feminin, ale relațiilor schimbătoare în funcție de circumstanțe.

Recomand cartea tuturor celor care vor să se lase surprinși de originalitatea unei povești intense și profunde, celor care vor să asculte ritmul unei povești fascinante despre iubire și despre viață.Editura Tritonic

 

Cartea „Uneori cand visez…”, de Lucian Dragos Bogdan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

by -
12

Kit Black de Monica Ramirez

Număr de pagini: 124

Traducere din limba engleză realizată de autoare

Editura: Tritonic

Colecţia Caşmir

„Kit Black”, ce nume ieşit din comun…Mă întreb oare la ce se referă…Sigur e personajul principal! Da, şi este un personaj masculin, iar „Black” e o poreclă pentru un pirat înfiorător şi are o poveste tragică ce îi urmăreşte paşii, cu aventuri şi comori găsite pe insule exotice. Nu uit de corabie şi de acel steag în alb şi negru ce anunţă pe cei de pe mare: pericol.kit black

Ei bine, m-am cam lăsat dusă de val pentru că am judecat carte după titlu şi copertă: Kit Black este o tânără curajoasă, steagul nu e descris, dar am ghicit povestea tragică, amuzantă, nefericită şi fericită de la care nu am putut să îmi mai dezlipesc privirea timp de două seri. A fost ca şi cum autoarea m-ar fi transportat cu ajutorul cuvintelor undeva…lângă o cascadă ascunsă în inima unei păduri amazoniene. Totul e calm, dar se apropie furtuna care ne zguduie personajele ce s-au conturat în apă şi în jur desluşim doar frânturi de iubire, aşteptare, durere, curaj ce se adună într-o singură persoană: „KIT BLACK”.

Cine a adus volumul la lumină? Monica Ramirez, o autoare care a locuit în SUA şi care s-a hotărât să revină în România. Este bucureşteancă, absolventă a liceului de coreografie, a „Creative Writing” şi membră a „Romanian Crime Writers Club”. A scris 11 volume din care a publicat 7.

Romanul nostru ne introduce într-un an, 1821, şi un Ajaccio, în Corsica. Vedem printre  rânduri „crestele munţilor bleu pal, acoperite cu un fin strat de zăpadă străpungeau apele Mediteranei precum dinţii ascuţiţi ai unui rechin imens. Păşeam pe străzile înguste ce se desfăşurau într-un labirint întortocheat de-a lungul pieţei portului”. Aflăm că personajul principal este o fată de 20 de ani cu „ochi albaştri şi un chip drăguţ…foarte înaltă, cu jumătate de cap mai înaltă decât majoritatea bărbaţilor băştinaşi…cu păr bălai…temperament vulcanic”  şi care se îmbrăca ca un bărbat pentru că „băieţii beneficiau de mai multă libertate”. Este orfană de tată „Walter Black, ucis într-o bătălie îngrozitoare pe mare” şi locuieşte împreună cu mama ei, Madeleine Culbert „o prostituată dependentă de opium”. Cine îi mai este alături? Unchiul Roger „cârmaciul şi mâna dreaptă ” a tatălui său. Ce îşi doreşte ea? Libertatea oferită de  mare, dar pentru aceasta are nevoie de bani pentru a-şi cumpăra sabie şi cizme.

Pe când traversa străzile micului oraş zăreşte doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforma Marinei franceze. Cel care îi captează atenţia este… Armand Etienne Dupuis cu „părul dat peste cap şi strâns la spate…părul castaniu…faţa îi era bronzată, scoţându-i în evidenţă ochii de un verde ca jadul. Era perfect”. Ce face aventuriera noastră? Se dă drept un frate  mai mare şi îi propune lui Armand ca, în schimbul unei pungi de bani, să petreacă o noapte împreună cu sora sa, iar tânărul pare să nu observe că bărbatul cu care vorbeşte, e de fapt o femeie. Zis şi făcut, dar nimeni nu avea cum să anticipeze că cei doi se vor îndrăgosti fără scăpare. Kit a nostră îşi dă seama că şi-a vâdut inima şi îi aruncă banii lui Armand în faţă exact când acesta îi propune să-i devină amantă. Ea pleacă pe o corabie în lume şi…pare că Armand nu ar fi existat. Kit devine căpitan de vas, iar el un soldat şi un soţ „el nu putea rămâne. Iar eu nu mă puteam duce după el”. Trec luni, ani…oare s-au uitat? Nu ştiu dragi cititori, vă las pe dumneavostră să aflaţi J.

Opera este narată la persoana I, iar ritmul este unul alert: la un moment dat ne aflăm într-un 1821 călduros pentru ca peste câteva pagini să descoperim că au trecut ani. Personajele sunt bine conturate şi fiecare are o caracteristică aparte: iubire, curaj. Descrierile spaţiale nu sunt nici ele mai prejos „în mijlocul grădinilor, am găsit o seră înconjurată de fântâni arteziene şi statui, un fel de templu floral în miniatură în cinstea Zeiţei Afrodita”. Nu ştiu cum am terminat aşa de repede cartea…Sper să vă placă aventura lui Kit şi aşa cum zice Monica Ramirez „Fiecare călătorie începe cu primul pas! Vedeţi-vă mereu ţelul cu ochii minţii, credeţi în el şi apoi împliniţi-l. Succes!”.

                                                                       Lectură placută!

                                                                   Nota mea: 8.5/10 stilouri

stilou-1

Editura TritonicCartea Kit Black de Monica Ramirez a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
9

Amurg la Marea Neagră de Domnica Rădulescu

Editura Tritonic
Anul apariţiei: 2012
Nr. pagini: 256

      Când am ales să citesc cartea Domnicăi Rădulescu am crezut că voi citi o carte cu amintiri de la Marea Neagră, o carte de dragoste. Da, până la urmă sunt amintiri, dar cartea spune foarte multe, pune o mulţime de întrebări, te face să reconsideri unele lucruri pe care aveai impresia că le şti.

     Povestea Norei şi a lui Gigi te poartă parcă într-o altă viaţă, prin periplul pe care-l face între oameni şi epoci. Cei doi au o copilărie fericită la malul mării şi mai ales se au unul pe altul. Se joacă împreună, învaţă să înnoate, fac concursuri: care stă mai mult sub apă, care aleargă mai repede, bântuie oraşul. Plimbările lor prin piaţa oraşului, pe malul mării ne prezintă populaţia pestriţă din Mangalia, amestecul de naţii şi religii.

     Nora s-a născut cu o mâna mai scurtă, defect pe care mama ei îl numeşte “imperfecţiune”, dar este o brunetă cu ochii verzi, despre care Gigi spune că au “culoarea mării, acea nuanţă de verde cum e marea în adâncuri”. Are o familie zgomotoasă, turbulentă, imprevizibilă şi zbuciumată de aceea ea gândeşte: ”Dăm vină mereu pe comunişti şi <îndurate de acest popor> dar cred că am fi fost la fel şi dacă trăiam pe vremea Regelui Soare.” O familie cu multe tare şi multe secrete: fratele ei geamăn Valentin locuieşte cu sora mamei ei Rodica la Bucureşti pentru a lua lecţii de pian, el fiind un real talent; copilul Rodicăi murise într-un accident nefericit. Tatăl ei este doctor, sora tatălui Tudoriţa s-a căsătorit cu Doru un arhitect cu o singură mână. Mama se teme mereu că cineva va fi arestat de aceea taxează de fiecare dată afirmaţiile soţului ei, de exemplu cea referitoare la religie: ”nu contează în ce religie sau Dumnezeu cred oamenii din oraşul nostru deoarece în ţară asta Marx, Lenin şi Ceauşescu sunt singurii zei”.

      Mama “se supără din trei motive: că tata blasfemiază, că poate da de bucluc dacă face haz de preşedintele ţării şi de liderii comunişti şi pentru că ea oricum e mereu supărată”. Problemele ei provin de fapt din copilărie, avea 10 ani când tatăl ei (bunicul Norei) fusese închis pentru că se opusese confiscării pământului, întâmplare care a marcat-o pentru toată viaţa. Gigi este dintr-o familie de turci, tatăl Luca este căpitan de vapor, mama Sabina profesoară de geografie, uneori vineri merg toţi la Moschee dar nu este foarte religios.

      Tratată cu răceală de mama ei Nora se “lipeşte” de-o ţigancă Mariţa, stabilită cu şatra ei la marginea orăşelului, ea îi spunea când era mică poveşti cu prinţese, învăţând-o oarecum să nu facă o tragedie din infirmitatea ei şi să-şi urmeze visele. Nora are talent la desen dar neîndrumată şi neluată în seamă desenează doar flori şi figuri geometrice, până într-o zi când ia şevaletul dăruit de tatăl ei şi face prima ei pictură. Amintirile cu fratele ei nu sunt multe, el fiind mai mult la Bucureşti, ultima vacanţă la mare a fost pe la 10 ani când au avut o vară minunată. Mama ei lucrează cu probleme de personal la şcoala la care e şi Sabina profesoară, iar vara găzduieşte turişti pentru care şi găteşte, câştigând nişte bani în plus, dar mai ales pentru că-i place asta neglijându-şi fata, plângând mai mult de dorul băiatului ei.

      De ziua Marinei, Nora şi Gigi adolescenţi de-acum, salvează o turistă Anushka, care voia să se sinucidă, de la înec. Prezenţa tinerei o face pe Nora să conştientizeze că îl vede pe băiat altfel: ”Gigi a fost partenerul meu de joacă şi de înot dintotdeauna, că o parte din mine” Şi tot ea geloasă spune: ”Amintirile din copilărie sunt ca o povară: suntem doi bătrâni cu prea multe amintiri ca să mai aştepte ceva nou şi interesant”. La plecare franţuzoaica îi dă adresa ei şi numărul de telefon şi Nora ascunde biletul deşi nu crede că-l va folosi vreodată.  Apoi Valentin revine acasă pentru că mătuşa Rodica este pe moarte. Cei doi fraţi şi Gigi cresc împreună, sunt adolescenţi împreună. În ultimul an de liceu Nora face pregătiri la pictură, Valentin la pian iar Gigi vrea să devină căpitan de vas ca tatăl său.

     Dar din nou viaţa lor se schimbă. Nora rămâne gravidă, Didona (fata de la circ prietena fratelui ei) îi recomandă un doctor din Bucureşti care face avorturi ilegale. Şi începe tăvălugul. Nora e gata să moară, pierde copilul în casa lui Gigi ajutată de o moaşă Camelia din oraş şi salvată de tatăl ei care-i aduce perfuzii cu antibiotice de la spital. Medicul este arestat (află abia mai târziu că din cauza unui avort făcut unei prietene a Didonei, care de frică face declaraţii) şi ei sunt cu toţii cercetaţi. Tatăl lui Gigi este retrogradat, mama lui dată afară de la şcoală, mama Norei la fel, doar tatăl ei lucrează în continuare fiindcă au nevoie de el. Camelia, moaşă, dispare din oraş, dar Măriţa (ţiganca care la rugămintea Norei vrea s-o ajute pe moaşă) moare într-un accident, nu înainte de a-i spune fetei să plece la Limanu şi apoi în Turcia, vorbe pe care ea pe moment nu le conştientizează. Între cercetări şi hărţuieli copiii termină liceul dar nici unul nu este admis la facultate. Mai mult într-o seară Nora şi Gigi înnoată într-un loc aproape de o plajă interzisă şi dacă nu ar fi fost tatăl lui Gigi erau împuşcaţi.

      Şi atunci iau hotărârea să fugă din ţară, Nora aducându-şi aminte ultimele cuvinte ale Măritei. Valentin se răzgândeşte dar Nora şi Gigi încearcă. Singura care reuşeşte este Nora care ajunge în Turcia la neamurile lui Gigi, suferind de amnezie.
Încet îşi revine, hotărăşte să plece la Paris şi o caută pe Anushka (care devenise o drogată), o cunoaşte pe-o tânăra africană Agadira o reîntâlneşte pe Didona şi cele patru femei se împrietenesc şi se salvează una pe alta. Nora lucrează, merge la şcoală, dorind să-i calce pe urme Fridei Kahlo, şi mai află din când în când veşti din ţară.O scrisoare a mamei îi explică oarecum tot ce nu înţelesese în copilărie şi înţelege şi tarele mamei ei, totodată află cât de drastic s-a schimbat viaţa familiei lui Gigi, care a fost închis patru ani la Sighet, una din cele mai groaznice închisori comuniste. Valentin ajunge un pianist de renume mondial, Nora o pictoriţă, dar ce se întâmplă cu ei şi cu celelalte personaje până la final vă las să aflaţi citind cartea. Şi mai ales ce se va întâmplă cu Nora şi Gigi, dacă va rezista sau nu iubirea lor. Vă dau doar un indiciu: ”Gigi şi Nora, doi străini la Paris, mergând mâna în mâna, ca o expresie finală a unei picturi impresioniste de Pissarro sau de Monet. Suntem pe bulevardul Montmartre, într-o seară albă de decembrie, doi refugiaţi, aflându-şi refugiu unul într-altul.”

      Cartea merită citită pentru că face o frescă realistă a vremurilor dinainte şi de după revoluţie, vorbeşte despre amestecul de rase şi religii din orăşelul de la malul marii, despre viaţa emigranţilor din Paris. Şi mai ales, cu toate că unele lucruri, întâmplări, reacţii ale oamenilor îţi lasă un gust amar, cartea este totuşi optimistă, făcându-te să realizezi că întotdeauna după vreme rea vine soare şi că viaţa nu este numai în nuanţe de alb şi negru.
Nu degeaba pe prima pagină a cărţii apar cuvintele Fridei Kahlo: ”Sper ca finalul va fi încântător şi sper să nu revin niciodată”.

Editura TritonicCartea Amurg la Marea Neagră de Domnica Rădulescu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Arci

by -
7

       Trenul de Trieste de Domnica Rădulescu

Titlul original: The Train to Trieste
Editura: Tritonic
Colecția Cașmir
Anul apariţiei: 2008
Traducere de: Oana Durican
Număr pagini: 257
Gen: Istoric, Dramă
Cotație Goodreads: 3,57

       Trenul de Trieste este un roman atipic, emoționant, scris de o româncă plecată din țară. O româncă ce scrie din adâncul sufletului. Autoarea stabilește cu cititorul o legătură profundă, transmițându-i trăirile la o intensitate maximă. Domnica Rădulescu scrie de la suflet către suflet. Pot spune că am avut un șoc aflând că romanul a fost scris în limba engleză, eu citind, de fapt, varianta tradusă. „Ce importanță are?” veți spune. Are, pentru că am simțit-o atât de aproape pe autoare, de parcă originalul ar fi scris direct în limba mea maternă. Deși mă atrag cărțile despre anumite perioade istorice ale României, nu mă așteptam să-mi placă atât de mult Trenul de Trieste. Și nu numai să-mi placă, ci să mă emoționeze până la lacrimi, să mă facă să devorez fiecare capitol fără să-mi pese că pic de somn la ora 2 noaptea, să mă facă să privesc cuprinsul cu furie, pentru că vederea lui coincide cu finalul poveștii.
        Arthur Golden, autorul celebrului roman Memoriile unei gheișe, spune despre Trenul de Trieste: „Romanul Domnicăi Rădulescu este o călătorie năucitoare către o țară îndepărtată, frumoasă și înfricoșătoare, și o odisee întreprinsă în adâncurile inimii unei tinere fete și a remarcabilei femei în care se transformă.”
         Am luat Trenul de Trieste și nu am mai coborât din el până la destinație. Am citit romanul pe nerăsuflate, dând paginile febril, uitându-mă cu groază că mă apropii de final și nu mi se răspunde la întrebările la care doream cel mai mult un răspuns. O pagină, două, apoi cuprinsul! Nu, vreau mai mult! Dar dacă vă spun la ce întrebări doream răspuns, v-aș dezvălui prea multe.
        Trenul de Trieste prezintă o Românie de-a lungul mai multor ani din perioada comunistă, prin  ochii Monei Manoliu, o femeie cu o poveste de viață remarcabilă. Acțiunea este narată la persoana I, din perspectiva Monei. Romanul seamănă puțin cu Zaira, altă carte care mi-a plăcut foarte mult. Ambele romane prezintă o perioadă tulbure din istoria României, din perspectiva unei femei puternice, extraordinare, care a plecat din țară; ambele personaje s-au stabilit în America, lăsându-și în urmă marea iubire, construindu-și o nouă viață departe de pământurile natale. Până și finalul este asemănător, lăsându-ne să privim cu ură cuprinsul pentru că s-a terminat ambiguu și fără mai multe detalii. Ambele romane mi-au lăsat dorința de a citi o continuare, Trenul de Trieste chiar mai mult decât Zaira.
        Dar să revenim la Trenul de Trieste. Mona Manoliu este o adolescentă de 17 ani din București, care într-o vacanță la mătușa ei din Brașov se îndrăgostește de Mihai, un băiat din acel oraș, căruia tocmai îi murise iubita într-un accident pe munte. Anii trec, ani tulburi, de dictatură, sărăcie și pericole: asasinate la tot pasul, făcute să pară simple accidente, lipsa de încredere chiar față de persoanele apropiate (oricine putea fi informator, securist, agent dublu). Mona este admisă cu succes la Universitate, dar situația devine de nesuportat pentru ea și familia ei; tatăl ei era disident politic, sunt persecutați și urmăriți de un securist care le infiltrează microfoane într-un buchet de garoafe și suspiciunea că Mihai, iubitul Monei, ar fi unul dintre ei crește pe zi ce trece.
         În cele din urmă, Mona fuge din țară, ajutată de o sârboaică, soția unui student de-al tatălui său. Pleacă cu inima strânsă, lăsându-și în urmă familia și iubitul, căruia nu îi dezvăluie în niciun moment planurile de emigrare, de teama de a nu fi securist sau informator. Ani de zile, Mona s-a chinuit cu întrebarea dacă Mihai a fost sau nu unul din ei. Până la urmă va afla răspunsul. Dacă vreți și voi să-l aflați, citiți cartea, chiar merită.
       Ajunge în Iugoslavia, apoi în Italia, prin granița de la Trieste, după care pleacă definitiv în America. Drumul este anevoios, întreprinde tot felul de demersuri pentru a obține viza, este încredințată unor sponsori, adică niște persoane care ajută refugiații să emigreze în America. Întâlnește atât oameni cumsecade, cât și așa-ziși binefăcători, care o ajută doar pentru interesul propriu:
        „Mă sperii cu adevărat, atunci când Ron și Gladys îmi cer să mă convertesc la religia lor și să-l accept pe Iisus Hristos în viața mea, și când mă iau la reuniunile lor în subsolul bisericii unde vorbesc despre avort și despre cum negrii și evreii sunt anticriști și corup țara cu droguri și avorturi și homosexualitate.”
      „Vreau să le scriu să se ferească de cuplurile drăguțe, ca să se asigure că refugiații nu ajung în grupuri religioase ciudate în loc de a fi corect sponsorizați, oferindu-li-se un castron de supă și un pat unde să doarmă.”

        De ce mi-a plăcut acest roman?
        Pentru că este scris cu emoție, cu nerv, pentru că vocea autoarei vibrează din pagini, făcându-te să simți toată gama de emoții.
        Pentru că personajul Mona Manoliu este unul realist, o femeie cu bune și cu rele; departe de eroina perfectă din povești, este o femeie ce a luptat din răsputeri și chiar dacă nu ești de acord cu unele lucruri pe care le face, nu poți s-o condamni sau s-o judeci pentru că o înțelegi și o simți ca și când ar fi lângă tine.
       Pentru povestea Monei și a lui Mihai: o relație desprinsă din realitate, pătimașă, cu momente bune și rele, cu fericire și crize, cu bucurii și supărări.
        Pentru prezentarea contextului social și politic al acelor ani din perspectiva oamenilor simpli, ce le-a fost dat să trăiască în acele vremuri tulburi.
        Până și pentru coperta comercială, aleasă cu inspirație, acea fotografie in sepia sugestivă, cu o femeie senzuală ce privește în zare dintr-o gară, probabil după trenul de Trieste.

        Ce nu mi-a plăcut: finalul ambiguu, pe care totuși îl prefer altuia. Nu pot să spun mai multe pentru a nu strica suspansul, dar mai bine așa decât ceea ce am fost făcuți să credem în ultimele pagini. Finalul care a venit prea abrupt, țipând după o continuare și care m-a făcut să mă înfurii pe bietul cuprins pentru simplul motiv că am ajuns la sfârșit. Privind din altă perspectivă, totuși tocmai acest final ne intrigă, aducând un aer diferit.
        Ca o concluzie, nu pot spune decât felicitări, Domnica Rădulescu! Citind această carte, am conștientizat că sunt foarte norocoasă că m-am născut în această perioadă istorică și nu în alta.

      Citate:
      „Chiar și după colț este o piață și aud ecouri slabe ale vocilor țăranilor care-și laudă roșiile și ridichile, pepenii și cartofii de primăvară. Vara, piața este singurul loc unde mai poți cumpăra mâncare fără să stai la o coadă interminabilă. În România mâncăm mai bine vara.”
      „În alimentare nu găsești nici carne și nici hârtie igienică. Făina, uleiul și zahărul sunt raționalizate. Lumea spune că-i aproape la fel de rău acum, în 1977, ca pe vremea lui Stalin. Cel mai rău e că întâlnești bărbați în haine de piele neagră, cu ochii mici, care te urmăresc la fiecare colț, la fiecare etaj al fiecărei clădiri, și ascultă orice linie telefonică. Vor să afle dacă te plângi, dacă spui bancuri, dacă vorbești cu străinii, dacă te gândești să pleci din țară și de unde faci rost de țigări Kent.
        „Mă spăl pe cap cu apă rece ca gheața, pentru că avem apă caldă doar o oră pe zi sau două ore la două zile și nu trebuie s-o risipim. Uneori nu avem deloc apă, dimineața devreme sau seara târziu. Partidul încearcă mereu să ne determine să economisim ceva, căldură sau energie, împingându-ne frenetic pe drumul utopic al socialismului care va fi făurit într-o bună zi.”
      „Părinții mei își fac mereu griji pentru câte ceva. Vorbesc în șoaptă. Tata se trezește noaptea blestemând securitatea și tușind până când mă tem că o să explodeze.”
       „De fiecare dată când mama mă aduce la școală și mă lasă acolo îmi vine să plâng. Trebuie să port o panglică albă  pe cap; asta face parte din uniforma școlară, o cămașă albastră și un șorțuleț pepit, alb cu albastru. Urăsc panglica albă din părul meu, mă simt ca un ou uriaș când merg la școală, dimineața.”
       „Petea, fiul Anei, a glumit pe seama președintelui la o defilare, l-a imitat la vorbă și în felul în care își mișcă mereu mâinile în sus și în jos. Un bărbat l-a luat deoparte și Ana nu l-a mai văzut timp de o săptămână, după care a venit acasă bătut și cu un braț rupt.”
       „Apoi a vorbit despre cât de frumoase erau toate înainte de război. Primăvara, nimic nu se compara cu livada lor, cu merii și cireșii în floare, ca un colț de rai.
      – Și era libertate, spunea tata bătând cu pumnul în masă.
      Avea lacrimi în ochi și începu să plângă. Mă simțeam rușinată față de el, eram nedumerită și îmi era milă să-l văd pe tata plângând așa. Îl invidiam pentru copilăria în livada de cireși.”
      „Și când scriu libertate știu că mă refer la libertatea pe care am văzut-o în ochii tatălui meu, pentru că nu am văzut niciodată libertatea aceea cu ochii mei. Am auzit de ea de la rude și de la tata ca și cum ar fi un soi de creatură de basm cu părul fluturând sălbatic în vânt. Tot ceea ce scriu este cuvântul libertate. Doar foaia albă știe ce gândesc când scriu acest cuvânt.”
      „Ceaușescu ne dă niște firimituri ca să nu facem scandal. Liberalizarea asta nu e decât praf în ochi, ține minte ce spun.”
       „În diminețile de duminică merg la Ateneu, în Piața Palatului, să ascult concerte de muzică clasică. Mergem cu colegii de liceu, ca parte a orelor noastre de educație muzicală.”
      „Nu mai avem voie să deținem mașini de scris. Sunt ilegale. Un milițian vine într-o seară la noi acasă, să întrebe dacă nu avem una.”
      „Mama face în fiecare seară mâncare de praz. Acum până și pâinea e pe cartelă și mergem la toate alimentarele din cartier căutând cafea. Când nu găsim, mama face ceai negru foarte tare. Îl bem strâmbând din gură, neîndulcit, pentru că am terminat rația de zahăr pe luna asta, fără lămâie pentru că de doi ani nici nu mai știm cum arată o lămâie.”
        „Tresărim ori de câte ori auzim pași pe holul de afară. Tresărim ori de câte ori telefonul sună. Uneori tata spune „Nu răspunde, lasă-l să sune.””
         „Toate sunt impregnate de teroare, tot ce facem și tot ce nu facem, prietenie cu cineva sau despărțirea. Cel puțin tata și oamenii lui, care fug și se ascund în noaptea asta, împărtășesc aceeași teroare.”
         „Vreau să distrug totul și să-i împușc pe toți securiștii și apoi, în sfârșit, să-l împușc pe tiranul care a inventat o asemenea rețea de teroare. Vreau să împușc pe oricine distruge tot ce este frumos și bun în viață.”
       „Se spune că dintre toți refugiații, românii se usucă de dorul locurilor natale și a limbii lor materne. [..] Se spune că atunci când un român din străinătate se întâlnește din întâmplare cu un alt român și aud limba lor maternă, se oprește și plânge chiar acolo, în public, într-o piață din Paris sau din Roma.”
       „Grămada de consoane străine mă fac să mă simt singură și înfrigurată. Limba mea este plină de vocale lungi, rotunde, melodioase, de diftongi și triftongi. Avem chiar și un cuvânt care nu are nicio consoană, doar un șir de patru vocale: oaie. Repet cuvântul oaie în gând, să mă protejez de la avalanșa de consoane dure din jurul meu.”
        „Tot ce am lăsat în urmă și nu voi mai vedea și nu voi mai atinge vreodată strălucește dureros în mintea mea: macii roșii și gălbenelele portocalii din fața casei mătușii Nina, pinii și brazii din Carpați și lanțul lor albastru fără sfârșit, apele verzi violet ale Mării Negre cu scoicile cu perle. Mama cu gesturile ei delicate, care întotdeauna și-a făcut griji, tata cu fruntea lui înaltă și cu ochii albaștri pătrunzători și cu felul lui tandru de a-mi mângâia creștetul capului. Și în centrul tuturor, Mihai stă pe stânca noastră albă, privindu-mă în ochi cu ardoare.”
       „Ca să nu mă pierd în acest oraș al străinilor, port o țară întreagă în mintea mea. Amintirile părinților mei au devenit ale mele, ca și cum eu aș fi trăit copilăria lor, adolescența lor.”
        „Câteodată vreau să fur țara altcuiva și să-mi fie dor de ea.”
      „Mi se pare amuzant că oameni care nu au trăit într-o dictatură încă mai găsesc modalități de a-și face viața mizerabilă unul altuia.”
      „Mă plimb prin ploaie și trec pe lângă o clădire de interes istoric care e în renovare, când mă împiedic de o grămadă de cărămizi. Înjur în românește, cu cele mai dure obscenități din limba română pe care le știu. Mă ajută să mă ridic și îmi spune pe românește că am vorbit foarte urât. Apoi îmi spune:
     – Tu din România. Știu puțină românește. Eu din Iugoslavia.”
     „Să naști, să divorțezi, toate acestea sunt mai aspre când nu ești pe pământul tău natal. Naști și porți doliu și divorțezi, toate într-o limbă străină.”
      „Moartea întotdeauna este urâtă, dar e și mai urâtă când ești departe de casă.”

      Despre autoare:
      Domnica Rădulescu este o scriitoare română stabilită în America. A absolvit Facultatea de Litere, secția „Literatură și Civilizație Engleză” la Universitatea din București. În 1983 a fugit din țară, trecând prin încercări la fel de grele precum personajul său din Trenul de Trieste. A predat la Universitatea din Chicago și în prezent este profesor universitar la „Washington and Lee Virginia University”, una dintre cele mai bune 10 universități din America. A predat și la Cluj, cu o bursă Fullbright.

Editura TritonicCartea Trenul de Trieste de Domnica Rădulescu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Sorina Ciocârlan

by -
16

Mistere venetiene de Kathryn Walker

Titlul original : A Stopover in Venice

Traducerea : Valvoiu Iulian

Editura : Tritonic

Colectia : Casmir

Data aparitiei : 2009

Numar pagini : 288

Gen : Romance

Romanul de debut semnat de Kathryn Walker, despre dragoste, pierdere, mister si renastere, se defasoara intr-o Venetie senzuala urmarind tensiunea psihica si emotionala a unei femei neimplinite, scriere inspirata din nefericita casnicie a autoarei cu binecunoscuttul cantaret James Taylor. Povestea se declanseaza in momentul in care Nel Everett, eroina romanului, coboara pe neasteptate din tren, parasindu-si sotul muzician, vedeta adulata si aclamata in concerte. Situatia se complica atunci cand ajunge in palatul unei contese venetiene si se implica in descifrarea unei fresce misterioase, a carei valoare ar putea schimba o secventa din istoria artei renascentiste. Aventura este incununata de idila care se naste intre Nel si Matteo, restauratorul angajat de contesa, eroina gasind resursele unei noi pasiuni atat profesionale cat si spirituale. Romanul este unul dinamizat de sentimente, emotii si trairi, subliniind in mod constant stransa legatura intre trecut si prezent.

Kathryn Walker este nascuta pe 9 ianuarie 1943, in Philadelphia. A urmat Universitatea Harvard fiind bursiera Fullbright. A aparut in roluri principale pe Broadway si a primit un Premiu Emmy pentru rolul jucat in serialul „The Adams Chronicles” de pe canalul PBS. Romanul „Mistere venetiene” reprezinta debutul lui Kathryn Walker dincolo de scena, in literatura.

mascaMi-a luat mult timp pana m-am decis sa cumpar aceasta carte. Am fost destul de sceptica in privinta ei, desi marturisesc ca titlul, descrierea si mai ales coperta, m-au cucerit din primul moment. Totusi nu stiam nimic despre autoare si m-am temut ca ambalajul face totul la ea. Insa mare mi-a fost bucuria cand am constatat ca povestea nu se refera doar la peripetiile lui Nel in palatul unei contese venetiene si idila ei cu Matteo, ci si la o calatorie plina de mister si suspans in Venetia secolului al XVI- lea, prin intermediul unui jurnal scris de o tanara de 16 ani pe nume Clara, in care aceasta ofera detalii despre evenimentele petrecute in cadrul familiei sale si in care face destainuri in legatura cu povestea de dragoste pe care o are cu misteriosul pictor evreu Giorgione / Zorzi de Castelfranco. Intr-o oarecare masura “Mistere venetiene” mi-a amintit de o alta cartea, “Viata dubla la Venetiade Monica Ramirez, in ambele fiind evocata atmostera misterioasa a Venetiei – La Serenissima, cu intortocheatele sale stradute, informatii despre arta si istorie si avand un continut plin de suspans,intriga si romantism.

Personajul principal al cartii este Cornelia Everett ( Nel ), o tanara actrita americana casatorita de opt ani cu un celebru muzician pe nume Anthony. Relatia celor doi scartie inca de acum 5 ani, iar eroina noastra se simte mai degraba precum o sotie de carton care isi insoteste sotul prin turnee si a carei viata graviteaza in jurul intereselor si bunastarii acestuia.

De aceasta data, Nel il insoteste pe Anthony si trupa acestuia de muzicieni prin Italia, numai ca in urma unei dispute cu acesta, se hotaraste ca este timpul sa-si faca ordine in viata, asa ca isi ia bagajele si coboara din tren undeva in apropiere de Venetia. Ajunge in oras si se cazeaza la hotelul Gritti Palace.

Mistere venetieneAdevarata aventura a lui Nel incepe din momentul in care salveaza intr-una din plimbarile ei o gagalice de catel chinuit de un grup de baieti pe care il ia cu ea si incearca sa-l furiseze in hotel. Il ingrijeste si pe zi ce trece se simte tot mai atasata de micutul chihuahua caruia ii pune numele Giacomo. Nu peste mult timp un barbat ii tine calea si o intreaba daca are de mult catelul pentru ca i se pare ca acesta seamana izbitor cu Leo, animalul de companie al Contesei Lucrezia da Isola. Tanarul nu este nimeni altul decat Matteo Clemente, un restaurator angajat de batrana contesa. Dupa ce este nevoita sa recunoasca faptul ca a gasit cainele, acesta o insoteste la stapana de drept al lui Leo/Giacomo. Cele doua femei se simpatizeaza din prima clipa si dintr-una in alta, Nel ajunge sa locuiasca la palatul contesei Lucrezia(Lucy)si incepe o idila cu Matteo.

Printr-o intamplare, Matteo si echipa sa de restauratori descopera in palazzo o fresca acoperita din greseala cu gips, care se presupune ca apartine inceputului de secol XVI , avand caracteristicile scolii lui Bellini, iar tema este una mistica, poetica : o femeie intr-o rochie clasica alaturi de un leu. Acest eveniment declanseaza o intreaga aventura. Toti vor sa stie cine este misteriosul autor al frescei.

Ne-am apropiat de perete. Printr-un furnir dens am reusit sa disting niste vesminte de un verde pal, poate o parte dintr-un brat si partea superioara a unui corp fara cap ce parea sa fi apartinut unei femei. Mai jos, un fragment auriu ce reprezenta un singur ochi verde. Ce ar fi putut fi frunze sau cercuri.”

Nel, Matteo, Lucy si profesorul Renzo, un vechi prieten de-al contesei, vor incerca sa restabileasca adevarul istoric al operei de arta. In scena isi mai fac aparitia un cuplu – Ronald si Lydia ,care vor da si ei o mana de ajutor in traducerea unor documente. Putin cate putin au inceput sa apara unele descoperiri : casa contesei a fost candva o manastire de calugarite ceva mai neconventionale, cu o existenta permisiva. Acestea s-au stabilit aici undeva prin secolul al XV-lea pentru a lupta cu epidemia de ciuma. Casa a fost oferita unor maici de vita nobila ce apartineau ordinului religios Santa Maria delle Vergini pentru a-i putea ingriji pe muribunzi. Numai ca acestea nu erau interesate de ingrijirea muribunzilor, ci erau preocupate de a avea iubiti si de a fi mamele unor copii nelegitimi.

La indemnul contesei, Nel si Matteo incep sa faca unele cercetari in podul casei, loc impanzit de o gramada de cufere si cutii pline cu vesminte, obiecte personale ( o perla, un safir, pensule, o suvita mica de par). Insa ceea ce le-au atras atentia tuturor a fost o serie intreaga de documente si scrisori destinate unei anumite Clara si semnate de cineva cu initiala Z.

Insa atentia lui Nel se indreapta catre un cufar ce arata ceva mai nefiresc – seamana mai degraba cu o bucata separata de lemn asezata in cufar. Folosindu-se de un cutit a reusit sa desprinda placa si astfel a scos la suprafata o mica cutie de lemn in care se gaseau alte hartii misterioase, o carte mica legata in piele, iar pe interiorul capacului era gravat un nume : Taddea Fabiani. Anumite insemnari atesta faptul ca aceasta Taddea nu avea mai mult de 15 ani si a purtat o indelungata corespondenta cu o alta fata al carei nume era Clara Catena. Dar cea mai importanta descoperire consta in chiar insasi jurnalul Clarei. Prin intermediul acestui jurnal aflam viata pe care aceasta a dus-o alaturi de mama ei vitrega si de frati,dar si despre povestea de dragoste dintre ea si pictorul Giorgione / Zorzi.

Povestea Clarei este una emotionanta. Primele insemnari incep cu data de 10 iunie 1505 ,oferind anumite detalii despre moartea tatalui ei, despre faptul ca este nevoita sa suporte toanele intrigantei sale mame vitrege(Nucca) pe care nu o intereseaza decat soarta propriilor ei copii, despre dorinta de a deveni pictorita, dar mai ales despre momentul primei sale intalniri cu un pictor cunoscut mai mult pentru vasta experienta in materie de femei. Daca la inceput intre cei doi se formeaza o relatie ca intre mentor si invatacel, mai tarziu acestia ajung iubiti, dar isi pastreaza secreta relatia. Clara stie ca mama ei vitrega abia asteapta sa gaseasca un motiv pentru a o plasa intr-o manastire.

Si Z? Ce as mai putea spune despre el? E tandru si indragostit. Incerc sa ma pazesc de dezamagire si de indiferenta, dar par sa nu intervina. Povara noastra este aceea ca suntem mereu despartiti si nu am mai avut parte de intimidate de mult timp. Mereu ma intreb pe unde umbla cand suntem despartiti. Cred cu tarie ca ar sta numai cu mine daca s-ar putea, daca eu nu as fi inchisa.”

Intr-un tarziu, Zorzi se decide sa se logodeasca pe ascuns cu Clara, insa povestea ia o turnura cu totul alta din momentul in care in atelierul lui acestuia isi face aparitia o misterioasa femeie care il tulbura cu prezenta ei pe pictor. Aceasta nu este nimeni alta decat Cecilia,o celebra curtezana pe care Zorzi o cunoaste de cand el avea 16 ani. Iar adevarul iese la iveala: Zorzi a vizitat-o pe Cecilia destul de des si au fost intimi pana in momentul in care el s-a logodit cu Clara.

Ce reactie va avea Clara la aflarea acestei vesti? Ce se intampla cu cei doi indragostiti ?Ajung acestia sa se casatoreasca? Ce legatura este intre ei si fresca dintr-o anexa a unui ordin de maici , gasita mai tarziu de Nel si Matteo ? Dar ce se intampla si cu indragostitii din prezent – Nel si Matteo? Reuseste Nel sa se desparta de Anthony (care se pare ca are o relatie cu Natalie,PR-ul trupei sale) pentru a-si urma inima? Ce decizie va lua?

Mistere venetiene” merita sa fie citita de fanii genului Romance,dar si de cei indragostiti de arta si de Venetia. 

8,9 puncte/10

Autor: Alina
%d bloggers like this: