Tags Posts tagged with "Colectia Fiction Connection"

Colectia Fiction Connection

       Ragdoll. Ultima ta zi, de Daniel Cole- Editura Trei-recenzie

                                             Primul roman din seria Detectiv William Fawkes

 

Titlul original: Ragdoll

Traducere: Martin Zick

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 456

Gen: Thriller, Mystery, Crime

William Fawkes, un detectiv controversat căruia i se spune Lupul, tocmai s-a întors la post să preia o anchetă incitantă, după ce fusese suspendat pentru agresarea unui suspect.

   Când fosta sa parteneră, agenta Emily Baxter, îl cheamă la locul unei crime, Fawkes e sigur că acesta este cazul pe care îl aștepta: cadavrul este alcătuit din părți dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpușă de cârpe – presa îl numește Ragdoll.

   Fawkes primește misiunea de a afla cine sunt victimele, dar ancheta ia o turnură neașteptată și riscantă când fosta sa soție primește o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace.

   Iar ultimul nume de pe listă este Fawkes.

  Vor reuși Fawkes și Baxter să prindă criminalul și să salveze următoarele victime, când fiecare mișcare le este urmărită?

 

                     “Dacă tu ești diavolul, eu ce sunt?”

   Cu toate că au trecut ore bune de când am terminat de citit “Ragdoll. Ultima ta zi”, încă nu-mi trece starea de stupefacție provocată de ceea ce am descoperit spre finalul cărții. M-am așteptat la orice, dar nu la acel crunt adevăr. Pe parcursul lecturii, am încercat să descopăr din timp cine este autorul acelor fapte abominabile și, la un moment dat, am simțit că depășesc limita bunului simț, devenind parcă puțin paranoică din cauza bănuielilor mele. Am avut în minte câteva scenarii, dar nu am nimerit nici pe aproape pe cel bun, pentru că scriitorul a avut grijă să mă încurce, să mă conducă pe alt drum. Adesea am trăit cu impresia că am prins firul poveștii și că știu ceea ce va urma să se întâmple, dar lucrurile au luat de fiecare dată o cu totul altă întorsătură și mult prea târziu mi-am dat seama că Daniel Cole pur și simplu s-a jucat cu mintea mea.

    În “Ragdoll. Ultima ta zi”, avem parte de crime misterioase, urmăriri ca-n filme, trădări din partea unor oameni la care nu te aștepți, un detectiv controversat care ajunge să comite o serie de ilegalități, cu scopul de a rectifica o nedreptate (sau greșeală), un ucigaș expert, meticulos, fără scrupule, care acționează într-un mod extrem de ingenios, o anchetă cu multe ramificații care ne dezvăluie cât de dezechilibrată poate fi uneori mintea umană, un caz controversat care ne trimite în trecut, în urmă cu 4 ani, numeroase minciuni și dezvăluiri zguduitoare. O lume plină de pericole pe care cititorii (mai ales fanii lui M.J. Arlidge, Robert Galbraith sau Simon Beckett) o vor îndrăgi cu siguranță pentru ritmul alert.

    Din punctul meu de vedere, romanul de debut al autorului este extrem de îndrăzneț, iar povestea mi s-a părut destul de originală. Anumite lucruri m-au determinat să cred că povestea iese în evidență față de alte scrieri ale genului.

    În primul rând, am fost surprinsă de modul în care autorul și-a condimentat povestea cu foarte mult umor negru. Mi s-a întâmplat să zâmbesc destul des din cauza vocabularului utilizat de detectivi, a remarcilor usturătoare sau sarcastice, a situațiilor hilare, așa că momentele tulburătoare nu au avut un mare impact asupra mea.

  Legat de acest aspect, am citit pe internet un articol în care autorul explică de ce a pigmentat cu mult umor o poveste macabră: “Umorul este important pentru mine. Mă plictisesc cu usurință, așa că am nevoie de ceva în fiecare pereche de pagini care să mă facă să zâmbesc. Și cred că îi ajută și pe cititori, care poate că nu doresc o carte cu mult întuneric. Umorul îl luminează.”

“– După cum poți vedea, sunt foarte prins. Trebuie să ieși și să vorbești cu vulturii ăia în locul meu, spuse Simmons cu o sinceritate aproape credibilă.

 – Eu? întreba Lupul neîncrezător.

 – Bineînțeles. Presa te iubește. Ești William Fawkes!

 – E careva mai jos în lanțul trofic căruia să-i pot pasa chestia asta?

 – Cred că am văzut îngrijitorul pe la toaleta bărbaților. Dar n-ar fi rău să le vorbești tu.”

 

“- Ia spune, de ce crezi că ne punem noi toți pielea în joc ca să te protejăm pe tine, dacă tu stai și freci telefonul? Poate vrei să pui și un selfie pe facebook după ce ajungi la destinație.”

    Sinceră să fiu, deși unii au găsit povestea mult prea tulburătoare sau macabră, pe mine nu a reușit să mă înfioare în vreun fel. Poate pentru că replicile ironice sau situațiile hilare mi-au distras atenția. Sau poate pentru că autorul nu a scris prea mult despre acel cadavru numit de polițiști “Păpușa de cârpă”. Accentul nu s-a pus pe descrierea acestuia, ci pe investigația propriu-zisă – identificarea cadavrelor, protejarea viitoarelor victime, ingeniozitatea cu care ucigașul acționează în mod indirect. De fapt, acest ultim aspect m-a impresionat pe mine. Este uluitor cum el reușește să-și ducă planul la bun sfârșit, în ciuda faptului că poliția știe în ce zi va ucide, dar și cine e vizat în ziua respectivă. Cu toate că cele șase potențiale victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în cameră de interogatoriu, ucigașul dă lovitura!

   În al doilea rând, avem de-a face cu un personaj central destul de extravagant – sergentul inspector William Fawkes, cunoscut ca și Lupul, un om cu un trecut tulbure (asta nu-l împiedică să fie genul de persoană amuzantă), foarte eficient, neabătut, gata de orice – o bombă cu ceas. Însă, este și cel mai dezordonat detectiv al poliției metropolitane din Londra. Colegii îl privesc dezaprabator atunci când îi remarcă costumația și modul în care își desfășoară ancheta. Își face apariția la locul crimei îmbrăcat cu sorț de baie și un tricou jerpelit cu Bon Jovi. Sala de ședințe a departamentului Omucideri răsună în acordurile melodiei Good Vibrations, a formației Beach Boys – asta pentru că Lupul considerase întotdeauna că e mai ușor să lucreze cu muzică. Felul lui de a anchetă – în pași de dans, fredonând ca un afon melodiile- m-a făcut adesea să-l percep că pe un personaj din serialele polițiste ale anilor ’90. De fapt, sarcasmul lui m-a determinat să-l văd ca pe un fel de Bruce Willis… britanic.

“ În mod ciudat, Lupul nu se putea simți decât oarecum recunoscător față de monstrul sângeros care plănuia să-l omoare într-o săptămână – îl ajuta să-și păstreze slujba. N-avea de gând să-i cumpere o felicitare, dar fiecare problemă avea și o parte pozitivă”.

    Un alt aspect inedit pe care l-am remarcat aici: autorul și-a îndreptat parcă mai mult atenția spre un anumit personaj secundar și nu spre Lup/ detectivul William Fawkes. Din punctul meu de vedere, cam toată ancheta este desfășurată de noul recrut – Edmunds Adams, tipul venit de la fraude și luat în custodie de agenta Emily Baxter, fosta parteneră a Lupului. De altfel, am remarcat că până și viața lui intimă îi este pusă pe tapet în acest roman- problemele personale și cotidiene, relația cu logodnica lui etc. Un episod hilar mi s-a părut acela în care Baxter face slalom printre mașini, iar Edmunds, care stă pe scaunul din dreapta, discută la telefon cu iubita lui – această îi spune ce să cumpere de la magazin, iar el completează lista de cumpărături în carnețelul în care trebuia să scrie despre caz.

  Mi s-a părut a fi cel mai sârguincios polițist din departament, dar nici el nu scapă de remarcile sarcastice ale șefului și de ironiile colegei sale.

“- Ai făcut o treabă minunată, Edmunds, îi spuse Simmons sarcastic, apoi tună: Poate cineva, vă rog, să anuleze reclama de pe cutiile de lapte cu bărbatul căruia i-a dispărut capul? Mulțumesc!

 – Voiam să spun doar că cei cărora le aparțin brațele și picioarele sunt și ei morți. “

    De asemenea, mi-a plăcut că autorul a pigmentat acest thriller cu anumite elemente romantice. După evenimentele petrecute în urmă cu patru ani, Lupul se trezește că soția intentează divorț – unul dintre motive fiind acela că ea îl bănuia că ar fi avut o aventură cu partenera sa, agenta Emily Baxter. E drept că între cei doi nu a fost vorba de o presupusă idilă, dar ceva “neclar, enervant, special și foarte neobișnuit” tot există.

“- Te-am văzut trăgând-o după tine pe biata fetișcană ani întregi. Nu știu ce-a fost între voi, dar te-a costat deja căsnicia și văd că nu s-a terminat, ceea ce înseamnă fie că o vrei, dar ești prea laș ca să te dai la ea, fie că n-o vrei dar ești prea laș ca s-o lași în pace”.

   Poate că situația ar fi alta, dacă Lupul s-ar debarasa de ideea că nu e făcut să fie cu cineva.

“- William Fawkes: țap ispășitor în presă, manechin masculin și mort ambulant, zise el amuzant

– Emily Baxter : epavă emoțională pe jumătate beată.

   Ingenios mi s-a părut și faptul că romanul debutează cu un prolog în care ni se prezintă ceea ce s-a petrecut în urmă cu patru ani, evenimentele care au dus la suspendarea Lupului și internarea lui într-o clinică psihiatrică. Inițial nu mi-am dat seama de ce s-a acordat atât de multă atenție acestui lucru, dar mai târziu am înțeles că de aici au pornit toate ramificațiile viitorului caz.

   Detectivul participase (în anul 2010) la procesul “Ucigașului incinerator”, cel mai prolific criminal în serie londonez din istorie. Douăzeci și șapte de victime în douăzeci și șapte de zile, toate prostituate între paisprezece și șaisprezece ani. Majoritatea victimelor fuseseră găsite încă arzând, puternic sedate și aprinse de vii, iar infernul produs de flăcări înlătura orice probe posibile. Crimele se opriseră brusc, lăsându-i pe detectivi în ceață, fără vreun suspect însemnat. Și, deodată, la optsprezece zile după ultima crimă, Lupul arestase un suspect. Bărbatul din boxa acuzaților era Naguib Khalid, un musulman sunnit britanic de origine pakistaneză care lucra ca șofer de taxi în capitală. Atunci când fuseseră prezentate tribunalului probele ADN care făceau legătura între bancheta din spatele taxiului condus de Khalid și trei dintre victime, împreună cu mărturia acuzatoare a Lupului, cazul părea limpede. Dar pe urmă totul începuse să se destrame. Au ieșit la iveală o mulțime de alibiuri care contraziceau rapoartele camerelor de supraveghere adunate de detectivi și de echipa lui. S-au vehiculat acuzații de agresiune și intimidare în perioada în care acuzatul fusese reținut. Probe criminalistice contradictorii sugerau că ADN-ul carbonizat nu putea fi considerat probă relevantă, iar la un moment dat, spre încântarea avocaților apărării, a fost prezentată o scrisoare în care se exprima îngrijorarea față de modul în care Lupul condusese investigațiile, susținând că devenise obsedant, disperat și recomandând repartizarea cazului unui alt detectiv. Polițiștii au fost acuzați că-l foloseau pe Khalid ca pe un țap ispășitor pentru a-și acoperi greșelile. Au apărut povești scandaloase care-l aveau ca erou pe nefericitul detectiv: probleme cu alcoolul și că înclinațiile lui spre violentă puseseră capăt căsniciei.

   Până la urmă jurații l-au găsit pe Khalid nevinovat de cele douăzeci și șapte de capete de acuzare pentru crimă, motiv pentru care Lupul a cedat presiunii, s-a repezit la boxa acuzaților și l-a stâlcit în bătaie pe deținut. Ca să salveze aparențele, avocații au cerul internarea detectivului într-o clinică având nevoie de tratament. Primarul, ziarele, toți aveau de gând să dea un exemplu cu detectivul căzut în dizgrație când, într-o dimineață friguroasă de februarie, au găsit corpul prăjit al unei eleve. Astăzi fata ar fi fost în viață dacă cineva l-ar fi ascultat pe Lup. Khalid chiar era adevăratul “Ucigaș incinerator”.

   Patru ani mai târziu, Lupul este căutat de Simmons, fostul lui șef, care îi spune că are nevoie de el la locul în care s-a petrecut o crimă, chiar vizavi de blocul detectivului. Însă la fața locului are surpriza să găsească cea mai macabră scenă văzută de el până atunci : un cadavru prins în copci de o grindă metalică. Corpul era alcătuit din părti dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpusă de cârpe, motiv pentru care va deveni cunoscut sub numele de Ragdoll. O Păpușă de cârpe al cărui braț drept arăta spre fereastra apartamentului Lupului.

“Corpul dezbrăcat, contorsionat într-o poziție nefirească, părea să plutească la două palme deasupra dușumelei. Era întors cu spatele spre cameră și părea să privească prin fereastra enormă. Era fixat cu sute de fire invizibile, ancorate de două cârlige mari de metal.

Lupul avu nevoie de un timp ca să-și dea seama care era cea mai îngrozitoare caracteristică a scenei din fața lui: piciorul negru prins de trunchiul alb. Păși înainte, incapabil să înțeleagă ce vedea. Când se apropie, observă copcile uriașe care fixau bucățile de corp una de alta, cu pielea sfâșiată acolo unde fusese străpunsă. Un picior de bărbat negru și unul alb; o mână mare de bărbat de o parte și una bronzată de femeie de cealaltă; un păr negru încâlcit atârna tulburător peste un trunchi feminin, palid, slab și plin de pistrui.”

    Nu s-a găsit niciun strop de sânge în apartament. Nimeni nu-a văzut și auzit ceva, lucru destul de ciudat, având în vedere că ucigașul a fost nevoit să folosească o bormașină ca să înfigă cârligele adânc în grinzi de metal. Însă, spre marea lor stupefacție, descoperă că acel corp sinistru are capul lui Khalid. Dar cum de a ajuns ucigașul la acesta, având în vedere că Khalid era ținut la izolator într-o unitate de maximă siguranță?

“Nu vede pe nimeni, cu atât mai puțin pe cineva care ar putea pleca de-acolo cu capul lui. E ridicol.”

    Fawkes este însărcinat cu identificarea celor șase victime, dar ancheta ia o turnură neașteptată când fosta lui sotie, reporterița Andrea, primește în mod anonim fotografii de la locul crimei, alături de o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace. Primul nume de pe listă e al primarului, iar ultimul nume este… Fawkes.

    Dar, cu toate că potențialele victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în camera de interogatoriu, ucigașul reușește să acționeze! Primarul va fi omorât în timpul unei vizite la cartierul general al poliției, chiar de față cu Fawkes/Lupul. Cum a reușit așa ceva? Dar ce legătură există între cele două cazuri – cel din trecut ( Khalid) și cel din prezent – cazul Ragdoll? De ce ucigașul Ragdoll vrea să omoare un primar, un contabil, un jurnalist, un agent de securitate, o chelnăriță și un detectiv? Care e legătura dintre ei? De ce ucigașul a trimis pozele chiar fostei soții a Lupului? Nu vă rămane decât să aflați singuri răspunsul la toate aceste intrebări.

“ Nu există oameni “buni”. Sunt doar oameni care au fost împinși până la limită și oameni care n-au fost.”

   “Ragdoll. Ultima ta zi” abundă de tensiune și mister, reușind să te țină în suspans de la prima până la ultima pagină. În mod sigur va fi pe placul tuturor fanilor care îndrăgesc genul thriller.

Despre autor:

   Daniel Cole (33 de ani) a fost paramedic și a lucrat pentru Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals și pentru Royal National Lifeboat Institution. Locuiește în Bournemouth, Anglia.

  Tradus în peste 30 de limbi, Ragdoll. Ultima ta zi este romanul său de debut și este considerat cel mai nou și mai incitant brand din crime fiction. Autorul a primit deja oferta pentru adaptarea TV a seriei Detectiv William Fawkes, considerată „alertă” și „excepțională”.

 

Cartea Ragdoll. Ultima ta zi de Daniel Cole, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.- Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

Impostoarea, de E. Lockhart-Editura Trei-recenzie

 

Titlul original: Genuine Fraud

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Andrei Dósa

Număr pagini: 282

Gen: Thriller psihologic, Young Adult

   Cred că am înnebunit, și cartea asta miroase a zmeură! Probabil toate cărțile în țiplă păstrează între file această aromă… Sau poate am înnebunit și am halucinații olfactive. Poate cartea a avut în întregime un asemenea efect asupra mea, derutându-mă.

   Citind această carte, nimic nu mai e sigur. Nu mai știi care e adevărul, ce e real sau plăsmuit, cine e cine spune că e.

   Un thriller psihologic atipic. În majoritatea romanelor polițiste sau thriller, tiparul este clasic: este găsit cadavrul și începe ancheta: cine este criminalul?

   Aici lucrurile stau diferit. Este destul de greu să vorbești despre „Impostoarea” fără a da spoilere. Misterul este construit într-un mod atipic, avem impresia că ni se dezvăluie totul de la început, pentru a ne da seama mai târziu că lucrurile stau altfel decât ne-am imaginat.

   Romanul se diferențiază de altele prin cronologia inversă a faptelor: începe cu capitolul 18, se merge în sens invers până la primul capitol, pentru a se închide cu capitolul 19. Este interesant, inedit, original, determinându-ne să ne punem neuronii la contribuție pentru a descâlci puzzle-ul. Totuși, la un moment dat poate fi derutant, unii dintre cititori neapreciind acest mod de narațiune. În primele pagini ale cărții facem cunoștință cu Jule (care nu știm de ce își spune Imogen), o adolescentă obscen de bogată, ce se bucură de luxul unui hotel din Mexic. Mie, una, nu-mi plăcea de ea: pare o puștoaică de bani gata, răsfățată, ce inventează lucruri din capriciu, jucându-se cu identitățile și accentele pentru a se amuza.

„Era în continuare în costum de baie, dar își încălțase adidașii verde-marin. Se dăduse cu ruj roz-aprins și cu un creion dermatograf argintiu. Avea un costum de baie întreg gri-metalizat, cu un cerc pe piept și decolteu adânc. O înfățișare demnă de Universul Marvel.”

  Minte cu ușurință și fuge în continuu de ceva. Când face cunoștință cu Noa, are impresia că aceasta o urmărește, drept urmare se deghizează și pleacă pe ascuns.

   La prima vedere, am considerat-o paranoică, mitomană, o fetiță bogată care se plictisește și își imaginează tot felul de situații pe care ajunge să le creadă reale. Printre altele, povestea despre părinții ei, spusă la începutul cărții, mi s-a părut trasă de păr. Dacă este sau nu reală veți descoperi voi.

   Cunoscând-o mai bine, aflăm că suferă pentru că prietena ei cea mai bună, Imogen, s-a sinucis cu ceva timp în urmă, aruncându-se de pe podul Westminster. Am crezut că și-a însușit numele acesteia pentru a trece mai ușor peste doliu; fiecare persoană are propriile metode de a depăși perioade nefaste din viață, așa că totul este posibil. Însă în cazul lui Jule, însușirea numelui prietenei ei depășește limitele spre un nivel patologic, ajungând la furt de identitate: se recomandă drept Imogen, locuiește în apartamentul acesteia, îi folosește lucrurile.

„Oare toți oamenii sunt așa, nu au un sine adevărat?

Sau doar Jule e așa?”

„Era ciudat că rochia altcuiva o făcea să se simtă ca nouă. Senzația aceasta de a fi altcineva, de a se transforma în altcineva, de a fi tânără și frumoasă și de a traversa acest pod spre ceva măreț  – iată de ce venise Jule în New York.

Până în dimineața aceea, nu simțise niciodată o asemenea posibilitate întinzându-se în fața ei.”

   Unul dintre aspectele care mi-au plăcut la carte este construcția personajelor: complexe, chiar cu trăsături patologice.

   Jule este fascinată de prietena ei, Imogen, ar dori să fie ca ea, să fie în preajma ei, să se bucure de toată atenția ei și pretinde că o înțelege cel mai bine pe această lume, cum nici măcar Forest, iubitul acesteia, nu o poate face.

   Pe de altă parte, Imogen are o personalitate narcisică: caută să fie adulată de cei din jur, se hrănește din admirația acestora pentru ea. Se plictisește ușor de oameni, se bucură de compania lor o perioadă, după care se satură de ei și le găsește înlocuitori, aruncându-i ca pe niște jucării stricate. Din acest punct de vedere, este și un pic sadică.

„De ce simțea Immie nevoia să vrăjească pe toată lumea? Era doar un grup de băieți care nu aveau prea multe de oferit. Dar Immie făcea genul ăsta de lucruri de fiecare dată când situațiile deveneau intense. Își îndrepta atenția spre oameni noi și-și exersa farmecul pe ei, oameni care se simțeau norocoși că sunt băgați în seamă. (…) Immie avea nevoie de o doză proaspătă de admirație.”

   Imogen a fost adoptată de o familie foarte bogată, fiind abandonată la naștere de mama sa toxicomană. Deși aparent are tot ce o adolescentă de vârsta ei ar putea doar visa – o familie care o iubește, bani la discreție, vacanțe oriunde își dorește, un apartament în Londra (asta înseamnă că e chiar foarte bogată), prieteni care o admiră -, în sufletul ei este tot nefericită: se simte același copil abandonat, nedorit.

   După ceva timp în care Imogen a dispărut, Jule a găsit în coșul de pâine un bilet: prietena ei s-a sinucis, aruncându-se de pe podul Westminster. Deși corpul nu i-a fost găsit, biletul este considerat suficient pentru lămurirea faptelor. Și totuși, rămâne întrebarea: sinucidere sau crimă? Rămâne să descoperiți singuri, mai multe nu pot să vă spun, simt că aș strica tot misterul.

   O mică atenționare: prima parte, cam până aproape de jumătate, nu pare deloc thriller. Nu renunțați, povestea devine mai interesantă și chiar nu-ți mai vine s-o lași din mână, doar că un pic mai târziu, cronologia inversă fiind „vinovata”. La început și eu mă întrebam: dar unde este thriller-ul? Unde este crima? Nu vedeam decât o poveste a unei adolescente cam prostuțe, care se joacă de-a identitățile. Nu este așa! Nu aveți idee cât de mult pot înșela aparențele și ce ascunde această poveste!

  Romanul mi-a plăcut pentru modul inedit în care este scris – cronologia inversă, chiar dacă la un moment dat mi-a dat bătăi de cap. Limbajul este unul credibil, realist, reflectând vocabularul folosit de adolescenții din ziua de azi, cu meritul cuvenit traducerii: „A devenit avocatul ăsta important, gen.”

   De asemenea, personajele sunt foarte bine construite, onorând renumele de thriller psihologic. Unii spun că seamănă foarte bine cu o altă carte, după care s-a făcut și film, titlul regăsindu-se în secțiunea de mulțumiri ale autoarei, de la final. Nu-i voi divulga numele, pentru că aș strica tot suspansul și veți cunoaște imediat turnura pe care o iau faptele în „Impostoarea”. Dar vă invit pe voi mai întâi s-o citiți, apoi să-mi spuneți cu ce altceva, carte sau film, vi se pare că seamănă.

  Eu, una, nu am citit cartea respectivă, am văzut doar filmul și pot spune că deși forma seamănă, conținutul diferă. Mai exact, construcția personajelor, ceea ce mi-a plăcut mult la „Impostoarea”.

Citate:

„Romanele polițiste mențin statu-quoul. Totul se elucidează la final. Ordinea este restaurată. Dar ordinea nu prea există cu adevărat, nu-i așa? E un construct artificial.”      

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.

– Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

„Încerc doar să fiu. Să exist și să mă bucur de ceea ce e chiar sub nasul meu. Știu că acesta e un lux și probabil sunt o nenorocită și pentru că-mi permit acest lux, dar mă gândesc și că încerc să apreciez asta, oameni buni! Dați-mi voie să fiu recunoscătoare că mă aflu pe această plajă și să nu fiu nevoită să mă simt ca și cum ar trebui să mă lupt mereu.”

„Cu cât stai mai mult, cu atât există mai puține lucruri pentru care să te întorci.”

„Poate că sunt o persoană groaznică, dar e atât de bine, Jule, să nu te mai simți vinovată.”

 Despre autoare:

  1. Lockhart (pe numele său adevărat Emily Jenkins) este o autoare americană contemporană. A absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. Sub numele real scrie cărți ilustrate pentru copii, în timp ce pseudonimul E. Lockhart, preluat de la bunica maternă, este rezervat romanelor Young Adult.

   Unul dintre cele mai cunoscute publicații ale sale este romanul „Mincinoșii” (bestseller New York Times), apărut la Editura Trei alături de: „Lista iubiților mei” (ALA Best Books for Young Adults în 2006), „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” (finalist National Book Award 2008 și nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), „Cum să fii o fată rea” (scris în colaborare cu Sarah Mynowski și Lauren Myracle).

 

Cartea Impostoarea de E. Lockhart poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Țipătul lui Robin ricoșă din ferestre.”

Carieră malefică (Cormoran Strike #3), de Robert Galbraith-recenzie

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection
Anul apariției: 2016
Titlul original: Career of Evil (Cormoran Strike #3)
Traducere: Ciprian Șiulea
Număr de pagini: 664

“I choose to steal what you choose to show

And you know I will not apologize –

You’re mine for the taking.

I’m making a career of evil”

(fiecare capitol al cărții începe cu versuri din cântecele rock ale trupei Blue Öyster Cult)

    Carieră malefică este un roman  polițist, cel de-al treilea, după Chemarea cucului și Viermele de mătase, al unei serii de top ce urmărește investigațiile atipicului detectiv Cormoran Strike.

    J.K.Rowling, creatoarea lui Harry Potter, îşi ramifică şi solidifică succesul literar cu acest ciclu al ei scris sub pseudonimul Robert Galbraith. Înainte să se afle adevărata identitate scriitoricească din umbra primului roman al seriei, el a fost primit foarte bine de critică, dar nu a reuşit să vândă mai mult de 1500 exemplare. Odată cu dezvăluirea numelui celebru al autoarei, vânzările au sărit în scurt timp la peste un milion de copii, ceea ce dovedeşte o fidelitate remarcabilă a cititorilor săi care o urmăresc fanatizaţi, indiferent de genul de literatură pe care hotărăşte să îl abordeze. Cu atât mai mult cu cât unii au crescut cu poveştile ei şi numai bine ajung la vârsta adultă să le aprecieze şi pe cele pentru adulţi la fel de mult ca pe cele pentru copii.

    Suntem din nou în Londra, în anul 2011, când două nunţi sunt în pregătire. Cea somptuoasă din familia regală, între prinţul William şi Kate Middleton, şi cea mai modestă şi tot mai problematică, dintre Robin Ellacott, fostă secretară, acum asistentă şi asociată la firma detectivistică a lui Cormoran Strike, şi logodnicul ei aproape perfect, dacă nu ar fi atât de iritant, Mattew.

    Pe culmile succesului după spectaculoasa rezolvare a celor două cazuri anterioare urmărite de presă, cei doi investigatori de circumstanţă îndrăgiţi din primele volume au un adevărat şoc când descoperă într-unul din coletele livrate lui Robin, pe care ea îl crede cu gadget-uri de nuntă, nici mai mult nici mai puţin decât un ciot dintr-un picior:

 

„Piciorul era neted, zvelt şi palid, iar Robin îl atinsese uşor cu degetul în timp ce deschidea pachetul, simţind textura rece, ca de cauciuc, a pielii.

Tocmai primise un picior. Tocmai urcase calm scările cu un picior, un picior de femeie într-o cutie. Al cui era piciorul? Unde era restul femeii?”

    Mai mult decât volumele anterioare, Carieră malefică este un thriller total, nu rămâne la rangul de poveste investigativă interesantă şi amuzantă, cum a început seria. Pericolul planează din start asupra celor doi protagonişti Robin şi Cormoran, şi îl percepem nu numai prin atenţionările macabre trimise de cel care vrea să se răzbune pe detectiv prin secretara lui, dar şi direct, prin intermediul unor capitole intercalate ce sunt descrise chiar din perspectiva criminalului.

   Descoperim în ele o minte meticuloasă și metodică a unui tip solid, înalt, care poartă mereu un fes, îmbrăcat cu o geacă de camuflaj și cu fața veșnic în penumbră sau acoperită de o mască de ski, foarte versatil, schimbându-și cu ușurință abordarea, și cu un ager simț al observației. Un narcisist extrem, un sadic care nu e la prima victimă si ale cărui fetișuri sexuale sunt legate de tăierea si secționarea trupurilor feminine. Îl urăște pe Strike și este mai mult decât motivat să îl distrugă, iar crimele lui, pe lângă extazul pe care acestea i-l oferă, îl fac să se simtă nemuritor, energia vitală a victimei, năzărindu-i-se că o potențează pe a sa.

    Criminalul în serie, poreclit previzibil Jack Spintecătorul de către tabloide, ia suveniruri de la persoanele ucise, iar acest suvenir poate fi un picior, un nas sau o ureche (depozitate în propriul frigider), alături de alte obiecte ce au aparţinut celor pe care le-a omorât.

   Ceea ce are special această carte, spre deosebire de altele din aceeași nișă, este talentul autoarei de a înfiora cititorul prin aprofundare psihologică, fiindcă pe parcursul lecturii te vei găsi cufundat complet în abisul minții unui serial killer extraordinar de credibil în demența sa. Nu te-ai aștepta de la o scriitoare pentru copii cum este J. K. Rowling să pătrundă astfel în gândurile tenebroase ale unui ciopărțitor de femei scelerat, un monstru care urăște visceral toată suflarea feminină, începând, nu întâmplător, cu mama lui.  

Femeile erau atât de meschine, rele, murdare şi mici. Nişte curve ursuze, toate, care se aşteptau ca bărbaţii să le facă fericite. Doar când zăceau moarte şi golite în faţa ta deveneau pure, misterioase şi chiar minunate. Atunci deveneau în întregime ale tale, nemaiputând să se certe, să se zbată sau să plece, ale tale, să faci cu ele orice voiai

   Strike realizează imediat că ucigașul este, cel mai probabil, o mai veche cunoștință a sa, dar nu una pe care ar fi sperat să o reîntâlnească vreodată. Astfel, are acum patru suspecți mari și lați, la propriu și la figurat, din trecutul lui, toți indivizi care de care mai îngrozitori, singurii care ar avea motive și conformația psihică să înfăptuiască acest gen de oroare: Jeff Whittaker – pe departe cel mai detestat de către Strike, fostul soț al mamei sale, pe care îl suspectează că a omorât-o, pedofilul Noel Brockbank, scoțianul violator si torționar Donald Laing și gangsterul “Digger” Malley.

   Cu cât istoricul celor patru răufăcători este reînviat, din dublă sursă – amintirile detectivului care deja a avut de-a face cu ei şi descoperirile din timpul anchetei – cu atât, paradoxal, ajungi să îţi doreşti ca tocmai cel  prezentat pe moment, sau dacă se poate, toţi patru, să fie implicaţi în crimele de acum, pentru ca să îşi primească pedeapsa şi retroactiv pentru toate ticăloşiile săvârşite – într-atât sunt de detestabili fiecare dintre ei.

   Prinși între evenimente și investigații, unele în legătură directă cu criminalul, altele mai rutiniere, Strike și Robin par să dezvolte un potențial amoros, aflat încă  în stare latentă, dar deloc neglijabil. Deși bărbatul încearcă să o ferească de probleme și de gesturi nesăbuite, precum cel de a se aventura seara într-un bar și-n mai multe pahare cu alcool, când o amenințare serioasă planează asupra sa, Robin are un creieraș al ei care emite cam tot atâtea teorii valoroase, precum Strike, chiar și în perioadele sale cele mai depresive. Cei doi se echilibrează calitativ în lanțul evenimentelor, el fiind un tip insistent cu mintea mereu la pândă, iar ea reușind să tragă oamenii de limbă, utilizând diplomația nu foarte caracteristică lui.

   Strike este de o atractivitate masculină neclasică, fost boxer cu nasul spart și veteran de război cu piciorul drept retezat, toată faima sa sprijinindu-se la propriu pe un picior funcțional și o proteză care îl împiedică să facă multe lucruri firești ale muncii de detectiv, precum alergatul sau condusul pe distanțe lungi. În pofida gravului handicap fizic, tenacitatea din timpul carierei lui militare nu pare să-i fie afectată cu nimic, singura deosebire dintre el din acea perioada și eul cu un picior lipsă, fiind traiul mai modest de acum, de unde și salariul cam de nimic pe care îl oferă asistentei/partenerei sale.

  Atmosfera dintre Strike și Robin este scurtcircuitată continuu, aproape că poți palpa tensiunea existentă între ei și nu te poți abține să nu anticipezi o finalizare într-un fel sau altul, așteptând ca unul dintre ei să cedeze emoțional.

  Deși Strike are o iubită oficială, pe Elin, iar Robin este logodită cu Matthew, se pare că autoarea ne transmite subliminal că oamenii trebuie să aibă interese comune pentru ca iubirea să se așeze statornic. Matthew disprețuiește jobul justițiar al iubitei lui, iar Elin, aparent cu o clasă deasupra lui Strike, nu reușește să deștepte în acesta sentimente profunde, fiind în general preocupată de divorțul ei, de restaurante sau de decorarea următoarei locuințe.

   Cei doi asociați în ale detectivăriei investighează în paralel cu poliția, dar sunt mereu mult înaintea acesteia, datorită metodelor neconvenționale la care apelează și a informatorilor mai mult sau mai puțin dubioși ai lui Strike, împrăștiați în tot spectrul lumii criminogene.

   Tensiunea vine mereu în doze duble, protagoniștii fiind vânători și vânați, periculosul ucigaș dându-le târcoale tot mai aproape, chiar în timp ce ei încearcă să-l identifice.

 

 „Geamul londonez mânjit şi prăfos reflecta expresia lui neprefăcută, lipsită de stratul de civilizaţie pe care şi-l lua ca să le ademenească pe femeile care căzuseră pradă farmecului şi cuţitelor lui. Creatura care trăia înăuntru, creatura care nu voia nimic altceva decât să-şi impună dominaţia ieşise la suprafaţă.”

   Profilul lui sinistru pe străzile meandrice ale Londrei, prin suburbii care nu figurează în oferta agențiilor turistice, urmărind eforturile de a-l descoperi, transformă ancheta într-una contra-cronometru, în care acela care va avea toate condițiile necesare ca să acționeze primul, va rămâne în viață.

  Se spune că volumul întâi dintr-o serie este mereu cel mai bun. Butada nu se confirmă în această saga a tot mai miticului detectiv Cromoran Strike, cel mai bun volum al (deocamdată) trilogiei, fiind fără îndoială, chiar acest al treilea. Suspans, mister şi lovituri de teatru combinate cu stilul obișnuit al lui Rowling (Galbraith – dacă așa vrea) capabil să alterneze tehnicile narative în descrierea perfectă a decorurilor, fluidizarea acţiunii sau caracterizarea impecabilă a personajelor. Ce ţi-ai putea dori mai mult de la ceea ce ar fi trebuit să fie doar o simplă carte poliţistă? După ce o termini, ai şi răspunsul unic: continuarea ei cât mai grabnică!

 

 

Cartea Carieră malefică (Cormoran Strike #3) de Robert Galbraith poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

    Locuri întunecate, de Gillian Flynn-recenzie

Titlul original: Dark Places

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariției: 2014

Traducere din engleză de: Bogdan Perdivară

Număr pagini: 482

Gen: Thriller psihologic, Polițist

„Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.

– Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat… cred că nici asta nu te-ar face să te simți prea bine, așa-i?”

  „Locuri întunecate” este un thriller psihologic, un roman despre manipulare, psihoză colectivă, influență socială și nu în ultimul rând, despre crimă. Probabil unii dintre voi au văzut ecranizarea, cu Charlize Theron în rolul principal. Tot ce pot spune este că romanul chiar avea nevoie de o transpunere pe ecran; are o viziune cinematografică, este plin de acțiune și de multe ori, citind, mă gândeam: „Oare cum or fi făcut asta în film?”. Spre deosebire de alte ecranizări, aceasta mi s-a părut extraordinar de fidelă cărții, chiar mi-a plăcut și v-o recomand.

  Vă avertizez de pe acum că nu este o carte pentru oricine. Trebuie să aveți un oarecare grad de suportabilitate a violenței, să fiți cât de cât obișnuiți cu thrillerele. Conține scene violente și subiectele prezentate nu sunt plăcute, comode. Așadar, dacă vă știți mai sensibili sau preferați cărțile ușurele, în care totul e bun și frumos, clar nu e pentru voi!

  Libby Day este o femeie de aproape 32 de ani, singura supraviețuitoare a masacrului din urmă cu 25 de ani, în urma căruia mama și cele două surori au fost ucise. Fratele mai mare, Ben, a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață pe baza propriei ei mărturii.

   La vremea aceea, Libby avea 7 ani, era mezina familiei și singura care a scăpat, ascunzându-se. Ben era considerat un adolescent dificil și bănuit de legături cu o sectă satanistă, ce organiza ritualuri și tot felul de sacrificii sinistre. Ca și când nu ar fi fost destul, câteva fetițe de la școală au susținut că Ben le-ar fi molestat, deși la scurtă vreme toate și-au retras plângerile.

  Aparent totul se potrivea: un adolescent mai mult decât problematic, influențat de secta satanică din care făcea parte, și-a omorât aproape întreaga familie.

   În prezent, Libby trăiește din ajutoarele trimise de oamenii impresionați de tragedie; nu are un loc de muncă sau studii, niciun venit fix în afară de donații și un oarecare procent obținut de pe urma publicării unei cărți despre cele întâmplate în acea noapte. Însă timpul trece, iar atenția publicului este atrasă de alte și alte tragedii; alte fetițe dispărute, ucise sau răpite. Așa că și ajutoarele sunt din ce în ce mai puține.

   La o întâlnire de afaceri cu reprezentantul său administrativ, acesta o pune la curent cu un adevăr nu prea plăcut: banii din cont sunt din ce în ce mai puțini și dacă nu va acționa în vreun fel, nu va mai avea din ce se întreține. În acest sens, îi propune o alternativă: să ia legătura cu un club al oamenilor pasionați de crime celebre; oameni care abia așteaptă s-o cunoască, oameni care știu despre caz chiar mai multe decât ea.

   Îi urmează sfatul și îl contactează pe Lyle, reprezentatul acelui club. Așa află că fratele ei, Ben, este celebru și are în spate o armată de susținători al căror scop principal este să-i dovedească nevinovăția; un adevărat fan club, majoritatea format din femei ce îl vizitau la închisoare și îi citeau poeziile. Cu toții din acel club erau convinși că Ben a fost arestat pe nedrept, cazul fiind prelucrat de procurori, pentru a găsi cât mai repede un țap ispășitor.

   Confruntându-se cu spusele acestora, Libby își dă seama de mai multe lucruri: deși a declarat că l-a văzut pe Ben căsăpindu-i familia, acest lucru nu putea fi adevărat, având în vedere locul în care se ascunsese; doar auzise cele întâmplate. Psihologii cărora le-a fost încredințată pentru ședințele de terapie încercau să-i smulgă acuzele cu cleștele, mai mult sugerându-i răspunsurile, iar fetița de atunci, din nevoia de a fi acceptată, le spunea ceea ce credea că voiau să audă.

„- De ce ai declarat că Ben ți-a omorât familia?

– Fiindcă asta a făcut, am zis. Eram acolo.

– Te ascundeai, scumpo. N-aveai cum să vezi ce spui c-ai văzut, altfel ai fi fost și tu moartă.

– Am văzut ce-am văzut, am început să zic, cum fac întotdeauna.

– Rahat. Ai văzut ce ți s-a spus să vezi, fiindcă erai o fetiță cuminte și speriată care voia să ajute. Procuratura te-a făcut în sânge. Te-au făcut ca să doboare cea mai ușoară țintă. Cea mai de mântuială anchetă de poliție pe care-am văzut-o.”

„Am simțit cum îmi urcă sângele în urechi și mi-am spus că n-auzeam, oricum, nimic nou. Nimic care să mă panicheze. Nu prea eram atentă, niciodată, la detaliile crimei. Lăsam vorbele să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe cealaltă, ca un pacient cu cancer, înfricoșat, care aude jargonul acela codat și nu pricepe o iotă, cu excepția faptului că veștile sunt foarte proaste.

„În noaptea aceea am văzut ce-am văzut, mi-am zis, mantra mea dintotdeauna. Chiar dacă nu era adevărat. Adevărul e că n-am văzut nimic. OK? Bun. Practic vorbind, n-am văzut nimic, doar am auzit. Doar am auzit, fiindcă am stat ascunsă într-o debara cât mi-a murit familia, fiindcă eram o fricoasă mică și neisprăvită.”

„În casa mea, sub lumina strălucitoare, iarăși în siguranță,mi-am zis din nou că Ben era vinovat (trebuia să fie), în principal fiindcă n-aș fi făcut față vreunei alte posibilități.”

„Puteam crede, dincolo de faptul că-mi doream asta, că Ben nu era făptașul? Și, dacă era nevinovat, asta nu mă făcea pe mine cea mai mare ticăloasă din istorie?”

„Am început să simt în urechi, ca un zumzet, sunetele acelei nopți: un icnet masculin, tare, un zgomot de gâtlej uscat. Țipetele ascuțite ale mamei. Locul întunecat.”

  Din nevoia financiară presantă, dar și din alte motive, Libby hotărăște să investigheze cele întâmplate acum 25 de ani. Convingerea că Ben este autorul crimelor, fermă până atunci, începe să i se clatine simțitor.

   Pentru prima oară, își vizitează fratele la închisoare, își caută tatăl (un alcoolic ce i-a părăsit și care întotdeauna îi cerea mamei bani), încearcă să refacă legătura cu mătușa Diane, care a jucat un rol important în copilăria ei…

Acum știam de ce nu mă dusesem să-l vizitez niciodată. Era prea tentant, prea ușor să ignor pereții închisorii și să-mi văd doar fratele, să aud cadența aparte a vocii lui, felul în care cobora tonul la sfârșitul fiecărei propoziții, ca și cum se prea putea să fie ultimul lucru pe care-l va spune vreodată. Vâzându-l, îmi aminteam lucruri frumoase, sau mai puțin frumoase. Lucruri normale. Puteam simți ceva din atmosfera de-acasă. De-atunci, de demult, de când toată lumea era în viață. Oho, și ce mai voiam asta!”

  Principala bănuială a celor de la club îl vizează pe tatăl copiilor, care în ziua crimelor i-a cerut mamei lor bani și necăpătând nimic, a devenit violent.

   Să se fi înșelat în toți acești ani? Este Ben criminalul sau a fost închis pe nedrept și adevăratul autor umblă liber? Dacă nu este el, cine și de ce ar fi comis o asemenea atrocitate?

   În paralel cu ancheta neoficială dusă de Libby și Lyle în prezent, există și un plan al trecutului, de când a avut loc tragedia. Acțiunea este povestită din perspectivele mai multor personaje: Libby, Ben, Patty Day (mama lui Libby).

   La început, am crezut că nu-mi place stilul autoarei. Apoi am hotărât că unele capitole îmi plac, altele mai puțin. Abia mai târziu m-am lămurit: autoarea își adaptează stilul în funcție de perspectiva și unicitatea fiecărui personaj.

   Acțiunea din trecut este plasată strategic în anii 1980, o perioadă în care sectele erau la modă în America. Mai mult decât atât, se face referire la un caz adevărat, al unor educatori acuzați că ar fi abuzat copii în numele ritualurilor sataniste. Ulterior s-a descoperit că acuzațiile nu erau adevărate.

  Nu degeaba avem de a face cu un thriller psihologic, fiind tratate teme precum psihoza colectivă (sectele și isteria produsă de existența acestora, explicația pentru orice nelegiuire fiind relaționată cu sataniștii; reacția în lanț creată de presupusa molestare a fetițelor – aici nu pot spune mai multe, dau spoiler).

Lumea chiar credea că există o rețea vastă de sataniști, era lucru obișnuit pe atunci. Un adolescent se poartă ciudat: e satanist. O fetiță de grădiniță vine acasă cu o vânătaie mai bizară sau zice ceva mai aiurit despre părțile ei intime: educatoarele ei sunt sataniste. Gen, mai ții minte procesul de la școala pregătitoare McMartin? Amărâții ăia de învățători au avut de suferit cu anii până să se renunțe la acuzații. Panică satanică.

   De asemenea, personajul lui Libby este foarte bine conturat din punct de vedere psihologic: deși este o femeie în toată firea, emoțional a rămas blocată la vârsta de 7 ani, când a avut loc tragedia.

   Nu-și asumă responsabilități de adult, este cleptomană, fură lucruri cu detașarea cuiva care procedează normal, este depresivă, nu are încredere în ea, refuză să se atașeze de alți oameni și cu toate acestea, având în vedere traumele la care a fost supusă și fondul familial tulburat, evoluția personalității ei este pe linia de plutire. Vom vedea în carte persoane care au ajuns mult mai rău.

„Am scos un picior de sub așternuturi, dar nu mă puteam hotărî să-l pun pe podea. Sunt în depresie, presupun. Am tot fost deprimată, presupun, de vreo douăzeci și patru de ani. Simt pe undeva, pe dinăuntru, o versiune mai bună a mea – ascunsă pe după ficat sau lipită de splina trupului meu pricăjit, ca de copil -, o Libby care-mi spune să mă ridic odată din pat, să fac ceva, să mă maturizez să merg mai departe.”

„Aveam de gând să accept oricât mi-ar fi oferit Lyle Wirth, fiindcă altfel mă păștea o slujbă adevărată, cât de curând, și nu eram gata pentru așa ceva. Nu-s eu persoana pe care să te poți baza cinci zile pe săptămână. Luni marți miercuri joi vineri? Uneori nu mă dau jos din pat cinci zile la rând – câteodată uit să și mănânc cinci zile la rând. Să ajung la locul de muncă, unde să stau opt ore – opt ditai orele departe de bârlogul meu -, asta era ceva nerealizabil.”[/quote_box_center]

[quote_box_center]„Când m-am mutat în căsuță, mi-am petrecut primele trei luni înfofolită în pături, fiindcă nu știam cum să pornesc gazul la centrală. Și mi-l tăiaseră de trei ori în ultimii câțiva ani, fiindcă uneori nu mă pot mobiliza nici măcar ca să scriu un cec. Am probleme cu concentrarea.”

„Aveam un robot telefonic furat, un set aproape complet de tacâmuri de restaurant și vreo jumătate de duzină de solnițe, la care adăugam și perechea cea nouă, de la Tim Clark, pe care nu izbuteam s-o transfer de pe masa din hol în bucătărie. Într-un ungher al camerei de zi, lângă vechiul meu televizor, e o cutie cu mai bine de o sută de sticluțe de loțiune pe care le-am șterpelit. Le țin fiindcă îmi place să le văd pe toate împreună, roz și mov și verzi.”

  Familia lui Libby a fost inițial bogată. Părinții ei primiseră o fermă de la bunicii materni, însă o investiție nereușită și o perioadă nefastă pentru branșa fermierilor au condus la faliment. Tatăl i-a părăsit, iar toată greutatea a căzut pe umerii mamei: îngrijirea copiilor, administrarea fermei, grijile financiare. Patty Day a început să vândă utilajele de agricultură pentru a face rost de bani.

  Libby era cea mai mică din cei patru frați, un băiat și trei fete. Paradoxal, ea era cea mai apropiată de Ben dintre surori.

„Ben mă tolerase pe mine, o ignorase pe Debby, dar pe Michelle o ura din tot sufletul. Țin minte cum o scotea din camera lui, trăgând-o de braț, corpul ei sucit lateral, Michelle pe vârfuri, mișcându-se odată cu el ca să nu fie târâtă. O aruncase afară și ea se lovise de-un perete și-i zisese că dacă mai intră în camera lui vreodată, o omoară. Îi luceau dinții când vorbea cu ea.”

„Însă, drept să spun, nu eram mândră de familia mea. Nimeni nu-i plăcuse pe alde Day vreodată. Tata, Runner Day, era nebun, bețiv și violent într-un fel deloc impresionant – un omuleț cu pumni pieziși. Mami făcuse patru copii de care nu izbutea să aibă grijă ca lumea. Copii amărâți, de la fermă, puturoși și manipulativi, venind mereu la școală ca niște nevoiași: fără să fi luat masa de dimineață, cu cămăși rupte, mucoși și roșii în gât. Eu și surorile mele am fost cauza a cel puțin patru epidemii de păduchi pe parcursul scurtei noastre experiențe cu școala primară. Jegoșii de Day.”[/quote_box_center]

   O temă destul de actuală abordată este conflictul dintre generații, dificultatea părinților de a-și înțelege copiii adolescenți.

[quote_box_center]„Nici Patty nu se descurcase mult mai bine. Își luase de curând o carte despre cum să fie mamă de adolescent, pe care o ținea ascunsă sub pat, de parcă ar fi fost pornografie. Autorul spunea că trebuia să fie curajoasă, să pună întrebări, să ceară răspunsuri de la copil, numai că Patty nu putea. Orice tentativă de întrebat, în perioada asta, îl scotea din sărite pe Ben și-i declanșa tăcerea aceea insuportabilă, asurzitoare. Cu cât încerca mai mult să-și dea seama ce-i cu el, cu atât mai mult se ascundea băiatul. La el în cameră. Vorbind cu persoane pe care ea nu le cunoștea.”

„Însă Patty nu-și putea găsi liniștea. Ben devenise, în ultimul an, tare distant, se transformase în puștiul ăsta ciudat, încordat, care se zăvora în cameră și tropăia pe muzică ce făcea pereții să se zguduie, cu cuvinte mugite și țipate auzindu-se de pe sub ușă. Cuvinte îngrijorătoare.

De asemenea, violența domestică are parea ei rezervată în roman: „Cât fuseseră căsătoriți o mai îmbrâncise, o mai plesnise peste ceafă, pălmuțe făcute mai mult să te înfurie, să-ți amintească de cât de neajutorată erai, decât să te doară. De ce nu-i mâncare-n frigider? Pleosc. De ce-i așa o cocină locu’ ăsta? Pleosc. Unde se duc toți banii, Patty? Pleosc, pleosc, pleosc. Tu m-auzi, fată? Ce mama dracului faci cu banii? (…) Mă faci trișor? Pleosc. Zici că taică-tu trișează, Ben? Pleosc, pleosc, pleosc. Te crezi mai dăștept ca mine? Pleosc.”

   Să fie acest bărbat capabil de crimă împotriva propriei familii? Nu aveți decât să aflați citind cartea.

Citate:

„Multe rahaturi s-au întâmplat în ziua aia cu omorurile, Libby. M-am gândit mult la asta, mi-a tot stat pe cap. A fost o zi al dracului de proastă. Blestemată. O Zi blestemată, a zis și s-a împuns cu degetul în piept.”

„Oho, lumea habar n-are ce s-a-ntâmplat în noaptea aia. Te umflă râsu’.”

„Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.

– Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat… cred că nici asta nu te-ar face să te simți prea bine, așa-i?”

„Ajunsese să se gândească la Ben, la Ben cel de cincisprezece ani, aproape ca la un fiu, ca la o ființă cu totul diferită, și uneori îi venea să-l zgâlțâie bine pe puștiul ăla lipsit de curaj – își imagina că-l zguduie pe Ben până ce nu i se mai deslușea fața.”

   Despre autoare:

  Gillian Flynn este autoarea bestsellerului „Fata dispărută”, apărut la aceeași editură și ecranizat. Este licențiată în literatură engleză și jurnalism la University of Kansas și a absolvit un masterat în jurnalism la Northwestern University din Chicago. A scris timp de zece ani pentru revista Entertainment Weekly.

   Romanul său de debut, „Obiecte ascuțite”, a câștigat de două ori Dagger Award, iar „Locuri întunecate” a fost nominalizat la Ian Steel Dagger Award, acordat de Crime Writers’ Asociation și a câștigat Dark Scribe Magazine Black Quill Award pentru Dark Genre Novel of the Year. S-a numărat printre bestseller-ele publicației New York Times.

   Autoarea a declarat că una dintre sursele de inspirație în scrierea acestui roman au fost câmpurile nesfârșite de porumb din regiunea natală – Kansas City, Missouri.

 

Cartea Locuri întunecate de Gillian Flynn a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

„Apa, apa, apa… n-aveai cum să scapi de ea în orașul ăsta.”

În ape adânci, de Paula Hawkins-Editura Trei-recenzie

Titlul original: Into the Water

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Camelia Ghioc

Număr pagini: 430

Gen: Thriller psihologic

   “Te intrebi dacă În ape adânci poate fi la fel de bun ca Fata din tren? E și mai bun. O capodoperă.” – Clare Mackintosh, autoarea bestsellerului Te las să pleci

   Mi-a plăcut la nebunie „Fata din tren”. Un thriller cum nu mai citisem de mult. O contrazic un pic pe Clare Mackintosh, „În ape adânci” nu este mai bun decât „Fata din tren” (în viziunea mea, bineînțeles), însă regăsim același stil al autoarei: mistere, secrete, mecanisme psihologice, aspecte cruciale determinate de memorie, de uitarea uneori voită a anumitor lucruri și umplerea golurilor cu o versiune mai la îndemână (confabulație), uitarea ca mecanism de protecție, vinovăție resimțită puternic și pasată de la unul la altul…

   Paula Hawkins este o creatoare de personaje, sapă în subconștientul lor și este tipic pentru ea să te facă să fii sigur de ceva, după care lucrurile iau o cu totul altă întorsătură. Nimic nu e ceea ce pare. Romanele ei sunt profunde, adânci precum apele din titlul cărții, cu întorsături de situație și implicații ce te fac să reflectezi mult timp după ce ai închis cartea. De aceea mă gândesc că titlul are un dublu sens: pe de o parte, apele adânci ale bulboanei în care s-au înecat mai multe femei de-a lungul timpului și pe de altă parte, implicațiile adânci, mai profunde decât ne-am aștepta.

   Jules sosește în Beckford, orășelul de provincie în care a copilărit, fiind anunțată de moartea surorii sale, Nel. Deși nu există nicio scrisoare de adio, toate indiciile duc către sinucidere: s-a înecat în râul din împrejurime, numit de localnici „Bulboana Înecaților”. Locul are o istorie în acest sens, mai multe femei alegându-l pentru a se sinucide. De asemenea, se spune că în trecut, cele suspectate de vrăjitorie erau aruncate în râu, supuse testului apei.

 

„Beckford e un loc ciudat, plin de oameni bizari cu un trecut de-a dreptul straniu. Chiar prin mijloc e străbătut de un râu, iar asta-i cea mai ciudată chestie din toate: parcă oriîncotro te-ai întoarce, oriîncotro te-ai îndrepta, nu știu cum se face, dar ajungi întotdeauna la râu.”

   „Acum, serios: cum naiba să ții socoteala tuturor cadavrelor de pe aici? Parcă e Crimele din Midsomer doar că, în loc de oameni care cad în betoniere sau își crapă capetele, aici e cu accidente, sinucideri și înecuri istorice misogino-grotești.”

   Înainte de a muri, Nel scria o carte pe acest subiect: morțile suspecte ce au avut loc de-a lungul timpului în acele ape, precum și istoria locului: mituri, povești spuse din moși strămoși despre vrăjitoare. Se consideră că apele acelea aveau o influență misterioasă și malefică asupra oamenilor, iar conform spuselor surorii ei, Nel era obsedată încă din copilărie de acel loc, de apele adânci ale râului.

 

„Nimănui nu-i plăcea să se gândească la faptul că apa din râul ăla era infestată cu sânge și fiere de femei persecutate, de femei nefericite; o beau în fiecare zi.”

   „Apa, apa, apa… n-aveai cum să scapi de ea în orașul ăsta.”

   „Nu-i același râu. Crezi că e tot același, dar se schimbă. Acolo sus are alt spirit. Uneori trebuie să faci cale lungă ca să-i auzi vocea.”

   Acțiunea din roman este intercalată cu pagini din cartea nepublicată a lui Nel: „E un locșor idilic: cărarea e umbrită de stejari, coastele colinelor sunt presărate cu fagi și platani, iar spre sud, malul e înclinat și nisipos. Un loc de plimbat cu barca, de dus copiii, perfect pentru un picnic într-o zi însorită.

   Dar aparențele sunt înșelătoare, fiindcă e un loc al morții. Apa, întunecată și sticloasă, ascunde ce zace în adâncuri: alge în care te încâlcești, care te trag în jos, pietre zimțate care să despice carnea. Deasupra se înalță amenințătoare faleza de gresie cenușie: o sfidare, o provocare.”

   În timp ce fiica femeii, Lena, este convinsă că mama ei s-a sinucis, poliția încearcă să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat. Suspiciunea planează în aer cu atât mai mult cu cât în urmă cu puțin timp, o fată a pierit tot în apele adânci ale bulboanei: Katie, prietena cea mai bună a Lenei, o adolescentă de 15 ani. Aceeași soartă a avut-o și Lauren în urmă cu mai bine de 30 de ani, când soțul ei, polițist la acea vreme, a încercat în zadar s-o salveze din râu.

   Crimă sau sinucidere? Să fie toate aceste cazuri corelate sau simple coincidențe? Să fi aflat Nel ceva în documentarea ei pentru scrierea cărții? Ce au acele ape atât de special încât atrag oamenii în adâncul lor ca un magnet?

 

„Când te-apuci să pui întrebări și să lipești mici anunțuri în magazine și puburi, când începi să faci poze și să vorbești la ziare și să întrebi de vrăjitoare și femei și suflete rătăcite, nu cauți răspunsuri, ci ți-o cauți cu lumânarea.”

    Autoarea jonglează cu ipotezele, schimbând perspectiva cu viteza luminii. Latura psihologică iese foarte bine în evidență, personajele sunt foarte bine conturate, la fel si subconștientul uman, mecanismele de protecție, de a pasa vinovăția sau de a bloca unele amintiri pur și simplu pentru a nu accepta cruda realitate, imposibil de suportat: „Durerea, șocul îi afectează pe oameni în moduri bizare. Am văzut oameni care au reacționat râzând la vești proaste, cu aparentă indiferență, cu furie, cu teamă.”

   Paula Hawkins pune accentul în scrierile ei pe memorie și pe tot ceea ce decurge din acest mecanism psihic.

   „Știm acum că amintirile nu sunt fixe sau înghețate, ca borcanele de dulceață ale lui Proust în cămară, ci sunt transformate, dezasamblate, reasamblate și recategorisite de fiecare dată când le evocăm.”  – Halucinații, de Oliver Sacks (motto-ul cărții)

    „Oare de ce pot rememora perfect lucrurile care mi s-au întâmplat la opt ani, dar oricât aș încerca, mi-e imposibil să-mi amintesc dacă am vorbit cu colegii să reprogrameze pentru săptămâna viitoare evaluarea unui client? Lucrurile pe care vreau să mi le amintesc îmi scapă; cele pe care încerc din răsputeri să le uit se întorc necontenit.”

   Autoarea descrie foarte bine simptomele stresului posttraumatic în cazul soțului lui Anne Ward, femeia care a ales aceeași moarte în apă în 1920; soțul ei se întorsese complet schimbat din război, iar ea nu mai putea suporta acel trai. Chiar dacă a fost o temă de fundal, fără o importanță grăitoare pentru intrigă, fragmentul este scris magistral.

   De asemenea, relația dintre cele două surori, Jules și Nel, ocupă un loc aparte în roman. Ceva s-a întâmplat în trecut, ceva care a stat ca o barieră în relația lor pentru mulți ani: „Nu te înțelegeam, dar dacă atunci îmi erai străină, acum îmi pari ca de pe altă planetă. Stau în casa ta, printre lucrurile tale și familiară mi-e casa, nu tu. Nu te mai cunosc din adolescență, de când aveai șaptesprezece ani și eu treisprezece. Din noaptea aia când, ca un topor năpustit peste o bucată de lemn, o întâmplare ne-a spintecat, lăsând între noi o fisură largă și adâncă.”

    „Toți anii ăștia, Nel. Toți anii ăștia ți-am atribuit o cruzime malefică și ce făcuseși ca să o meriți?”

   Mi-a plăcut mult finalul, complet imprevizibil, ce ne ține în suspans la propriu până la ultima pagină. Pentru că nu vreau să vă dau spoiler, dar nici să tac, voi vorbi aici despre final, alegerea voastră dacă citiți.

  Ce nu mi-a plăcut față de „Fata din tren”? Nu se citește la fel de ușor. Deși răsturnările de situație sunt la fel de frecvente, în prima jumătate n-am simțit acțiunea pulsând, ritmul alert cu care eram obișnuită. De abia după jumătatea cărții am perceput acea „adicție”, impresia că nu o pot lăsa din mână. Împăienjenișul de implicații, legături și personaje fac lectura complicată, dar nu neapărat într-un sens negativ. Nu este un subiect ușor sau o carte ușurică, ce te poate relaxa după o zi obositoare. E o carte complexă, ce te face să gândești, să analizezi, să observi, să fii vigilent, cu ochii în patru. Dar la final îți dai seama că merită.

   Nu pot să spun decât că aștept transpunerea cinematografică, pentru că drepturile de ecranizare deja au fost cumpărate de DreamWorks Pictures, compania care ne-a adus pe ecrane „Fata din tren”.

     Despre autoare :

   Paula Hawkins este autoarea bestsellerului internațional „Fata din tren”, publicat în 50 de țări, vândut în peste 20 de milioane de exemplare în toată lumea și ecranizat. Este la bază jurnalist financiar, domeniu în care a lucrat 15 ani, înainte să se dedice literaturii.

   A mai publicat cărți sub pseudonimul Amy Silver: „Guerrilla Learning: How to Give Your Kids a Real Education With or Without School” (în colaborare cu Grace Llewellyn), „Confessions of a Reluctant Recessionista”, „All I Want for Christmas”, „One Minute to Midnight”, „The Reunion”.

 

Cartea În ape adânci de Paula Hawkins, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
17

         Casa de vacanţă, de Jørn Lier Horst-Editura Trei-recenzie

Titlul original : Closed for Winter / Vinterstengt

Traducere : Ivona Berceanu

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 384

Gen: Mystery, Crime

  Seria William Wisting: 1. Key Witness (Nøkkelvitnet, 2004), 2. Disappearance of Felicia (Felicia forsvant, 2005), 3. When the Sea Calms (Når havet stilner, 2006), 4. The Only One (Den eneste ene, 2007),5. Nocturnal Man (Nattmannen, 2009), 6. Dregs (Bunnfall, 2010), 7. Casa de vacanţă –  Closed for Winter (Vinterstengt, 2011), 8. The Hunting Dogs(Jakthundene, 2012), 9. The Caveman (Hulemannen, 2013), 10. Ordeal (Blindgang, 2015); 11. When It Grows Dark (Når Det Mørkner, 2016)

    În casa de vacanţă a unui faimos prezentator tv este descoperit un cadavru. Când inspectorul de poliţie William Wisting ajunge la faţa locului pentru cercetări preliminare, este atacat şi maşina îi este furată.
Apoi cadavrul dispare înainte de a fi identificat, lăsând mai multe întrebări fără răspuns: este aceasta doar o tentativă de jaf care a mers extrem de prost? Sau poliţiştii ar trebui să urmărească şi pista traficului de droguri, lucru des întâlnit pe coasta norvegiană din cauza infractorilor est-europeni?

    Sunt o fană a romanelor polițiste nordice de mai mult timp. Totul a început în anul 2011, când Editura Trei a lansat o serie neagră de romane polițiste din spațiul scandinav cu mare succes la public și astfel am ajuns să descopăr scrierile unor autori foarte talentați: Camilla Läckberg (autoarea mea preferată, în materie de thrillere psihologice), Anne Holt, Yrsa Sigurdardóttir, Arnaldur Indridason, Asa Larsson etc. De atunci, vânez într-o veselie toate romanele polițiste apărute la ei. Iar “Casa de vacanţă” nu avea cum să scape de mine, mai ales că aflasem un lucru interesant: autorul a lucrat mai mulți ani ca polițist și ca șef de investigații în Larvik, Norvegia (locul unde se desfășoară și acțiunea din romanul mai sus amintit).

    Sinceră să fiu, mă așteptam să dau peste un thriller psihologic, însă am constatat că am de-a face cu un clasic roman polițist, cu o intrigă interesantă și foarte multă acțiunea, dar care nu a prea avut suspans decât spre final, atunci când autorul a scos din joben două  elemente surpriză. Iar asta a schimbat totul și m-a făcut să-mi dau seama cât de grav e să ai idei preconcepute sau prejudecăți … 

   Romanul “Casa de vacanţă” face parte din seria William Wisting și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul șapte, se poate citi și separat. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către inspectorul de poliție Wisting și echipa sa.

    Ce mi-a plăcut la romanul de față: acțiune alertă; intrigă încâlcită; anchetă cu multe ramificații care ne poartă din Norvegia până în Lituania; pe parcurs sunt introduse noi personaje care vor mării doza de suspans, fiecare deținând o informație utilă; tema socială abordată de autor (problemele cu care se confruntă cei din Europa de Est).

Când oamenii din țări sărace precum a noastră vin la voi să muncească ori să fure, nu o fac  pentru a se îmbogăți, ci pentru a câștiga atât cât să se descurce. Nu este bine, desigur, dar oamenii săraci trebuie să se gândească mereu la ei înșiși. Odinioară, și voi, norvegienii, erați săraci. Cred că ați uitat asta, dar sunteți atât de mândri de vikingii voștri, încât le dedicați muzee. Erau de o sută de ori mai răi decât lituanienii. Jefuiau, violau și ucideau, dar acum toți îi privesc ca pe niște eroi.

    Ce m-a fascinat cel mai mult: cum se suprapun mai multe evenimente și formează un fel de reacție în lanț. Hoți care s-au aflat la locul nepotrivit și la momentul nepotrivit. Un presupus criminal care scapă de la locul faptei furând tocmai mașina polițistului desemnat să ancheteze cazul. Traficanți de droguri care iau prin surprins pe …  Pe cine anume, vă las pe voi să aflați.

    Ce mi-aș fi dorit de la romanul de față: mai mult suspans. În plus, m-a deranjat puțin că nu s-au tradus și primele șase volume din serie. E adevărat că se poate citi și ca roman de sine stătător, dar trebuie să se țină cont și de faptul că pe lângă acțiunea propriu-zisă, ne sunt oferite și multe amănunte despre viața privată a inspectorului de poliției William Wisting. Mi-aș fi dorit să aflu cum a început povestea de dragoste dintre el și Suzanne (aceasta este ofițer la protecția copilului și lucrase mult timp cu tineri care cereau azil în Norvegia). Relația lor durează de doi ani și am convingerea că totul a început cu evenimentele din primul volum. De asemenea, aș fi vrut să aflu mai multe lucruri despre cuplul Line și Tommy. Line este de profesie jurnalist și este fiica inspectorului Wisting, iar de doi ani are o relație cu Tommy, un danez care în trecut a fost  condamnat pentru posesie de droguri, iar în prezent a investit niște bani într-un restaurant din Oslo. El a fot personajul care a reușit să mă surprindă cel mai mult în povestea de față.

   Este începutul lunii octombrie, iar Ove Bakkerud se îndreaptă spre căsuța de vacanță pe care o deține în Stavern, Larvik, ca să bată în cuie obloanele ferestrelor, să tragă barca la mal și să încuie casa pe perioada iernii. Însă, în momentul în care ajunge în dreptul ușii, constată că aceasta era întredeschisă, tocurile fărâmate și încuietoarea aruncată pe jos. Încăperile erau răvășite, iar tot ce avea o oarecare valoare dispăruse. Cu voce tremurândă, sună la poliție ca să anunțe că a fost jefuit, iar după discuția avută cu un ofițer de poliție, o idee îi trece prin cap: nu cumva hoții au dat o spargere și la vecinul său, celebrul prezentator tv  Thomas Ronningen? Poate că poliția s-ar implica mai repede, dacă ar auzi că și casa unei celebrități a fost spartă de hoți. Așa că în mare viteză, dă fuga  la căsuța de vacanță a acestuia, unde constată același lucru: pe tocul ușii erau aceleași semne de spargere ca la casa lui, dar parcă aici era ceva diferit. Pe marginea ușii erau stropi de sânge. Însă, marea grozăvie abia acum urmează: în casă descoperă un cadavru!

   În scurt timp, la fața locului își face apariția inspectorul de poliție William Wisting, cel care va prelua cazul. La prima vedere, acesta constată anumite lucruri: încuietoarea fusese distrusă, iar balamaua fusese sfărâmată. Stropi mari de sânge se vedeau pe treptele din piatră, iar sus pe ușă erau vizibile pete întinse, ca și cum cineva s-ar fi sprijinit acolo cu mâna însângerată. Victima, un bărbat, era întinsă pe burtă, într-o poziție ciudat de contorsionată, iar pe cap  avea pusă o cagulă. Capul victimei era sucit într-o parte, cagula ruptă în față, aproximativ în centrul frunții și câteva fragmente de craniu se întrezăreau prin rană. Va fi foarte greu de identificat având în vedere că e complet desfigurat.

“Ochii ce priveau prin mască erau larg deschiși, ieșiți din orbite, iar buzele erau strânse ca și când s-ar fi chinuit să respire.”

   Primele impresii de la fața locului, au dus la concluzia că unealta cu care a fost spartă ușa pare a fi arma crimei. Dar cine să fie victima? Să fie proprietarul casei sau hoțul? Era și asta o variantă. Poate că a fost surprins, a scăpat ranga și cealaltă persoană l-a lovit. Și totuși, nu există niciun indiciu cum că avusese loc vreo încleștare, în afară de cea a loviturii fatale.

Era ceva ce nu-i dădea pace la acest caz. Nu știa sigur ce anume, dar era ceva neobișnuit pentru etapa preliminară de investigații. Întreaga situație părea premeditată, executată cu sânge rece, dar în același timp lucrurile indicau o oarecare disperare sau lipsă de organizare.”

   Terminându-și investigația de la fața locului, Wisting se gândește să plece până la secție, așa că se îndreptă spre mașină. Însă, nu parcurge nici 100 de metri că imediat observă o mișcare la marginea drumului și încetinește. Un bărbat care mergea împleticit a apărut pe partea opusă a șoselei. Imediat cum a văzut mașina, și-a dus mâna la piept și a căzut în genunchi. Wisting coboară din mașină și se apleacă deasupra individului cu gândul să-l întrebe dacă e bine. Dar, exact atunci, bărbatul se ridică în picioare, îi dă polițistului câțiva pumni de-l lasă lat și îi fură mașina. Dar cine să fi fost bărbatul? Criminalul? Oare Wisting picase drept în calea lui?

“De obicei nu era atât de expeditiv, dar îi era rușine că presupusul criminal scăpase furând tocmai mașina polițistului care conduce ancheta.”

   Cazul celor șase jafuri petrecute în respectiva noapte va fi destul de greu de rezolvat, având în vedere că furturile calificate comise de persoane provenite din zonele sărace ale Europei de Est constituiau o problemă din ce în ce mai gravă  pentru  poliție. Însă crima de la casa de vacanță va fi și mai greu de soluționat, mai ales că nu se poate face autopsia din cauza că … lipsește cadavrul. Mai bine spus, mașina de la pompe funebre care trebuia să ducă cadavrul la Institutul de Medicină Legală, a dispărut. Inițial, mașina ajunsese la destinație, dar a plecat în mare viteză din nou, fără să lase cadavrul.

   Ulterior, s-a descoperit că aceasta fusese incendiată, iar cadavrul a fost aproape ars. Legiștii vor totuși să facă o autopsie, însă se constată că mortul nu e  cel … potrivit. Nu e cel ridicat din casa de vacanță. Din fotografiile făcute la fața locului și din raportul-sinteză, rezultă că victima fusese împușcată la nivelul stomacului, iar mortul din fața lor, fusese împușcat în gât.

Pot să stabilesc plaga de intrare, traiectoria proiectilului și plaga de ieșire, dar asta înseamnă că este alt cadavru decât cel descris în rapoartele voastre. Nici înălțimea și nici greutatea nu corespund. Cadavrul ars este o persoană mai scundă.”

   Cazul a luat o turnură neașteptată, din momentul în care Line, fiica polițistului Wisting descoperă un alt cadavru într-o barcă din apropierea zonei în care au avut loc jafurile și crima. Aceasta tocmai se despărțise de iubitul ei și se mutase pentru o perioadă în casa de vacanță pe care tatăl ei o moștenise de la unchiului său (coincidența face că respectiva casă să fie cam la 3 kilometri de  cabana unde a fost găsit primul cadavru). Într-o seară a ieșit să se plimbe prin zonă și, pe când se îndrepta spre o barcă, a  constatat cu stupoare că în ea era cineva. Un bărbat, susținut de bancheta de la pupa și cu capul dat pe spate. Ochii îi fuseseră scoși din orbite, iar gura îi era larg deschisă. Există o legătură între cele două cazuri? Trebuie să fie. Dar care? Dar ce legătură există între jafuri, crime și traficul de droguri?

 “Anchetarea unui omor cu autor necunoscut era asemănătoare dezlipirii unei etichete de pe sticla de bere. Nu putea fi niciodată dezlipită în întregime dintr-odată, ci trebuia ruptă și râcâită puțin câte puțin.”

    Despre autor:

   Jørn Lier Horst (n. 1970) a lucrat mulţi ani ca poliţist şi apoi ca şef de investigaţii în Larvik, Norvegia. Romanele sale din seria William Wisting au cunoscut un succes răsunător, cu vânzări de peste un milion de exemplare, şi au fost traduse în treizeci de limbi.

   „Jakthundene”, un alt roman celebru din seria William Wisting, a câştigat în 2012 prestigiosul Rivertonprisen pentru cel mai bun roman poliţist norvegian, distincţia Glassnøkkelen pentru cel mai bun roman poliţist din toate ţările nordice, precum şi, în 2014, Martin Beck Award din partea Academiei suedeze a scriitorilor de literatură poliţistă.

 

Cartea Casa de vacanţă de Jørn Lier Horst, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
14

VIAȚĂ PROFESIONALĂ SAU VIAȚĂ PERSONALĂ?

Îmi pare rău, sunt așteptată, de Agnès Martin-Lugand-recenzie

Titlul original: Désolée, je suis attendue

Traducere din limba franceză:  Carmen Otilia Spânu

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 368

Nota mea: 10/10

     După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnès Martin-Lugand s-a dedicat scrisului, publicându-și primul roman, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, în regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, în decembrie 2012. Remarcată rapid de bloggerii atenți la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul în lumea editorială tradițională. Astfel, romanul său a cunoscut un succes uriaș, fiind tradus în mai multe limbi. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de producătorul american Harvey Weinstein.

    Cărțile lui Agnès Martin-Lugand s-au vândut în Franța în peste un milion de exemplare. La Editura Trei, romanul Oamenii fericiți citesc și beau cafea a apărut în 2016, urmat de celălalt roman al autoarei, Viața e ușoară, nu-ți face griji.

Foto von Agnes Martin-Lugand

   Am tot auzit vorbindu-se despre Agnès Martin-Lugand, despre cărțile ei, despre minunata lansare organizată la București. Nu mai citisem nicio creație de-a autoarei de origine franceză și eram nerăbdător să-i descopăr stilul atât de lăudat, să intru în contact cu literatura franceză contemporană. Dacă m-ați întreba de ce am ales să încep cu cel din urmă titlu tradus la noi, probabil v-aș răspunde că descrierea cărții m-a atras ca un magnet și, mai ales, conceptul de workaholic adus în atenția cititorilor.

   VIAȚĂ PROFESIONALĂ SAU VIAȚĂ PERSONALĂ?

   Fără îndoială, această întrebare, retorică aș putea spune, reprezintă fundamentul cărții de față. Lui Yaël, protagonista acestui roman, îi este extrem de dificil să găsească răspunsul corect. De ce? Fiindcă este un workaholic, o persoană dependentă de muncă, pasionată până la extrem. Existența ei se învârte în jurul slujbei pe care o are, prioritatea sa de necontestat.

  Dar, înainte de toate, Yaël a fost o tânără ca toate celelalte. A profitat din plin de anii studenției, și i-a petrecut distrându-se, bucurându-se de viața alături de gașca sa de prieteni. O gașcă frumoasă, nebunatică, lipsită de inhibiții și, cel mai important, unită. Totul era atât de frumos, Yaël lipsită de orice grijă… până într-o zi. Prietenul lor Marc a dispărut brusc, fără să anunțe pe cineva, fără să le ofere o garanție că se va întoarce, că este în regulă. Nimeni nu știa nimic, iar Yaël a suferit cel mai mult, căci o parte din universul ei se năruise peste noapte…

    După ce a terminat facultatea și stagiatura, a fost angajată de Bertrand, patronul agenției de traduceri și interpretariat la care a și făcut practică. Încet-încet s-a dedicat muncii sale, putând astfel să-l uite pe Marc. S-a schimbat foarte mult, încât acum e de nerecunoscut. Munca e izvorul fericirii sale, al ambiției sale nestăvilite de a reuși, de a se perfecționa, de a-și depăși limitele.

,,În schimb, șeful tocmai își bătea capul cu omonimele în engleză. Și se mai considera interpret! Trebuie să-i învăț totul! Nici una, nici două, am parcurs cei trei pași care mă despărțeau de el, i-am pus mâna pe umăr și i-am șoptit mândră la ureche o soluție la problema sa. A bătut nervos din degete pe masa de lemn.

-Afară, domnișoară stagiară! a șuierat printre dinți, aruncându-mi o privire încruntată.

  [… Bun, măcar acum știa că exist. Dar, Dumnezeule, ce netoată! Ar trebui să învăț să-mi țin gura câteodată.”

   Zece ani s-au scurs ca vântul și ca gândul. Yaël nu mai este de mult tânăra iubitoare de distracție, ci o doamnă serioasă, hiperactivă, mereu îmbrăcată într-o ținută office ce-i accentuează răceala, caracterul ursuz, lipsit de umor și voioșie. În schimb, se poate mândri cu evoluția sa. În momentul de față este mâna dreaptă a șefului și, mai mult decât atât, un reprezentant de seamă al unei agenții ce s-a extins, ce a devenit faimoasă datorită promptitudinii și calității serviciilor oferite.

   Alice, sora ei și Cedric, soțul acesteia, și-au întemeiat o familie, au doi copii frumoși. Jeanne și Adrien, la rândul lor, se pot lăuda cu împliniri pe plan personal. Yaël a rămas singura din grup nemăritată, fără copii. Jobul îi ocupă tot timpul, astfel încât întâlnirile cu prietenii și familia sunt tot mai rare și cât se poate de scurte. Protagonista este deranjată de copii gălăgioși ai prietenilor, de glumele vechilor săi tovarăși, de buna lor dispoziție, de capacitatea lor de a face și altceva înafară de muncă. ,,Îmi pare rău, sunt așteptată” devine, astfel, definiția existenței sale mult prea preocupate de lucrurile efemere…

,,Mi-am amintit de prezența lui Marc, am închis o clipă ochii și m-am întors spre el. Părea complet aiurit de ceea ce se petrecea. Ce spectacol dezolant îi ofeream? Până la urmă, își va da seama că nu mai era ca înainte.

– Îmi pare rău, sunt așteptată…, i-am spus în șoaptă. Nu voiam să stric petrecerea, dar am obligații.

– Eh… nu-ți face griji… Nu sunt supărat pe tine, mi-a răspuns vădit sincer.”

   Starea lui Yaël se agravează pe zi ce trece. Este epuizată psihic, nu se alimentează, nu se odihnește și nu renunță la a lucra din spatele biroului său ori la a fugi de la o întâlnire de afaceri la alta. Față de colegi manifestă o aroganță și o lipsă de toleranță ieșite din comun. Și, într-o după-amiază, intră într-un magazin de vechituri pentru a se adăposti de stropii de ploaie ce biciuiesc fermecătorul oraș de pe Sena. Vânzătorul nu este nimeni altul decât Marc, prietenul dispărut, prietenul pe care nu credea că o să-l mai vadă. Este reticentă în ceea ce îl privește, însă acesta se reîntoarce în grupul de prieteni, fiind primit cu brațele deschise.

   Bertrand o obligă să-și ia un concediu de trei săptămâni. O hotărâre ce o răvășește la propriu. Cum ar putea lenevi atâta timp? Cum ar putea să stea departe de lumea afacerilor, traducerilor, stropită din belșug cu șampanie fină?

   La insistențele prietenilor, acceptă să-i însoțească la casa de vacanță a părinților ei și ai lui Alice. Mica Floare, reședința construită de tatăl său în sudul Franței, îi amintește de copilărie, de alte vremuri. La început, se încăpățânează să-și continue stilul de viață nesănătos, dar prezența lui Marc o copleșește, o aduce cu picioarele pe pământ. Se bucură de piscină, de hambarul înțesat de amintiri, de plimbările prin regiune, de prieteni. Yaël de altă dată pare să fi renăscut.

,, M-am uitat la resturile electronice care erau să ne coste viața, mai ales pe el. Pentru că, până la urmă, a mea se rezuma la asta. La chestia asta. Lumea, ceilalți nu mai existau, nu mai aveam nicio idee despre ce este bun, rău, drept sau nedrept. Existența mea se rezuma la informațiile furnizate de chestia asta inanimată, fără emoții. Eram o scoică goală, fără considerație pentru cei din jurul meu. Fusesem pe punctul să-l omor pe Marc ca să-mi salvez telefonul, acest iPhone 6 cu care dormeam, care până la urmă era bunul meu cel mai prețios, unicul de altfel. Am simțit o mână pe braț, m-am răsucit spre Marc, spăsit în fața mea.

― Îmi pare rău pentru glumă, nu trebuia să se termine așa, s-a scuzat el.

    Nu, n-ar fi trebuit să se termine așa și nu era vina lui. N-ar fi trebuit să încerc să-l recuperez, n-ar fi trebuit să pierd din vedere realitatea, n-ar fi trebuit să devin complet irațională pentru chestia aia, ar fi trebuit să râd, ar fi trebuit să scot limba la el, ar fi trebuit să- i promit că am să-l arunc în apă ca să mă răzbun.”

   Din nefericire, minunatul concediu ia sfârșit, protagonista se vede nevoită să se întoarcă la activitatea sa de zi cu zi. Cu forțe proaspete, cu zâmbetul pe buze, schimbată. Nu-și mai neglijează prietenii ca înainte, dar tentația reușitei îi acaparează treptat judecata. E posibil ca Bertrand s-o facă asociata lui. Din acest motiv, trebuie să-i dovedească ce poate. Însă inima sa bate mai tare în prezența lui Marc. Ca și cum cei zeci ani unul fără altul nu ar fi existat.

   Până la sfârșitul cărții suntem martori ai unei confruntări interioare, permanente. Yaël trebuie să facă alegeri sau, cel puțin, așa crede ea. Yaël cea veche, dezinteresată, pusă pe șotii sau Yaël cea nouă, obsedată de perfecțiune? Marc, povestea lor de iubire sau agenția, locul de muncă? Mica Floare sau Paris? Trecut sau viitor? Viața personală sau viața profesională? Rămâne să aflați care din răspunsuri vor triumfa în cele din urmă.

„- Fii lucid, noi doi nu suntem pe aceeași lungime de undă. Eu sunt ambițioasă, tu te mulțumești cu ce ai, ceea ce nu pot să-nțeleg cu niciun chip. N-am timp de pierdut, nici loc să mă încurc în amănunte…”

   Mi s-a părut de-a dreptul fascinantă cartea lui Agnès Martin-Lugand. Am fost plăcut surprins să descopăr o poveste frumos țesută, ce se citește ușor. Am parcurs cartea imediat, pierzându-mă în această istorie surprinzătoare ce evidențiază un personaj principal complex și ce introduce cititorul în cultura occidentală, pe cât de asemănătoare cu a noastră, pe atât de diferită.

   Personal, m-am regăsit în personalitatea lui Yaël, întrucât am, adesea, tendința de a deveni un workaholic cu acte în regulă. Spre norocul meu, reușesc să scap din când în când de această patimă, de acest drog destul de periculos. Fără îndoială, acest volum ar trebui să se afle în biblioteca și în planurile de lectură ale oricărui cititor care se respectă, dar, în special, în ale oamenilor pasionați de muncă. Să nu uite niciodată că banii, faima, succesul nu reprezintă cheia unei vieți fericite. Pentru asta avem nevoie de multe alte lucruri, pe care, de multe ori, e suficient să le acceptăm în viața noastră, pentru care nu trebuie să muncim din răsputeri.

  Vă recomand cu mare drag ,,Îmi pare rău, sunt așteptată”! Această carte mi-a înfrumusețat week-end-ul, căci, fără îndoială,  este perfectă pentru a o lua cu tine în vacanță. Peste mări și țări sau la o aruncătură de băț. Important este să profiți din plin de timpul liber, de compania celor dragi ție, de viața asta scurtă, dar fermecătoare. Presar-o cu momente memorabile și cu oameni neprețuiți! Carpe diem!

   Îmi pare rău, sunt așteptată e scris cu aceeași naturalețe care a devenit o marcă a scrisului lui Agnès Martin-Lugand. (Le Parisien)

   Cred că nu ne oprim niciodată din a ne construi propria fericire. E un proces neîntrerupt. Yaël poate să se schimbe, are dreptul ca, la un moment dat, să aleagă altă cale. Până la urmă, putem avea mai multe vieți. (Agnès Martin-Lugand)

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Îmi pare rău, sunt așteptată de Agnès Martin-Lugand a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Cabaret Biarritz, de José C. Vales-recenzie

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

Titlul original: Cabaret Biarritz

Editura: Trei

Fiction Connection – colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din spaniolă de: Marin Mălaicu-Hondrari

Număr pagini: 405

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,76

Câștigătorul Premiului Nadal 2015

   Când am văzut „Cabaret Biarritz” într-o librărie, am rămas fascinată de descrierea de pe ultima copertă:

„În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate.

Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani.

În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă.

Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.”

     Cum îmi plac cărțile și filmele ce redau atmosfera din acea epocă, mi-am spus că sigur este pentru mine. Însă m-am înșelat în oarecare măsură. De ce? M-a luat prin surprindere stilul Eu mă așteptam la o narațiune, îmi închipuiam că Georges Miet este un narator-personaj, care, așa cum se spune în descriere, merge la Biarritz pentru a se documenta în privința crimei și vrând-nevrând, este implicat în viața de acolo. Ei bine, cartea este construită din interviuri pe care Miet se presupune că le-a luat 15 ani mai târziu de la cele întâmplate celor prezenți în Biarritz la acel moment și care au o oarecare legătură cu evenimentele.

     Subiectul este bun, interesant, ceea ce, de fapt, m-a atras din prima. Traducerea este, de asemenea, foarte bună, unele expresii fiind adaptate exact limbii noastre, ceea ce nu pot spune despre traducerile altor cărți.

   Dar să nu fac precum unele personaje din interviuri, ce s-au cam pierdut în detalii, și să trecem la subiect: așa cum ați citit în descriere, Georges Miet este trimis la Biarritz, pentru a scrie o carte despre morțile suspecte petrecute în acea stațiune estivală. Ceea ce nu aflăm din descriere este faptul că Miet și-a început cercetarea după 15 ani de la cele întâmplate, intervievînd diverse persoane. Nu a luat el însuși contact cu atmosfera din acea epocă, ci doar a pus pe hârtie versiunile celor ce au avut mai mult sau mai puțin legătură cu acel caz.

   În 1925, în plină epocă a anilor nebuni (Les Anées Folles), moartea lui Aitzane Palefroi, o tânără de 16 ani, zguduie luxoasa localitate estivală Biarritz: fata, angajată a unei librării, este găsită înecată în apele oceanului. Crimă sau sinucidere? Cine ar fi ucis-o pe acea fată sau ce motive ar fi avut să se sinucidă? Când toată lumea cade de acord că este vorba de o sinucidere, apare o piesă ce nu se potrivește: inelul cu o piatră foarte valoroasă, „Le prince charmant”, ce figura printre lucrurile fetei. Oricine își poate da seama că tânăra nu și-ar fi permis o bijuterie atât de scumpă.

   Cu câteva zile în urmă, trei oameni se înecaseră în apele capricioase ale oceanului: o înotătoare englezoaică și doi bărbați care au încercat s-o salveze, dintre care unul, maître baigneur. Dificil de crezut că doi înotători profesioniști s-au înecat, însă era cunoscut faptul că în acel golf curenții sunt foarte puternici. Să fi fost mai mult decât un accident? Să aibă vreo legătură cu moartea tinerei de 16 ani?

   Multe lucruri cu semnul întrebării, pe care Georges Miet încearcă să le clarifice. În același timp, din interviuri ne putem da seama că nu numai Miet este pe urmele adevărului, ci și alte persoane prezente în acel an la Biarritz: jurnalistul Villequeau, zis Vilko, fotograful Marcel Galet și Beatrix Ross, probabil cel mai interesant personaj din roman: o femeie fermecătoare, cu o personalitate incandescentă, ca și șuvița de păr roșie, moștenită de la străbunica ei.

   Interesantă este și povestea de dragoste dintre Villequeau și Beatrix, rezumată în câteva cuvinte: „À tout jamais…”. Cei doi s-au cunoscut în adolescență, atunci când părinții au adus-o pe Beatrix la Biarritz cu intenția de a-i găsi un soț demn de ea, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, tânăra de atunci și Vilko s-au îndrăgostit. Relația lor nu a fost posibilă, clasele sociale despărțindu-i ca o prăpastie; familia aristocrată din care făcea parte Beatrix nu ar fi acceptat niciodată căsătoria acesteia cu un simplu jurnalist. Între timp, fiecare și-a refăcut viața cu altcineva, dar nu s-au uitat unul pe celălalt. „À tout jamais…”.

Vă asigur, domnule Miet, că Vilko e singurul om pe care l-am cunoscut care chiar era bolnav de iubire. Marcel o numea „iubirea infernală a lui Vilko”, dar din punct de vedere științific, unii experți au catalogat această emoție în zona iubirii-haos, capabilă să provoace nebuloase mentale care-i conduc pe indivizi la autodistrugerea absolută;

   În vara anului 1925, când Vilko și Beatrix s-au reîntâlnit după 10 ani, el era căsătorit cu o femeie habotnică, vizitată de un preot catolic și care se mortifica, crezând că așa își va ispăși păcatele. Documentarea este foarte bună, în Spania catolică din acea vreme existând această practică oribilă, ce mă făcea să cred că voi visa urât numai citind:

Dacă vreți să vă spun părerea mea sinceră, nu cred că Dumnezeu vrea ca o coapsă frumoasă, albă, fină, așa cum avea stăpâna mea, să fie schingiuită într-un asemenea hal. Nu văd ce interes ar avea Dumnezeu sau Isus Cristos ori mai știu eu care alt sfânt ca o femeie să-și mortifice trupul în asemenea măsură.”

   Datorită profesiei lor, Vilko și fotograful Galet iau contact cu ancheta privind moartea lui Aitzane, iar Beatrix este „creierul”: ea leagă ițele, fiind o femeie inteligentă, cu o viziune detectivistă. Dar se pare că există cineva direct interesat să-i oprească; cineva căruia nu-i convine deloc ca adevărul să iasă la iveală, sperând că verdictul va rămâne cel de sinucidere, respectiv accident. Cine este această persoană și ce motive ar avea? Puteți descoperi singuri, citind cartea.

   Autorul realizează o descriere a Biarritz-ului anilor 1920. Titlul romanului este dat de cabaretul Biarritz, aflat la subsolul Vilei Belza (Vila Neagră, în dialectul basc), un loc cu o faimă mistică, despre care circulă multe legende, cum ar fi ritualurile vrăjitorești desfășurate în trecut. De asemenea, ni se conturează un tablou al societății din acele timpuri: luxul, opulența, risipa împinse până la decadență:

„Vila Belza, vechiul conac gotic ce se înalță pe promontoriul din Biarritz, se bucura în anii aceia de o faimă incredibilă. Pe toată durata verii, în grădinile vilei aveau loc uriașe petreceri și orgii fabuloase și nu exista viciu, plăcere sau perversiune care să nu fie permisă la etaj, într-un cabinet numit Aux secret plaisirs. Apoi erau restaurantele unde păcatele gastronomice nu erau cu nimic mai prejos decât cele trupești.”

„În salle à manger, după ce am reușit ca dezgustătorul și livrescul Entendu să nu găsească loc la masa noastră, ne-am dăruit șampaniei și unui formidabil meniu compus din labirintice porții de calcan, raci, pateuri, carne condimentată în stil provensal, coaste de miel, galantine de gâscă, compot, șerbet, salată, brânzeturi glacé…”

„Bărbații purtau costume de gală impecabile și aveai impresia că doamnele se hotărâseră să expună privirii toate bijuteriile Franței; în general, mai puțin fetele cele mai tinere și mai îndrăznețe – care preferau moda de ultimă oră -, toate purtau rochii lungi, de seară, cu tocă de pene și nenumărate perle și diamante prinse în coliere și diademe.”

Grădina era splendidă, cu focurile ei de tabără, cu mesele îmbietoare pline de mâncăruri aduse din cele mai exotice, îndepărtate și sălbatice locuri din lume, cu fântânile ei de lichior și șampanie, coșurile cu flori și fructe…”

Chelnerițele, extraordinare reprezentante ale voluptății și lascivității feminine, își purtau șoldurile rotunde printre mese, oferind cocteiluri speciale, vinuri fierte și aromate, licori tari, țigări, cocaină, efedrină și alte delicii senzuale, onirice și narcotice.

   Ce mi-a plăcut:

– faptul că m-a determinat să aflu mai multe despre acea regiune aflată la granița dintre Spania și Franța, dorindu-mi s-o vizitez: Țara Bascilor, Biarritz (Miarritze în bască), San Sebastián, Côte des Basques, Vila Belza, sunt convinsă că formează un circuit superb:

„Daaa, San Sebastián, cu apele lui senzuale și nisipurile de aur! San Sebastián cu briză tandră la înserat și nopți visătoare petrecute în saloane de chihlimbar! (…)San Sebastián a fost întotdeauna locul predilect de întâlnire al aristocraților și nobilimii și pe acolo trecuseră prinți ruși, regi ai unor țări care acum nici măcar nu mai există sau sultani din țări exotice și pline de deșerturi.”

– descrierea societății din acele timpuri;

– subiectul, destul de interesant și impresia de autentic imprimată faptelor;

– traducerea, foarte bună în comparație cu alte cărți;

– povestea de dragoste dintre Vilko și Beatrix Ross: „À tout jamais…” – n-o să mai pot auzi aceste cuvinte fără să mă gândesc la ei;

– se poate spune că există un oarecare umor; deși unele interviuri m-au exasperat prin devierea de la subiect, unele mi s-au părut amuzante, prin ignoranța și spontaneitatea personajelor:

Unul dintre cei doi, nu știu dacă fotograful sau celălalt, tocmai zicea: „E ca și cum am trăi într-o povestire de Edgar Allan Poe”. Habar nu aveam cine era acel Edgar și nici nu-i citisem povestirile, dar m-am gândit că dacă vorbea despre cimitire, atunci eram obligat, ca maxim reprezentant al cimitirului public Sabaou, să mă informez și să aflu tot cer se putea afla despre obiceiurile de îngropare din alte părți ale lumii, mai ales dacă acel Edgar era și el gropar ca mine.”

„Doamne, Dumnezeule!

Așa a zis, de față cu mine! Sunt gata să jur pe șnițelul vienez!”

„„Ar trebui să-l citiți pe Rimbaud, domnișoară, pe Rimbaud”, îi spunea nimfei Krystyne.

„A, da? Are nume de toboșar, Rimbaud ăsta.””

    Ce nu mi-a plăcut:

–  notele de final, aflate la sfârșitul cărții – totuși, recunosc că aceasta este o preferință personală, nu-mi place să dau paginile până la sfârșit de fiecare dată când apare o notă;

Citate:

„Povestea asta, spusă la nesfârșit, cum că moartea îi face egali pe oameni e un basm pentru suflete pioase.”

„Ehei, văzusem eu multe tragedii în război și credeam că nimic nu mă va mai înfricoșa de atunci înainte. Dar asta era valabil doar pe jumătate: nicio grozăvie făcută de bărbați nu mă mai îngrozea, e drept, însă frumusețea femeilor, fără cel mai mic efort, mă învingea și dădea cu mine de pământ.”

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

„Oamenii care au sufletul împăcat nu bat drumurile, nici nu se duc în păduri, nici nu urcă îngustele cărări de munte, nici nu se aventurează pe culmi. (…) Chiar dacă ei neagă, mulți alpiniști își caută moartea, de fapt, vor să plătească cu viața lor pentru crimele și păcatele pe care le au pe conștiință.”

    Despre autor:

   José C. Vales este un editor, traducător, scriitor născut în 1965, în orașul spaniol Zamora. Licențiat în Filologie Hispanică la Universitatea Salamanca, scrie critică literară și se implică în jurnalismul cultural. Romanul „Cabaret Biarritz”, pentru care a câștigat Premiul Nadal în 2015 (unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania), este cel de-al doilea publicat. A mai scris „El pensionado de Neuwelke” și  „A passeggio per Biarritz: Guida turistica 1929

Diverta

Cartea Cabaret Biarritz de José C. Vales este oferită pentru recenzie de Diverta. Cartea poate fi comandată de pe site-ul www.dol.ro. Activitatea magazinului online şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

by -
6

”Dens şi convingător…Bun venit în lumea lui Jack Reacher: mereu în alertă, el se află de fiecare dată în locul nepotrivit la momentul potrivit. Lee Child a creat un personaj emblematic pe care alţi autori de thriller încearcă să-l egaleze, fără să reuşească nici măcar pe departe.”

Să nu te întorci niciodată de Lee Child

Editura Trei
Data apariţiei: Aprilie 2014
Colecţia Fiction Connection
Traducător: Constantin Dumitru‑Palcus
Număr pagini: 514

   “O cursă ameţitoare ce te ţine cu sufletul la gură! Una dintre cele mai bune cărţi ale seriei Jack Reacher, cu o intrigă foarte bine construită şi răsturnări de situaţie surprinzătoare.” (The New York Times)

     Lee Child s-a născut în 1954 la Coventry, în Anglia. Urmează liceul la Birmingham şi studiază dreptul la Sheffield. Mai întâi lucrează cu jumătate de normă într-un teatru, apoi se angajează la studiourile de televiziune Granada din Manchester. Este concediat în 1995, după 18 ani de muncă fără reproş şi o activitate sindicală deloc pe gustul patronilor. Cititor pasionat încă din copilărie, Child transformă criza în ocazie: îşi cumpără hârtie şi pixuri şi se apucă să scrie. Rezultatul: Capcană Margrave (Killing Floor, 1997; Humanitas, 2006), primul roman din seria Jack Reacher, succes instantaneu în Marea Britanie şi SUA. Cele nouă romane care i-au urmat au urcat, fără excepţie, pe primele locuri în clasamentele de vânzări din SUA şi Marea Britanie şi au fost traduse în peste treizeci de limbi. În colecţia “Thriller & Mystery” au mai apărut Să nu greşeşti, Evadare imposibilă, Nimic de pierdut, Nimic nu e uşor, Anchetă, Urmărit, Personal, Ghinioane şi încurcături, Convinge-mă, 61 Ore. Numele real al lui Lee Child este Jim Grant.

    “Nimeni nu-l egalează pe Reacher, un împătimit al acţiunii şi al situaţiilor periculoase. Deviza lui: M-am antrenat să transform frică în agresiune.”(Kirkus Review)

     Eroul cărţii, un fost poliţist militar, fost comandant al Unităţii 110, maior în rezervă, se hotărăşte să-i facă o vizită actualului comandat, maior Turner, o femeie. Nu vrea decât s-o cunoască pentru că i-a plăcut vocea ei şi să revadă Unitatea 110, locul cel mai aproape de ideea de casă în mintea lui. Unitatea 110, o extensie a Poliţiei Militare, a cărei înfiinţare s-a produs din necesitatea de-a investiga neregulile şi afacerile dubioase, făcute în ţară sau afară de către ofiţeri superiori sau grupuri de ofiţeri. Jack s-a pensionat din postul de comandant al acestei unităţi şi sătul de perioada când a fost la ordine şi sub arme acum duce o viaţă liberă. Nu are familie, nu are prieteni, nu are o casă a lui, circulă dintr-o parte în alta a ţării la libera lui alegere, petrece nopţi în moteluri, seri în orăşele, fără bagaje, fără nici un ţel, cum s-ar spune ”cu casa în spinare”. Este un tip puternic, super antrenat şi fizic şi psihic, cu o putere rapidă de luare a deciziilor.
     Şi totuşi conversaţia lui cu maior Turner şi promisiunea că va trece pe acolo la o cafea declanşează toată nebunia, mai ales că maiorul scoate dosarul lui Jack din arhivă şi-l reciteşte.
    Jack Reacher nu este numai un nume, ci un star în unitate, metodele lui de luptă şi cercetare erau predate la cursuri, iar poveştile despre cazurile rezolvate de el circulă printre ofiţeri şi soldaţi.
   Când Jack ajunge la sediul Unităţii 110, spre surprinderea lui, este primit de colonelul Morgan care-i comunică faptul că maiorul Turner este arestată pentru luare de mită, şi el însuşi este incriminat în două procese şi i s-au dat două avocate să-l consilieze. Un proces era reclamaţia unei familii de interlopi care susţine că Jack cu mulţi ani în urmă le-ar fi bătut băiatul şi asta în timp ar fi dus la moartea lui, celălalt un proces de paternitate, fiind vorba despre o fată de 15 ani pe care ar fi avut-o cu o tipă în Coreea. Mergând la motelul unde i se rezervase o cameră, Jack observă că este urmărit de doi soldaţi (nici FBI nici CIA, nici MP) cu care în final are şi o altercaţie după ce ei îi cer să plece din oraş şi să dispară. Intrigat de toate acestea merge la Unitate când Morgan nu este acolo şi află că Turner ar fi închisă la Fort Dyer în secret, şi că echipa lor din Afganistan trimisă de ea pe urmele unui suspect are probleme. Fiind cel mai mare în grad în acel moment (şi fiind trecut de Morgan ca rechemat în armată) Reacher se implică, dar oamenii sunt găsiţi morţi. Încearcă să vorbească şi cu avocatul maiorului Turner, dar nu află prea multe. Totuşi avocatul este bătut în cursul serii şi Morgan îl învinuieşte pe el, acesta fiind un motiv de a-l închide şi pe el la Fort Dyer. Jack folosindu-şi cunoştinţele şi mintea analitică, pune la cale un plan şi reuşeşte să plece din închisoare cu maiorul Turner, iau o maşină şi reuşesc să dispară.
   Şi-acum începe aventura propriu-zisă, întreruptă ici şi colo de nişte discuţii între doi tipi cu indicativele Romeo şi Julieta, din care ne dăm seama ce forţă puternică aveau la dispoziţie, reuşind să cunoască mişcările celor doi şi chiar să încerce să-i anihileze, ei fiind de fapt cei care orchestrează acţiunea.
   Jack şi Turner îi caută iniţial pe cei care îl acuză pe Jack, vrând să afle ce se întâmplă de fapt şi de ce sunt vânaţi. Sunt ajutaţi de sergenţi şi personal chiar de la Unitatea 110, care-i admira şi respecta pe amândoi şi-şi dau seama că Morgan nu a fost trimis acolo din motive reale şi corecte. În momentul în care avocatele lui Jack realizează că totul este un fals încearcă şi ele să-i ajute cu diferite informaţii.
    Ceea ce îi deranjează pe amândoi e problema omului din Afganistan, apărat de anumiţi ofiţeri americani, mai ales că nu pot să-şi dea seama ce legături de afaceri ar avea aceştia.
      Până la urmă vor descâlci ghemul şi vor afla adevărul.
     Dacă vreţi să aflaţi cine şi de ce vrea să facă uitate anumite lucruri, chiar călcând la propriu pe cadavre citiţi cartea. Veţi vedea cum oameni ajunşi în sferele înalte ale puterii, fără a avea nevoie de bani, doar din setea de putere, doar pe ideea “o fac fiindcă pot şi sunt intangibil”, declanşează urmăriri, accidente, decese, implică oameni nevinovaţi, plătesc folosind bani publici o mică armată proprie şi totul doar pentru că se plictisesc şi vor acţiune şi aventură.
    Sunt sigură că veţi citi cu plăcere cartea, de fapt orice carte a lui Lee Child pentru că autorul nu ne omoară cu descrieri, ele există dar numai atât cât sunt necesare, dialogurile şi acţiunea primează.
     Ai impresia că urmăreşti un film, plin de urmăriri şi adrenalină, cu un personaj principal bine antrenat şi cu o minte analitică, care normal are şi episoade de dragoste foarte frumos scrise.
    Poate de aceea seria cărţilor lui Lee Child avându-l pe Jack Reacher că personaj principal a avut un asemenea succes.
    Asociated Press spune: ”Dens şi convingător…Bun venit în lumea lui Jack Reacher: mereu în alertă, el se află de fiecare dată în locul nepotrivit la momentul potrivit. Lee Child a creat un personaj emblematic pe care alţi autori de thriller încearcă să-l egaleze, fără să reuşească nici măcar pe departe.”
    Cărţile au fost şi ecranizate eroul principal fiind interpretat de Tom Cruise.
    Pentru mine este o plăcere să citesc un thriller atât de reuşit (de fapt am cam citit tot ce a apărut la noi de Lee Child) aşa că din punctul meu de vedere cartea merită numărul maxim de steluţe. Citiţi cărţile autorului şi vă aştept cu păreri.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
12

,,Cei care puseseră la cale moartea ei se temuseră de ceea ce știa, dar nu se temuseră niciodată de ea. Poate că era timpul ca acest aspect să se schimbe."

Chimista, de Stephenie Meyer-Geniala madame Vitriol

Titlu original: The Chemist, 2016

Editura TREI, 2016

Colecția Fiction connection

Genul: thriller

Număr de pagini 608

Traducere din limba engleză de Constantin Dumitru-Palcus

   Una dintre cele mai dorite cărți de la începutul lui 2017, Chimista și-a spus povestea în vreo trei zile, cu toate că mă speriasem inițial de numărul mare de pagini și scrisul „înghesuit”, gândindu-mă că o voi termina odată cu apariția primilor ghiocei. Claritatea scrierii și gestionarea tensiunii o face, însă, greu de lăsat din mână. Dacă adăugăm și o documentare științifică temeinică, rezultă un roman căruia eu îi voi acorda 4 steluțe din 5.

   Autoarea s-a făcut cunoscută cu seria Twilight (Amurg), foarte bine primită de tinerii cititori. Chimista este al doilea roman dedicat adulților, după The Host (Gazda).

   Fostă interogatoare a unei agenții secrete din S.U.A. și cunoscută sub pseudonimul de Chimista și Oleander (trad. leandru – un arbust ornamental, pe cât de frumos, pe atât de toxic), dr. Julianna Fortis încearcă să rămână în viață, neștiind de ce foștii angajatori o doresc moartă.

Cei care puseseră la cale moartea ei se temuseră de ceea ce știa, dar nu se temuseră niciodată de ea. Poate că era timpul ca acest aspect să se schimbe.

   Foarte bine pregătită și mereu în gardă, eroina își schimbă identitatea des (am numărat în roman 9 nume false și 3 porecle, pe lângă numele real, cel mai folosit pseudonim fiind Alex), instalează capcane chimice în locurile în care se odihnește, doarme cu masca de gaze pe cap, poartă bijuterii care conțin otrăvuri, este înarmată cu seringi cu acid și lame ascunse în pantofi. Toate aceste aspecte fac primele pagini ale romanului  şi pot plictisi cititorul, dar sunt destul de importante pentru ca personajul să devină credibil.

   Acceptarea unei ultime misiuni, în speranța că apoi va fi lăsată în pace, dar și că urmează să salveze viața a milioane de americani, prin mărturisirile pe care trebuie să le scoată de la un presupus terorist, îi va pune la încercare abilitățile și o vor aduce de multe ori în pragul morții; îl răpește pe Daniel Beach, un profesor de istorie, și îl torturează, încercând să afle informații despre un viitor atentat cu un virus mortal.

Alex se mișca acum cu grijă, nici prea repede, dar nici prea încet. Încă o seringă. Având brațul stâng deja imobilizat, Daniel nu mai încercă să se opună. De data asta, Alex injectă acidul în bicepsul brațului stâng. Imediat, mușchiul triceps opus începu să se contracte, parcă luându-se la întrecere cu bicepsul.

Daniel icni din nou, ca și cum tocmai primise un pumn în burtă, dar ea știa că durerea era mult, mult mai puternică decât orice lovitură.

Încă o injecție, de data asta în bicepsul femoris al piciorului drept. Aceeași luptă pentru supremație care avea loc în braț începu acum în picior. Odată cu ea, începură și țipetele.

Alex se postă lângă capul lui privindu-i detașată tendoanele umflate ale gâtului. […] Se uită la monitoare – toți parametrii erau crescuți, dar nu ajunseseră la valori periculoase.

 

   Ceea ce nu știe Alex este că această misiune are scopul de a o elimina, agenția sperând ca fratele suspectului, Kevin, și el fost agent, actualmente fugar, să încerce să-și salveze fratele.

–Așadar, ne-au pus împreună ca pe doi scorpioni într-un borcan și au scuturat borcanul, spuse Alex. Într-un fel sau altul, ei ies victorioși în documentele oficiale. Și, poate, dacă sunt foarte, foarte norocoși, ne lichidăm unul pe celălalt. Sau măcar învingătorul iese șifonat din confruntare. Nicio șansă ca ei să sufere vreo pierdere.

Cei trei devin parteneri, iar urmăritorii lor nici nu știu ce-i va lovi!

   Stephenie Meyer scrie un roman realist, fără urmă de analiză psihologică, cu un singur fir epic, în care controlează minuțios fluxul informațiilor și tensiunea specifică genului, prin detalierea scenelor dure, când personajul principal este net superior adversarului, prin tehnici și arme letale. Pe de altă parte, acțiunea devine extrem de previzibilă, putând bănui unele evenimente ulterioare, dar și numele celor care o vor moartă.

   Între Alex și Daniel se înfiripă o poveste de dragoste, total banală, din punctul meu de vedere, și chiar nu constituie un bonus, pentru întreaga economie a textului. Tensiunea erotică lipsește, iar Alex nu îl privește pe Daniel ca pe un partener, ca pe un egal, ci ca pe un naiv, care trebuie mereu protejat și îndrumat. Și el…cum să iubească pe cineva care l-a torturat și care îl tratează cu superioritate, anihilându-i aproape complet masculinitatea? Totuși, feministele devoratoare de romance vor aprecia idila, sunt sigură.

   Ajungi să îndrăgești personajele, sunt bine construite şi deţin calităţi definitorii: Alex – minte sclipitoare, Daniel – simbolul a tot ce este bun, Kevin – forţa brută. Cei trei formează o echipă închegată, aproape imposibil de învins.

   Intrigi, secrete de stat, suspans, spionaj, tehnici de manipulare şi trădare. Acestea sunt ingredientele care fac din Chimista un roman ce trebuie citit, înainte de a apărea filmul. Nu am auzit nicăieri de vreun film, dar romanul poate sta la baza unui scenariu. Şi când veţi urmări trailerul să vă amintiţi că eu, Andreea de la literaturapetocuri.ro, v-am vorbit prima dată despre el!Editura Trei

Cartea Chimista, de Stephenie Meyer a fost oferită pentru recenzie de Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Puteţi verifica disponibilitatea cărţii aici şi aici.

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

 

by -
15

,,În adâncul sufletului ei, Ruby știa că va continua să sufere până la ultima suflare. Nu exista scăpare și locul acela – casa aceea bizară pentru păpuși – avea să fie mormântul ei."

    Casa păpuşilor de M. J. Arlidge-Editura Trei

 Titlul original: The Doll’s House

Traducere: Laura Karsch

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 432

Gen: Thriller, Mystery, Psychological Thriller

Seria Helen Grace : 1.Ghici cine moare primul – Eeny Meeny (2014); 2. Ghici ce-i în cutie – Pop Goes the Weasel (2014); 3. Casa păpușilor – The Doll’s House (2015); 4. Liar Liar (2015) ; 5.Little Boy Blue (2016) ; 6. Hide and Seek (2016)

   Inspectoarea Helen Grace se află iarăși pe urmele unui criminal în serie într-un nou thriller plin de suspans marca M. J. Arlidge!
Ce legătură poate fi între o fată care se treze
ște răpită din propria casă și seches­trată într-o pivniță mizeră și un cadavru descoperit absolut întâmplător pe o plajă pustie?
Aparent nu e nicio legătură. Până când mintea ageră a inspectoarei Helen Grace, faimoasă deja pentru cazurile de criminali în serie pe care le-a elucidat, face cone­xiunile potrivite
și descoperă numitorul comun: la mijloc e mintea diabolică a unui criminal – unul foarte inteligent, foarte precaut și foarte perseverent…

Ghici cine moare primul și Ghici ce-i în cutie“ mi-au oferit o experientă extrem de tulburătoare, motiv pentru care am așteptat cu nerăbdare apariția celui de-al treilea volum al seriei “Helen Grace”. Eram dornică să mă reîntâlnesc cu frumoasa, dura și impulsiva Helen (impulsivitatea este practic în ADN-ul ei), cea care se îmbracă adesea într-un costum de piele și străbate străzile orașului Southampton călare pe o motocicletă Kawasaki.

casa-papusilor-1

   Eram convinsă că autorul va folosi același model ca în primele două volume, dar a reușit să mă surprindă cu o nouă tactică. Dacă în “ Ghici cine moare primul“ accentul s-a pus mai mult pe anchetă și pe modul de operare al asasinului, iar în “Ghici ce-i în cutie“, pe lângă ancheta în desfășurare, am asistat toate frământările sufletești ale personajelor, în “Casa păpușilor” situația se schimbă. În primul rând, nu ni se mai prezintă, în mod special, o serie de crime desfășurate parcă pe bandă rulantă, ci suntem observatori la toate încercările prin care trece Ruby, o tânără răpită din propria casă și seches­trată într-o pivniță mizeră. De această dată, Helen va face o cursă contra cronometru, în încercarea de a o salva. Dacă va reuși sau nu, vă las pe voi să aflați.

   În al doilea rând, nu vedem doar care este viața anchetatorilor în afara secției de poliției, dar și asistăm la toate  luptele care se dau în culise, în interiorul secției. Dispute, orgolii, ambiții, conflicte, polițiști carieriști – toate aceste lucruri riscă să dezbine echipa, ceea ce ar fi putut îngreuna ancheta. Iar din punctul meu de vedere, toate aceste jocuri din spatele cortinei m-au atras mai mult decât ancheta de față. La un moment dat,  m-a copleșit cruzimea intrigii Subcomisarului de poliție Ceri Harwood, setea ei de răzbunare. Inspectorul șef Helen Grace reușise să prindă până în prezent doi ucigași în serie și, drept urmare, dobândise statutul de legendă în cadrul poliției. Eroismul și popularitatea ei este cam greu de digerat de șefa Harwood și unii dintre subalterni, așa că aceștia vor contribui la o urâtă conspirație.

   Vechea echipă a Inspectorului Șef Helen Grace se destramă. Tony Bridges a părăsit definitiv poliția, agentul Grounds avea să iasă în curând la pensie, iar agent Charlene “Charlie “Brooks se află în concediu de maternitate, iar noul adjunct al inspectorului Grace este agent-șef Lloyd Fortune – un tânăr de culoare, chipeș, mereu în ascensiune, sortit parcă unor lucruri mărețe. Se pare că în echipa pentru incidente majore domnește o atmosferă încordată în care Helen se simte cam stingheră. De fapt, pe parcursul ultimilor doi ani, majoritatea aliaților ei plecaseră sau fuseseră înlăturați, fiind înlocuiți cu polițiști șlefuiți, ambițioși, supuși, care să joace după cum le cântă Subcomisarul Harwood.

  Cât despre personajul Helen Grace, am constatat o mare schimbare în bine. Dacă la început, în primul volum, nu am reușit să o îndrăgesc absolut deloc pentru că mi s-a părut mult prea rece, meschină și obsedată de muncă, în  romanul de față am observat cât de mult încercă să-și depășească temerile, ajungând să închege o oarecare amiciție cu fosta ei rivală, jurnalista Emilia Garanita. Nu mai este chiar atât de secretoasă, ajungând la un moment dat să facă anumite destainuri despre abuzurile trăite în copilărie. Din păcate, încă mai are acea senzație de vină, motiv pentru care apelează în continuare la Jack ( reprize sado- maso, dominare etc). Dar cea mai mare surpriză a fost să o văd atât de apropiată de subalterna ei, agent-șef Charlie.

  Firul narativ din “Casa păpușilor” se desfășoară pe două planuri care la un moment dat se vor intersecta, atunci când se descoperă o posibilă legătură între cele două cazuri.

   Acțiunea romanului începe în forţă. Tânăra Ruby se zvârcolește în pat după o noapte agitată petrecută într-un club și, brusc își dă seama că ceva nu e în regulă.

“Ruby dădu perna la o parte și se ridică în capul oaselor. Deschide gura să spună ceva, dar nu scoate decât un sunet slab – corpul îi împietrise de spaimă. Se dusese la culcare în patul ei plăcut, confortabil. Dar se trezise într-o pivniță rece, întunecoasă.”

   Ce era locul ăsta? De ce se află ea aici? Simte cum o apucă disperarea, iar gândul că nu are inhalatorul la ea o scoate din minți. Brusc aude cum se deschide ușa pivniței și un bărbat își face apariția, iar ceea ce îi spune  pur și simplu o descumpănește.

“- N-o să te caute nimeni, Ruby.

  – Mă așteaptă părinții mei. Mama o să treacă astăzi…

  – Părinții tăi nu te iubesc.

  – Cum?

  – Niciodată nu te-au iubit.

  – Ce tot spui?

  – Am văzut cum se poartă cu tine. Ce spun când nu ești tu de față. Vor să scape de tine.”

    Între timp, pe o plajă pustie din Carsholt, o familie venită pentru a-și petrece sfârșitul de săptămână, găsește într-un șanț cadavrul unei tinere.

Andy se apropie de marginea șanțului. Presimțea peste ce avea să dea acolo. Parcă și vedea cu ochii minții. Dar chiar și așa, inima îi stătu în loc când privi în groapă. Pereții erau abrupți, șanțul era adânc – cam de un metru – și acolo, la fund, perfect încadrat de nisipul ud, se găsea chipul palid al unei tinere.”

Inspector-șef Helen Grace a preluat cazul și nici măcar nu bănuiește cu ce se va confrunta.

    După gradul de descompunere, femeia zăcea acolo cam de vreo doi-trei ani, iar cine a omorât-o nu este un amator pentru că a știut exact cum să scape de cadavru într-un mod prudent și premeditat. Este un indiciu clar că ucigașul a mai făcut asta și înainte. Experții criminaliști nu au găsit nicio cauză evidentă a decesului; nu existau leziuni provocare de glonț sau cuțit, iar vertebrele și ceafa erau intacte. Deci s-a mers de la premiza că sărmana femeie a fost ucisă prin înfometare. Această idee a fost întărită și de faptul că în stomac i s-au găsit urme de substanțe necomestibile – lemn, bumbac, metal. De asemenea, s-a constatat că victima suferea de o boală de inimă și avea implantat un stimulator cardiac, și astfel a putut fi identificată, pe baza numărului de serie. Numele este este Pippa Briers.

   Însă atunci când Helen s-a dus acasă la Pippa, tatăl ei nu a crezut sub nicio formă că este vorba de fiica lui. Deși nu o mai văzuse de câțiva ani, nu o declarase dispărută pentru că din când în când primea câte un SMS sau tweet de la ea. Ba mai mult, chiar în acea zi îi trimisese un mesaj! Oare ce se întâmplă? Să fi încurcat poliția numărul de serie al stimulatorului? Se pare că nu, pentru că tatăl fetei este chemat la morgă să o identifice. Și se confirmă faptul că e Pippa.

   Între timp, părinții lui Ruby sesizează poliția că fiica lor a dispărut, iar agent Sanderson preia cazul. O anumită informație o face pe polițistă să-și dea seama că situația capătă o tentă mai lugubră. Fata suferise toată viața de astm și totuși lăsase acasă inhalatorul. Oare plecase din proprie inţiativă sau era și altcineva implicat în poveste asta? Însă  Ruby îl înștiințase printr-un scurt e-mail pe proprietarul locuinței că renunță la contractul de închiriere, apoi dăduse un mesaj prin care-și anunța familia că pleacă pentru o vreme.

   Însă mintea ageră a inspectoarei Helen Grace face conexiunile potrivite și descoperă că mesajele trimise de Ruby și Pippa, au fost trimise de către o terță persoană, care simula prezența digitală a fetelor. Era evident că ucigașul nu știa că găsiseră și identificaseră cadavrul Pippei.

   Lucrurile se complică îngrozitor din momentul în care alte două fete sunt găsite îngropate pe plaja pustie. Ținute în viață de dincolo de mormânt prin tweet-uri și SMS-uri !

   Separat de acest complicat caz, inspectoarea Helen Grace încearcă să dea de urma nepotului său, care dispăruse de mai bine de optsprezece luni. Abia de curând descoperă că în centrul orașului Northampton avusese loc un atac cu violență fizică, soldat cu arestarea și reținerea tânărului. Interesant e faptul că poliția de acolo s-a dat peste cap să ascundă orice detaliu privind adresa, serviciul, cunoștințele lui, ceea ce indică faptul că doreau să-l protejeze. Dar de ce?

    Având în vedere că Subcomisarul Harwood refuză să solicite dosarul pe cale oficială, Helen cere ajutorul lui Charlie, să se folosească de relațiile pe care le avea la sediul poliției din Northampton și astfel  intră în contact cu inspectorul Marsh, fără să știe că acesta contribuie la o urâtă conspirație. De când aștepta Harwood să-și ia revanșa! ÎI întinsese lui Helen o cursă, o ademenise  să pună mână pe un material secret și astfel să ajungă pe mâna celor de la Anticorupție. Era hotărâtă s-o distrugă!

  Va reuși Helen să zădărnicească tentativa  lui Harwood de-a o distruge? De ce fusese răpită Ruby? Ce făcuse? Va izbuti Helen să o salveze la timp? Cine este ucigașul și de ce își tatuează victimele? De ce e mierla albastră atât de importantă pentru el. Care este semnificația tatuajului?

“În adâncul sufletului ei, Ruby știa că va continua să sufere până la ultima suflare. Nu exista scăpare și locul acela – casa aceea bizară pentru păpuși – avea să fie mormântul ei.”

   Romanul “Casa păpușilor” abundă de tensiune și mister, reușind să te țină într-o permanență stare de surescitare până la final. Nu-mi rămâne decât să vă invit să descoperiți noua poveste cu Helen Grace care hăituiește iarăși un criminal în serie.

Nota 10Editura Trei

 

Cartea Casa păpuşilor de M. J. Arlidge poate fi comandată de aici

,,Fata din oglindă mi-a zâmbit. Dar nu eram eu."

 Mara Dyer. Începutul, de Michelle Hodkin

Anul apariției : 2016

Titlul original : The Unbecoming of Mara Dyer

Editura : Trei

Colecție : Fiction Connection

Număr de pagini : 462

Traducător : Ana Dragomirescu

    Greu de încadrat într-un gen anume, în afară de acela al debuturilor reușite, “Mara Dyer. Începutul” (prima carte a scriitoarei Michelle Hodkin), are de toate: O eroina de șaisprezece spre șaptesprezece ani care trăiește problemele clasice ale adolescenței – de la grijile pentru notele de la teste și conflictele școlare, până la emoțiile romantice ale îndrăgostirii. Mistere și suspans de thriller detectivistic. Atmosfera aceea dark a celor mai reușite momente ale unui roman de groază, în care fantome se întrupează și nopțile dau fiori. Intrigă psihologică și procesuală (autoarea e un fost avocat). Intercalări de planuri-prezent în desfășurare și amintirile trecutului traumatizant, dar și alunecări în oniric, când lumea viselor pare să năvălească revelator peste realitatea logică și să o dilueze.

    Mara e o adolescentă din Rhode Island care se trezește în spital, după un accident groaznic, fără să își mai amintească exact cum a ajuns acolo și ce s-a întâmplat cu prietenii săi, care o însoțeau în ceea ce pare să fi fost o expediție de bravadă nocturnă într-un azil părăsit. Ea scapă în mod straniu, nevătămată, dar cele două prietene și fostul ei iubit, au dispărut sub dărâmăturile azilului. În speranța evitării adâncirii traumelor psihologice ale Marei, părinții săi decid să părăsească locurile apăsătoare ale tragediei și se mută în însorita Florida, unde toată viața fetei ar trebui să o ia de la început. O nouă școală, noi colegi și profesori, o prietenie nouă, o dragoste care se înfiripă…. Dar peste toate bântuie încă sub forma de amintiri ce revin brusc, sau vise tulburătoare, trecutul ascuns în negurile memoriei …mara
   Oscilând între teama că înnebunește și ideea incredibilă că toate halucinațiile ei au un corespondent de vreun fel în lumea reală, Mara se trezește implicată în decesele inexplicabile din jurul ei, în cazuri criminale (pe filiera juridică a profesiei tatălui său), dar și într-o poveste de dragoste fulgerătoare cu cel mai admirat băiat din școală, rebelul şi excentricul Noah. El, părinții, cei doi frați şi noul prieten Jamie, îi vor fi ancore de stabilitate în vârtejul parcă tot mai rapid în care se simte absorbită, dar și cei pentru care simte că merită să lupte împotriva oricăror vitregii ale destinului, chiar mai mult decât pentru ea însăşi.mara-1

    Toate planurile acțiunii au un dozaj de mister și suspans care te ține cu sufletul la gură, îți doreşti să afli ce îi rezervă prezentul eroinei, dar și ce i s-a întâmplat în trecut. Te intrigă evenimentele care apar în viața părinților şi fraților ei, în cazul de crimă în care tatăl Marei e avocatul apărării, dar mai ales te înfioară oniricul ce se scurge uneori în realitate-vise tulburătoare ce nu știi dacă sunt doar fantezii de coșmar,  amintiri revelatoare sau viziuni paranormale.

    Nicio clipă nu poți prevedea direcția în care o va lua cartea.  Va rămâne o poveste romantică cu înfiriparea unei iubiri imposibile între doi adolescenți cu probleme, va devia într-un clasic noir cu dezvăluirea din ultima clipă a criminalului, e o disecție psihologică de halucinații, paranoia şi depresie post-traumatică, sau va deveni un fantasy exploziv în care eroii își descoperă însușiri paranormale? Dar exact imprevizibilitatea asta dă savoarea cea mai mare a romanului. Faptul că nu ești sigur de nimic, nici măcar dacă ceea ce se întâmplă e vis sau realitate, te face să stai alături de Mara alert și concentrat, chiar și în oazele sale de liniște, când e prinsă în normalele ore de școală sau clipele romantice adolescentine.

    “Mara Dyer. Începutul” e prima parte dintr-o trilogie și finalul ei te lasă încă implicat profund în lumea sa, ca orice serial foarte bun care te face să aștepți cu nerăbdare episodul următor. Stilul atent de artizan  meticulos al scriitoarei, ce explica în timp şi cele mai mici amănunte care rămăseseră neclare, îți dă siguranța că la sfârșitul trilogiei, toate evenimentele încă învăluite în mister, vor avea o limpezire desăvârșită și mulțumitoare chiar și pentru cei mai pretențioşi fani ai Marei. Senzație, dealtfel, întărită de știrea că următorul volum : “Mara Dyer. Transformarea” a intrat direct pe lista de bestseller New York Times și că toate cărțile trilogiei au fost publicate în cincisprezece țări.

    Tocmai pentru că acesta e primul volum dintr-o serie, o să fac ceva ce eu am căutat adesea, pentru a-mi reîmprospăta memoria când mă apucam de continuarea vreunei cărți, la o diferență mai mare de timp. O galerie de personaje. Câteva cuvinte despre ce înseamnă fiecare dintre ele în prima parte a trilogiei, pentru a ști de unde să le luați când începeți volumul doi :

   Mara – eroina noastră, adolescenta cu sechele după trauma unui accident ciudat; se mută cu familia în Miami

  Noah – băiatul cuceritor și extravagant, care ajunge rapid să o fascineze și să-i fie coechipier în turbulențele ce vor urma

  Jamie – primul amic al Marei la noua școală, ieșit din comun pe multiple planuri: bisexual, adoptat inter-rasial, generos dar neapreciat de societatea Liceului Privat Croydan

   Daniel – fratele mai mare al fetei, calm, înțelept şi echilibrat, mereu un sprijin pe care poate conta

   Joseph – frățiorul ei mai mic, amuzant și băgăreț

  Părinții Marei – totdeauna alături de ea, chiar sacrificându-și cariera pentru a-i asigura toate condițiile de vindecare

  Anna – frumoasa liceului, răutăcioasă încă de la început și devenind tot mai geloasă când observă atracția lui Noah pentru noua venită

  Aiden –  admiratorul Annei, ce o însoțeşte ca o umbră, un tip sportiv, mereu pus pe rele

  Rachel – cea mai bună prietenă a Marei din trecutul ei năruit

  Claire – prietena prietenei, inclusă astfel în același grup de amici cu Mara, chiar dacă între cele doua fete nu exista o simpatie prea mare

 Jude – fratele lui Claire, iubitul Marei din viața de dinaintea tragediei, ca și Chloe și Rachel, s-a aflat în clădirea prăbușită, dar a fost singurul al cărui trup nu a fost recuperat

 … și desigur, Mabel – o cațelușă amărâtă si răpănoasă, salvată de la un stăpân abuziv

    În concluzie, dacă vă doriți un roman pe care să nu îl puteți lăsa din mână, scris bine, cu adolescenți dar nu numai pentru adolescenți, un fantasy, romance, crime, chick lit sau horror …. Ăsta e!  Toate într-unul!

Autor: Marius Andrei

Un roman din seria inspectorul Guido Brunetti

Să mori din dragoste, de Donna Leon

Editura: Trei

Număr pagini: 304

 

Titlul original: Falling in Love

Traducere de: Mihaela Buruiană

Anul apariţiei: 2016

Colecţia: Fiction Connection

Bestseller New York Times

Un roman din seria inspectorul Guido Brunetti

    Celebra cântăreaţă de operă Flavia Petrelli reapare cu totul neaşteptat în viaţa inspectorului de poliţie Guido Brunetti.
Flavia, care o interpretează acum pe Floria Tosca din faimoasa operă a lui Puccini, îi mărturiseşte că un admirator necunoscut a urmat-o de la Londra la Sankt Petersburg şi la Veneţia, copleşind-o cu buchete imense de trandafiri galbeni. Pe măsură ce admiratorul invadează viaţa cântăreţei, Brunetti încearcă să afle identitatea acestuia. Inspectorul îşi dă seama că Flavia e în pericol când un coleg de-al ei este rănit grav.
Va reuşi Brunetti să intre în mintea admiratorului psihopat înainte ca Flavia sau altcineva din preajma ei să păţească ceva rău?

“Un roman care are grandoarea unui spectacol de operă… Seria Inspectorul Brunetti nu şi-a pierdut deloc prospeţimea. Acesta e talentul extraordinar al Donnei Leon. Scriitura ei are exuberanţa unei opere de Puccini.” – Independent (UK)

“Cărţile Donnei Leon se remarcă prin pitorescul locurilor unde se petrece acţiunea şi farmecul personajelor.” – New York Times Book ReReview

“Reapariţia Flaviei îi oferă autoarei Donna Leon ocazia de a-şi exprima profunda dragoste pentru muzică şi de a construi o scenă magnifică între Flavia şi admiratorul ei, scena ce reia finalul operei Tosca.” – Booklist

Donna Leon este autoarea americană a unei serii de romane poliţiste cu acţiunea plasată în Veneţia şi care îl au ca protagonist pe inspectorul Guido Brunetti.
Al noualea roman al seriei, Friends in High Places, a câştigat Crime Writers’ Association Silver Dagger în 2000.
Donna Leon locuieşte la Veneţia de peste douazeci şi cinci de ani.

“Stilul elegant şi expresiv al romanelor Donnei Leon face pentru Veneţia ceea ce a făcut Canaletto cu pensula şi paleta de culori pentru cel mai seren dintre oraşe.” – Daily Express

Sursa foto şi text: Editura Trei

Planset de copil de David JacksonPlânset de copil de David Jackson

La Editura Trei a apărut cartea Plânset de copil de David Jackson

Titlul Original: Cry Baby
Colecţia Fiction Connection

Cât valorează viaţa copilului tău?

E coşmarul oricărei mamei – să-i fie răpit copilul.
Aşa începe totul pentru Erin Vogel: e atacată şi lăsată inconştientă în apartamentul său. Când se trezeşte, descoperă că Georgia, fiica ei în vârstă de şase luni, a dispărut.
Însă lui Erin i se dă o şansă pentru a o avea pe Georgia înapoi. Cu un preţ de neimaginat.
Ca toate mamele, spune că e în stare să facă orice pentru copilul ei. Acum puterea acestei legături părinte-copil este pusă la cea mai grea încercare.

“Un roman inteligent alcătuit, cu o intrigă foarte bine condusă.” – The Times
“Plânset de copil e o lectură tulburătoare, palpitantă şi înduioşătoare. Superb.” – Mari Hannah, autoarea seriei Kate Daniels

David Jackson este apreciatul autor al seriei crime avându-l ca protagonist pe detectivul Callum Doyle.
Pariah, romanul său de debut, a primit o menţiune specială în cadrul Crime Writers Association Debut Dagger Award.
Următoarele romane din serie sunt The Helper, Marked şi Plânset de copil.
The Guardian scrie despre David Jackson că “seamănă cu Harlan Coben, dar este mai bun”.

“Pentru că asta e, nu? Ştiu ce i s-a întâmplat. Ştiu, ştiu. Dar te rog, dă, Doamne, să nu fie adevărat. Te rog!

Aşa că deschide vijelios uşa şi dă buzna în living, caută cu disperare din priviri şi vede căruciorul lângă uşa apartamentului, porneşte împleticindu‑se spre el, picioarele i se înmoaie, lacrimile îi curg pe obraji, pentru că ştie, şi de data aceasta, ce va găsi. Şi, în timp ce întoarce căruciorul cu faţa spre ea şi se uită la locul acela pustiu dinăuntru, un ţipăt de durere îi scapă printre buze.”

logo_libris

by -
16

Ghici ce-i în cutie de M. J. Arlidge 

Titlul original: Pop Goes the Weasel
Traducere: Lucian Niculescu
Editura: Trei
Colecţia Fiction Connection
Anul apariţiei: August 2015
Nr. de pagini: 408
Gen: Thriller, Mystery, Psychological Thriller
Seria Helen Grace : 1.Ghici cine moare primul – Eeny Meeny (2014); 2. Ghici ce-i în cutie – Pop Goes the Weasel (2014); 3. The Doll’s House (2015); 4. Liar Liar (2015) ; 5.Little Boy Blue (2016) ; 6. Hide and Seek (2016)

Cadavrul unui bărbat este găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept şi trimisă soţiei şi copiilor lui. E prima victimă, iar inspectoarea Helen Grace ştie că nu va fi ultima. Dar de ce s-ar afla un bărbat cu o viaţă împlinită departe de casă în toiul nopţii?
Presa îl numeşte Jack Spintecătorul în sens invers: un criminal în serie, vânând bărbaţi însuraţi care duc vieţi duble. Helen simte furia din spatele crimelor. Dar ceea ce nu poate ea să prevadă este cât de schimbător e criminalul – sau ce o aşteaptă la capătul cursei…

Arlidge creează o poveste ce te captivează şi te înspăimântă în acelaşi timp.” – Daily Mail
Un thriller macabru pe care nu-l poţi lăsa din mână!” – Woman and Home

“Ghici ce-i în cutie” este un thriller psihologic extrem de tulburător, în care situațiile limită țin cititorul în suspans până la final. După ce am asistat la evenimentele din “Ghici cine moare primul” nu credeam că autorul va reuși să mă mai șocheze cu alt scenariu macabru. Dar a reușit! Și surprinzător este faptul că acest volum mi-a plăcut mai mult decât primul din serie. De ce? Pentru că de această dată s-a pus accent și pe sentimente. Nu asistăm doar la o anchetă, ci observăm toate frământările, gândurile, frustrările fiecărui personaj în parte. Vedem viața anchetatorilor în afara secției de poliției, descoperim viciile celor care plătesc pentru sex și pătrundem în lumea întunecată a prostituatelor. Și mi-a mai plăcut acest volum pentru am reîntâlnit o Helen Grace mult mai bună!
Evenimentele din “Ghici ce-i în cutie” au loc în orașul Southampton, la un an după cele întâmplate în “Ghici cine moare primul”, iar echipa de investigatori care se ocupă de acest caz este formată din inspector-detectiv Helen Grace, sergentul Tony Bridges, polițista Charlene “Charlie “Brooks, sergent Fortune și agenții Sanderson, McAndrew și Grounds.
Data trecută vă spuneam că nu am reușit să o îndrăgesc pe Helen Grace pentru că mi s-a părut mult prea rece, dură, meschină, obsedată de muncă. Însă de data aceasta am remarcat o schimbare în bine, prin modul cum încearcă să-și depășească temerile. Este în continuare la fel de secretoasă (mai ales în ceea ce privesc reprizele sado-maso alături de misteriosul Jake), dar reușește cel puțin să fie ceva mai comunicativă, mai atentă cu cei din jur.
“Toate evenimentele zilei au copleșit-o deodată și a podidit-o plânsul. Lucrurile luaseră o întorsătură oribilă, în mare parte din cauza slăbiciunii și a neghiobiei sale. Unii o disprețuiau, alții îi puneau calitățile la îndoială sau o considerau cam ciudată. Dar Jake n-o judecase deloc, ținuse mereu la ea, în pofida naturii cu totul speciale a relației lor. Helen tânjise toată viața după dragoste necondiționată, dar în acest moment a înțeles că exact asta intenționa Jake să-i ofere.”

Nu reușise să fie o șefă bună sau o prietenă bună, dar cel puțin și-a dorit în ultimul ceas să “mai salveze ceva dintre ruine”. Chiar m-a impresionat modul cum și-a cerut scuze față de Charlie.
– Iartă-mă Charlie. Am fost o nemernică. Și-mi pare rău. Am țipat și-am urlat, am fugit unde-am văzut cu ochii, cu speranța că mă voi putea descotorosi de amintiri dacă dau totul și pe toți la o parte. Am vrut să te dau la o parte pe tine. Știam cum te simți, dar nu ți-am întins o mână de ajutor. Te-am lovit când erai la pământ iar asta-i de neiertat. Dar aș vrea să mă ierți dacă poți.”

Polițista Charlene Brooks a avut cel mai mult de pătimit din cauza evenimentelor de acum un an, când a fost răpită și torturată. Copilașul i-a murit în pântece cât timp stătuse închisă cu Mark, iar această dramă o împiedică acum să fie fericită alături de iubitul ei. Deși încă se mai iubesc, în ultima vreme raporturile intime autentice lipsiseră din relația lor. După un an de concediu medical și-a reînceput munca, dar iubitul îi dă ultimatumul: renunță la serviciu!

Ghici ce-i în cutie de M. J. Arlidge - colajUn personaj foarte drag mie este sergentul Tony Bridges. M-a făcut să-l îndrăgesc nu prin acțiunile sale pe timpul anchetei, ci din cauza devotamentului său față de soție. O iubește pe Nicola de când erau copii și s-au căsătorit de tineri, viața lor fiind una senină, dar cu două zile înainte să împlinească 29 de ani, Nicola a suferit un teribil accident vascular cerebral. A supraviețuit, dar creierul i-a fost afectat, iar acum era prizonieră în propriul corp. Vedea și era conștientă, însă din cauza paraliziei nu putea să-și miște decât ochii. De atunci au trecut doi ani, iar Tony a îngrijit-o cu devotament, învățând-o răbdător să comunice din priviri, angajând infirmiere cât timp el era la serviciu. Face pentru ea tot ce este omenește posibil. Însă este și el un om supus greșelilor. Atunci când i se cere să fileze prostituate, se trezește ispitit de una dintre ele. Nu mi-a fost greu să înțeleg de ce și-a înșelat soția cu o astfel de femeie. Căutase în brațele acesteia ceea ce soția lui nu avea să mai fie niciodată în măsură să-i ofere. Mă bucur totuși că până la urmă a înțeles ce contează și pe cine iubește!

Acțiunea romanului debutează extrem de interesant. În zona Empress Road, loc în care mișună prostituatele, proxenetii și drogații, un bărbat este în căutarea unei partenere de sex. De zile întregi nu se mai gândește decât la asta. Găsește o fată care i se pare că are ceva aparte și pleacă împreună spre o casă părăsită pentru partida mult dorită. Însă are loc ceva neprevăzut!

Deodată capul i s-a dus pe spate. L-a săgetat o durere insuportabilă – era tras de păr foarte strâns, tras înapoi cu forţa, tot înapoi. Deja nu mai putea să respire – o cârpă îi astupa gura şi nasul. O duhoare înţepătoare i-a inundat nările, iar reflexele i s-au declanşat prea târziu. Se lupta să trăiască, dar îşi pierdea deja cunoştinţa. Apoi s-a făcut întuneric.”

Atunci când și-a revenit, a constatat că este gol pușcă, iar brațele și picioarele îi erau strâns legate de scheletul metalic al patului. Înainte să poată reacționa, un soi de glugă i-a acoperit ochii, nasul și gura. Apoi a simțit cum vârful unui cuțit i s-a oprit pe coapsă. Așa a început măcelul!
La scurt timp, în casă pătrunde un hoț care în loc să dea peste de ceva valoros, descoperă cadavrul bărbatului care mai devreme își dorise o partidă de sex. Dar ceea ce a urmat a fost și mai macabru. Inima i-a fost scoasă din piept și trimisă soției și copiilor lui.

Cutia vinovată a rămas singură în cameră. Capacul atârna alene pe spate, dând la iveală inscripţia “Necuratu” scrijelită pe partea inferioară cu litere stacojii. Era introducerea perfectă pentru conținutul oribil al pachetului. Aşezată înăuntru, într-un cuib de ziare murdare, se afla o inimă de om.”
Inspector-detectiv Helen Grace a preluat cazul și nici măcar nu bănuia cu ce se va confrunta. La fața locului găsește un bărbat al cărui trunchi fusese despicat pe mijloc de la buric până la beregată, apoi dezghiocat cu forța pentru a da la iveală organele interne. Victima (Alan Matthews) nu fusese doar ucisă, ci și masacrată. Oare ce anume îl motivase pe ucigaș să facă una ca asta? Ce a făcut victima ca să provoace o asemenea agresiune? Ce căuta bărbatul într-o zonă în care prostituatele își agață clienții? Alan Matthews fusese un familist convins, om de afaceri, filantrop și membru activ al bisericii. Însă legiștii au confirmat că acesta suferea de boli venerice care indicau o activitate sexuală foarte vastă. De asemenea, polițiștii au găsit în calculatorul lui o sumedenie de dovezi că avea o pasiune maladivă pentru pornografie și prostituate. Naviga în mod curent pe site-uri porno, fiind activ în camera de discuții și pe forumuri.

Nu au trecut nici douăzeci și patru de ore de la omorârea și mutilarea lui Alan Matthews că alt bărbat (Chris Reid) este ucis pe un promotoriu izolat, faimos pentru partidele de amor în aer liber și pentru prostituție. Și de această dată inima îi fusese smulsă din piept !

…oricine ar fi fost, știa bine ce face. Urmărea să provoace cât mai multă suferință acestor familii nevinovate. Voia să le împinge dincolo de limitele puterii omenești de a îndura, să le distrugă.”
Întrebarea care se pune este de ce i-a ales pe Matthews și pe Reid? Au fost aleși la întâmplare sau asasinul i-a selectat anume? Să fie vorba de o demascare a oamenilor care la prima impresie par a fi ireproșabili? Este ceva personal? Legătura concretă dintre toate victimele constă în faptul că toți frecventau un forum numit Tarfest, forum unde localnicii care apelau la prostituate își împărtășesc experiențele. Discută despre cum pot să dai de anumite fete, cum le cheamă, ce tarife percep. Le clasifică după mărimea sânilor, priceperea în materie de sex. Îi interesau mai ales cele care acceptau să fie umilite și tratate cu brutalitate. Interesant este faptul ca mai mereu apărea în discuții o prostituată care își spunea Îngeraș. Este oare posibil să fie aceasta criminala? Oricum, toate indiciile duc la faptul că persoana care săvârșește toate aceste crime brutale este o femeie! Se pare că ucigașa vizează bărbații ieșiți la vânătoarea de sex. Aceasta vrea să-și facă victimele de rușine, vrea să le expună oprobiului public, să-și exprime dezgustul față de ele.
“Ce anume conferea unicitate primei sale victime? Ce-l făcea pe Alan Matthews special? Era un pervers sexual ipocrit și corupt, obsedat de litera evangheliei și pasionat să-și bată familia…”

Numărul victimelor crește, iar poliția nu reușește să dea de urma criminalei. Sergentului Tony Bridges i se cere să fileze prostituate și astfel o cunoaște pe Melissa, fata care afirmă că o știe pe Îngeraș. Contra unei sume de bani este de acord să ajute la întocmirea unui portret robot al asasinei. Dar de ce nimeni nu o recunoaște pe fata din poză? Cine este de fapt Îngeraș?

Conducându-l la moarte, Îngeraș se abținea cu greu să nu râdă. Tot corpul îi fremăta de adrenalină și emoție. Va putea să se lase vreodată de asta? Cum să renunți când era așa de bine? Urma partea cea mai plăcută. Liniștea de dinaintea furtunii. Îi plăcea la nebunie toată această joacă elaborată.”
” Ghici ce-i în cutie” îți dă fiori pe șira spinării. În mod sigur va fi pe placul tuturor fanilor care îndrăgesc genul thriller. Nu-mi rămâne decât să vă invit să descoperiți noua poveste cu Helen Grace care hăituiește iarăși un criminal în serie.

Nota 10

Editura Trei

Cartea Ghici ce-i în cutie de M. J. Arlidge este oferită spre recenzie de către Editura Trei. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Trei. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Autor: Alina

Surse foto: pinterest.com

Momentul nostru infinit de Lauren Myracle

Titlul original: The Infinite Moment of Us
Traducere: Shauki Al-Gareeb
Editura Trei
Colecția Fiction Connection
Gen: Young Adult, Romance
Nr. pagini: 294
Notă Goodreads: 3,23/5
Nota mea: 7.5/10

DESCRIERE OFICIALĂ:

„De când se ştie, ţelul lui Wren Gray a fost să-şi mulţumească părinţii. Lucru care nu a deranjat-o, dimpotrivă. Acum însă a împlinit 18 ani şi simte nevoia să-şi împlinească propriile dorinţe… doar că nu prea ştie care sunt.

În schimb, Charlie Parker ştie exact care e dorinţa sa cea mai mare. Charlie e un băiat blând cu un trecut dureros – şi a iubit-o pe Wren de când a văzut-o prima dată. Dar o fată ca Wren nu s-ar îndrăgosti niciodată de un tip ca el.

Şi totuşi… unele lucruri sunt scrise în stele.”

Romantică, senzuală şi atât de adevărată – o poveste de neuitat despre prima iubire de la una dintre cele mai bune autoare de adult fiction ale momentului.

“Una dintre cele mai intense poveşti de dragoste despre adolescenţi pe care le-am citit vreodată.” – David Levithan

“O poveste de dragoste în acelaşi timp delicată şi plină de pasiune.” – Kirkus Reviews

“Relaţia dintre personajele lui Lauren Myracle e bazată pe dragoste, respect şi încredere.” – Publishers Weekly

“Lauren Myracle îmbină tandreţea cu erotismul.” – School Library Journal

Lauren Myracle s-a născut la Brevard, în Carolina de Nord. A crescut în Atlanta, Georgia. Şi-a luat licenţa în literatură engleză şi psihologie la Universitatea din Carolina de Nord din Chapel Hill. Deţine un doctorat în literatură engleză de la Colorado State University, unde a predat timp de doi ani, şi un Master of Fine Arts în literatură pentru copii şi adolescenţi la Vermont College.
A scris numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, printre care Shine, Kissing Kate, seria The Winne Years şi The Internet Girls (sttyl şi ttfn) – romane scrise în stilul mesajelor instantanee – bestselleruri New York Times.
La Editura Trei, a apărut Fulgi de iubire. Trei poveşti romantice de Crăciun (scris împreună cu John Green şi Maureen Johnson).

“Miercuri, Charlie trecuse prin ultima zi de şcoală ca şi când s-ar fi aflat într-o negură. Toţi ceilalţi erau entuziasmaţi la gândul că vara începea în mod oficial, însă Charlie nu-şi dorea să vină vacanţa. El şi-o dorea pe Wren. Însă, dacă nu avea de gând să prindă curaj şi să acţioneze – de pildă, să poarte o conversaţie mai lungă de cinci cuvinte cu ea, în numele lui Dumnezeu! –, era sortit eşecului. Wren urma să-şi vadă de drumul ei imediat după ceremonia de absolvire de sâmbătă şi exista posibilitatea ca Charlie să nu o mai vadă niciodată.”

PĂREREA MEA:

“Momentul nostru infinit” prezintă povestea de dragoste a doi tineri, Wren și Charlie, proaspăt absolvenți de liceu. Întreaga acțiune se petrece în vacanța de vară, până la începerea facultății sau… mai bine zis, a momentului când, în sfârșit, își iau viața în mâini și au curaj să lupte pentru ceea ce-și doresc.
Deși la început poate pare a fi o poveste de insta-love, nu este așa. Cei doi tineri s-au urmărit de la depărtare de multă vreme, dar niciunul dintre ei nu a avut curaj să facă un pas în direcția potrivită. Sfârșitul liceului va aduce cu el deadline-ul: acum ori niciodată!
Totul se sfârșea: liceul.
Totul începea: ceea ce urma.”

După ani în care Wren a lăsat frâiele vieții ei în mâinile părinților, ascultându-i și urmându-le sfaturile și chiar “impunerile”, fără să comenteze sau să îndrăznească să-și formeze propriile opinii, realizează că a ajuns într-un moment când trebuie să se comporte ca un adevărat tânăr de 18 ani, având efervescența vârstei, dar și maturitatea incipentă pe care am posedat-o toți pe atunci.
“- Firește că-ți place sucul de grepfrut! îi zisese mama ei chiar în acea dimineață, dând înapoi panicată după ce Wren o rugase să-i facă o cafea. Mereu ți-a plăcut sucul de grepfrut. E preferatul tău. (…)
Wren băuse sucul, stânjenită că se plânsese. Doar că, de fapt, Wren nu se plânsese, nu-i așa? Ea nu spusese decât:
– Nu, mulțumesc. Chiar nu-mi place sucul de grepfrut.
Pentru că ei chiar nu-i plăcea – nu-i așa?”

Doar ea poate ști ce suc îi place cu adevărat – dacă va fi cel de grepfrut sau nu, doar ea poate alege să poarte și alte haine în afară de cele alese de mama ei – dacă va fi o mini-bibliotecară sau se va putea bucura și ea de blugii cu talie joasă și un tricou mult prea lipit pe corpul ei precum celelalte fete, dar mai ales… doar ea poate decide dacă intrarea la Emory este ceea ce-și dorește. Să urmeze facultatea la Emory și să ajungă doctor sau să… se înroleze în programul de voluntariat din Guatemala?! Voi ce credeți că va alege? Va avea curaj să-și înfrunte părinții și să-și aleagă propriul drum în viață?!
“Voia să-și mulțumească părinții, dar în același timp se săturase să le facă pe plac. Tânjea să dețină controlul asupra propriei vieți, nu să fie o extensie a mamei și a tatălui ei, și își dorea cu ardoare să facă ceva îndrăzneț, ceva care să conteze, ceva care să-i ajute pe alții într-un mod stantaneu și tangibil.
Dorința ei de a fugi de acea viață perfectă era la fel de puternică precum atracția lunii, chiar dacă acea perfecțiune era neclară.”

Dar până atunci… drumul lui Wren se oprește la Charlie.
Lui Wren îi plăcea de Charlie, însă nu îl cunoștea atât de bine. El era înscris la câteva dintre cursurile ei pentru avansați. Avea o siluetă bine făcută, musculoasă, și, din când în când, Wren se trezea că-i admira jocul de mușchi de sub tricou. Buricele degetelor îi erau adesea murdare de ulei sau poate de vopsea. Nu era prea vorbăreț, iar unii copii îl considerau arogant. Însă Wren îl văzuse interacționând cu micul lui grup de prieteni și, în compania lor, părea mai destins. Mai relaxat.”

Charlie, pe care-l cunoaște de atâția ani, pe care îl simpatizează, dar care n-a crezut că-i va oferi atenție. Sunt din grupuri diferite, nu o să avem aici clișeicul popularii vs. tocilarii sau gașca așa-zișilor rataților. Nu, ei au doar cercuri diferite de prieteni. Charlie nu provine dintr-un mediu familial normal, a crescut la casa de copii, este “într-un fel” adoptat (vom descoperi și povestea aceasta). Familia este una muncitoare, tatăl – tâmplar de meserie, mama – profesoară la școala duminicală, iar fratele său, Dev, adoptat și el, suferă de o dizabilitate fizică în urma unei întâmplări nefericite din copilărie.
Trauma lui Charlie – abandonarea printr-o modalitate crudă de către mama sa biologică, l-a urmărit toată viața, ducând la căutări nesfârșite ale dragostei, ale sentimentului de aparținere, de apropiere față de o altă persoană, ajungând astfel să-și înceapă viața sexuală la numai 14 ani cu Starrla, fata cu care crede el că se află pe aceeași lungime de undă, ca urmare a mediilor asemănătoare din care provin. Starrla, însă, patru ani mai târziu se află pe drumul auto-distrugerii, dorind să-l târască și pe Charlie după ea, însă, acesta reușește să (re)cunoască într-un final adevărata iubire.
Wren Gray era cea mai frumoasă și mai inteligentă fată pe care o văzuse Charlie Parker. Ea nu părea să-și dea seama de asta, ceea ce era o nebunie. Însă Charlie vedea. Charlie știa adevărul.
Când ea zâmbea, Charlie voia să zâmbească alături de ea. Când își dădea părul negru după urechi, Charlie gândea: Da, așa se face.”

Provenind dintr-o familie cu o situație financiară precară și ajutând la atelier de câte ori poate, Charlie se bucură de oportunitatea și bursa oferite de universitatea din oraș. I se oferă o șansă unică, de a învăța și de a ajunge cineva, însă… va sfârși prin a merge la facultate sau viața i se va pune în cale?!
Și apoi, ieri, când ea îi făcuse cu mâna în parcare…
Se petrecuse ceva între ei. Un lucru pe care el nu și-l putea explica și care îl făcuse să uite că nici el nu credea în suflete. Oricum, pe cine încerca să păcălească? El nici în dragoste nu credea, însă știa un lucru: o iubea pe Wren Gray. O iubise dintotdeauna.”

Ce se va întâmpla cu ei? Care vor fi neînțelegerile și piedicile pe care le vor întâmpina? Va pleca Wren la Emory sau în Guatemala? Ce va face Charlie? O va convinge pe Wren să renunțe la călătorie pentru a rămâne alături de el sau … ?!
Rămâne să citiți romanul pentru a afla răspunsul la toate aceste întrebări!

“- Charlie? răspunse Wren după primul apel.
– Wren, spuse el, relaxându-se.
Nu era sfârșitul poveștii lor. Era abia începutul.”

Romanul atinge multe subiecte interesante – prima experiență sexuală, sfârșitul liceului, începutul vieții, abuzarea copiilor, sistemul de plasament, planurile părinților pentru copiii lor etc.
O singură precizare am… știu că romanul este încadrat la categoria TEEN (13-18 ani) atât de autoare, cât și de edituri, dar… dacă sunteți un părinte care controlează ce lecturi să parcurgă copilul său, cred că trebuie să știți că romanul conține destul de multe scene și discuții sexuale. Da, unele sunt cu tentă educativă, altele sunt doar… plăcere. 

 

Editura Trei

Cartea Momentul nostru infinit de Lauren Myracle este oferită spre recenzie de către Editura Trei. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Trei. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: EmM

by -
24

Răzbunătorul. Legenda lui Hugh Glass de Michael Punke-recenzie

Titlul original: The Revenant. A Novel of Revenge
Traducere: Ciprian Șiulea
Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
Anul apariției: 2016
Număr pagini: 346

Michael Punke este ambasador al Statelor Unite la Organizaţia Mondială a Comerţului din Geneva, Elveţia. De asemenea, a activat în cadrul Consiliului Naţional de Securitate de la Casa Albă şi la Capitol Hill. A fost corespondentul pe subiecte istorice al revistei Montana Quarterly şi profesor la Universitatea din Montana. Michael Punke este şi autorul a două cărţi de nonficţiune: Fire and Brimstone: The North Butte Mining Michael PunkeDisaster of 1917 şi Last Stand: George Bird Grinnell, the Battle to Save the Buffalo, and the Birth of the New West. Locuieşte în Montana.

Vreau să încep prin a mărturisi că această carte mi-a plăcut foarte mult. Acțiune, suspans, încercare, izbândă, voință, dorință sunt câteva cuvinte ce o descriu. Fiind bazată pe fapte reale, reprezintă o modalitate de a cunoaște viața oamenilor din preajma frontierei americane de la începutul secolului al XIX-lea. Sunt nerăbdător să-i vizionez ecranizarea cu același nume. Dacă ați văzut-o și v-a plăcut, nu ratați această carte! Eu vi-o recomand și sunt sigur că vă va fi pe plac.
După cum spune și titlul, protagonistul este Hugh Glass, un vânător de blănuri extrem de iscusit, angajat al Companiei Rocky Mountain Fur. Viața trăită la frontieră este presărată de primejdii, precum triburile indiene, The Revenant A Novel of Revengefiarele sălbatice, este lipsită de confort, unde principalul obiectiv îl reprezintă SUPRAVIEȚUIREA. Acțiunea este plasată în anul 1823. În august, Hugh și câțiva colegi se află într-o călătorie spre Yellowstone. Căpitanul Henry este cel care dirijează acest grup de-a lungul lui Grand River, făcând tot posibilul să ajungă la destinație cu cât mai mulți oameni. După dezastrul de pe Missouri, un conflict cu indienii, este confuz, derutat și îngrijorat.
,,În topul provocărilor zilnice ale vânătorilor de blănuri, găsirea hranei era cea mai urgentă. Asemenea altor provocări, ea implică un echilibru complicat între beneficii și riscuri. Nu cărau cu ei hrană aproape deloc, mai ales de când abandonaseră mahonele pe Missouri și continuaseră mai departe pe jos, în amontele lui Grand. Câțiva oameni mai aveau ceai sau zahăr, dar cei mai mulți rămăseseră doar cu o punguță de sare, pentru conservarea cărnii. Vânatul era abundent pe această porțiune a Grandului și ar fi putut să mănânce carne proaspătă în fiecare seară. Dar obținerea vânatului însemna focuri de armă, iar zgomotul unei puști ajungea la kilometri distanță, destăinuind poziția oricărui dușman care-l auzea.”

Hugh pleacă în căutarea vânatului și are parte de o surpriză neplăcută. La câțiva metri de el zărește doi pui de urs grizzly ce se jucau. Brusc, își face apariția și ursoaica ce vede în vânător un adevărat pericol. Se repede asupra lui, îl zgârie, îl mușcă, îl aduce în ultimul hal. Vânătorul a reușit s-o împuște în inimă ceea ce i-a fost fatal, însă el n-a scăpat nevătămat. Este găsit de colegii săi. Căpitanul Henry se străduiește să-i coasă rănile și pentru puțin timp este cărat după ei cu o targă. Pentru binele întregului grup, rănitul este lăsat în urmă alături de Fitzgerald și băiatul Jim Bridger, singurii care s-au oferit, evident, în schimbul unei recompense în bani. După ce Hugh va muri, el îl vor înmormânta și apoi voi porni în urma celorlalți.
,,Băiatul își amintea surpriza și admirația din ochii oamenilor atunci când se oferise să rămână cu Glass. Ce contrast față de furia și disprețul din acea noapte teribilă în care făcuse de pază. Își amintea cum căpitanul îl bătuse pe umăr după ce detașamentul plecase și cum acel gest simplu îl umpluse de un sentiment de apartenență, ca și cum și-ar fi meritat pentru prima oară locul printre ceilalți oameni. Nu de asta se afla aici, în luminiș – ca să-și salveze mândria rănită? Nu ca să aibă grijă de altcineva, ci ca să aibă grijă de el însuși? Nu era și el la fel ca Fitzgerald, profita de nenorocirea altuia? Orice s-ar fi putut spune despre Fitzgerald, cel puțin el era sincer în legătură cu motivul pentru care rămăsese.”
Fitzgerald este un om rău, lipsit de scrupule, care rămâne pentru bani. Jim Bridger, în schimb, e un băiat cumsecade, care încearcă să-i trateze rănile cu rășină de pin. Fitzgerald hotărăște să-l abandoneze pe Hugh Glass, fiind sigur că va muri, și îi impune băiatului să facă același lucru. Rănitul este lăsat fără arme, fără hrană, fără nimic…
,,Fiecare por de pe trupul lui Bridger părea să zvâcnească din cauza intensității momentului, însă lui i se părea că ochii lui Glass transmit o stare de calm senin. Înțelegere? Iertare? Sau e doar ceva ce vreau eu să cred? În timp ce băiatul privea fix spre Glass, vinovăția îl cuprinse ca niște colți încleștați. Oare ce crede Glass? Ce o să creadă căpitanul?”
Din acest moment, Hugh va duce o luptă pe viață și pe moarte pentru supraviețuire. Va porni, la început târându-se, pentru a ajunge la Yellowstone și pentru a se răzbuna. Va reuși Hugh Glass sau nu să se răzbune? Dar, cel mai important, va reuși să se ferească de pericolele ce apar la tot pasul? Răspunsurile la aceste întrebări le veți afla citind cartea lui Michael Punke, o adevărată lecție de viață. Vânătorul ambițios ar trebui să fie un model pentru noi toți. În viață nimic nu se face bătând din palme, ci trebuie realizat bucățică cu bucățică, pas cu pas. Asta este cheia reușitei…

Fragmente:
Mormăitul crescu în intensitate, în timp ce ursoaica intra în luminiş. Îşi ţinea ochii negri aţintiţi asupra lui Glass şi capul plecat la pământ, în timp ce adulmeca mirosul străin, un miros care se amesteca acum cu cel al puilor ei. Ursoaica îl înfruntă direct, cu trupul răsucit şi încordat ca un arc puternic de trăsură. Glass se minună de muşchii incredibili ai animalului. Picioarele groase din faţă se continuau cu umeri masivi, iar deasupra de tot era cocoaşa argintie care făcea din ea un grizzly.”

,,Trebuie să mă încălzesc. Avu nevoie de toată puterea lui ca să ridice capul. Pătura se afla la vreo șase metri distanță. Glass s-a rostogolit de pe o parte pe burtă, scoțându-și brațul stâng în fața trupului. Cu singurul braț bun și singurul picior bun, s-a târât de-a curmezișul luminișului. Cei șase metri păreau șase kilometri, iar Glass s-a oprit de trei ori ca să se odihnească. Fiecare respirație îi trecea ca un rașpel prin gât și își simțea din nou pulsul monoton în spinarea spintecată. A întins mâna să ia pătura, când a ajuns aproape de ea. Și-a tras-o în jurul umerilor, îmbrățișând căldura grea a lânii Hudson Bay. Apoi a leșinat.”

,,Însă nu a găsit ceea ce dorea cu adevărat trupul lui. Trecuseră douăsprezece zile de la atacul ursului grizzly. Înainte să fie abandonat, Glass înghițise de două-trei ori câteva guri de supă. Altfel, șarpele cu clopoței fusese singura lui hrană adevărată. Fructele de pădure și rădăcinile îl puteau întreține câteva zile. Dar ca să se vindece, ca să-și redobândească piciorul, Glass știa că are nevoie de hrana bogată pe care doar carnea o putea furniza. Șarpele fusese un noroc aleatoriu, puțin probabil să se repete. Pe de altă parte, Glass se gândea că, dacă stă pe loc, n-are cum să-l găsească norocul. A doua zi dimineață avea să se târască iar înainte. Dacă nu dădea norocul peste el, avea să se străduiască să și-l facă el cu mâna lui.”

Părerile criticilor:

O teribilă poveste despre trădare.” — The Washington Post Book World
,,Răzbunătorul. Legenda lui Hugh Glass are toate elementele unui roman clasic de aventuri, oferind forţă şi vitalitate poveştii dramatice a vânătorului Hugh Glass, pe care nici măcar o ursoaică grizzly nu a reuşit să-l omoare.” –– Craig Johnson, autorul seriei Walt Longmire
,,Una dintre cele mai impresionante legende despre Vestul Sălbatic.” — The Salt Like Tribune

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Librex.ro

Cartea Răzbunătorul. Legenda lui Hugh Glass de Michael Punke este oferită pentru recenzie de Librăria Librex. Cartea poate fi comandată de pe Librăria Librex. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Cosmin

by -
17

Starters de Lissa Price

Titlul original: Starters
Traducere: Mihai-Dan Pavelescu
Editura  Trei
Colecţia Fiction Connection
Anul apariţiei: Mai 2013
Nr. de pagini: 392
Gen: Young Adult, Distopic, Fantasy, Romance, Thriller, Mystery
Cotaţie Goodreads: 3,92

Seria Starters : 1. Starters; 2. Enders

SUPRAVIEŢUIREA ESTE DOAR ÎNCEPUTUL

O fată trebuie să facă o alegere cumplită. Părinţii ei? Morţi. Fratele ei? Bolnav. Salvarea? Este posibilă… Cu preţul de a fi altcineva! În cine poate să aibă încredere? În nimeni.

Bine aţi venit într-un Los Angeles al viitorului! Un război biologic a decimat populaţia de vârstă medie. Au supravieţuit doar cei care apucaseră să fie vaccinaţi: tinerii şi bătrânii. Callie, în vârstă de şaisprezece ani, descoperă Banca de Corpuri unde adolescenţii îşi închiriază trupurile adulţilor înstăriţi ce îşi permit luxul de a redeveni tineri. Dar neurochipul ei funcţionează greşit, iar Callie ajunge să afle lucruri pe care nu trebuia să le ştie şi ia cunoştinţă de planul diabolic al Băncii de Corpuri… Îmbinând literatura SF cu o viziune fantasy asupra viitorului, Starters reprezintă un debut de senzaţie, în care miza e tot mai mare pe măsură ce suspansul creşte. – The Los Angeles Times Aducând în discuţie subiecte legate de societate, ideea de proprietate şi separarea dintre corp şi minte, thrillerul Lissei Price prezintă dozajul perfect de tensiune, personaje credibile şi scene profund emoţionante. – Publishers Weekly

Am mai citit până acum cărți distopice, dar niciuna nu m-a captivat atât de mult ca “Starters”. Bănuiam că povestea va fi pe placul meu, din cauza sinopsisului și a numeroaselor păreri pozitive, dar nu mă așteptam să mă atragă în asemenea măsură, încât să-mi doresc să o recitesc imediat după ce am ajuns la ultima pagină.

Mi-a plăcut absolut totul : ritmul foarte alert, stilul autoarei, modul original în care a combinat elementele distopice cu genul thriller, trecerea de la momente extrem de tulburătoare la anumite situații care aduc zâmbetul pe buze, modul cum și-a creionat personajele. Adesea, cea mai mare bătaie de cap mi-o dau personajele. Uneori fac niște gafe de îmi vine să arunc cartea. Bine că nu a fost vorba de așa ceva aici! Personajul central al cărții, Callie Woodland, m-a cucerit prin felul de a fi-curajoasă, încăpățânată, fiind în stare de orice pentru a-și proteja frățiorul. Nu doar aceste calități m-au făcut s-o îndrăgesc, ci și replicile pe care le dă, micile înțepături cu caracter mai mult autoironic.

Asta era nebunie curată. Eram fricoasă și transpiram din cap până-n picioare când așteptam un vaccin banal, iar acum, iată, mă oferisem voluntar să fiu operată. Și nici mai mult, nici mai puțin decât direct pe creier. Probabil partea mea favorită din corp. Nu auzisem niciodată pe nimeni să se plângă că ar fi avut creierul obez. Nimeni nu-și acuzase vreodată creierul că ar fi fost prea scund sau prea înalt, prea larg sau prea strâmt. Sau urât. Fie funcționa, fie nu, iar al meu funcționa foarte bine, mulțumesc!

STARTERS 2“Starters” m-a surprins într-un mod neașteptat de plăcut, mai ales că știam că este romanul de debut al autoarei. Mă așteptam la un roman distopic, dar am dat peste o combinație de thriller-SF pigmentat cu elemente romantice. În ceea ce privește povestea de dragoste, nu pot spune cu certitudine că avem parte de un triunghi amoros – Callie, Blake, Michael. Deocamdată este ceva incipient, Michael fiind cel mai bun prieten al lui Callie, iar între aceasta și Blake abia începe să se înfiripe ceva.

Acțiunea romanului are loc în futuristul Beverly Hills – California de Sud, la aproximativ un an sau doi după ce Războaiele Sporilor purtate în Pacific au decimat populația. Nimeni nu câștiga bătăliile maritime de pe Centura Pacificului, așa că cei de acolo și-au trimis rachetele cu spori. Singurii care au supraviețuit atacului au fost persoanele vaccinate-cei sub 20 de ani și de peste 60 de ani. Tinerii erau numiți Starters, iar termenul Enders era folosit în cazul bătrânilor. În mai puțin de un an, fața Americii s-a schimbat într-o mână de Starteri într-un ocean de Endersi cu păr argintiu, fără griji, bine hrăniți. Datorită tehnologiei moderne, aceștia din urmă puteau ajunge și la vârste de 150-200 de ani.

În timp ce marea majoritate a bătrânilor huzureau în case ultramoderne și se bucurau de hrană sănătoasă, mașini de lux etc, tinerii erau nevoiți trăiască într-o sărăcie lucie, tocmai pentru că nu li se îngăduia să muncească (pentru a nu ocupa locurile de muncă ale Endersilor), fiind astfel nevoiți să fure sau să-și închirieze trupurile Endersilor.

Tocmai din acest motiv a fost înființată banca de corpuri Destinații Splendide. Orice tânăr sărac își putea închiria trupul pentru o anumită perioadă de timp, adulților foarte înstăriți, contra unor bonificații. Procedura era destul de simplă, prin implantarea în ceafă a unui neurocip. Acest cip permitea donatorului să fie conectat permanent la computer. În timp ce acesta este complet adormit, mintea chiriașului prelua controlul corpului, după care era lăsat liber să plece și să se bucure de corpul pe care l-a închiriat. Desigur că existau și niște obligații – chiriașii nu aveau voie să facă anumite lucruri pentru a nu deteriora corpurile donatorilor. De asemenea, le era interzis să facă sex pe perioada închirierii. Și în niciun caz nu aveau voie să aibă contact fizic cu adevărații adolescenți.

Din cadrul Starterilor face parte și Callie Woodland, o tânără de șaisprezece ani care este nevoită să trăiască mai mult pe străzi alături de Tyler, frățiorul ei care nu are decât 7 ani și Michael, cel mai bun prieten al ei. De curând a aflat de la un fost coleg de școală de existența acestei băncii de corpuri și nu i-a trebuit prea mult timp să se decidă să-și închirieze corpul. De ce? Era singura soluție prin care putea primii în scurt timp niște banii și astfel își salva fratele, bolnav din cauza unei afecțiuni pulmonare.

Callie se prezintă la Banca de Corpuri Destinații Spendide, unde un Enders îi explică procedeul, o pune să semneze un contract și îi spune că poate primi o sumă considerabilă de bani dacă este de acord să-și închirieze corpul de trei ori consecutiv. După ce i-au fost testate toate aptitudinile (tir cu arcul, scrimă, înot, tir cu arme de foc,) i s-a făcut un control medical, apoi a avut parte de o remodelare corporală: tratament cu laser, curăţarea pistruilor, vindecarea tăieturilor de pe mâini, manechiură, pedichiură, schimbarea coafurii etc.

Prima închiriere a durat doar o zi și totul a mers extrem de bine. A două închiriere, pentru o perioadă de trei zile, s-a desfășurat la fel de bine. Însă în timpul celei de-a treia închirieri, care era programată pe o perioadă de o lună, s-a întâmplat ceva neprevăzut: Callie a reintrat în propriul corp mult prea devreme (după o săptămână). Pur și simplu s-a trezit într-un club de noapte frecventat cu regularitate de adolescenți dezgustător de bogați, iar printre ei se învârteau și câțiva chiriași (ușor de depistat din cauza aspectului fizic desăvârșit).

Pentru a nu fi descoperită, Callie este nevoită să joace așa-zisul rol de chiriașă, însă lucrurile încep să se încurce din momentul în care face cunoștință cu un tânăr pe nume Blake pe care la început l-a considerat un chiriaș, dar prezența unei cicatrice în apropierea bărbiei o face să realizeze că frumușelul este un adolescent cât se poate de autentic.

Deși știe că se joacă cu focul, Callie ajunge să locuiască în apartamentul de lux al bătrânei (Helena Winterhill) căruia i-a închiriat corpul și să-și petreacă timpul în compania lui Blake care este nepotul unui celebru senator. Firește că fata se simte foarte vinovată pentru că este nevoită să-l mintă pe Blake. Și în afară de asta, ce viitor puteau avea ei?

Eram o impostoare. Știam că ar fi trebuit să-i spun adevărul despre mine, dar ce să-i fi zis? Blake, știi ceva-eu de fapt sunt o orfană a străzii, care doarme pe jos în clădirile anbandonate și supraviețuiește mulțumită resturilor de mâncare găsite prin pubelele restaurantelor. N-am casă, n-am haine, n-am rude. Nimic. Mai rău încă, mi-am vândut corpul unei companii…”

“Oare Cenușăreasa s-a gândit vreodată să-i mărturisească adevărul prințului în seara când s-a bucurat de frumoasa ei rochie de bal? Oare s-a gândit măcar să-i spună, știi, prințe, caleașca nu-i a mea, de fapt sunt o biată slujnică, murdară și desculţă, care beneficiază de o perioadă determinată de fericire? Nu. Ea și-a exploatat momentul de grație. Iar apoi a dispărut în tăcere după miezul nopții.”

“La despărțire, m-a sărutat. N-a fost ca înainte. Povara minciunilor mele ne despărțea buzele ca un strat de ceară.”

Însă anumite lucruri nu-i dau pace lui Callie. Are momente când aude o voce care o tot avertizează :”Ascultă …important…Callie nu te-ntoarce la Destinații Splendide. Poți s-auzi? Nu te poți întoarce. Este periculos. Foarte periculos.” Cui aparține vocea și de ce nu voia ca fata să ia legătura cu banca de corpuri?

Dar asta nu e totul! Fata are momente când pierde legătura cu realitatea, leșină și în acest timp, bâtrâna Helene preia controlul corpului, iar acțiunile ei demonstrează că are intenții criminale! Când Callie a reintrat în propriul corp, s-a trezit ținând în mână un pistol cu amortizor! Pe cine intenționează bătrâna să ucidă și din ce cauză? Va reuși ea să dejoace planurile Helenei? Dar ce planuri ascunse au și cei de la Destinații Splendide?

Starters” este o carte care merită citită, fiind suficient de captivantă si plină de suspans încât să fie o lectură atractivă. Iar ceea ce consider eu a fi un bonus: acest prim volum are o anumită finalitate, deci nu trebuie să vă roadeți unghiile în caz că nu aveți la îndemână și volumul doi, “Enders”.

Nota 10

Librex.ro

Cartea Starters de Lissa Price este oferită pentru recenzie de Librăria Librex. Cartea poate fi comandată de pe Librăria Librex Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Alina

by -
13

Interesanţii de Meg Wolitzer – recenzie

Titlul original: The Interestings
Traducere: Laurenţiu Dulman
Editura: Trei
Colecţia Fiction Connection
Anul apariţiei: Mai 2015
Nr. de pagini: 600
Gen: Contemporan Romance

În stilul narcisist şi autoironic al adolescenţilor privilegiaţi, Ethan, Jonah, Cathy, Ash şi fratele ei Goodman îşi iau numele de Interesanţii în tabăra artistică din Berkshire Mountains, locul lor de întâlnire în fiecare vară. Jules Jacobson e flatată şi uluită când e primită în mica lor enclavă, unde îşi foloseşte spiritul sarcastic pentru a compensa lipsa frumuseţii, a banilor sau a avantajelor sociale. După ce o tragedie îi îndepărtează pe doi dintre membrii grupului, cei rămaşi încep durerosul proces al maturizării, îmbrăţişând cariere şi construind relaţii de pe urma cărora ies mai mult sau mai puţin învingători.

O victorie! Interesanţii o plasează pe Meg Wolitzer printre cei mai buni scriitori ai generaţiei sale. Nu e literatură feminină. E pentru toată lumea. – Entertainment Weekly
Există un ritual al copilăriei: jurământul solemn că, orice s-ar întâmpla, nu pierzi legătura cu prietenii tăi. Iar pentru cei şase adolescenţi cu înclinaţii artistice, ale căror vieţi sunt descrise în noul roman de largă respiraţie al lui Meg Wolitzer, jurământul acesta e ţinut timp de aproape patruzeci de ani. – People

Meg Wolitzer a scris primul său roman, Sleepwalking, o poveste despre trei fete obsedate de poezie şi moarte, pe când era studentă la Brown University. A predat scriere creativă la Universitatea din Iowa şi la Skidmore College. De asemenea, a fost artist invitat la Princeton University. Printre romanele sale se numără The Uncoupling, The Ten-Year Nap, The Position şi The Wife. Povestirile sale au apărut în The Best American Short Stories şi The Pushcart Prize. De aceeaşi autoare, la editura Trei a apărut romanul Belzhar.

Până de curând nici nu auzisem de scriitoarea Meg Wolitzer și nici nu cunoșteam genul abordat de ea. În momentul în care am citit descrierea cărții “Interesanţii”, gândul meu a fost că voi avea parte de o poveste despre niște adolescenți privilegiați de soartă. Însă lucrurile nu stau deloc așa!
Deși, cele citite în primul capitol, îmi întărise convingerea că am de-a face cu o poveste despre niște copii de 15 ani, mare mi-a fost uimirea când am citit următorul capitol. Personajul central al cărții, Jules Jacobson, trecuse deja de vârstă de 50 de ani, era căsătorită de aproape trei decenii, avea o fiică studentă și practica meseria de terapeut. Iar cele descoperite în alt capitol m-a bulversat complet. Asistam la niște evenimente din tinerețea lui Jules (pe când avea 22 ani): momentul în care și-a cunoscut soțul, pe Dennis.

Cu toate că îmi plăcuse cele povestite în fiecare capitol, nu reușeam să înțeleg această trecere rapidă prin viața unui personaj. Mi se părea că nu au logică, mai ales că evenimentele nu erau prezentate în ordine cronologică. Însă, puțin câte puțin am început să înțeleg mecanismul și am reușit să pun la loc toate piesele de puzzle. Concluzia? M-am îndrăgostit de stilul original al autoarei Meg Wolitzer.
În romanul “Interesanţii”, asistăm la cele mai semnificative evenimente din viața a șase prieteni (Jules, Ethan, Ash, Goodman, Cathy și Jonah), urmărind perioada dintre copilărie și vârsta adultă (1974-2011). Avem ocazia să observăm evoluția fiecărui membru în parte, trecerea de la inocență la maturitate, slăbiciuni, pasiuni, căsnicii, probleme de cuplu, tragedii etc.
Am apreciat foarte mult lipsa de pudoare a autoarei, modul direct de a spune lucrurilor pe nume, curajul cu care abordează subiecte precum sexualitatea, ravagiile pe care le fac virusul HIV şi consumul de droguri în rândul tinerilor, homosexualitatea, politica americană etc.
Deși am fost surprinsă plăcut de povestea celor șase copii din grupul “Interesanţii”, totuși a existat ceva care m-a deranjat: cantitatea de amănunte, impresii, sentimente lăutrice, dar și numărul prea mare de personaje, care nu au făcut decât să-mi inducă uneori o stare de plictiseală sau să mă zăpăcească. Consider că anumite lucruri nu-și aveau rostul să fie menționate în roman.
Interesantii, tabara de vara,1974Acțiunea debutează cu un eveniment ce a avut loc în iulie 1974, în tabăra de vară Spirit-in-the-Woods, din Berkshire Mountains, când Julie/ Jules Jacobson, o fată de 15 ani, primește invitația de a face parte dintr-un grup de adolescenți newyorkezi care se considerau ceva mai speciali decât restul copiilor. Din rândul “Interesanţilor” fac parte: Ethan Figman, un băiat durduliu, neobișnuit de urât, cu trăsături ușor turtite, dar foarte talentat la desen; frații Ash și Goodman Wolf, frumoșii grupului; Jonah Bay, fiul unei vedete de folk rock și Cathy Kiplinger, blonda de 15 ani care ar face orice doar ca să iasă în evidență.

“Şi totuşi, în noaptea aceea, cu mult înainte ca această stare perpetuă să-i şocheze şi să-i întristeze, în timp ce stăteau în Cabana Băieţilor Nr. 3, cu hainele împrăştiind un miros dulceag, ca de brutărie, căci tocmai fuseseră spălate acasă, Ash Wolf a spus:
– Ne strângem aici în fiecare vară. Ar trebui să ne găsim un nume.
– De ce? a întrebat Goodman, fratele ei. Pentru ca lumea să ştie că suntem incredibil de interesanţi?
– Am putea să ne spunem Cei Incredibili de Interesanţi, a intervenit Ethan Figman. Ce ziceţi?
– Interesanţii, a spus Ash. Merge.
Şi astfel s-a luat hotărârea.
– Pentru că e al dracului de limpede că suntem cei mai interesanţi oameni care au trăit pe planeta asta, a spus Ethan, pentru că suntem al dracului de fascinanţi, iar creierele noastre sunt doldora de gânduri sclipitoare, de azi înainte o să fim cunoscuţi drept Interesanţii. Şi fie ca toţi cei care ne ies în cale să moară pe loc numai pentru că suntem al dracului de interesanţi.”
Julie s-a simțit extrem de flatată de faptul că este primită în rândul lor și încearcă să copieze puțin din felul ironic al acestora, transformându-se într-o versiune mai euforică, mai sarcastică. Dacă prietenia cu aceștia a fost sau nu benefică fetei, asta vom afla mai târziu, dar cert e că în momentul de față, acest eveniment i-a adus un pic de bucurie.
Fusese o nulitate, iar acum era în mijlocul acestui grup de prieteni, admirată pentru umorul ei mucalit, de a cărui existenţă nu ştiuse până atunci. Jules era o sursă de interes pentru toţi, era foarte bună prietenă cu Ash şi ţinta veneraţiei lui Ethan. De asemenea, de când venise acolo, ajunsese instantaneu o actriţă, dând probe şi obţinând roluri în piese. Iniţial, nici măcar nu voise să audă de teatru. «Nu-s la fel de bună ca tine», îi spusese lui Ash, iar Ash îi dăduse următorul sfat: «Ştii cum te porţi când eşti cu noi? Ştii ce tare eşti? Fii aşa şi pe scenă. Ieşi din tine însăţi. N-ai nimic de pierdut, Jules. Şi dacă nu acum, atunci când ?”

Viața lui Jules nu a fost ușoară. Tatăl ei murise cu câteva luni în urmă, pricinuidu-i o durere sfâșietoare. Ca să iasă din acesta perioadă de ușoară depresie, profesoara de engleză i-a propus să plece în această tabără artistică de vară, iar mama ei a insistat pe lângă fată ca să accepte.
Pe parcursul acelor zile de vară, se leagă o strânsă prietenie între neîndemânatica Jules și uratelul Ethan. Băiatul își dorește ca prietenia să fie ceva mai apropiată, dar fata nu se simte deloc atrasă de el. De fapt, gândurile ei se îndreaptă către frumușelul Goodman Wolf care își ocupă timpul seducând alte fete din tabără.
După prima vară petrecută în tabăra Spirit-in-the-Woods, întoarcerea acasă a fost o calamitate pentru Jules. Simte că totul s-a schimbat, iar sora și mama îi par plictisitoare. Zilele trec și îi este dor de Ethan și de cea mai bună prietenă a ei, Ash.
Însă, în ultimile zile ale anului 1974, Jules își revede gașca, fiind invitată acasă la Ash, loc unde are loc petrecerea de revelion. Şi ce pot face niște tineri de 16 ani singuri în toată casa? Se distrează, beau, fumează câte un joint și practică mult sex. În acea perioadă s-au format noi cupluri (Goodman și Cathy; Jonah și Ash), dar relațiile nu au durat prea mult.
Dacă ruptura dintre Ash și Jonah s-a produs în mod discret, aceștia revenind firesc la prietenia lor de dinainte, despărțirea lui Goodman de Cathy a fost una zgomotoasă și dificilă, din cauza faptului că el a cunoscut o altă fată. Din acel moment, cei doi tineri au încercat pe cât posibil să se evite, lucru care a dus la o stare de încordare în sânul grupului Interesanţii.

În scurtă vreme, prietenia lor în șase s-a schimbat în ceva atât de diferit de ce fusese la început, încât a devenit de nerecunoscut. Si asta din cauza unui eveniment petrecut în noaptea de revelion 1976. Cât timp ceilalți se distrau, Jonah a chemat un taxi pentru Goodman și Cathy care ar fi plănuit o aventură secretă. Se pare că toți s-au îmbătat și drogat și nu știu ce anume au pus la cale cei doi foști iubiți. Cert este că în acea noapte telefonul a sunat, Ethan a răspuns, iar cele aflate i-au năucit pe toți: Goodman fusese arestat pentru că ar fi violat-o pe Cathy!
Goodman a spus tot timpul că n-a făcut nimic rău. Dar oare ar fi capabil de așa ceva? Dar Cathy? Dacă nu e adevărată afirmația ei, de ce ar spune una ca asta? Să fi fost încă furioasă pentru că o părăsise în urmă cu un an? Cineva minte, dar cine? Ce se va întâmpla până la urmă cu Goodman?
Această tragedie a lăsat urme adânci în rândul grupului Interesanţii, dar cine s-ar fi gândit că tocmai acest moment de cumpănă o va apropia pe frumoasa și inteligenta Ash de Ethan? Vestea că cei doi formează un cuplu îi năucește pe ceilalți. Suprinzator este faptul că relația este una foarte solidă, având în vedere că ei s-au căsătorit. Ce impact va avea aceasta veste asupra lui Jules și Jonah, foștii iubiți ai actualului cuplu? V-am povestit doar în linii mari câteva intre evenimentele din carte. Vă las pe voi să aflați răspunsul la toate întrebările.

8,8 puncte/10

Compania de Librarii Bucuresti

Cartea Interesanţii de Meg Wolitzer este oferită pentru recenzie de Compania de Libării Bucureşti. Cartea poate fi comandată de pe Compania de Librării Bucureşti. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Alina

by -
4

Fata din tren de Paula Hawkins-recenzie

Titlul original: The Girl on the Train
Editura: Trei
Traducere: Ionela Chirilă
Anul apariției: 2015
Număr pagini: 408
Colecția Fiction Connection
Nota mea 9,5/10

Paula Hawkins (n.1972) a lucrat ca jurnalist timp de cincisprezece ani înainte să se dedice literaturii. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și acum. Fata din tren este primul său thriller. A cunoscut un mare succes internațional, iar DreamWorks a cumpărat drepturile de ecranizare.

Rachel Watson este o femeie divorțată ce locuiește într-un orășel din apropierea Londrei. Zilnic călătorește cu trenul spre capitală unde are locul de muncă. Mereu îi zărește pe Scott și Megan, un cuplu pe care-l cataloghează drept unul perfect. Neștiind cum îi cheamă îi botează Jess și Jason. Ea își imaginează cum decurge frumoasa lor poveste de iubire
“Dacă nu e niciun tren care să meargă în sensul opus și dacă mergem suficient de încet, câteodată pot să-i zăresc, pentru o clipă, pe terasa casei lor. Dacă nu, așa cum se întâmplă azi, mi-i închipui. Jess șade cu picioarele ridicate pe masa de pe terasă, cu un pahar de vin în mână, Jason e în spatele său, cu mâinile pe umerii ei. Îmi imaginez atingerea mâinilor lui, greutatea lor, senzația de siguranță și confort. Uneori mă surprind încercând să-mi amintesc când am avut parte ultima dată de atingerea reală a unei persoane, de o îmbrățișare din tot sufletul sau de o strângere de mână, și simt cum mi se frânge inima.”

La un moment dat o vede pe ea sărutându-se cu un alt bărbat. La scurt timp se anunță în presă dispariția lui Megan. Rachel este chemată și ea la poliție, fiindcă în seara dispariției se afla în zona cu pricina. Ea îl bănuiește pe amant, pe care-l și recunoaște la poliție, însă fiind o persoană alcoolică, considerată chiar nebună, autoritățile nu au încredere în vorbele ei.
Faptul că nu-și amintește cele petrecute în noaptea respectivă o afectează psihic. Rachel decade, își pierde slujba și are probleme cu Tom, fostul său soț, și cu actuala lui soție, Anna. Cei doi au o fetiță și văd în Rachel o amenințare adusă fericirii lor.
Rachel este un personaj interesant, care începe să cerceteze în speranța că va afla mai multe despre Megan și uciderea acesteia. Se apropie de Scott, luptă cu dependența de alcool și totul pentru elucidarea misterului. Oare își va aminti Rachel mai multe despre seara dispariției? Îl va găsi pe vinovat și-l va pedepsi? Răspunsul la aceste întrebări îl veți afla citind acest volum
Pe Goodreads am observat cât este de apreciată această carte și pot să afirmă că nu am fost dezamăgit. Eu i-am acordat 5 steluțe, fiindcă este un roman excepțional, un thriller emoționant. Întreaga poveste este prezentată din perspectiva a trei personaje feminine (cele mai importante defapt): Rachel, Megan și Anna.
Opera este complexă, plină de acțiune, suspans, mister și bineînțeles că nu este lipsită de povești de dragoste, de romantism. Întâmplările iau o întorsătură neașteptată, iar finalul vă va ține cu sufletul la gură. Eu cred că veți fi la fel de încântați ca și minePaula Hawkins

Părerile criticilor:

Misterios şi pasionant – Fata din tren este un thriller de primă mână, care te face dependent de viciul cititului. — S.J. Watson, autorul bestsellerului Înainte să adorm.
Fata din tren este un roman de suspans remarcabil. M-a ţinut treaz o noapte întreagă. — Stephen King
Cu siguranţă va atrage nenumăraţi fani înrăiţi! — The New York Times
Precum trenul care o poartă pe Rachel în fiecare zi, povestea şerpuieşte printre vieţile anoste din suburbiile Londrei, iar cititorii o vor urmări cu sufletul la gură. — The Boston Globe
Dacă ţi-a plăcut Fata dispărută, vei devora acest thriller psihologic: îţi va schimba pentru totdeauna felul în care priveşti vieţile celorlalţi. — People

LECTURĂ PLĂCUTĂ

Editura TreiCartea Fata din tren de Paula Hawkins este oferită pentru recenzie de Editura Trei. Cartea poate fi comandată de pe Editura Trei. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale editurii urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Cosmin

by -
4

,,Ocrotește-mi viața împotriva vrăjmașului de care mă tem!” Fata avea doar 4 ani când a murit.

Orașul borcanelor de Arnaldur Indridason

Titlul original: Mýrin
Traducere : Monica Vlad
Editura : Trei
Colectia Fiction Connection
Anul apariţiei: 2010
Nr. de pagini: 256
Gen: Thriller psihologic
Cotatie Goodreads : 3,8

Seria Crimele din Reykjavik /Inspector Erlendur : 1. Synir duftsins (Sons of Dust, 1997) ; 2. Dauðarósir (Silent Kill, 1998) ; 3. Orașul borcanelor – Mýrin (Jar City, 2000) ; 4. Liniștea mormântului – Grafarþögn (Silence of the Grave, 2001) ; 5. Vocile – Röddin (Voices, 2003) 6. Kleifarvatn (The Draining Lake, 2004) ; 7. Vetrarborgin ( Arctic Chill, 2005) ; 8. Harðskafi (Hypothermia, 2007) ; 9. Myrká (Outrage, 2008) ; 10. Svörtuloft (Black Skies, 2009) ; 11. Furðustrandir (Strange Shores, 2010) ; 12.Einvígið, 2011; 13.Reykjavíkurnætur, (Reykjavik Nights, 2012) 14.Kamp Knox (Oblivio, 2014)

De data aceasta, Islanda este scena unui roman poliţist cu intrigă ramificată…
Atunci când un septuagenar solitar este ucis în apartamentul său din Reykjavík, cazul este predat inspectorului-şef Erlendur Sveinsson, un detectiv foarte competent, tăcut, ursuz şi cu umor sec, folosind metode dintre cele mai inedite.

“Roman întunecat, a cărui poveste ajunge să te bântuie, cu un protagonist care cercetează o crimă şi ajunge să-şi descopere propria umanitate. Finalul emoţionant m-a luat pe neaşteptate şi m-a impresionat cum puţine romane poliţiste o fac.” – The Boston Globe
“Într-o manieră inedită, Indridason nu ridică doar problema paternităţii într-o naţiune mică, ci şi chestiuni de interes mai larg, cum ar fi utilizarea informaţiei genetice. Romanul culminează cu un final care se dovedeşte nespus de tulbură tor.” – Time Out London

Arnaldur Indridason Arnaldur Indridason s-a născut în 28 ianuarie 1961 la Reykjavi, Islanda. A obținut o licență în istorie la Universitatea Islandei în 1996. A lucrat mulţi ani ca jurnalist şi critic de film. A devenit unul dintre cei mai populari scriitori din Islanda, romanele sale fiind publicate în peste 26 de tari. Oraşul Borcanelor a câştigat Nordic Crime Novel Award si a fost ecranizat în 2006. De aceeaşi recunoaştere s-a bucurat şi Liniștea mormântului, premiat cu prestigiosul CWA Gold Dagger Award. Ambele cărţi fac parte din seria de romane care îl au ca personaj principal pe detectivul Erlendur.

Oraşul Borcanelor, primul roman al seriei CRIMELE DIN REYKJAVÍK aparut la Editura Trei, este un thriller psihologic destul de reușit, având în vedere că avem de-a face cu o anchetă cu multe ramificații care dezvăluie, din aproape în aproape, de ce fapte abominabile este câteodată capabil omul, un caz încâlcit care ne trimite undeva în trecut, în urmă cu 40 de ani, atmosferă tensionată, suspans dus până la extrem. Singurele mele nemulțumiri constau în faptul că scrisul este extrem de mărunt, iar cartea abundă în nume destul de asemănătoare și de aici pot apărea confuzii.
Probabil că vă întrebati ce înseamnă denumirea Orașul borcanelor. Este o cameră în care se păstrează organele prelevate de la persoanele decedate, acestea fiind ținute în formol, în borcane de sticlă. Erau trimise acolo de la spitale, în scopuri didactice pentru facultatea de medicină.Orasul borcanelor 3
Personajul central al cărții, dar și al întregii serii este inspectorul-șef Erlendur Sveinsson (50 ani), un detectiv foarte competent, tenace, tăcut, ursuz, veteran al poliției din Reykjavik. Este divorțat de mai bine de 20 de ani și are doi copii problemă. Fiica sa, Eva Lind este dependentă de droguri, dar și însărcinată, iar fiul său, Sindri Snaer se află într-un centru de reabilitare psihică. Rutina lui de burlac ancorat în activitatea profesională este zdruncinată atât de încălzirea treptată a relațiilor cu fiica sa care apare și dispare în mod capricios din viața lui, cât și de secretele murdare, faptele abominabile pe care le descoperă de-a lungul anchetei.

“Crezi că nu te va afecta. Crezi că eşti suficient de puternic ca să faci faţă unor asemenea lucruri. Crezi că îţi poţi pune o armură impotriva lor de-a lungul anilor şi poţi privi toată mizeria de la distanţă, ca şi cum n-ar fi treaba ta, şi încerci să rămai întreg la minte. Însă nu există niciun fel de distanţă. Şi nu există nicio armură. Nimeni nu e suficient de puternic. Repulsia te bantuie ca un spirit rău care işi face adăpost în mintea ta până ce crezi că mizeria e viaţa însăşi pentru că ai uitat cât de obişnuit trăiesc oamenii. Aşa e acest caz. Ca un spirit rău care a fost lăsat să se dezlănţuie in mintea ta şi sfarşeşte prin a te schilodi.”

Acțiunea demarează cu ziua în care la poliție se raportează găsirea trupului neînsuflețit a unui septuagenar, ucis în propria casă. Cazul este preluat de inspectorul-șef Erlendur Sveinsson și de colegul său, Sigurdur Oli. Numele victimei era Holberg și a murit de la o lovitură primită în cap. Vizitatorul intrase în casă cu scopul clar de a săvârși un omor. Bătrânul fusese atacat cu o scrumieră mare de sticlă cu colțurile ascuțite. Totul era cât se poate de simplu. Cu excepția mesajului lăsat de atacator : un bilet pe care era scris ”Eu sunt EL.’’
Inspectorul Erlendur găsește într-unul dintre sertarele biroului victimei o mică fotografie alb-negru destul de ciudată, înfățișând un mormânt într-un cimitir, iar pe piatra funerară era inscripționat un nume de fată – ANDUR (1964-1968) și un citat din Psalm 64 “ Ocrotește-mi viața împotriva vrăjmașului de care mă tem!” Fata avea doar 4 ani când a murit.
Cercetarea tuturor certificatelor de deces emise în 1968 a dus la descoperirea numelui fetei și cauza morții: tumoră malignă pe creier. Numele mamei apare pe certificat (Kolbrun) și se arată că aceasta s-a sinucis în 1971, la trei ani după fiica ei.
Însă se mai face o descoperire. Holberg, bătrânul omorât, nu a fost un cetățean model. A fost acuzat de viol în 1963, însă nu a fost condamnat niciodată. Cea care l-a acuzat a fost chiar Kolbrun. Singura concluzie: dacă Holberg a violat-o pe Kolbrun, atunci el este tatăl micuței Andur. Dar de ce să fi ținut Holberg fotografia cu mormântul fetiței în biroul său? Cine i-a trimis-o și de ce? Kolbrun făcuse reclamație la poliție la trei zile după viol, dar nu a fost crezută și asta pentru că bărbatul recunoscuse că făcuse sex cu femeia, dar cu încuviințarea ei. Ba mai mult, a fost luată în râs, iar probele au dispărut subit.

Orasul borcanelor 2Pe măsură ce redeschide acest caz vechi, Erlendur găsește dovezi neobișnuite care îl duc spre secrete mult mai adânci decât uciderea bătrânului Holberg. Ellidi, un recidivist, prietenul lui Holberg, deține informații inportante pentru anchetă, el fiind absolut sigur că Holberg mai comisese cel puțin încă un viol.
Pentru că bătrânul nu a dorit să-și recunoască paternitatea, dar și pentru că poliția voia să știe în mod clar dacă el a fost tatăl micuței Audur, au cerut deshumarea acesteia. Având în vedere că fetița a murit din cauza unei tumori pe creier, s-a mers pe ideea că există posibilitatea ca totul se învârte în jurul unei boli genetice, transmise ereditar de la tată la fiică.
Dar deshumarea lui Audur și faptul că nu se găsește creierul acesteia, avea să-l ducă pe inspectorul Erlendur în Orașul borcanelor, iar odată pătruns în acest laborator de medicină legală, acesta găsește cheia unor fapte care au afectat mai multe generații.
Există oare o legătură între moartea fetiței și cazul de față? E oare posibil ca boala să aibă legătură cu asasinarea lui Holberg? Dar cine l-a omorât pe Holberg și de ce? De ce a fost omorât acum, la bătrânețe? De ce a așteptat atât? Sau poate că asasinarea lui nu are nimic de-a face cu acest fapt, și anume că Holberg a fost un violator? Nu vă rămâne decât să aflați singuri răspunsul la toate aceste întrebări. Vă recomand să o citiți pentru că merită.
Oraşul Borcanelor este o carte care te ține în suspans de la prima până la ultima pagină. O recomand tuturor împătimiților de romane polițiste.

8,5 puncte/10

Autor: Alina

%d bloggers like this: