Tags Posts tagged with "crime"

crime

       Ragdoll. Ultima ta zi, de Daniel Cole- Editura Trei-recenzie

                                             Primul roman din seria Detectiv William Fawkes

 

Titlul original: Ragdoll

Traducere: Martin Zick

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 456

Gen: Thriller, Mystery, Crime

William Fawkes, un detectiv controversat căruia i se spune Lupul, tocmai s-a întors la post să preia o anchetă incitantă, după ce fusese suspendat pentru agresarea unui suspect.

   Când fosta sa parteneră, agenta Emily Baxter, îl cheamă la locul unei crime, Fawkes e sigur că acesta este cazul pe care îl aștepta: cadavrul este alcătuit din părți dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpușă de cârpe – presa îl numește Ragdoll.

   Fawkes primește misiunea de a afla cine sunt victimele, dar ancheta ia o turnură neașteptată și riscantă când fosta sa soție primește o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace.

   Iar ultimul nume de pe listă este Fawkes.

  Vor reuși Fawkes și Baxter să prindă criminalul și să salveze următoarele victime, când fiecare mișcare le este urmărită?

 

                     “Dacă tu ești diavolul, eu ce sunt?”

   Cu toate că au trecut ore bune de când am terminat de citit “Ragdoll. Ultima ta zi”, încă nu-mi trece starea de stupefacție provocată de ceea ce am descoperit spre finalul cărții. M-am așteptat la orice, dar nu la acel crunt adevăr. Pe parcursul lecturii, am încercat să descopăr din timp cine este autorul acelor fapte abominabile și, la un moment dat, am simțit că depășesc limita bunului simț, devenind parcă puțin paranoică din cauza bănuielilor mele. Am avut în minte câteva scenarii, dar nu am nimerit nici pe aproape pe cel bun, pentru că scriitorul a avut grijă să mă încurce, să mă conducă pe alt drum. Adesea am trăit cu impresia că am prins firul poveștii și că știu ceea ce va urma să se întâmple, dar lucrurile au luat de fiecare dată o cu totul altă întorsătură și mult prea târziu mi-am dat seama că Daniel Cole pur și simplu s-a jucat cu mintea mea.

    În “Ragdoll. Ultima ta zi”, avem parte de crime misterioase, urmăriri ca-n filme, trădări din partea unor oameni la care nu te aștepți, un detectiv controversat care ajunge să comite o serie de ilegalități, cu scopul de a rectifica o nedreptate (sau greșeală), un ucigaș expert, meticulos, fără scrupule, care acționează într-un mod extrem de ingenios, o anchetă cu multe ramificații care ne dezvăluie cât de dezechilibrată poate fi uneori mintea umană, un caz controversat care ne trimite în trecut, în urmă cu 4 ani, numeroase minciuni și dezvăluiri zguduitoare. O lume plină de pericole pe care cititorii (mai ales fanii lui M.J. Arlidge, Robert Galbraith sau Simon Beckett) o vor îndrăgi cu siguranță pentru ritmul alert.

    Din punctul meu de vedere, romanul de debut al autorului este extrem de îndrăzneț, iar povestea mi s-a părut destul de originală. Anumite lucruri m-au determinat să cred că povestea iese în evidență față de alte scrieri ale genului.

    În primul rând, am fost surprinsă de modul în care autorul și-a condimentat povestea cu foarte mult umor negru. Mi s-a întâmplat să zâmbesc destul des din cauza vocabularului utilizat de detectivi, a remarcilor usturătoare sau sarcastice, a situațiilor hilare, așa că momentele tulburătoare nu au avut un mare impact asupra mea.

  Legat de acest aspect, am citit pe internet un articol în care autorul explică de ce a pigmentat cu mult umor o poveste macabră: “Umorul este important pentru mine. Mă plictisesc cu usurință, așa că am nevoie de ceva în fiecare pereche de pagini care să mă facă să zâmbesc. Și cred că îi ajută și pe cititori, care poate că nu doresc o carte cu mult întuneric. Umorul îl luminează.”

“– După cum poți vedea, sunt foarte prins. Trebuie să ieși și să vorbești cu vulturii ăia în locul meu, spuse Simmons cu o sinceritate aproape credibilă.

 – Eu? întreba Lupul neîncrezător.

 – Bineînțeles. Presa te iubește. Ești William Fawkes!

 – E careva mai jos în lanțul trofic căruia să-i pot pasa chestia asta?

 – Cred că am văzut îngrijitorul pe la toaleta bărbaților. Dar n-ar fi rău să le vorbești tu.”

 

“- Ia spune, de ce crezi că ne punem noi toți pielea în joc ca să te protejăm pe tine, dacă tu stai și freci telefonul? Poate vrei să pui și un selfie pe facebook după ce ajungi la destinație.”

    Sinceră să fiu, deși unii au găsit povestea mult prea tulburătoare sau macabră, pe mine nu a reușit să mă înfioare în vreun fel. Poate pentru că replicile ironice sau situațiile hilare mi-au distras atenția. Sau poate pentru că autorul nu a scris prea mult despre acel cadavru numit de polițiști “Păpușa de cârpă”. Accentul nu s-a pus pe descrierea acestuia, ci pe investigația propriu-zisă – identificarea cadavrelor, protejarea viitoarelor victime, ingeniozitatea cu care ucigașul acționează în mod indirect. De fapt, acest ultim aspect m-a impresionat pe mine. Este uluitor cum el reușește să-și ducă planul la bun sfârșit, în ciuda faptului că poliția știe în ce zi va ucide, dar și cine e vizat în ziua respectivă. Cu toate că cele șase potențiale victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în cameră de interogatoriu, ucigașul dă lovitura!

   În al doilea rând, avem de-a face cu un personaj central destul de extravagant – sergentul inspector William Fawkes, cunoscut ca și Lupul, un om cu un trecut tulbure (asta nu-l împiedică să fie genul de persoană amuzantă), foarte eficient, neabătut, gata de orice – o bombă cu ceas. Însă, este și cel mai dezordonat detectiv al poliției metropolitane din Londra. Colegii îl privesc dezaprabator atunci când îi remarcă costumația și modul în care își desfășoară ancheta. Își face apariția la locul crimei îmbrăcat cu sorț de baie și un tricou jerpelit cu Bon Jovi. Sala de ședințe a departamentului Omucideri răsună în acordurile melodiei Good Vibrations, a formației Beach Boys – asta pentru că Lupul considerase întotdeauna că e mai ușor să lucreze cu muzică. Felul lui de a anchetă – în pași de dans, fredonând ca un afon melodiile- m-a făcut adesea să-l percep că pe un personaj din serialele polițiste ale anilor ’90. De fapt, sarcasmul lui m-a determinat să-l văd ca pe un fel de Bruce Willis… britanic.

“ În mod ciudat, Lupul nu se putea simți decât oarecum recunoscător față de monstrul sângeros care plănuia să-l omoare într-o săptămână – îl ajuta să-și păstreze slujba. N-avea de gând să-i cumpere o felicitare, dar fiecare problemă avea și o parte pozitivă”.

    Un alt aspect inedit pe care l-am remarcat aici: autorul și-a îndreptat parcă mai mult atenția spre un anumit personaj secundar și nu spre Lup/ detectivul William Fawkes. Din punctul meu de vedere, cam toată ancheta este desfășurată de noul recrut – Edmunds Adams, tipul venit de la fraude și luat în custodie de agenta Emily Baxter, fosta parteneră a Lupului. De altfel, am remarcat că până și viața lui intimă îi este pusă pe tapet în acest roman- problemele personale și cotidiene, relația cu logodnica lui etc. Un episod hilar mi s-a părut acela în care Baxter face slalom printre mașini, iar Edmunds, care stă pe scaunul din dreapta, discută la telefon cu iubita lui – această îi spune ce să cumpere de la magazin, iar el completează lista de cumpărături în carnețelul în care trebuia să scrie despre caz.

  Mi s-a părut a fi cel mai sârguincios polițist din departament, dar nici el nu scapă de remarcile sarcastice ale șefului și de ironiile colegei sale.

“- Ai făcut o treabă minunată, Edmunds, îi spuse Simmons sarcastic, apoi tună: Poate cineva, vă rog, să anuleze reclama de pe cutiile de lapte cu bărbatul căruia i-a dispărut capul? Mulțumesc!

 – Voiam să spun doar că cei cărora le aparțin brațele și picioarele sunt și ei morți. “

    De asemenea, mi-a plăcut că autorul a pigmentat acest thriller cu anumite elemente romantice. După evenimentele petrecute în urmă cu patru ani, Lupul se trezește că soția intentează divorț – unul dintre motive fiind acela că ea îl bănuia că ar fi avut o aventură cu partenera sa, agenta Emily Baxter. E drept că între cei doi nu a fost vorba de o presupusă idilă, dar ceva “neclar, enervant, special și foarte neobișnuit” tot există.

“- Te-am văzut trăgând-o după tine pe biata fetișcană ani întregi. Nu știu ce-a fost între voi, dar te-a costat deja căsnicia și văd că nu s-a terminat, ceea ce înseamnă fie că o vrei, dar ești prea laș ca să te dai la ea, fie că n-o vrei dar ești prea laș ca s-o lași în pace”.

   Poate că situația ar fi alta, dacă Lupul s-ar debarasa de ideea că nu e făcut să fie cu cineva.

“- William Fawkes: țap ispășitor în presă, manechin masculin și mort ambulant, zise el amuzant

– Emily Baxter : epavă emoțională pe jumătate beată.

   Ingenios mi s-a părut și faptul că romanul debutează cu un prolog în care ni se prezintă ceea ce s-a petrecut în urmă cu patru ani, evenimentele care au dus la suspendarea Lupului și internarea lui într-o clinică psihiatrică. Inițial nu mi-am dat seama de ce s-a acordat atât de multă atenție acestui lucru, dar mai târziu am înțeles că de aici au pornit toate ramificațiile viitorului caz.

   Detectivul participase (în anul 2010) la procesul “Ucigașului incinerator”, cel mai prolific criminal în serie londonez din istorie. Douăzeci și șapte de victime în douăzeci și șapte de zile, toate prostituate între paisprezece și șaisprezece ani. Majoritatea victimelor fuseseră găsite încă arzând, puternic sedate și aprinse de vii, iar infernul produs de flăcări înlătura orice probe posibile. Crimele se opriseră brusc, lăsându-i pe detectivi în ceață, fără vreun suspect însemnat. Și, deodată, la optsprezece zile după ultima crimă, Lupul arestase un suspect. Bărbatul din boxa acuzaților era Naguib Khalid, un musulman sunnit britanic de origine pakistaneză care lucra ca șofer de taxi în capitală. Atunci când fuseseră prezentate tribunalului probele ADN care făceau legătura între bancheta din spatele taxiului condus de Khalid și trei dintre victime, împreună cu mărturia acuzatoare a Lupului, cazul părea limpede. Dar pe urmă totul începuse să se destrame. Au ieșit la iveală o mulțime de alibiuri care contraziceau rapoartele camerelor de supraveghere adunate de detectivi și de echipa lui. S-au vehiculat acuzații de agresiune și intimidare în perioada în care acuzatul fusese reținut. Probe criminalistice contradictorii sugerau că ADN-ul carbonizat nu putea fi considerat probă relevantă, iar la un moment dat, spre încântarea avocaților apărării, a fost prezentată o scrisoare în care se exprima îngrijorarea față de modul în care Lupul condusese investigațiile, susținând că devenise obsedant, disperat și recomandând repartizarea cazului unui alt detectiv. Polițiștii au fost acuzați că-l foloseau pe Khalid ca pe un țap ispășitor pentru a-și acoperi greșelile. Au apărut povești scandaloase care-l aveau ca erou pe nefericitul detectiv: probleme cu alcoolul și că înclinațiile lui spre violentă puseseră capăt căsniciei.

   Până la urmă jurații l-au găsit pe Khalid nevinovat de cele douăzeci și șapte de capete de acuzare pentru crimă, motiv pentru care Lupul a cedat presiunii, s-a repezit la boxa acuzaților și l-a stâlcit în bătaie pe deținut. Ca să salveze aparențele, avocații au cerul internarea detectivului într-o clinică având nevoie de tratament. Primarul, ziarele, toți aveau de gând să dea un exemplu cu detectivul căzut în dizgrație când, într-o dimineață friguroasă de februarie, au găsit corpul prăjit al unei eleve. Astăzi fata ar fi fost în viață dacă cineva l-ar fi ascultat pe Lup. Khalid chiar era adevăratul “Ucigaș incinerator”.

   Patru ani mai târziu, Lupul este căutat de Simmons, fostul lui șef, care îi spune că are nevoie de el la locul în care s-a petrecut o crimă, chiar vizavi de blocul detectivului. Însă la fața locului are surpriza să găsească cea mai macabră scenă văzută de el până atunci : un cadavru prins în copci de o grindă metalică. Corpul era alcătuit din părti dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpusă de cârpe, motiv pentru care va deveni cunoscut sub numele de Ragdoll. O Păpușă de cârpe al cărui braț drept arăta spre fereastra apartamentului Lupului.

“Corpul dezbrăcat, contorsionat într-o poziție nefirească, părea să plutească la două palme deasupra dușumelei. Era întors cu spatele spre cameră și părea să privească prin fereastra enormă. Era fixat cu sute de fire invizibile, ancorate de două cârlige mari de metal.

Lupul avu nevoie de un timp ca să-și dea seama care era cea mai îngrozitoare caracteristică a scenei din fața lui: piciorul negru prins de trunchiul alb. Păși înainte, incapabil să înțeleagă ce vedea. Când se apropie, observă copcile uriașe care fixau bucățile de corp una de alta, cu pielea sfâșiată acolo unde fusese străpunsă. Un picior de bărbat negru și unul alb; o mână mare de bărbat de o parte și una bronzată de femeie de cealaltă; un păr negru încâlcit atârna tulburător peste un trunchi feminin, palid, slab și plin de pistrui.”

    Nu s-a găsit niciun strop de sânge în apartament. Nimeni nu-a văzut și auzit ceva, lucru destul de ciudat, având în vedere că ucigașul a fost nevoit să folosească o bormașină ca să înfigă cârligele adânc în grinzi de metal. Însă, spre marea lor stupefacție, descoperă că acel corp sinistru are capul lui Khalid. Dar cum de a ajuns ucigașul la acesta, având în vedere că Khalid era ținut la izolator într-o unitate de maximă siguranță?

“Nu vede pe nimeni, cu atât mai puțin pe cineva care ar putea pleca de-acolo cu capul lui. E ridicol.”

    Fawkes este însărcinat cu identificarea celor șase victime, dar ancheta ia o turnură neașteptată când fosta lui sotie, reporterița Andrea, primește în mod anonim fotografii de la locul crimei, alături de o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace. Primul nume de pe listă e al primarului, iar ultimul nume este… Fawkes.

    Dar, cu toate că potențialele victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în camera de interogatoriu, ucigașul reușește să acționeze! Primarul va fi omorât în timpul unei vizite la cartierul general al poliției, chiar de față cu Fawkes/Lupul. Cum a reușit așa ceva? Dar ce legătură există între cele două cazuri – cel din trecut ( Khalid) și cel din prezent – cazul Ragdoll? De ce ucigașul Ragdoll vrea să omoare un primar, un contabil, un jurnalist, un agent de securitate, o chelnăriță și un detectiv? Care e legătura dintre ei? De ce ucigașul a trimis pozele chiar fostei soții a Lupului? Nu vă rămane decât să aflați singuri răspunsul la toate aceste intrebări.

“ Nu există oameni “buni”. Sunt doar oameni care au fost împinși până la limită și oameni care n-au fost.”

   “Ragdoll. Ultima ta zi” abundă de tensiune și mister, reușind să te țină în suspans de la prima până la ultima pagină. În mod sigur va fi pe placul tuturor fanilor care îndrăgesc genul thriller.

Despre autor:

   Daniel Cole (33 de ani) a fost paramedic și a lucrat pentru Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals și pentru Royal National Lifeboat Institution. Locuiește în Bournemouth, Anglia.

  Tradus în peste 30 de limbi, Ragdoll. Ultima ta zi este romanul său de debut și este considerat cel mai nou și mai incitant brand din crime fiction. Autorul a primit deja oferta pentru adaptarea TV a seriei Detectiv William Fawkes, considerată „alertă” și „excepțională”.

 

Cartea Ragdoll. Ultima ta zi de Daniel Cole, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
17

         Casa de vacanţă, de Jørn Lier Horst-Editura Trei-recenzie

Titlul original : Closed for Winter / Vinterstengt

Traducere : Ivona Berceanu

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 384

Gen: Mystery, Crime

  Seria William Wisting: 1. Key Witness (Nøkkelvitnet, 2004), 2. Disappearance of Felicia (Felicia forsvant, 2005), 3. When the Sea Calms (Når havet stilner, 2006), 4. The Only One (Den eneste ene, 2007),5. Nocturnal Man (Nattmannen, 2009), 6. Dregs (Bunnfall, 2010), 7. Casa de vacanţă –  Closed for Winter (Vinterstengt, 2011), 8. The Hunting Dogs(Jakthundene, 2012), 9. The Caveman (Hulemannen, 2013), 10. Ordeal (Blindgang, 2015); 11. When It Grows Dark (Når Det Mørkner, 2016)

    În casa de vacanţă a unui faimos prezentator tv este descoperit un cadavru. Când inspectorul de poliţie William Wisting ajunge la faţa locului pentru cercetări preliminare, este atacat şi maşina îi este furată.
Apoi cadavrul dispare înainte de a fi identificat, lăsând mai multe întrebări fără răspuns: este aceasta doar o tentativă de jaf care a mers extrem de prost? Sau poliţiştii ar trebui să urmărească şi pista traficului de droguri, lucru des întâlnit pe coasta norvegiană din cauza infractorilor est-europeni?

    Sunt o fană a romanelor polițiste nordice de mai mult timp. Totul a început în anul 2011, când Editura Trei a lansat o serie neagră de romane polițiste din spațiul scandinav cu mare succes la public și astfel am ajuns să descopăr scrierile unor autori foarte talentați: Camilla Läckberg (autoarea mea preferată, în materie de thrillere psihologice), Anne Holt, Yrsa Sigurdardóttir, Arnaldur Indridason, Asa Larsson etc. De atunci, vânez într-o veselie toate romanele polițiste apărute la ei. Iar “Casa de vacanţă” nu avea cum să scape de mine, mai ales că aflasem un lucru interesant: autorul a lucrat mai mulți ani ca polițist și ca șef de investigații în Larvik, Norvegia (locul unde se desfășoară și acțiunea din romanul mai sus amintit).

    Sinceră să fiu, mă așteptam să dau peste un thriller psihologic, însă am constatat că am de-a face cu un clasic roman polițist, cu o intrigă interesantă și foarte multă acțiunea, dar care nu a prea avut suspans decât spre final, atunci când autorul a scos din joben două  elemente surpriză. Iar asta a schimbat totul și m-a făcut să-mi dau seama cât de grav e să ai idei preconcepute sau prejudecăți … 

   Romanul “Casa de vacanţă” face parte din seria William Wisting și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul șapte, se poate citi și separat. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către inspectorul de poliție Wisting și echipa sa.

    Ce mi-a plăcut la romanul de față: acțiune alertă; intrigă încâlcită; anchetă cu multe ramificații care ne poartă din Norvegia până în Lituania; pe parcurs sunt introduse noi personaje care vor mării doza de suspans, fiecare deținând o informație utilă; tema socială abordată de autor (problemele cu care se confruntă cei din Europa de Est).

Când oamenii din țări sărace precum a noastră vin la voi să muncească ori să fure, nu o fac  pentru a se îmbogăți, ci pentru a câștiga atât cât să se descurce. Nu este bine, desigur, dar oamenii săraci trebuie să se gândească mereu la ei înșiși. Odinioară, și voi, norvegienii, erați săraci. Cred că ați uitat asta, dar sunteți atât de mândri de vikingii voștri, încât le dedicați muzee. Erau de o sută de ori mai răi decât lituanienii. Jefuiau, violau și ucideau, dar acum toți îi privesc ca pe niște eroi.

    Ce m-a fascinat cel mai mult: cum se suprapun mai multe evenimente și formează un fel de reacție în lanț. Hoți care s-au aflat la locul nepotrivit și la momentul nepotrivit. Un presupus criminal care scapă de la locul faptei furând tocmai mașina polițistului desemnat să ancheteze cazul. Traficanți de droguri care iau prin surprins pe …  Pe cine anume, vă las pe voi să aflați.

    Ce mi-aș fi dorit de la romanul de față: mai mult suspans. În plus, m-a deranjat puțin că nu s-au tradus și primele șase volume din serie. E adevărat că se poate citi și ca roman de sine stătător, dar trebuie să se țină cont și de faptul că pe lângă acțiunea propriu-zisă, ne sunt oferite și multe amănunte despre viața privată a inspectorului de poliției William Wisting. Mi-aș fi dorit să aflu cum a început povestea de dragoste dintre el și Suzanne (aceasta este ofițer la protecția copilului și lucrase mult timp cu tineri care cereau azil în Norvegia). Relația lor durează de doi ani și am convingerea că totul a început cu evenimentele din primul volum. De asemenea, aș fi vrut să aflu mai multe lucruri despre cuplul Line și Tommy. Line este de profesie jurnalist și este fiica inspectorului Wisting, iar de doi ani are o relație cu Tommy, un danez care în trecut a fost  condamnat pentru posesie de droguri, iar în prezent a investit niște bani într-un restaurant din Oslo. El a fot personajul care a reușit să mă surprindă cel mai mult în povestea de față.

   Este începutul lunii octombrie, iar Ove Bakkerud se îndreaptă spre căsuța de vacanță pe care o deține în Stavern, Larvik, ca să bată în cuie obloanele ferestrelor, să tragă barca la mal și să încuie casa pe perioada iernii. Însă, în momentul în care ajunge în dreptul ușii, constată că aceasta era întredeschisă, tocurile fărâmate și încuietoarea aruncată pe jos. Încăperile erau răvășite, iar tot ce avea o oarecare valoare dispăruse. Cu voce tremurândă, sună la poliție ca să anunțe că a fost jefuit, iar după discuția avută cu un ofițer de poliție, o idee îi trece prin cap: nu cumva hoții au dat o spargere și la vecinul său, celebrul prezentator tv  Thomas Ronningen? Poate că poliția s-ar implica mai repede, dacă ar auzi că și casa unei celebrități a fost spartă de hoți. Așa că în mare viteză, dă fuga  la căsuța de vacanță a acestuia, unde constată același lucru: pe tocul ușii erau aceleași semne de spargere ca la casa lui, dar parcă aici era ceva diferit. Pe marginea ușii erau stropi de sânge. Însă, marea grozăvie abia acum urmează: în casă descoperă un cadavru!

   În scurt timp, la fața locului își face apariția inspectorul de poliție William Wisting, cel care va prelua cazul. La prima vedere, acesta constată anumite lucruri: încuietoarea fusese distrusă, iar balamaua fusese sfărâmată. Stropi mari de sânge se vedeau pe treptele din piatră, iar sus pe ușă erau vizibile pete întinse, ca și cum cineva s-ar fi sprijinit acolo cu mâna însângerată. Victima, un bărbat, era întinsă pe burtă, într-o poziție ciudat de contorsionată, iar pe cap  avea pusă o cagulă. Capul victimei era sucit într-o parte, cagula ruptă în față, aproximativ în centrul frunții și câteva fragmente de craniu se întrezăreau prin rană. Va fi foarte greu de identificat având în vedere că e complet desfigurat.

“Ochii ce priveau prin mască erau larg deschiși, ieșiți din orbite, iar buzele erau strânse ca și când s-ar fi chinuit să respire.”

   Primele impresii de la fața locului, au dus la concluzia că unealta cu care a fost spartă ușa pare a fi arma crimei. Dar cine să fie victima? Să fie proprietarul casei sau hoțul? Era și asta o variantă. Poate că a fost surprins, a scăpat ranga și cealaltă persoană l-a lovit. Și totuși, nu există niciun indiciu cum că avusese loc vreo încleștare, în afară de cea a loviturii fatale.

Era ceva ce nu-i dădea pace la acest caz. Nu știa sigur ce anume, dar era ceva neobișnuit pentru etapa preliminară de investigații. Întreaga situație părea premeditată, executată cu sânge rece, dar în același timp lucrurile indicau o oarecare disperare sau lipsă de organizare.”

   Terminându-și investigația de la fața locului, Wisting se gândește să plece până la secție, așa că se îndreptă spre mașină. Însă, nu parcurge nici 100 de metri că imediat observă o mișcare la marginea drumului și încetinește. Un bărbat care mergea împleticit a apărut pe partea opusă a șoselei. Imediat cum a văzut mașina, și-a dus mâna la piept și a căzut în genunchi. Wisting coboară din mașină și se apleacă deasupra individului cu gândul să-l întrebe dacă e bine. Dar, exact atunci, bărbatul se ridică în picioare, îi dă polițistului câțiva pumni de-l lasă lat și îi fură mașina. Dar cine să fi fost bărbatul? Criminalul? Oare Wisting picase drept în calea lui?

“De obicei nu era atât de expeditiv, dar îi era rușine că presupusul criminal scăpase furând tocmai mașina polițistului care conduce ancheta.”

   Cazul celor șase jafuri petrecute în respectiva noapte va fi destul de greu de rezolvat, având în vedere că furturile calificate comise de persoane provenite din zonele sărace ale Europei de Est constituiau o problemă din ce în ce mai gravă  pentru  poliție. Însă crima de la casa de vacanță va fi și mai greu de soluționat, mai ales că nu se poate face autopsia din cauza că … lipsește cadavrul. Mai bine spus, mașina de la pompe funebre care trebuia să ducă cadavrul la Institutul de Medicină Legală, a dispărut. Inițial, mașina ajunsese la destinație, dar a plecat în mare viteză din nou, fără să lase cadavrul.

   Ulterior, s-a descoperit că aceasta fusese incendiată, iar cadavrul a fost aproape ars. Legiștii vor totuși să facă o autopsie, însă se constată că mortul nu e  cel … potrivit. Nu e cel ridicat din casa de vacanță. Din fotografiile făcute la fața locului și din raportul-sinteză, rezultă că victima fusese împușcată la nivelul stomacului, iar mortul din fața lor, fusese împușcat în gât.

Pot să stabilesc plaga de intrare, traiectoria proiectilului și plaga de ieșire, dar asta înseamnă că este alt cadavru decât cel descris în rapoartele voastre. Nici înălțimea și nici greutatea nu corespund. Cadavrul ars este o persoană mai scundă.”

   Cazul a luat o turnură neașteptată, din momentul în care Line, fiica polițistului Wisting descoperă un alt cadavru într-o barcă din apropierea zonei în care au avut loc jafurile și crima. Aceasta tocmai se despărțise de iubitul ei și se mutase pentru o perioadă în casa de vacanță pe care tatăl ei o moștenise de la unchiului său (coincidența face că respectiva casă să fie cam la 3 kilometri de  cabana unde a fost găsit primul cadavru). Într-o seară a ieșit să se plimbe prin zonă și, pe când se îndrepta spre o barcă, a  constatat cu stupoare că în ea era cineva. Un bărbat, susținut de bancheta de la pupa și cu capul dat pe spate. Ochii îi fuseseră scoși din orbite, iar gura îi era larg deschisă. Există o legătură între cele două cazuri? Trebuie să fie. Dar care? Dar ce legătură există între jafuri, crime și traficul de droguri?

 “Anchetarea unui omor cu autor necunoscut era asemănătoare dezlipirii unei etichete de pe sticla de bere. Nu putea fi niciodată dezlipită în întregime dintr-odată, ci trebuia ruptă și râcâită puțin câte puțin.”

    Despre autor:

   Jørn Lier Horst (n. 1970) a lucrat mulţi ani ca poliţist şi apoi ca şef de investigaţii în Larvik, Norvegia. Romanele sale din seria William Wisting au cunoscut un succes răsunător, cu vânzări de peste un milion de exemplare, şi au fost traduse în treizeci de limbi.

   „Jakthundene”, un alt roman celebru din seria William Wisting, a câştigat în 2012 prestigiosul Rivertonprisen pentru cel mai bun roman poliţist norvegian, distincţia Glassnøkkelen pentru cel mai bun roman poliţist din toate ţările nordice, precum şi, în 2014, Martin Beck Award din partea Academiei suedeze a scriitorilor de literatură poliţistă.

 

Cartea Casa de vacanţă de Jørn Lier Horst, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
18

          Vampirul de pe Strada Sforii, de Sergiu Someşan-recenzie

 Editura: Datagroup

Anul apariţiei: 2015

Nr. de pagini: 216

Gen: Crime, Mister

Cotaţie Goodreads: 4,1

 

   O serie de crime bizare zguduie din temelii liniștea Brașovului. Una după alta, trei tinere fete sunt ucise în centrul orașului, pe Strada Sforii, cea mai îngustă stradelă din estul Europei. Toate au fost omorâte în același fel: mușcate de gât și abandonate pe stradă. Cât erau în viață, pe cele trei fete le lega un singur punct comun: toate fuseseră virgine. Să fie vorba de un vampir? Sau este mâna unui ucigaș cu sânge rece care se ascunde sub masca unui vampir pentru a încurca urmele ce duc spre el? Criminaliștii din Brașov, ajutați de un ciudat trio de detectivi veniți din București, vor încerca din răsputeri să dea de capătul acestor întâmplări misterioase. Dacă vor izbuti sau nu, veți afla citind una din cele mai complexe narațiuni polițiste scrise la noi în ultimele decenii! 

     De scriitorul Sergiu Someșan auzisem cu ani în urmă însă, fără un motiv anume, nu eram tentată să-i citesc cărțile. Dar, printr-un concurs de împrejurări, mi-a picat în mâini cartea “ Să n-o săruți pe Isabel”, am citit-o și m-am simțit atrasă de stilul abordat de autor, așa că mi-am propus să citesc și alte cărțile de-ale sale.

   Știind că Sergiu Someșan este un scriitor de science-fiction și fantasy, am crezut că “Vampirul de pe Strada Sforii” este o poveste ce aparține de domeniul fantasticului dar, spre marea mea bucurie, am descoperit că am de-a face cu un roman polițist destul de reușit, care mi-a pus la treabă micile celulele cenușii, în încercarea de a descifra anumite indicii care să mă ducă spre aflarea ucigașului.

   Trebuie să vă mărturisesc că imediat după ce am terminat de citit cartea, am început să caut pe internet cât mai multe informații despre Strada Sforii din Brașov. Am vrut să vizualizez locul crimei, să-mi imaginez anumite scene. Spre rușinea mea, nici nu auzisem de ea până în prezent și nici nu știam că acest loc este considerat unul cele mai celebre locuri romantice din Europa de Est. În mod cert am să remediez problema, iar următoarea dată când am să trec prin orașul Brașov, am să vizitez și această zonă.

   Din informațiile căutate pe internet, Strada Sforii nu este o stradă ca oricare alta, pentru că, prin îngustimea ei (între 1,11 m și 1,35 m), o face unicat atât în România, cât și în Europa, fiind situată pe locul trei pe plan mondial. Este atestată documentar în secolul XVII și a reprezentat, inițial, un gang de acces pentru pompieri, iar din 2003, obiectivul a beneficiat de numeroase îmbunătățiri, fiind restaurant, iluminat și redat circuitului turistic.

    Ce anume am apreciat la volumul de fată? Misterul care planează asupra modului în care sunt înfăptuite crimele (desenele lăsate la fața locului indică faptul că avem de-a face cu omoruri ritualice), detaliile atât despre munca desfășurată de poliție, cât și despre cum se realizează un profil psihologic, scriitura simplă, nepretențioasă, modul în care se împletesc umorul, ironia și intriga polițistă, oferind cititorului o lectură relaxantă.

“ Deși Brașovul, fiind atât de aproape de Castelul Bran, mă așteptam să aibă mai mulți adepți ai vampirilor. Este bine asta, altfel, ar fi trebuit să umblăm cu țăruși de lemn la noi și să ne schimbăm gloanțele din pistoale cu unele din argint.”

 

“ – Dragă Budeanu, parcă așa te numești, nu? și la semnul afirmativ al inspectorului continuă… eu nu vreau să îmi ții un curs de eBayologie, ci doar să mi-l găsești pe cel care a cumpărat o bucată de lemn de sânger, ai înțeles?”

 

   De altfel, tachinările, micile certuri dintre detectivii Malamut și Pisica, m-au făcut adesea să zâmbesc și cred că ei au dat un plus de savoarea acestui roman.

“- Pisicile sunt rele.

 – Pisicile sunt pagmatice, îi replică ea Malamutului, apoi se întoarse spre chestor:

 – Vorbesc foarte serios. Nu-mi surâde ideea ca o secretară să-mi cunoască mișcările. Uneori poate fi o chestiune de viață și de moarte.

 – Oricum pisicile au nouă vieți, interveni Malamutul.

 – Și câinii sunt proști, se stropși ea la Malamut, iar Spiridon a avut o clipă senzația că a    scuipat exact ca o pisică adevărată. Și-a revenit repede și s-a întors spre chestor.

 – E clar, așadar. Transfer-o sau împușc-o, dar să nu o mai găsim pe aici data viitoare …”

Ce mi-aș fi dorit de la romanul de față? Să fie ceva mai lung, iar finalul să nu fie atât de abrupt. După părerea mea, subiectul este foarte interesant, dar  aș fi vrut să fie exploatat la maxim.

   Acțiunea începe în fortă. Într-o dimineață de octombrie a anului 2014, trei copii de clasa a treia au găsit pe Strada Sforii o fată întinsă pe jos. Una dintre fetițe s-a apropiat de ea, crezând că poate are nevoie de ajutor, dar imediat a început să țipe. Nu a înspăimântat-o atât balta de sânge în care stătea capul fetei, cât inconfundabilul semn de pe gâtul ei, ca și cum ar fi fost mușcată de un vampir. Imediat după ce copiii și-au revenit din șoc, au alertat poliția.

   În scurt timp, la fața locului își face apariția medicul legist Rizescu și comisarul șef Vasile Câmpeanu, cel care va prelua cazul. Dintre membrii echipei sale mai fac parte: subinspectorul Alina Dăciulescu (aceasta are capacitatea aproape supranaturală de a intui tiparul ascuns al unui loc și să găsească ceea ce alții s-au străduit să ascundă), inspectorul Vladimir Crăciun și inspectorul principal Ovidiu Brumaru. Acesta din urmă abia se întorsese din SUA, unde fusese la un curs de perfecționare de o jumătate de an la FBI (care se ocupau numai cu cazuri speciale – criminalii în serie) și imediat după ce a ajuns înapoi la București, a fost transferat la Brașov.

   La prima vedere, cauza morții este cel puțin neobișnuită: victima a sângerat până a murit, însă misterul constă în faptul că legistul nu-și poate da seama unde s-a scurs tot sângele din corp.

“– Să nu ne furăm singuri căciula! Sunt de acord că este o priveliște înspăimântătoare, dar aici nu sunt mai mult de câteva sute de mililitri, o jumătate de litru cel mult, iar pavajul din pietre cubice nu ar fi putut, în niciun caz, absorbi trei-patru litri de sânge.”

   Însă sub corpul fetei este găsită o pâlnie din lemn, cu care asasinul colectase sângele, iar la doi metri de victimă, se descoperă un graffiti care părea mai proaspăt decât alte desene de pe zid, ce reprezenta simbolul zodiacal al fecioarei. Deși erau patru camere de supraveghere în zonă, nu există nicio imagine de la locul crimei pentru că la toate le-au fost tăiate firele de legătură în cursul serii, iar a cincea, care avea o legătură wireless, a avut obiectivul stropit cu o soluție cleioasă și opacă. Nimeni nu a văzut nimic și nici nu a trecut pe străduță pentru că fusese blocată în cursul nopții, la ambele capete, de o bandă de plastic din aceea folosită de Poliție, cu inscripția: ”Accesul interzis!”

   Victima se numește Corina Plopeanu (22 de ani) și era studentă în anul doi la Facultatea de Drept. De la colega ei de apartament, anchetatorii au aflat niște lucruri foarte ciudate. Se pare că fata era virgină, dar mergea cu diferiți bărbați, pe bani și, de fiecare dată purta asupra ei o centură de castitate, însă lăsa cheile acasă ca să fie sigură că nu i se întâmplă nimic și își avertiza clienții că nu poate face cu ei decât sex oral. Uneori bărbații care își doreau mai mult de la ea, recurgeau la violență și fata scăpa numai datorită faptului că avea centura  pe ea. Câteodată revenea acasă  foarte rău bătută, dar nu renunța la acea formă de prostituție pentru că nu îi ajungeau banii de facultate. Oare unul dintre clienți să o fi ucis?

   După aproximativ o lună de zile, comisarul șef Câmpeanu a fost informat că pe Strada Sforii a apărut un nou graffiti, cam în același loc unde a fost găsit și celălalt. Noul desen avea dimensiunile identice cu ale celui vechi și reprezenta ceva asemănător unui oval foarte stilizat, cu două mici inserții în formă de cârlige de fiecare parte. Să fie asta semnul că se va produce o nouă crimă? Se pare că da!

   În scurt timp, poliția a fost informată că a mai avut loc o crimă, tot pe aceeași stradă. Scena crimei nu se deosebea aproape cu nimic de precedenta. Locul unde fusese ucisă a două fată era exact același unde fusese găsită prima victimă. Singura diferență consta în faptul că a doua victimă fusese ucisă ziua în amiaza mare.

   Pe de altă parte, la București, chestorul Claudiu Nistorescu, cel care făcuse transferul inspectorului principal Ovidiu Brumaru, află de cazul de la Brașov și activează pe Malamutul și Pisica și aplică planul Spiridon. Acești trei detectivi vor face o anchetă paralelă cu cea a poliției.

   Vor izbuti aceștia să-l prindă pe criminalul în serie înainte care acesta să ucidă din nou? De ce este foarte important locul unde au avut loc crimele? De ce uciderea fetelor trebuia să aibă loc în acea zonă și nu în altă parte? De ce îi trebuiau criminalului trei litri de sânge de virgină? De ce a riscat să le ucidă acolo ?

   Situația crimei pe Strada Sforii și virginitatea fetelor au o importanță crucială. Nu există amprente, nu sânge sau altceva lăsat de criminal. Doar o pâlnie de lemn, niște graffiti pe zid, care e posibil să fi fost desenate de criminal sau nu. Dacă au fost desenate de acesta, ce semnificație are? A vrut el să transmită un mesaj?

   Romanul “Vampirul de pe Strada Sforii“ abundă de tensiune și mister, reușind să te țină într-o permanență stare de surescitare până la final. Nu-mi rămâne decât să vă invit să descoperiți cine este criminalul! Recomand această carte tuturor împătimiților de romane polițiste.

 

Mulţumim autorului Sergiu Someșan pentru exemplarul oferit!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
19

“În istorie ceea ce s-a întâmplat a fost inevitabil, ceea ce nu s-a întâmplat a fost imposibil”(Baruch Spinoza)

Gemenii lui Bormann de Lucian Ciuchiţă

“În istorie ceea ce s-a întâmplat a fost inevitabil, ceea ce nu s-a întâmplat a fost imposibil”(Baruch Spinoza)
“Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”(Andre Malraux)
“În fond a avertizat asupra radicalismului religios în “Copoiul din Cardiff”, asupra riscurilor unor agresiuni nucleare în “Taifun în adâncuri”, acum semnalează potenţială recrudescenţa a neonazismului.
Ca un cetăţean planetar responsabil, şi-a făcut datoria” (Gabriel Alexandru Ionescu-istoric)

   Intrigată de titlu şi de aprecierile la adresa romanului, l-am citit, l-am terminat şi credeţi-mă, mă gândeam cum pot să scriu despre el când tot romanul este acţiune pură de la prima până la ultima filă. Dar să vedem…
Mi-a plăcut foarte mult ideea autorului de-a prezenta evenimentele în două planuri, mai bine zis în două veacuri, anii 1944-1945 şi 2015, demonstrându-ne încă odată că evenimentele din vremuri trecute pot avea grave repercursiuni şi în zilele noastre. Ştiam din istorie şi din cărţile citite că şi în ultimele zile naziştii erau convinşi că pot schimba soarta războiului cu nişte arme miraculoase, nucleare bazate pe aşa zisă ”apă grea”. Şi de aici porneşte totul.

   Bormann, mâna dreapta a lui Hitler, se hotărăşte şi implică o grămadă de oameni în acest proiect, fără a fi interesat de cine trăieşte sau moare, doar de rezultatul final. În acelaşi timp ca mulţi alţi nazişti, nu uită să-şi asigure calea de scăpare şi traiul de după dispariţia lui Hitler, mai ales că atentatele la adresa acestuia se înmulţiseră. Noua lui viaţă şi a altora asemenea lui urma să fie în Paraguay, unde un lider pronazist Alfredo Stroessner va prelua puterea, pentru câteva decenii în 1948. Am mai citit despre maşinaţiunile naziştilor, despre sosiile lor, cu care şi-au asigurat credibilitatea morţii (inclusiv Hitler despre care lucrări recente atestă că ar fi murit abia în 1970 trăind zeci de ani în Argentina), despre încercările lor disperate de-a câştiga războiul, despre decăderea conducătorilor lor, mulţi ajunşi în frunte datorită fuhrerului, care promova oamenii simplii în funcţii de conducere (el însuşi fiind de origine modestă), neavând de fapt încredere în ofiţerii de carieră, prusaci, pe care-i simţea superiori ca pregătire şi origine socială. Şi totuşi dorinţa de a fi învingător şi cuceritor, care există în fiecare soldat, corelată cu retorica şi puterea de convingere a lui “Dolfi” Hitler (“fuhrerul unui Reich ce avea să conducă lumea -celpuţin o mie de ani-”), i-au făcut să se supună ordinelor uneori aberante.

   Totuşi realizând deznodământul spre care se îndrepta războiul, mulţi dintre ei aşteptau dispariţia fizică a lui Hitler pentru a prelua puterea şi a negocia o pace separată cu aliaţii, încercau să grăbească finalul. Bineînţeles multe suspiciuni, comploturi, alianţe, urmăriri şi mai ales crime.

  Ceea ce este interesant e modul caricatural, uneori grotesc, cum sunt prezentate personalităţile naziste, insistând mai mult pe defectele şi viciile lor, în antiteză cu adevăraţii ofiţeri, pentru care respectul faţă de armată şi onoarea erau pe primul loc. Ariviştii ajunşi în fruntea partidului nazist, în preajma lui Hitler, făceau ce ştiau mai bine omorau, furau, se destrăbălau în numele fuhrerului lor.

  Sunt împiedicaţi în complotul lor de aliaţi, şefi de servicii secrete fie ei americani, englezi, francezi sau români, care îşi trimit oamenii pe teren, dispun de viaţa lor, ordona omoruri justificate prin “binele suprem”. Oare?!!!

  Interesant e că, indiferent că sunt de partea “binelui sau a răului” dispun de viaţa şi soarta oamenilor, călcând la propriu pe cadavre pentru a-şi realiza planurile, fără nicio remuşcare pentru victimele colaterale.
Peste ani în 2015, urmaşi ai vechilor nazişti, crescuţi de părinţii sau rudele lor în crezul noului Reich, încearcă să găsească butoaiele cu “apă grea” şi să provoace un nou război.

  Şi aici intervin din nou alianţele dintre servicii şi oamenii lor: Mark Preston (copoiul din Cardiff), şeful de la Scotland Yard, Melissa, Patrick, Vivian, Trivette, Gerald, Matilda cu toţii agenţi în diferite agenţii secrete.Ei dezamorsează pericolele, anihilând comploturile neonaziştilor.

  Cum? În ce împrejurări? Cu ce ajutoare? Veţi afla citind romanul al cărui deznodământ vă va uimi la fel de mult ca şi explicaţiile lui Mark referitoare la evenimente.

  Dar romanul nu este numai o poveste, ci aşa cum ne-a obişnuit deja autorul, este o comoară de cunoştiinte de istorie, geografie, politică de ieri şi de azi, relaţii interumane. Este o călătorie nu numai prin diferite ţări şi continente ci şi în timp.
Şi mai ales, ceea ce mie îmi place în mod deosebit, dialogurile sunt serioase, dar în acelaşi timp spumoase, amuzante, cu un umor englezesc de calitate.

   Aşa că, deşi eram interesată de acţiune, de intrigă, de evoluţia evenimentelor, trebuie să mărturisesc că m-am distrat citind romanul.
Am mai întâlnit acest gen de umor la un alt autor român -Eugen Ovidiu Chirovici, la a cărui carte “Cine a ucis-o pe Nora Jones” am ras de la primele pagini până la final, cu toate că este o carte poliţistă foarte bună.

   Romanul “Gemenii lui Bormann” mi s-a părut cel mai complex din seria cu detectivul Mark G.Preston, cum bine spunea autorul “e altceva”.

  Aşa cum de altfel spune şi Gabriel Alexandru Ionescu-istoric: ”Împletind cercetarea istorică cu imaginaţia debordantă, autorul ţese o <pânză de păianjen> între prezentul agresiv şi trecutul care nu trebuie uitat pentru a nu-i repeta erorile. Evident, în stilul care l-a consacrat, pictează o galerie de figuri, unele odioase, altele comice, toate asamblate într-un puzzle încântător.
Alternează momentele de suspans maxim cu cele de reflecţie amară, elimina criminali şi trădători, salvează în ultima clipă personajele care poartă în suflet BINELE, totul într-un savuros ton umoristic.”

povestea unei crime abominabile

Dulcele sărut al Daliei, de James Ellroy- un roman și mai multe surprize

 Editura Polirom, 2008

Număr de pagini: 453

    James Ellroy este unul dintre prozatorii americani care și-au cucerit o popularitate destul de promptă, cultivând un stil narativ numit de critica literară „telegrafic”, foarte alert, fără divagații și fără fandoseli. Uciderea mamei sale, atunci când el avea zece ani, l-a urmărit, probabil, inclusiv în literatura pe care a scris-o, constând mai ales în romane cu filon mai mult sau mai puțin polițist. Cele mai cunoscute și apreciate sunt romanele circumscrise unui așa-numit „L.A. Quartet”–„The Black Dahlia”(în traducere – „Dulcele sărut al Daliei”), „The Big Nowhere”, „L.A. Confidential” și „White Jazz”. Dintre ecranizările cărților sale, filmul L.A. Confidential, cu Kim Basinger, Russell Crowe și Kevin Spacey este câștigătorul unor foarte importante premii. Romanul de față a fost și el ecranizat, în 2006, în regia lui Brian de Palma, cu Josh Hartnett, Scarlett Johansson și Aaron Eckhart în rolurile principale.

   Mărturisesc că am început cartea cu mari prejudecăți. În primul rând, citarea pe prima copertă a aprecierii făcute de publicația People„O capodoperă”, mi-a stârnit suspiciuni, după principiul „la pomul lăudat…”. Pe de altă parte, titlul m-a făcut să bănuiesc un love story în stil americano-siropos, gen după care nu mă dau în vânt. Iar înaintând în lectură, am fost nevoită să recunosc că m-am înșelat de multe ori și în multe feluri. De aceea, romanul mi-a fost o surpriză. Și, ca să nu parcurgeți același traseu, vă întind o mână de ajutor, încercând să nu vă văduvesc de plăcerea curiozității.

   Așadar: firul roșu al romanului este (de fapt, mie mi s-a părut că doar pare să fie) povestea unei crime abominabile și a investigării ei oficiale și, mai ales, neoficiale. Ca cititor curios și dornic să „citească” și blancurile dintre rânduri, nu povestea polițistă mi s-a părut interesantă, cu toate că aduce niște elemente de mare surpriză și atât de oribile, încât, sincer, m-aș fi lipsit de ele cu bucurie. Ceea ce m-a atras cu adevărat este componenta socială și psihologică a cărții. Parcursul narativ în stil polițist e proiectat pe un fundal social extrem de generos și de interesant.

   Cu ajutorul protagonistului narator, Bucky (Dwight) Bleichert, fost boxer, devenit polițist în LAPD printr-un compromis  de care îi este rușine, cititorului i se oferă imaginea unui Los Angeles imediat postbelic, acțiunea acoperind perioada 1946-1949. Un oraș în reconstrucție, dominat de prejudecăți rasiale și homofobe. O lume văzută prin ochii polițistului, populată de o faună cât se poate de pestriță: drogați și traficanți, prostituate și proxeneți, psihopați, violatori, pungași și criminali, oameni ai străzii, dar și bogați cu un trecut și un prezent foarte în afara legii și a oricărui tip de morală.

  Peste toate acestea, tronează „apărătorii” legii și ai siguranței publice. Mecanismele aparatului polițienesc al locului și al epocii sunt demontate piesă cu piesă, dând la iveală cruzimea patologică a unora dintre polițiști, frustrările și ciudățeniile sexuale ale altora, corupția, pacturile cu infractorii, violența. Relevant este un episod în care, sub pretextul aducerii la ordine a unor grupări de mexicani, polițiștii și cei din Marina Militară dezlănțuie un asemenea măcel colectiv, încât eroul se întreabă sincer care sunt adevărații infractori.

   Dar aspectul cu cele mai grave conotații și consecințe mi s-a părut subordonarea față de factorul politic a unui aparat de apărare a legii (vă sună cumva cunoscut?). Crima oribilă e transformată în rampă de lansare a unor indivizi și în modalitate de manipulare a opiniei publice. Un violator periculos al mai multor tinere de culoare nu mai reprezintă o prioritate în fața uciderii unei tinere albe, căreia presa, de asemenea controlată politic, nu-i divulgă viața mai mult decât promiscuă. Întreg efectivul LAPD e mobilizat în derularea anchetei, pentru a se justifica, în fața opiniei publice, recenta mărire a bugetului alocat Poliției.

   Există, firește, și latura erotică și sentimentală, în absența căreia niciun roman american nu poate fi considerat măcar rezonabil. Ne trezim în fața unui triunghi amoros cât se poate de ciudat. Iubitul „oficial”, Lee Blanchard, și el fost boxer și devenit prietenul cel mai bun al eroului, are o conviețuire castă (dacă puteți crede!) cu Kay, pe care o salvase din mâinile unui individ care o abuza. Kay se îndrăgostește de Bucky, care nu-și materializează sentimentele, din loialitate față de Lee. Dar Lee dispare (la propriu), cuplul Kay – Bucky devine realitate și se transformă într-o căsnicie nefericită din cauza obsesiei lui pentru fata ucisă bestial și, mai ales, din cauza legăturii lui amoroase cu Madeleine Sprague, o tânără foarte bogată și foarte depravată, care seamănă fizic cu fata omorâtă. Până la urmă, Bucky pleacă în căutarea lui Lee și îl găsește într-un context pe care, de dragul suspansului, nu vi-l dezvălui.

  De dragul aceluiași suspans, nu fac nicio referire la semnificația titlului. Și nici la deznodământ, care, deși aduce niște răsturnări de situații la care cu adevărat nu mă așteptasem, mi s-a părut partea slabă a poveștii. Părere subiectivă, evident.

  Cu alte cuvinte, romanul are câte ceva cam pentru orice fel de cititor și pentru preferințe foarte variate. Iar iubitorii genului thriller vor descoperi pasaje care pot satisface și cea mai aprigă sete de senzații tari. Una dintre calitățile care m-au atras cel mai mult este sinceritatea brutală cu care naratorul ridică marginea covorului și îi arată cititorului, chiar cu lupa uneori, fiecare particulă a gunoiului adunat acolo. Într-un real dominat de ipocrizie, această sinceritate, chiar dacă e adesea copleșitoare, mi se pare un semn de sănătate socială.

 

 

O poveste surprinzătoare în doar 152 de pagini care m-a lăsat fără suflu, fără cuvinte, iar final... am închis cartea și am privit-o tăcută minute în șir.

Poștașul sună întotdeauna de două ori, de James M. Cain

Titlul original:  The Postman Always Rings Twice

Traducerea din limba engleză: Gabriel Tudorie

Editura: Paladin imprint al Grupului Editorial Art

Colecția: Paladin BLACK Pocket

Genul: Noir, ecranizare

Anul apariției: mai 2016

Nr. de pagini: 152

Nota mea: 9/10

     Dacă mă întrebai acum ceva timp (ani) dacă îmi doresc să citesc această carte, cu siguranță aș fi căutat cea mai elegantă formă să spun nu. Și deși, ca orice cititor înrăit, îmi doresc multe cărți, m-aș fi lipsit fără regrete de acest titlu. Aș fi refuzat, dar astăzi mă bucur că am reușit să citesc acest roman minunat. Un roman întunecat, o poveste de dragoste și prețul pe care este capabilă să-l plătească în numele iubirii pătimașe, arzătoare și fulgerătoare.

      În acest roman  vei întâlni, vei citi, simți și trăi alături de personaje, o iubire capabilă de sacrificiul suprem pentru a putea fi trăită. Vei fi martorul pregătirii unei lovituri care să o elibereze pe Cora din mrejele unei căsnicii fără iubire. Vei fi prezent la complicațiile și toate piedicile care apar pe drumul spre împlinirea planului perfect. Toate acestea, te țin captiv între paginile mult prea scurte ale cărții. O poveste surprinzătoare în doar 152 de pagini care m-a lăsat fără suflu, fără cuvinte, iar final… am închis cartea și am privit-o tăcută minute în șir.

   Așa cum ți-am zis nu citeam cărți din genul crime, dar am descoperit faptul că această colecție BLACK Pocket de la Paladin mă surprinde plăcut întotdeauna. Citești, simți și trăiești o poveste intensă, surprinzător de bună, într-un număr de pagini extrem de mic.

    Acest roman este numai bun dacă îți dorești să citești ceva bun, dar foarte repede, special, dar care să te lase ca la dentist, Poștașul sună întotdeauna de două ori este cartea ideală. Este numai bună pentru plajă sau excursii, căci o dai gata în câteva ore. Tu pe ea și ea pe tine.

    Dacă te aștepți să citești o carte cu și despre poștași, nu vreau să trăiești dezamăgirea vieții tale, dar să știi că nu o să găsești în nici un ungher al poveștii nici măcar un poștaș, dar vei găsi polițiști, avocați și multe secrete care încurcă și mai tare ițele poveștii.

    Nu am mai citit nimic de James M. Cain, dar acest autor scrie foarte bine și se folosește de un număr redus de personaje, pe care le implică foarte bine în tot scenariul. Fiecare are rolul său și nu riscă nici unul să plictisească cititorul – nici nu ar avea unde să se defășoare prea mult ca să mai și devină pisălogi cu ale lor caractere.

    Povestea ce se țese în puține pagini este destul de simplă: un personaj irezistibil, o femeie focoasă și un ”grec” nesuferit oferă cititorului un spectacol plin de acțiune, planuri pentru crima perfectă, o poveste de iubire ușor atipică și un final neașteptat.

    Pe scurt, Frank Chambers poposește la restaurantul lui Nicks Papadakis și se îndrăgostește de Cora, soția grecului, iar de aici problemele celor doi amanți se țin lanț. Frank oricum are o groază de secrete, dar asta nu-l împiedică să mai adauge în listă încă unul: alianța cu Cora și dorința lor de a scăpa de Nicks – totul în numele iubirii ce o simt unul pentru altul.

   Totul se întâmplă foarte repede, totul se precipită, iar cei doi pun la cale primul plan de eliminare a celui pe care îl suportă din ce în ce mai puțin.

    Ce ești capabil să faci pentru și în numele iubirii?

    Planul părea că nu are cum să dea greș, dar farsorii au devenit păpuși în mâinile destinului. Tot ce-au reușit Cora și Frank a fost să-l rănească pe cel care trebuia să moară.

    Când credeam că lucrurile se vor aranja și povestea va continua într-un ritm mai lent, lectura celui mai absent poștaș începe să se complice din nou și să devină și mai întortochiată. Vă reamintesc, toate astea se petrec în 152 de pagini mici și scurte.

    Al doilea plan de eliminare a fost mult mai bine gândit, fără vreo șansă de ratare. Totuși.. nici de această dată viața nu i-a scutit de surprize. Cora și Frank au reușit să scape de grec – și-au dus la îndeplinire  planul, dar au avut parte de ceva palpitații și momente în care erau convinși că nu vor reuși să scape de acuzații.

    S-au trădat unul pe altul, s-au certat și totul părea clar: viitorul lor părea că este în același loc – după gratii, dar nu împreună. Astfek viitorul lor împreună stagna și avea mari șanse să nu mai existe decât un trecut nefericit.

    Deși și-au adus reciproc acuzații grave și urma privarea de libertate, cei doi reușesc să fie împreună.

    Cât de mult ai risca, știind că cel de lângă tine poate oricând să te ucidă?

    Păreau mai uniți ca niciodată. Părea că de acum nimic și nimeni nu-i mai poate despărți. Viața îi unește pentru totdeauna, dar nu știa nici unul faptul că, tot viața îi va separa pentru totdeauna. Nu a bănuit nici unul că… doar unul din ei va rămâne să plătească pentru tot răul săvârșit, că doar unul va purta crucea vinovăției – una grea, dureroasă, plină de întrebări și regrete,

    Finalul te lasă cu multe întrebări, dar știi sigur un singur lucru: uneori nu ai nevoie de gratii. De cele mai multe ori, singur te condamni la închisoare pe viață, chiar dacă ești liber.

    Ți-am spus deja faptul că în această carte vei găsi secrete, crimă și tot ce mai vrei tu, dar nu vei găsi urmă de poștaș clasic.  Nu unul care aduce scrisori, facturi și colete. Există un poștaș invizibil care transmite un mesaj foarte clar: nu repeta niciodată aceeași greșeală. Dacă ai avut norocul să scapi o dată, a doua oară vei da nas în nas cu adevăratul ghinion.

   Dau cărții nota 9 doar pentru că mi-ar fi plăcut ca autorul să insiste mai mult asupra unor secvențe, dar abia aștept să vizionez ecranizarea romanului lui James M. Cain!.  Recomand cartea pentru a înțelege cum este viața, cât de imprevizibilă și surprinzătoare poate fi.

Lectură plăcută!

Editura Paladin-logoCartea Poștașul sună întotdeauna de două ori, de James M. Cain este oferită spre recenzie de către Editura Paladin. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Paladin. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Laura Apetroaie

“întotdeauna dorinţa este aceea care ucide”…

„Sacrificiul din miezul iernii” de Mons Kallentoft-„merele, mirosul de mere…nu mă lăsa în albul ăsta-ngheţat”

Editura: Trei

Titlul original: „MIDVINTERBLOD”

An apariţie: 2011

Traducere: Doru Mareş

    Pe parcursul vieţii, oamenii îşi pun tot felul de întrebări, printre care şi: „Cât timp voi trăi?”, „Merit să fiu în viaţă?”, „Ce urmează după moarte?”. Ei bine…unele răspunsuri se găsesc şi în volumul de faţă „spune-mi măcar atâta: ce ţi-am făcut?”. Ni se arată o moarte rece şi caldă „Cine e? Voi? Tu? Sau morţii? Oricine-aţi fi, spuneţi-mi că veniţi ca prieteni. Că aduceţi dragostea.”. Este ca un vârtej care ne ţine fără suflare. La un moment dat ne lasă în voia sorţii, simţim gheaţa paginilor, teroarea celui decăzut. Treptat acesta se resemnează cu faptul că realitatea în care trăim nu este un parc de distracţii, că viaţa a lăsat în urmă victima şi…apare căldura, iar detectivii au început ancheta: plină de zbucium, mister. Moartea devine un simbol în romanul lui Kallentoft, o crăiasă ce domină Suedia şi pe locuitorii săisacrificiul din miezul iernii 1. Tic-tac…ceasul bate neîncetat şi cititorul nu ştie cine e păpuşarul ce minţile i-a luat.

     Mons Kallentoft, născut la data de 15 aprilie 1968, este un autor suedez şi jurnalist. A crescut în Ljungsbro şi trăieşte în Stockholm. Romanul de debut a fost „Pesetas”(2000), recompensat cu premiul Asociaţiei Scriitorilor Suedezi. Kallentoft a scris opt volume despre detectiva Malin Fors, protagonista operei „Sacrificiul din miezul iernii”, care face parte dintr-o serie dedicată celor patru anotimpuri ale anului.

     „Sacrificiul din miezul iernii” se deschide cu prologul şi arată ceea ce gândeşte victima unei nelegiuiri. Aceasta ştie că nu mai are vreo cale de scăpare. E singură într-o lume plină de indiferenţi şi zboară cu visele altundeva „merele, mirosul de mere…nu mă lăsa în albul ăsta-ngheţat”. Întorcând alte câteva pagini, dăm şi peste eroina cărţii, Malin Fors, inspectoare la poliţie. Ne este arătată o zi banală din viaţa sa: după ce a făcut un duş, şi-a băut cafeaua, s-a îmbrăcat şi a plecat la comisariat. Nu uită de telefonul mobil, portofel şi „pistolul. Apendicele acesta nelipsit”. Lectorului îi este descris personajul ca având un metru şaptezeci „bretonul blond, părul îi încadrează pomeţii proeminenţi şi-i acoperă fruntea până deasupra sprâncenelor subţiri”. Malin trăieşte alături de fiica sa, Tove fiindcă „despărţirea îi lăsase un gust dulce-amărui…Jan”a plecat spre Bosnia.sacrificiul

     Ziua de lucru a început cu…o crimă. Nu una orişicare. Un bărbat obez a fost găsit fără vlagă, atârnând de trunchiul unui copac „un spectacol deloc distractiv”, iar „jocul e clar…noi împotriva lor”. Nimeni nu ştie cine este şi de ce i s-a întâmplat acest lucru. Totul e destul de confuz, iar ancheta se desfăşoară, parcă, cu încetinitorul. Mai întâi este interogată persoana care a găsit victima. Ulterior este realizată autopsia de către Karin Johannison „criminalul s-a folosit de un obiect contondent şi a lovit şi figura, şi cutia craniană cu o violenţă ieşită din comun, până când nu a mai rămas decât această masă informă de carne”. Va fi întocmit şi un raport „compus din mai multe voci, din a ta şi din ale altora. Cele pe care le auzi şi cele pe care nu le auzi”. Detectivii îşi împart sarcinile, iar lucrurile se pun în mişcare fiindcă „dacă o asemenea problemă precum cea de astăzi rămâne fără răspuns, poate schimba viaţa întregului oraş”, „trebuie găsit răspunsul la întrebarea cine.

     Presa se luptă pentru a obţine cât mai multe informaţii, iar criminalul stă şi…priveşte din umbră. Nu este singurul! Victima însăşi este în expectativă şi o urmăreşte pe Malin, pe cei din jur pentru a vedea dacă poliţiştii vor reuşi ori ba „în sinea mea, ştiam că terminasem de trăit. Nu mulţumit eram, ci obosit…e bine, e atât de bine să fi scăpat de toate grijile celor vii!”, „Haide, Malin. Caută mai departe.”.thriller

    Cadavrul este identificat: Bengt Andersson, zis şi Bengt Balonu’. O persoană căreia nimeni nu-i acordă atenţie, trecem pe lângă ea fără să-i dăm importanţă. Singurul eveniment care pare a o aduce în “lumina reflectoarelor” este nimeni altul decât MOARTEA “luaţi pe sus de frică, de furie ori de disperare, oamenii păreau gata să comită cele mai de neînchipuit fapte”, “blândeţea este o invenţie a corpului…moartea este aceea care ne mângâie, ca să fim de acord cu sosirea ei.”.

            Cum vor reuşi Malin şi ceilalţi detectivi să soluţioneze cazul? “întotdeauna dorinţa este aceea care ucide”…

     Romanul lui Kallentoft este relatat la persoana I de un narrator-personaj (subiectiv), omniscient, omnipresent. Este urmărit firul anchetei desfăşurat în jurul lui Bengt Andersson. Acţiunea este una complexă, iar cititorul este introdus într-o altă realitate, a tenebrelor. Vântul năprasnic al iernii, felul în care autorul se joacă cu ceea ce simte victima, cu natura şi fenomenele sale, declaraţiile persoanelor ţin locul sării şi piperului în operă. Verbele folosite animă volumul. Ne este descris caracterul lui Malin, în mod indirect “Malin era în acelaşi timp colerică, amabilă, egocentrică şi politicoasă”. Nu lipsesc descrierile spaţiului “în aerul îngheţat care îngreunează respiraţia, dincolo de crengile îngheţate ale mestecenilor, zăreşte gura întunecată a tunelului pentru pietoni…vilă renovată, construită în anii cincizeci”. Ceea ce m-a impresionat şi speriat în egală măsură e faptul că Bengt e personaj, că acela  lipsit de viaţă prezintă fapte din trecut, conştientizează ce a devenit şi doreşte ca cineva să ridice mâna şi să spună: “Ştiu vinovatul”. Unele defecte se prezintă sub forma acestei înlănţuiri de idei şi întâmplări care ameţesc lectorul.

   Cine să fie, cine să fie ucigaşul şi de ce l-a ales tocmai pe Bengt ca “mascotă” “toţi oamenii aceştia care privesc lumea prin crăpătura uşii…De ce s-or fi temând?”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Nota mea: 7,5/10 stilouri

Autor: Crina Stanciu
%d bloggers like this: