Tags Posts tagged with "Editura Humanitas"

Editura Humanitas

by -
5

Cum se savurează un tablou şi alte studii de istoria artei, de Victor Ieronim Stoichiţă-recenzie

Traducere de Anca Oroveanu şi Ruxandra Demetrescu

Editura: Humanitas

Numărul de pagini: 297

Anul apariţiei: 2015

 

   Cum se savurează un tablou este încercarea reputatului critic de artă, Victor Ieronim Stoichiţă, de a apropia publicul-privitor de  un tablou, de a interpreta imaginea ce i se livrează relativ uşor prin văz de un context imediat, de un fapt social familiar privitorului. De ce avem nevoie de un ghid, de un „îndreptar al privirii” ? Pentru că tindem să privim cu superficialitate, să ne uităm în fugă, fără însă a şi…vedea. Mass-media a schimbat pe lângă calapodurile esteticului – ce mai este Frumosul, ce mai este Urâtul?! – şi percepţia noastră faţă de tot ceea ce ţine de zona artei.

   Ce vedem atunci când privim o operă de artă? Un tablou, o litografie, o sculptură? Cât din ceea ce ipostaziază autorul ei ajunge la noi, privitorii ? Şi dacă există o „cheie” a interpretării, o manieră constructivă de a privi, poate fi îmbunătăţită percepţia noastră ?

   În studiile sale, criticul Victor Ieronim Stoichiţă, pleacă de la premiza că frumosul este o noţiune fragilă şi dificil de definit. Nu poate fi prins în tipare, aşa cum nu poate fi întru totul generalizat. Există într-adevăr modele culturale ale frumosului, dar subiectivitatea individului tinde să fie prioritară: ce-mi place mie, poate să nu-ţi placă ţie, ce-mi place mie astăzi, s-ar putea ca…tot mie să-mi repugne mâine. Dat fiind utilitarismul după care ne ghidăm stilul de viaţă, putem spune că frumosul a fost înlocuit de nou şi de interesant. De „Efectul Aha”, cum îl numeşte criticul. „Intri într-un spaţiu interesant, se vede ceva nou, spui Aha!, ai ieşit, ai uitat”, spune Victor Ieronim Stoichiţă.

   Cum se savurează un tablou cuprinde o serie de studii de istorie a artei axată pe tablouri celebre. Demersul este unul aproape „detectivistic” de a scoate în detaliu elementul revelator, acel amănunt – camuflat sau la vedere – ce-l aproie pe privitor de tablou. Actul privirii, al înţelegerii prin privire, este asociat prin utilizarea verbului din titlu – a savura – cu plăcerile gurmande. A savura denotă o anumită familiaritate cu actul în sine, un exerciţiu repetat, dacă nu o experienţă. De altfel, tocmai din acest cuvânt-cheie pleacă şi miza polemică a studiului: „se îndoieşte de posibilitatea de a savura un tablou în absenţa înţelegerii lui”. În completare, lectura nu este una facilă sau la îndemâna cititorului neexperimentat, pentru că maniera în care criticul „decojeşte” imaginea trimite la referinţe teologice, filosofice sau la motive literare.

   Prezentul volum oferă cititorului pasionat o incursiune în arta narativă a lui Giotto, dar şi o „anatomie” a îngerilor lui Caravaggio. Un întreg capitol este dedicat negrului, nonculoarea care, prin prezenţa ei, potenţează celelalte culori. O altă secţiune a studiului asociază imaginii livrescul – „Cărţi şi pictură: fragilitate, vanitate, beţie”. Autoportretul, dar şi „Portretul „celuilalt” sunt puse şi ele sub lupă, la polul opus situându-se portretele pronunţat degradate cromatic ale lui Warhol.

   Un capitol consistent ca informaţie, dar şi ca problematizare este „Muzeul în ruină / Muzeul ca ruină”. De la micile cabinete de curiozităţi şi pinacotecile particulare, la depozitele contemporane ce degăzduiesc „instalaţiile” postmoderne, muzeul a fost şi va rămâne mărturia colecţionarismului în artă, o încercare reuşită de a eticheta şi de a fixa etaloane.

   Este de menţionat şi calitatea excepţională a volumului Cum se savurează un tablou. Referinţele la tablouri sunt însoţite de copii color ale acestora, de o precizie şi un colorit ce rivalizează cu originalul.

   Cum se savurează un tablou este o invitaţie generoasă de a explora şi alte „compartimente” ale cotidianului – în acest caz, istoria artelor. Generalizând, putem spune că un ochi „leneş”, neexersat, focusat doar pe imediat şi pe utilitar, poate văduvi individul de toate prim-mplanurile în care este surprins frumosul în jurul nostru: un apus de soare, un colţ de grădină sau de cafenea, armonia unui peisaj etc.

   VICTOR IERONIM STOICHIŢĂ s-a născut la Bucureşti, la 13 iunie 1949. Îşi desăvârşeşte studiile de istorie a artelor cu o licenţă la Roma şi un doctorat la Paris. Asistent la Catedra de istoria şi teoria artei a Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1973-1981) şi la Institutul de Istorie a Artei din Munchen (1984-1990 ),  a fost profesor invitat la diferite universităţi, printre care Sorbona, Frankfurt, Harvard, precum şi College de France. Prindre scrierile sale se numără: Creatorul şi umbra lui ( Edit. Meridiane, 1981 şi Humanitas, 2007 ), Efectul Don Quijote ( Humanitas, 1995 ), Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice ( Humanitas, 2013 ). De altfel, editura Humanitas i-a dedicat şi o serie de autor din care mai fac parte: Vezi? Despre privire în pictura impresionistă, Ultimul Carnaval. Goya, Sade şi lumea răsturnată, Scurtă istorie a umbrei sau Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock.

Cartea Cum se savurează un tablou şi alte studii de istoria artei, de Victor Ieronim Stoichiţă a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

Viața și opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu

recenzie

      “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” a apărut anul acesta, 2016, la editura Humanitas într-o nouă ediție ce face parte dintr-o serie de lucrări ale scriitorului și criticului literar Matei Călinescu. Din această serie mai fac parte “Portretul lui M” și “Un altfel de jurnal”. Toate cele trei cărți ale seriei sunt o foarte frumoasă apariție editorială cu coperte speciale de culoare albă pe care titlul este scris în culori diferite, roșu, galben, verde, de la o carte la alta. În partea de sus a coperții sunt practicate nouă perforații circulare prin care se pot vedea detalii ale unei lucrări grafice. În cazul cărții “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” lucrarea grafică aparține artistului Dragoș Pătrașcu. Coperta în sine aparține Angelei Rotaru.

    Gruparea acestor trei cărți într-o singură serie cu toate că sunt scrise la diferențe de ani și de experiențe de viață de către autor, arată că din punctul de vedere al coordonatorilor seriei între cele trei lucrari există elemente ce la apropie. Ca, cititor, cred că este vorba de faptul că toate trei sunt extrem de personale, scot la iveală ceva din intimitatea de gândire și simțire a autorului. Și acest lucru este și un mod discret de a deschide drumul spre înțelegerea celei mai vechi dintre cele trei cărți și anume “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”. Lectura acestei cărți nu este una ușoară. Nu este propriu zis un roman. De-a lungul timpului cei care au făcut aprecieri asupra ei au numit-o roman-eseu sau doar eseu ba chiar și doar roman. Este în mod sigur dificil de catalogat. Și totul este dificil pentru cititorul mediu care gustă literatura obișnuită. Pentru că nu vei găsi o poveste simplă cu personaje și întâmplări, ci întâlnești idei spuse într-un anumit mod și ești obligat să le înțelegi pentru a defini personajul. Zacharias Lichter este un personaj care nu poate fi cât de cât înțeles decât dacă intri, grație autorului, în modul acestuia de gândire.

      Dar mai întâi să facem cunoștință cu autorul. Matei Călinescu s-a născut la 15 iunie 1934 la București și a murit la 24 iunie 2009 la Bloomington, Indiana, SUA. A publicat pentru primna dată “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” în anul 1969, o apariție insolită ținând cont de rigorile ideologice ale acelui moment istoric. Suntem în plin comunism la doar patru ani de la instalarea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și dincolo de timida “primăvară bucureșteană” cum au fost definiți cei câțiva ani de relativă liberalizare a regimului, dincolo de elanul general legat de atitudinea conducerii țării față de invadrea Cehoslovaciei de către armata sovietică în august 1968, totuși regimul nu recunoștea decât un singur tip de filozofie, cea materialistă și un singur mod de a gândi lumea, prezentul și viitorul și anume gândirea marxist-leninistă. Orice referire la alt mod de a interpreta lumea se putea face numai în nuanță critică. Cartea publicată atunci de Matei Călinescu, lector universitar la Facultatea de Filologie a Universității București, aducea în fața cititorilor o filozofie, alta decât cea oficială și asta, numai cu câțiva ani înainte, l-ar fi putut arunca direct în închisoare. După 1965 au mai apărut cărți care erau menite să dezvăluie greșelile și devierile de la normele partidului făcute în anii dictaturii proletariatului, în așa numitul “deceniu obsedant”. Dar dezvaluirile, noile tipuri de personaje erau prefect încadrate în gândirea oficială. Zacharias Lichter, personajul creat de Matei Călinescu este imposibil de catalogat altfel decât un marginal, un homles în denumirea actuală, un individ care în ciuda deosebitei lui pregătiri, absolvise facultatea de filozofie, refuza să se integreze, refuza totul, un loc de muncă, o casă, o familie. Locuia într-un fel de garaj părăsit, trăia din te miri ce, mânca ce apuca, se îmbrăca cu ce primea sau găsea, în perioada caldă a anului dormea în parcuri și purta discuții filozofice cu oricine era dispus sa-l asculte. Autorul este cel care îl ascultă cel mai des și cu maxim interes, Îl ascultă, îl cultivă, notează părerile acestuia și poeziile lui, ba chiar sunt poezii pe care le salvează pentru a le integra în cartea ce proiecta să i-o dedice, atunci când Zacharias Lichter le arunca la coșul de gunoi.

     Matei Călinescu îl tratează pe Zacharias Lichter ca pe un fel de profet cu care are norocul de a fi contemporan. Și el, asemenea unui evanghelist, îi caută prezența, îl ascultă și apoi oferă lumii modul acestuia de a gândi sub forma unor mici eseuri ce constituie de fapt capitolele cărții. Zachaias Lichter nu face minuni, nu vindecă leproși și nu hrănește mulțimi ci doar vorbește altfel decât erau toți obligați să vorbească. El este încă stăpân pe libertatea lui de a gândi și de a vorbi. Să vorbești altfel decât sistemul în 1969 fără să pățești nimic este cu adevărat o minune. Și pentru mulți, atunci în epocă, cartea lui Matei Călinescu a fost un miracol în sine. Și o speranță.

     Primul capitol al cărții intitulat “Portret” ni-l prezintă pe Zacharias Lichter:

“Mulți dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar și întâmplător și în treacăt, l-ar putea recunoaște dintr-o descripție sumară făptura lui ciudată, de o urâțenie neverosimilă, se întipărește până și în memoria oamenilor cu un simț al observației slab dezvoltat, ca una dintre acele amintiri marginale, dar tenace care, multă vreme acoperite cu umbră, pot oricând reveni cu prospețimi și precizii uimitoare” (p.7)


Zacharias Lichter are, după cum spune chiar el, o fizionomie de metafizician și de iluminat iudeo-german de la sfârșitul secolului al XVIII-lea”. (p. 8)

     Întreg acest capitol descrie în detaliu potretul lui Zacharias Lichter, unicitatea lui în peisajul stradal, dar și gesturile și modul de a vorbi care îl definesc. Doar refăcând în minte chipul acestuia cititorul va înțelege următoarele capitole.

    În al doilea capitol “Despre flacără” aflăm momentul revelației, momentul în care personajul cărții face cunoștință cu modul în care Dumnezeu se manifestă asupra lui. Înțelege faptul că are o relație specială cu Dumnezeu. “…fusesem doborât de flacăra lui Dumnezeu! Pâlpâirea ei mă orbise, apropierea ei mă izbise ca o piatră, vuietul ei mă surzise, dogoarea ei îmi uscase gura ca o sete fără margini.” (p.10-11) Pentru cei din jur era doar un cerșetor ciudat care se manifesta cu o violență a gesturilor exagerată pentru că se împiedecase și spărsese borcanul de iaurt, hrana lui prețioasă din acel moment. Dar nu așa se manifestă de fapt Divinitatea, în cele mai neașteptate moduri alegând cele mai neașteptate persoane?

    Următoarele capitole sunt închinate părerilor filozofice ale lui Zacharias Lichter. Pentru că el are un mod extrem de personal de a vedea lumea, individul, societatea, religia, etica, estetica. Poate că mai mult decât în alte capitole în cel de al treilea, “Despre stadiile spiritualului”, se simte durerea autorului că este forțat să trăiască într-o epocă de cumplită lipsă de libertate a gândirii. Pentru foarte mulți comunismul a însemnat lipsuri materiale acutizate tot mai mult în anii 80 și lipsa libertății de mișcare.

Pentru unii, ca Matei Călinescu, cea mai teribil supliciu era lipsa libertății de gândire și exprimare. Pentru mine, ca cititor, asta a fost cheia în care am citit această carte. Ce poate fi mai cumplit pentru cineva care are ca mod de trăire cuvântul să fie permanent obligat să intre într-un tipar, să se deduleze, să spună lucruri pe care de fapt nu le gândea și în care nu credea. De aceea își pune personajul, pe Zacharias Lichter să spună în acest capitol: “S-ar putea spune că oamenii, cu cât resimt mai acut contradicțiile dureroase ale conștiinței, cu atât au o mai puternică nostalgie a nebuniei. Căci numai prin nebunie se poate depăși convenționalismul apăsător al tuturor limbjelor, sisteme arbitrare de semne, prin care, vrând să comunice, oamenii se integrează mereu în alte structuri străine de ființa lor profundă.” (p.13)

    Cititorul va avea plăcerea de a descoperi capitol cu capitol ce gândește Zacharias Lichter despre curaj, despre Iov, despre femei, despre copii, despre poezie, despre limbajul matematic, despre responsabilitate și libertate, despre sinucidere, comoditate și bătrâni. Lectura ei este un exercițiu de gândire și înțelegere extrem de plăcut și revelator. Sunt însă conștientă că pentru cei născuți după 1989 cartea are cu totul alt înțeles decât pentru un cititor mai în vârstă ca mine. Dar acesta este de fapt farmecul cărților cu adevărat bune, să vorbească fiecărui cititor pe limba lui. Pentru că nici azi raportul dintre individ și societate nu este simplu, iar Zacharias Lichter poate foarte bine să vorbească despre lume în general nu doar despre perioada comunistă. Cartea a apărut în 1969, dar reeditarea ei în 2016 o face deja o carte contemporană acestui timp.

     În cartea sa de amintiri scrisă sub forma unui dialog dintre el și prietenul său Ion Vianu, Matei Călinescu povestește că atunci când l-a construit pe Zacharias Lichter a avut un model real pe Genu Gheler și că acesta a fost foarte nemulțumit de modul în care prinde viață în carte. Dar același lucru se întâmplă și cu Zacharias Lichter. În epilogul care încheie cartea, autorul este dojenit de personajul său:

 

“Credeam că mă iubești, îi spune odată Zacharias Lichter celui despre care aflase că s-a apucat să-i compună biografia. De fapt tu nu te iubești decât pe tine: căci tu nu despre mine scrii, ci despre tine, substituindu-mi-te ca un mincinos și ca un nimicnic; și vrei să regăsești în mine toate mizeriile și neputințele tale și să le înnobilezi, să le cuprinzi în aerul arzător și sterp care înconjoară faptura mea”(p.153)

    Recomand cu căldură lectura acestei cărți deosebite. Povestea lui Zacharias Lichter și a concepțiilor sale este cuceritoare pentru oricare tip de cititor mai ales pentru că te pune pa gânduri. Pentru că aceste concepții sunt ale unui autor foarte tânăr la momentul apariției cărții și denotă o mare și originală profunzime de gândire. Așa a fost perceput și de contemporanii lui:

“Născut pentru a fi literat, spirit de elită, deși s-a afirmat ca noi toți din generația sa biologică în vremuile crunte și îmbâcsite, barbare ale stalinismului românesc, părea a trăi, a visa și gândi pe o altă planetă, sub sorii calmi și strălucitori ai clasicismului apusean.” România Literară, nr. 26/2009, “In memoriam”.

     Nu consider cartea “Viata și opiniil lui Zacharias Lichter” de Matei Călinescu o carte care obligatoriu trebuie legată ca semnificație de epoca în care a apărut. Raportarea ei la comunism o face mai particulară, dar dacă o citim ca oameni ai actualului moment istoric îi conferim valoarea reală pe care o are, aceea de a fi general valabilă.

    Chiar dacă nu există nimic care să le apropie, lectura cărții lui Matei Călinescu m-a făcut să trăiesc ca cititor același tip de sentimente și revelații ca și romanul lui Mihail Bulgakov, “Maestrul și Margareta” poate pentru că în fond e vorba despre condiția creatorului, a “maestrului”, nu-i așa?

     Mulțumesc editurii Humanitas pentru că mi-a oferit șansa de a citit “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu.

editura-humanitaseditura-humanitas-logo

Cartea Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu, a fost oferită de Editura Humanitas.Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii HumanitasPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Dana Burda

by -
7

 Confesionalul de Jack Higgins
recenzie

    Romanul scriitorului englez Jack Higgins ”Confesionalul” a apărut la editura Humanitas în anul 1992, în colecţia “Lynx”. Este vorba de editura Humanitas de la începutul ei de drum când publica şi acest gen de cărţi într-o astfel de colecţie. Din păcate colecţia Lynx a dispărut destul de repede la fel ca şi altă colecţie a aceleiaşi edituri şi anume “Thriller & Mistery”. După un sfert de secol editura şi-a găsit calea proprie rezumându-se la alt tip de romane. Faptul că nu mai există colecţia “Lynx” face ca volumul recenzat aici să aibă şi o anume valoare în sine pentru bibliofili. În colecţia respectivă au mai apărut atunci alte trei romane ale scriitorului Jack Higgins, “Pactul cu diavolul”, “Ultima şansă”, “Vulturul a aterizat” şi un roman foarte cunoscut al scriitoarei Patricia Highsmith, “Talentatul domn Ripley”.
        Jack Higgins este unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere de război şi spionaj. Este în acelaşi timp un scriitor prolific şi longeviv lansând de-a lungul vieţii cel puţin două serii de cărţi cu câte un personaj emblematic fiecare. Este vorba de seria dedicată lui Liam Devlin din care face parte şi romanul “Confesionalul” şi alcătuită din patru volume: “Vulturul a aterizat” 1975, “Pactul cu diavolul” 1982, “Confesionalul” 1985, “Vulturul a decolat” 1990. Şi mai este o serie ceva mai recentă axată pe schimbările politice, teritoriale şi de interese de după căderea zidului Berlinului şi dispariţia URSS, o serie dedicată personajului Sean Dillon compusă din 19 volume primul apărut în 1992, iar cel mai recent în 2012. Câteva din romanele acestei serii au fost traduse şi la noi şi publicate de editura Miron la finele anilor 90. 

     Acţiunea romanului “Confesionalul” se petrece la începutul anilor 80, în plin război rece, la finalul lungii perioade Brejnev în URSS, în plină perioadă Margaret Thacher în Marea Britanie, chiar în timpul războiului cu Argentina pentru insulele Malvine, şi când schimbările spectaculoase ce urmau să aibă loc în Uniunea Sovietică abia se întrezăreau. Atacurile teroriste ale Arnatei Republicane Irlandeze sunt încă la ordinea zilei şi dau încă mari bătăi de cap tuturor instituţiilor din Marea Britanie menite să vegheze la siguranţa ţării. Pentru cititorul zilelor noastre toate aceste evenimente care fac bogată ţesătura romanului sunt deja istorie. E o istorie care nu ar trebui uitată chiar dacă azi nu mai există nimic din ceea ce atunci dădea bătăi de cap şi reprezenta încă o mişcare sângeroasă pe frontul războiului rece devenit şi el o amintire.
       

     Acţiunea romanului este deschisă de anunţul Vaticanului că papa Ioan Paul al II-lea va face o vizită în Irlanda, dar şi în Marea Britanie care de câteva secole nu mai este catolică. Anunţul acesta pune pe jar seviciile secrete britanice. Avusese deja loc un atentat la viaţa papei în 13 mai 1981 al lui Mehmet Ali Agca eşuat din fericire chiar dacă papa fusese rănit, şi nu se dorea nimic asemănător cu ocazia acestei vizite. Până şi conducătorii atât de violenţi ai IRA nu-şi doresc ca numele lor să fie amestecat într-un asemenea posibil atentat la viaţa papei. De aceea între serviciile secrete britanice şi conducătorii IRA au loc discuţii şi un pact tacit de cooperare pe parcursul vizitei dar şi a pregătirii ei, şi un foarte util schimb de informaţii. Doar că temutul KGB are cu totul alte planuri şi acestea făcute cu zeci de ani înainte.

     Pentru că stilul de lucru al KGB şi al conducerii sovietice exact acesta este: planuri făcute minuţios cu ani şi ani înainte, menite să destabilizeze partea adversă. Despre acest plan cu bătaie lungă aflăm chiar din primul capitol al cărţii unde ni se arată cum undeva în Ucraina sovietică, parte a URSS, s-a construit o autentică aşezare nord-irlandeză din zona Ulsterului numită Drumore. În acest loc este creat şi instruit un extrem de talentat element provocator Kelly cu nume de cod Cuchulain. În acest Drumore artificial Kelly îl omoară într-o zi de instrucţie pe Voronin, un actor condamnat la zece ani de lagăr pentru că încercase să fugă în Occident.

      Fiica sa Tania de numai zece ani asistă la împuşcarea cu sânge rece a tatălui ei şi a altor condamnaţi care jucau diverse roluri în acea piesă de teatru ce constituia instruirea şi antrenarea lui Kelly. Printre cei prezenţi la tragedie este şi deţinutul Victor Levin, un dizident evreu, fizician de profesie şi inginer constructor de avioane, condamnat la cinci ani de lagăr pentru că purtase corespondenţă cu rudele din Israel. Mihai Kelly, cel care transformase o zi de instrucţie într-o tragedie sângeroasă, se născuse în satul Ballygar din Republica Irlanda.

       În 1938 tatăl său, activist IRA, plecat să participe la războiul civil din Spania, o cunoscuse pe mama lui Kelly, Marta Voronski, cetăţean sovietic. Sean Kelly este condamnat la moarte de britanici pentru un atentat cu bombă în timpul războiului mondial şi atunci Marta decide să se întoarcă împreună cu fiul ei Mihai în URSS în 1953. Descoperit că fiind extrem de talentat şi inteligent de către KGB, Mihai Kelly este pregătit de serviciile speciale conduse de generalul Maslovski pentru a deveni un terorist perfect. Astfel tânărul de numai 21 de ani îşi însuşeşte ideologia lui Lenin care consideră că “terorismul trebuie să terorizeze”. (p.17)      

     Acesta era în fond rolul destinat lui Kelly în clipă în care părăsea URSS. Despre misiunea lui Kelly, Maslovski spune clar în ce constă: ”Misiunea ta este simplu de explicat. Principalii noştri adversari sunt America şi Marea Britanie. Marea Britanie este cea mai slabă dintre ele şi edificiul sau capitalist se năruie. Cel mai mare ghimpe în coasta Angliei este IRA. Tu eşti pe cale de a deveni un al doilea ghimpe.” (p.17)

    Kelly este trimis în Irlanda pentru a face tot posibilul ca să nu existe cale de pacificare a lungului război purtat de IRA cu Anglia prin acte de terorism, atentate, asasinate, trafic de arme. Tot atunci Maslovski decide să o înfieze pe Tania Voronina de dragul soţiei lui care nu putea avea copii.
     

    Suntem acum în 1982 iar proiectata vizită a  papei Ioan Paul al II-lea aduce în scenă pe toţi cei pe care i-am cunoscut în primul capitol. Fostul deţinut Victor Levin, temutul Kelly-Cuchulain care trăia la Dublin sub o înfăţişare extrem de respectabilă şi cu un alt nume, Tania Voronina ajunsă o mare pianistă de renume mondial, profesorul Paul Cerni, psihologul care pusese la cale construirea satului Durtmore în Ucraina şi crearea lui Cuchulain. Cerni ceruse azil politic în iulie 1975 pe când era în Irlanda la o conferinţă internaţională, devenind apoi profesor universitar de psihologie experimentală la Trinity College din Dublin.

       În acest moment Kelly-Cuchulain are deja 30 de omoruri la activ începând din 1975 şi altele zece posibile toate având ca motivaţie “nişte solide principii marxist-leniniste privind revoluţia urbană. Haos, dezordine, frică. Toţi acei factori esenţiali pentru a da jos o guvernare stabilă.” (p.47). Orice încercare de pacificare a IRA eşua din cauza unui atentat săvârşit de Kelyy pentru a distruge baza de înţelegere. Un sistem infailibil până în zilele noastre! De data aceasta Kelly dorea să-l asasineze chiar pe Papa în timp ce se afla în Anglia.
     

    Începe astfel o cursă contracronometru de identificare şi prindere a temutului Kelly-Cuchulain şi toate firele se leagă de celebrul Liam Devlin, deja un om matur şi devenit profesor la Trinity College din Dublin, retras din mişcarea activă IRA dar păstrând legăturile cu cei din conducerea mişcării. În casa lui din Dublin se adună parte din protagonişti şi tot acolo îşi are locul său şi Kelly ascuns sub o înfăţişare şi un nume ce nu dădeau nimic de bănuit. Încă încerc să înţeleg de ce autorul şi-a pus personajul preferat Liam Devlin în situaţia de a fi aşa de păcălit de talentatul Kelly. E ceva dezamăgitor pentru cine citeşte seria dedicată lui Liam Devlin.
   

     Cartea este plină de informaţii interesante şi în momentul de faţă de valoare istorică, este scrisă într-un ritm alert, antrenant, cuceritor. Personajele atât cele principale, cât şi cele secundare destul de multe sunt excelent caracterizate într-un mod care le fac greu de uitat. “Confesionalul“ este un roman frumos construit, interesant, captivant, şi care nu a îmbătrânit în ciuda anilor care au trecut de când a fost scris, dar şi de când a fost tradus. În plus poate fi găsit în anticariate la preţuri mai mult decât atrăgătoare.

Autor: Dana Burda

„Ştiu, e un eşec penibil, ştiu, ţaruki şi paluki…“

Levantul de Mircea Cărtărescu

Ediție adnotată de Cosmin Ciotloș

An aparitie: 2016

Categoria: Literatura Română

Editura: HUMANITAS

Număr. pagini: 288

      L-am început în 1987, cred că era primăvară. Eram un amărât de profesor la o şcoală generală din fundul Colentinei, proaspăt căsătorit şi cu o proaspătă fetiţă în cărucior. Am început Levantul pe un colţ de masă de bucătărie acoperită cu muşama, bătând la maşină cu o mână, iar cu cealaltă împingând căruţul înainte şi-napoi pe vinilinul murdar al bucătăriei. Timp de un an şi jumătate am scris vreo şapte mii de versuri lăsându-mă, pur şi simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor şi-ai prozodiei. După vreo trei cânturi am ştiut că poemul avea să fie o epopee clasică, în douăsprezece părţi, şi că va cuprinde o lume autosuficientă şi completă, cu geografia şi istoria ei, cu poveştile ei amoroase şi politiceşti, cu intrigile şi trădările ei, cu filozofia şi fantasmele ei. Ultimele părţi, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipită de radio, ascultând, ca toată lumea, Europa Liberă. Vodă „şi al lui perfect orând“ mai aveau foarte puţin de trăit…
Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu câteva luni înainte de „revoluţiunea“ ce-avea să se dovedească la fel de suspectă ca şi cea din poema mea: „Ştiu, e un eşec penibil, ştiu, ţaruki şi paluki…“

Sursa: Editura Humanitas

       Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu-recenzie

 Titlul original: Întoarcere în Bucureștiul interbelic
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2012
Număr pagini: 346
Gen: Istoric, proză contemporană
Cotație Goodreads: 4,22

 „Bucureștiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.”

Mereu m-au atras cărțile despre perioada interbelică. Ioana Pârvulescu ne invită la o călătorie în Bucureștiul din acea perioadă. Citind cartea, avem impresia că am fost teleportați atunci și că hoinărim alături de autoare pe străzile Micului Paris. Cu o conștiinciozitate rar întâlnită, autoarea ne prezintă, pe rând, mai multe aspecte ale vieții interbelice din București: politică, literatură, teatru, tehnică, până și statutul animalelor de companie.

Din paginile acestei lucrări, avem ocazia de a afla lucruri interesante și poate nebănuite. De exemplu, ne este descris primul semafor electric din București: „Cam în dreptul librăriei Alcalay, pe Bulevardul Elisabeta, la încrucișarea cu Calea Victoriei, obiectul care te uimește cel mai mult este semaforul dungat, plasat, foarte curios, chiar în mijlocul intersecției. Ca toate semafoarele din oraș, este o combinație de uman și mecanic, adică are un agent de circulație imediat lângă el, care stă ore întregi în picioare și reglează direcția săgeții în funcție de fluxul străzii. Stop sau treceți.”. Astăzi, scena cu pricina ar veni cam pe la Pizza Hut. De fiecare dată când voi trece pe acolo, îmi va veni în minte acel agent mânuind semaforul.

Tot din cartea doamnei Pârvulescu, am avut ocazia de a afla despre triunghiul amoros Mihail Sebastian – Leny Caler – Camil Petrescu. Cei doi scriitori, prieteni, s-au îndrăgostit de aceeași femeie, actrița Leny Caler. Așa am aflat că un fragment din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a fost inspirat din realitate, ca și personajul Elei, muza fiind Leny. Deși autoarea nu a menționat și acest lucru, mi-am dat seama de faptul că Leny nu a inspirat numai personajul Elei, ci și pe cel al lui Ann din  Accidentul, de Mihail Sebastian. Este mai limpede ca apa: „Ann” este o parte din numele „Leny”, Ann era pictoriță, Leny, actriță, deci amândouă făceau parte din lumea artiștilor. Leny l-a făcut pe autor să sufere, Ann pe Paul. Și se pare că nu sunt singura care s-a gândit la acest lucru: „Leny Caler este una din „cheile” romanului Accidentul, în sensul în care Sebastian îi travestește identitatea în datele personajului Ann. […] Că suprascrierea lui Leny prin Ann a fost recunoscută în epocă vedem chiar din reacția lui Froda, soțul actriței, consemnată în Jurnal: „Telefon emoționat de la Froda. A citit Accidentul de la început până la sfârșit, fără să-l lase din mână. […] E o carte care trebuie citită numai de inițiați, numai de oameni care au trăit asemenea lucruri și le pot înțelege. A urmărit cartea în cele mai mici detalii. O cunoaște pe Ann. Știe cine este Ann. Înțeleg foarte bine tulburarea lui F. Nu este o emoție literară. E altceva, care îmi face mai puțină plăcere, dar mă interesează mai mult. Este un sentiment personal: se simte și el implicat în carte. […] În timpul redactării, relația cu romanul ajunsese una erotică: „Când o voi vedea apărând” – nota pe 24 iulie 1938- „voi avea sentimentul nu de a fi sfârșit o carte, ci de a fi lichidat o legătură care a durat prea mult.”” (Mihai Iovănel, Mihail Sebastian și femeile – Caiete Critice). Mai multe pe acest subiect puteți citi aici: http://www.scipio.ro/documents/167465/288531/webPDFFile

Să revenim, totuși, la Întoarcere în Bucureștiul interbelic. Pe lângă popas-urile literare făcute alături de autoare, putem constata că unele lucruri stau la fel ca azi: „Există o criză pe care scriitorii o cunosc foarte bine: criza financiară, deși leul interbelic este o monedă puternică.” Astăzi, leul nu este chiar o monedă puternică, însă întâlnim aceeași criză.

„În toată presa apar, în preajma lui 1933, semnalări ale tendinței tinerilor de a părăsi literatura, tărâmul spiritual în genere și de a se implica în politică. Argumente: se sufocă, nu au nicio șansă de afirmare, sunt șomeri, „bătrânii” sunt vinovați pentru inconfortul tinerilor, și-au dovedit incapacitatea de a face ordine etc. Generația veche îi simte pe cei care vin din urmă ambițioși până la agresivitate, necugetați, lipsiți de experiență, rigizi. Surprinzător, tinerii cu personalitate sunt totuși, la început, fiecare într-alt fel, împotriva politicii.”. Nu vă sună cunoscut? Istoria se repetă…

Un alt lucru învățat din această carte este faptul că primele critici cinematografice au apărut în presa română: „Să fie oare adevărat că gazetele românești au găzduit primele „genul literar care se cheamă critică cinematografică”? Oricum, așa afirmă în 1934, în Viața Românească D.I. Suchianu, unul dintre cei mai longevivi cronicari de film.”

Tot datorită Ioanei Pârvulescu, am auzit de unii inventatori români uitați de proprii compatrioți, dar recunoscuți internațional, cum ar fi inginerul Constantinescu. Este amintit și unul dintre puținii primari care au „făcut treabă” în București, Dem. I. Dobrescu. Se „bucură” de o mențiune și celebrul fotograf Willy Pragher: „Un tânăr fotoreporter, sosit de la Berlin, Willy Pragher, surprinde în 1939 melanjul specific al celui mai simplu traseu prin București: plimbarea începută occidental și menținută în linie dreaptă, de-a lungul unui singur bulevard, se încheie oriental.”

Dacă până la un anumit punct m-ar fi fascinat viața în interbelic, există un aspect care nu-mi surâde: „La cafeneaua Capșa, de pildă, femeile nu au acces, iar când Gerda Barbilian se duce să-l caute pe soțul ei acolo, e nevoită să trimită un chelner, pentru că „nicio femeie nu intră în partea cafenelei spre Edgar Quinet”. Vizita Gerdei împreună cu Ion Barbu în partea destinată bărbaților, seara târziu, când lumea se rărește, are ceva din pătrunderea unei femei în altar.”

 Citate care mi-au plăcut:

„Am fost, pe jumătate, în Bucureștiul de azi și pe jumătate în cel dintre războaie. E ca și cum l-aș fi vizitat, iar acum, când scriu, m-am întors din „străinătate”.

„Aproximativ, la aceeași oră, pe Calea Victoriei, a început Săptămâna Cărții, organizată de Teatrul Național, și oricine poate să-i ceară tânărului Mihail Sebastian un autograf pe micuțul lui roman Femei, cu cerneala tipografică aburind de proaspătă ce e.” – vă spun un secret: și eu, dacă aș fi fost atunci pe Calea Victoriei, i-aș fi cerut un autograf lui Mihail Sebastian!

„Își vorbesc politicos, numai cu dumneavoastră, chiar și cu domnia voastră, iar între prieteni buni cu dumneata. Și adolescenții îndrăgostiți își spun uneori dumneata. Poartă ochelari negri, nu ochelari de soare, merg la prăvălie, nu la magazin, tinerii se duc cu banda, nu cu gașca, la dancing, nu la discotecă, unde flirtează (o, firește că flirt se pronunță franțuzește, altfel nici nu e de imaginat că l-ai putea rosti).”

„Pierduți și uimiți s-ar simți și ei, străinii aceia din Bucureștiul interbelic și din familiile noastre, dacă ar nimeri în orașul lor, dar în timpul nostru. S-ar aștepta să vadă, la locul ei, luneta de lângă Cercul Militar, s-ar mira că grădina Cișmigiului nu se închide seara și că nu-l găsesc, pe aleea laterală, pe băiatul care vinde limonadă. Ar căuta din ochi firma luminoasă cu Josephine Baker sau librăria Hachette sau magazinul de la care-și cumpărau cravate franțuzești, vis-à-vis de biserica Kretzulescu, și nu le-ar mai vedea la locul știut și nici în altă parte.”

„Blockhausurile cu fațade curate de odinioară au îmbătrânit, au riduri adânci, fisuri periculoase, iar pielea lor s-a acoperit de un cenușiu prăfos, de pete și scorojeli.”

„În anii `20-`30 poezia patriotică e minunată, dar, ca să-l parafrazăm pe gazetarul interbelic Eugen Ionescu, are un singur defect: nu există.”

„Și în morală, ca și în dragoste, se cade să fim delicați și discreți. Terenul e suprasensibil, afirmă Arghezi.”

„Un lucru e cert. Indiferent dacă romanele lor se situează în zona tradiției sau în cea a inovației, romancierii anului 1933 depășesc marile tabuuri narative din zona sexualității.”

„În anii `20, dragostea și buna-cuviință sunt direct proporționale. Când politețea e în suferință, amorul e îndoielnic, iar doamnele sunt semioticene redutabile.”

„Automobilele, cu roata de rezervă purtată „pe dinafară”, pe spatele retezat, sunt largi și comode, dar ca să urci în ele trebuie să ridici piciorul destul de sus. Ceea ce nici nu e rău când un bărbat vrea să privească, ca din întâmplare, piciorul unei femei prins în ciorap de mătase și încălțat în pantof de piele fină, cu toculeț și baretă.”

„Regele Belgiei s-a întors cu tramvaiul acasă – să zicem la palat – pentru că îl lăsase automobilul în drum. Asta dovedește și democrația lui, dar și calitatea tramvaielor belgiene… Căci nu i-am dori regelui Ferdinand, niciodată, să încerce să ia tramvaiul 14 ca să se ducă la Cotroceni.” – fragment dintr-o gazetă a epocii.

„Dintre toate personajele care îi ajută pe interbelici să se bucure de timpul pierdut, cele mai iubite sunt animalele, iar durata afecțiunii oamenilor față de patrupede o întrece pe cea a afecțiunii dintre stăpânii bipezi.”

„Pentru Ion Barbu oamenii se împart în două: iubitorii de câini și ceilalți. Cine nu trece proba câinelui nu poate rămâne prieten cu poetul canofil.”

„Când inventatorul român primește recunoaștere internațională, îl descoperă și compatrioții.”- valabil și azi.

„Aproape că nu există scriitor care să nu frecventeze cafenelele bucureștene și să nu se lase în voia seducțiilor ei.”

„Așa cum coexistă în oameni, binele și răul există și în capitala lor. Bucureștiul rămâne un oraș al contrastelor, după cum l-a văzut dintotdeauna ochiul străinului.”

„În rivalitatea dintre Bucureștiul anilor `30 și cel de la începutul secolului al XXI-lea, câștigă cel dintâi. Zi de zi.”

Ca o concluzie, mi-a plăcut această incursiune în Bucureștiul interbelic și v-o recomand și vouă. Este o experiență pe care fiecare o poate aprecia trecând-o prin filtrul propriu. Haideți să ne promovăm autorii valoroși, să nu citim numai cărți ușurele!

Despre autoare:

Ioana Pârvulescu este profesoară de literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucuești, având titlul de conferențiar. A inițiat și îngrijit colecția de literatură universală „Cartea de pe noptieră” și s-a remarcat prin mai multe eseuri: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic, În intimitatea secolului 19, În Țara Miticilor, Cartea Întrebărilor, Viața ca ziar. A patra putere: Caragiale. A mai scris povestiri (Un pariu la Paris și Secretul anticarului) și un roman, Viața începe vineri. A publicat traduceri din literaturile germană și franceză și din 1993 colaborează cu săptămânalul România literară.

 

logo_libris

Cartea  Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu  este oferită pentru recenzie de librăria online Libris. Cartea poate fi comandată de pe libris.ro şi beneficiaţi de transportul gratuit prin curier rapid indiferent de valoarea comenzii. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Sorina Ciocârlan

 

by -
20

Ce le leagă pe cele trei femei?-pofta de ciocolată şi ciocolatieră preţioasă. Fiecare a fost în posesia ei la un moment dat. Sara a cumpărat-o de la un anticar. Aurora a furat-o de la Candida, iar Mariane a primit-o în dar de la Adelaide a Franţei, în semn de prietuire.

Pofta de ciocolata de Care SantosPoftă de ciocolată de Care Santos

Titlul original: Design de xocolata
Traducerea: Jana Balacciu Matei
Editura: Humanitas
Număr pagini: 348

  Carte premiată cu PREMIUL RAMON LLULL 214, cel mai important premiu catalan.
 Care Santos, s-a născut în 1970, în oraşul Mataro din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de opt ani, câştigând prima competiţie literară la vârsta de 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiţia familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Şi-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior la redacţiile cotidienelor ABC şi El Mundo. În prezent este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo şi coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vasco. Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli.


   Care Santos este autoarea bestsellerurilor Încăperi fermecate, Aerul pe care îl respiri şi Poftă de ciocolată.
   Avem o ciocolatieră fabricată special pentru Madame Adelaide, fiica regelui Franţei Ludovic XV. Încap în ea trei ceşcuţe de ciocolată, ispititoarea băutură dulce-amăruie asemenea întâmplărilor trăite de Sara, Aurora, Marianna în inima Barcelonei.


  Sara este prima din carte, cu povestea ei dulce amăruie. Are o familie, un soţ iubitor, doi copii, dar o viaţă pe care o consideră monotonă.
  Povestea ei începe la cursul de tehnici pentru prepararea ciocolatei. Sara este continuatoarea tradiţiei de ciocolatieri ai familiei.
  Max este, toţi ar spune acelaşi lucru, un bărbat încântător. Începând cu înfăţişarea, e un soi de perpetu adolescent, cu nişte ochi limpezi şi atemporali şi-fusese obsesia mamei lui-un zuluf rebel.
   El din prima clipă s-a îndrăgostit de Sarah. Problema era că, Sara îl dorea foarte tare pe Oriol.
“Pairot Oriol, cu înfăţişarea sa de semihippy, semirocker, mereu în negru, dar cu o anume notă de eleganţă care-l deosebea de orice grup sau tendinţă. Un metru nouăzeci, cu umeri largi, dar un pic căzuţi, ca la toţi cei care-şi petrec viaţa vorbind cu oameni mai scunzi, o talie subţire şi coapse puternice, ca de statuie clasică. Avea mâini noduroase, de parcă oasele ar fi vrut să-i iasă prin piele, iar pe gât, mărul lui Adam, de pe care Sara nu putea să-şi ia privirea, proieminent”
   Astfel asistăm la acest triunghi amoros. Max, o iubeşte pe Sara, dar cu firea lui introvertită, nu prea reuşeşte să o cucerească. Îi propune să iasă împreună, dar abia după un an jumate se vor căsători.
     Oriol şi Sara vor avea o relaţie sexuală, şi înainte de căsătoria Sarei şi după căsătorie.
   Părerea mea despre această femeie de 44 de ani, nu este deloc măgulitoare. Are un soţ, o familie minunată, o afacere de succes cu ciocolată, iar ea fuge de fiecare dată la Oriol. Frământarea ei în sentimente, mă lasă rece. Ea ar vrea să ştie ce ar fi fost dacă…, dar şi păstrarea soţului iubitor.
   Pe tot parcursul poveştii avem de-a face cu ciocolatiera cumpărată într-o seară când erau toţi trei tineri. Sara a încercat să afle povestea acestei ciocolatiere. Accidental, această piesă superbă s-a spart, oare mai poate fi reparată din cioburi? La fel mi s-a părut şi viaţa Sarei, resturi de cioburi.


   Aurora, a doua femeie care este în posesia ciocolatierei, are o poveste destul de tristă. În anul 1851, când familia Turull are în sfârşit o fată, pe Candida, Aurora se năştea dintr-o mamă moartă şi un tată necunoscut, o aventură.  Aurora va fi crescută împreună cu Candida, ea având grijă de fata stăpânilor. Candida se va căsători cu ciocolatierul Antoni Sampson. Acesta îşi iubea soţia, iar Aurora îi servea doamnei ciocolata în ciocolatiera Adelaide. Când stăpâna a fugit de la casa soţului, Aurora va pleca şi ea să muncească ca şi menajeră pentru Horaci.
   Horaci este “un bărbat din cei eleganţi de la natură, născuţi parcă să umble tot timpul îmbrăcaţi conform etichetei.  Doctorul are o lumina specială, poate fiindcă în el totul respiră armonie sau poate fiindcă zâmbetul nu-l părăseşte nici o secundă. Când zâmbeşte, ochii albaştri i se luminează de ceva copilăresc, şi ţie ţi se pare un băieţaş, care încă nu vrea să crească.”
    Deşi el are 80 de ani, iar Aurora are 44, cei doi se vor căsători. În decurs de 19 ani de când avea grijă de Horaci, nu se întâmplat nimic între ei, dar cei doi ajung să se respecte.
    Aurora nu a uitat de fosta sa stăpână, mai ales că are de la ea ciocolatiera frumoasă. Dintr-un impus a furat-o din casa stăpânilor. Timp de 10 ani a încercat să o restituie, dar fără noroc. Când fata Candidei, preia afacerea cu ciocolată, va primi şi ciocolatiera de la Aurora.
   Ce pot să spun despre a doua poveste din carte? Mi-a plăcut categoric mai mult decât prima. Aurora are coloana vertebrală, ştie unde îi este locul şi a suferit fiind singură pe lume, dar nu s-a dat bătută.


    Marianna, este personajul din a treia poveste. Guillot, este trimis de către Adelaide, de la curtea Franţei, să-l convingă pe maistrul ciocolatier Fernandes, de aprecierea sa pentru superba ciocolată pe care o pregăteşte. Ca dar, îi trimite ciocolatieră superbă pe care era scris “Je suis a madame Adelaide de France”Totodată ar vrea să ştie mai multe despre maşinăria inventată pentru a înlesni munca ciocolatierilor.       Se pare că îţi trebuia putere să poţi macina cu pietre boabele de cacao, mai ales că nobilimea dorea să o prepari acasă la ei în genunchi.
   Într-o seară, Guillot, este trimis să găsească adresa ciocolatierului, iar restul delegaţiei să vină în altă zi. Cum deja ningea, iar curierul nostru era îngheţat bocnă, un înger salvator îl ajută.

   “Epitetul de înger salvator i-l dau nu doar pentru pătură de care v-am spus, nici doar pentru ceaşca de ciocolată delicioasă pe care mi-a oferit-o imediat şi care m-a readus la viaţă. O fac mai ales datorită expresiei chipului ei.       Salvarea mea era o femeie de cel mult douăzeci şi cinci de ani, cu nişte ochi negri care străluceau ca stelele în faţa flăcărilor căminului, cu obraji fini, părul de culoarea aramei învechite şi buze de catifea. Am gândit că îngerii din cer, dacă aş fi murit în faţa uşii, nu mi-ar fi plăcut mai mult”
    Astfel spus Marianne, se chinuia să îşi ţină prăvălia deschisă, mai ales că soţul ei a murit de luni bune,  dar nu a spus la nimeni, şi aşa avea probleme mari cu unii ciocolatieri din zonă.
    Mimo, era un laş, iar pasiunea sa pentru Marianne îi dă bătăi de cap foarte mari. Pe lângă faptul că este un hoţ, este un ciocolatier respectat de Breaslă. Oare va reuşi Marianne să supravieţuiască? Guillot va reuşi să rezolve treburile pentru care a venit la Barcelona?
    Povestea Mariannei mi-a plăcut cel mai mult. Deşi se zbate să îşi menţină magazinul, este o femeie corectă, crescută de mică la mănăstire, iar pentru ea moralitatea este cel mai de preţ cadou.
     Guillot, îndrăgostit de Marianne va reuşi să cucerească inima acesteia? Sau toate mizeriile vieţii o vor face sceptică cu privire la o altă relaţie?
    Ce le leagă pe cele trei femei?-pofta de ciocolată şi ciocolatieră preţioasă. Fiecare a fost în posesia ei la un moment dat. Sara a cumpărat-o de la un anticar.  Aurora a furat-o de la Candida, iar Mariane a primit-o în dar de la Adelaide a Franţei, în semn de prietuire.

    Nota mea pentru carte este 9,8.

Autor: Nicol

by -
10

Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu-recenzie

Editura: Humanitas
Anul apariției: 2008
Număr pagini: 504
Nota: 9,5

Gheorghe Florescu, omul din spatele confensiunilor unui cafegiu, s-a născut în 1944 și a învățat arta pregătirii cafelei de la Avedis Carabelaian, un celebru cafegiu armean din anii ‘60.

Lăudat și criticat deopotrivă, romanul memorialistic Confesiunile unui cafegiu se face remarcat prin farmecul emanat. Ajuns cafegiu și șef al magazinului de cafea și delicatese din strada Hristo Botev 10, Gheorghe Florescu avea clienți de seamă: oameni de litere, actori, medici și tot felul de privilegiați ai regimului totalitarist aflat la putere în acea vreme.

După cutremurul din 1977 acesta devine șeful unui complex comercial din Pantelimon, dar continuă să își prepare faimoasa „cafea Avedis” într-un magazin. Însă norocul avea să i se schimbe la mijlocul anilor ‘80 când este arestat, făcând astfel cunoștință cu pușcăria de drept comun a acelei epoci.

Datorită poziției privilegiate de comerciant, Armenașu (cum i se spunea) a cunoscut și profitat ca nimeni altul de perioada comunistă: cafea, alcooluri scumpe, țigări aduce din străinătate… cam tot ce se putea aduce „din afară” și de mult sex.

Confesiunile uni cafegiu te introduce în mecanismele sistemului comunist, făcându-te să îi descoperi o față pe care mulți nu o cunosc atât de aproape. Povestea e bine scrisă, te captivează… și o spun eu – care nu-s o mare fană a cărților cu și despre perioada comunismului.

Cartea lui Gheorghe Florescu nu este un roman, ci o mică istorie a Bucureștiului anilor ‘60-’80 pe care vă invit să o descoperiți și singuri.

“Confesiunile unui cafegiu, care se încheie cu evenimente din zilele noastre, fac inteligibila o lume, lumea din care s-a născut realitatea de azi.”

“În ziua de 7 mai 1944 pe la prânz, pe strada Trinităţii, dinspre Spitalul Caritas spre Biserica Sfânta Treime mergea un dric cu patru sicrie. În spatele dricului păşea un om în jur de 45 de ani. Se numea Ion Popescu, era fiul cel mic al preotului-paroh Nicolae. Domiciliul său era în Regie. Cu o zi înainte, Regia şi întreaga zonă a Gării de Nord fuseseră bombardate masiv de aviaţia anglo-americană. Pierderile umane şi materiale au fost însemnate. Ion Popescu, soţia sa şi cei trei copii se retrăseseră în timpul bombardamentului în adăpostul antiaerian. La semnalul de încetare a alarmei aeriene, lumea a început să evacueze adăpostul. Pentru siguranţă, familia Popescu s-a îndreptat spre ieşirea din spate. Fiind mare aglomeraţie, Ion Popescul-a luat pe băiatul cel mic, Radu, şi s-a îndreptat spre intrarea principală. La un moment dat, băiatul de patru ani a fugit de lângă tatăl său spre maică-sa şi cele două surori.Când se pregăteau să iasă, unul din avioanele ce survolau zona a lansat o bombă. Întreg spatele adăpostului a fost distrus, iar doamna Popescu şi cei trei copii şi-au pierdut viaţa.

Puternic marcat de această tragedie, Ion Popescu a ajuns în faţa bisericii, pentru slujba de înmormântare. În acel moment, dintr-o curte din apropiere au ieşit două femei, Maria Florescu şi servitoarea sa Lina, împreună cu un băieţel de patru ani, Ion, fiul Măriei. Maria era soţia lui Traian Florescu, fiul cel mare al Floricăi, sora lui Ion Popescu. Preotul Nicolae avusese opt copii; Florica era cel mai mare, iar Ion, cel mai mic. Maria Florescu era gravidă în luna a noua, iar tragedia abătută asupra familiei sale o şocase. După slujbă, Maria s-a dus acasă şi nu a închis ochii toată noaptea.
Dimineaţa zilei de 8 mai era mohorâtă. Nori negri pluteau asupra Bucureştilor. Vâlvătaia războiului total cuprinsese aproape întreaga Capitală. Pe la ora prânzului,o puternică flotilă aeriană anglo-americană se afla deasupra cartierului Dudeşti….”

targulcartii.ro

Cartea Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu este oferită pentru recenzie de TârgulCărții.ro. Cartea poate fi comandată de pe librăria/anticariat online www.targulcarti.ro. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei/anticariatului online urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Diana

Sex, shopping si un roman - Alain De BottonSex, shopping şi un roman de Alain De Botton

La Editura Humanitas Fiction a apărut cartea Sex, shopping şi un roman de Alain De Botton, Colecţia Raftul Denisei

Sex, shopping și un roman este o poveste modernă despre dragostea din zilele noastre, scrisă în inconfundabilul şi seducatorul stil al lui Alain de Botton.

Alice lucrează în publicitate, Eric – în domeniul bancar. În casa ei domneşte stilul vintage, iar în apartmentul lui – minimalismul monocrom. Ea are complexe, el este dezinvolt. Amândoi sunt însă tineri şi atraşi unul de altul, aşa că toate diferenţele dintre ei sunt argumente ale îndrăgostirii – un proces pe care scriitorul îl analizează stendhalian, îmbogăţindu-şi naraţiunea cu toate nuanţele unui eseu erudit, dar amuzant. Între cosmopolita Londră contemporană şi paradisul insulelor tropicale, povestea de dragoste a lui Alice şi Eric parcurge toate etapele imaginabile. La finalul ei, după ce binomul celor doi îndrăgostiţi tinde, pentru o scurtă vreme, spre un triunghi amoros, cititorul va trebui să tranşeze, alături de protagonişti, eterna dilemă a cuplului –„extremele se atrag“, sau „cin’ se-aseamănă se-adună“?

logo_libris

by -
11

Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu-recenzie

Editura Humanitas
Anul apariţiei: 2010
Nr. pagini: 298

Mircea Cărtărescu este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. Este cunoscut publicului larg drept semnatarul unor opere precum „De ce iubim femeile“, trilogia „Orbitor“ ori „Levantul“. De-a lungul timpului, cărțile sale au primit numeroase premii, atât în țară, cât și în străinătate. În aprilie s-a anunțat că este câştigătorul Premiului de Stat al Austriei pentru Literatura Europeană pe anul 2015, ceremonia de decernare urmând să aibă loc pe 27 iulie la Salzburg, în deschiderea Festivalului Mozart. Practic, după Eugène Ionesco, câştigătorul din 1970, Mircea Cărtărescu este primul autor român distins cu acest premiu literar de mare tradiţie, decernat din 1965. Pe lista foştilor câştigători se numără autorii W. H. Auden, Harold Pinter, Vaclav Havel, Italo Calvino, Doris Lessing, Milan Kundera, Salman Rushdie, Umberto Eco, Patrick Modiano, Javier Marias, John Banville etc.

Cartea Frumoasele străine a apărut în anul 2010 la Editura Humanitas și cuprinde trei povestiri, Antrax, Frumoasele străine şi Bacoviana, scrise într-o manieră comică, care pornesc de la situații și persoane reale. Autorul recunoaște însă că ”le-am încondeiat puțin, pe ici, pe acolo, le-am tras puțin către comic, burlesc, uneori chiar grotesc, fără să vreau să fac rău nimănui. M-am distrat puțin pe socoteala câtorva care se vor recunoaște aici – că doar cei mai mulți figurează cu numele lor adevărat… -, dar și pe socoteala mea în egală măsură. Sper că nu am sărit calul, iar dac-am făcut-o, îmi cer iertare. Căci am făcut-o nu din cruzime sau răzbunare, ci din dorința mea de a râde și de a auzi oamenii râzând, curat și destins, împrejurul meu. Râdem tot mai puțin, disprețuim tot mai mult, și-n viață, și-n artă, deși până la urmă ne putem defini ca animale care știu să râdă…

Am început să citesc această carte fără să ştiu prea bine la ce să mă aştept, după o zi stresantă, în urma căreia eram obosită, prost-dispusă și lipsită de orice chef. Imediat ce am început să o citesc, nu am putut să o mai las din mână până nu am terminat-o. Am râs în hohote la anumite pasaje, m-am regăsit în mai multe situații, am reflectat de câteva ori, iar după ce am dat ultima pagină, starea mea se schimbase complet: eram bine-dispusă, optimistă și cu chef de viață. Nu pentru că găsisem vreo soluție miraculoasă sau că problemele mele își găsiseră rezolvarea, ci pentru că redescoperisem aceste medicamente miraculoase pentru starea de spirit – umorul și autoironia!

Antrax

În prima povestire, scrisă cu mult umor, putem vedea cât de ușor putem trece în paranoia, pornind de la anumite circumstanțe. Scriitorul ne relatează o întâmplare în care, la un moment dat, primește un plic din Danemarca de la un expeditor necunoscut, cu un conținut ce părea dubios. În acea perioadă era o întreagă isterie în întreaga lume, întrucât mai multe atentate fuseseră săvârșite folosindu-se plicuri cu antrax trimise prin poștă. De cum deschideai plicul, praful alb te omora instantaneu. Cum pe plic era scris ”Why don’t you sneeze?” (de ce nu strănuți?), concluzia era clară! Cineva îi dorea moartea, dintr-un motiv obscur. Prima reacție a fost să scape cât mai repede de plic, aruncându-l în primul coș de gunoi întâlnit. Ajuns acasă, îi relatează soției sale, Ioana, întâmplarea. Aceasta, cu un înalt spirit civic, ia imediat atitudine: dacă îl găsește un copil? Sau un boschetar? Să creeze un nou caz Lăzărescu? Speriat, scriitorul se duce repede și recuperează plicul din gunoi și, împreună cu soția sa, se duc la poliție, unde avem posibilitatea să admirăm “eficiența” metodelor folosite. După ce sunt lăsați să aștepte un timp infernal de lung, o voce tunătoare strigă: ”Cine e aicea cu antraxul?”, după care sunt conduși într-un birou, unde un ofițer se certa de mama focului la telefon cu nevastă-sa, care luase un nou credit să își facă toată dantura. După ce închide telefonul, nervos și dornic să scape mai repede de povestea cu plicul, ofițerul îl apucă și îl rupe în fața lor, răspândindu-se un norișor de praf în toate direcțiile. ”Antraxul! Descreieratul ne-o făcuse! Se nenorocise și pe el, ne terminase și pe noi. M-am uitat la Ioana: evident își ținea respirația. Am făcut acest lucru pân-am simțit că mă-nverzesc. N-aveam să apuc nici vârsta lui Nichita, mi-am spus cu durere. Câte capodopere aveau să rămână nescrise!” Din fericire pentru posteritate, nu s-a întâmplat nimic. Drept urmare, s-a trecut la următorul pas, declarația. Numele de Cărtărescu nu le spune nimic ofițerilor. ”Dac-aș fi zis Cioran, Noica sau Breban ar fi rămas la fel de impasibili.” Locotenentul care îi lua declarația îi spune amabil: ”Uite cum facem. Dumneavoastră povestiți și eu formulez. Îmi spuneți așa, câte-un lucru deodată și vă dictez eu după aia ce să scrieți. Că scrisul cere experiență, nu se pricepe toată lumea ca la fotbal.”
Ajuns acasă, în așteptarea rezultatului, gândurile sunt din ce în ce mai sumbre. În imaginația scriitorului, totul capătă proporții apocaliptice: ”Dacă vreun idiot inversa mersul ventilatorului, astfel că prin gura de aerisire a laboratorului ieșea un nor de antrax, mare cât o ciupercă nucleară, acoperind tot orașul? Îmi imaginam milioane de morți, din Militari în Balta Albă, ba chiar și prin comunele limitrofe… Și eu singur vinovat de absolut toate. Aveam să rămân în istorie, alături de Gingis Han, Stalin, Hitler și Pol Pot. Când avea să vină vorba despre România, străinii n-aveau să mai spună ”Yes, Hagi, Nadia, Ceaucescu…” ciYes, we know, Cartarescu…Îmi îngheța sângele în vine.
Am râs în hohote la această povestire și mi-am adus și eu aminte câteva întâmplări în care am făcut din țânțar armăsar și mi-am imaginat tot felul de scenarii viitoare posibile, în care totul mergea de la foarte prost către catastrofal.
Ce era în plicul buclucaș și cum s-a finalizat întreaga aventură, vă invit să descoperiți mai departe în carte.

Frumoasele străine

Frumoasele străine sunt, de fapt, o duzină de scriitori români selectați de francezi pentru a reprezenta literatura noastră în Hexagon. În fiecare an francezii aleg ”câte-o țară și invită o duzină de inși de acolo, mai poeți, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franța, arătându-i publicului doritor de senzații tari. Această cutumă poartă numele de Belles Etrangeres, frumoasele străine.
De-a lungul povestirii nu sunt redate numai întâmplări din călătoria din Franța. Dintr-o povestire trecem într-o altă povestire, de multe ori petrecută cu mult timp înainte, legată lejer, printr-un fir aproape invizibil, de prima povestire. Călătoria este fascinantă și, deși umorul este prezent aproape în toate momentele, nu este doar o carte amuzantă. Reflecțiile autorului sunt dulci-amărui, îi simțim de multe ori tristețea, indignarea, frustrarea, revolta și, în unele momente, resemnarea. Fiecare dintre noi, dacă este cinstit cu el însuși, se va regăsi cel puțin o data într-una din situațiile prezentate. Cartea se citește cu ușurință, râzi în hohote la anumite pasaje, dar te și provoacă la reflecție de multe ori.
Dacă ar fi să citez ce mi-a plăcut, aș ajunge să reproduc întreaga povestire! Mă voi limita doar la câteva citate, lăsându-vă să descoperiți restul în carte.
În lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.

În lumea literară nu contează ce ești sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora.”
”Mediocrii sunt marii câștigători la capitolul imagine.”
”Confrații nu-și permit niciodată să-i laude pe cei mai buni dintre ei, sau măcar pe cei egali.”
Aș avea o mică precizare: lumea artistică nu deține exclusivitatea. Și în restul domeniilor e la fel!

La prima petrecere în Franța, dată în cinstea scriitorilor români, autorul a reușit să ne transmită senzația cum este să fii singur într-o mulțime:
Total stingher, treceam de la un grup la altul fără să fiu în stare să-mi construiesc o imagine, în ochii mei sau ai altora, simțindu-mă, ca întotdeauna, nimeni, un om fără față, fără însușiri, fără nimic de arătat nimănui. Fără un personaj pe care să-l joc.”

La Castelnaudry, capitala mondială a ciolanului cu fasole, ajunsă celebră după ce Napoleon, obosit și rupt de foame, a apreciat cassoulet-ul (o cină rustică ce consta în picioare de rață cu fasole) servit de un țăran ce l-a găzduit, autorul participă la o seară de lectură. Traducător era un tânăr român, stabilit acolo, ce fusese luptător în Legiunea străină. Din păcate, cât de curând, își dă seama că traducerea era imposibil de realizat. Legionarul nu știa sensul unor cuvinte ca: ”subiect”, ”profil”, ”inhibare”, ”metamorfoză”, ”dinamic”, ”morbid” etc.
A trebuit să-l las baltă și să mă descurc cu franceza mea ruginită de nefolosire. Tăcut, fostul aventurier câștiga mult în prestanță. Și nu numai el. Eu însumi mă simțeam mai sigur pe mine lângă statura lui impozantă, și-ncepeam să pricep de ce au oamenii importanți bodyguarzi.”
La pauză, întrucât era evident că legionarul numai traducător nu putea fi, scriitorul a cerut pe altcineva mai competent, întrucât ochise în sală un grup de studente românce. O alege pe Roua, pe care o auzise vorbind impecabil românește. Și începe partea a doua. Dorind să flateze audiența, autorul explică schimbarea: ”Aș putea vorbi în franceză, dar prefer totuși acest aranjament pentru că, dacă vorbești altă limbă prost, pari stângaci, dar dacă vorbești prost franceza pari de-a dreptul idiot.” Nici n-am terminat bine, că traducătoarea mea improvizată și sări, gângurind într-o franceză fermecătoare: ”Domnul Cărtărescu a spus că toți ce vorbesc alte limbi sunt stângaci, dar cei ce vorbesc franceza sunt de-a dreptul idioți! ” Stupoare în sală, stupoare și la prezidiu! A fost nevoie de mult timp și multă diplomație pentru a repara gafa.

Un fiasco total a fost așa-zisa seară românească. Experiența este povestită cu mult umor. Evenimentul urma să se desfășoare într-o sală mare, cât un hangar pentru Boeing-uri, plină de la un capăt la altul cu mese lungi, ca la nuntă, de-a lungul cărora se-nșirau banchete de lemn.
O hartă a României conturată cu panglică tricoloră, atârnată și ea la loc vizibil pe perete, ar fi putut provoca un război balcanic: stângaciul, dar entuziastul ei autor încorporase din neatenție în teritoriul românesc hălci întregi din Bulgaria, Ucraina și Moldova.
Pe un ecran mare de pânză defilau tot felul de poze halucinante, care mai de care mai ”reprezentative” pentru specificul nostru: căruțe cu fiare vechi, români mustăcioși cu pălării cu boruri mari, româncuţe cu cozi împletite și fuste crețe, românce ghicind în palmă, peisaje cu case de chirpici, cârduri de gâște bălăcindu-se în mijlocul drumului!

Muzica era asigurată de formația ”Les gitanes amoureux”, care se voia a fi specific românească, dar era ”incertă în cel mai înalt grad: nu erau nici manele, nici muzică algeriană, nici rock balcanic, nici flamenco – ceva fără chip și fără nume, de la mama lor, în care din când în când, ca niște pepite de aur într-un morman de zgură, ceva îți suna cunoscut: ”pero no sempro cantaro”, ”why, why, why, Delilah”, ”lelițo, lelițo, fă”, ”kalashnikov”, ”buon giorno, Italia, buon giorno, Maria”…”
Apoi s-a trecut la masă, la care a lipsit cu desăvârșire sarea – nu numai că nu exista nici o solniță pe masă, dar în nici un fel de mâncare servit nu s-a pus măcar un grăunte de sare!
Francezii n-au protestat. Au mâncat cu stoicism bucatele fără sare, ca împăratul din poveste, închipuindu-și probabil că așa e mâncarea românească. Ne-or fi crezut probabil o nație foarte bolnavă, silită să țină regim, privată de bucuriile sării-n bucate, ale sării pământului și ale tuturor celorlalte combinații ale sodiului, cu valențe parabolice și sapienţale.”
După aperitive, singurele cât de cât comestibile, a urmat ciorba, o zeamă oribilă, cu o aromă de fum la grătar, care nu se putea mânca.
Prin melancolica zeamă de culoarea apelor Dunării se zăreau uneori ciudații ei locuitori: câte un fir de fidea ca un vierme inelat, câte-un cub de carne fibroasă de vită cu una dintre laturi acoperită cu o piele groasă, alburie, câte-un fir verde-închis de leuștean, uscat pe marginea farfuriei, ca un mic crocodil prăjindu-se la soare.”
”Cei de la masa noastră ne priveau curioși, ca pe niște chinezi care-ar fi avut în față ouă ținute șapte săptămâni în pământ, ca pe niște cambodgieni care sparg creierul maimuței cu lingurița ca să-i savureze creierul încă viu: aveam să ne aruncăm asupra delicatesei naționale? Dar Mury și cu mine – nu și nu! Am evitat și noi, ca toată lumea, poțiunea fumegătoare, într-o vicleană încercare de a-i păcăli că suntem, ca și ei, oameni normali și civilizați.”
Dincolo de hazul nebun pe care îl simți când citești pitoreasca descriere a așa-zisei ”seri românești”, nu se poate să nu resimți și o ușoară tristețe că, din păcate, în unele locuri suntem încă percepuți ca niște barbari necivilizați.

O altă întâmplare, ușor amăruie, povestită cu o fină autoironie, este cea în care scriitorul se duce să-și preschimbe în euro cecurile de călătorie. Funcționara de la casa de schimb, extrem de vigilentă, a verificat cu atenție fiecare cec în parte. ”S-a uitat, alternativ, la mine și la fotografie încă zece minute. Cu un vârf de ac, a-ncercat să dezlipească un colț al pozei mele, să vadă dacă nu e lipită peste altă poză. M-a pus să semnez fiecare cec de câte trei ori. În spatele meu se făcuse coadă, se uitau toți ca la urs. Ce se întâmpla? Demascaseră un escroc? Eram probabil ca un rac fiert.” După vreo oră, timp în care s-au dat mai multe telefoane, inclusiv la banca unde se emiseseră cecurile, i-a întins banii fără măcar să se uite la el. Când a ieșit în ploaie, era ”dărâmat sufletește și plin de o ură viscerală față de lumea aceea care te judecă după înfățișare și naționalitate.” Funcționara de la casa de schimb devenise dușmanul lui personal. ”Aș fi vrut să ajung un scriitor celebru, numai ca ea să-și dea seama, peste câțiva ani, pe cine a umilit în nenorocita aia de zi ploioasă. Aveam un fel de reverie în care, ajuns un Garcia Marquez sau Vargas Llosa (chiar si Coelho ar fi mers, la urma urmei), intram din nou în casa ei de schimb, și toți cei ce stăteau la coadă mă recunoșteau și se-ntorceau după mine… Tipa-mi cerea un autograf și eu o refuzam cu mare satisfacție…”
În timp ce citeam, mi-am adus și eu aminte de o întâmplare petrecută pe aeroportul din Turcia. Când am prezentat pașaportul, vameșul turc l-a luat, l-a întors pe toate părțile, se mai uita la mine, mai râcâia puțin fotografia, a dat un telefon, verifica ceva în calculator, timp în care eu clocoteam de furie. Aveam cumva vreo mutră dubioasă? Ce dacă atunci când făcusem poza pentru pașaport eram șatenă, iar între timp mă vopsisem blondă? Eram tot aceeași, chit că trecuseră vreo șapte ani de atunci. În final mi-a întins pașaportul fără nici un cuvânt. Cum, nici o scuză? I-am aruncat o privire glacială, dar el își îndreptase deja atenția către persoana din spatele meu, așa că nu am putut să-l copleșesc cu întreaga dimensiune a disprețului meu.

La sfârșitul povestirii, am mai reținut un citat: ”vorba neamțului, toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are două.”

Bacoviana

În cea de-a treia povestire este relatată o întâmplare din tinerețea autorului, petrecută în anul 1984, când avea douăzeci și opt de ani. A fost invitat să participe la un cenaclu literar la Bacău. Aflat sub impresia povestirilor lui Fănuș Neagu despre aceste deplasări în provincie, tânărul scriitor este plin de entuziasm la gândul marii aventuri.
Spre dimineață chiar visasem că stau la o masă lungă, ca de nuntă, încărcată de păstrăvi înfășurați în frunze de viță, mușchi de purceluș în sos de vin roșu, pui cu mujdei și mămăliguță… Primarul, notabilitățile, autorii locali stăteau la masă în ordinea rangului lor, toți cu ochii ațintiți asupra mea, tânărul poet din Capitală, speranța literelor românești.
Vise! Ceea ce va urma va fi o experiență ruptă parcă de lumea reală. Peisajul este pustiu, desprins parcă din filmul lui Tarkovski, ”Călăuza” (l-am văzut, așa că am putut să îmi imaginez cu ușurință despre ce era vorba!), iar întâmplările ce vor urma frizează absurdul. După ce așteaptă vreo trei sferturi de oră să apară amicul să-l ia de la gară, merg vreo oră pe jos până ajung la un birt amărât, în care servesc câteva păhăruțe de coniac autohton. Când îndrăznește, timid, să aducă vorba de mâncare, amicul îi răspunde vesel că nu îi este foame, că a avut grijă nevastă-sa de asta, și îi spune, sfătos: ”Și-apoi, nu știi, vorba lui Creangă: ”Mâncarea-i numai o fudulie, băutura este ce este!” Pe la Casa de Cultură cunoaște și restul scriitorilor locali. Nicăieri însă, nici vreo urmă de mâncare. A venit în sfârșit si auditoriul, constând în vreo trei fete și patru băieți. Două fete și doi băieți au șters-o destul de repede, ”probabil că nu găsiseră bilete la cinema și crezuseră că se vor putea pipăi și aici.” Cei doi băieți care rămăseseră jucau cruciulițe și cerculețe și pufneau în râs din când în când, așa că moderatorul a trebuit să îi dea afară. A mai rămas doar o fată “coșoasă” care lua, din când în când, notițe.
Când i-a venit în sfârșit rândul la lectură, scriitorul mai mult a recitat decât a citit, că nu mai vedea nimic de foame, iar becurile erau complet chioare. Nu a durat însă prea mult, că a apărut femeia de serviciu și i-a dat afară! Au ajuns în final, după un drum lung parcurs pe jos prin praf, la un ARO străvechi, mirosind a varză stricată, vin oțetit, cârpe acrite și transpirație umană, în care s-au urcat cu toții și au plecat în noapte, către o destinație misterioasă. Amicii râdeau isteric și îi promiteau că va fi o noapte de pomină, iar una dintre surprize nu o să o uite niciodată!
”Nu mă îndoiam că nimerisem pe mâna unor maniaci periculoși, dar stomacul mă durea atât de tare, că mi-era totuna. Să oprească naibii în câmp și să-mi ia gâtul, îmi ziceam, măcar să scap odata. A fost însă și mai rău.”

Cum s-a finalizat acest drum al foamei și al disperării, care era marea surpriză promisă, vă las să descoperiți singuri în carte. Vă veți amuza copios. Ca bonus, veți avea parte și de o experiență paranormală, când autorului i se va înfățișa fantoma lui Măruca, iubita lui Enescu și a lui Nae Ionescu.

La sfârșitul povestirii, autorul ne mai servește o doză de umor, relatându-ne cum, la micul dejun, reveniți din oboseală, grupul de scriitori locali s-au repezit cu multă frenezie să bârfească despre adversarii lor, cam toți scriitorii români cât și cei de pretutindeni.
După vreo jumătate de oră, câmpul literelor contemporane arăta ca după bomba de la Hiroshima. Cât de ciudat că ne întâlnisem la acel mic dejun, și că întindeam untul pe pâine împreună, singurii inși cu adevărat de talent din țara asta de escroci și de japițe ordinare… De altfel, se pare că singurii din tot universul locuit, căci, la cafea, le-a venit rândul și străinilor să ia calea rușinii și dezonoarei.”

Vă recomand cu plăcere această carte savuroasă, se citește cu ușurință și vă va binedispune. Nu este însă doar o carte amuzantă, conține multe reflecții ale autorului, majoritatea privind viaţa artistică, dar veţi constata că sunt extrem de actuale şi în afara acesteia!

logo_libris
Autor: Tyna

La Editura Humanitas a apărut cartea Supunere de Michel Houellebecq-Colecția Raftul Denisei.Supunere

Un adevărat fenomen editorial, Supunere (ianuarie 2015), noul roman al lui Michel Houellebecq, cel mai important scriitor francez actual, apare in cursul acestui an în peste 40 de țări.

Roman pe care autorul îl include în genul PF (political fiction), Supunere a zguduit deja Occidentul. Un Occident pe care încă din 1998, prin Particulele elementare, Michel Houellebecq îl analizează cu scalpelul îm mână punându-i în faţă mizeria morală şi deruta politică. Antieroul lui Houellebecq, François, profesor de literatură la Sorbona, mizantrop care caută cu acelaşi entuziasm pe internet meniuri de catering şi servicii sexuale, asistă abulic la instalarea legitimă la putere a unui guvern musulman moderat. Viaţa lui nu are nimic spectaculos, iar prefacerile aduse de manevrele politice se dovedesc inexorabile. Sorbona devine universitate musulmană, iar cariera lui François depinde de o convertire, ale cărei avantaje sunt nesperate. Şi de ce nu s-ar supune, când lucrurile promit să se aranjeze atât de bine? La urma urmei, nu este civilizaţia modernă bazată pe dezideratul „căutării fericirii“? Provocator cu program, scriitorul şochează de fiecare dată prin tuşele satirice îndrăzneţe, însă întrebările subiacente aparţin unui moralist care, schiţând portretul unei Europe lipsite de ideal, constată eşecul proiectului iluminist şi întrevede sfârşitul civilizaţiei occidentale seculare.

MICHEL HOUELLEBECQ, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-și lua diploma.

Libraria Humanitas

jurnal_de_r_zboi_ii_._1917_1918_editie_integrala_necenzurataLa Editura Humanitas a apărut cartea Jurnal de război (II). 1917–1918. Ediţie integrală, necenzurată de Maria regina României

Despre carte

Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ (Lucian BOIA)

Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă. Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van. O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice ar fi! Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.

Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria.” (Lucian BOIA)

Libraria Humanitas

La Editura Humanitas a apărut cartea Despre îngeri (ediția de lux) de Andrei Pleşu.despre_ingeri

Scurtă descriere:

„S-a spus mereu că îngerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Și suntem – sau, în orice caz, ar fi bine să fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare «este», îngerul aşază un «cum ar trebui să fie». El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi în condiţia lui.“ (Andrei PLEȘU)

ANDREI PLEŞU este una dintre personalităţile reprezentative ale Şcolii de la Păltiniş şi un reper al vieţii publice şi academice româneşti, critic de artă, filozof, eseist; fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei „Noua Europă“ şi rectorul Colegiului „Noua Europă“.

Libraria Humanitas

calugarul_si_filozofulLa Editura Humanitas a apărut cartea Călugărul şi filozoful. Budismul astăzi de Matthieu Ricard, Jean-François Revel.

Scurtă descriere:

Matthieu Ricard, doctor în biologie şi cercetător de succes, hotărăşte să se stabilească în Asia, unde devine călugăr budist, discipol şi interpret al lui Dalai Lama. Tatăl său, Jean-François Revel, intelectual de marcă şi agnostic declarat, îi respectă decizia, dar, de-a lungul câtorva întâlniri desfăşurate în Nepal şi în Franţa, încearcă să înţeleagă motivaţiile şi urmările convertirii lui spectaculoase. Conversaţiile dintre tată şi fiu se transformă, în acest context inedit, într-o analiză amplă şi lipsită de prejudecăţi a câtorva teme extrem de actuale şi incitante: relaţia dintre spiritualitatea religioasă şi cea laică, dintre cultura occidentală şi cea orientală, schimbările aduse de redescoperirea budismului în ţările creştine, beneficiile şi slăbiciunile religiei şi ştiinţelor în societatea zilelor noastre, situaţia politică a lumii contemporane (în special a Tibetului sub ocupaţie chineză) şi, în sfârşit, importanţa căutării unui sens al vieţii ca politică personală.

Călugărul şi filozoful, cartea-dialog a lui Jean-François Revel şi Matthieu Ricard, a fost, încă de la apariţie, bestseller în Europa şi s-a bucurat de traduceri în 21 de limbi.

MATTHIEU RICARD (n. 1946), fiul filozofului Jean-François Revel şi al pictoriţei Yahne Le Toumelin, este astăzi călugăr budist şi trăieşte la o mânăstire din Darjeeling, Nepal (mama lui s-a retras, de asemenea, în 1968, la o mânăstire tibetană).

Libraria Humanitas

La Editura Humanitas a apărut cartea Războiul sfârşitului lumii de Mario Vargas Llosa.Razboiul sfarsitului lumii

Scurtă descriere:

Războiul sfârşitului lumii, roman pe care Roberto Bolaño îl considera capodopera lui Mario Vargas Llosa şi pe care Harold Bloom l-a inclus printre cărţile canonului occidental, are la bază un eveniment real din istoria Braziliei: sfârşitul secolului al XIX-lea aduce la Canudos, ţinut sărac din nord-estul ţării, sângeroasa revoltă a unei secte milenariste conduse de Antonio Sfătuitorul – conflict civil dramatic în care au pierit aproape 20000 de oameni. Însă pe firul naraţiunii graniţa dintre istorie şi mit se topeşte şi, până la urmă, dispare cu totul: pentru rebelii de la Canudos republica se preschimbă-n Antihrist, războiul pe care-l poartă capătă proporţii apocaliptice, iar de la Sfătuitor, căpetenia lor, aşteaptă cu disperare, ca de la un nou Mesia, mântuirea.

„De la scenariul cinematografic pe care l-am schiţat ca embrion al întregii lucrări şi până la punctul final pe care l-am pus opt ani mai târziu, romanul acesta m-a făcut să trăiesc una dintre cele mai bogate şi mai exaltante aventuri literare.” (Mario Vargas LLOSA)

Despre autor

MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsă-torie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru.

Libraria Humanitas

%d bloggers like this: