Tags Posts tagged with "Editura Polirom"

Editura Polirom

   Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald-recenzie

Editura: Polirom

Titlul original: The Great Gatsby

Traducere de Mircea Ivănescu

An apariție: 2002

Număr de pagini: 256

 ”Atunci îmbracă veșmânt aurit, dacă asta o mișcă;

De te poți înălța, înalță-te și pentru ea

Până strigă: Iubitule, iubitul meu înveșmântat în aur, înălțat în tării,

Trebuie să fii al meu!”(THOMAS PARKE D’INVILLIERS)

   Dragi cititori, aţi simţit vreodată că nu v-aţi născut în timpurile potrivite, că trebuia, în fond, să aparţineţi altor universuri? Ei bine, zicala aceea, nu îți dori ceea ce nu ai, nu cred că mi se aplică…fiindcă mi-aș dori și nu mi-aș dori să trăiesc în  lumea creată de Fitzgerald, o lume în care să existe un Gatsby… Această carte m-a năucit cu totul, mi-a arătat ce înseamnă speranța și dragostea, măștile unui om sau ale mai multora, câte se pot schimba doar cu o singură privire aruncată asupra persoanei potrivite și…că banii nu aduc decât disperare, teamă de cei din jur, de opinia lor. Banii nu aduc fericirea nu este o vorbă de aruncat în vânt, ci de păstrat alături…niște simple hârtii nu fac pe om, pe cine suntem cu adevărat…

    Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) s-a născut în St. Paul, Minnesota. A urmat Universitatea Princeton, iar în 1917 a intrat în armată, unde a servit sub ordinele generalului J.A. Ryan. Publică primul roman, This Side of Paradise în 1920, an în care se căsătorește cu Zelda Sayre, ea însăși scriitoare. Capodopera sa, The Great Gatsby apare în anul 1925. Următorul său mare roman, Tender Is the Night este publicat în anul 1934. Din motive financiare, scrie scenarii pentru studiourile de la Hollywood. În ultimii ani ai vieții intră într-un con de umbră, fiind aproape uitat. Din anii 1950 faima sa a crescut constant. Alte opere: „Cei frumoși și cei blestemați”, „Tales of the Jazz Age”, „Ultimul magnat”.

    Lucrarea se deschide prin cuvintele unui narator-personaj, Nick Carraway care provine  „dintr-o familie de oameni bogați, stabilită de trei generații într-un orășel din Midwest. Caraway-ii alcătuiesc un fel de clan, iar tradiția familiei afirmă că suntem coborâtori ai ducilor de Buccleuch”. Acesta povestește că a absolvit universitatea la New Haven, iar apoi a plecat pe front. Întors acasă și-a dat seama că Midwest-ul nu reprezintă un capăt de linie pentru el așa că părăsește toți cunoscuții și se mută în New York. Va lucra „arta speculațiilor la bursă”, va citi tomuri despre finanțe pentru a se vedea realizat acolo unde îi place. Încet încet opera prinde contur și aflăm că Nick locuia în West Egg, lângă o vilă locuită de „un domn cu acest nume…Gatsby”. dincolo de golf se afla East Egg, locul în care trăia și verișoara protagonistului, Daisy, căsătorită cu un fost coleg de facultate al lui Nick, Tom Buchanan. Cuplul nu este unul dintre cele mai zâmbărețe, fiecare având propria rană netratată ,„nu erau chiar atât de fericiți…n-am înțeles niciodată de ce se stabiliseră la New York. ”, „Tom alerga mereu dintr-un loc într-altul, căutând, cu o tristețe nelămurită, acea dramatică tensiune a meciurilor de rugby de odinioară, în care nu avea să mai joace niciodată”.  Daisy ce să aibă de regretat? Propriai căsătorie și neîmplinire? Faptul că soțul o înșela cu o oarecare Myrtle? Daisy ajunsese să dorească un trecut ce nu avea să se mai întoarcă vreodată…Știind acestea, va deveni indiferentă și…mult prea pricepută în a-și ascunde propriile sentimente. Aceasta are o prietenă foarte bună, anume Jordan Baker, de care și Nick va ajunge să se îndrăgostească? Nici până acum, la final de carte nu mi-am dat seama dacă el a iubit sau nu în acest volum.

    Firul narativ se dezvoltă, aflăm mai multe despre celelalte personaje, decât despre adevărata vedetă a romanului: Gatsby… Timpul trece, iar Nick va fi invitat la una dintre seratele organizate de vecinul său. Ciudat lucru: multă lume se afla acolo, dar nimeni nu mai primise invitație…în plus, nu mulți îl cunoșteau pe Gatsby în persoană, și nu mulți, cu siguranță nici măcar unul nu cunoștea adevărata poveste de dincolo de un zâmbet:

„Eu sunt Gatsby.

Cum așa!

Credeam că știi, bătrâne. Mi-e teamă că nu sunt o gazdă prea bună.

Îmi surâse plin de înțelegere – ca și cum ar fi stabilit pe dată o legătură între noi. Era unul din acele zâmbete deosebite, iradiind un fel de încredere nesfârșită, un surâs pe care-l întâlnești de patru sau cinci ori în viață. Părea că se adresează o clipă lumii întregi și după aceea se concentrează tocmai asupra ta…te făcea să crezi că erai înțeles exact așa cum ai vrut să fii înțeles”

  Gatsby este o enigmă: unii oameni spuneau că ar fi ucis pe cineva, alții că a terminat facultatea la Oxford, că a fost un spion german în timpul războiului. Cu toate acestea, nimănui nu îi păsa cine este cu adevărat acest om, atât timp cât aveau un loc unde să petreacă, să scape de cotidian. Acest mister se apropie de Nick, îl va invita la prânz, la mai multe ieșiri și toate pentru a pune punctul pe i nu el, ci printr-un intermediar, Jordan. Ce anume dorea Gatsby de la Nick? Să o invite la ceai pe Daisy. Zis și făcut! Ghiciți oare de ce? Gatsby era îndrăgostit de aceasta din tinerețe și, forțat de împrejurări a trebuit să plece pe front. S-ar afirma că făcea acele petreceri doar-doar poate ar fi venit și Daisy, dar aceasta nu se găsea niciodată. Ce are să se întâmple pe mai departe rămâne de citit…

    Romanul este scris la persoana I, prezentat de naratorul personaj omniprezent și omniscient. Ceea ce m-a impresionat la acest volum este că nu cunosc finalul nici acum, ori, cel puțin adevărul. Nick cunoștea ceea ce ochii și mintea îi dictau, dar adevărul gol goluț se afla, în fond, altundeva, în ochii și mintea celorlalte personaje. Ele singure își cunoșteau trecutul și preferau să îl țină închis lumii. Tema banului se regăsește în această operă, și arată că banii nu cumpără fericirea și nici  scaunele de la final de viață. Iubirea este și nu este în lucrare, unele lucruri m-au frapat prin simplul fapt că nu se potriveau cu lexemul din stânga ori cu cel din dreapta. Descrierile sunt pur și simplu superbe, duc cititorul în acea America care numai reală nu poate fi „într-o seară de toamnă, cu cinci ani înainte, se plimbaseră împreună pe o stradă acoperită de frunze și ajunseseră într-un loc unde nu mai erau arbori și pavajul scânteia alb sub lumina lunii. Se opriseră acolo și se întoarseră unul spre celălalt. Era o seară răcoroasă, învăluită în atmosfera aceea ciudată pe care o simți primăvara sau toamna, când se schimbă vremea. Luminile liniștite de prin case tremurau ca un murmur în întuneric, și li se părea că văd o scânteiere nemaiîntânită în stelele de deasupra capului”. Nu știu ce să cred despre această carte…Am citit-o cu sufletul la gură fiindcă acele cuvinte din ea îmi păreau șoapte a ceea ce va urma… Poate, tu, dragă cititor, vei elucida un mister pe mai departe…

„…și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.”

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTA: 10/10 STELUȚE

Cartea Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald poate fi comandată de pe Targulcartii.ro

Sursa imagini: pinterest.com

 

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

Taverna de pe malul Senei, de Georges Simenon-recenzie

Titlul original: La Guinguette à deux sous

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: Pivnițele hotelului Majestic; Maigret își pierde cumpătul; Ecluza nr. 1; Maigret închiriază o cameră

Anul apariției: 1931; 2012

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 185

Gen: Polițist

„- Nu c-aș fi mai rău decât altul, dar trebuie să recunosc că tipului despre care vă vorbesc i-ar sta bine, mâine-dimineață, lângă mine,  pe…”

   Acestea sunt cuvintele unui condamnat la moarte, împărtășite lui Maigret. În celula sa, Lenoir mărturisește o scenă la care a fost martor în urmă cu câțiva ani. Scena unei crime. Îl îndrumă pe comisar către așa-zisa tavernă de doi bani, de pe malul Senei, unde își face veacul presupusul autor al crimei.

   Maigret poate ignora informațiile primite, ce n-au nicio legătură cu vreo anchetă în curs, sau poate merge în căutarea criminalului; poate verifica dacă există o fărâmă de adevăr în cele spuse. Desigur că dornic de dreptate, cum a fost întotdeauna, comisarul Maigret nu poate sta deoparte. știind că un criminal se află în libertate.

   Merge la acea tavernă, unde întâlnește un grup de oameni de afaceri ce-și petreceau timpul împreună; prieteni de mulți ani, se întâlneau la Taverna de doi bani, iar în weekend-uri se distrau la Morsang.

   Maigret se infiltrează fără dificultate în grupul lor și asistă la o așa-zisă nuntă la Morsang, o petrecere în care fiecare era costumat în ceva anume. De asemenea, este martorul unui adulter: Mado Feninstein, soția unui om de afaceri, este amanta lui Basso, alt prieten din grup.

    Maigret simte că este ceva în neregulă. Intuiție, experiență, însă comisarul știe că instinctul rar îl înșală. Ce or ascunde acești oameni care aparent se înțeleg bine, părând o familie?

„Peisajul era frumos, cerul, senin, oamenii, liniștiți și, poate din cauza asta, totul era grețos, ca o tartă prea dulce.”

„- Sunt tipi cumsecade! murmură deodată James, ca și cum i-ar fi urmărit gândurile.

– Cine?

– Toți! Se plictisesc! N-au ce face! Toată lumea se plictisește în viață…”

   Cert este că la puțin timp de la infiltrarea lui Maigret, are loc prima crimă, iar autorul fuge de la fața locului. Inutil să vă spun că atât ucigașul, cât și victima, făceau parte din grup. Dacă doriți să le aflați identitatea sau dacă într-adevăr unul dintre ei a comis acea crimă în urmă cu șase ani, rămâne să citiți cartea.

   Ca de obicei, romanul lui Georges Simenon este unul atmosferic, de epocă, descriind vremuri de mult apuse, când veștile din ziar se strigau pe stradă, când existau meserii precum cea de pălărier și comunicarea la distanță se făcea doar prin telegrame și telefoane fixe:

„La aceeași oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:

Președintele republicii a respins grațierea lui Jean Lenoir, tânărul șef de bandă din Belleville. Execuția va avea loc mâine în zori. ”

„- Aveți telefon? îl întrebă Maigret pe patronul tavernei.

– Nu… Trebuie mers la gară sau la ecluză…”

   De această dată, doamna Maigret lipsește din „peisaj”, fiind plecată la sora ei, în Alsacia, unde își cheamă soțul în fiecare zi, însă bineînțeles că de fiecare dată intervine câte ceva în ancheta comisarului. Fără ea, Maigret este descumpănit:

„Lui Maigret nu-i plăcea să stea la Paris fără soția lui. Mânca fără poftă, în primul restaurant întâlnit în cale, și i se întâmplă să doarmă la hotel ca să nu se ducă acasă.”

Din roman nu lipsesc nici momentele amuzante:

„Când să iasă, privirea îi căzu pe borul pălăriei, rupt de săptămâni întregi. Doamna Maigret îi tot spusese să-și cumpere alta.

– O să ajungi să-ți dea oamenii un ban pe stradă!”

„Maigret nu se simțea niciodată mai nefericit decât atunci când proba ceva.”

„- Ce naiba fac ăia? îl întrebă el pe Maigret. N-ai văzut-o pe nevastă-mea?

– N-am observat-o.

– Degeaba e așa grasă!”

„- Supraveghez mai departe vila?

– Ca să nu fugă cărămizile?”

Citate:

„- Știți că, după toate regulile unei justiții corecte, ați putea fi învinuit de complicitate?

– Multe lucruri se pot face după regulile unei justiții corecte! Fără a mai pune la socoteală că nu e întotdeauna chiar atât de corectă!”

„Ei bine, părerea mea este că, atunci când nu ești în stare să faci o femeie fericită, n-ai dreptul pe urmă să-i reproșezi nimic!”

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

„- Numai că, nu-i așa, ar fi o idioțenie și mai mare să te duci într-o zi la comisariat și să spui că ai omorât un ins.

– Atunci, îți creezi colțișorul tău! zise Maigret.

– Pentru că trebuie să trăiești!”

    Despre autor:

    Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

  În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Taverna de pe malul Senei de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

  O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk-recenzie

Titlul original: Kafamda Bir Tuhaflik

Traducere din limba turcă și note: Luminița Munteanu

Editura: Polirom

Gen: Ficțiune

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 606

    Orhan Pamuk s‑a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într‑o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într‑un cartier înstărit din Nişantaşı. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i‑au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a cîştigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepţie, cel mai tînăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa.

   Am început această vacanță de vară cu ,,Femeia cu Părul Roșu” și am ales s-o închei tot cu un titlu ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk, și anume ,,O ciudățenie a minții mele”. Două cărți pe care le-am adorat, pe care le-am citit cu o deosebită plăcere, savurându-le pagină cu pagină, și între care am găsit anumite asemănări. Și, mai important decât atât, ambele evidențiază evoluția lui Pamuk ca autor, iar, personal, sunt tot mai surprins pe măsură ce-i citesc scrierile.

   Nu e prima oară când spun că-l apreciez pe Pamuk, că-i iubesc stilul și că-l consider unul din marii scriitori ai prezentului și unul din puținii care promovează, cu adevărat, literatura de calitate. Pamuk scrie bine, ba chiar, foarte bine, iar cărțile sale sunt pline de semnificații, de filosofie, de istorie, de iubire, de adevăr și, mai mult decât atât, sunt pline de VIAȚĂ.

  Fără îndoială, se pricepe cel mai bine la a așterne pe hârtie sentimentele sale față de Turcia și, cu precădere, față de Istanbul, orașul său natal, orașul ce l-a găzduit de-a lungul întregii sale existențe de până acum. E un cetățean remarcabil, un patriot, un istanbulez admirabil, caracterizat de o candoare uimitoare. Scrie cu sinceritate, înfățișează adevărul și lumea în care trăiește cu bune și cu rele, fără a exagera vreo clipă, fără a găsi scuze, ci doar acceptând realitatea.

   Pentru prima oară într-o carte de-ale sale pe care o citesc, am întâlnit nenumărate planuri narative. De asemenea, acțiunea a fost prezentată de un narator obiectiv, omniscient și omniprezent, dar și de o serie impresionantă de personaje. La început, acest pluriperspectivism poate părea obositor, însă e minunat faptul că poți urmări povestea din mai multe puncte de vedere, că o poți înțelege din prisma unei femei, a unui bărbat, a unui tânăr sau a unui bătrân. Autorul își duce la capăt misiunea de a oferi o viziune cât mai completă asupra universului descris, asupra societății evidențiate, o misiune deloc simplă, dar care ilustrează talentul și dedicarea cu care Orhan Pamuk își scrie cărțile.

   După cum se menționează și la începutul cărții, ,,aceasta este povestea vieții și a visărilor lui Mevlut Karataș, bragagiu și iaurgiu”, o poveste adevărată, conform spuselor naratorului.  Mevlut s-a născut la Cennetpınar, într-un sătuc din sudul Anatoliei, unde și-a și petrecut anii lipsiți de griji ai copilăriei. La 12 ani, și-a însoțit tatăl la Istanbul, în speranța că va absolvi liceul, că va deveni un om mare, dar și pentru a-l sprijini pe acesta, pentru a-i ține de urât în metropola atât de îndepărtată de casă. Încă de timpuriu, Mevlut a descoperit ce înseamnă munca de iaurgiu, ce înseamnă să străbați Istanbulul pentru a vinde iaurt și pentru a câștiga bani. Puțini, dar necesari. Cu efort, dar și cu satisfacții, mai degrabă, de ordin sufletesc.

   Acțiunea propriu-zisă a romanului debutează în anul 1969,  odată cu venirea lui Mevlut la Istanbul. În această perioadă, fosta capitală a Imperiului Otoman se afla la începutul dezvoltării sale ca oraș modern. În anii care au urmat granițele sale s-au extins tot mai mult, înglobând suprafețe întinse de pământ, populate pe nepusă masă și considerate a fi prelungiri ale metropolei. Pe un deal situat într-o astfel de zonă de periferie, a ajuns să locuiască Mevlut împreună cu tatăl său în baraca cu o singură încăpere, lipsită de orice confort. Chiar și așa, Mevlut avea să-și amintească cu drag și cu emoție în suflet anii petrecuți în ceea ce devenise pentru el ,,acasă”.

,,Noaptea, orașul e mai frumos, știi? Noaptea, oamenii spun adevărul.”

   Perioada adolescenței sale a fost marcată de cursurile la Liceul Atatürk din Duttepe, cursuri pe care nu le frecventa întotdeauna și pe care avea să le abandoneze la un moment dat, de hoinărelile prin oraș alături de tatăl său, dar și de lipsa afecțiunii materne. Mama și surorile sale erau la țară, iar el era aproape singur în acest loc străin, necunoscut. Din fericire, la o mică distanță de ei locuia familia Aktaș. Unchiul Hasan era fratele tatălui său, iar mătușa Safiye sora mamei sale. Cei doi aveau doi fii, Korkut și Suleyman, verii lui Mevlut, cu care acesta avea să se intersecteze întreaga viață.

   La 25 de ani, după terminarea stagiului militar obligatoriu,  a răpit-o pe Rayiha dintr-un sat vecin cu al său. Dar, înainte de asta, a zărit o tânără cu ochi superbi la o nuntă și  i-a trimis nenumărate scrisori de dragoste timp de câțiva ani. Astfel, Mevlut a ajuns s-o răpească pe cea de-a doua soră a lui Vediha, soția lui Korkut. Ceea ce nu știa el e că toate misivele scrise erau adresate mezinei Samiha, cea mai frumoasă dintre surori, dar pe care se pare că Suleyman o dorea de soție.

   Nu am nicio îndoială că până aici v-am zăpăcit puțin cu numeroasele personaje, cu relațiile complicate dintre acestea, însă, dacă veți citi romanul, veți remarca cât de lin curge povestea și cât de frumos se leagă ițele destinului. Fire care se înnoadă, noduri care se dezleagă…

,,

-Abdurrahman Efendi, dumneata ești mai mare decât mine, așa că trebuie să știi, i-am zis eu în timp ce beam amândoi câte un pahar de rachiu pe stomacul gol, înainte de a ne fi aduse midiile la tavă. Pentru ce trăiește omul?

-Pentru dragoste, fiule! a zis el.

– Altceva?

– Pentru prietenie! a spus el cugetând puțin.

-Altceva?

-Pentru fericire, fiule! Pentru Dumnezeu… Pentru țară, pentru nație…

L-am întrerupt:

-Omul trăiește pentru onoare, tată dragă! i-am zis eu.”

   Mevlut și Rayiha au fost fericiți împreună. Foarte fericiți. Au descoperit dragostea cu toate fețele sale, au înfruntat viața, s-au sprijinit la bine și la greu. Și-au închiriat propria locuință, au avut două fiice minunate – Fatma și Fevziye. Între timp, Mevlut a ales să se axeze pe vânzarea de bragă – mult mai profitabilă, de altfel, și și-a căutat diferite slujbe.

   Ne este relatată povestea lui Mevlut până în anul 2012. Personajul nostru este supus nenumărator schimbări în ceea ce privește viața sa personală și, în paralel, ne este prezentată modernizarea Istanbulului, occidentalizarea tot mai proeminentă a acestuia ce pune în pericol meseria de bragagiu, de vânzător ambulant, o meserie pe cale de dispariție în zilele noastre.

   În ciuda dificultăților pe care le-a întâmpinat de-a lungul timpului, Mevlut și-a găsit liniștea interioară, pacea sufletească cutreierând cartierele mai mult sau mai puțin noi ale metropolei de pe Bosfor și vânzând bragă. Nopțile petrecute astfel i-au umplut sufletul de bucurie, i-au oferit o satisfacție care, alături de iubirea Rayihei, l-a făcut fericit, mulțumit de propria viață.  Deși verii săi au câștigat mulți bani, urcând pe scara socială, el s-a mulțumit cu puțin în ceea ce privește latura materială a existenței sale. Din păcate, orice lucru, oricât de minunat ar fi, are un sfârșit…

,,Mevlut s-a așezat pe o bancă, împovărat de situația în care se afla. Privirile sale erau preocupate de umbra palatului Topkapî, care se întrevedea în atmosfera pâcloasă din zare, de spectrele uriașe, plumburii ale moscheilor, de vapoarele mari, în culoarea fierului, care alunecau tăcute pe luciul apei, de pescărușii care țipau, având mereu ceva de împărțit. Simțea cum se apropia de el domol, cu o îndârjire de nestăvilit, aidoma valurilor acelora oceanice uriașe pe care le văzuse la televizor, tristețea. Doar Rayiha l-ar mai fi putut alina. Mevlut nu putea trăi fără ea.”

                         Turnul Galata (Galata Kulesi) – noaptea

   Cartea lui Orhan Pamuk aduce în discuție problematica căsătoriilor, a mariajelor într-o Turcie aflată în continuă schimbare, în care sistemele de valori ale străbunilor, atât de bine înrădăcinate în mentalitatea populară, se ciocnesc de cele moderne, influențate de tendințele Occidentului. Să-ți găsești sufletul-pereche într-o astfel de lume, în care echilibrul este firav, reprezintă o misiune dificilă. Contează respectarea obiceiurilor, dar și situația materială ce înclină balanța. În acest context, trei bărbați diferiți, Mevlut, Suleyman și Ferhat – amicul kurd al lui Mevlut, s-au îndrăgostit de aceeași femeie: Samiha. Doar că Samiha pe cât era de frumoasă, pe atât de capricioasă, de libertină, de independentă. Totuși, la final, doar unul din bărbați avea să-i fie ales…

,,

Cu toate astea, am chibzuit în câteva rânduri că Mevlut mi-ar fi putut scrie mie scrisorile acelea. Ba chiar mi-am zis ,,astâmpără-te, Samiha, nu te mai gândi la asta, e rușine!”. M-am gândit însă de mai multe ori. Cugetul unei femei este de nestăpânit, la fel ca și visele ei; gândurile mele țopăie de colo până colo, aidoma unui hoț care pătrunde într-o casă pe întuneric și este cuprins de neastâmpăr.”

Vă las pe voi să aflați deznodământul acestei istorii incitante…

   ,,O ciudățenie a minții mele” reprezintă un elogiu adus iubirii adevărate, ce depășește granițele timpului și ale spațiului, o definiție a fericirii și a împlinirii pe plan spiritual, dar și o monografie a societății turce contemporane și, cu precădere, a societății istanbuleze din a doua jumătate a secolului trecut.

,,La oraș, poți să fii singur în mulțime, iar ceea ce face ca orașul să fie oraș e, de fapt, posibilitatea de a-ți tăinui ciudățenia cuibărită în minte, cunfundându-te în acel vălmășag.”

   Vă invit să citiți acest roman extraordinar din creația scriitorului turc Orhan Pamuk! Vă invit să descoperiți o poveste în care soarta este cea care decide, cea care unește și cea care desparte, cea care lovește și mângâie, deopotrivă. Veți avea șansa să pătrundeți în viețile unor oameni simpli, reflecția societății din care fac parte, vă veți plimba prin Istanbulul nemuritor, vă veți alătura lui Mevlut pe parcursul istoriei sale personale. Sunt sigur că vă va plăcea! Căci ce poate fi mai frumos decât o carte în care sunt împletite dragostea pentru scris, pentru arta cuvântului, și dragostea de țară, iubirea față de orașul purtat în suflet, în acest caz, Istanbulul?

Părerile criticilor:

  • ,,Unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Pamuk și începutul ideal pentru cei care vor să-l cunoască pe autorul turc. Prin cartea sa, Pamuk face pentru Istanbul ce a făcut Joyce pentru Dublin. El surprinde nu doar ceea ce vezi și simți într-un oraș, ci și cultura, credința și tradițiile, oamenii și valorile lui… O scrisoare de dragoste pentru Turcia modernă.” The Washington Post
  • ,,Femeile din aceste pagini sunt fabuloase… În mijlocul uriașei întinderi a Istanbulului, între Orient și Occident, Pamuk folosește o mulțime fremătătoare de personaje ca să spună povestea unei culturi mereu în schimbare și a multelor sale discordii.” The Boston Globe
  • ,,O ciudățenie a minții mele e o vastă colecție de personaje, evenimente, case, mâncăruri, obiecte care, după cum își va da seama cititorul după ce va fi citit șase sute de pagini, pot fi cuprinse sub un singur nume: Istanbul.” The Guardian

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk poate fi comandată de pe librăria online cartepedia.ro

   Suita franceză, de Irène Némirovsky-recenzie

Editura: Polirom

Număr pagini: 352

An apariţie: 2014

Traducător: Nicolae Constantinescu

  În iunie 1940, naziștii au ocupat Franța, distrugând și reordonând din temelii mecanismele vieții cotidiene. Când li se smulg din mâini frâiele propriei existențe, când sunt împinși spre un exod neașteptat, când nimic nu-i mai poate ajuta să controleze împrejurările în care se găsesc, oamenii își dezvăluie adevărata natură, lașitățile ascunse, lăcomia sau generozitatea, altruismul, solidaritatea sau forța sufletească pe care nici măcar nu și le bănuiau. Urmărind exodul din Paris și periplul prin țară al câtorva personaje – o familie de burghezi înstăriți, una de mici funcționari, un soldat rănit în luptă, o dansatoare până atunci protejată de amanții ei sus-puși etc. – Suita franceză creionează, chiar sub focul istoriei, tabloul unei societăți în derivă.

   Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Şi-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluţiei, în 1917, stabilindu-se în cele din urmă la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona şi a început să scrie la doar 18 ani.

   1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat şi debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînţelegerea). În 1929 a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat şi de proporţii, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai tîrziu. Apoi, în 1930, a publicat romanul Le Bal (Balul), la rîndu-i adaptat pentru film şi scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătăţii, 1935), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939).

   Suita francezăeste un roman uimitor, frumos şi bine scris, prezentând viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Cu mâna pe inimă vă spun că m-am despărţit cu greu de această carte, neterminată, dar atât de complexă, unde toate se îmbină perfect şi nimic nu rămâne pe dinafară. Am citit-o în aproximativ o săptămână, însă nu pentru că e o lectură grea, cu un stil complicat şi înecăcios, ci pentru că voiam să lungesc cât mai mult plăcerea lecturii. Voiam să păstrez şi pentru mâine o porţie. Voiam să nu se termine niciodată.

   Am adorat, pur şi simplu, “Suita franceză” şi am savurat fiecare cuvânt aşternut pe hârtie de Irène Némirovsky.

   Deşi roman tragic şi dureros, scriitoarea a avut grijă să introducă şi câteva fragmente în care fericirea şi bucuria, iubirea şi pofta de a trăi domină.

   Cartea este structurată pe mai multe părţi:

  • Furtună în iunie;
  • Dolce;
  • Captivitate;
  • Lupte?
  • Pacea?

   Din toate aceste 5 părţi, doar primele două au fost scrise, pentru că autoarea a murit în lagărul nazist de la Auschwitz, neterminând romanul.

   La sfârşitul cărţii “Suita franceză” se găsesc şi câteva extrase din caietul lui Iréne Némirovsky ce fac referire la starea Franţei şi la planul pentru Suita franceză. Acolo, în acele extrase, ne formăm o idee despre cum ar fi trebuit să arate romanul lui Iréne complet, cu toate cele 5 părţi scrise. Tot în acele pagini, primim idei despre ce s-ar fi putut întâmpla în celelalte părţi nescrise, sub forma unor notiţe. Mi s-a părut foarte interesant că, la sfârşitul cărţii, am găsit aceste extrase, găsind, de asemenea, răspunsuri la unele întrebări din mintea mea formate după ce am terminat de lecturat romanul.

   Romanul “Suita franceză” debutează cu membrii familiei Péricand nevoiţi să părăsească Parisul, întrucât trupele germane au invadat Franţa. Alături de o parte din fii ei, Charlotte Péricand pleacă spre Bourgogne, iar în Paris rămâne doar soţul şi fiul cel mare al Charlottei pe nume Philippe. Acesta era preot şi cât timp familia Péricand fuge din Paris,

   Philippe este nevoit să aibă grijă de un grup de copii orfani.

   Drumurile erau deja ocupate de sute de maşini şi oameni care voiau să părăsească Parisul, în fuga nebună pentru supravieţuire. Toţi ştiau că odată cu invadarea Franţei de către germani viaţa lor era pusă în joc, aşa că şi-au făcut bagajele (unele cu adevărat uimitor de mari, conţinând obiecte de mobilă, tablouri, cărţi, porţelanuri şi alte câteva obiecte de care erau tare mândri proprietarii lor) şi ocupând tot spaţiul din maşină, uitând că mulţi oameni nu aveau cu ce să părăsească Parisul. Gările fuseseră închise cu lacăte şi niciun tren nu mai circula.

   Povestea este structurată pe mai multe fire/planuri narative, atât în prima parte (“Furtună în iunie”), cât şi în a doua parte (“Dolce”). Acţiunea se ramifică în rămurele care, până ce se termină partea respectivă, se amestecă între ele, existând multe coincidenţe, dând astfel acţiunii aspect omogent şi cursiv.

   Primul plan din prima parte urmăreşte, după cum am început să vă narez mai sus, viaţa familiei Péricand. Al doilea ne prezintă viaţa scriitorului Gabriel Corte alături de “secretara” lui pe nume Florence. Al treilea pe soţii Michaud, iar al patrulea pe domnul Charles Langelet, un bătrân morocănos.

   Toate personajele urmăresc să fugă cât mai repede din Paris, amestecându-se în masa interminabilă de oameni care se aflau în aceeaşi situaţie. Niciunul din ei nu primeşte vestea de a se muta cu plăcere, ci sunt nervoşi şi totodată fricoşi. Cu fiecare pagină, germanii sunt tot mai aproape şi ucid din ce în ce mai mulţi soldaţi francezi. Lumea nu mai avansează din fuga nebună, ci se opreşte în sate, majoritate oamenilor fiind găzduiţi temporar de săteni miloşi. Maşinile sunt părăsite, cu tot cu mobilă, singurul obiectiv al oamenilor fiind să rămână în viaţă şi să iasă cu bine din război.

   Scriitorul Gabriel Corte lucra pe terasa lui când află că trebuie să părăsească Parisul. Tocmai ce ajunsese la jumătatea viitorului său roman, moment de sărbătorit, dar, aflând că nu mai poate să rămână pe domeniul său pentru a lucra, acesta este nervos şi plin de ură. A doua zi îşi împachetează obiectele şi manuscrisele şi părăseşte minunata lui vilă, ascunsă de ochii curioşilor.

   Soţii Michaud lucrau la o bancă şi pentru că războiul cuprindea Franţa, sediul băncii s-a mutat în altă zonă. Şeful lor le-a promis că îi va lua cu el şi soţii Michaud primesc cu bucurie vestea, întrucât nu aveau maşină. În dimineaţa următoare, în momentul când trebuiau să plece, soţii Michaud primesc vestea că nu mai pot fi luaţi de către şeful lor, pentru că a luat-o şi pe amanta lui, aceasta venind cu o grămadă de bagaje. Soţii se grăbesc spre gară pentru a prinde primul tren spre Tours. Gara era închisă de mult, aşa că soţii Michaud o pornesc pe jos.

    Charles Langelet nu mai stătu la discuţii, de cum află că trebuie să plece îşi ambală singur obiectele de porţelean. Era gras şi suferea de inimă. De-a lungul călătoriei de salvare, ajunge să fie furat, dar, în unele momente dă dovadă de curaj şi totodată egoism furând şi el la rândul său.

   Familia Péricand ajunge să locuiască la o  casă la ţară, suferind de lipsa de alimente şi de frica pricinuită de căderea bombelor, brăzdarea cerului de avioane şi de împuşcături. Hubert, unul dintre fii Charlottei, din dorinţa de a lupa şi el alături de trupele franceze împotriva inamicului, fuge din casa ţăranilor, pe geam, în ce toată lumea dormea. Pusese la cale acest plan alături de un alt băiat şi stabiliseră să se întâlnească lângă un copac, dar băiatul nu vine şi Hubert pleacă să lupte de unul singur. Văzând câţiva soldaţi francezi, se alături lor, dar nu reuşeşte să fie aşa de eficient pe cât şi-ar dori, soldaţii spunându-i că-i încurcă şi să dispară din calea lor. Charlotte, văzând că fiul ei a dispărut, priveşte actul său, nu cu frică, ci cu mândrie că băiatul său vrea să apere patria franceză, dând dovadă de ambiţie şi curaj.

    Zi după zi, germanii ajuns să cucerească întreaga Franţă. Astfel, începe a doua parte a romanului, intitulată “Dolce”. Fiecare familiei primeşte câte un german în casă, pentru a locui cu el şi multe lucruri le sunt interzise oamenilor francezi. Singurii care nu au primit un german repartizat la ei în casă a fost familia Vicontesei, una bogată şi influentă. Lumea devine din ce în ce mai rea, începe să fure produse din grădina şi de pe plantaţiile vicontesei, întrucât doar ea avea acel tip de produse. Lumea îi oferea bani şi aur, dar era neînduplecabilă.

    În a doua parte se pune accent pe dezastrele cauzate până în momentul respectiv de război: case părăsite şi distruse, oameni morţi într-un număr mare şi alte dezastre. De asemenea, în a doua parte se pune accent şi pe Jean-Marie, fiul familiei Michaud, soldat în armata franceză.

   Apoi, lumea uşor-uşor începe să-şi revină, iar oamenii se întorc la casele lor părăsite.

   Tot în a doua parte apar noi personaje, precum doamnele Angellier, o soţie şi o mamă care avea fiul în război şi noi aventuri sunt gata să înceapă.

   Trăind în fiecare zi alături de oaspeţii lor, femeile franceze încep să se îndrăgostească de germani şi nu-i mai privesc aşa de dur precum îi priveau înainte, doar femeile bătrâne rămân încă împotriva lor. Or pleca sau nu germanii din Franţa?  Ce vor face femeile care s-au îndrăgostit de soldaţi? Dar oare cum se va termina romanul?

   “Suita franceză” este romanul care a propulsat-o pe Iréne în topul celor mai populari scriitori, fiind o adevărată mărturie despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Mie mi s-a părut foarte interesant, mai ales pentru tematica aleasa de autoare şi v-o recomand cu drag!

 

Cartea Suita franceză de Irène Némirovsky a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

“Cine ne poate face fericiţi? Nimeni, doar noi înşine”

Lecţii aparte, de Helene Grimaud-Editura Polirom-recenzie

Editura: Polirom

An apariţie: 2015

Număr pagini: 200

Traducător: Mădălina Vatcu.

  Melanj de ficţiune şi confesiune, „Lecţii aparte” respiră aceeaşi virtuozitate si sensibilitate cu care Helene Grimaud interpretează o piesă muzicală, fiind o invitaţie să redescoperi farmecul lumii şi bucuria de a trai. Epuizată de turnee, de înregistrări şi de muncă la adăpostul pentru lupi, Helene hotărăşte să se rupă de rutina zilnică şi să porneasă într-o călătorie, cu speranţa că astfel va izbuti să-şi recapete pofta de viaţă. Deopotriva iniţiatic şi lăuntric, acest voiaj îi va purta paşii spre însorita Italie – de la riviera veneţiană, impregnată de muzica lui Mahler, la pasnicul Assisi, unde spiritul Sfântului Francisc dăinuie peste veacuri, şi la ispititorul Como – şi-i va prilejui întâlniri cu necunoscuţi enigmatici care o vor ajuta să-şi răspundă întrebărilor ce o framântă.

Aprecieri:

„O poveste adevărată şi o carte superbă, perlată la răstimpuri de tablouri însorite şi de fulguraţii de scriitură.” (Le Point)

„Un portret intim şi uimitor, conturat cu blândeţea privirii sale pătrunzătoare şi rafinamentul viziunii asupra lumii.” (L’Express)

   “Lecţii aparte” de Helene Grimaud este un roman interesant şi cât se poate de real. Personajul principal este chiar autoarea cărţii, şi anume Helene. Cartea este construită din întâmplări trăite pe pielea naratorului-personaj, pe faptele făcute de el, pe viziunile pe care le are asupra temelor discutate în roman şi multe altele. Este un roman de vară, perfect de citit în dimineţile răcoroase, sau în serile lungi. De asemenea, “Lecţii aparte” este o carte care trebuie savurată în tihnă, mult timp. Nu poţi trece pur şi simplu cu ochii peste rânduri, ci este nevoie să te opreşti, să reciteşti, să cugeţi asupra rândurilor care ascund zeci de înţelesuri şi mai apoi să treci mai departe. “Lecţii aparte” este o carte care nu te lasă până ce nu o termini, o carte grea şi nu pentru oricine. Este scrisă doar pentru un anumit sector de cititori, doar pentru cei care înţeleg toate adevărurile ascunse printre rânduri şi cuvinte.

   Descrierile prezente în romanul “Lecţii aparte” sunt realizate foarte, foarte bine, cu măiestrie de către scriitoare, reuşind să te facă să îţi imaginezi exact ce îţi prezintă Helene. Se remarcă, de asemenea, în descrierile făcute de scriitoare, delicateţea, fragilitatea, fiind descrieri jumătate feerice, de poveste şi jumătate reale, veridice, adevărate. Combinaţia aceasta de feeric şi real nu duce cititorul în altă lume, transpunându-l în alt univers; cititorul nici măcar nu remarcă feericul, pentru că e deja amestecat cu elementele veridice. Această tehnică folosită de Helene a conferit descrierilor un aer de autenticitate şi originalitate. Vă la mai jos câteva dintre descrierile care au fost pe gustul meu de cititor:

“Seara începea să coboare peste lac, iar umbrele să se albăstrească. O adiere delicată îmi mângâia umerii cu gingăşia unei aripi de turturea, căreia cerul îi împrumutase coloritul.”

“În spatele maşinii se ridica un tunel de praf care trasează o altă rută pe cerul de un albastru dur, aşa cum avioanele lasă în urmă arabescuri albe. Mergeam de-a lungul poalelor munţilor stâncoşi şi roşiatici, fără fir de verdeaţă, traversam aglomerări ameţitoare de pietre luându-o pe povârnişuri. Peisajul e grandios: nici o casă cât poţi vedea cu ochii, nici ţipenie, nici un semn de civilizaţie.”

   Celebra pianistă mondială Helene Grimaud este obosită şi epuizată de activităţile cotidiene, de repetiţii, concerte şi înregistrări, aşa că se hotărăşte să plece în vacanţă pentru 3 săptămâni. Vrea să-şi elibereze mintea de toate grijile şi să evadeze din cotidian. În aceste 3 săptămâni Helene vrea să se relaxeze şi să petreacă clipe minunate.

   În paralel, Helene Grimaud era şi directoarea unui parc pentru lupi, fiind o iubitoare a acestora. Şi această muncă contribuie la pierderea poftei de viaţa a lui Helene şi-şi propune să viziteze mai multe ţări  pentru a-şi recăpăta vivacitatea şi dorinţa de-a trăi din nou la cote maxime.

“Aveam s-o iau din loc, cum se spune mai popular, să-mi deschid o cărăruie prin plasa timpului. Mă încerca o adevărată încântare – bucuria unui chiul, a unei aventuri neaşteptate – şi trecuse aşa de mult de când nu mai gustasem plăcerea unei ieşiri! Aveam să fac timpul să încetinească şi să mă smulg rutinei.

Mai cu seamă, aveam să mă reculeg, să mă adun. Aveam nevoie de spaţiu, de iubire şi de singurătate. Aşa aş fi descoperit, poate, izvorul neliniştii care mă chinuia în surdină, ce anume mă sfredelea şi mă lăsa ca o năucă, dar şi cheia, leacul.”

   Ajunsă în New York pentru a lua avionul, merge la un restaurant, având destul timp la dispoziţie pentru a mânca. Schimbă câteva cuvinte cu chelneriţa pe nume Audrey şi se urcă în avion, spre Roma.

   Rămâne fascinată de frumuseţea Romei, capitala Italiei, situată pe malul fluviului Tibru şi pleacă mai departe cu amintiri plăcute. Următoarea destinaţie avea să fie Assisi, un oraş din centrul Italiei, în apropierea oraşului Perugia. Assisi este un centru turistic şi religios al Italiei, pentru că acolo se află casa sfântului Francisc de Assisi. Oprind la o benzinărie în drum spre Assisi, Helene Grimaud întâlneşte un francez, a cărui maşină i se stricase şi îl ea cu ea, mai ales pentru că şi străinul avea aceeaşi destinaţie. Helene află că bărbatul este profesor şi în carte primeşte numele de “Profesorul”. Pe tot drumul discută asupra mai multor teme şi timp zboară, iar Helene primeşte adevărate lecţii aparte.

    De îndată ce ajung la destinaţie, Profesorul se desparte de Helene, mai dându-i câteva sfaturi importante, care o s-o frământe tare pe Helene.

   Scriitoarea caută o cameră liberă, unde să doarmă, dar toate hotelurile erau ocupate, aşa că merge la o mănăstire. Aici, se întâlneşte cu femeia care avea grijă de grădină şi discută cu ea, cunoscându-se mai bine între ele.

   A doua zi de dimineaţă naratoarea este chemată de sora Caterina să-i dea ceva. Pachetul era de la Profesor şi vine alături de o scrisoare. Tot a doua zi, Helene Grimaud pleacă la Veneţia cu o ladă de fructe şi legume, plus un iris, cadou din partea grădinăresei. Irisul are o semnificaţie, dar vă las pe voi să vedeţi ce semnificaţie…

   Helene vizitează tot felul de locuri, se bucură de peisajele ce-i încântă, atât sufletul, cât şi vederea şi întâlneşte tot felul de oameni cu care discută şi reflectă asupra vieţii şi iubirii.

   În parte roman autobiografic, în parte confesiune, “Lecţii aparte” reprezintă cheia vieţii lui Helene, pe care ne-o încredinţează nouă, cititorilor, pentru a deschide uşa şi a afla povestea ei.

Cartea Lecţii aparte, de Helene Grimaud a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

by -
2

Lansare de carte-mai drăguţ decît dostoievski-7 iulie 2017

   Vineri, 7 iulie, de la ora 18:30, Editura Polirom şi Cărtureşti Verona (str. Arthur Verona, nr. 13-15) vă invită în Grădina secretă la o întîlnire specială cu Nora Iuga şi Angela Baciu, cu prilejul apariţiei recente a volumului mai drăguţ decît dostoievski, cu ilustraţii de Ion Barbu, publicat la Polirom, disponibil şi în ediţie digitală.

Invitaţi, alături de autoare: Simona Popescu, Florin Iaru

Actorul George Mihăiţă va citi un fragment din volum.

Moderatoare: Andreea Chebac

   În mai drăguţ decît dostoievski, Nora Iuga şi Angela Baciu poartă un dialog într-un ritm alert, colocvial, abundînd în calambururi, satiră politică, observaţii cotidiene, referiri la lecturi, la lumea artistică, la evenimente de senzaţie cu coloratură locală. Cartea este împărţit în 25 de tablouri scurte, în care se urmăreşte foarte subtil firul unei poveşti sentimentale: două femei aşteaptă sosirea unui bărbat iubit, mister T., care trebuie să se întoarcă la ele încununat de glorie de la vînătoarea de lei. Fiecare tablou se încheie cu intervenţia Corului Antic. Limbajul – un exerciţiu de virtuozitate combinatorie – face multiple referiri la expresiile şi ticurile verbale folosite azi în exces. Volumul are o accentuată tentă dadaistă, putînd fi considerat un demers îndrăzneţ de reînviere a avangardei.

   mai drăguţ decît dostoievski. Nu e poezie, nu e proză, nu e jurnal, nu e eseu, nu e decît o conversaţie între două prietene la o cafea… De ce mai drăguţ decît dostoievski? Totul e un plagiat, că tot se poartă. Pe peronul metroului o fată îi spune altei fete: «Ştii că am citit Idiotul de Dostoievski?». «Şi cum, e chiar idiot?» «Nu, e drăguţ.» Nici protagonistele-autoare, Nora şi Angela, nu sînt mai prejos, altfel Ion Barbu, nu cel de la Rîpa Uvedenrode, ci Ion Barbu de la Petrila, nu s-ar fi lăsat ademenit. Cartea e un spectacol la care se face haz de necaz, se rîde mult, se plînge din amor, se-nvaţă expresii şi nume de bucate, de găteli şi snoave balcanice, venind dinspre porturile şi bazarurile dunărene. Se cugetă adînc, se iubeşte platonic, teuton-medieval, cu halebarde, bastioane şi turnuri cu ceas ca la Curtea Regelui Arthur. În amestecul ăsta apar brusc elefanţi şi figuri politice de ultimă oră. Din cînd în cînd, se povestesc vise uneori fantasmagorice, alteori politically correct, iar toate ordonanţele ori sentinţele le rosteşte CORUL ANTIC, în limba latină, fireşte. Apoteoza e atinsă odată cu sosirea mult aşteptatului Mister T, alias Ducipal, întors victorios de la vînătoarea de lei.

Vă invităm la premieră! (Nora, Angela şi la mijloc magicianul Ion)

   Nora Iuga sa născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN Club. A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968); Captivitatea cercului (1970; a fost retrasă din librării şi biblioteci, iar poeta a avut interdicţie de publicare timp de şapte ani); Opinii despre durere(1980); Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000); Piaţa cerului (1986); Dactilografa de noapte (1996, 2010); Spitalul manechinelor (1998, 2010); Autobuzul cu cocoşaţi (2001, 2010); Petrecere la Montrouge (2012); Cîinele ud e o salcie(2013); Ascultă cum plîng parantezele (2016). Volume de proză şi poezie traduse în străinătate: romanele Sexagenara şi tînărul (în Germania, Spania, Italia, Franţa, Slovenia, Bulgaria), Săpunul lui Leopold Bloom şi Hai să furăm pepeni (în Bulgaria) şi volumele de poezie Capricii periculoase (antologie, în Germania şi Slovenia), Autobuzul cu cocoşaţi (în Germania şi Statele Unite), Poem de octombrie (în Germania), Inima ca un pumn de boxeur (în Franţa), O inimă venind pe picioroange (în Elveţia). A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc. În anul 2007 a primit Premiul „FriedrichGundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. În anul 2014 are loc premiera documentarului Aici Nora Iuga (Premiul pentru imagine la Festivalul de Film Documentar Românesc Docuart), regia Vlad Rotaru. Producător: un cristian. La recomandarea preşedintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler. În anul 2017, Preşedintele României, Klaus Iohannis, ia conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele Sexagenara şi tînărul (2004, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor), Săpunul lui Leopold Bloom (2007; Premiul Uniunii Scriitorilor), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald şi luna verde (2014, 2016; Premiul pentru cel mai bun roman în cadrul Colocviului Naţional al Romanului Românesc de la Alba Iulia, Premiul Radio Cultural, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor) şi Lebăda cu două intrări (2016, 2017).

   Angela Baciu sa născut pe 14 martie 1970. Este poetă, prozatoare, publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. A publicat în jur de 16 cărţi, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie(2003), Tinereţe cu osingură ieşire (2004), De mîine pînă mai ieri alaltăieri (2007), Mărturii dintre milenii ( 2012),Despre cum nu am ratat o literatură grozavă (2015), 4 zile cu nora (2015). A primit premii la secţiunile poezie şi publicistică din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filialele Iaşi, Alba şi Bacău. În anul 2016 a primit Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Literatură „Lucian Blaga” (SebeşLancrăm) şi Premiul BALCANICA pentru poezie românească la „Festivalul Poeţilor din Balcani”, ed. a Xa, RomâniaTurcia (Brăila). A publicat interviuri cu personalităţi ca Laurenţiu Ulici, Radu G. Ţeposu, Eugen Simion, Mircea Sântimbreanu, Mircea Zaciu, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, Nora Iuga, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Barbu Cioculescu, Alexandru George, Cezar Ivănescu, Gabriel Liiceanu, Emil Manu, Nina Cassian, Fănuş Neagu, Leo Butnaru, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abăluţă ş.a.

Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote-recenzie

   Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care îşi aminteşte că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly. În scurt timp, scriitorul şi tânăra cu apucături stranii, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiaţi. După cincisprezece ani, o cunoştinţă comună îi arată scriitorului câteva fotografii cu un sălbatic ţinând în mâini o figurină din lemn care semănă foarte bine cu Holly.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi”, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Romanul “Mic dejun la Tiffany” de Truman Capote a apărut la editura Polirom, în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu.

   Acţiunea se declanşează în momentul în care personajul principal, scriitor de meserie, primeşte un telefon de la un vechi şi bun prieten,  barman, pe nume Joe Bell. Acest Joe îi spune scriitorului să vine urgent până la barul lui să vorbească  ceva important cu el. Naratorul-personaj intuia că este vorba despre Holly Golightly, o femeie pe care nu o mai văzuse de zeci de ani. Aşa şi este!

    Joe îi spune scriitorului că un aşa numit domn Yunioshi făcuse o poză în Africa la o statuetă din lemn ce reproducea faţa lui Holly Golightly. Îi zice, de asemenea, scriitorului cum a ajung Holly să fie sculptată de un african.

   Aducându-şi aminte de draga lui prietenă, scriitorul narează povestea de viaţă a lui Holly, încă de când a văzut-o pentru prima dată. Astfel, facem cunoştinţă cu o femeie care trăia din plin viaţa, iubea să se distreze şi să petreacă, să bea şi să fumeze, să uite de griji şi să trăiască clipa.

   Holly Golightly locuia în aceeaşi clădire din piatră în care stătea şi scriitorul, cu un etaj mai sus decât naratorul-personaj. Această clădire se afla în Upper East Side, din New York, în care scriitorul a avut primul lui apartament din New York. Holly era o tipă rebelă, uneori profitoare. Juca bărbaţii pe degete şi le dădea papucii când obţinea ceea ce dorea de la ei. Personajul feminin avea o voce superbă şi adora să călătorească.

   Pagină după pagină şi zi după zi, Holly şi scriitorul se cunosc şi se înţeleg din ce în ce mai bine. Au o relaţie de prietenie frumoasă, bazată pe respect.

    Într-o seară, scriitorul se retrage într-un colţ al apartamentului său, alături de un pahar cu whisky şi o carte scrisă de autorul prolific de romane poliţiste, George Simenon.

   Nu după mult timp, la fereastra apartamentului scriitorului, apare vecina sa, Holly. O luase pe scara de urgenţă şi venise în camera scriitorului, deoarece la ea în apartament era un bărbat care o muşcase de gât (probabil un admirator) şi care o plictisea teribil.

   Scriitorul, gazdă bună şi primitoare, o invită înăuntru şi încep o conversaţie relaxantă pe diverse teme. Naratorul-personaj află lucruri noi despre Holly şi e o adevărată plăcere să citeşti replicile savuroase pe care le schimbă între ei. Făcându-i-se foame, Holly se serveşte singură cu câteva mere şi un pahar de whisky (după părerea ei, acestea mergeau foarte bine împreună). Dar, ceva se întâmplă, ceva inexplicabil pentru că femeia pleca în grabă.

   Holly, la această întâlnire din camera vecinului său, îl botează pe scriitor cu numele “Fred”, pentru că scriitorul seamănă cu fratele ei.

    A doua zi, naratorul-personaj găseşte în faţa uşii un coş plin cu produse de lux şi cu un bilet din partea lui Holly.

   Pentru câteva timp, Fred (adică scriitorul, dar deja mă repet prea des, aşa că am să folosesc şi eu Fred când e vorba de scriitor) nu mai află nimic despre Holly.

   Scriitorul mai primeşte un bilet de la ea, în care este rugat să o viziteze spre seară.

   Când ajunge în faţa apartamentului ei, lui Fred îi deschide un bărbat puţin ciudat, un fel de profesor pentru Holly. Pe bărbat îl chema O.J. şi în scurt timp în apartament soseşte multă lume şi începe petrecerea. Nefiind băgat în seamă de nimeni, scriitorul se refugiază în minibibliotecă, analizând din când în când şi comportamentele invitaţilor. Acesta remarcă un adult cu o faţă de copil şi află că era un prieten foarte apropiat de-al lui Holly. La petrecere soseşte şi o femeie pe nume Mag Wildwood, aceasta fiind implicată în scut timp în câteva incidente destul de neplăcute.

    Într-o zi de luni, Fred primeşte o scrisoare în care i se aduce la cunoştinţă că o poveste scrisă de el urma să fie publicată într-o revistă. Fericit fiind, dă buzna la Holly şi merg în oraş să sărbătorească, petrecând o zi superbă împreună.

   După scurt timp, aceasta îi oferă un cadou şi îi spune că va pleca într-o călătorie, alături de câţiva prieteni. Evident, apar certuri între cei doi, dar se împacă repede.

   În viaţa lui Holly apare din senin “soţul ei”, pe care l-a părăsit acum mulţi ani. Soţul care a salvat-o când era încă tânără.  Ce va face Holly acum?  Cum se termină povestea lui Holly?

   Personajele bine conturate, acţiunea bine structurată şi stilul elegant, dar totuşi lejer al lui Truman Capote au făcut ca acest roman să fie uimitor. Am adorat cartea aceasta!

O bijuterie de roman, “Mic dejun la Tiffany” a reuşit să mă fascineze şi să mă teleporteze în New York-ul vremurilor de mult apuse. Mi-a plăcut mult şi recomand cu încredere!

Cartea Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

“până şi cele mai importante lucruri pot fi uitate”

 

Rugul, de György Dragomán-când Isabel Allende o întâlnește pe Sofi Oksanen în Transilvania

Editura Polirom
Anul apariţiei: 2015
Titlul original: Máglya
Traducere: Ildiko Gabos-Foarţă
Nr. pagini: 344

 

    György Dragomán, de fapt Dragomán György – la unguri asta cu numele şi prenumele de-a-ndoaselea e chiar ceva ce aparţine specificului cultural, nu a încercat să fie impus comunistoid-organizatoric – este un tânăr scriitor maghiar născut în România, ce a devenit prin romanul său de căpătâi, Regele alb, unul dintre cei mai apreciaţi, premiaţi şi tălmăciţi în alte limbi, autori din Ungaria.

    Rugul a apărut în 2014, la aproape un deceniu după Regele alb – ce-a tot crescut în traduceri (s-au depăşit treizeci de limbi), aşa că poate fi considerat un roman de maturitate deplină al scriitorului şi publicarea lui, una în regim de vedetă locală.

   Povestea debutează într-un orfelinat, din perspectiva unei adolescente de 13 ani, Emma, odată cu apariţia bunicii sale despre care nu ştia nimic, venită să o revendice. Părinţii fetei nu i-au vorbit niciodată despre trecutul lor şi ivirea bătrânei în viaţa sa este o explozie de revelaţii, sentimente şi concepte noi.

   Retrasă în sine după moartea mamei şi a tatălui, Emma manifestă un comportament cvasi-autistic. Îşi exteriorizeză prea puţin trăirile, iar când o face izbucneşte în reacţii agresive sau violente. Încearcă să îşi îndepărteze din minte orice gând tragic despre decesul alor săi şi să ignore schimbările din jur, lăsându-se în voia valului şi adaptându-se amorf la orice nou mediu.

   Ajunsă în casa bunicii, magia şi vraja se strecoară în viaţa ei. Natural, firesc, la fel ca noii colegi de şcoală, prietenul biciclist cu un şoim pe umăr sau antrenamentele pentru orientare turistică şi alergările pe teren accidentat, ce le presupune noua activitate sportivă. Bunica sa are însuşiri paranormale şi ea pare să le fi moştenit şi să-i prindă trucurile magice foarte uşor.

   Posibilitatea de a comunica cu fantoma bunicului, citirea viitorului, influenţarea îndeplinirii dorinţelor, animismul, interacţiunea spirituală cu fauna, flora, insectele şi creaturile telurice care prind viaţă, toate se dezvăluie rând pe rând, ca făcând parte din panoplia vrăjitorească a bunicii ei. Seninătatea cu care le acceptă Emma şi uşurinţa cu care le deprinde, demonstrând că mereu au fost prezente în aura sa, acum fiind doar îndrumată în accesarea lor.

    În planul frust al realului, Emma a nimerit într-un orăşel de provincie încă afectat de proaspăta Revoluţie. Rănile ciocnirilor care au dus la schimbarea regimului nu s-au vindecat, societatea nu şi-a regăsit încă făgaşul normal. Conflicte stranii, referitoare la trecut, la atitudini politice sau trădări, pe care fata le percepe secvenţial, tulbură viaţa comunităţii. Pentru ea mult mai vii sunt contradicţiile de la şcoală cu colega de bancă impusă, Krisztina, sau îndrăgostirile succesive de Ivan şi Peter, dar chiar şi acestea ajung să fie influenţate de torentul subteran vijelios al antagonismului post-revoluţionar.

   Misterele ce stau în spatele acestei istorii zbuciumate, care include nu numai Revoluţia, dar şi perioada pogromurilor naziste ale celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi secretele personale, familiale, încep să se dezvăluie încet-încet în faţa ochilor fetei, ce ajunge nu numai să îşi cunoască astfel bunica, mama, tatăl, bunicul şi trecutul lor, dar şi să se maturizeze, să devină conştientă de locul ei în lume şi felul cum se raportează la societatea zăpăcitoare.

    Un mod aparte de a restaura amintirile sunt flashback-urile bunicii, care refac povestea încercării ei de a îşi salva în tinereţe prietena evreică de la deportare. Perspectiva sa are o curgere melancolico-fatalistă, cu verbele la persoana a doua acumulând fluența unui vis cu final ştiut, coşmaresc, imposibil de modificat. Umbrele trecutului se strecoară episodic în existenţa de azi, cu fiecare rememorare a bătrânei.

   Felul de a povesti din punctul de vedere al fetei este mai direct, mai simplu, mai sacadat, la persoana întâi, dar şi pe ea o însoţeşte un val de visare care atinge deseori planul real. Oniricul nu e parcelat clar şi conştiinţa Emmei glisează dintr-o dimensiune într-alta.

   Farmecele şi descântecele învăţate de la bunică au toate specificitatea locului şi pornesc de la gesturile milenare ţărăneşti, de a pregăti masa sau de a săpa în grădină, din comuniunea omului cu natura şi amestecarea fluidelor corporale, dintre care cel mai valoros e mereu sângele, cu ţărâna şi sevele plantelor. Vrăjile sunt privite nu atât ca modalităţi de a rezolva problemele complicate ale existenţei profane, cât drept posibilităţi de evadare în altă dimensiune a simţurilor.

 

    Însăşi localizarea orăşelului bunicii, în care este adusă Emma, nu are o geografie exactă. Istoria lui poate fi a oricărui burg minuscul sau sat mai măricel, transilvan, şi a niciunuia atestat. E inutil să încerci să recunoşti fapte reale istorice, scriitorul a creat din evenimente, în primul rând o atmosferă psihic apăsătoare, tulburările nu au corespondenţe faptice din vremea aceea, decât ca mari probleme tipic post-revoluţionare: securişti reciclaţi, muncitori manipulaţi, vânătoare de colaboraționiști ai vechiului regim – degenerând inevitabil în suferințe pentru nevinovaţi. Ceea ce se pierde în structurarea logică a unor confruntări politice se câştigă în analiza psihologică a personajelor, asupra căreia autorul se concentrează.

   Dacă e să fac vreun reproş romanului, ar fi cel subiectiv de a aborda universul feminin sensibil şi intuitiv, la cârmă cu un bărbat-autor. Este greu de conceput că ai putea să limitezi vreodată domeniul de vânătoare al unui scriitor, dar ar trebui să existe o auto-reţinere în a prezenta ca mascul perspectiva feminină adolescentină. Nu ştiu dacă György Dragomán are o fiică de vârsta Emmei şi cât timp a petrecut studiind-o pentru a-şi întrupa personajul (nu cred că i-ar fi permis ea … lol), oricum, rezultatul nu este convingător, chiar ţinând seama şi de trauma pierderii părinţilor. Personaja lui pare băiatul pălit de vertij din De veghe în lanul de secară, o creatură autistă care de abia înţelege ce se întâmplă în jur, fără nicio curiozitate feminină şi fără sentimente potrivite cu vârsta sau sexul ei. Nu s-a căzut de acord pe degeaba că fiecare ar trebui să scrie despre ce cunoaşte. În ziua de azi a devenit irelevant cum crede un scriitor-bărbat că gândeşte o fată. Pentru că, Slavă Domnului, sunt acum destule autoare femei care să ne spună ele ce le-a trecut prin cap la primul ciclu sau cum se simte vântul pe fese şi de ce sunt în pragul isteriei, nu se mai simte nevoia unui balzacian salvator epocal care să ne prezinte asemenea senzaţii intime fizico-psihologice ale altui gen.

   Există o puternică simbolistică animalieră şi insectivoră în carte, fără a fi atât de pregnantă încât să o integreze în vreun curent simbolist. Cel mai puternic leitmotiv dintre toate, fiind chiar cel al rugului. Simbol ce, de altfel, dă titlul volumului și revine de trei-patru ori pe parcursul istorisirii, definind de fiecare dată o etapă, o schimbare, o revoluţie, un nou început, o purificare.

    Rugul este un roman experimental, cuprinzând elemente simbiotice ale tuturor genurilor de creaţie epică sau lirică. Unul în care magia se scurge în realitatea minimalismului post-comunist şi îi reactivează farmecul şi tragismul trecutului. Pentru cunoscătorii marilor succese ale literaturii est-europene sau sud-americane, care au şi ele bestseller-urile lor internaţionale, cea mai bună recomandare este să remarci că în cartea lui Dragomán, Isabel Allende o întâlneşte pe Sofi Oksanen în Transilvania şi pun de-o şuetă în jurul focului, sub un cer magic. Pentru conformitate, autorul Rugului consemnându-le poveștile întrepătrunse.

Cartea Rugul de György Dragomán a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Sursa foto: Pinterest

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

Spânzuratul de la Saint-Pholien, de Georges Simenon-recenzie

 

 „Asistați la o adevărată reuniune de belgieni. Vă gândiți, probabil, că pare o conspirație…”

 

Titlul original: Le Pendu de Saint-Pholien

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: „Maigret se înșală”, „Maigret la Picratt’s”, „Maigret și ucigașul”, „Domnul Gallet a decedat”

Anul aparitiei: 2005

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 177

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,78

Nota mea: 5 steluțe din 5

    Unul dintre cele mai palpitante romane din seria Maigret citite până acum. Georges Simenon ne surprinde cu un policier cu tentă de thriller, ce iese un pic din comun; dacă în celelalte romane atmosfera este una liniștită, calmă, comisarul Maigret investigând în stilul său tihnit o crimă comisă, aici avem de a face cu o intrigă atipică:

   Dacă ar fi știut că un singur gest l-ar fi dus la un asemenea caz, probabil că Maigret s-ar fi gândit de două ori înainte de a-l comite: comisarul se află într-o gară din Olanda, unde un om îmbrăcat ponosit și cu o valiză în mână îi atrage atenția. Dintr-un motiv numai de el știut (probabil curiozitate), Maigret prinde un moment de neatenție și-i înlocuiește valiza.

   Maigret nu se oprește aici și obține o cameră vecină cu a acelui călător, cu o ușă comună. Așa i-a fost foarte ușor să-l urmărească: l-a văzut cum deschizând valiza și observând că a fost schimbată, l-a cuprins disperarea; cum s-a întors la gară și a întrebat de valiză și în final, cum a revenit în cameră și s-a sinucis prin împușcare.

   Maigret s-ar fi așteptat la orice, numai la așa ceva nu. Ce putea să conțină acea valiză atât de important încât să împingă un om la sinucidere? Sunt sigură că primul gând merge către bani. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu. În valiză s-au găsit două costume purtate. De ce s-ar sinucide cineva pentru două costume? Cât de importante să fie și de ce?

   Banii apar și ei în poveste, dar nu în valiză, ci într-un… simplu pachet pe care acel om îl trimisese prin poștă fără nicio precauție, la o anume adresă.

Și mai curios este atunci când cadavrul acestui om este „vizitat” de un om de afaceri, Van Damme. Joseph, nu Jean-Claude.

   Aventura continuă la Bremen, Paris, Reims, Liège (Belgia), autorul purtându-ne prin Europa acelor vremuri interbelice. Maigret se implică în investigație, merge în toate orașele în care aceasta îl duce, ia legătura cu anumite persoane, scoate la lumină lucruri de mult uitate, își pune viața în pericol, la care de două ori se atentează și în final, în ciuda piedicilor, descoperă misterul. Un mister legat foarte mult de natura umană, pe care autorul dovedește că o cunoaște foarte bine: implicațiile psihologice ale comiterii unei crime și mai ales, ale ascunderii ei, sentimentele de vinovăție, remușcările, presiunea, tensiunea psihică, toate acestea le veți găsi în „Spânzuratul de la Saint-Pholien”, cel mai bun roman din seria Maigret citit până acum.

   Mai multe rămâne să aflați citind cartea. Probabil vă întrebați, ca și mine, ce e cu spânzuratul din titlu, când omul s-a împușcat. Un mic spoiler vă dau: e altul. Alt om, a cărui sinucidere e legată de cea a omului cu valiza. În acest roman, un caz îl aduce pe altul, faptele fiind legate între ele. Fapte ce par îngropate, uitate, dar care aduse la lumină, revin cu multă forță în prezent. Fapte ale căror implicații dăinuie mult timp.

   De ce îmi plac romanele lui Georges Simenon? Pentru că sunt foarte atmosferice (dacă îmi este îngăduit gradul de comparație). Atmosfera aceea a Parisului (în această carte, și a Liège-ului, orașul natal al lui Simenon) din anii ’30, cu mașini vechi, felinare, scrisori, telegrame, telefoane fixe, mașini de scris, lipsa tehnologiei de astăzi, acea lume în care lucrurile se făceau încet, în tihnă, când oamenii nu erau stresați de dead-line-uri și mail-uri… O atmosferă pe care o mai putem găsi doar în unele cărți și filme:

„În felinar încă mai era un capăt de lumânare. Felinarul se afla acolo de zece ani, agățat de același cui, păstrat drept gaj împreună cu tot restul, cu divanul desfundat, bucata de indian, scheletul incomplet și crochiul fetei cu sânii goi, de proprietarul care încă nu-și primise banii.

Maigret aprinse lumânarea și umbrele dansară pe pereții luminați de sticla colorată în roșu, galben și albastru ca de o lanternă magică.”

   „Ia-ți repede pălăria și pardesiul!… Urmărește-l pe omul ăsta până la capătul lumii, dacă e nevoie…” – o epocă în care pălăria nu lipsea din vestimentație… O epocă în care moda avea alte repere.

   De multe ori mi-am spus că transpusă în zilele noastre, acțiunea din romanele lui nu numai ar fi lipsită de farmec, dar nici nu ar fi posibilă; în zilele noastre, comisarul Maigret nu ar mai trebui să meargă pe la redacțiile ziarelor pentru a afla întâmplări din urmă cu 10 ani, cu un search pe Google s-ar rezolva. Dar nu ar mai fi la fel de palpitant și nu i-ar permite adversarului să aibă un avantaj; adversarul nu ar putea să rupă paginile din arhive fără a fi înregistrat cu ajutorul camerelor. Dar mai multe citiți singuri, nu vreau să vă stric plăcerea!

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

„- Și domnul Morcel?

– E la Robermont.

– E departe de aici?

Croitorul râse, încântat de încurcătură, și explică:

– Robermont e cimitirul. Domnul Morcel a murit la începutul anului și eu am preluat afacerea.”

Citate:

„Când trăiești în străinătate, apreciezi cel mai bine vinurile și alcoolul din Franța!”

„Nimic nu e mai hazliu ca viața!…”

 Despre autor:

   Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

   În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Spânzuratul de la Saint-Pholien de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

by -
14

Noaptea trecută la Chateau Marmont, de Lauren Weisberger-recenzie

Titlul original: Last night at Chateau Marmont

Autor: Lauren Weisberger

Editura: Polirom

Colecție: CHIC

Traducere: Mădălina Andrei

Număr pagini: 468

An apariție: 2011

     „În esenţă, faima nu e altceva decât o uitare puţin amânată” spune Santiago Ramon y Cajal, iar romanul „Noaptea trecută la Chateau Marmont” nu face decât să concluzioneze faptul că succesul și celebritatea trebuie gestionate cu măsură, astfel încât să nu deraieze viața de la cursul său normal.

   Născută în 1977, în Scranton, Pennsylvania, Lauren Weisberger a absolvit cursurile celebrei Cornell University iar după ce a călătorit în Asia și Europa, a devenit asistent editorial la revista Vogue. Momentan locuiește în Manhattan, dar a renunțat la jobul de la celebra publicație. Experiența aceasta a ajutat-o să aibă o altă perspectivă asupra ideii de celebritate. Lauren Weisberger a urmat cursuri de creative writing, iar în anul 2003 se impune pe piața literară cu romanul „Diavolul se îmbracă de la Prada”, un chick lit devenit celebru într-un timp foarte scurt. Romanul său de debut a rămas timp de șase luni pe lista bestsellerurilor din The New York Times și a fost tradus în peste patruzeci de țări și ecranizat de studiourile Fox.

    În 2010, publică „Noaptea trecuta la Chateau Marmont”, un roman în care dezvoltă ideea de celebritate și efectele sale asupra existenței. Chateau Marmont este un hotel celebru pentru VIP-urile care i-au trecut pragul încă de prin anii 60.

    Brooke și Julian sunt căsătoriți de cinci ani și viața lor pare să fie una intrată pe niște tipare care conferă siguranță, iubire, căldură… tot ceea ce o femeie și-ar putea dori. Doar că în acest decor feeric își face apariția în mod aproape brutal, celebritatea. Fără preaviz, fără perioadă de adaptare, totul pare să fie aruncat în aer, viețile celor doi sunt puternic zguduite de către noua perspectivă. Julian este remarcat de către o casă de muzică celebră, Sony. Este ceea ce amândoi și-au dorit, însă atunci când celebritatea devine concretă, efectele sale secundare devin extrem de nocive pentru amândoi. Julian, transformat instant dintr-un simplu muzician de club, într-un adevărat star, începe să lipsească de acasă din ce în ce mai des… iar Brooke își petrece tot mai multe nopți singură, devenind tot mai irascibilă, singură, temătoare și nesigură. Dacă va supraviețui căsnicia lor sau dacă totul se va destrăma conform noilor șabloane ale celebrității, veți afla numai citind „Noaptea trecută la Chateau Marmont”.

    Ritmul cărții este unul alert; citind ai senzația că ești într-un oraș mare și aglomerat și totul în jurul tău se petrece cu repeziciune. Totuși, scriitoarea alternează ritmul alert al acțiunii cu unul mai lent, în care cititorul poate să respire, să analizeze ceea ce a citit, pentru ca apoi, panta acțiunii și a trăirilor personajelor să redevină una abruptă.

    Dincolo de poveste și de construcția ascendentă a acțiunii „Noaptea trecută la Chateau Marmont” este despre esența umană și de capacitatea de adaptare la evenimentele frapante, chiar dacă ele sunt legate de succes în carieră. Paradoxal, există posibilitatea ca succesul, mai ales atunci când lovește neașteptat, să aibă efecte distructive asupra vieții. Se spune că viața își caută mereu echilibrul, iar dacă succesul e prea mare și copleșitor, atunci, o altă coordonată a vieții va merge pe minus. Așa se întâmplă în cazul acestui cuplu, intrat peste noapte sub flash-urile aparatelor de fotografiat. De la o pereche simplă, care trăia într-un apartament modest, au ajuns un cuplu celebru, dar fără privilegiul clipei de intimitate. Obținerea faimei, în cazul lui Julian, echivalează cu pierderea identității sale ca parte din cuplu, ca soț, ca om de familie. Totuși, el pare că face eforturi pentru a nu se lăsa dus de val, însă ceea ce i se întâmplă este mult prea greu de gestionat.

    Personajele sunt bine definite și își au locul lor în acest puzzle al poveștii, fiecare cu rolul său esențial. Nola este cea mai bună prietenă a lui Brooke; ea ne oferă ocazia să mai aflăm și alte povești decât cea a celebrității, scriitoarea oferind un soi de dublă perspectivă asupra vieții: una a omului pentru care existența este simplă, liniară, previzibilă, dar plină de certitudini, iar cealaltă ia o bruscă turnură ascendentă spre nimic din ce e simplu.

    Stilul scriitoarei este unul original, direct, dialogurile sunt uneori condimentate cu doze potrivite de ironie, de umor sau de sarcasm. Pentru a contura suficient de bine ideea de celebritate, există pasaje destul de lungi în care autoarea descrie (conferind în mod conștient o stare monotonie) evenimente mondene abundente în clișee, în șabloane, în kitch și superficialitate, o lume pe care Brooke nu reușește să o digere, oricât de mult ar încerca. Imaginile create de către autoare sunt autentice, demne de un scenariu de film din care nu lipsește nici drama, nici umorul, în care viața este expusă așa cum e ea într-o realitate mereu în schimbare.

    Celebritatea e un ideal până în momentul în care ea se concretizează… asta i s-a întâmplat cuplului Brooke și Julian, iar după acest moment, viața și-a dat un restart, însă personajele nu mai pot impune reguli, ci regulile sunt acelea care le impun schimbări decisive personajelor, de aici rezultând și drama prin care acestea trec.

    Formatul cărții (106/180) este unul confortabil la citit (se poate lua în poșetă, se poate citi în parc sau la plajă), iar coperta este o fină aluzie la efemeritatea celebrității și discrepanța dintre agitația faimei și liniștea simplității.

    Chiar dacă are aparențele unui chick lit lejer, „Noaptea trecută la Chateau Marmont„ are un mesaj profund, acela că viața trebuie prețuită pentru valorile care contează cu adevărat, pentru ceea ce omul este în sufletul său, nu pentru cum se reflectă el în vizorul aparatului foto. Iată un citat care reflectă perspectiva lui Brooke asupra noii sale vieți:

-Nu ți-ar plăcea să stai într-o casă ca asta? zise el arătându-i fotografia unei mansarde ultramoderne cu țevi montate pe plafoane și un aer industrial șic.

-E tare!

   Fiecare fibră din corpul ei voia să strige „nu”. Nu, nu voia să locuiască într-o casă ca un depozit. Nu voia să locuiască în Tribeca super la modă, cu galeriile și restaurantele ei de fițe, în care nu aveai d eunde să îți cumperi o cafea normală sau un burger obișnuit”.

    „Un minunat antidot pentru dependența de televizor. Noaptea trecută la Chateau Marmont propune un scenariu: ce s-ar întâmpla dacă, fără să vrei, ai deveni vedetă peste noapte?” (Entertainment Weekly)

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

      Cumpătarea, de María Dueñas-recenzie

Titlul original: La Templanza
Editura: Polirom
Colecția Biblioteca Polirom Actual
Scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi
Anul apariției: 2016
Traducere din limba spaniolă și note de: Ileana Scipione
Număr pagini: 566
Gen: Saga, Roman Social, Istoric
Cotație Goodreads: 3,58

    „Nu te mai gândi să redevii ce-ai fost, încearcă să privești către alte zări.” – dacă romanul  „Cumpătarea ar avea un motto, acesta ar fi. Este citatul din carte care, în opinia mea, îi reprezintă cel mai bine esența.

ȘTIAȚI CĂ…:
– orașul Ciudad de México se numea pe vremea imperiului aztecilor „Tenochtitlán” și a fost fondat în 1325, pe o insulă de pe lacul Texcoco?
– numele orașului Jerez vine de la butucii de viță-de-vie botezați Xera, aduși din bazinul Meditarenei de către vechii fenicieni și din care s-a făcut vinul de Jerez?

   Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le aflăm despre cultura și civilizația unor locuri precum Ciudad de México, Havana, Jerez, din cartea Maríei Dueñas.

    De mult doresc să citesc această carte, fiind foarte plăcut impresionată de celelalte două scrise de autoare, „Iubirile croitoresei”, respectiv, „Ce avem și ce uităm”, ambele cu recenzii pe Literatura pe Tocuri, aici  și aici.
Acțiunea din această a treia carte are loc în secolul al-XIX-lea, purtându-ne în mai multe locuri: Ciudad de México, Havana, Jerez. Facem cunoștință cu un Mexic ce își recăpătase recent independența față de Spania, patria-mamă, cu o Cubă ce încă avea statutul de colonie spaniolă și cu Andaluzía viticolă și pitorească:

Două cofetării și trei croitorii, cinci bărbieri, numeroase fațade nobile, două farmacii, un curelar și câteva dughene liniștite de pantofi, umbrele și alimente. Iar printre ele, doamne de bonton și domni îmbrăcați după moda englezească, puști și slujnicuțe, școlari, tot soiul de trecători și oameni simpli, care se întorceau acasă la ora mesei. Prin comparație cu ritmul nebunesc al orașelor de dincolo de ocean, de unde venea el, Jerez era ca o plapumă de puf, dar Larrea nici măcar n-a observat.”

   De fapt, cartea este construită ca un triptic: prima parte corespunde Mexicului, a doua, Havanei și a treia, Jerezului din patria-mamă. Este mai mult o saga, prezentând viețile personajelor din prezent, dar și din trecut. Nu știu de ce descrierea cărții de pe prima copertă o recomandă drept „Un thriller pasionant, plin de aventură, conspirații și romantism” – nu mi se pare că ar avea nici o caracteristică, oricât de mică, dintr-un thriller. Este, mai degrabă, o dramă, o poveste a mai multor generații, întinsă pe teritorii diferite.

    Mauro Larrea este personajul central, un proprietar de mine de argint care a pornit de jos, fără a avea nimic, ajungând un prosper om de afaceri. Văduv, și-a pierdut soția de tânăr, la nașterea celui de-al doilea copil. Mariana, fiica sa, este căsătorită și însărcinată, o femeie cu capul pe umeri, cu simț practic dezvoltat, iar fiul său, Nicolás, este mai degrabă un visător, ce urmează să încheie o căsătorie avantajoasă pentru toată familia.

    O investiție riscantă a pus capăt bunăstării și bogăției adunate cu atât sârg: Mauro Larrea este ruinat.

    Pentru a se salva, concepe un plan nebunesc: se împrumută la un cămătar cu dobândă 100%, își pune casa drept garanție și pleacă în lume, sperând că va găsi o afacere bună în care să investească.

    În Cuba îi cunoaște pe soții Gustavo și Carola Gorostiza, el spaniol, ea mexicancă, sora viitorului său cuscru. Printr-un concurs de împrejurări, el și Gustavo Gorostiza ajung să joace o partidă de biliard ce le va schimba viața, cu o miză cel puțin curioasă. Pot doar să vă spun că într-o primă fază, fiecare dintre cei doi jucători se chinuia să piardă. De ce? Aflați citind cartea. Partida de biliard este una dintre cele mai intense scene din roman:

„În zori, pe la trei și douăzeci, când, scoși din țâțâni, ajunseseră la egalitate cu carambolurile o sută patruzeci și nouă și erau la doar unul distanță de sfârșit, i-a venit rândul lui Mauro Larrea.
A strâns mânerul tacului și și-a îndoit trunchiul. Tacul a intrat ferm în cercul schițat de degetele lui, iar la vedere au mai rămas o dată urmele lăsate pe mâna lui stângă de explozia de la mina Las Tres Lunas. A calculat, a pregătit lovitura, a țintit. Și, gata să lovească, s-a oprit. Puteai tăia tăcerea cu cuțitul, iar el și-a îndreptat torsul cu o neliniștitoare lentoare.”

   Peste noapte, Mauro Larrea se trezește proprietarul unei moșii din Jerez. Astfel, pleacă în Spania, țara mamă, cu intenția de a vinde proprietățile: conacul, plantația de viță-de vie, crama. Mulți își pun întrebarea de ce nu ia în calcul posibilitatea de a pune moșia pe picioare, însă el nu știa prea multe despre cultivarea viței de vie și comerțul cu vin. Ce poate ști un miner despre vin? În momentul în care face cunoștință cu via, aflăm și de unde vine titlul cărții, „Cumpătarea” („La Templanza”). Inițial, am crezut că este vorba despre cumpătarea de care Mauro Larrea va da dovadă în refacerea patrimoniului, dar se pare că este exact invers.

     Numai de cumpătare nu poate fi vorba în acest roman. Și totuși, de unde vine titlul cărții?

Cred că nu cunoști încă La Templanza, sau mă înșel?
Echilibru, asta îi trebuia sufletului său: multă măsură, cumpătare cu toptanul. Dar se îndoia că Sol se referise la virtutea cardinală de care ducea el lipsă de atâta vreme. De aceea a și ridicat dintr-o sprânceană.
– La Templanza, via noastră, l-a lămurit. Sau, mai bine zis, cea pe care o deții acum.

   În Jerez cunoaște o femeie deosebită, de care se îndrăgostește, Soledad Montalvo. Din păcate, în cale le stau multe piedici: Soledad este căsătorită, are patru fiice și ascunde multe. Este un personaj complex, o femeie puternică, luptătoare, în stare de orice pentru a proteja interesele fiicelor ei.

    Toate personajele Maríei Dueñas sunt complexe, alcătuite din nuanțe, nu din alb și negru. Sunt mai mult persoane decât personaje, aproape din carne și oase, de ai impresia că ies din carte: cu bune, cu rele, capabile de fapte contradictorii și ceea ce îmi place cel mai mult, pline de pasiune. Pasiunea aceea tipică zonelor calde, Spaniei și țărilor latine. Toate personajele sunt foarte bine conturate: protagonistul, Mauro Larrea, sfătuitorul său, Andrade, Carola Gorostiza, Gustavo Gorostiza, Soledad Montalvo, Manuel, avocatul și prietenul de familie al acesteia.

    Și pentru că am ajuns aici, să spun ce mi-a plăcut la roman:
– documentarea foarte extinsă, lucrurile pe care le aflăm despre Spania, Mexicul și Cuba secolului al-XIX-lea, aspectele istorice. De fapt, autoarea a spus într-un interviu că dintre toate cele trei cărți scrise până la acel moment, pentru „Cumpătarea” s-a documentat cel mai mult. Potrivit declarațiilor sale, când a scris „Iubirile croitoresei”, au ajutat-o foarte mult legăturile familiei sale cu Marocul, mama ei născându-se în timpul Protectoratului spaniol; „Ce avem și ce uităm” a fost inspirată din propria experiență în America de Nord. Însă în ceea ce privește „Cumpătarea”, n-a avut parte de experiență personală, fiind nevoită să se documenteze în profunzime, lucru pe care l-am observat și citind secțiunea de mulțumiri, de la sfârșitul cărții;
– descrierea lumii hispanice până în cele mai mici detalii, inclusiv aspectele lingvistice: sublinierea pronunției cu accent andaluz: „Ay, don Manué, don Manué…” în loc de „Manuel” – andaluzii de abia ating consoanele finale în pronunție.

    „Trăind între două lumi, Mauro Larrea folosea uneori expresii aspre din Spania și alteori fraze mai mexicane decât Castelul de pe Chapultepec.” – într-adevăr, deși în esență este aceeași limbă, multe expresii din Spania diferă de cele din America Latină, iar accentul pur spaniol este mai dur, mai aspru.

Ce nu mi-a plăcut: dacă v-aș spune că este o lectură ușoară, v-aș minți. Este chiar o lectură anevoioasă, iar dacă nu ești atent, pierzi ușor firul. De ce? În parte, din cauza volumului: este o carte mare, de peste 500 de pagini, scrise mic; de vină este și acțiunea, ce se desfășoară cu oarecare lentoare, așa că dacă vă așteptați la o carte care se citește singură, cu acțiune debordantă și răsturnări de situație la fiecare pagină, clar nu este pentru voi. Cred că și traducerea neinspirată pe alocuri îngreunează lectura. Nu mi-a plăcut să găsesc expresii traduse aproape mot-à-mot:

   „Cuiul care îi spuzea în acea dimineață pudoarea bărbătească i s-a înfipt o idee mai adânc.” – ca să ne lămurim, cuiul înfipt al spaniolilor este, în română, echivalentul nodului din gât sau al golului din stomac. Eu n-am avut probleme de înțelegere, fiind vorbitoare de spaniolă, dar cineva care nu cunoaște limba se poate întreba de unde a mai apărut cuiul acela și până să-și dea seama că este o expresie, o figură de stil, deja a pierdut șirul acțiunii. La fel se întâmplă și cu a băga pe cineva în buzunar (echivalent în română: a-ți mânca din palmă, a-l avea la degetul cel mic); chiar dacă își dă seama că este o figură de stil, nevorbitorul de spaniolă nu-i cunoaște sensul, tot gândindu-se ce o însemna să-ți bagi în buzunar o persoană.

   Așadar, nu este chiar o carte ușor de parcurs. De obicei, citesc o carte în 3-4 zile. „Cumpătarea” mi-a luat mai mult de o săptămână, iar dintre toate cele trei cărți ale autoarei, aceasta mi-a plăcut cel mai puțin.

    Îi acord 3 steluțe din 5.

    Iar în final, vă distrez cu o viziune cinematografică: atunci când citesc o carte, îmi imaginez că personajele sunt jucate de actori celebri. Acest lucru este și mai ușor de realizat cu personajele Maríei Dueñas, care sunt atât de vii și reale. Cei familiarizați cu telenovelele vor râde cel mai mult. Așadar, în rolul lui Mauro Larrea, l-am văzut tot timpul pe Fernando Colunga; Carolei Gorostiza i-a dat viață Marlene Favela, iar lui Soledad Montalvo, Raquel Infante, probabil datorită accentului andaluz. Distribuția e provizorie, desigur. În curând se va realiza o serie televizată (pe bune, nu în imaginația mea) pe baza cărții, așa cum s-a procedat și cu „Iubirile croitoresei”.

Citate:
„Uneori câștigi, alteori pierzi. Și, cu cât mizezi mai mult, cu atât cazi mai de sus.”
„Atunci veți fi de acord cu mine că o căsnicie e o alianță complicată. Aduce bucurii și amărăciuni… Iar uneori devine și un joc al puterii.”
„Există lucruri care merg până dincolo de ceea ce credem că suntem în stare să controlăm, a glăsuit atunci Sol, înălțându-și, în sfârșit, privirea senină. Situații care ne pun pe jar.”
„N-ai zile, Mauro, în care ți-ar plăcea ca lumea să se oprească? Să stea în loc și să ne ofere o pauză. Să ne lase neclintiți ca statuile, ca simple borne de drum, fără să trebuiască nici să gândim, nici să vorbim, dar mai ales să rezolvăm. Iar lupii să nu ne mai arate colții.”
„Vânturi neașteptate ne împing s-o apucăm uneori pe drumul de dus și alteori pe drumul de întors, și adesea nu merită să înoți împotriva curentului.”

    Despre autoare:

    María Dueñas este profesoară de limba și literatura engleză la Universitatea din Murcia, Spania. S-a născut în 1964, în Puertollano. Primul său roman este El tiempo entre costuras (Iubirile croitoresei), vândut în peste un milion de exemplare și ecranizat în miniseria omonimă. Mare parte din acțiunea romanului este plasată în Tetuán, aflat sub Protectoratul Spaniol al Marocului la acea vreme, unde a locuit familia mamei autoarei.

    Misión Olvido (Ce avem și ce uităm) este scrisă la trei ani de la primul roman și este inspirată dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, precum și de experiența doctoratului la universitățile din America de Nord.

    Cel de-al treilea roman, La templanza (Cumpătarea),  urmează să fie ecranizat într-o serie televizată, în timp ce autoarea deja lucrează la cel de-al patrulea roman.

Cartea Cumpătarea de María Dueñas a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

Surse foto: arhivă personală

    “mai drăgut decît dostoievski”,  de Nora Iuga şi Angela Baciu (ed. Polirom, 2017)

       poem dramatic
ilustraţii de Ion Barbu

    În mai drăguţ decît dostoievski, Nora Iuga şi Angela Baciu poartă  un dialog într-un ritm alert, colocvial, abundînd în calambururi, satiră politică, observaţii cotidiene, referiri la lecturi, la lumea artistică, la evenimente de senzaţie cu coloratură locală. Cartea este împărţită în 25 de tablouri scurte, în care se urmăreşte foarte subtil firul unei poveşti sentimentale: două femei aşteaptă sosirea unui bărbat iubit, mister T., care trebuie să se întoarcă la ele încununat de glorie de la vînătoarea de lei. Fiecare tablou se încheie cu intervenţia Corului Antic. Limbajul – un exerciţiu de virtuozitate combinatorie – face multiple referiri la expresiile şi ticurile verbale folosite azi în exces.

    Volumul are o accentuată tentă dadaistă, putînd fi considerat un demers îndrăzneţ de reînviere a avangardei.

        mai drăguţ decît dostoievski. Nu e poezie, nu e proză, nu e jurnal, nu e eseu, nu e decît o conversaţie între două prietene la o cafea… De ce mai drăguţ decît dostoievski? Totul e un plagiat, că tot se poartă. Pe peronul metroului o fată îi spune altei fete: «Ştii că am citit Idiotul de Dostoievski?». «Şi cum, e chiar idiot?» «Nu, e drăguţ.» Nici protagonistele-autoare, Nora şi Angela, nu sînt mai prejos, altfel Ion Barbu, nu cel de la Rîpa Uvedenrode, ci Ion Barbu de la Petrila, nu s-ar fi lăsat ademenit. Cartea e un spectacol la care se face haz de necaz, se rîde mult, se plînge din amor, se-nvaţă expresii şi nume de bucate, de găteli şi snoave balcanice, venind dinspre porturile şi bazarurile dunărene. Se cugetă adînc, se iubeşte platonic, teuton-medieval, cu halebarde, bastioane şi turnuri cu ceas ca la Curtea Regelui Arthur. În amestecul asta apar brusc elefanţi şi figuri politice de ultimă oră. Din cînd în cînd, se povestesc vise uneori fantasmagorice, alteori politically correct, iar toate ordonanţele ori sentinţele le rosteşte CORUL ANTIC, în limba latină, fireşte. Apoteoză e atinsă odată cu sosirea mult aşteptatului Mister T, alias Ducipal, întors victorios de la vînătoarea de lei.

Vă invităm la premieră! (Nora, Angela şi la mijloc magicianul Ion)

Cartea “mai drăguţ decît dostoievski” de Nora Iuga şi Angela Baciu (ed. Polirom, 2017) disponibilă pe site-ul editurii Polirom.

Năluca, de Octavian Soviany

Editura: Polirom
Număr pagini:328
   Aparent, Năluca este un roman de dragoste, cu toate ingredientele inerente genului: descrierea romantică, eseul sentimental, erotismul suav.

   Protagonistul cărţii (al cărui nume, O – litera şi cifra totodată –, capătă în roman o semnificaţie nebănuită), stăpînit de voluptatea exhibării flagelatoare a propriului eu, trăieşte, la sfîrşitul vieţii, o dragoste pătimaşă, venită parcă din nefiinţă. O se resemnează în faţă suspiciunii de iluzie, intrînd, prin abandonul dependenţei de realitate, în jocul destinului, şi acceptă eventualitatea unei percepţii himerice ca întruchipare a desăvîrşirii. De aici se naşte portretul unei femei, care cunoaşte, acceptă şi respectă regulile seducţiei perfecte, conştientă, la fel ca el, că această primejdioasă interferare nu se va opri în pragul iubirii necondiţionate, ci va continua pînă la finalul apoteotic al eroticului: moartea.
Populat de o întreagă galerie de alte personaje de un pitoresc fascinant, fiecare cu cîte o savuroasă istorie de viaţă, Naluca este în egală măsură romanul căutării şi găsirii esenţiale, al alienării pămînteşti a artistului şi al senzualismului morţii, ca singură strategie de refugiu într-un ideal al dragostei care doar acolo mai poate fi regăsit.

Sursa foto şi text: Editura Polirom

Eva, de Simon Liberati-Editura Polirom

Editura Polirom

Număr pagini: 200

Un mare roman de dragoste, sau o carte îndrăzneaţă şi impudică?” (L’Express)

   În iarnă anului 1980, în Paris, un bărbat se urcă nici el nu ştie cum într-un Citroën şi vede pe scaunul din faţă o fetişcană de cincisprezece ani, îmbrăcată elegant, care se agită şi urlă la cei din maşină. Fascinantă fetişcană este Eva Ionesco, un copil sălbatic, clientă a barurilor şi localurilor de lux din Paris, dar şi a şcolilor de corecţie franceze. După ce a dobîndit o faima dubioasă în urma fotografiilor erotice, la limita pornografiei şi pedofiliei, pe care i le făcuse mama ei pe cînd Eva avea doar unsprezece-doisprezece ani, fetiţa de odinioară – devenită actriţa şi producătoare de film – îl va reîntîlni pe narator trei decenii mai tîrziu. Povestea de dragoste ce-i apropie pe cei doi este, deopotrivă, ocazia şi pretextul recuperării unui trecut frămîntat, cel al Evei, copila exploatată, revoltată şi, într-un tîrziu, maturizată, o reluare a firului unei istorii scandaloase, cu numeroase episoade controversate, unde moartea, drogurile şi degradarea sînt peste tot. În acelaşi timp, romanul lui Liberati are în fundal un peisaj dezabuzat, pigmentat de concerte punk, petreceri epuizante şi o nebunie dezlănţuită, într-o lume ce nu mai caută nici un viitor.

„Sub pana lui Liberati, fosta puştoaică supramediatizată şi pîngărită de propria mama devine personaj de roman. Autorul aruncă o lumina crudă asupra tuturor chipurilor Evei şi conferă un suflu literar celor o mie de vieţi ale acesteia într-un roman de dragoste impresionant.” (Gala)

„O iubire ca un legămînt sacru, ca o vraja, în care autorul îşi găseşte propria mîntuire.” (Telerama)

„Eva este povestea unei pasiuni copleşitoare şi, în egală măsură, un portret splendid al celei mai extravagante femei-copil, o carte făcută din plămada din care apar marile romane de dragoste şi care nu ezită să dezvăluie faţa întunecată a sentimentelor. E un roman întortocheat şi neliniştitor, care tulbură cititorul, fiindcă pretinsa lui eleganţă rafinată nu e decît o faţadă menită să ascundă fragilitatea celor ce se iubesc.” (L’Express)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

Un răspuns este întotdeauna o formă a morții.

Magicianul, de John Fowles-Editura Polirom

Editura Polirom, 2007

În traducerea Liviei Deac și a Marianei Chiroțan

Titlu original: The Magus ( 1965)

Număr de pagini: 659

Un răspuns este întotdeauna o formă a morții.

    Magicianul este romanul pe care îl citești cu sufletul la gură, de parcă în orice moment ar urma punctul culminant. Lecturând, descoperi cât de înșelător poate fi omul și cât de ușor poți să fii manipulat, cât de complexă și malefică poate deveni mintea omului, o minte odihnită, care nu duce grija zilei de mâine, urmărindu-și victima în stil „Big brother”. Nu e o carte frumoasă, dar e grozavă! O carte pe care nu o uiți ușor, o carte care te revoltă, te tulbură și te uimește în același timp. Acțiunea are loc în anii 1952-1953, în Anglia (partea I și a III-a, mai reduse ca număr de pagini) și insula Phraxos din Grecia (partea a II-a, care se întinde pe un număr însemnat de pagini). Personajul principal reprezintă un alter-ego al autorului, fapt dovedit prin mai multe elemente de autenticitate: propria experiență ca profesor de engleză a autorului pe insula grecească Spetsai, după o pregătire la Oxford.

     În debutul romanului, personajul-narator Nicholas Urfe face o mică incursiune în trecutul său familial: fiu unic al unor părinți englezi, extrem de exigenți, care însă mor într-un accident de avion. Moartea lor este resimțită de personaj ca o eliberare, putând astfel să ducă stilul de viață libertin pe care și-l dorea: înființează împreună cu niște prieteni clubul Les Hommes Révoltés, se dorește a fi poet. După terminarea studiilor, se angajează ca profesor la o școală din Anglia de Est, însă, plictisit, demisionează. În viața amoroasă este la fel de superficial, avertizându-și de la început iubitele că este un singuratic, lucru folosit ca armă la despărțire: aveam grijă întotdeauna să-mi previn victima, înainte de a se dezbrăca, de diferența de a te cupla cu cineva și a te căsători, devenisem aproape tot atât de abil în începerea jocului, cât și în terminarea lui.

     La sfârșitul lunii august, răspunde favorabil unei oferte de serviciu ca profesor de engleză la Liceul Lord Byron, de pe insula Phraxos, din Grecia. În seara aceea o cunoaște pe tânăra australiancă Alison Kelly, de care se va îndrăgosti, însă, simțindu-și libertatea pusă în pericol, de care se va despărți odată cu plecarea în Grecia.

     Înainte de plecare, se întâlnește cu predecesorul său, Mitford, care fusese în Phraxos și care îi face o prezentare a școlii și insulei. La despărțire îl sfătuiește să se ferească de „sala de așteptare”, ceea ce îl pune pe gânduri pe Nicholas.

    Prin ochii naratorului, autorul descrie peisaje grecești ce-ți taie răsuflarea, în totală opoziție cu cenușia Londra.

Marea bătea în turcoaz, muntele, la orizont, apărea albastru-cenușiu în fierbințeala fără boare. Vedeam coroana verde sclipitoare a pinilor de la Bourani. […] Undele se răspândeau pe suprafața albastră lăptoasă a mării într-un clipocit vag și acesta a fost ultimul semn de civilizație după ce bărcile au dispărut în golful vestic. Stăteam toropit la umbra subțire a unui pin în mijlocul peisajului atemporal disociat Greciei sălbatice.

    Fascinat la început de frumusețea insulei, Nicholas percepe, câteva luni mai târziu, singurătatea ca pe o povară, iar dezmăgirea provocată de eșecul său scriitoricesc îl determină să se gândească la sinucidere.

Însă, împins de curiozitate, trece de „sala de așteptare” (care era, de fapt, o placă agațată pe plajă) și intră pe domeniul misteriosului domn Maurice Conchis. Aici, la Bourani, se petrec evenimente care sfidează normalul și îl dezorientează pe Nicholas. Începe să își petreacă sfârșiturile de săptămână aici, iar Conchis își povestește viața; o viață pe care nu a trăit-o, de fapt, niciodată astfel, după cum va afla nu după mult timp Nicholas. Își face apariția o tânără fragilă, care se recomandă Lily (iubita din tinerețe a lui Conchis, moartă de febră tifoidă). De aici, pe parcursul câtorva săptămâni, se vor succede evenimente într-un ritm alert, personajul principal descoperind, alături de cititor, că totul este o minciună și, când se dă de înțeles că adevărul a fost elucidat, situația se răstoarnă din nou, dezamăgitor. De ce?

    Primul răspuns pe care îl oferă Conchis este spiritismul, apoi un teatru fără scenă, în care toți sunt actori, dar nu toți știu asta, experimentul făcut de o echipă ilustră de medici și, în final, pentru a-i da o lecție lui Nicholas. Ești ca și ariciul. Când ariciul își scoate țepii nu poate mânca. Cine nu mănâncă moare de foame. Iar țepii îți vor muri o dată (corect odată, n.n.) cu trupul., răspunde Conchis la reticența afișată de Nicholas.

Tu vrei să fii iubit? Eu mă mulțumesc pur și simplu să „fiu”, să exist. Poate într-o zi ai să înțelegi și tu ce înseamnă asta. Și ai să zâmbești. Un zâmbet aprobator, un zâmbet sarcastic.

     Magicianul este și un roman erotic, deoarece personajul principal trăiește experiența iubirii de două ori: o dată, iubirea sexuală, cu Alison, apoi pe cea spirituală, cu Lily, care se dovedește a fi Julie Holmes, apoi dr. Vanessa Maxwell etc., și care îl trădează într-un mod cumplit. Nicholas se întoarce cu sufletul spre Alison, dar primește o scrisoare prin care este anunțat că aceasta s-a sinucis, fapt ce va fi demontat într-o seară, când o vede urcând într-un taxi la Atena.

     Încercând să afle adevărul, Nicholas se întoarce în Anglia, unde o cunoaște pe mama surorilor Julie și June (Lily și Rose), care reușește să îl convingă, într-o oarecare măsură, că experiența de pe insula grecească l-a maturizat.

Continuam să mă simt persecutat, dar în alt sens; adevărurile lui Conchis se maturizaseră în mine; în special cele pe care le întrupase prin Lily. Încet-încet, învățam să zâmbesc, cu surâsul pe care îl dorea Conchis. Poți accepta fără să ierți, după cum poți lua o hotărâre fără s-o pui neapărat în aplicare.

     Într-un sfârșit se întâlnește din nou cu Alison, dar constată cu durere că nici unul nu mai este același.

Autor: Andreea D

O poveste despre mituri, revoluţie şi dragoste în Africa secolului XX, spusă de un gigant al literaturii kenyene

Un bob de grâu de Ngugi wa Thiong’o

Editura: Polirom 

Număr pagini: 288

An apariţie: 2016

 

Traducere din limba engleză şi note de Alexandra Fuşoi

O poveste despre mituri, revoluţie şi dragoste în Africa secolului XX, spusă de un gigant al literaturii kenyene

      Considerat capodoperă lui Ngugi wa Thiong’o, romanul Un bob de grâu urmăreşte destinele unui grup de săteni chiar înainte de proclamarea independenţei Kenyei faţă de Imperiul Britanic, în 1963, după revoltă Mau Mau. În centrul poveştii se află Mugo, un om bântuit de un secret teribil. Personajele care-l înconjoară se află într-o strânsă legătură cu momentele importante prin care trece Kenya şi, după cum o arată numele lor, sunt purtătoarele unor simboluri cu o mare încărcătură istorică: bătrânul Warui (rîul), care face legătură între marile etape din evoluţia poporului; Gikonyo (buricul), în care ceilalţi văd cordonul ombilical ce leagă generaţiile între ele, şi nevasta sa, Mumbi, numită astfel după mama simbolică a poporului gikuyu. Mugo însuşi poartă numele unuia dintre cei mai veneraţi profeţi ai comunităţii şi este onorat în roman că mântuitor al poporului sau. Pe măsură ce ni se dezvăluie destinele întortocheate ale sătenilor, într-o naraţiune în care miturile se împletesc cu trimiteri la personaje istorice reale, sub ochii noştri ia naştere o poveste despre compromisuri inevitabile, prietenii trădate şi iubiri puse la încercare.

     „Un bob de grâu, romanul în care istoria îşi aduce faptele la viaţă, este o carte născută din echilibru, cu resurse nebănuite, care confirmă cu asupra de măsură calitatea de scriitor a lui Ngugi wa Thiong’o.” (The Guardian)

„Ngugi wa Thiong’o scrie cu pasiune despre fiecare formă sau culoare pe care o ia puterea.” (The Sunday Times)

      „Când scrii, ar trebui să auzi toate şoaptele, toate strigătele, toate vocile care plâng sau îşi spun dragostea, toate glasurile care-şi urlă ura din negura trecutului.” (Ngugi wa Thiong’o)

Sursa: Editura Polirom

by -
17

ISPITA  FICŢIUNII – Dorina Georgescu

Afinităţi elective sau Chimia iubirii-Goethe

Afinităţile elective de Johann Wolfgang von Goethe

Editura: Polirom

Număr pagini: 300

   “Închipuiţi-vă un A care este intim cu un B, neputând fi separat de el prin orice mijloace şi prin orice forţă; închipuiţi-vă un C care stă în aceeaşi relaţie cu un D; puneţi acum ambele perechi în contact; A se va arunca spre D, iar C spre B, fără să se poată spune care l-a părăsit cel dintâi pe celălalt, care s-a unit cel dintâi cu celălalt.”

    În romanul “Afinităţile elective” Goethe sondează natura umană din perspectiva insolită a chimistului,  realizând  o analogie între ceea ce se întâmplă între două sau mai multe substanţe chimice când sunt puse în contact, în încercarea lăudabilă de a descifra misterul formării cuplurilor, magia iubirii şi contribuţia (ne)fastă a destinului (“Sunt anumite lucruri pe care destinul le urmăreşte cu îndărădnicie. În zadar raţiunea şi virtutea, datoria şi tot ce e sfânt i se pune în cale; dacă e vorba să se întâmple ceva ce-i convine, ceva ce nu ni se pare just, destinul va sfârşi prin a se impune, oricât ne-am zbate.”).

      Răspunsul pare să fie unul controversat, relaţiile interpersonale sunt  imprevizibile şi dinamice (“Nimic nu e mai plin  de riscuri în orice situaţie decât intervenţia unui al treilea. Am văzut prieteni, fraţi, îndrăgostiţi, soţi ale căror relaţii au fost total schimbate, a căror situaţie a fost complet răsturnată prin venirea, întâmplătoare sau voită, a unei noi persoane.“), iar evoluţia fiinţei umane depinde de experienţele trăite cât şi de ocaziile care apar la un moment dat.

     Cuplul Eduard- Charlotte format în plină maturitate, dar având o istorie amoroasă încă din adolescenţă (“Cu câtă plăcere mă gândesc la începuturile legăturii dintre noi! Tineri, ne iubeam amândoi cu multă căldură.”),  se bucura în prezent de  stabilitate, convinşi fiind că îşi trăiesc în tihnă dragostea, care s-a dovedit a fi una vulnerabilă la prima probă a naturii, a întâmplării de a se afla în compania altor persoane (“În licărirea slabă a lămpii de noapte, înclinaţia tainică, imaginaţia, îşi reluară îndată drepturile asupra realităţii. Eduard n-o avea în braţe decât pe Ottilie; în faţa sufletului lui Charlotte plutea, când mai aproape, când mai departe, căpitanul, şi astfel, printr-un fel de miracol, ceea ce lipsea şi ceeea ce era de faţă se întreţeseau cu un farmec voluptos.”).

    Astfel încet, încet,  prind contur doua cupluri noi: Eduard-Ottilie (“Ottilie tăcea, dar îl privea în ochi cu cea mai mare mulţumire. Eduard ridică braţele: Ottilie, tu mă iubeşti!”), Charlotte- căpitanul (“Căpitanul începea să simtă că o deprindere irezistibilă ameninţa să-l înlănţuie de Charlotte”), cu toate că formarea lor va sfârşi prin a ne arăta că lucrurile se complică enorm şi ciudat uneori, că raţiunea e neputincioasă în a  anticipa cursul unor simpatii nevinovate,  iar explozia sentimentelor e capabilă să declanşeze tragedii nebănuite.

    Stilul riguros, uşor  didactic a lui Goethe contribuie cu subtilitate la ideea susţinută pe parcursul romanului: fiinţa umană este incapabilă să stăvilească surprizele  care îi “decorează”  viaţa.  (“Doar viaţa toată nu e întemeiată decât pe câştig şi pierdere. Cine din noi nu făureşte un proiect oarecare şi se vede tulburat în înfăptuirea lui? De câte ori nu apucăm pe un drum şi suntem abătuţi de pe el?”).

 

by -
16

Bonjour Tristesse de Francoise Sagan

Titlu original: Bonjour Tristesse
Editura Polirom
Traducător: Ana Antonescu
Nr. de pagini: 156
Notă: 10/10

Mi-a fost greu, cu adevărat greu să mă opresc din recitit pasaje pentru a vă spune şi vouă despre această cartea. Este probabil cea mai bună cartea de debut pe care am citit-o în viaţa mea, iar Francoise Sagan şi-a câştigat cu uşurinţă titlul de cea mai fascinantă scriitoare pe care eu am citit-o până acum.

În romanul ei (care este de fapt un mini roman având în vedere dimensiunile operei) avem parte de nişte experienţe atât de veridice şi nişte evenimente atât de tulburătoare transmise impecabil şi livrate direct în sufletul cititorului, încât la finalul lecturii te simţi bulversat, uşor ameţit şi cel mai probabil cuprins de tristeţe.

În carte avem prezentată povestea de o vară a Ceciliei, o adolesentă care a trăit până de curând într-o mănăstire după moartea mamei sale, iar în urmă cu doi ani s-a întors să locuiască cu tatăl ei. Cecile duce o viaţă plină de frivolităţi, tatăl ei fiind un Don Juan întârziat care, de asemenea, se lasă pradă tuturor jocurilor păcătoase ceea ce e un lucru foarte fascinant de urmărit, ținând cont mai ales că este o carte cu perspectivă subiectivă unde avem parte de toate acele mici detalii pe care Cecile le observă și care ei i se par importante lăsând de multe ori să îi scape anumite chestiuni care poate ar fi avut mai multă relevanță.

Totul începe atunci când Cecile, tatăl ei şi cea mai nouă cucerire a acestuia – o tânără la fel de ahtiată după viaţa mondenă, petreceri şi alte frivolităţi ca şi cei doi pe nume Elsa – pleacă într-o vacanţă de două luni la ţărmul mediteranei într-o vilă voit izolată de civilizaţie şi unde distanţa până la cel mai apropiat vecin este suficient de mare pentru a nu fi incomodați sau deranjați în vreun fel.

Lucrurile încep să se schimbe atunci când în vacanţă li se alătură Anne. O prietenă veche de-a mamei Ceciliei care s-a păstrat aproape ca şi prietenă de familie. La început lucrurile sunt liniştite, Cecile vede în Anne un model de înţelepciune şi inteligenţă, o idolatrizează, însă fără să-şi dorească să devină ca ea, gândind că în esență acest lucru ar fi imposibil. Lucrurile evoluează iar tatăl Ceciliei, Raymond, deşi era cuplat cu Elsa, decide să se căsătorească cu fermecătoarea Anne.

La început ideea îi surâde adolescentei, însă îşi dă curând seama că lucrurile se vor schimba. Anne înseamnă schimbare, iar Cecile nu este pregătită să renunţe la viaţa ei plină de mondenităţi, de desfrâu şi de alcool. Se teme pentru libertatea şi independenţa ei şi se mai teme şi că fragila ei personalitate va fi modelată după tiparul femeii care avea să îi devină mamă vitregă. Astfel, ea împreună cu Cyril, iubitul ei de-o vară, cum s-ar spune, şi cu Elsa plănuiesc să îi despartă pe cei doi.

Mi s-a părut foarte interesant deznodământul, dar şi povestea în sine. A fost uşor de parcurs, stilul de scriere este unul sentimental, boem, ridicând povestea la nivelul în care te introduce în ea doar transmiţând sentimente. În ciuda a ceea ce vă aşteptaţi, cartea nu transmite doar tristeţe. Ea mai transmite şi fericire, frustrare, resemnare, iar apoi din nou dorinţa de a nu accepta destinul. Este o combinaţie foarte interesantă de condimente literare, de plăceri spirituale cu plăceri materiale.

Tentaţia de a încadra cartea aceasta într-un stil nu doar beletristic, ci şi puţin filozofic, a fost cu atât mai mare cu cât am început să înţeleg ideile şi conceptele pe care le găseam expuse la fiecare pagină din ce în ce mai ostentative, mai hotărâte să te convingă de acelor acelor idei despre viaţă.

Conceptul a fost simplu, dar răvăşitor. Redus la o simplă frază ar suna cam așa: Cugetarea aduce nefericire. Toate câte s-au petrecut nu fac decât să ne demonstreze acest simplu adevăr, Cecile făcând în permanență câte o paralelă cu perioada în care trăia în nepăsare totală pentru a scoate în evidenţă tristeţea permanentă în care se afla din momentul în care a început să se gândească din ce în ce mai mult la lucruri profunde sau pur şi simplu la lucrurile care se întâmplă în jurul ei. În trecut ea nu este niciodată nefericită, pe când în acea vacanţă de doar două luni observăm cum tristeţea se strecoară şi o acaparează până în momentul în care o demoralizează total.

Finalul a fost total neaşteptat pentru mine. O explozie de trăiri şi atât de multe remuşcări îngreunând sufletul fragil al Ceciliei…

Cel mai mare defect al acestei cărţi a fost dimensiunea. Este într-adevăr corect faptul că esenţele ţări se ţin în sticluțe mici, dar mi-aş fi dorit atât de mult ca această carte să fi fost mai lungă, deşi nu mai era nevoie de o continuare, stilul de scriere, analiza atentă a lui Cecile şi gândurile ei despre ceilalţi m-au prins atât de tare în interiorul paginilor încât mi-a părut extrem de rău când totul s-a terminat. Probabil e adevărat, probabil nu ar fi fost o carte atât de bună dacă ar fi fost mai mult, dar nu pot să nu mă gândesc cum ar arăta rândurile, paginile şi cuvintele inserate pe alocuri. Cum ar fi arătat descrierile mai languroase şi mai profunde despre diferite evenimente doar menţionate uneori. Autoarea dă impresia că Cecile îşi spune povestea nouă, tuturor. Ea pur şi simplu rememorează acea vară când viaţa a învăţat-o ce este tristeţea dar şi iubirea, iar uneori ne spune că preferă să nu intre în detalii pentru că amintirile o rănesc iar atunci ar avea nevoie de o ţigară şi ceva alcool. Poate că simplul fapt că această relatare scurtă a poveştii îi aduce mâhnire şi tristeţe mă face să o înţeleg şi să apreciez efortul de a ne spune chiar şi atât.

“Îmi repetam încântată formule lapidare, ca aceea a lui Oscar Wilde, printre altele: <<Păcatul este singura notă de culoare vie care dăinuie în lumea mondenă.>> Mi-o însușeam cu o convingere absolută, cu mai multă certitudine, cred, decât dacă aș fi pus-o în practică. Credeam că viața mea ar putea să se plieze pe această fraza, să se inspire din ea, să țâșnească din ea ca un clișeu pervers: dădeam uitării timpii morți, rupturile, bunele intenții de zi cu zi. Proiectam în chip ideal o viață de josnicii și turpitudini.”

Recomand cartea tuturor, dar mai ales celor care nu ştiu să iubească şi care cred că cele mai importante lucruri în viaţă sunt păcatul şi că doar prin păcat pot descoperi toate cotloanele întortocheate ale existenţei, adolescenţilor care trec prin perioade grele şi cred că doar viaţa lor este grea şi nu în ultimul rând celor cărora le este teamă de schimbare.

O poveste fascinantă despre cum opusul fericirii nu este nefericirea, ci tristeţea absolută, grea şi apăsătoare pricinuită doar de nesăbuinţa acţiunilor tale.

Despre autoare: Francoise Sagan (1935-2004) și-a făcut debutul ca scriitoare la doar 19 ani, cu romanul Bonjour tristesse (1954), distins cu premiul criticii. A dus o viață intensă, plină de succes, fiind considerată copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60. A publicat numeroase volume de povestiri, piese de teatru, scenarii și scrieri autobiografice, dintre care amintim: Un certain sourire (1955), Dans un mois, dans un an (1957), Aimez-vous Brahms… (1959; Vă place Brahms? Polirom, 2015), Des bleus a l’ame (1972), Musiques de scenes (1985), De guerre lasse (1985), Sarah Bernhardt: Le rire incassable (1987), Toxique (1964) și Avec mon meilleur souvenir (1984). În 1985 a fost recompensată cu premiul “Prințul Pierre de Monaco” pentru întreaga operă.

targulcartii.ro

Cartea Bonjour Tristesse de Francoise Sagan este oferită pentru recenzie de TârgulCărții.ro. Cartea poate fi comandată de pe librăria/anticariat online www.targulcarti.ro. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei/anticariatului online urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: A.R. Ivan

by -
9

Colecţionarul de oase de Jeffery Deaver

Titlul original: The Bone Collector

Editura: Polirom

Număr pagini: 560

An apariţie: 2007

     Jeffery Deaver, născut la data de  06 mai 1950 în Chicago, Illinois, este un american, scriitor de romane crime-mistery.  Are o diplomă de licență în jurnalism de la  Universitatea din Missouri și o diplomă în drept de la Universitatea Fordham. A început inițial să lucreze ca jurnalist. Mai târziu, el a fost şi în slujba legii, înainte de a începe o carieră de succes ca romancier, ajungând să fie cel mai bine vândut. A  fost distins cu Dagger Steel și Short Story Pumnalul de la British Association Crima și Premiul Nero Wolfe, si este câştigător de trei ori a Premiilor Ellery Regina Reader pentru cea mai bună poveste de scurtă durată a anul și câștigător al British thumping Good Read Award. Romanele sale au apărut pe listele de bestseller – uri din întreaga lume, inclusiv The New York Times, The Times, italianul Corriere della Sera, Sydney Morning Herald, si Los Angeles Times.

     “Colecţionarul de oase este primul său roman tradus în limba română şi face parte din seria investigaţiilor lui Lincoln Rhyme.
      Lincoln Rhyme, fostul şef al departamentului de medicină legală a poliţiei din New York a fost cel mai reputat specialist în domeniu din S.U.A., a cărui pricepere devenise legendară.”

       Romanul începe cu descoperirea unei crime, doi colegi de serviciu, care se întorc cu avionul şi de la aeroport iau un taxi, şi nu mai ajung acasă. Bărbatul este găsit primul, îngropat în pământ, cu mâna afară, cu degetul inelar curăţat de carne până la os şi cu inelul femeii pe deget.
          Amelia Sachs, agent, care mergea către noul ei loc de muncă- un birou, recepţionează apelul şi găseşte victima, constatând că a fost de fapt îngropat de viu. Încearcă să izoleze perimetrul şi să facă primele cercetări. Poliţia preia cazul şi foştii lui colegi îl cooptează şi pe Rhyme, siguri că vor avea nevoie de competenţă lui. Lincoln Rhyme, cercetând locul unei crime, în cazul uciderii unor poliţişti de către un alt poliţist, are un accident (cade o grindă) în urmă căruia rămâne infirm pe viaţă, imobilizat de la gât în jos. La început refuză să-i ajute cu mai mult decât câteva sfaturi, pentru că avea întâlnire cu doctor Berger. Acesta făcea parte dintr-un grup care practica sinuciderea asistată (practică interzisă prin lege) pentru bolnavii incurabili, iar el dorea să moară salvându-şi ultimele rămăşiţe de demnitate, refuzând să fie legat toată viaţa de nişte mecanisme care să-i facă viaţa posibilă. Mai mult, în ultimul timp făcea nişte crize urâte şi doctorul Peter Taylor, care-l îngrijea, îl învăţase pe asistentul lui personal Thom cum să-l resusciteze, pentru că un atac mai sever putea conduce la un atac de cord fatal. După accident, Rhyme scrie o carte cu locurile unor crime celebre, unele soluţionate altele nu, având în minte toate locurile văzute sau imaginate, construcţii vechi, izvoare subterane. Tot el fusese cel care, înainte de accident, înfiinţase o baza de date cu diferite substanţe, plante, minerale, lemn, beton, pentru că el obişnuia să spună:
      “Criminalistica nu există într-un spaţiu vid. Cu cât ştii mai multe despre mediul care te înconjoară cu atât mai bine poţi aplica…”

      Şi în aceeaşi zi apare şi a doua crimă, femeia din taxi, ucisă într-un mod oribil, şi aşa începe colaborarea dintre Amelia şi Rhyme, poliţiştii aducând aparatură de laborator şi adunând echipa la el acasă. Apoi este atacată o nemţoaică pe care poliţiştii reuşesc s-o găsească şi care le mai furnizează unele informaţii.
       E momentul în care intervine rivalitatea şi FBI, în urmă unor alerte cu bombe (urma o conferinţă ONU în oraş) preia cazul, agentul Dellray (zis şi Cameleonul) încercând să se afirme şi mai mult.
     FBI-ul pe baza amprentei găsite de Amelia la locul faptei, crede că a identificat criminalul în persoana unui sârb, cu permis de conducere ca taximetrist. Dar, surpriză, când vor să-l aresteze îl găsesc mort, maşina furată, deci altcineva îi folosea identitatea.
       Apoi ca într-un carusel dispar un bătrân, o tânără care face jogging, şi o mamă cu fetiţa ei. Cazul revine la poliţie şi la Rhyme, ei încercând să salveze victimele, având de data asta completa colaborare a FBI-ului.
      Rhyme îşi dă seama că ucigaşul se inspiră dintr-o carte ”Crime din vechiul New York”, identificându-se cu un criminal James Schneider, precum şi de cunostinţele despre cercetările poliţiei dintr-o carte a lui.
      Este impresionantă cultura enciclopedică şi mintea analitică a lui Rhyme, care-l ajută din frânturi să lege indiciile, tenacitatea, curajul şi determinarea Ameliei. Viaţa Ameliei şi apoi a lui Rhyme sunt ameninţate de acelaşi ucigaş, şi este foarte surprinzătoare, ca şi în alte cărţi ale lui Deaver, aflarea identităţii criminalului, a motivaţiilor lui şi a adevărului.

      Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre derularea cercetărilor, corelarea indiciilor şi a pistelor, despre tacticile de cercetare, despre relaţiile între poliţişti şi viaţa lor, despre structurile de conducere şi rivalităţile lor, citiţi cartea. Vă asigur că merită, este scrisă într-un limbaj fluent cu mult dialog.
    Am să vă mai spun că am văzut ecranizarea romanului făcută de Studiourile Universal cu Denzel Washington şi Angelina Jolie în rolurile principale. M-a impresionat foarte mult, mi s-a părut una dintre cele mai bune ecranizări ale unui thriller, iar jocul actorilor a fost extraordinar. Deşi filmul urmează cu acurateţe întâmplările din roman, jocul nuanţat al actorilor te determină să-l priveşti de fiecare dată cu alţi ochi şi să-ţi doreşti să citeşti romanul.
      Oricum aşa cum scrie pe coperta cărţii acestui roman: ”Deaver dă un sens nou expresiei CU FRICA ÎN OASE” (People).

targulcartii.ro

Cartea Colecţionarul de oase de Jeffery Deaver este oferită pentru recenzie de TârgulCărții.ro. Cartea poate fi comandată de pe librăria/anticariat online www.targulcarti.ro. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei/anticariatului online urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Arci

by -
3

Întâmplări şi personaje de Florin Lăzărescu 

Gen: literatură contemporană /proză scurtă

Editura: Polirom

Anul publicării: 2015

Număr de pagini: 304

Pentru cine nu l-a cunoscut încă pe Florin Lăzărescu, nu știe savoarea, naturalețea și franchețea cuceritoare cu care relatează în Întâmplări și personaje momente aparent banale din viața de zi cu zi, afișate într-o aură nouă, dintr-un unghi inedit, cu umor și pe alocuri, cu emoție.

În cele 304 pagini sunt cuprinse peste 200 de micropovestiri ce rareori ajung la câteva pagini – lungimea textului este adaptată la viața noastră, în care totul se desfășoară pe repede înainte. O povestire poate fi citite în câteva minute, însă asta nu-i răpește din savoare și emoție. Cartea în întregime poate fi citită fără niciun efort în două ore, cât nici să nu apuci să te bucuri de mirosul de cerneală tipărită pe filele ei, astfel că la final lasă dorința de mai mult.

Povestirile sunt instantaneele din cotidian, frânturile din viață ce se petrec fie în desele drumuri cu trenul ale autorului între București și Iași, la întâlniri cu prietenii sau la magazinul Billa. Oricine poate deveni personaj în lumea lui Lăzărescu, de la vânzătoarea de la magazinul din colț, la un trecător sau câinele maidanez care poposește pentru câteva săptămâni în curtea unei instituții.

Stilul în care sunt relatate întâmplările este atât de simplu și direct încât surprinde și încântă ușurința cu care autorul reușește să pună cititorul în postura de a înțelege ce a văzut el, Lăzărescu, într-o situație comună dintr-un unghi cu totul inedit. Deși titlul Întâmplări și personaje ar putea induce o oarecare poziție de neutralitate a autorului față de cele povestite, în realitate lucrurile nu stau deloc așa.

Coperta cărții este ea însăși o reprezentare a titlului – Întâmplări și personaje – multe fotografii așezate laolaltă sunt realizate chiar de autor, pasionat de fotografie. Textele și pozele sunt toate adunate pe parcursul mai multor ani, ca un indiciu al evoluției scriitorului, după cum spune chiar el:

„Am scris-o fără să-mi dau seama în ultimii 12 ani de viață, dar am muncit la montajul ei mai mult decât dacă m-aș fi apucat de una nouă, pornită de la zero. Nu-i jurnal propriu-zis, pentru că aici nu vorbesc direct despre mine și gândurile mele, ci povestesc – la cald, imediat după ce am observat ceva notabil – „întâmplări și personaje” prinse din mers. Pe de altă parte, îmi place să cred că volumul are schelet, cronologie, evoluție, mă rog, o coerență a lui, că întregul e mai mult decât suma părților.”

Despre Florin Lăzărescu: Este unul dintre cei mai traduși autori români, are cărți publicate în franceză, germană, chineză, maghiară, spaniolă, italiană, slovenă, croată.

A mai publicat, în ordine cronologică, volumele: Cuiburi de vâsc (pe care acum o urăște din suflet), Șase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiri, Ce se știe despre ursul panda, Trimisul nostru special și Amorțire. Întâmplări și personaje este volumul cel mai recent al lui Florin Lăzărescu.

Florin Lăzărescu este și coscenarist al filmului Aferim!, ecranizat în regia lui Radu Jude, câștigător al Premiului Ursul de Argint pentru cea mai buna regie la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, ediția 2015. Dar nu a fost la prima colaborare cu Radu jude. Lampa cu căciulă a câștigat concursul organizat în 2005 de Centrul Național al Cinematografiei și a fost turnat un an mai târziu în regia lui Radu Jude.

Și, dacă nu v-am convins, iată un interviu cu Florin Lăzărescu despre meseria de scriitor:

by -
6

 Sunt o babă comunistă! de  Dan Lungu

Gen:  Literatură română contemporană
Editura Polirom / Colecţia “TOP 10+”
Anul publicării: 2011, Iaşi

     “Doamne, ce bine am dus-o pe timpul comunismului!” – oare câţi dintre noi nu au auzit măcar o dată, rostit nostalgic ori scandat mai energic de care un părinte / bunic / mătuşa / altă rubedenie ori vecin / cunoscut, această replică?
 Să fi fost oare, într-adevăr, mai bine pe atunci? Că doar avea toată lumea servicii şi case, ba încă dăruite, după cum mai argumentează melancolicii care  au uitat / nu au ştiut niciodată preţul REAL al comunismului.
Deci, care e adevărul? Preţuieşte libertatea de azi mai mult decât toate avantajele de atunci?
     Pe Dan Lungu îl mai întâlnisem cu În iad toate becurile sunt arse; îmi plăcuse stilul sau, dar încă nu reuşisem să stabilesc un verdict ferm.
Sunt o babă comunistă! mi-a plăcut de la primele rânduri, ceea ce nu se întâmplă foarte des. M-au cucerit frazele amuzante, profunzimea şi psihologicul categoriei umane puse în scenă. Aşa cum observasem de la În iad… acest scriitor contemporan redă foarte bine atât personajul, cât şi decorul.
     La un deceniu după căderea comunismului, pătrundem în casa unei familii obişnuite, aşa cum sunt cele mai multe din ţara noastră. Zece ani: insuficienţi pentru formarea unor generaţii noi, deschise şi sănătoase,care a depăşit fantomele trecutului;  dar mai mult decât suficienţi pentru căscarea unui hău care se adânceşte de atunci, tot mai mult: conflictul între generaţii.
În vreme ce pentru părinţi comunismul a însemnat să îşi permită cam tot ce se găsea pe atunci, furnizându-le senzaţia împlinirii şi a statutului social privilegiat, pentru copii a însemnat apartamente mici ca nişte cutii, cozi la alimente, frig şi îngrădire.
“Am avut tot ce mi-am dorit. E drept, pe atunci nu-ţi doreai prea multe. Nu ştiu de ce, dar nu-ţi doreai prea multe. Cred că nu ştiai că se pot face aşa multe cu banii, ca acum. Dar, pentru lumea aia, am avut tot ce-mi poftea inima”.
Au fost deci adulţii de atunci fericiţi, sau era doar o iluzie, urmare firească a faptului că trăiau şi activau într-un univers restrâns şi limitat? Prin ochii Emiliei, pensionară, încercăm să desluşim trecutul, o istorie pe care pare tot mai evident că nu am înţeles-o şi nici învăţat-o.
     Un plus care merită neapărat menţionat: amuzamentul, care este presărat în doze generoase şi mai rafinat decât în replicile de cartier din În iad… Un umor mai fin poate, nu atât de direct sau colorat, dar mai valoros şi durabil.
Metoda alternării planurilor pare aici chiar mai utilă, neacoperind amintirile în valuri bătrânicioase, dar pe alocuri virajele bruşte pot genera confuzie.
     Dan Lungu, despre care, se spune, ar fi unul dintre cei mai populari prozatori ai generaţiei lui, are o bogată activitate în domeniul literar. A debutat cu Raiul găinilor (2004 ), a fost tradus în mai multe limbi străine, iar Sunt o babă…a fost şi ecranizat în regia lui Stere Gulea.
Ezitasem poate fiindcă că titlul îmi sugerase o carte profund statică sau plictisitoare şi spun cu bucurie că m-am înşelat; nu e un roman captivant în genul celor sf, dar componenta psihologică este mai importantă, zic eu.

NOTĂ: 9 / 10

Autor: Adelina

by -
8

Minciuni de vară de Bernhard Schlink

Titlul original: Sommerlugen 

Traducerea: Gabriela Eftimie

Editura: Polirom

Număr pagini: 282                         

     Scriitorul german Bernhard Schlink s-a născut în 1944, la Bielefeld.  A studiat ştiinţele juridice şi din 1992 este profesor la Universitatea Humboldt din Berlin. A debutat ca scriitor cu romanul Dreptatea lui Selb, primul volum dintr-o trilogie poliţistă care s-a bucurat de un mare succes la public şi cuprinde de asemenea Înşelăciunea lui Selb şi Crima lui Shelb. Afirmarea internaţională vine cu romanul Cititorul, distins cu multe premii, tradus în peste patruzeci de limbii şi ecranizat. A mai apărut de acest autor şi Evadări din iubire şi Întoarcere acasă.

     ,,Mizând pe stilul sobru, elegant, cu care şi-a încântat întotdeauna cititorii, Bernhard Schlink arată în cea mai recentă carte a sa că excelează şi în arta prozei scurte. Concentrând simplitatea, complexitatea, sensibilitatea şi melancolia, volumul de povestiri, surprinde în diferite ipostaze tematica amăgirii şi a decepţiei, protagoniştii fiind oameni care îşi clădesc pe minciună cel puţin un episod din viaţă lor, şi care îşi dau seama că e mult prea târziu să o ia de la capăt în clipa în care ar vrea să repare ceva din consecinţele unor fapte din trecut. Unii au puterea de a întrevedea o eventuală soluţie, alţii au fost învăluiţii iremediabil în mrejele minciunii”.

      Cele şapte povestiri sunt construite ca tot atâtea revelaţii ale minciunilor, mici sau mari, neintenţionate sau deliberate, neînsemnate sau hotărâtoare, din care poate fi ţesută viaţa de zi cu zi.

     Extrasezon El, un flautist, venit în Code în vacanţă. Ea, Susan, are o casă frumoasă pe insulă. Cei doi se întâlnesc, stau de vorbă şi au o relaţie sexuală. El motivează vacanţa din extrasezon, lipsei timpului, nu lipsei de fonduri. Ea are banii, lucrează la o fundaţie, dar nu îi place aglomeraţia.

      “Atât îl iubea, de parcă l-ar fi căutat de mult şi l-ar fi găsit abia acum. De parcă n-ar mai fi avut cum să greşească, nici ea, nici el”

      Mi s-a părut o poveste de o vară prea “cusută cu aţă albă”, brusc apare dragostea, apoi gata vacanţa, fiecare pleacă la jobul lui şi se pare că final…

      Noaptea din Baden-Baden

      El, autor de piese plecat cu lansarea unei piesei. Anne, prietenă de şapte ani pe care se pare că încearcă să o mintă. Ea află că seara din Baden-Baden el a fost însoţit de o femeie. De aici certitudinea ei că a înşelat-o, el se pare că nu are remuşcări. De înşelat, a înşelat, oare va merge relaţia lor?

        Casa din pădure

       El un scriitor, acum familist, se ocupă de familie, de fetiţA Rita, de soţia Kate.

        Kate, o scriitoare de succes cu deplasări multe, turnee de promovare, lansări de carte.

       El, încearcă în ultima instanţă să îşi izoleze soţia şi fiica în căsuţa din pădure, altfel cei trei vor petrece mai mult timp împreună. Minciuna lui este descoperită în sfârşit de către soţie, ceea ce nu iese tocmai bine…

         Străin în noapte

       O excursie în Kuweit, ea o doctoriţă blondă frumoasă, el prietenul ei. Se pare că prietena sa este răpită şi abia după un an reuşeşte să fugă, unde va fi ucisă accidental de fostul prieten. Oare aşa stau lucrurile? El are în cont 3mil. de dolari în urma răpiri ei, cearta lor, când ea cade de la balcon, este văzută de o martoră. Nu este ceea ce pare…

         Ultima vară

       El, un fost profesor universitar pensionar. Strângerea familiei sale la un loc, atenţiile pe care le are de soţia sa, discuţiile cu copii, joaca cu nepoţi, se pare că au un scop. Are de gând să se sinucidă, atunci când durerea va fi de nesuportat. Când soţia află de cockteilul pe care vrea să îl bea, discuţiile se încing. Ea nu vrea să fie o figurantă la moartea sa…

           Johann Sebastian Bach pe insula Rugen

       Un fiu vrea să le facă o surpriză părinţilor aşa că îi invită la un concert de Bach pe insula Rugen. Discuţiile dintre tată-fiu au menirea de a afla mai multe informaţii, de ai apropia, pasiunea pentru Bach se pare că îşi face efectul, sau nu?

           Călătorie spre sud

        Ea, se pare că o irită orice, mai ales proprii ei copii. Deşi s-au realizat bine toţi, parcă dragostea de mamă a dispărut, mirosul a dispărut, gustul i-a dispărut. Copii ei nu ştiau nimic, se prefăcea că totul este în ordine. Se prefăcea că a trecut peste abandonul soţului în favoarea asistentei lui. Are chef să plece spre sud, poate nepoata Emilia, cea care are grijă de ea o va însoţi…

          Nota mea pentru această carte este 8.

         Tristeţea, minciunile şi ce ar fi fost dacă, mi-au lăsat un gust cam amar.

Autor: Nicol

by -
6

Femeia de hârtie de Rabih Alameddine-recenzie

Titlul original: An Unecessary Woman
Editura: Polirom
Număr de pagini: 280
Nota: 10+

Rabih Alameddine (Arabă : ربيع علم الدين) (născut în 1959) este un libanez-american, pictor şi scriitor. S-a născut în Amman, Iordania. A crescut în Kuweit și Liban, a plecat de la vârsta de 17 ani să trăiască mai întâi în Anglia, apoi în California. Iubitor de matematică, a obținut o diploma în inginerie de la Universitatea din California la Los Angeles (UCLA), precum și un Master of Business în San Francisco. Și-a început cariera ca inginer, apoi s-a îndreptat spre scris și pictură. Autorul a patru romane și o colecție de povestiri scurte, Alameddine a fost beneficiarul unei Guggenheim Fellowship în 2002. El locuiește în San Francisco și Beirut.

Credeam că știu cum e să te îndrăgostești de o carte – doar am experimentat atâtea. Mi-am cumpărat Femeia de hârtie pentru că mi-a plăcut descrierea, dar nu mă așteptam că această carte va surclasa atâtea experiențe frumoase pe tărâmul lecturii!

Ajunsă la respectabila vârstă de 72 de ani, Aliya are impresia că nu este necesară nimănui. E văduvă și nu are copii, deci locuiește singură într-un apartament din Beirut. Însă nu e chiar atât de singură pe cât am crede: de ani buni (vreo 50) Aliya traduce câte o carte pentru fiecare an. Face asta nu pentru public, ci pentru ea însăși. De fapt, dacă mă gândesc bine, cărțile au devenit un fel de religie pentru ea.

Femeia de hârtie e un roman despre cărți (un soi de ghid de lectură la scară redusă) și povești despre Beirutul trecut sau prezent, despre războiul civil din Liban și multe alte episoade din viața acestei cititoare avide. Lucrurile devin și mai interesante când Aliya riscă să piardă tot ce e mai de preț pentru ea.

Cuvintele din povestea asta au o fluiditate aparte. Te iau pe sus și te poartă în lumea lor. Rabih Alameddine, reușește să contureze atât un personaj memorabil, cât și o lume de o realitate cutremurătoare. (Între noi fie vorba, am aflat că se dedică și picturii – poate din aceste motiv creează niște descrieri absolut uluitoare și deloc obositoare.)

Oricât aș încerca, pur și simplu nu îi găsesc un punct slab acestei cărți. E mai mult decât mă așteptam să fie și cred că voi găsi cu greu o altă carte care să-mi placă atât de mult. E o carte pe care pur și simplu o trăiești!

Citiți cartea și contraziceți-mă dacă puteți!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Autor: Diana

           Ce avem și ce uităm de María Dueñas

Titlul original: Misión Olvido
Editura: Polirom
Colecția Biblioteca Polirom Actual
Scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi
Anul aparitiei: 2013
Traducere din limba spaniolă și note de: Ileana Scipione
Număr pagini: 454
Gen: Istoric, Social, Psihologic
Cotație Goodreads: 3,25

Mă declar pur și simplu îndrăgostită de noul roman al Maríei Dueñas, Ce avem și ce uităm. Deși eu prefer să-i folosesc titlul original, Misión Olvido. Ca și la El tiempo entre costuras, nu sunt de acord cu traducerea. Mult timp am evitat El tiempo entre costuras din cauza traducerii. Iubirile croitoresei. Mă așteptam la ceva siropos, când colo, un roman istoric nemaipomenit, cu spionaj, mister și tot tacâmul.

Dar să revenim la Misión Olvido. Nu înțeleg de ce a fost tradus așa. Traducerea literară ar fi „Misiunea Uitarea”, cu referire la una dintre misiunile călugărilor franciscani din California. Prin traducere, s-a pierdut sensul dat de autoare titlului original.

Al doilea lucru de care nu sunt mulțumită este cotația romanului pe Goodreads. Numai 3,25? Pe bune? Eu i-am dat 5,00, mă așteptam să găsesc un scor de minim 4,00. Un roman atât de complex și profund, să aibă un scor așa mic?

Este romanul care m-a ținut trează până la ora 2.00 nopți la rând, pe care nu-mi venea să-l las din mână doar pentru că aveam nevoie de somn.

La prima vedere, prezintă drama personală a unei femei de 45 de ani, profesoară la Universitatea din Madrid. Blanca Peréa suferă un șoc când este părăsită de soț pentru o femeie mai tânără, cu care acesta urmează să aibă un copil. Ea însăși cu doi copii mari, cu multe sacrificii făcute pentru viața de familie, în urma loviturii nu-și dorește decât un singur lucru: să fugă. Cât mai departe, unde vede cu ochii.

„Rosalía, sunt Blanca Peréa. Trebuie să plec de aici și am nevoie de ajutorul tău. Habar n-am unde vreau să mă duc, mi-e indiferent. Într-un loc unde să nu cunosc pe nimeni și unde nimeni să nu mă cunoască.”

Cum vrea să plece cât mai departe, alege o bursă în California. Munca ei acolo consta în organizarea documentelor lui Andrés Fontana, un prestigios profesor de origine spaniolă, decedat cu 30 de ani în urmă. De ce este atât de important legatul lui Fontana? Pe cine ar interesa sortarea unor documente mai vechi de 30 de ani? Rămâne să aflați citind cartea.

Interesant este că autoarea s-a inspirat în scrierea romanului dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, care alcătuiesc Camino Real (Drumul Regal). Este un roman istoric, educativ, în care María Dueñas, cu talentul ei de profesoară, ne dezvăluie multe informații din cultura spaniolă. Nu, nu vă speriați, nu este un manual de istorie și cultură universală, ci un roman în care se îmbină acțiunea, dramele personale, viața universitară și multe altele.

Acțiunea este organizată pe trei planuri. Principal este cel din prezent, în care Blanca pleacă cu o bursă în California, unde organizează legatul lui Andrés Fontana. La Universitatea din California face cunoștință cu mai multe persoane, care mai de care mai interesante: Rebecca, o americancă primitoare, capabilă să ajute pe oricine, Daniel Carter, ucenicul lui Fontana, Luis Zárate, directorul instituției, aflat într-o competiție tacită cu Daniel, Darla Stern, o bătrână excentrică și acră, ce a avut un rol important în viața profesorului Fontana, fiica acesteia, Fanny, nu prea inteligentă și regresată în copilărie.

Un alt plan prezintă o incursiune în viața lui Daniel Carter, un bărbat cu o viață cel puțin interesantă. Prin prisma evenimentelor din tinerețea lui, ne este prezentată Spania postbelică:

„Nu te-ai prins că nu-i vorba dacă fata vrea să meargă cu tine sau să rămână aici pentru ce-o mai rămâne, l-a lămurit văduva, strângându-l tare de încheietura mâinii. Fiindcă nu contează nici cât negru sub unghie ce vrea ea.”

„Știind că încălca dispozițiile lui Asunción și risca să-i piardă o dată pentru totdeauna încrederea, a năvălit iar înăuntru și și-a luat rămas bun de la Aurora cu cel mai fabulos sărut din istoria tuturor săruturilor.

Dacă l-ar fi filmat cineva, scena n-ar fi trecut de cenzură nici cu recomandarea personală a secretarului general al Falangei.”

„Cu un popor aservit conformismului moral și unui sistem social artificial, în care doar patru dintr-o sută de case aveau frigider, iar femeile nu puteau să-și deschidă cont bancar, nici să călătorească în străinătate fără permisiunea părinților sau soților. Treptat însă lucrurile aveau să evolueze. Vălurile negre, copiii care cerșeau pe străzi, olițele de noapte de sub pat și bombastica retorică a regimului aveau să lase treptat locul unui progres industrial timid și unei deschideri moderate, care vor ajunge ulterior la apogeu în epoca de maximă dezvoltare a Spaniei.”

Un personaj din această parte a romanului care m-a fascinat este bunica Aurorei, Nana (cei care au citit cartea știu): „Și, cu o mână energică și zbârcită, dar cu manichiura perfectă, i-a arătat scara. Clinchetul monedelor din aur care atârnau de brățara ei i-a poruncit lui Daniel să plece imediat de acolo.”

Există și o referire la Ramón J. Sender, un scriitor spaniol indezirabil și exilat după Războiul Civil.

Al treilea plan în roman este scurta incursiune în copilăria lui Andrés Fontana, când cu multe sacrificii, a reușit să plece la studii. Un fiu de miner cu o situație materială precară ce a reușit  într-o perioadă în care numai aristocrații aveau dreptul la educație.

Cele trei planuri se îmbină armonios, reușind să înțelegem mai bine acțiunea și motivațiile personajelor. Pe măsură ce munca Blancăi la organizarea legatului lui Fontana înaintează, totul se încheagă, precum un puzzle. Observăm legătura dintre documentele lui Fontana, misiunile călugărilor franciscani în California și protestele aparent lipsite de importanță ale unor locuitori împotriva construirii unui mall. Ajungem și la Misiunea Olvido, care dă titlul cărții. În ultima parte a romanului, acțiunea se precipită, accentuându-se atmosfera de mister.

Totul se întâmplă pe fondul triunghiului Blanca, Daniel Carter și Luis Zárate; fiecare dintre cei doi bărbați încearcă să și-o apropie pe Blanca, acea competiție tacită dintre ei atingând apogeul. Va lăsa Blanca în urmă trecutul, amărăciunea cauzată de divorț? Va rămâne cu unul dintre cei doi, Daniel sau Luis? Toate acestea le puteți afla din carte.

Ce mi-a plăcut: mai încape îndoială? Informațiile despre istoria, cultura Spaniei; scriitura clară, inteligibilă, cotidiană, fiecare regăsindu-ne în cele povestite la un moment dat de autoare; faptul că deși romanul este condimentat cu povești de dragoste, nu cade în siropos: nimic nu mă enervează mai tare decât un roman de aventuri sau mister, cu multă acțiune, căzând într-o scenă siropoasă; introspecția, latura profund psihologică.

Citate:

„Pentru întâia oară în viață, am fost conștientă de cât de fragile sunt de fapt lucrurile pe care le considerăm permanente, de ușurința cu care se năruie tot ce-i stabil, așa încât realitatea poate fi luată de o adiere de vânt intrată pe fereastră.”

„Nimeni n-a spus vreodată că trecutul n-ar avea umbre.”

„- Iubim soarele copilăriei abia după ce l-am pierdut, a spus profesorul […]

– Când pierdem soarele sau copilăria? […]

– Când pierdem pământul pe care am călcat mereu, mâinile care ne-au sprijinit și casa unde am crescut.  Când plecăm definitiv, împinși de forțe străine și avem certitudinea că nu vom mai reveni nicicând.”

„Viața mea curge cu privirea întoarsă spre trecut, dar cred că literatura noastră trebuie să fie hrănită în continuare, să ne lăsăm cultura să înainteze spre viitor pe toate căile. Căci pe aceste căi se fac auzite, fie că ne place, fie nu, vocile tuturor celor ce-au supraviețuit atrocității Războiului Civil: cei care au rămas și cei care s-au dus. Cei ce continuă să stea aici și desțărații.”

„Timpul vindecă totul, dar mai înainte fiecare trebuie să se reconcilieze cu ceea ce lasă în urmă.”

„N-am crezut niciodată că fantasmele pot reînvia cu atâta forță.”

„În fața manevrelor nebănuite ale destinului, nu poți acționa întotdeauna rațional.”

„Toți avem o grămadă de motive să ne simțim înșelați în așteptări și tot atâtea ca să mergem mai departe fără a privi înapoi.”

Ce nu mi-a plăcut: puține lucruri, foarte puține. Cum ar fi traducerea, atât a titlului, de care am vorbit deja, cât și a unor expresii spaniole; apare de foarte multe ori sintagma „o dată în plus”. ExpresiaMaria Duenas „una vez más” sună în română mult mai natural tradusă ca „încă o dată”.

Despre autoare:

María Dueñas este profesoară de limba și literatura engleză la Universitatea din Murcia, Spania. S-a născut în 1964, în Puertollano, iar în prezent locuiește în Cartagena, unde și localizează începutul povestei de iubire dintre Daniel și Aurora, în Misión Olvido. Primul său roman este El tiempo entre costuras (Iubirile croitoresei), vândut în peste un milion de exemplare și ecranizat în miniseria omonimă. Mare parte din acțiunea romanului este plasată în Tetuán, aflat sub Protectoratul Spaniol al Marocului la acea vreme, unde a locuit familia mamei autoarei.

Misión Olvido (Ce avem și ce uităm) este scrisă la trei ani de la primul roman și este inspirată dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, precum și de experiența doctoratului la universitățile din America de Nord.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Autor: Sorina Ciocârlan

 

Durere de Zeruya ShalevDurere de Zeruya Shalev

La Editura Polirom a apărut cartea Durere de Zeruya Shalev

Un roman despre ranile lumii noastre

In urma cu zece ani, Iris, eroina din romanul scriitoarei israeliene Zeruya Shalev, a fost victima unui atentat terorist (la fel ca autoarea romanului, ranita in explozia provocata de un atentat sinucigas, in 2004). Viata lui Iris fusese si pina atunci o inlantuire de dureri si tristeti surde, pe jumatate uitate: un tata mort in razboiul de Yom Kippur, o mare iubire pierduta in adolescenta, o viata de familie intrata in rutina. Trupul sfirtecat aduce o durere noua si raspindita in fiecare fibra, care nu se lasa stearsa nici dupa un deceniu, iar din ea se nasc, pe neasteptate, alte si alte spaime si dureri. Cea mai teribila se dovedeste groaza de a lua o decizie: sa-si urmeze iubitul din tinerete, revenit ca prin minune linga ea, sau sa ramina linga copii, ei insisi prinsi intr-o plasa de suferinte si nefericiri?

„Zeruya Shalev face lucrul la care se pricepe cel mai bine: scrie povesti de familie pline de dragoste, povesti ale iluziei si eliberarii in care razbate intensitatea emotionala, invitind cititorii sa se lase purtati de firul intimplarilor parcurse. Celebrare a durerii, romanul este o revelatie inspirata de rolul ei in viata noastra afectiva.” (Haaretz)

„Romanul Zeruyei Shalev infatiseaza ipostazele ideii de a trai in Israel. Durere este cel mai bun roman al autoarei.” (Der Spiegel)

„Durere nu este doar un roman despre vina ce insoteste aproape orice noua iubire intre adulti, ci si despre nevoia de a renunta la dragoste.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

logo_libris

Pisica musafir-Takaski HiraideNoutăţi la Editura Polirom

1.Pisica musafir-Takaski Hiraide

Traducere din limba japoneză şi note de Diana Tihan

„Un roman cu adevărat strălucitor.” (Kenzaburo Oe)

Alcătuit cu fine tuşe de observaţie atentă, romanul Pisica musafir străluceşte prin micile momente şi bucurii ale vieţii, surprinse pe fundalul unei frumuseţi poetice rare. La finalul epocii Showa, el şi ea – soţul care tocmai demisionase de la o editura şi soţia, corector de manuscrise – locuiesc cu chirie în centrul oraşului Tokyo, într-o casă din curtea unui conac construit în anii ’60. Între cuplul trecut de prima tinereţe şi Mica, pisica vecinilor, care vine adesea în vizite clandestine, se înfiripă o puternică legătură afectivă prin care viaţă capătă un alt sens. Această fericire a lucrurilor mărunte durează până într-o zi, când Mica îşi întîrzie mai mult decât de obicei apariţia şi panică se insinuează în molcomul şir de întâmplări cotidiene…

„Un şir de obiecte şi experienţe ieşite din comun care par să nu se mai termine, o combinaţie curioasă de iuţeala şi minuţiozitate: ceea ce la început pare aglomerare de imagini întâmplătoare se transformă într-o colecţie aproape microscopică de emoţii şi fenomene.” (The Believer)

„Romanul lui Takashi Hiraide este o imagine intimă, vie, surprinsă în detaliul unui loc în acelaşi timp deschis tuturor privirilor şi plin de taine.” (The New York Times Book Review)

„Pisica musafir oferă o lectură captivantă, plină de inteligenţă şi umor.” (Publishers Weekly)

„O poveste delicată şi încîântătoare despre dorinţa de a fi aproape de cineva şi durerea absenţei.” (Atmospheres)

Insulele lui Thomas Hudson-Ernest Hemingway2.Insulele lui Thomas Hudson-Ernest Hemingway

Traducere din limba engleză şi note de Ona Frantz

Insulele lui Thomas Hudson este marele roman (postum) al marii, din care s-a desprins, câştigîndu-şi independenţa şi nemurirea, dar lăsând teribile ecouri în corpul romanului, povestirea Bătrânul şi marea. Thomas Hudson însuşi este un personaj de sub contururile căruia transpare Hemingway, un nou alter ego – că mulţi alţii din proză lui, însă diferit de ceilalţi. Pentru că pictorul destoinic care ajunge vânător de nazişti prin insulele coraliere de la marginea paradisului sau pierdut are cea mai grea misiune dintre toate alter egourile lui Hemingway: să afle despre iubire şi înţelegere după ce din viaţă lui a dispărut tot ce iubea – fără că el să fi înţeles cum. Cititorii prozei antume a lui Hemingway vor avea parte de bucuria unei lecturi familiare prin forţă şi culoarea frazei şi în acelaşi timp de surpriză de-a regăsi perfect coagulate cioburi de realitate istorică, frânturi din viaţa personală a scriitorului şi un întreg curent subteran de personaje anterioare pe care se sprijină substanţă acestui roman, cu nimic diferit de Gulfstreamul din care creşte carnea insulelor lui Thomas Hudson.

„Un roman împlinit, care poate sta fără teamă alături de celelalte capodopere ale lui Hemingway.” (The New York Times Book Review)

„Umorul inteligent al lui Hemingway nu e nicăieri mai viu ca aici. Amintirile din Paris sunt la fel de muşcătoare şi de înviorătoare ca în Sărbătoarea continuă, iar episodul de la pescuit e aproape tot atât de impresionant ca şi înfruntarea lui Santiago cu peştele din Bătrânul şi marea.” (The Philadelphia Bulletin)

„În multe dintre episoadele acestui roman găsim cele mai pasionante şi mai percutante pagini pe care le-a scris vreodată Hemingway.” (Saturday Review)

Ca sa nu te pierzi in cartier-Patrick Modiano3.Ca să nu te pierzi în cartier-Patrick Modiano

Traducere din limba franceză de Mădălina Vatcu

Premiul Nobel pentru Literatură 2014

Jean Daragane, un scriitor trecut de şaizeci de ani, trăieşte într-un prezent fără bucurii; numai lectura din Buffon şi contemplarea copacilor şi a florilor îi mai dau speranţa în viaţă. Însă pierde întâmplător o agendă veche, de care nu-i pasă mai deloc. Un individ straniu o găseşte, îl sună să i-o înapoieze şi aşa începe povestea în care Daragane, odată cu nume de locuri şi numere de telefon ieşite din uz, îşi aminteşte frânturi de o blândeţe dureroasă pe care atât de mult se străduise să le uite. Pasajele albe din copilărie şi tinereţe se umplu încetul cu încetul, detaliile se înlănţuie treptat în jurul unor personaje şi dau la iveală destine şi oameni importanţi din viaţa lui. Trezite, amintirile transpar, contururile lor sunt imprecise, romanul fiind un melanj în care caracterul difuz al impresiilor, analiză psihologică, deziluzia şi poezia se împletesc într-o poveste-anchetă asupra lumii lăuntrice şi memoriei.

„Nu trebuie să desluşeşti niciodată misterul. Şi oricum, un scriitor n-ar fi în stare. Chiar dacă se străduieşte cu minuţiozitate, doar îl adânceşte şi mai mult. Samuel Beckett spunea despre Proust, care practic nu făcea decât să-şi explice personajele: «Limpezindu-le, Proust le sporea misterul».” (Patrick Modiano)

„La Modiano, nimic nu este vreodată sigur. Universul e mişcător asemenea nisipurilor nevăzute ce pot să te înghită într-o clipă. O casă din Saint-Leu-la-Foret, square du Graisivaudan, postul de frontieră de la Ventimiglia, Tremblay: romancierul îşi ţese pânză, ale cărei fire converg spre o femeie, o piesă crucială în puzzle-ul spulberat al copilăriei lui… Cititorul obişnuit cu cărţile lui va regăsi cu bucurie în acest roman senzaţia de vag, atmosfera bizară, izul muced al unui trecut tulbure. Cititorul nou, stârnit de Premiul Nobel, va pătrunde în acest spaţiu inedit şi va rămâne pe veci cucerit de vraja lui.” (Le Figaro)

Inventeaza ceva-Chuck Palahniuk4. Inventează ceva-Chuck Palahniuk

Traducere din limba engleză de Dan Sociu

Inventează ceva aduce laolaltă douăzeci şi trei de povestiri scrise de-a lungul mai multor ani şi publicate în diverse reviste literare sau cu totul inedite. Sumbre sau amuzante, provocatoare, excentrice şi tulburătoare, povestirile lui Chuck Palahniuk sunt, fiecare în parte, un exerciţiu stilistic de o originalitate şi o inventivitate cuceritoare.

Că e vorba de un adolescent eminent, lobotomizat după o sesiune de electroşocuri cu defibrilatorul din cabinetul medical al şcolii, ca în „Zombi”, sau de un fiu încrezător în terapia prin râs care încearcă să-şi salveze tatăl bolnav de cancer în faza terminală cu o colecţie de glume nesărate, ca în „Cioc-cioc”, sau de primele apariţii ale faimosului Tyler Durden din Fight Club, cum se-ntâmplă în „Expediţia”, povestirile sale înfioară, uluiesc sau incinta, însă nu te lasă nici o clipă indiferent.

„Cele mai inspirate povestiri semnate de Palahniuk, o îmbinare de bufonerie, oroare şi emoţie, te propulsează dincolo de incredibil, în spaţiul locuit de cele mai bune comicsuri sau de spiritul unui Rabelais ori al unui Burroughs.” (The Guardian)

„Palahniuk reuneşte pentru prima dată în volum povestirile care-i poartă marca: umor, oroare şi îndrăzneala nebună, toate devenite subiect alături de foc, fluide corporale, malformaţii, materialismul societăţii, bestialitate, o minge de tenis fermecată şi o crimă ce are loc în timpul unui festival.” (Publishers Weekly)

„Stilul modern, unic al lui Palahniuk înlătura orice convenţie, orice aer vetust… cititorului îi e cu neputinţă să se complacă în confortul narativ.” (Booklist)

samanta incoltita Anchee Min5.Sămânţa încolţită-Anchee Min

Traducere din limba engleză de Ionuţ Sociu

Continuarea bestsellerului Azaleea Roşie

La 20 de ani după apariţia primului roman inspirat din propria viaţă, Azaleea Roşie, în care zugrăvea în culori sumbre tribulaţiile ei în timpul Revoluţiei culturale chineze, Anchee Min hotărăşte să-şi întregească povestea vieţii în Sămânţa încolţită. Sincer şi adesea şocant, scriitoarea relatează dificultăţile cu care s-a confruntat că imigrantă până când a ajuns să se adapteze ritmurilor ţării de adopţie şi să-şi construiască o carieră literară de succes. Munca epuizantă, efortul de a învaţă singură engleza stând într-o cămăruţă neîncălzită şi urmărind la televizor serialul Sesame Street, trauma unui viol, căsătoria eşuată şi apoi divorţul deprimant, naşterea fiicei sale, Lauryann, şi a doua căsătorie – fericită – sunt numai câteva dintre experienţele în care se regăsesc, într-un fel sau altul, atâţia dintre imigranţii ce au venit în America, „ţară făgăduinţei”, cu inima plină de speranţa într-un viitor mai bun.

„Prin romanele sale, Anchee Min a găsit o cale de a păstra legătură cu propriile rădăcini culturale lăsate în urmă. Ea a reinventat o imagine frumoasă, tragică, dramatică a unei Chine pe care acum o poate privi fără durere. La fel cum s-a întâmplat cu mulţi artişti emigranţi, America i-a dat lui Anchee Min şansa de a aduce seminţele extraordinarei sale poveşti dincolo de ocean, unde le-a îndemnat să înflorească.” (The New York Times)

„O poveste adevărată înfăţişînd calea de la mizerie la bunăstare, din Shanghai în Chicago… O carte care te inspiră, despre o dârzenie şi o tărie de caracter uluitoare.” (Kirkus Reviews)

„Privind scrutător moştenirea Revoluţiei culturale a lui Mao Zedong, Anchee Min creează prin romanul ei un puternic şi tulburător contrast între atitudinea americană şi cea chineză în faţă valorilor umanităţii.” (Publishers Weekly)

6. Şarpele din inima mea-Ofelia ProdanSarpele din inima mea

Ofelia Prodan cunoaşte vechea legendă orientală care spune că la fiecare intersecţie dintr-un oraş părăsit se strâng demonii şi îl aşteaptă pe călătorul străin care se încumetă să treacă pe acolo, pentru a-i tulbura minţile. Din fiecare pagină a Şarpelui din inima mea se iveşte o nouă faţă a celui care te ispiteşte şi te conduce printre demonii din carte, încât nu ştii prea bine dacă te vei rătăci sau vei ajunge în final la o destinaţie. Ajungi, dar nu mai eşti tu!

„Am vrut şi n-am vrut să scriu Şarpele din inima mea. Fiecare poem a fost ca o incizie în craniu, dezvelind o parte bolnavă din creier. Nebunia îmi dădea lacomă târcoale în fiecare noapte şi, terifiată, spuneam «Stop!». Şi totuşi, continuăm, cu o luciditate sinucigaşă, a două zi, sfidând orice. Trebuie scrisă cartea această, îmi şoptea perfid vocea interioară. Am scris-o şi în final am zis: «Şarpele din inima mea îmi codifică o parte din viaţă şi e foarte bine aşa!».” (Ofelia Prodan)

„În lirică Ofeliei Prodan, Şarpele din inima mea face saltul dinspre luciditatea dusă la extrem din No exit către reveria fascinantă a sfârşitului; un sfârşit pe care autoarea nu-l înţelege că pe o lespede trântită peste mormântul proaspăt, ci ca pe un prilej neaşteptat de analiză a ultimilor paşi dinaintea marelui final. Ipostazele declinului se succeda cu rapiditate în nişte episoade epice cu o incredibilă forţă imagistică. Efectul de suspans e garantat: în acest nevinovat şotron jucat cu moartea, singură certitudine lăsată cititorului este că, pentru Ofelia Prodan, graniţa dintre viaţă şi poezie a fost de mult – şi definitiv – desfiinţată.” (Dan-Liviu Boeriu)

Asculta cum plang parantezele7. Ascultă cum plâng parantezele-Nora Iuga

În noul sau volum de versuri, ascultă cum plâng parantezele, Nora Iuga şi-a dorit să se exileze între paranteze drepte, ca un adaos necesar la titlul-propoziţie imperativă, pentru că plânsul din interior să se facă mai bine auzit.

Suprarealistă sau oniric-dadaistă, poezia de acum a Norei Iuga este prezentată printr-un fragment din Zenobia lui Gellu Naum, un text pe care poeta şi l-a apropriat în aşa măsură, încât a considerat că este singurul care îi poate recomandă noul volum.

ascultă cum plâng parantezele creează într-adevăr suspans şi dă fiori, urmând ca finalul imprevizibil să adâncească misterul.

„…ce vă spun eu e purul adevăr, câteodată mă aflu într-o stare din care vreau să comunic ceva şi atunci pac! vin cuvintele, iar starea aceea, dacă mă las furat de ele, se duce dracului şi dumneavoastră abia atunci vă place fiindcă începeţi să recunoaşteţi în cuvintele mele ceva bine ştiut, pe când mie, încă de la naştere, mi-a intrat în cap că am de comunicat lucruri uitate, de undeva unde sensibilitatea mea ar putea întâlni marea sensibilitate generală pierdută pe drum, vă rog să mă scuzaţi că folosesc cuvântul sensibilitate, îmi vine să plâng de necaz ştiu că sunteţi cultă, mi-aţi dovedit-o făcându-mi confidenţa că citiţi romane, dar nu de literatură e vorba şi nici de cuvinte, puţin mă interesează şi literatura, şi cuvintele…” (Gellu Naum, Zenobia)

„Sunt un enfant prodige la 85 de ani. M-am născut din conjuncţia dintre un ochi de miel şi o furculiţa, asta căa măcar să simţiţi, dragii mei, dacă tot nu înţelegeţi că vă iubesc la nebunie când spuneţi: «Merge şi aşa!», ca şi cum v-ar intra pe fereastră marele necunoscut…” (Nora Iuga)

Capcana Daesh. Statul Islamic sau intoarcerea Istoriei 8. Capcana Daesh. Statul Islamic sau întoarcerea Istoriei-Pierre-Jean Luizard

Traducere de Nicolae Constantinescu

Capcana Daesh, cea mai cunoscută lucrare a lui Pierre-Jean Luizard, a obţinut Prix Brienne du livre geopolitique (2015).

Necunoscut până în urmă cu puţin timp, Statul Islamic şi-a făcut o intrare sângeroasă în arena internaţională. Profitând de crizele succesive care au afectat Irakul şi Siria, Daesh a preluat controlul asupra unei zone extinse şi dispune în prezent de resurse financiare uriaşe. Pierre-Jean Luizard explică succesul acestei grupări, care nu se datorează exclusiv unor evenimente externe: Statul Islamic are o strategie bine pusă la punct, bazată pe alianţe tribale şi pe ideea unui stat transnaţional. În opinia sa, orice intervenţie a comunităţii internaţionale în regiune nu va face decât să perpetueze criza în lipsa unui proiect politic realist şi viabil, proiect pe care statele occidentale nu par deocamdată capabile să-l formuleze. În schimb, ele par să alunece tot mai mult în capcană întinsă de Daesh, care, în încercarea de a coagula populaţia sunnită, le implică în conflicte ce pot fi interpretate ca intervenţii abuzive, în siajul mai vechii dominaţii occidentale în Orientul Mijlociu.

Din cuprins:

Apariţia bruscă a Statului Islamic • „Stat” sau „organizaţie teroristă”? • De la Sykes-Picot la Yaarubiya, întoarcerea Istoriei • Himere panarabiste • Revenirea sângeroasă a „problemei irakiene” • Statul sirian întors la confesionalism • Statul Islamic la porţile Libanului • O Iordanie paralizată • Arabia Saudită: regele e gol • Turcia: Erdogan prins în propria-i capcană

Sursă: Editura Polirom

La Editura Polirom a apărut cartea Pavilionul femeilor de Pearl S. Buck.Pavilionul femeilor

Despre carte

Premiul Nobel pentru Literatură 1938

Roman ecranizat în 2001, în regia lui Ho Yim, avîndu-i printre protagonişti pe Willem Dafoe şi Luo Yan.

Cînd doamna Wu, stăpîna unei case de nobili dintr-o provincie chineză, împlineşte patruzeci de ani, hotărăşte să se retragă din dormitorul soţului şi să-i aducă acestuia o tînără concubină. Ea rămîne însă administratoarea averii familiei şi dirijează cu tact şi fermitate întreagă gospodărie, încercînd să ţină sub control pornirile rebele ale nurorilor şi să-şi îndrume fiii să respecte vechile tradiţii. Numai că acum, în secolul XX, însăşi doamna Wu, o femeie educată, începe să pună la îndoială orînduielile din trecut. Întîlnirea cu un preot străin, fratele Andre, de care ajunge să se ataşeze pe nesimţite, îi transformă radical spiritul şi felul în care vede lumea. Pavilionul femeilor a fost considerat unul dintre cele mai bune române ale lui Pearl S. Buck, iar doamna Wu este, poate, cel mai puternic personaj feminin creat de prozatoarea americană. În acelaşi timp, cartea ilustrează şi frămîntările unei societăţi tradiţionale aflate în pragul unei schimbări radicale, ca urmare a contactelor cu străinii şi a modernizării, ce pătrunde lent, dar sigur în această lume închisă.

Pavilionul femeilor este una dintre cele mai bune cărţi ale povestitoarei neobosite care e Pearl S. Buck. În spatele înşelătoarei simplităţi a poveştii curge şuvoiul limpede şi grăbit al timpului – micile întîmplări din viaţa de zi cu zi, înfruntările dintre indivizi –, în episoade relatate concis şi încîntător.” (The Saturday Review of Literature)

Un studiu matur şi pătrunzător al lumii femeilor, scris cu profundă înţelegere.” (The New York Times)

Atît prin dialoguri, cît şi prin meditaţiile din carte, Buck aduce în discuţie cu multă pricepere idei relevante şi întrebări esenţiale despre natura iubirii şi despre diferenţele ce-i separă pe bărbaţi de femei.” (Book Reporter)

Editura Polirom-logo

 

La Editura Polirom a apărut cartea Ultimul tuareg de Alberto Vazquez-Figueroa.ultimul tuareg

Despre carte

La mai bine de trei decenii de la publicarea bestsellerului Tuareg, Alberto Vazquez-Figueroa revine asupra temei care l-a impus drept unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori spanioli contemporani: miticul Popor al Valului şi lupta sa pentru a-şi apăra tradiţiile, în inima unui deşert pe care încep să şi-l dispute tot mai multe forţe. De data aceasta ameninţarea vine din interior, din partea islamiştilor radicali, tot mai puternici şi mai violenţi, care seamănă haos şi teroare printre occidentali şi popoarele din deşert şi aruncă anatema asupra slujitorilor lui Allah. Ca să-şi salveze onoarea şi să-i pedepsească pe cei care le pervertesc religia, liderii tuaregi hotărăsc să-i vîneze şi să-i lichideze pe jihadişti. Printre salvatorii credinţei lor se numără, neaşteptat, şi un umil şofer de camion, Gacel Mugtar, care cunoaşte deşertul ca-n palmă. Însă el nu va avea de luptat doar cu un duşman atroce şi întreaga lui reţea subterană de fanatici şi mercenari, ci mai ales cu tenebrele propriei conştiinţe.
 
Îl admir pe Alberto Vazquez-Figueroa încă din perioada lecturilor mele de tinereţe. A fost dintotdeauna idolul meu literar: el mi-a inspirat pasiunea pentru jurnalism, cu gîndul la el am devenit corespondent de război şi datorită lui sunt scriitor.” (Arturo Perez-Reverte)

 „Pentru noi, tuaregii, libertatea este întotdeauna cel mai important lucru. Atît de important, încît nu ne construim case de piatră, pentru că ne sufocăm cînd simţim ziduri în jurul nostru. Îmi place să ştiu că pot ridica oricare din pereţii jaimei mele, să văd imensitatea deşertului de cealaltă parte. Şi îmi place să simt cum vîntul trece printre trestiile din sheriba… Allah nu ne poate vedea cînd ne ascundem sub acoperişuri de piatră.” (Alberto Vazquez-Figueroa, Tuareg)

 

Editura Polirom-logo

 

La Editura Polirom a apărut cartea Ideea de iubit de Holly Peterson.ideea de iubit

Scurtă descriere:

Dacă ești amator de dialoguri strălucite, dacă-ți plac comploturile și trădările în dragoste, dacă rîvnești la averile de pe Wall Street, atunci Ideea de iubit este cartea pe care trebuie s-o citești.” (Leslie Stahl)

Ideea de iubit este o carte a formării, un roman dinamic și plin de semne de întrebare – nu este doar o lectura grozavă, ci și un manual despre cum să fii cel mai bun prieten al tău.” (Elin Hilderbrand)

Sursa Editura Polirom

La Editura Polirom a apărut cartea Fraier de București de Florin Iaru.fraier de bucuresti

Scurtă descriere:

Dacă doriţi să revedeţi trecutul, într-o nouă prezentare!” – astfel ar putea fi rezumat volumul de povestiri al lui Florin Iaru. Textele pendulează între oraşul cufundat în beznă din anii comunismului şi Capitala (cu majusculă) cuprinsă de fiorul capitalismului (cu minusculă). Fiecare pastilă de rîs lasă în urmă mai mereu un gust amar, anulat însă de următoarea pastilă de rîs. Viața literară sau intim urbană, viaţă de şomer sau de gazetar în libertate (şi cu carte de muncă) oferă cele mai neprevăzute şi mai inedite momente, surprinse în Fraier de Bucureşti cu o extraordinară măiestrie narativă şi umor debordant. O carte care, odată deschisă, poate da dependenţă.

Pentru Iaru, oraşul începe pe vremea Pobedelor, automobilele ruseşti pentru ştabii vremii, şi vine de curge pînă azi. Din poveştile astea a scos o carte cu care, nu spun vorba mare, a dat lovitură. Nu-ţi vine să te despărţi de ea şi, cînd vezi că se apropie de sfîrşit, o mai laşi, fiindcă nu vrei să se termine.” (Cristian Teodorescu)

Sursa Editura Polirom

Fata fantomă de Sophie Kinsella

Titlul original: Twenties Girls
Editura Polirom
Anul 2009
Traducere: Vali Florescu
Nr. pagini: 533

RECENZIE CITITOR
Rezumat carte

O carte în stilul Sophiei, mult umor, situaţii neprevăzute, dar cel mai important un final pe gustul meu, adică happy.
Tânăra Lara Lington s-a hotărât mai mult împinsă de la spate să participe la o înmormântare, dar nu orice înmormântare, ci la strămătuşa de 105 ani, cea pe care nu o cunoştea deloc. La înmormântare, apare tatăl ei, mama, sora sa, unchiul Bill milionarul, mătuşa şi verişoara Diamante. Unchiul fiind bogat s-a oferit ca el să facă înmormântarea, dar fără nici o floare, fără nici un discurs de rămas bun, nimic.

Deodată apare o fată frumoasă a anilor ’20. Oare cine este? cum de o aude şi vede doar Lara? Surpriză este că tânăra este nimeni altă decât Sadie Lancaster, bătrâna moartă, de fapt fantoma ei. Dându-şi seama că va fi incinerată zbiară că din gură de şarpe la Lara să oprească înmormântarea, dar cum? Lara va fi nevoită să mintă că mătuşa sa fost omorâtă, deci va trebui să facă investigaţii, să vadă ce şi cum. Deci-înmormântare amânată, mărturie chinuită a Larei cum că ar fi fost ucisă mătuşa, rudele o privesc cu milă mai ales că s-a despărţit recent de fostul iubit, Josh, iar aceeasta a încercat să se împace cu el, dar acesta a refuzat-o.

Asistam la dialoguri spumoase între Sadie a noastră şi Lara, mai ales că ultima era la un pas de faliment. Partenera sa de la firmă a plecat într-o vacanţă prelungită şi toate le-a lăsat pe mâna ei şi a secretarei Kate. Cum Lara nu avea experienţă în domeniul lansat, se va chinui să îşi găsească clienţi. Dar care oare din directori de top nu sunt mulţumiţi şi vor să meargă în altă parte?

Mai avem pe cap şi o fantomă cam certăreaţă care spune că nu va dispărea până ce nu îi va fi găsit colierul care îl purta ea întotdeauna la gât. Era un şirag de mărgele cu o libelulă ca pandantiv şi care i-a adus întodeauna bunadispozitia. Vrea să fie incinerată după ce Lara descoperă colierul. Oare unde o fi? La azilul unde a stat bătrânica noastră nu se găseşte, infirmierele nu ştiu nimic, dar cineva a vizitat-o-un bărbat. Oare cine o fi sau ce legătură are cu colierul?

Sadie a noastră este o fire foarte nebunatică. Visează să meargă la dans cu un bărbat care o face să se înfioare. Culmea este că că îl găseşte în persoana lui Ed, un director de tot de la o companie mare. Lara va fi obligată să dea buzna într-o clădire străină, să între într-o şedinţa şi pur şi simplu să-l invite pe Ed la un pahar. Toată lumea rămâne perplexă, oare cine este tipa asta străină?

Sadie, fire şmecheră îi strigă la ureche să acepte, aşa că Lara pleacă la o întâlnire aranjată.
Deşi ea crede că îl iubeşte încă pe Josh, o va pune să îl urmărească pe Sadie, o va pune să îi strige în ureche că o vrea pe Lara, aşa că cei doi se vor împăca, dar numai puţin timp. Lara îşi va da seama că Josh nu are sentimente faţă de ea, este o marionetă la ce îi spune Sadie să spună, astfel că se despart.

Întâlnirea cu Ed are loc, ba mai multe chiar, dar problema este că trebuie să se îmbrace ca în anii ’20, machiaj, pene în păr, ce mai pentru anii ’90 este ceva cam demodat, dar te poţi pune cu o fantomă? Cei trei vor ieşi să danseze charleston, se vor plimba, vor vizita Londra, asta în ciuda împotriviri celor două persoane vii :D sau poate apare atracţia? La firma începe să rezolve unele cazuri, dar datorită lui Ed şi Sadie. Când partenera se întoarce bine mersi din vacanţă prelungită îşi va asumă ea toate meritele, iar asta pune capac la toate.
Lara demisionează, deşi şi-a băgat toate economiile în afacere, dar cu ajutorul lui Sadie se va descurcă cu noua afacere.

Colierul se dovedeşte a fi în posesia unchiului Bill,cel milionar care se tot laudă că a făcut imperiul de la doi bănuţi. Bill, ascunde ceva, nu vrea să îi dea colierul Larei, va încerca să îl fure nu va reuşi, deocamdată…
Când Sadie îi povesteşte de copilăria ei, de prima dragoste cu un băiat tot din aceeaşi localitate, de despărţirea forţată de către părinţi, de tabloul în care ea apare pictată sumar, Lara încearca să meargă pe acest fir.
Mega-surpriză de proportii, tabloul se ştia că s-ar fi pierdut, când de fapt este unul dintre cele mai celebre la ora actuală, dar că nu se cunoaştea cine a fost modelul.

Bill a vândut pe o jumătate de milion de lire tabloul şi aşa a devenit el bogat. Stephen, nu a încetat să o iubească pe Sadie, dar a fost trimis în Franţa, nu a ştiut nimic de el, doar că a murit de tânăr, iar operele lui au devenit valoroase. Sadie, ştie că Steph a uitat-o, sau poate nu, dar s-a căsătorit doar de dragul de a fi căsătorită, după care a divorţat.
Lara, va reuşi cu ajutorul lui Sadie şi a lui Ed, să dezvăluie maşinaţiile lui Bill, să recupereze colierul, dar şi să o piardă pe băgăcioasa, dar simpatica sa mătuşică.

Când se va ţine festivitatea oficial(cea neoficială a fost restrânsă) vor participa sute de oameni, râuri de flori, iar de această dată Lara a avut un discurs emoţionant la adresa mătuşii moarte. Cu această ocazie îl va tapa pe Bill de 10 mil de dolari, anunţând că el face donaţie către Fundaţia Sadie Lancester.
O carte care mie una mi-a plăcut mult, situaţii foarte amuzante, mai ales când Sadie cea curioasă îşi bagă nasul peste tot, sau când Lara vorbea de una singură, iar lumea o credea cam sărită de pe fix.

Nota mea pentru carte este 10 :D

Recenzie cititor: autor Nicol

La Editura Polirom a apărut cartea Întoarcerea fiului risipitor de Andre Gide.intoarcerea fiului risipitor

Scurtă descriere:

Volum tradus în premieră în limba română

Publicate mai întîi în revistele literare pariziene din preajma anilor 1900, scrierile de tinereţe reunite în Întoarcerea fiului risipitor dezvăluie un Andre Gide aflat la începutul fascinaţiei sale pentru modernism. Cele şase „tratate” (proze poetice şi secvenţe dramatizate) sînt construite după tiparul artelor poetice simboliste, dar amintesc şi de maniera în care scriitură modernistă revizitează şi remodelează mituri antice. Trecînd de suprafaţă parabolei biblice, de clasicul episod homeric sau de povestea orientală, tînărul Gide face din „tratatele” sale o demonstraţie a unor teme esenţiale pentru modernism: individualitatea torturată, angoasa, refuzul legilor colectivităţii.

„Cărţile nu sînt, poate, un lucru prea necesar; la început erau de-ajuns cîteva mituri, religia se ţinea numai în ele. Poporul se miră cînd le află şi adoră fără să înţeleagă; aplecaţi cu luare-aminte peste imaginile adînci, preoţii desluşeau încet înţelesul intim al hieroglifelor. Apoi s-a vrut o explicaţie; cărţile au amplificat miturile; dar cîteva mituri erau de-ajuns.
Aşa a fost cu mitul lui Narcis: Narcis era din cale-afară de frumos – şi de aceea neprihănit; arată numai dispreţ Nimfelor – fiindcă era îndrăgostit de sine însuşi. Nici o adiere nu tulbură izvorul spre care, împăcat, se apleca şi-ntreagă zi îşi privea chipul… Ştiţi povestea. Şi totuşi nu ne oprim din a o spune. Toate lucrurile sînt deja spuse; dar, cum nimeni nu ascultă, trebuie s-o iei mereu de la capăt.” (Andre Gide)

„În anii săi de început, Gide a fost puternic influenţat de formele extreme ale nihilismului fin de siecle – în cazul său, de Mallarme, Wilde şi Nietzsche –, dar a lăsat în urmă influenţă negativistă a predecesorilor săi umanizindu-şi treptat ideile estetice. A rămas cu totul credincios artei sale, dar a depăşit constrîngerile inerente unei poziţii estetice absolute, adăugînd acesteia o dimensiune umană pe care opera maeştrilor săi nu a avut-o.” (Paul de Man)

Editura Polirom-logo

Supermenajera de Sophie Kinsella

Titlul original: The Undomestic Goddess
Editura Polirom
Anul 2007
Traducere: Vali Florescu
Nr. pagini: 485

RECENZIE CITITOR
Rezumat carte

Dacă vreţi o poveste haioasă, luaţi o avocată de succes din Londra, mai precis de la firmă de renume Carter Springs, o puneţi la biroul firmei şi îi parcurgeţi împreună o zi de muncă.
Începem cu începutul şi cu avocata noastră pe nume Samantha. Cum avea un tichet aproape expirat la un spa, primit cadou, se decide să îl folosească. Problema ei este că are fiecare minut,ora, secundă planificată ce să facă, iar când o jumătate de oră trebuie să stea fără BlackBerry, fără telefon, deja devine dezastru, aşa că le ascunde la -chiloţi, astfel că încep să vibreze, inevitabil răspunde şi fuge la firmă.

Astfel că tânăra noastră munceşte enorm, îi place ce face, mai ales că s-ar putea să devină partener la firma de avocaţi. Când trebuie să îşi serbeze ziua de naştere, mama sa nu poate veni la întâlnire nici fratele său, mai ales că şi ei sunt foarte ocupați, aşa că îşi va serba singură ziua de naştere, cum altfel, lucrând şi ea. Acasă unde stă, are o menajeră care o întreabă la telefon cum se porneşte maşina de spălat, dacă are saci de aspirator şi dacă are un lăptar.
Cum să dea ea de un lăptar? habar nu are! Un aspirator are saci de schimb? Mai bine ia unul nou şi scapă. Maşină de spălat este un avion, sau ce? Ce se face cu atâtea butoane? Cum să îşi coasă un nasture? O să ducă cămaşa la spălătorie.

Astfel de viaţă avea Sam, şi ea se credea mulţumită, până când descoperă pe biroul ei un act expirat, prin care o bancă pierde 50 mil de lire doar că nu a înregistrat ea respectivul document.
Nu se poate! nu a făcut niciodată vreo gafă, cum s-a putut întâmpla? Azi trebuie să o aleagă partener, un coleg foarte bun, Guy, îi şi confirmă. În stare de şoc și se întreabă ce se va alege de cariera sa. Alege să fugă cât mai departe. Se urcă în tren şi merge în neştire. Nu ştie unde a ajuns, a băut ceva, o doare capul, aşa că bate la prima poartă care o vede. Aici dă peste un conac superb, care îl are ca şi proprietari pe Trish şi Eddie, iar ea le cere un pahar cu apă. Trish aştepta o menajeră, astfel că se încurcă planurile, Sam este ameţită și confirmă tot ce aude, iar a două zi se trezeşte ca o menajeră într-o casă necunoscută.

Oare în ce s-a băgat? cu ce s-a lăudat? cu specialităţi culinare învăţate de la maestru bucătar şi care erau doar preparate ce mânca ea la restaurant,sau ce îşi comandă acasă? Nu este în stare să fiarbă un ou, să dea cu pămătuful, dar să gătească. Nu vrea nici să spună că a minţit, că nu ştie absolut nimic, mai ales când reuşeşte să sune la firmă este clar că au dat-o afară pentru gafa comisă. De ce să nu încerce aici să vadă ce iese? Pentru început trebuie să facă nişte sandwisuri? ce poate să fie greu? se pare că nu ştie nici pâinea să o taie, aşa că apelează la o firmă de catering. Dezastrul ei din bucătărie este observat de către grădinarul familiei-Nathaniel.

Când încearcă să descopere tainele misterioase a maşini de spălat, va face roz o grămadă de haine de firmă, deci comandă altele la fel pentru stăpâna ei. Ajunge să trebuiască să coasă nasturi, să calce cămăşi să pregătească cină, aşa cum a promis. Scapă în prima seară cu un dezastru în bucătărie, şi cu boabe de mazăre arsă pe post de rasol, iar când trebuie să aducă cina ea spune că trebuie să demisioneze, nu poate lucra în asemenea condiţii. Trish, o roagă să rămână, îi comandă aparatură de ultima generaţie doar să fie mulţumită, cum să nu rămâi.

Nath,o va ajută să înveţe să descopere natura, satul, casele, păsările, florile, iar ea se miră de orice întâlneşte, la fel că un copil mic. Mama lui Nath, o va învaţă să gătească în week-end-urile libere. Ce să facă ea cu liber? Atâta timp de stat degeaba? Oameni care să îi pese de ea? Mai are parte de o surpriză imensă, familia angajatoare îi pregăteşte o petrecere de ziua ei care a trecut. Acest eveniment are loc datorită unor prietene comune, care întrebată fiind despre Sam, îi va da recomandări şi sfaturi mai mult decât fantastice.
Încet,încet, ştim să gătim, să călcăm, să curăţăm, să facem un pat, să coasem nasturi.

Va reuşi să îşi salveze patronul de la a încheia un contract foarte dezavantajos.Cum? Vărsând cafea pe el. Nu poate să spună că este un avocat de succes, Nath, urăşte avocaţi și acum acest bărbat ocupă un loc în inima lui Sam.
Va reuşi să se dea de gol cu înmulţirea numerelor mari, astfel că Eddie o pune să înveţe să îşi facă o educaţie. :( Nath, o învaţă ce înseamnă să trăieşti, ce înseamnă să faci dragoste, îi va prezenta familia.
Totul decurge cât de cât normal, dar regretul este că din cauza unei greşeli și-a ratat cariera, o macină acest aspect și așa încearcă să descopere ceva.

Când află că un partener senior vrea la pensie, ceea ce era ciudat, începe să între la bănuieli. Arnold, este cel care i-a dat documentul buclucaş, tot el a sfătuit-o să nu se întoarcă. Dacă documentul a fost strecurat pe biroul său dezordonat după expirare? Sam află că de fapt Arnold are un ginere care ar putut profita de suma acea imensă. Îl sună la birou, iar când îi prezintă faptele, o face nebună şi îi interzice accesul în clădire.
Cu ocazia unei petreceri de pensionare, Sam se va deghiza în ospătar şi va încerca să găsească dovezi. Este descoperită, iar ea recunoaşte că lucrează ca şi menajeră, ceea ce evident nu o crede nimeni.
Când nimeni nu o crede bănuielile ei, ea pleacă la unul dintre patroni acasă şi îl roagă să o asculte. În sfârşit ea are dreptate, dar nu vrea să se mai întoarcă înapoi, voia doar numele să îi fie reabilitat.

Vorba ei că “mai bine freacă wc-urile decât să ajungă avocat la firmă”, o face celebră. Reporterii o vor vâna, iar când Trish şi Eddie află că ei de fapt au o menajeră super celebră şi super deşteaptă rămân sideraţi. Ea vrea să rămână menajeră, ei nu vor să o reţină. Nath, ar vrea să rămână cu ea, dar oferta care o primeşte Sam, este ceea ce şi-a dorit de o viaţă-partener senior.
Oare va reuşi să revină la viața stresantă dinainte? 
Oare Nath o iartă că i-a ascuns adevărul? Vor reuşi cei doi o cale de compromis? Are relaţia lor un viitor?

O carte de nota 10.

Recenzie cititor: autor Nicol

Oare Bill va reuşi să o cucerească pe Petra? Va avea vreo şansă relaţia lor?

Cred că te iubesc de Allison Pearson

Titlul original : I Think I Love You
Editura Polirom
Anul 2010
Nr. pagini: 432
Traducere: Mihaela Negrilă

RECENZIE CITITOR
Rezumat carte

O carte care prezintă frământările, trăirile, viața de zi cu zi a unor fete de treisprezece ani. Problema este că aveau un idol în muzică, un tânăr de 24 de ani-David Cassidy, un american care frângea inimile tinerelor adolescente de pretutindeni, dar mai ales unui grup de fete din Ţara Galilor.

Prima parte a cărţi se petrece în 1974,cand Petra cea de 13 ani era prietenă bună cu colega sa de şcoală Sharon,iar împreună îl venerau pe David. La şcoală era inevitabilul grup de fete preferenţiale, lidera era Gillian, iar în jurul ei gravitau, Angela, Olga, Carol, Petra şi Sharon.
Când eşti tânăr, ai motive să fii nemulţumit de orice. Petra se consideră un băţ, nedezvoltată, iar numele său îi aduce din partea bărbaţilor un cor de lătrături pentru că se regăsea și într-un serial cu un câine. Mama sa era o fire foarte închisă în ideile sale. Tot ce era inventat după 1959, era demonic, nesănătos, astfel că Petra îşi trăia secretele şi visele mai mult la Sharon. Tatăl său era de partea sa când se putea, dar de gura frumoasei sale mame nu intervenea niciodată, doar pe ascuns.
Între dragostea nebună pentru David, ea mai are un fel de supapă de refulare-violoncelul, căruia îi dădea glas sentimentelor sale.

În perioada când s-a anunţat un concert al starului lor favorit în Anglia, grupul de fete sunt hotărâte să meargă pe ascuns la el. Asistăm la pregătiri, la strategii , la cumpărarea de bilete, dar și ce haine vor alege! Grea treaba pentru adolescente, mai ales că Gillian este foarte egoistă, vrea totul pentru ea, toţi să discute cu ea, iar băieţi nu aveau voie să salute alte fete, în caz contrar respectiva devenea persoană non-grata. Tot în această perioada are loc un concurs foarte detaliat într-o revistă despre David Cassidy-premiul era o excursie de două persoane în America, la studiourile de filmare a starului.

Facem cunoştinţă cu Bill, cel care pune în aplicare fantezia adolescentelor. Proaspăt absolvent de facultate, va fii angajat la revista dedicată exclusiv lui David. Şefa sa l-a atenţionat de nenumărate ori, că salariul le vine din partea fanelor starului, deci trebuie să scrie cât mai mult, să ştie cât mai mult, să se apropie cumva de realitatea vieţii starului.
Avem pe Bill implicat şi el în concertul care urmează, iar ce a putut să vadă acolo l-a şocat profund. Fetele venite cu miile să îşi vadă fanul, pur şi simplu se striveau una pe alta, leşinau, iar o fată a decedat în urma leziunilor.
Grupul nostru galez se va afla şi el în mulţimea de fete, iar Petra o va salva de pe jos pe Sharon, altfel risca să fie strivită. După acest concert starul şi-a întrerupt turneiele şi s-a retras temporar.

Suntem în anul 1998, la aproape un sfert de secol de acele evenimente. O găsim pe Petra la înmormântarea mamei sale. Tot atunci o a de flăm de Marcus, soţul care o părăseşte pentru o alta mai tânără, pentru a locui pe un vaporaş. El este un violonist celebru. Petra este şi ea o violonistă foarte bună, dar nu i-a făcut deloc concurenţă soţului. Ea va preda meloterapia, copiilor cu probleme. O au pe Molly, o adolescenţă de 12 ani îndrăgostită de Leonardo di Caprio, dar nu cu aceeaşi patimă, cu care a fost mama sa. Ea avea voie să îşi manifeste simpatiile în faţa mamei sale.
Când Petra va face ordine în hainele mamei sale va da peste un plic roz.SUrpriza-era câştigarea concursului la care au participat mii de fane-David Cassidy.

Deşi a trecut peste 20 de ani, ea îşi aduce aminte şi acum totul despre idolul său din tinereţe, iar acest fapt o pune să îşi revendice premiul,împreună cu Sharon. Revista nu mai există, dar unde a sunat era sef chiar Bill, cel care scria articolele despre David. Acesta este de acord să le trimită pe cele 2 în LAS VEGAS, unde mai cânta David. Împreună cu ele va pleca şi el, iar atracţia sa către Petra îl va pune pe gânduri. A avut relaţii, a fost căsătorit 10 ani, dar parcă nu a simţit nimic în această perioadă. Când Petra apare în viaţă lui și poartă discuţiile despre starul care le-a marcat viața, îşi dă seama că nu vrea să rateze această şansă.

Avem parte de distracţii în Las Vegas, de întâlnirea cu David, de părerile care le are fiecare despre ce a fost, ce este şi ce a devenit. Bill parcă a scăpat şi el de o fantomă a trecutului, tot timpul se considera nedreptăţit, el era cel care alimenta dragostea fetelor, iar ca autor a rămas necunoscut. Petra se gândește mai mult la Bill, decât la fostul său idol.
Shanon, care are 2 copii şi este fericită în căsnicie, va fi la fel şi unde merge. Firea ei comunicativă, veselă va rămâne la fel?
Oare Bill va reuşi să o cucerească pe Petra? Va avea vreo şansă relaţia lor?

Notă mea pentru carte este 8,5.

 

Recenzie cititor: autor Nicol

Un tip mortal de Marian Keyes

Titlul cartii: Un tip mortal (in original This Charming Man)
Autor: Marian Keyes
Editura: Polirom
Colectia: Chic
Anul aparitiei: 2009
Traducerea: Ileana Grama
Numar de pagini: 784

RECENZIE CITITOR

Rezumat carte

Aceasta este a treia mea incercare de a prezenta cartea “Un tip mortal”. Primele doua nu mi-au iesit, fiindca este pur si simplu prea greu sa surprind in cateva fraze tot ce am remarcat la aceasta carte. Probabil suna surprinzator asa o descriere la o carte ce face parte, oarecum, din genul chick-lit, parerea mea fiindca trece dincolo de acest gen, la un moment dat.
Asadar o sa va las pe voi sa va faceti o parere despre cele cinci personaje feminine dominante ale cartii, sa decideti care va place mai mult, pe care o intelegeti mai bine, cu care rezonati. Va fi oare Grace Gildee, ziarista inalta si independenta, care ascunde profunzimi pe care nu le-ai ghici din aparenta sa sigura pe sine? Va fi Lola Daly, simpatica stilista cu multiple rani sufletesti si care infrunta totul cu simplitate si simtul umorului? Sau poate Marnie Hunter, sora geamana a lui Grace, confruntata cu o dependenta de alcool si experiente traumatice? Alicia Thornton, femeie mondena si ambitioasa, cu un caracter prea labil? Dee Rossini, femeie politician ce lupta pentru femeile abuzate, din cauza propriei sale povesti de viata?
Aceste femei au in comun un lucru – toate au fost ranite intr-un fel sau altul de Paddy de Courcy, politician tanar in ascensiune, aparent fermecator si popular. Ce se ascunde in spatele fatadei stralucitoare a lui Paddy? Care este de fapt povestea lui?

Veti putea raspunde la aceste intrebari doar citind cartea, asezonata copios cu personaje multe, conturate intr-un mod uimitor de amuzant, situatii si dialoguri picante, imposibil de redat intr-o prezentare.
Ceea ce mi se pare frapant e modul cum autoarea irlandeza expune probleme grave ale societatii cum ar fi violenta domestica, dependenta de alcool, jocuri politice necinstite intr-un mod care te face sa plangi si sa razi in acelasi timp. Cancerul, fenomenul travestitilor, relatiile de cuplu cu bune si rele, toate sunt abordate cu seriozitate si umor in acelasi timp.
Eu m-am bucurat foarte mult de modul cum autoarea ne introduce in diferite medii: cel al ziaristilor, cel al modei, cel al vietii intr-un orasel mic din comitatul Clare cum e Knockavoy. Personajele pitoresti din Knockavoy mi-au placut cel mai mult, sunt absolute incantator prezentate.
Consider ca traducerea a fost inspirata in cazul acestei carti. Chiar daca are aproape 800 de pagini, nu este deloc o carte plictisitoare si am citit-o pe nerasuflate. Finalul este si el pe masura asteptarilor.
Am vrut sa prezint si cateva fragmente, dar cand am deschis cartea sa aleg, m-am pomenit ca citesc pagina dupa pagina, asa ca a trebuit sa ma opresc. Nu ramane decat sa cititi, daca vi se pare interesant ce v-am impartasit, apoi sa spuneti daca v-a placut sau nu.

Nota mea pentru carte este un mare, mare 10.

Recenzie cititor: autor Ana S.B.

%d bloggers like this: