Tags Posts tagged with "Editura Vremea"

Editura Vremea

by -
20

Şapte flori erotice, de Sergiu Someşan-recenzie

EDITURA VREMEA,2006

   Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan.
A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani.
Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor.

Volumul de povestiri Şapte flori erotice l-a publicat în 2006.

   Titlul cărţii m-a debusolat puţin. Flori? Erotice? M-am înşelat! Cartea Şapte flori erotice, de Sergiu Someşan este o lectură interesantă, uşor de parcurs, datorită numărului mic de doar 130 de pagini, şi foarte comică. Mi-au plăcut mult descrierile din perioada traiului la bunici, perioada când comunismul era la putere, dar şi aspectele ce ţin de dezvoltarea unui tânăr, întâmplări semi-erotice, din copilărie la viaţa de adult. Naraţiunea cărţi se petrece la persoană I.

Cartea cuprinde şapte capitole, iar numele lor simbolizează florile şi cele şapte femei care au trecut accidental sau nu prin viaţa protagonistului cărţi.

   Prima femeie, prima floare, primul capitol-VIORICA
Acest prim capitol prezintă viaţa din copilărie lipsită de griji şi năzbâtiile făcute la bunici. Aflăm că îi place să citească, iar bunicul este un mare povestitor şi degustător de ţuică. Bunicii, oameni harnici, întotdeauna reuşesc să mai cumpere câte o bucată de pământ. Comunismul şi colectivizarea ţăranilor îl lasă fără chef de viaţă pe bunic. Voia să îi lase averea nepotului, fiicele erau plecate la oraş, dar intrarea în colectiv îl lasă fără pământ.
În perioada comunistă intră în scenă Viorica, detaşată la ei în sat ca şi învăţătoare.

,,Avea vreo 20 de ani şi o chema Viorica. Purta părul strâns la spate, împletit într-un fel despre care abia peste mulţi ani am aflat că se numeşte coadă de cal, dar mi se părea că era asemenea panaşului hopliţilor lui Alexandru. Când bătea soarele în părul ei-şi părea că bate aproape tot timpul, de parcă oriunde se aşeza găsea o rază de soare, licurici de lumină aurie i se roteau printre plete, desprinzându-le în cele din urmă şi poposind în ochii mei. Iar ochii, într-un târziu când mi-am făcut curaj să-i privesc, am văzut că erau mari, albaştri şi cu gene atât de dese, cum nu am mai văzut apoi la nimeni decât poate la unele păpuşi.”

   Se pare că băieţelul din copilărie a avut parte de câteva lecţii mai deosebite din partea chiriaşei învăţătoare.

   Capitolul doiDelia-o amintire scurtă din adolescenţă. Viaţa de la şcoala de internat, unde o cunoaşte pe Delia.

,,În seara când am văzut-o prima dată şi am deschis uşa uriaşului dormitor de douăzeci şi patru de paturi mi s-a părut că toată încăperea era plină de cârlionţi şi zulufi blonzi.
Era cu vrei doi poate trei ani mai mare ca mine, împlinită şi rotunjită prin locurile pe care noi, prichindeii şcolii, le studiam la fetele mai mari.”

   Acea unică noapte i-a rămas în minte eroului nostru. Delia i-a făcut favoarea să îl lase să ţină în mâna un sân. Această imagine îl va urmări mulţi ani după terminarea şcolii.
Tot în acest capitol aflăm amintiri despre mătuşa Silvia şi curajul ei de a pleca imediat după revoluţie în afară şi succesul pe care l-a avut în carieră, despre spionarea fetelor de pe acoperiş în timp ce făceau baie la internat, despre pasiunea tânărului nostru pentru cărţi.

   Capitolul trei şi Lăcrămioara– ne prezintă viaţa personajului din timpul studenţiei. Era student în Valea Jiului, iar legitimaţiile erau obligatorii, astfel te trezeai luat şi dus să munceşti în mină. Fete de nasul lui nu erau, iar raziile nu lăsau loc de plimbări seara. Singura fată care avea liberă trecere era-Lăcrămioara, fata unui securist. Ca orice tânăr, o urmăreşte, iar acesta este răsplătit cu invitaţia acceptată a fetei de a merge la film împreună. O altă amintire dulceagă din timpul sudenţiei.

   Capitolul patru şi Rozi. Avem povestită de către autor viaţa de tânăr angajat într-o redacţie. Aici accepta sau respingea tinerele talente în ale poeziei. Rozi era o tânără aspirantă, iar soţul său măcelar o neglija, dar dorinţa ei era să publice poezii şi să fie înţeleasă. Şi de data aceasta personajul nostru nu are parte de acţiune, fata fiind suflată de către şeful său negricios şi bătrân. Avem descrise cu umor scenele unde Rozi face orice, da orice pentru a publica poezii. Eii…., unii au parte de acţiune alţi nu.

   Capitolul cinci şi Panseluţa-ne prezintă scurt, drumul pe care îl parcurge personajul acestui capitol de acasă la serviciu şi fata care citea pe ultimul rând din tramvai-Panseluţa. Tânărul nostru are parte de o aruncare din tramvai din partea unor muncitori microbişti.

   Capitolul şase şi Narcisa-este oarecum dureros, dar cu final fericit. Este prezentată viaţa oamenilor străzii. El, un fost profesor de fizică, care a fost prins cu băutura sub catedră, a fost destituit şi a ajuns să trăiască pe stradă, în echipa Mătăhalei. Tot aici facem cunoştinţă cu Norocosul, un bărbat care simţea când era rost de ceva bunătăţi prin gunoaie. Narcisa era o florăreasă la care tânjea profesorul.

,,Pe undeva, pe lângă Biserica Neagră se deschise de curând o florărie şi vânzătoarea de acolo părea ea însăşi o floare. Avea un halat roz pe ea şi un şorţuleţ alb, apretat, care o prindea de minune. Părul castaniu cu şuviţe blonde îl avea prins sub o bentiţă din care mereu scăpau câţiva cârlionţi rebeli. Ochii nu am reuşit niciodată să îi zăresc pentru că, de fiecare dată când treceam pe acolo mereu migălea ceva pe la buchetele de flori.”

   Cu biletul complectat de Norocosul, profesorul a câştigat la loto, s-a mutat, iar Narcisa i-a devenit soţie. Norocosul a sfârşit călcat de tramvai.

   Ultimul capitol şi Brânduşa mi s-a părut cel mai comic. El,  şofer la Institutul de selecţie şi ameliorare-procreerea bovinelor. Descrierea procedeului este şi el unul hilar. Toţi bărbaţii roiau în jurul femeilor de la institut. Aveau ideea fixă că, femeile erau sursă de excitare pentru tauri.
Singura care stârnea cel mai mare interes era-Brânduşa sau Mandarina. Lucra la financiar la institut. Deşi era căsătorită, şi-o trăgea cu şoferul, de ajunsese bietul om cât un ţâr. Normal că şi directorul mare, directorul adjunct, nu aveau ochi decât pentru ea.

Recomand această carte, care îţi da o stare de bine, iar un zâmbet nu strică niciodată!

Mulţumim autorului pentru exemplarul oferit!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
13

 Justiţiarul, de Sergiu Someşan

Editura: Vremea

Număr pagini: 160

Data apariţiei: Aprilie 2016

   Descriere:

   ,,Severe riscuri îşi asumă Sergiu Somesan cu acest roman! Riscul ca dinspre Palatul Parlamentului să se audă: „Aha! Deci asta ne-ai face d-ta nouă!!” În calitatea mea de cititor pe nerăsuflate al cărţii, simt nevoia să-l şi să mă apăr: Doamnelor şi domnilor, departe de noi asemenea gânduri! Este pură ficţiune, având în centru un personaj malefic, un „rău”, cum spun copiii, un dement, un criminal, e foarte, foarte urât ce face el!

   Pe de altă parte, sigur, de îndata ce afli care e subiectul, nu poţi să te împiedici a te întreba: Şi totuşi, de ce s-a ignorat cu totul rezultatul unui referendum perfect legal şi valid? Ei, lasă, poate că la un moment dat la întrebarea asta o să răspundă ancheta unei comisii… parlamentare!

   „Justitiarul” este un roman poliţist 100% românesc, de bună calitate, alert, bine scris, credibil în toate detaliile. Sergiu Someşan, autor al unor cărţi de facturi diferite, se impune indiscutabil şi în această zonă. – Tudor Calin Zarojanu”

   Romanul “Justiţiarul” de Sergiu Someşan se numără printre cele mai bune romane citite de mine din literatura română contemporană, reuşind să mă menţină, fără să mă plictisească, în mrejele sale până la finalul lecturii.

   Cu toate că am mai citit şi “Să n-o săruţi pe Isabel” şi “Carte de magie”, ambele de acelaşi autor, aceasta mi s-a părut de departe cea mai bună carte a lui Sergiu Someşan. Pornind de la acţiunea bine structurată, până la personaje, cartea nu-ţi dă voie să o laşi din mână.

   Romanul debutează cu reîntoarcerea în România a unui bărbat înalt, între două vârste, pe nume George Pruteanu. Acest domn a devenit foarte bogat după ce un prieten vechi i-a lăsat toată averea, drept moştenire. Nu vă imaginaţi că i-a dat-o fără să facă nimic, nu, nici vorbă! L-a pus să îi promită că o va răzbuna pe nepoata lui, care fusese omorâtă într-un mic cartier din Bucureşti. Văzând că i-a promis, Ian, căci aşa îl chema pe milionar, s-a sinucis, iar George l-a îngropat exact unde îi spusese, cu câteva clipe înainte să moară.

   Pruteanu uitându-se pe fereastra camerei de hotel  în care era cazat, rămâne uimit cât de mult se schimbase Bucureştiul după 30 de ani de când nu l-a mai văzut. Rămâne uimit şi de faptul că, l-a intrarea în Palatul Parlamentului era o coadă imensă de copii şi adulţi, el imaginându-şi că este Ziua Porţilor Deschise.

   Înainte de a merge în cartierul în care fusese omorâtă nepoata lui Ian, George Pruteanu vizitează un anticariat de pe Lipscani, în Centrul Vechi, acest loc amintindu-i de copilărie, atunci când văzuse un stilet frumos, dar pe care nu şi-l permitea. Acum, fiind un om cu o situaţie materială foarte bună, a intrat în anticariat şi a cumpărat acel stilet pe care şi-l dorea din copilărie.

   După ce iese din anticariat, porneşte, luând un taxi, spre cartierul Ferentari, pentru a-şi duce misiunea la capăt şi pentru a-şi respecta promisiunea. Cu toate că este avertizat de taximetrist să fie atent în jurul lui, Pruteanu nu îi ia în seamă sfatul şi porneşte fără frică la pas prin Ferentari.

   Într-un final, după multe peripeţii, ajunge în locul în care locuia cel care a ordonat să fie omorâtă fata, şi cu ajutorul stiletului îl ucide şi el pe cel care i-a făcut rău nepoatei lui Ian.

   Mulţumit că şi-a încheiat misiunea cu bine, Pruteanu nu pleacă aşa repede din Bucureşti, ci doreşte să mai rămână pentru câteva săptămâni în acest oraş în care totul este posibil.

   Pe când se întoarce din Ferentari, George observă că un parlamentar omoară o fată pe trecerea de pietoni, acest caz, după câteva zile, fiind muşamalizat. Indignat, Pruteanu află cine e parlamentarul şi îl ucide de îndată ce îl prinde.

   Observând că parlamentarii nu îşi fac treaba cum trebuie şi dorm pe ei, în scenă apare Justiţiarul, un om care pare bătrân şi hotărât. Acest bărbat scrie un comunicat către Parlament, unde precizează că trebuie să fie în Parlament exact 300 de parlamentari, că Parlamentul trebuie să fie unicameral, iar parlamentarii trebuie să primească în fiecare lună salariul minim pe economie. Bineînţeles, domnii din Parlament nu iau în seamă acest comunicat, dar Justiţiarul nu stă degeaba. Îşi crează un blog, de unde transmite live-uri în care îşi anunţă deciziile. Ei, bine, Justiţiarul hotărăşte să folosească o roată cu numele tuturor parlamentarilor pe ea, atât deputaţi, cât şi senatori, şi unde se opreşte roata după ce este învârtită de Justiţiar, acela va fi următorul parlamentar omorât.  Astfel, omoară zeci de parlamentari, iar ceilalţi din conducerea ţării nu fac nimic, doar stau în birouri şi urmăresc cine va fi noul om de pe lista Justiţiarului.

   De-a lungul cărţii, Cristina, o tipă care lucra pentru poliţie, şi căpitanul Enescu ajung să aibă o relaţie de iubire împreună. Cercetările sunt în toi, poliţia trezindu-se din somnul profund. Din întâmplare Cristina descoperă în pivniţa lui Enescu un studio exact ca al Justiţiarului, şi o prietenă de-a ei anunţă poliţia, iar Enescu este încătuşat.

   Dar oare chiar el e Justiţiarul?

   O carte foarte bună, care a reuşit să mă binedispună şi să mă facă să uit de tot în timp ce o citeam.

   V-o recomand cu drag!

Mulţumim autorului Sergiu Somesan pentru cartea oferită!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Rănile unui oraș. București bombardat. 4 aprilie-26 august 1944-Alexandru Armă

Editura: Vremea

Număr pagini: 152

   În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bucureștiul a fost singura capitală europeană care a fost bombardată rând pe rând de avioanele sovietice, americane, britanice și germane. Primele bombardamente au avut loc imediat după intrarea României în război, pe 22 iunie 1941. În zilele care au urmat, aviația sovietică a executat câteva raiduri asupra capitalei României, însă fără a provoca mari stricăciuni. La trei ani distanță, în 1944, Bucureștiul a devenit obiectiv strategic pentru aviația americană și cea britanică, care aveau să declanșeze începând cu 4 aprilie o serie de atacuri aeriene fără precedent. Avioanele Aliaților, decolate din sudul Italiei, au provocat orașului distrugeri mari, dar și un număr impresionat de victime și sinistrați. Până la mijlocul lunii august 1944, aviația americană și cea britanică au executat asupra Bucureștiului peste 15 raiduri de zi și de noapte. După actul de la 23 august 1944, România a trecut de partea Aliaților, dar Bucureștiul a devenit de această dată ținta aviației germane, care timp de trei zile a atacat aproape neîncetat orașul, provocând noi distrugeri și victime. [… După numărul mare de victime și distrugeri provocate, bombardamentele aeriene din 1944 reprezintă cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului în secolul XX.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Sursa foto şi text: Editura Vremea

by -
28

Concurs: Lacrimi de ceacâr de Tessa Nadir

Autoarea Tessa Nadir vă oferă în acest concurs două exemplare cu autograf ale cărţii Lacrimi de ceacâr

Detalii carte:

Cu aproape aceleaşi ingrediente ca la prima apariţie editorială (Sânge şi flori de portocal), dar cu un plus de maturitate stilistică, Lacrimi de Ceacâr ne pune în faţa unei poveşti imaginare, într-un decor care nu e neapărat science-fiction, fără să fie propriu-zis nici lumea noastră de azi. Iubirea şi ura, fidelitatea şi trădarea, vocaţia şi ratarea, atent dozate şi într-un perfect balans narativ sunt puse în pagină de Tessa Nadir cu o surprinzător de bună cunoaştere psihologică, astfel încât elementele de fantasy nu obturează nicidecum verosimilitatea personajelor. Iubitorii genului au de ce să se bucure, ca şi cititorul obişnuit de altfel, fie el şi din mult deplânsa „eră cibernetică” pe care, iată, o trăim. Cu o prozatoare închegată – rara avis – încă de la debut. – Virgil Borcan 

 Naeva se uită la el lung, ca prin ceață, cu ochi obosiți. Ceacârul parcă se legăna de la stânga la dreapta, avea corpul mare și umflat, și brațele alungite, negre. Era ca umbra ei, stând înclinată pe o parte, holbându-se la ea, bălăngănindu-și membrele acelea interminabile și trans­pa­rente. Și începu să… râdă de ea. Vocile și râsetul. Ți-e frică de umbra ta! […] Stătea aici, râdea și se aștepta ca ea să-l felicite pentru ce construise. Și ochii lui, unul albastru, celălalt verde, ca niște semafoare, pâlpâiau…

Cerinţele concursului:

1. Răspundeţi la întrebarea: Ce carte din genul fantasy preferaţi?
2. Like paginii de Facebook–Literatura pe tocuri
3. Like paginii de Facebook–Lacrimi de ceacâr
3. Share (distribuire) publică la postarea de concurs pe pagina voastră personală. Vă rugăm să schimbaţi setările la profilul personal pentru a putea vizualiza dacă aţi îndeplinit primele condiţii şi aţi apreciat paginile menţionate. În cazul în care nu putem verifica, premiul va fi alocat altui câştigător.
4. Într-un comentariu pe site vă rugăm să precizați răspunsul la întrebare și menţionaţi numele pe care l-aţi folosit pentru a îndeplini condițiile de pe facebook.
5. Abonaţi-vă la newsletter-ul nostru

Participanţii care nu îndeplinesc cerinţele vor fi descalificaţi automat.

Câștigătorul va fi desemnat în urma unei extrageri la sorți prin programul random.org

Se poate înscrie oricine are domiciliul stabil în România.

Perioada de desfăşurare: 10.12.2016-06.01.2017 (ora 24.00)

Vă rugăm să folosiţi adrese de e-mail valide şi să urmăriţi anunţarea câştigătorilor, poate fi oricare dintre dvs. Câştigătorii să îşi verifice adresa de e-mail (validă), având la dispoziţie 5 zile să răspundă, dacă nu, premiul se reportează şi va fi alocat altor câştigători printr-o nouă extragere prin random.org. Adresa de livrare unde trebuie să ajungă coletul să fie una validă. În cazul în care coletul nu va fi ridicat de la poşta română, nu se mai retrimite. 

ATENŢIE: ANUNŢĂM CÂŞTIGĂTORII O SINGURĂ DATĂ PRIN E-MAIL

Şi nu uitaţi, vă rugăm după ce ridicaţi premiul să ne anunţaţi.

Mulţumim pentru înţelegere!

Succes!

Cu drag,

Mili si Iasmy!

by -
14

”Demonii din oglindă sunt mai aproape decât par”

Lacrimi de ceacâr de Tessa Nadir

Editura: Vremea

Număr pagini: 200

Colecţia: Roşu şi negru

      O să va întrebaţi probabil: cum de citeşte Arci fantasy şi mai face şi prezentarea? Ei se mai întâmplă, mai ales că mi-a plăcut foarte mult cartea Tessei. Povestea te prinde, curge lin fără a fi obositoare, personajele sunt fireşti, ar putea fi din imediata noastră vecinătate, acţiunea e interesantă iar varietatea de sentimente şi trăiri incredibilă. Aşa că să vedem, totuşi Tessa dacă nu voi reuşi prea bine să nu mă cerţi, este prima mea tentativă la acest gen.

   Citatul de pe prima pagină ”Demonii din oglindă sunt mai aproape decât par este ca o sinteză a cărţii. Acţiunea se petrece în Indilon, într-o lume care nu este nici trecut nici viitor ci un tărâm idilic, controlat de ştiinţă, cu oameni cu activităţi şi sentimente guvernate de reguli, pe care un grup îl controlau, în ideea că oamenilor să le fie bine şi totuşi amintirile mai răbufneau. Totul era altfel: locul, timpul, oamenii, cerul, sărbătorile.

     “Indilon, tărâmul dedalic, ce pulsa deasupra apelor unite ale Lumii reprezentând continentul, oraşul şi casă pentru ea, acum se întindea leneş în faţa ochilor ei ca o pisica mofturoasă. Ar fi trebuit să fie Revelionul. ””Oamenii pierduseră demult măsură timpului, ceasurile erau doar nişte obiecte de decor căzute în desuetudine, iar Timpul în sine era un lucru la care nici nu se mai gândeau.””O zi precum acelea pe care i le descria bunica ei, cu momentele de nebunie pe străzi, petrecerile de neuitat şi oamenii care zâmbeau.”

       Melix era asistentă la cabinetul doctorului D., se înţelegea bine cu el şi cu colegii, dar câteodată când se pierdea în reverie întârzia cu ceea ce avea de făcut. Aşa că atunci când şeful o cheamă în biroul lui se aşteaptă la o predică: ”Predicile lui debutau întotdeauna cu exemple clare de virtute şi morală din tinereţea proprie şi se sfârşeau cu ameninţarea clară a concedierii.”
      Dar doctorul îi povesteşte că soţia lui îl înşeală şi o întreabă ce ar face ea într-un asemenea caz, ceea ce o miră căci: Simpla presupunere că soţul ei ar înşela-o era prea mult pentru ea. ”Nu trăia oare într-un glob de cristal roz, perfect şi complet, alături de el? Ar fi fost o mare nedreptate faţă de el ca ea să se gândească la aşa ceva. Era soţul perfect.”
      Şi totuşi sămânţa neîncrederii apare oarecum dându-şi seama că de fapt era o femeie banală, obişnuită şi da, soţului ei chiar ar putea să-i pară plictisitoare: ”Ar trebui să fii mai atentă la viaţa ta. Lucrurile bune nu durează mult”. Dar când doctorul o întreabă dacă un om lezat ar putea recurge la crimă reacţia ei este promptă: ”Suntem fiinte raţionale. Nimeni nu se mai gândeşte la crimă…Plus că închisoarea! Pedeapsa este drastică!”

     Doctorul îi comunica că trebuie să lucreze în continuare la Clinica de Fertilitate, aflată vizavi de ei, doctor Nox având nevoie de personal. În clinică, în aparate erau fertilizate ovulele şi creşteau fetuşii până deveneau copii şi puşi în braţele mamelor lor (fie vorba între noi, asta cred că ar plăcea oricărei femei, să evite perioada aia cu greţuri şi stări de rău şi să ţină un copil perfect în braţe…sau poate nu)
      Soţul lui Melix, Mixst era un tip calm, mai de modă veche aparent: ”Era adeptul lucrurilor simple, care nu sar în ochi, atrăgând privirea şi care îi puneau în valoare caracterul lui ieşit din comun. Căci nu fizicul ci felul lui de-a fi atrăgea şi subjuga sufletele doamnelor.

      Părea un soţ model, dar în realitate o înşela cu Janice cu care plănuia să aibă un copil, în timp ce pe soţie o ţinea ca pe un accesoriu căruia putea să-i dicteze ce să facă şi de care nu putea divorţa nici să fi vrut, căci oamenilor care se despărţeau nu li se mai dădea voie să se recăsătorească. Legea fusese adoptată pentru a stopa căsniciile destrămate şi cel care totuşi divorţa alegea singurătatea pe viaţă (cel puţin oficial). Melix îi arată bucuroasă cadoul de aniversare primit de la mama ei, dar el îi cere să-l returneze, fără să mai accepte nici o discuţie.
     Doctorul Nox conducea cu prietenul lui Vadol o clinică de fertilitate, care avea rezultate foarte bune, dar cu caracterul lui rece îşi speria asistentele, ceea ce le făcea să fie eficiente, precise şi rapide. Doctorului deşi o şicanează, îi place Melix de când o vede, dar era măritată.
     Şi chiar în prima ei zi la clinică soarta îşi pune amprenta, Melix îi vede pe Mixst şi Janice împreună, deşi la început crede că e doar o iluzie, dar din păcate îi vede din nou şi se convinge nu numai că soţul ei o înşeală,  dar şi că va avea un copil cu altă femeie. Pleacă de la clinică, cu ideea să caute totuşi cadoul pentru soţul ei (nişte căşti de teleportare), dar neatentă ajunge la prăvălia unei ghicitoare Baba Yamira, o femeie simplă care de fapt încearcă să trăiască din ghicit, deşi oamenii nu mai credeau atât de mult ca pe vremuri când era haos, dar totuşi se distrau: ”Lumea evoluată în care ea se chinuia să păstreze rămăşiţele unor vechi practici precum vrăjitoria, ghicitul, magia, era greu de manipulat în asemenea măsură încât să aibă încredere în aşa ceva. Îşi pierduseră credinţa. Aveau răspunsurile pentru tot şi erau independenţi.”

     Melix îi cere Yamirei să-i spună câte ceva despre prezent, dar baba nu poate, e mai uşor să-i spună poveşti despre un viitor minunat, doar că ea ar vrea un miracol în prezent şi baba îi spune că trebuie să se resemneze cu destinul ei: ”-sunt ghicitoare, drept urmare trebuie să ghicesc nu să ofer soluţii pentru prezent, adică pentru ceva ce nu mai poate fi schimbat sau ghicit! Resemnează-te scumpo, cu destinul tău!” În prăvălie apare o vulpe albă cu ochi albaştri Kitsune, o vulpe argintie, care se lasă mângâiată de ea, dar când baba îi spune că vulpea păzeşte o cutiuţă ce poate schimbă prezentul, ea insistă şi profitând de lăcomia ghicitoarei o cumpără pe o sumă foarte mare, deşi are senzaţia că nu face bine.
     Şi această cutiuţă cu trei sertăraşe, făcută dintr-un lemn simplu şi banal va schimba o mulţime de vieţi şi destine

     Melix se chinuie şi reuşeşte să deschidă un singur sertar, dar apoi văzând-o atât de banală, uită de ea, deşi noaptea are un vis ciudat, un obiect ciudat ca o stea a cărui lumina o orbeşte: ”Simţi că îi pătrunde până în suflet golind-o de tot ce acumulase într-o viaţă şi umplând-o de ceva străin, necunoscut.” A două zi toată viaţa ei se schimbă. Călăuzită parcă de-o forţă a răului pătrunde în sala bebeluşilor şi omoară fătul şi curios pe camere nu se vede nimic. Dar ea regretă văzându-l pe Nox atât de afectat că în clinică lui se întâmplase ”un avort”  fără a putea află motivul. Acasă Mixst îi spune soţiei că a pierdut casa şi trebuie să se mute, vede furia lui Melix şi se sperie, dar în acel moment se simte aspirat de o forţă inumană şi aruncat în gol. Poliţia crede că s-a sinucis pentru că pierduse banii la jocuri. Doar Melix se întreabă dacă nu a adus răul cu cutia ei.

       Rămasă singură îşi dă seama că e stăpânită de-o forţă străină, pe care totuşi o poate stăpâni cât de cât la rândul ei. Apoi pleacă cu Nox într-o excursie cu studenţii şi la o petrecere la institut, unde Deum, colegul lui moare în condiţii stranii. Necăjit Nox îi povesteşte despre institut, dar şi despre viaţa lui privată. Soţia lui, marcată de un avort, fugise cu alt bărbat şi murise în urma unui accident lăsându-l cu doi copii, o fată Naeva şi un băiat Ayes, poreclit de colegi Ceacâr, pentru că avea un ochi albastru şi unul verde. Melix ajunge soţia lui Nox şi mama copiilor lui, mulţumită de viaţa ei, încărcând să uite grozăviile făcute. Se ataşează mai mult de Ayes, care era mai mic, iubitor, sufletist, dar încearcă să fie şi pentru Naeva o prietenă. Baba Yamira vine la ea acasă cu vulpea căutând să recupereze cutia, dar ea nu vrea s-o dea şi din nou o plăteşte. Dar răul este aşa de uşor de lăsat în lume. Naeva găseşte cutia şi deschide un sertar şi din nou viaţa se schimbă. Alte lupte, alte frământări, alte morţi şi un final dureros, dar meritat pentru Melix.ceacar

           Nu vă mai spun nimic, vă las să citiţi cartea, pentru că merită.

      Până la urmă este o poveste despre încredere şi trădare, despre dragoste şi ură, despre bucurie şi suferinţă, despre adevăr şi minciună, despre vieţi distruse de lăcomie, despre destine, o lume foarte reală chiar dacă situată undeva între trecut şi viitor. Semnificative sunt şi gândurile şi cuvintele lui Melix din finalul cărţii: ”Povestea nu se schimbă şi, dacă dumneavostră şi alţii credeţi că în aşa numita Lume mai Bună nu o să existe lacrimi şi suferinţă, fericire şi râsete, darurile dintotdeauna ale umanităţii atunci va înşelaţi. Şi acolo veţi râde, veţi suferi, veţi plânge şi veţi ucide. Nu am nevoie de o Lume mai Bună ca să ştiu că oriunde, oricând, sunt om şi oricât de bună sau rea e lumea voi rade, voi suferi, voi greşi şi voi varsa lacrimi.”

        Şi mai ales ultima frază despre Kitsuno, vulpea albă şi păzitoarea cutiei, frază care încheie romanul: ”Deşi stăpâna ei nu ajunsese niciodată în spaţiu, cu speranţa de-a se trezi într-o Lume mai Bună, Kitsune şi cutia spiritelor erau în drum spre infinit, ducând cu ele o posibilitate celor care vor dori să cunoască şi să înfrunte ceva mai mult decât…realitatea. Pentru cei care vor dori să plângă cu lacrimi de Ceacâr.”
     Trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult cartea şi m-a prins povestea Tessei, pentru că deşi se derulează într-o lume fantastică, poveştile de viaţă şi sentimentele sunt aceleaşi ca în lumea noastră.

        Aşa că, lectură plăcută şi mulţumesc Tessa pentru darul tău.

Autor: Arci

by -
10

Copoiul din Cardiff de Lucian Ciuchiţă

Editura Vremea
Colecţia Roşu şi negru
Anul apariţiei: 2014
Nr. pagini: 200

Când am citit prezentările făcute pe coperţile cărţilor publicate de autor, corelate oarecum cu titlurile, am fost convinsă că sunt genul de cărţi care îmi plac, având şi un plus: faptul că sunt scrise de un autor român.
Şi surpriză…am dat peste un nou “gen“ de roman după părerea mea. Da poţi să spui roman poliţist, dar nu numai, este un roman de acţiune cu un limbaj amuzant, cu referiri de-un comic subtil la diferite situaţii, oameni, evenimente interne sau internaţionale.
Povestea în sine este cercetarea a două cazuri, care de fapt se dovedesc a fi legate unul de altul, de către Mark Preston, un detectiv, care lucrează sub acoperire, numit de colegi “copoiul din Cardiff”, cu o experienţă de 15 ani în poliţie, după cum spune chiar el: ”Pregătirea de excepţie pe care am dobândit-o este rodul unor dese şi variate stagii de specializare în diferite ţări. Sunt expert în lupta pentru combaterea criminalităţii transfrontaliere şi prin tenacitate, fler şi pasiune am obţinut rezultate notabile”. Mark vorbeşte fluent limbi străine şi deşi nu este un bun executant al ordinelor este cooptat în colaborări externe. Mai mult chiar, după propria-i caracterizare: ”Sunt atent la detalii, chiar dacă par distrat şi pus pe glume pentru a mă face plăcut. Nu-mi arăt niciodată adevărata forţă, este unul din secretele mele profesionale, care mă ajută să “citesc” mai bine limbajul non verbal al suspecţilor: dacă mă consideră un prost, nu se feresc prea tare de mine”.
Este un tip de o inteligenţă rară, cu o cultură enciclopedică în diferite domenii: ”…sunt privit cu uşurinţă ca un intelectual rasat. Poţi lejer să mă confunzi cu un scriitor, artist, profesor…în nici un caz un om al legii.” Este de asemenea un tip cameleonic, care poate cu uşurinţă interpreta mai multe roluri, ceea ce-l face de nepreţuit ca detectiv.
Pe insula unde plecase în vacanţă este omorât un matroz, bătrân corsar Johnnie Martel. De aici porneşte caruselul cercetărilor care ajunge la familii bogate de pe insula, diplomaţi, militari de carieră, barmani care joacă rol de dubli spioni. Cazul este rezolvat, dar întors acasă nimereşte în toiul cercetărilor efectuate pentru a fi găsită nevasta unui mare bogătaş. Cercetările duc la concluzia unui complot, organizat de nişte fundamentalişti religioşi, cele două cazuri se întrepătrund. Găsim în roman oameni bogaţi şi săraci, lorzi ai crimei şi lorzi adevăraţi, poliţişti corupţi şi poliţişti harnici şi cinstiţi, o întreagă paletă de personaje şi de situaţii, toate prezentate cu o filozofie şi un umor indescriptibil.
Mă gândeam cum să vă descriu personajul central, detectivul, şi pentru că ştiu că urmăriţi filme poliţiste am să vă spun să vă imaginaţi un personaj de film, un detectiv, care îmbină şiretenia lui Columbo, eleganţa şi mintea deductivă a lui Hercule Poirot şi umorul lui Barnaby (detectivul din Crimele din Midsomer), cam aşa mi l-am imaginat eu. Vedem frânturi din viaţa lui, delicateţea cu care se ocupă de Kiki (mica broască ţestoasă primită cadou pe insulă), frânturi din viaţa colegilor lui, situaţii de viaţă reale din societatea de azi, referiri la situaţii istorice şi politice vechi şi noi, vedem viaţa în toate ipostazele ei. Traseul cercetărilor este interesant, vinovaţi surprinzători, modul de rezolvare la fel, totul pare un puzzle uriaş pe care mintea alertă a detectivului îl rezolvă.
Nu este un roman poliţist clasic, dar este o bijuterie de carte pe care o citeşti cu multă plăcere dacă eşti un cititor pasionat, o carte care te face să-ţi dai seama, înţelegându-i glumele şi aluziile, cât de multe lucruri cunoşti, o carte care te face să zâmbeşti şi chiar să râzi şi totuşi să te întrebi cine este criminalul şi ce se întâmplă de fapt.
Am să vă mai spun doar că abia aştept să citesc celălalt roman al autorului (pe care îl am): ”Taifun în adâncuri” şi cele pe care sper că le va mai publica.
Abia la final am înţeles de ce spunea istoricul Gabriel Alexandru Ionescu despre carte: ”Copoiul din Cardiff-o poveste avertisment despre pericolul crescând al fundamentalismului religios”.
Şi acum câteva fragmente din carte care dau de gândit:
De multe ori, a minţi înseamnă să ocoleşti realitatea, să accepţi că ţi-e teamă să o recunoşti şi să ţi-o asumi. Minciuna, însă, chiar circumstanţială, are un termen de expirare scurt, după care adevărul, oricum ar fi el, crud sau suportabil, apare la suprafaţă triumfător. Rămâi cu incapacitatea de a trăi cu picioarele pe pământ şi, mai ales, cu tristeţea că nu eşti chiar atât de deştept pe cât te credeai.”
Vezi Patrick, lumea se schimbă în rău, într-un rău suprem cu care ne este din ce în ce mai greu să luptăm. Nu mai sunt cazuri simple de rezolvat: un cuţit, un topor, ceva otrăvuri, accidente banale ori crime pasionale. Răul s-a diversificat şi apare sub alte valenţe: atacuri energetice, crime provocate prin substanţe nedepistabile, accidente aviatice neelucidate, crime datorate malpraxis-ului medical, virusuri ”scăpaţi” intenţionat din laborator, fanatism religios ”candidatul manciurian”, stres apocaliptic…, până la crime împotriva umanităţii prin experimente nucleare, distrugerea stratului de ozon, calamităţi naturale provocate, dar explicate ca rod al inversării polilor, cutremure provocate prin forări speciale… şi chiar uciderea sentimentelor, că oamenii să nu mai iubească…nimic! Oare în ce lume trăim??

Autor: Arci
%d bloggers like this: