Tags Posts tagged with "Elif Shafak"

Elif Shafak

by -
12

Orhan Pamuk sau cum Turcia s-a făcut remarcată pe piața editorială internațională

     Citeam nu demult o lucrare de geopolitică referitoare la regimul actual de guvernare din Republica Turcia și mi-a atras atenția modul în care s-a realizat ascensiunea acestui stat pe scena politică și nu numai a lumii. Bineînțeles că era imposibil să nu remarc menționarea lui Orhan Pamuk de către marele politolog turc și, astfel, am reușit să pricep, să înțeleg mai bine anumite aspecte.

    Despre Orhan Pamuk cred că am auzit cu toții. Mulți sunt cei care îl laudă, care îi apreciază nespus cărțile și tot la fel de mulți sunt și cei care îl critică, pentru care scrierile sale sunt enervant de plictisitoare. Din fericire, fac parte din prima categorie și nu mi-e jenă să recunosc că Pamuk se numără printre scriitorii mei favoriți, ocupând un loc de onoare în biblioteca mea alături de Elif Shafak, Paulo Coelho, Eric-Emmanuel Schmitt ș.a.m.d.

   Orhan Pamuk s-a născut în anul 1952 la Istanbul și a crescut într-o familie numeroasă, decăzută, asemănătoare celor descrise în romanele Cevdet Bey și fiii săi, Cartea neagră. A renunțat la studiile de arhitectură în favoarea picturii, una din pasiunile sale, dar a sfârșit prin a absolvi Facultatea de Jurnalism și a se dedica în totalitate scrisului. Romanele sale au fost bine primite de cititorii turci și, mai ales, de cei străini, așa încât a obținut numeroase premii și distincții, precum Orhan Kemal Novel Prize (Turcia), Prix de la Découverte Européenne (Franța), Premio Grinzane Cavour (Italia) și Peace Prize of the German Book Trade (Germania).

      În anul 2006, cartea Mă numesc Roșu a fost premiată cu Nobelul pentru Literatură, iar Orhan Pamuk a intrat în istorie drept primul laureat turc al distincției oferite de Academia Suedeză. Putem afirma că premiul a venit la timpul potrivit și că a jucat un rol esențial în deschiderea Turciei către piața editorială europeană și internațională.

                     Coperta romanului ,,Mă numesc Roșu” (în turcă vs în română)

     Istoria Turciei Moderne și, cu precădere, a doua jumătate a secolului al XX-lea au fost marcate de nenumărate confruntări pe scena politică internă a țării. Lovituri de stat, partide înființate și scoase în afara legii, curente politice diverse și un vizibil regres al națiunii turce. Apariția și ascensiunea partidului AKP de la începutul anilor 2000 au fost însoțite de o stabilizare a situației economice, dar și de un efort susținut al clasei politice pentru ridicarea Turciei la rangul de mare putere mondială. În acest context, activitatea literară remarcabilă a unor scriitori  asemenea lui Orhan Pamuk a fost binevenită, astfel încât ascensiunea Turciei să nu se limiteze strict la cea de natură economică.

       De ce a avut și de ce are Orhan Pamuk atât succes?

      Fără îndoială, scrierile sale sunt extrem de complexe, iar stilul denotă rafinament, erudiție. Însă, înainte de toate, Orhan Pamuk scrie cu candoare, cu o deosebită libertate, lăsând la o parte prejudecățile. Reușește să prezinte Turcia, țara sa de baștină, cu bune și cu rele, în lumini și umbre, înfățișând-o în întreaga sa splendoare. Nu se rușinează să mărturisească ce are pe suflet, nu îi pasă că ceea ce scrie s-ar putea întoarce împotriva sa, nu își îngrădește spiritul artistic, ba dimpotrivă, și-l cultivă. Își lasă aripile să zboare, să fâlfâie în universul fascinant al cuvintelor, al culorilor, al sentimentelor de tot felul…

    Citindu-i cărțile ai ocazia să descoperi o lume diferită, aflată la granița dintre tradiție și modernitate, religie și laicism, vechi și nou,  o țară situată pe două continente, o punte între mentalități, obiceiuri și stiluri de viață distincte. Totodată, vei intra în contact cu o literatură de actualitate, ale cărei semnificații și mesaje sunt valabile în prezent mai mult decât oricând.

    Orhan Pamuk aduce în atenția publicului larg o bucățică din istoria Turciei, puțin din cultura și civilizația acestui popor. De-a lungul acestui proces nu izolează Turcia, ci o pune în legătură cu alte națiuni ale lumii, accentuând importanța acestei piese din imensul puzzle cunoscut drept mapamond. Nu idealizează Turcia, nu o ridică în slăvi, vrând să sugereze că întunericul permite, la urma urmei, valorificarea luminii…

     Din nefericire, scriitorul nu este suficient de apreciat de compatrioții săi și s-a confruntat cu naționalismul exacerbat al acestora. Cu câțiva ani în urmă, a fost dat în judecată, pentru că ar fi afirmat în cadrul unui interviu că Turcia este vinovată de genocidul armean, respectiv, de cel kurd, aducând ,,injurii” demnității naționale. Renumele său și sprijinul colegilor de breaslă de peste hotare l-au salvat de acest proces injust. În prezent, Orhan Pamuk este la fel de controversat și privit cu suspiciune, întrucât se opune vehement regimului lui Erdoğan, dar și schimbărilor survenite în Turcia, în care libertatea de expresie aproape că a rămas doar o amintire.

    Cert este că Orhan Pamuk reprezintă o voce a națiunii sale, a oamenilor de cultură din Turcia, victime ale regimului asemănător unei dictaturi. A avut și el o mică contribuție la deschiderea culturală a țării și va continuă să aibă. Regimurile  politice se schimbă, dar cultura rămâne, în esență, aceeași.

      Vreau să închei acest articol cu o listă de recomandări, cu câteva titluri, pe care vă sfătuiesc să le citiți:

  • ,,Zăpada”, ,,romanul cu aer kafkian al lui Orhan Pamuk”, ,,urmărește un moment din viața unui poet ce revine în inima frământată de umori și conflicte religioase a unui orășel turcesc de provincie, Kars.” Intrigile, poveștile de dragoste, jocurile politice sunt nelipsite din acest roman, un tablou încununat de fermecătorii fulgi de nea, mirifici, o poartă spre meditație, spre găsirea cheii universului și, implicit, a liniștii sufletești…

                                 

  • ,,Istanbul” reprezintă un elogiu adus metropolei de pe Bosfor, singurului oraș din lume situat pe două continente. Înainte de a fi un oraș frumos, de dimensiuni impresionante, este orașul lui Orhan, locul în care s-a născut, a crescut, a degustat viața. Cartea poate fi considerată o autobiografie a acestuia, împletită cu povestea Istanbulului, martor mut al multor evenimente, al existenței multor oameni, al râsetelor, al lacrimilor, al sărbătorilor și al vremurilor de necaz…

                    

  • ,,Viața cea nouă” este, de multe ori, idealul omului. Ne dorim schimbarea, ne dorim un nou început, vrem o viață nouă, mai bună, pe placul nostru. Acest roman reflectă o parte din filosofia și concepția lui Pamuk despre existența umană, despre idealuri, despre cărți și rolul acestora în viața noastră…

                                   

       Pe târgulcărții.ro le găsiți la prețuri avantajoase, alături de alte titluri pe care, personal, nu le-am citit încă, în ediții mai vechi sau mai noi, dar care păstrează, fără doar și poate, farmecul cărților scrise de Pamuk.

        În ceea ce mă privește, Orhan Pamuk este un scriitor unic și așa va rămâne…

by -
10

Cele mai bune cărți citite în 2016

S-a mai scurs un an, mult așteptatul 2016 a luat sfârșit, făcând loc altor 365 de zile și altor cărți citite și iubite. Anul 2016 a fost plin, cel puțin pentru mine. Am reușit să citesc suficient de mult, să depășesc challenge-ul de 100 de cărți, să călătoresc în locuri neașteptate, să cunosc personaje ce mi-au intrat la suflet. Am petrecut ore întregi în compania acestor prieteni pe care-i iubim nespus – cărțile. Majoritatea cărților au fost bune și foarte bune conform gusturilor mele, însă au fost și câteva titluri ce nu m-au impresionat.

În această perioadă toată lumea mă întreabă: ,,Care au fost cele mai bune cărți citite de tine în 2016? Ce-mi mai recomanzi să citesc?”. Îi privesc cu un amestec de indignare și amuzament și le răspund: ,,Chiar aveți timp să vă povestesc câteva zeci de cărți?”. Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, parcă mă roade și pe mine curiozitatea. Ce cărți mi-au plăcut în mod special, care au devenit puncte de referință pentru mine? Pentru a-mi putea răspunde la această întrebare trebuie neapărat să am în față o listă cu toate titlurile. Am fost uimit de cât de multe cărți faine m-am bucurat. De aceea, m-am hotărât să împărtășesc cu voi 10 dintre ele, organizate într-un top personal, pe care consider că toți cititorii de cursă lungă, toți bookaholicii ar trebui să le citească. Alegerea n-a fost deloc simplă, însă uitați lista mea:

1.Pe primul loc pun laolată ,,Școala nopții”, ,,Cartea vieții” (trilogia All Souls de Deborah Harkness – Editura Litera) și ,,Talismanul” (seria Outlander de Diana Gabaldon – Editura Nemira). Fără îndoială, preferatele mele, reprezentante de seamă ale genului fantasy, pe care-l ador 🙂  Niște scrieri de o complexitate incredibilă, un amestec de magie, istorie, alchimie. Călătorii în timp, povești de iubire imposibile, lecții de viață și mult-mult farmec.

scoala_noptii_coperta_cvr_c1cartea-vietii-continuarea-254004diana-gabaldon-talismanul_

2.La o mică distanță se situează ,,Privighetoarea” de Kristin Hannah (Editura Litera). Cel mai bun historical fiction, cea mai emoționantă carte de care am avut parte în 2016. Al Doilea Război Mondial, o Franță invadată de nemți, un genocid nemilos al evreilor, prietenii, povești de dragoste, rezistență, bunătate, sacrificiu sunt cuvintele prin care aș putea descrie această poveste excepțională.privighetoarea-de-kristin-hannah-cea-mai-buna-carte-de-fic-iune-istorica-acum-in-colec-ia-blue-moon

3.,,Furia Roșie” de Pierce Brown (Editura Paladin) este, fără doar și poate, cel mai bun roman SF citit de mine în 2016. O distopie excelentă, o societate marțiană asemănătoare cu cea din Divergent, încercarea personajului principal de a-și depăși statutul, de a le dovedi tuturor că pătura de jos a societății poate fi la fel de bună ca și cea conducătoare, răsfățată și privilegiată. Și da, societatea poate supraviețui, poate dăinui de-a lungul timpului, doar dacă se bazează pe principii precum libertatea și egalitatea.furia-rosie-de-pierce-brown

4.,,Regina Roșie” de Victoria Aveyard, ,,Umanii” de Matt Haig și ,,Mila 2.0” de Debra Driza sunt niște SF-uri excepționale, traduse și publicate la Editura Nemira. O lume în care sângele ce-ți curge prin vene e o armă de temut, o reconstrucție a Turnului Babel și lecția umanității ce se naște din afecțiunea și iubirea primită. Vi le recomand fie că sunteți pasionați ai genului, fie că nu!

matt-haig-umanii-c1_1victoria-aveyard-regina-rosie-c1debra-driza

5.,,Ucenicul arhitectului” (Editura Polirom) este o fascinantă poveste ce îmbină istoria cu ficțiunea, frumosul cu urâtul, opulența cu sărăcia, fericirea cu tristețea, arta cu iubirea. Una din cele mai bune scrieri ale lui Elif Shafak, atât de realistă și de profundă, încât îți va smulge, cu siguranță, cel puțin o lacrimă…947636

6.,,Doamna Ataturk” de Ipek Calișlar (Editura Univers) – cea mai bună biografie pe care am citit-o, despre o personalitate uitată, lăsată în negura trecutului. Reușește să aducă la cunoștință cititorilor importanța educației, a culturii, nevoia de emancipare a femeii, de modernizare a societății umane. Latife Hanim este o luptătoare, un sfinx de neclintit, avidă de iubire și frumos, pe care oricare femeie ar trebui s-o aibă drept model…doamna-attaturk

Acestea sunt cele mai bune 10 cărți citite de mine în 2016, niște cărți la care mă gândesc adesea, pe care îmi doresc să le recitesc și să le simt ca la prima lectură.

Cum arată topul vostru? Cu ce minunății ne ispitiți?

      Un An Nou minunat vă doresc, cu realizări, bucurii și lecturi de excepție!

       LA MULȚI ANI!

 

 

by -
6

Lapte negru de Elif Shafak

Titlul original: Black Milk
Traducere : Ada Tanasă
Editura Polirom
Anul apariției: 2015
Număr pagini: 336
Colecția TOP 10+
Nota mea: 10

Scriitoare de origine turcă, Elif Shafak s-a născut în Franța, la Strasbourg, în 1971. Și-a petrecut copilăria și adolescența în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. A predat o vreme la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universității din Arizona. În literatură a debutat în 1994, cu povestirea Kem Gözlere Anadolu, însă a obținut succesul și recunoasterea publicului turc cu primul său roman, Sufistii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile orașului, publicat în 1999 și distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) și Palatul Puricilor (2002). La Editura Polirom i-au apărut romanele Bastarda Istanbulului (2007, 2012, 2013), Sfîntul nebuniilor incipiente (2009), Cele patruzeci de legi ale iubirii (2011, 2014), Onoare (2013), Palatul Puricilor (2014).
AElif Shafaknul trecut am citit ,,Bastarda Istanbulului” și, deși finalul m-a cam dezamăgit, i-am mai dat o șansă autoarei. Am ales acest titlu, fiindcă ideea de ,,lapte negru” mi s-a părut, deopotrivă, interesantă, dar și bizară. Romanul lui Elif Shafak este despre scris, condiția de mamă și haremul interior, reprezentând bildungsromanul acesteia, evoluția sa de la scriitoarea nomadă independentă la mama sedentară.
Până la vârsta de 35 de ani singura ei preocupare a fost scrisul, însă discuția cu o scriitoare în vârstă o pune pe gânduri în legătură cu necesitatea de a se căsători și a deveni mamă. De atunci a încercat să găsească un răspuns la întrebarea să devină mamă sau nu. Scrisul este activitatea pe care o face cu tot dragul și care reprezintă sursa sa de liniște sufletească.
Vreme de săptămâni, luni și uneori ani la rând, noi(scriitorii) ne retragem în romanele pe care le scriem; rămânem în acel cocon imaginar, înconjurați de personaje fictive, trasând destine, crezându-ne Dumnezeu. Când dezvoltăm intrigi, adăugăm întorsături neașteptate, creăm și distrugem personaje, putem ajunge foarte ușor să ne închipuim că suntem buricul pământului. Egocentrismul și îngâmfarea sunt două dintre cele mai primejdioase efecte secundare ale profesiei noastre. De aceea suntem niște iubiți lamentabili și niște soții ori soți și mai lamentabili. Scriitorii sunt înainte de toate ființe asociale – deși putem uita cu ușurință lucrul ăsta dacă avem parte de un strop de faimă și de succes. Romanul este cea mai solitară formă de artă, cum spunea odată Walter Benjamin.”
Elif își personifică trăsăturile de caracter sub forma unui harem interior în miniatură. Astfel personalitatea sa este reprezentată de 6 degețici, fiecare întruchipând o femeie diferită de celălalte, dar care împreună formează un întreg. Fiecare individ e rezultatul comuniunii mai multor tipare, caracteristici ce ne fac unici.

Inițial cunoaște doar patru din cele șase degețici:
Mica Domnișoară Practică este tipul persoanei pragmatice și poate fi descrisă în două cuvinte: eficiență și funcționalitate. O sfătuiește să fie și scriitoare și mamă, însă fără a le îmbina, fără a le încurca.
Doamna Derviș este simbolul spiritualității și al înțelepciunii sufite. Aceasta o sfătuiește să experimenteze maternitatea. Doar astfel va putea trage o concluzie. Pentru a o convinge îi spune o poveste pe care o voi reda aici:
Într-o noapte, câțiva fluturi s-au strâns pe un dulap, privind la o lumânare care ardea. Nedumeriți de natura luminii, au trimis pe unul dintre ei s-o cerceteze. Fluturele-iscoadă a dat roată lumânării de vreo câteva ori și s-a întors cu o descriere: lumina era strălucitoare. Apoi s-a dus al doilea fluture s-o cerceteze. Și el s-a întors cu o observație: lumina era fierbinte. În cele din urmă, al treilea fluture s-a oferit să meargă. Când s-a apropiat de lumânare, nu s-a oprit, așa cum făcuseră prietenii săi, ci a zburat direct prin flacără. A fost mistuit pe loc, dar numai el a înțeles adevărata natură a luminii.”
Domnișoara Cehoviană Ambițioasă este persoana pentru care timpul trebuie dedicat în totalitate scrisului, muncii. A fi mamă, pentru ea, este o pierdere de timp.
Domnișoara Cinică Doctă este femeia cultă, filozoafă, dar o induce și mai tare în eroare pe Elif. Din punctul ei de vedere, dacă ar avea un copil ar fi invidioasă pe femeile care nu au și care prin urmare se dedică mai mult carierei. Dar dacă se va concentra asupra carierei va fi mereu invidioasă pe femeile care au copii.
Pe parcurs le cunoaște și pe celălalte două (descoperindu-se pe sine însăși) : Mama Budincă de Orez- femeia gospodină, simbol al mamei perfecte și Blue Belle Bovary – femeia romantică, elegantă, șarmantă. Până la urmă Elif se căsătorește și rămâne însărcinată. După ce dă naștere unei fetițe este cuprinsă de o depresie postnatală care-o macină sub înfățișarea unei familii sinistre de djinni.
Cartea de memorii a scriitoarei de origine turcă nu pune accentul pe acțiunea propriu-zisă, ci pe filozofia de viață a scriitorilor, mai ales a femeilor scriitoare. Shafak își împletește gândurile cu cele ale unor scriitoare celebre printre care se numără Virginia Woolf, Sylvia Plath, Alice Walker, Toni Morrison. Depresia postnatală ia sfârșit și, după multe frământări și neliniște sufletească, proaspăta mămică ajunge la următoarea concluzie:

“La urma urmei, așa cum dovedește clar chiar și cea mai fugară privire aruncată în viața scriitoarelor – orientale sau occidentale, trecute și prezente-, fiecare caz e altfel. Nu există o formulă unică pentru maternitate și scris care să ni se potrivească tuturor. Există în schimb, în această călătorie literară, multe drumuri care duc toate spre aceeași destinație, fiecare la fel de valoros. Așa cum orice scriitor sau scriitoare învață să-și dezvolte un stil unic și totuși își găsește inspirația în cărțile altora, ca femei, ne elaborăm propriile răspunsuri la întrebările și nevoile universale, impulsionate una de curajul alteia.”
Elif Shafak a devenit una din autorii mei preferați și volumului de față i-am oferit 5 steluțe pe Goodreads. Sunt de părere că le-a meritat din plin, fiindcă este o creație genială, rezultatul unei femei extrem de talentate. Despre această carte ar fi foarte multe lucruri de spus, însă nu există suficiente cuvinte pentru a reda cât este de interesantă.
Dacă pe mine, ca băiat, m-a impresionat extrem de mult, sunt curios ce impact va avea asupra femeilor, scriitoare sau nu, mame sau viitoare mame. E un rezultat al artei cuvântului care, poate, nu este apreciată la adevărata sa valoare și profunzime.
Poate vă întrebați de ce titlul operei e Lapte negru…Culoarea albă a laptelui este înlocuită de negru, culoarea cernelii, existând o corelație între profesia de scriitor și cea de mamă.

Mă voi opri aici în a-i aduce laude acestei capodopere, însă pentru a fi mai convingător vă voi împărtăși câteva citate:
,,Fiecare nume e o formulă magică. Literele dansează laolaltă, fiecare cu rotirea și farmecul ei, fiecare o necunoscută în egală măsură cu celelalte, și împreună plăsmuiesc misterul pe care îl închide în sine numele. Ca o vrăjitoare în întuneric, adăugând literă cu literă, ingredient după ingredient, unitatea de limbaj prin care suntem cunoscuți aruncă o vrajă asupra noastră. Sunt nume care ne ajută să ne avântăm până în înaltul cerului, așa cum sunt nume care ne apasă umerii și ne trag viclenește în jos.”

 ,,Oricât de răspândită pare să fie această metaforă, există o diferență esențială între copii și cărți care n-ar trebui trecută cu vederea. Copiii sunt cu totul deosebiți prin infinita grijă și atenție de care au nevoie după ce se nasc. Neajutorat și fără dinți, copilul este cu totul dependent de mama lui sau a ei multă vreme.
Însă cărțile nu sunt așa. Ele pot sta pe propriile picioare încă de la naștere – adică de la data publicării lor – și pot înota imediat, exact ca puii de țestoasă : entuziaști, încăpățânați, șovăielnici – de pe nisipurile calde ale editurilor până la apele întinse și albastre ale cititorilor.”

 ,,Pe când romanciera este o introvertită, cel puțin pe durata scrierii unui roman, mama este – prin definiție – extrovertită. Romanciera își construiește o cămăruță în adâncul minții sale și încuie ușa, pentru ca nimeni să nu poată intra. Acolo își ascunde secretele și ambițiile de toți ochii iscoditori. Cât despre mamă, ea trebuie să-și țină toate ușile și ferestrele larg deschise, fie iarnă, fie vară. Copiii ei pot să intre pe unde au chef și să colinde peste tot după plac. Nu are nici un ungher tainic.”

LECTURĂ PLĂCUTĂ 

Autor: Cosmin
%d bloggers like this: