Tags Posts tagged with "Fictiune"

Fictiune

Bijuteria (vol 1 din Trilogia Oraşul Solitar) de, Amy Ewing-prezentare

Editura: Rao

Număr pagini: 320

,,INTRIGĂ PROVOCATOARE ȘI PERSONAJE IREZISTIBILE” Andrea Cremer, autorul seriei The Nightshade

   ”Bijuteria” este primul volum al trilogiei The Lone City, o ficțiune destinată adolescenților. Născută și crescută în Mlaștină, Violet a fost sortită să fie mamă-surogat pentru bogătași și este cumpărată la licitație de Ducesa din Lac. Adolescenta trebuie să accepte realitățile urâte cu care se confruntă… asta în timp ce se luptă să supraviețuiască. Dar, înainte de a-și accepta soarta, ea cunoaște un tânăr fermecător, de care se va îndrăgosti iremediabil. Însă relația lor interzisă va avea consecințe nebănuite. Aflată la granița dintre supunere și revoltă, Violet trebuie să decidă dacă este dispusă să riște pentru propria libertate.

Sursa foto şi text:  Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
8

Pisicile războinice (#6). Vremuri întunecate, de Erin Hunter-recenzie

Titlul original: Warrior cats. The darkest hour

Traducere din limba engleză: Ioana Văcărescu

Editura: All

Colecția: Galaxia Copiilor

Gen: Ficțiune, Literatură pentru copii

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 352

   De fapt și de drept, Erin Hunter nu este un autor, ci sunt 6 la număr! Kate Cary, Cherith Baldry, Tui Sutherland, Gilian Phillip, Inbali Iserles și Victoria Holmes sunt numele scriitorilor incredibil de talentați reuniți sub această umbrelă, creatorii celor mai îndrăgite serii de romane pentru copii și tineri: Pisicile războinice (24 de volume), Supraviețuitorii (12 volume) și Exploratorii (12 volume). Aceste serii sunt favoritele puștilor din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, China, Japonia, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Rusia și Coreea de Sud.

   La începutul anilor 2000, Vicky Holmes a primit din partea prestigioasei edituri Harper Collins provocarea de a crea un roman pentru copii despre pisicile sălbatice. A răspuns cu scepticism, temându-se că va seca rapid izvorul ideilor pe această temă. De la proiectul unui unic roman, din împletirea subiectelor de război, politică, iubire damnată și conflict religios, ramificate prin întâlnirea mai multor destine și prin dezvoltarea complexă a caracterelor la limita dintre bine și rău, au rezultat în cele din urmă 6 sub-serii a câte 6 volume fiecare. Lui Vicky i s-au alăturat ceilalți autori și așa a luat naștere pseudonimul literar Erin Hunter.

   Uită-ne ajunși la cel de-al șaselea și cel din urmă volum al subseriei ce poartă semnătura lui Erin Hunter. După cinci volume fascinante, înțesate de aventură, suspans și populate de personaje memorabile, a venit rândul să-l aducem în discuție pe cel care oferă un deznodământ aventurilor lui Inimă de Foc. Însă, țineți minte: povestea nu ia sfârșit aici! Un sfârșit este urmat de un nou început…

   Pentru cei care nu au citit încă niciun volum din seria ,,Pisicile războinice”, e necesar să realizez o scurtă introducere. Această poveste oferă o perspectivă asupra lumii din punctul de vedere al unor pisici sălbatice, crescute în pădure, și permite cititorului să facă o incursiune în viața acestora, să le înțeleagă faptele, modul de a trăi și să remarce, într-o manieră diferită, virtuțile și defectele societății umane. De altfel, prin intermediul personajelor necuvântătoare sunt satirizați oamenii, caracterele lor și acțiunile pe care le întreprind, acțiuni care se răsfrâng asupra altor oameni, asupra mediului înconjurător, asupra celorlalte viețuitoare, obligate, până la urmă, să accepte…

   Pisicile din pădure sunt împărțite în 4 clanuri distincte, dar organizate identic, conform unei ierarhii sociale bine stabilite. La nivelul clanului, fiecare pisică ocupă o poziție, știe ce are de făcut pentru bunăstarea întregului grup. De asemenea, viața lor este ghidată după anumite principii, după un cod al războinicilor, în funcție de credința lor în Clanul Stelelor, o divinitate colectivă alcătuită din toți războinicii onorabili care au părăsit, la un moment dat, această lume…

   La sfârșitul volumul anterior, Stea de Tigru – conducătorul Clanului Umbrelor – a încercat să răpună Clanul Tunetului, atrăgând o haită de câini până în tabăra lor. Din fericire, planul i-a fost dejucat de inteligența și de inspirația de moment a lui Inimă de foc – secundul Clanului Tunetului, dușmanul de moarte al lui Stea de Tigru. Pisicile au fost salvate de la o moarte cumplită, câinii și-au găsit sfârșitul, însă totul s-a realizat cu sacrificiul întreprins de Stea Albastră, înțeleapta conducătoare a lui Inimă de Foc.

   În acest volum, Inimă de Foc se vede nevoit să meargă mai departe, deși mentora, conducătoarea, mult prețuita sa Stea Albastră a murit. Trebuie să se conformeze și să-și urmeze destinul ce i-a fost hărăzit. Merge în călătoria la Piatra Lunii pentru a împărtăși ritualul spălării cu Clanul Stelelor.

   În vis, reîntâlnește toate pisicile răposate din clanul său, intră în contact cu nouă dintre ele, de la care primește câte un dar și o viață, de care să se folosească pentru a-și sluji clanul cu demnitate și onoare. Din nefericire, Stea de Foc – căci acesta este noul său nume – primește o previziune legată de o cumpănă pe care pisicile din pădure o vor avea de depășit…

 ,,Stea de Foc a privit înnebunit în jur, căutând ajutor sau răspunsuri la celelalte pisici. Dar în poiană se lăsase întunericul. Pisicile din Clanul Stelelor dispăruseră, lăsându-l singur cu dealul acela sumbru din oase. În vreme ce panica începea să-l cuprindă, a simțit prezența familiară a lui Stea Albastră, blana ei caldă lipindu-se de trupul lui. Nu o vedea, fiind întuneric, dar vocea ei i-a șoptit la ureche:

-Se apropie ceva îngrozitor, Stea de Foc. Cele patru vor deveni două. Leul și tigrul se vor înfrunta în luptă, iar sângele va domni în pădure.

Când a terminat de vorbit, mirosul și căldura blănii ei au dispărut.”

   Această previziune nu-i dă pace lui Stea de Foc, îl însoțește pe tot parcursul cărții. Însă, treptat, piesele puzzle-ului vor începe să se lege și să dea un sens celor spuse de sufletul răposatei conducătoare. Clanul Umbrelor și Clanul Râului se aliază, devenind unul singur – Clanul Tigrilor, sub conducerea lui Stea de Tigru. Acesta încearcă să-i convingă pe Stea de Foc și pe Stea Înaltă (Clanul Vântului) să li se alăture, astfel încât pădurea să fie dominată de un singur clan, însă oferta îi este refuzată. Și pe bună dreptate!

   Pisicile ce i se împotrivesc lui Stea de Tigru sunt pregătite să lupte, să-și dea viața pentru a păstra rânduiala celor patru clanuri. În schimb, conducătorul tigrilor îi surprinde în mod neplăcut, întrucât a cerut sprijinul Clanului Sângelui, clan alcătuit din pisici vagaboande ce locuiesc în satul celor Două-Picioare și ce se hrănesc cu gunoaiele aruncate de aceștia. Ceea ce va urma va șoca toate pisicile.

   Clanul Sângelui dorește să domine pădurea și să dea clanurile la o parte. Stea de Foc nu are de gând să renunțe, continuă să spere, să creadă în ajutorul și în sprijinul Clanului Stelelor, însă totul e incert…

Va reuși Stea de Foc să înlăture Clanul Sângelui, să-l gonească din pădurea lor? Ce rol va juca Clanul Stelelor în această bătălie pe viață și pe moarte? Liniștea, pacea, ordinea vor putea prinde rădăcini în pădurea pisicilor războinice?

,,-Și acum veghem asupra ta. Tu ești pisica pe care am ales-o, Stea de Foc. Tu ești focul care va salva clanul. Nu te-a adus niciun războinic din Clanul Stelelor. Ai venit de bunăvoie, pentru că ai spiritul unui războinic și inima unei pisici loiale. Credința ta în Clanul Stelelor îți va da puterea de care ai nevoie.”

   Vă invit să citiți acest volum minunat și, totodată, întreaga serie! Eu o recomand copiilor și adulților, deopotrivă. Cei mici vor descoperi o poveste fermecătoare, ce le va deschide apetitul pentru lectură, iar cei mari vor avea parte de o istorie deosebită, dedicată copiilor, dar ale cărei semnificații le vor înțelege altfel…

Și nu uitați: o aventură s-a sfârșit, iar alta e pe cale să înceapă!

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Pisicile războinice (#6). Vremuri întunecate de Erin Hunter şi întreaga serie,  poate fi comandată de pe site-ul Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest

  O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk-recenzie

Titlul original: Kafamda Bir Tuhaflik

Traducere din limba turcă și note: Luminița Munteanu

Editura: Polirom

Gen: Ficțiune

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 606

    Orhan Pamuk s‑a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într‑o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într‑un cartier înstărit din Nişantaşı. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i‑au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a cîştigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepţie, cel mai tînăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa.

   Am început această vacanță de vară cu ,,Femeia cu Părul Roșu” și am ales s-o închei tot cu un titlu ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk, și anume ,,O ciudățenie a minții mele”. Două cărți pe care le-am adorat, pe care le-am citit cu o deosebită plăcere, savurându-le pagină cu pagină, și între care am găsit anumite asemănări. Și, mai important decât atât, ambele evidențiază evoluția lui Pamuk ca autor, iar, personal, sunt tot mai surprins pe măsură ce-i citesc scrierile.

   Nu e prima oară când spun că-l apreciez pe Pamuk, că-i iubesc stilul și că-l consider unul din marii scriitori ai prezentului și unul din puținii care promovează, cu adevărat, literatura de calitate. Pamuk scrie bine, ba chiar, foarte bine, iar cărțile sale sunt pline de semnificații, de filosofie, de istorie, de iubire, de adevăr și, mai mult decât atât, sunt pline de VIAȚĂ.

  Fără îndoială, se pricepe cel mai bine la a așterne pe hârtie sentimentele sale față de Turcia și, cu precădere, față de Istanbul, orașul său natal, orașul ce l-a găzduit de-a lungul întregii sale existențe de până acum. E un cetățean remarcabil, un patriot, un istanbulez admirabil, caracterizat de o candoare uimitoare. Scrie cu sinceritate, înfățișează adevărul și lumea în care trăiește cu bune și cu rele, fără a exagera vreo clipă, fără a găsi scuze, ci doar acceptând realitatea.

   Pentru prima oară într-o carte de-ale sale pe care o citesc, am întâlnit nenumărate planuri narative. De asemenea, acțiunea a fost prezentată de un narator obiectiv, omniscient și omniprezent, dar și de o serie impresionantă de personaje. La început, acest pluriperspectivism poate părea obositor, însă e minunat faptul că poți urmări povestea din mai multe puncte de vedere, că o poți înțelege din prisma unei femei, a unui bărbat, a unui tânăr sau a unui bătrân. Autorul își duce la capăt misiunea de a oferi o viziune cât mai completă asupra universului descris, asupra societății evidențiate, o misiune deloc simplă, dar care ilustrează talentul și dedicarea cu care Orhan Pamuk își scrie cărțile.

   După cum se menționează și la începutul cărții, ,,aceasta este povestea vieții și a visărilor lui Mevlut Karataș, bragagiu și iaurgiu”, o poveste adevărată, conform spuselor naratorului.  Mevlut s-a născut la Cennetpınar, într-un sătuc din sudul Anatoliei, unde și-a și petrecut anii lipsiți de griji ai copilăriei. La 12 ani, și-a însoțit tatăl la Istanbul, în speranța că va absolvi liceul, că va deveni un om mare, dar și pentru a-l sprijini pe acesta, pentru a-i ține de urât în metropola atât de îndepărtată de casă. Încă de timpuriu, Mevlut a descoperit ce înseamnă munca de iaurgiu, ce înseamnă să străbați Istanbulul pentru a vinde iaurt și pentru a câștiga bani. Puțini, dar necesari. Cu efort, dar și cu satisfacții, mai degrabă, de ordin sufletesc.

   Acțiunea propriu-zisă a romanului debutează în anul 1969,  odată cu venirea lui Mevlut la Istanbul. În această perioadă, fosta capitală a Imperiului Otoman se afla la începutul dezvoltării sale ca oraș modern. În anii care au urmat granițele sale s-au extins tot mai mult, înglobând suprafețe întinse de pământ, populate pe nepusă masă și considerate a fi prelungiri ale metropolei. Pe un deal situat într-o astfel de zonă de periferie, a ajuns să locuiască Mevlut împreună cu tatăl său în baraca cu o singură încăpere, lipsită de orice confort. Chiar și așa, Mevlut avea să-și amintească cu drag și cu emoție în suflet anii petrecuți în ceea ce devenise pentru el ,,acasă”.

,,Noaptea, orașul e mai frumos, știi? Noaptea, oamenii spun adevărul.”

   Perioada adolescenței sale a fost marcată de cursurile la Liceul Atatürk din Duttepe, cursuri pe care nu le frecventa întotdeauna și pe care avea să le abandoneze la un moment dat, de hoinărelile prin oraș alături de tatăl său, dar și de lipsa afecțiunii materne. Mama și surorile sale erau la țară, iar el era aproape singur în acest loc străin, necunoscut. Din fericire, la o mică distanță de ei locuia familia Aktaș. Unchiul Hasan era fratele tatălui său, iar mătușa Safiye sora mamei sale. Cei doi aveau doi fii, Korkut și Suleyman, verii lui Mevlut, cu care acesta avea să se intersecteze întreaga viață.

   La 25 de ani, după terminarea stagiului militar obligatoriu,  a răpit-o pe Rayiha dintr-un sat vecin cu al său. Dar, înainte de asta, a zărit o tânără cu ochi superbi la o nuntă și  i-a trimis nenumărate scrisori de dragoste timp de câțiva ani. Astfel, Mevlut a ajuns s-o răpească pe cea de-a doua soră a lui Vediha, soția lui Korkut. Ceea ce nu știa el e că toate misivele scrise erau adresate mezinei Samiha, cea mai frumoasă dintre surori, dar pe care se pare că Suleyman o dorea de soție.

   Nu am nicio îndoială că până aici v-am zăpăcit puțin cu numeroasele personaje, cu relațiile complicate dintre acestea, însă, dacă veți citi romanul, veți remarca cât de lin curge povestea și cât de frumos se leagă ițele destinului. Fire care se înnoadă, noduri care se dezleagă…

,,

-Abdurrahman Efendi, dumneata ești mai mare decât mine, așa că trebuie să știi, i-am zis eu în timp ce beam amândoi câte un pahar de rachiu pe stomacul gol, înainte de a ne fi aduse midiile la tavă. Pentru ce trăiește omul?

-Pentru dragoste, fiule! a zis el.

– Altceva?

– Pentru prietenie! a spus el cugetând puțin.

-Altceva?

-Pentru fericire, fiule! Pentru Dumnezeu… Pentru țară, pentru nație…

L-am întrerupt:

-Omul trăiește pentru onoare, tată dragă! i-am zis eu.”

   Mevlut și Rayiha au fost fericiți împreună. Foarte fericiți. Au descoperit dragostea cu toate fețele sale, au înfruntat viața, s-au sprijinit la bine și la greu. Și-au închiriat propria locuință, au avut două fiice minunate – Fatma și Fevziye. Între timp, Mevlut a ales să se axeze pe vânzarea de bragă – mult mai profitabilă, de altfel, și și-a căutat diferite slujbe.

   Ne este relatată povestea lui Mevlut până în anul 2012. Personajul nostru este supus nenumărator schimbări în ceea ce privește viața sa personală și, în paralel, ne este prezentată modernizarea Istanbulului, occidentalizarea tot mai proeminentă a acestuia ce pune în pericol meseria de bragagiu, de vânzător ambulant, o meserie pe cale de dispariție în zilele noastre.

   În ciuda dificultăților pe care le-a întâmpinat de-a lungul timpului, Mevlut și-a găsit liniștea interioară, pacea sufletească cutreierând cartierele mai mult sau mai puțin noi ale metropolei de pe Bosfor și vânzând bragă. Nopțile petrecute astfel i-au umplut sufletul de bucurie, i-au oferit o satisfacție care, alături de iubirea Rayihei, l-a făcut fericit, mulțumit de propria viață.  Deși verii săi au câștigat mulți bani, urcând pe scara socială, el s-a mulțumit cu puțin în ceea ce privește latura materială a existenței sale. Din păcate, orice lucru, oricât de minunat ar fi, are un sfârșit…

,,Mevlut s-a așezat pe o bancă, împovărat de situația în care se afla. Privirile sale erau preocupate de umbra palatului Topkapî, care se întrevedea în atmosfera pâcloasă din zare, de spectrele uriașe, plumburii ale moscheilor, de vapoarele mari, în culoarea fierului, care alunecau tăcute pe luciul apei, de pescărușii care țipau, având mereu ceva de împărțit. Simțea cum se apropia de el domol, cu o îndârjire de nestăvilit, aidoma valurilor acelora oceanice uriașe pe care le văzuse la televizor, tristețea. Doar Rayiha l-ar mai fi putut alina. Mevlut nu putea trăi fără ea.”

                         Turnul Galata (Galata Kulesi) – noaptea

   Cartea lui Orhan Pamuk aduce în discuție problematica căsătoriilor, a mariajelor într-o Turcie aflată în continuă schimbare, în care sistemele de valori ale străbunilor, atât de bine înrădăcinate în mentalitatea populară, se ciocnesc de cele moderne, influențate de tendințele Occidentului. Să-ți găsești sufletul-pereche într-o astfel de lume, în care echilibrul este firav, reprezintă o misiune dificilă. Contează respectarea obiceiurilor, dar și situația materială ce înclină balanța. În acest context, trei bărbați diferiți, Mevlut, Suleyman și Ferhat – amicul kurd al lui Mevlut, s-au îndrăgostit de aceeași femeie: Samiha. Doar că Samiha pe cât era de frumoasă, pe atât de capricioasă, de libertină, de independentă. Totuși, la final, doar unul din bărbați avea să-i fie ales…

,,

Cu toate astea, am chibzuit în câteva rânduri că Mevlut mi-ar fi putut scrie mie scrisorile acelea. Ba chiar mi-am zis ,,astâmpără-te, Samiha, nu te mai gândi la asta, e rușine!”. M-am gândit însă de mai multe ori. Cugetul unei femei este de nestăpânit, la fel ca și visele ei; gândurile mele țopăie de colo până colo, aidoma unui hoț care pătrunde într-o casă pe întuneric și este cuprins de neastâmpăr.”

Vă las pe voi să aflați deznodământul acestei istorii incitante…

   ,,O ciudățenie a minții mele” reprezintă un elogiu adus iubirii adevărate, ce depășește granițele timpului și ale spațiului, o definiție a fericirii și a împlinirii pe plan spiritual, dar și o monografie a societății turce contemporane și, cu precădere, a societății istanbuleze din a doua jumătate a secolului trecut.

,,La oraș, poți să fii singur în mulțime, iar ceea ce face ca orașul să fie oraș e, de fapt, posibilitatea de a-ți tăinui ciudățenia cuibărită în minte, cunfundându-te în acel vălmășag.”

   Vă invit să citiți acest roman extraordinar din creația scriitorului turc Orhan Pamuk! Vă invit să descoperiți o poveste în care soarta este cea care decide, cea care unește și cea care desparte, cea care lovește și mângâie, deopotrivă. Veți avea șansa să pătrundeți în viețile unor oameni simpli, reflecția societății din care fac parte, vă veți plimba prin Istanbulul nemuritor, vă veți alătura lui Mevlut pe parcursul istoriei sale personale. Sunt sigur că vă va plăcea! Căci ce poate fi mai frumos decât o carte în care sunt împletite dragostea pentru scris, pentru arta cuvântului, și dragostea de țară, iubirea față de orașul purtat în suflet, în acest caz, Istanbulul?

Părerile criticilor:

  • ,,Unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Pamuk și începutul ideal pentru cei care vor să-l cunoască pe autorul turc. Prin cartea sa, Pamuk face pentru Istanbul ce a făcut Joyce pentru Dublin. El surprinde nu doar ceea ce vezi și simți într-un oraș, ci și cultura, credința și tradițiile, oamenii și valorile lui… O scrisoare de dragoste pentru Turcia modernă.” The Washington Post
  • ,,Femeile din aceste pagini sunt fabuloase… În mijlocul uriașei întinderi a Istanbulului, între Orient și Occident, Pamuk folosește o mulțime fremătătoare de personaje ca să spună povestea unei culturi mereu în schimbare și a multelor sale discordii.” The Boston Globe
  • ,,O ciudățenie a minții mele e o vastă colecție de personaje, evenimente, case, mâncăruri, obiecte care, după cum își va da seama cititorul după ce va fi citit șase sute de pagini, pot fi cuprinse sub un singur nume: Istanbul.” The Guardian

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk poate fi comandată de pe librăria online cartepedia.ro

by -
10

   Pisicile războinice. O cale primejdioasă, de Erin Hunter-recenzie

Titlul original: Warrior Cats. A dangerous path

Traducere din limba engleză: Ioana Văcărescu

Editura: All

Colecția: Galaxia Copiilor

Anul apariției: 2016

Gen: Ficțiune, Aventură, Literatură pentru copii

Număr pagini: 352

Cotație Goodreads: 4.42

    De fapt și de drept, Erin Hunter nu este un autor, ci sunt 6 la număr! Kate Cary, Cherith Baldry, Tui Sutherland, Gilian Phillip, Inbali Iserles și Victoria Holmes sunt numele scriitorilor incredibil de talentați reuniți sub această umbrelă, creatorii celor mai îndrăgite serii de romane pentru copii și tineri: Pisicile războinice (24 de volume), Supraviețuitorii (12 volume) și Exploratorii (12 volume). Aceste serii sunt favoritele puștilor din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, China, Japonia, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Rusia și Coreea de Sud.

   La începutul anilor 2000, Vicky Holmes a primit din partea prestigioasei edituri Harper Collins provocarea de a crea un roman pentru copii despre pisicile sălbatice. A răspuns cu scepticism, temându-se că va seca rapid izvorul ideilor pe această temă. De la proiectul unui unic roman, din împletirea subiectelor de război, politică, iubire damnată și conflict religios, ramificate prin întâlnirea mai multor destine și prin dezvoltarea complexă a caracterelor la limita dintre bine și rău, au rezultat în cele din urmă 6 sub-serii a câte 6 volume fiecare. Lui Vicky i s-au alăturat ceilalți autori și așa a luat naștere pseudonimul literar Erin Hunter.

   După fascinantele aventuri din volumul 4 al seriei, nu aș fi crezut că mă mai poate uimi ceva, însă continuarea m-a surprins plăcut, mi-a oferit răspunsuri la anumite întrebări și a lăsat în urmă alte enigme. Fără îndoială, fiecare carte ce poartă semnătura lui Erin Hunter e unică în felul ei, capabilă să te țină în suspans de la prima până la ultima pagină. Nici nu îți dai seama cum trece timpul în compania pisicilor din pădure, într-o lume la care nu avem, în mod obișnuit, acces.

   Deși poate suna incredibil, pisicile războinice sunt împărțite în patru clanuri, fac parte dintr-o societate ce se aseamănă din anumite puncte de vedere cu cea omenească, pe care o și satirizează, de altfel. Fiecare clan are un conducător, un secund, războinici, ucenici, regine, pui, bătrâni, iar toți membrii își cunosc rolul, misiunea pe care o au de dus la îndeplinire în cadrul familiei din care fac parte, și fac tot posibilul pentru a respecta codul războinicilor, pentru a-și dovedi loialitatea față de clan. Marea majoritate. Ca și în cazul oamenilor, mai există și excepții, căci perfecțiunea ar fi de-a dreptul plictisitoare.

   La sfârșitul celui de-al patrulea volum, Inimă de Foc află că Gheară de Tigru, fostul secund al Clanului Tunetului, un trădător fără pereche, a devenit Stea de Tigru, conducătorul Clanului Umbrelor. Cel dat afară din propriul clan a devenit stăpânul altuia, fiind considerat o binecuvântare într-un moment de cumpănă, de vulnerabilitate și de reală slăbiciune. O veste neașteptată pentru Inimă de Foc. Clanul său a suferit destul de mult în ultima perioadă, Stea Albastră e puternic zdruncinată. Dar poate că dușmanul său de moarte le va da pace acum, preferând să se preocupe în totalitate de bunăstarea noii sale familii…

   După cum menționam anterior, aventura continuă și în acest volum, sfidând granițele firescului, oferindu-i cititorului răsturnări de situație și nenumărate surprize. Stea Albastră nu primește cu încântare vestea legată de ascensiunea fostului ei secund, motiv pentru care vrea să se asigure că pisicile aflate în grija sa sunt în siguranță. În continuare, are momente în care este distrasă, căzută pe gânduri, dar, totuși, Inimă de Foc remarcă o schimbare de atitudine. Stea Albastră se preocupă mai mult de clan, nu fără a-l băga în sperieți datorită vorbelor grele adresate Clanului Stelelor, divinității lor. Nu va mai fi niciodată aceeași.

  Între clanurile dintre pădure se evidențiază o tot mai apăsătoare tensiune. Clanul Râului pare să se fi aliat cu cel al Umbrelor, din dorința arzătoare de a-și extinde teritoriile de vânătoare. Astfel, se ajunge la o confruntare directă între Clanul Râului și clanul lui Stea Albastră. Dungă Cenușie, vechiul tovarăș al lui Inimă de Foc, își trădează noul clan de dragul prietenului său și al familiei pe care a fost nevoit s-o părăsească. În vâltoarea evenimentelor, Blană de Piatră și Labă de Ceață – două pisici din clanul dușman – află că Stea Albastră este, de fapt, mama lor. Un secret care, cu siguranță, a influențat și va influența și mai târziu destinul clanurilor…

,,-Și mai susții că ești lideră de clan! a șuierat disprețuitor Blană de Piatră. De ce nu lupți?

A ridicat o labă, gata să zgârie umărul lui Stea Albastră. În aceeași  secundă, Inimă de Foc s-a aruncat e pe stâncă. A aterizat în rigolă, aproape călare pe Blană de Piatră, forțându-l să se îndepărteze de Stea Albastră. De partea cealaltă, Labă de Ceață a scos  un țipăt sfidător  și a scos ghearele din teacă.

-Opriți-vă! a strigat Inimă de Foc. N-o răniți pe Stea Albastră… E mama voastră!”

 

   O haită de câini se află liberă prin pădure, lăsând în urmă numai dezastru. Câteva pisici devin victimele acestor patrupede obsedate să ucidă, împătimite după mirosul și gustul sângelui. Durează puțin timp până când se află cine sunt responsabili de nelegiuirile din codrul odinioară sigur. Dușmanul cel mai de temut al lui Inimă de Foc pare să ticluiască un plan malefic, din care fac parte, din păcate, și câinii…

,,- Ce s-a întâmplat? a repetat secundul. Cine v-a atacat?

S-a auzit un scâncet ușor, care s-a transformat încet în cuvinte. Inimă de Foc o privea înspăimântat, dându-și seama ce încerca să spună.

-Haită, haită – a șoptit mica pisică. Să ucidem, să ucidem.”

     Existența lui Inimă de Foc nu a fost nicicând mai complicată. Relația specială pe care o are cu Furtună de Nisip este mai șubredă decât oricând. Stea de Tigru vrea ca puii lui rămași în Clanul Tunetului să i se alăture. Pădurea e plină de pericole. Stea Albastră se încăpățânează să acuze Clanul Stelelor de toate nenorocirile ce s-au abătut asupra clanului ei. Cert este că Inimă de Foc va fi supus mai multor încercări, va fi nevoit să-și dovedească pentru a mia oară loialitatea și dragostea față de clan, să dezvăluie tuturor că merită să facă parte din această mare familie și că poziția sa nu este pur întâmplătoare.

,,-Trecutul e trecut. Trebuie să judecăm fiecare situație în parte. Am să chibzuiesc cu grijă la ceea ce dorești tu, Stea de Tigru, și am să-ți ofer un răspuns la următoarea Adunare.

Inimă de Foc se îndoia că Stea de Tigru avea să aștepte o lună întreagă, dar, spre surprinderea lui, liderul Clanului Umbrelor a plecat capul și s-a dat înapoi cu un pas.

-Prea bine, a răspuns el. O lună – dar nu mai mult de atât.”

      Vor reuși încă o dată pisicile din Clanul Tunetului să facă față încercărilor la care sunt supuse? Există vreo șansă ca într-o zi viața în pădure să fie una liniștită, lipsită de griji și de lipsuri? Inimă de Foc își va salva clanul ori ba? Focul va proteja sau va distruge?

   Vă recomand să citiți ,,Pisicile războinice. O cale primejdioasă”! Veți fi martori la evoluția personajelor atent creionate de autoare, vă veți destinde și veți sta cu sufletul la gură, iar la sfârșit veți vedea cum această lume a pisicilor se cutremură. Veți încerca să puneți cât mai curând mâna pe volumul următor, din dorința de a vă potoli curiozitatea. Vacanța nu s-a sfârșit încă, așa că profitați din plin de ea, acompaniați-o cu o carte bună, perfectă pentru copiii mici și mari!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Pisicile războinice. O cale primejdioasă de Erin Hunter a fost oferită de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

Sultana Kosem, de Aslî Eke-Editura Corintrecenzie

„Imperiul Otoman a stat adesea în mâinile delicate, dar atât de ferme, ale femeilor aparent întru totul supuse!” – Irina-Margareta Nistor

Titlul original: Kosem Sultan

 Editura: Corint

Colecția Istorie – ficțiune

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba turcă de: Alice Mocanu

Prefață de: Irina-Margareta Nistor

Postfață și îngrijirea ediției de: Doru Dumitrescu

Număr pagini: 394

Gen: Istorie, Ficțiune

Carte recomandată de Historia

Cotație Goodreads: 3,00

 

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

   După cum probabil v-ați dat seama din titlu, „Sultana Kosem” ne vorbește despre o parte din istoria Imperiului Otoman. O parte din viața sultanei Kosem (1590-1651), o biografie romanțată. O operă de ficțiune ce pornește de la fapte reale, așa cum se menționează la început: „Romanul este unul fictiv și departe de a reda în întregime o perioadă istorică.”

   Este un roman potrivit pentru cei pasionați de istoria turcă, dar și pentru cei care nu știu prea multe despre ea și vor să afle. Ne este descrisă societatea din Imperiul Otoman în secolul XVII, accentul căzând cu precădere pe viața în harem: favoritele sultanului, intrigile dintre ele, crimele săvârșite fără niciun fel de scrupul. În harem întâlnim o luptă continuă pentru supraviețuire, fiecare urmându-și propriile interese, urzind intrigi și comploturi, călcând pe cadavre.

   Totul este narat și descris din perspectiva personajului principal, adică al sultanei Kosem. Grecoaică la origine, pe numele de botez Anastasia, a fost darul guvernatorului Bosniei pentru palatul imperial: „Vă pot garanta că în ultimii ani nu ați mai văzut o frumusețe atât de fermecătoare; mai mult decât atât, frumusețea ei întrece legendara frumusețe a tinerei sultane Safiye și are o inteligență atât de ascuțită, încât ar face să pălească până și inteligența renumitei sultane Hurrem. Acum este o țărăncuță needucată și necizelată, dar fac rămășag că în viitor va conduce lumea.”

   La o vârstă fragedă, ajunge în haremul sultanului Ahmed I, unde începe o viață nouă, diferită de tot ceea ce trăise până atunci. Se confruntă cu o nouă lume, cu totul alta față de locul ei natal, insula grecească Tinos. Prin ochii tinerei Anastasia, de abia ajunsă pe acele meleaguri, ne este prezentat Istambulul, romanul fiind renumit pentru descrierile bogate:

„Orice om care ajunge în fața Istambulului este pur și simplu obligat să-și plece capul în fața priveliștilor provocatoare ale armoniei născute din îmbinarea moștenirii grandioase, pe care Suleyman Legiuitorul i-a cerut geniului arhitectural, cunoscut și ca Mimar Sinan, să o creeze asemeni unui zeu, cu sublimele cupole, conace și medrese.”

   Cum a ajuns Anastasia să fie denumită „Kosem”? Sultanul Ahmed I i-a dat supranumele de „Kosem Mâhpeyker”, Kosem însemnând libertate, lider, iar Mâhpeyker, rază de lună. Calitățile sale conducător și de spirit independent au fost „responsabile” pentru numele sub care o știm astăzi, de Kosem. „Ca și numele meu, lumina merge cu un pas înaintea tuturor.”

   La scurt timp după intrarea în harem, Kosem a primit titlul de „hasekî”, favorita sultanului. A adus pe lume 7 copii, 4 fii și 3 fiice, dintre care doi au ajuns sultani. Este vorba de Murad al IV-lea (1623-1640) și Ibrahim I (1640-1648). Așadar, s-a bucurat și de statutul de sultana valide (mama sultanului). De asemenea, a avut o influență în conducerea statului și ca bunică a lui Mehmed al IV-lea (1648-1687). A întreprins acte de caritate, ajutând orfanele, pelerinii și săracii, a ridicat o moschee și un han.

Un personaj destul de controversat în istorie, o sultană iubită, urâtă și temută în același timp:

„Vrăjitoarea Kosem este atât de frumoasă și cu o minte ageră, am auzit că de cum va ajunge Ahmed va pune să fim spânzurați. Va ordona să ne jupoaie pielea unora dintre noi ca să o folosească atunci când va îmbătrâni. Este o vrăjitoare!”

   Ajunsă în harem, Kosem a aflat imediat cum merg lucrurile și cum trebuie să se poarte pentru a rămâne în avantaj. A plănuit, a urzit, a ucis, toate pentru a supraviețui în acel cuib de viespi numit harem.

„Descurajată în fața iadului pe care îl trăiam, ajunsesem să pun la îndoială existența paradisului.”

   Într-o lume construită pentru bărbați, femeile recurgeau la mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe pentru a se descurca: „În societatea asta inteligența este ceva specific bărbaților, Kosem; femeile sunt sortite să fie zdrobite sub zidurile plăcerilor trupești.”

„- Frumoasa mea, oricum femeile nu au fost create să înțeleagă treburile de stat, ele să se ocupe de treburile pentru suflet; să cânte, să caligrafieze, nu mă privește.”

   Oare? Istoria ne-a arătat că din cele mai vechi timpuri, femeile au avut un loc foarte important în conducerea națiunilor, chiar dacă au stat în culise. De fapt, în istorie există o perioadă numită „Sultanatul femeilor”, referindu-se la implicarea acestora în politică și conducerea Imperiului Otoman. Se poate spune că romanul de față tratează o mică parte din această perioadă istorică.

   Mai multe despre intrigile din harem și modul în care femeile influențau politica acelor vremuri aflați din carte, un roman de cultură generală și perfect pentru iubitorii de istorie.

   Ne este deschisă o ușă către obiceiurile acelor vremuri și apropo de acest aspect, pot spune că am rămas uimită de faptul că în ciuda interdicției impusă de Islam asupra alcoolului, toată lumea bea vin și fuma opiu și hașiș pe ascuns: „Ceea ce-l distrugea pe tânărul sultan erau băutura și drogurile; și el spunea același lucru despre mine. În timp ce se uita cu o privire tristă spre paharul pe care îl luasem în mână, ridicându-și capul, a început să vorbească:

– Opiu și vin… te-ai schimbat foarte mult, Kosem.

– Și tu.”

Ce mi-a plăcut: incursiunea făcută în cultura și istoria Imperiului Otoman, lucrurile aflate despre viața în harem, printre eunuci și favorite.

Ce nu mi-a plăcut: acțiunea lentă, prea multe personaje care au murit, ulterior descoperindu-se că nu era așa (Fatma, Emine), ceea ce scade credibilitatea.

Citate:

„Experiențele mele de mai târziu aveau să mă învețe că frica reprezintă începutul unor griji nefondate…”

„Din acest motiv eu, Kosem, știu bine că drumul spre putere trece prin căutarea perfecțiunii și respect.”

„A iubi sau a trăda. Alegerea îți aparține. Dar să trădezi în timp ce iubești era cel mai ușor lucru dintre toate.”

„Poate singurul lucru pe care îl înțelegem la fel este furia, Ahmed, furia…”

„Cum doi giganți pot sta laolaltă, moartea și viața… Da, doi giganți ar fi putut sta laolaltă, dar numai unul poate fi dominant: plăcere sau credință, moarte sau supraviețuire.”

„Destinele noastre s-au ciocnit doar. Nu s-au unit!”

„Poate că oamenii erau trecători, dar eleganța și rafinamentul erau permanente.”

„Viața este un mare triunghi amoros, care oscilează între trecut, prezent și viitor.”

 Despre autoare:

   Aslî Eke este o tânără autoare născută în 1993, la Ankara. Pasionată de istoria otomană, politică și filosofie, a terminat de scris „Sultana Kosem” la 14 ani, aproximativ aceeași vârstă pe care o avea eroina romanului când a ajuns în haremul sultanului Ahmed I. După cum a declarat, sursa ei de inspirație a constituit-o opera scriitorului și istoricului Reşad Ekrem Koçu.

Din viața sultanei Kosem a fost inspirat și serialul turcesc cu același nume. Puteți viziona trailer-ul mai jos:

Cartea Sultana Kosem, de Aslî Eke a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut-recenzie

 

 Titlu original: En attendant Bojangles

Editura: Nemira

Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză și note de: Alice Georgescu

Număr pagini: 159

Gen: Dramă, Ficțiune

Cotație Goodreads: 3,99

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   „Niciodată nu-i văzusem dansând așa, arăta ca primul dans – și ca ultimul. Era o rugăciune de mișcări, era începutul și sfârșitul în același timp. Dansau cu răsuflarea tăiată, pe când eu o rețineam pe-a mea ca să nu pierd nimic, să nu uit nimic și să-mi amintesc de toate aceste gesturi nebune. Își puseseră toată viața în acest dans, iar mulțimea înțelesese foarte bine, așa că oamenii aplaudau ca niciodată, fiindcă, pentru niște străini, dansau la fel de bine ca ei.”

    Când m-am apucat să citesc „Așteptându-l pe Bojangles” nu știam la ce să mă aștept. Am fost surprinsă plăcut să descopăr un stil lejer, accesibil, fluid, o poveste frumoasă, emoționantă, tristă și spusă cu umor. Exact ca „Mr. Bojangles”, melodia cântată de Nina Simone. Un roman ce te face să râzi și să plângi, să treci de la veselie la tristețe, genul de carte care îmi provoacă sindromul cărții plăcute, așa cum îi spun eu: cu cât îmi place mai mult cartea, cu atât mai greu îmi e să scriu despre ea.

   Este povestea unei familii neconvenționale, văzută prin ochii fiului, spusă cu umor, în pași de dans. Însă de-a lungul lecturii, descoperim un substrat mult mai profund, o tristețe ascunsă sub masca umorului și a dansului. O poveste tragi-comică, în care mecanismul de apărare împotriva unei realități triste este umorul.

   Romanul începe cu descrierea familiei din perspectiva copilului: o familie atipică, originală, neconvențională, pentru care regulile sunt de prisos. O familie ce trăiește în afara realității, așa cum s-a exprimat autorul într-un interviu, vorbind despre cartea sa.

„Părinții mei dansau tot timpul, peste tot. Cu prietenii lor noaptea, ei amândoi dimineața și după-amiaza. Uneori dansam și eu cu ei. Dansau cu niște figuri absolut incredibile, dărâmau totul în jur, tatăl meu o arunca pe mama mea în atmosferă, o prindea de unghii după o piruetă, câteodată chiar două sau trei.”

  Familia este formată din Mama, Tata (chiar așa sunt scrise în carte, cu majuscule), fiul lor și… Domnișoara Superfluă, o pasăre exotică, adusă dintr-o călătorie în Africa: „Domnișoarei îi plăcea la nebunie când Mama citea întinsă pe canapea și o mângâia pe cap ore întregi. Îi plăcea lectura, ca tuturor păsărilor savante. Într-o zi, mama vrusese s-o ia pe Domnișoara Superfluă în oraș, la cumpărături; pentru asta îi confecționase o frumoasă zgărdiță din perle, dar Domnișoara se speriase de oameni, iar oamenii se speriaseră de Domnișoara, care țipa mai rău ca oricând.”

  Un alt personaj amuzant, ce aproape face parte din familie, este un senator cunoscut drept „Gunoiul”. În ciuda poreclei, Gunoiul este un prieten foarte loial, ce rămâne alături de ei la bine și la greu, în momentele cele mai importante.

„- Gunoiul e prietenul meu cel mai scump, căci prietenia lui e fără de preț!

Iar asta o înțelesesem perfect.”

   Duceau o viață boemă, neconvențională, excentrică: dădeau petreceri cu mulți invitați și cocktail-uri (băutura preferată a Mamei), dar nu-și plăteau impozitele, nici măcar nu deschideau corespondența, lucru de unde le vin multe probleme. Își retrag copilul de la școală, prea convențională pentru el și îl educă acasă, în propriul stil, original și neconvențional.

   În centrul narațiunii este Mama, femeia pe care Georges, tatăl copilului-narator, o adoră. Originală, ieșită din tipare, carismatică, excentrică, îi plac dansurile și cocktail-urile, este mereu în centrul atenției. Soțul ei o alintă atribuindu-i în fiecare zi un nume diferit: Georgette, Louise, Colette, Elsa, Pauline, astfel încât de multe ori uitam și mă întrebam dacă a apărut un personaj nou.

   Viața boemă și fericită a familiei se destramă atunci când Mama este diagnosticată cu o boală psihică gravă: „Isterie, bipolaritate, schizofrenie, medicii o copleșiseră cu tot vocabularul lor savant pentru desemnarea nebunilor de legat.”

   Cartea este foarte bine documentată, descriind fidel și gradat simptomele acestui tip de afecțiune psihică, bizareriile de dinaintea declanșării bolii, personalitatea sa ieșită din comun, culminând cu incendierea casei. Și totul într-un limbaj accesibil, astfel încât orice cititor, chiar dacă nu are pregătire de specialitate, poate înțelege:

„- Da, știu, și eu îmi aduc perfect aminte. Ai lucrat la o florărie și ai fost concediată pentru că refuzai să încasezi banii pe buchete?

– Dar în ce lume trăim?! Florile nu se vând, florile sunt ceva frumos și gratuit, nu trebuie decât să le apleci și să le culegi. Florile sunt viață și, din câte știu eu, viața nu se vinde!”

„Îi auzeam clar confuzia din glas, știam bine că, de astă dată, pledoaria ei nu ascundea nicio fantezie, era, din nefericire, serioasă, ochii i se voalaseră ca să-și poată observa în interior lumea pe cale să se prăbușească, iar eu simțeam parchetul fugindu-mi de sub picioare.”

„Starea ei era variabilă, ne putea primi cu un comportament fermecător ca să devină brusc isterică în clipa când plecam. Uneori era invers și era complicat să rămâi, trebuia să aștepți răbdător să se calmeze, asta putea să dureze foarte mult timp.”

„- Mulțumesc, dragă prietene, îți propun un târg: dumneata te ocupi de ea când plânge, iar eu, când zâmbește! Ești net în câștig, fiindcă petrece mult mai mult timp plângând decât zâmbind.!”

„Din nefericire, după câtva timp, demenajarea creierului Mamei reîncepu cu intermitențe. Momente fugitive de nebunie care debarcau cât ai clipi din ochi, așa, pentru un amănunt, timp de douăzeci de minute, o oră, și fugeau la fel de repede ca un clipit. Apoi, timp de săptămâni întregi, nimic. În timpul pasajelor de nebunie furioasă nu doar pinul era o obsesie, totul putea deveni așa ceva de la o clipă la alta. Într-o zi, erau farfuriile pe care vrusese să le schimbe. Pentru că soarele se reflecta în porțelan, le bănuise că voiau să ne orbească. În altă zi, vrusese să-și ardă toate hainele de in, pentru că îi ardeau pielea, văzuse niște semne acolo unde nu erau și se scărpinase toată ziua până îi dăduse sângele. Altă dată, apa lacului fusese otrăvită, doar fiindcă, din cauza ploii de peste noapte, își schimbase culoarea. Și apoi, a doua zi, se ducea să facă baie, mânca din farfuriile de porțelan îmbrăcată în rochie de in, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

   Este descrisă îndeaproape drama cauzată de problemele psihice ale Mamei, modul în care tatăl și fiul sunt afectați și încearcă să facă față, ducând o viață normală și apelând la mecanismul lor de apărare caracteristic: umorul.

„De la internarea Mamei, Tata se arătase foarte curajos, zâmbea mereu, petrecea mult timp jucându-se și vorbind cu mine, continua să-mi dea lecții de istorie, de artă, mă învăța spaniola cu un vechi magnetofon și niște casete care torceau ca o pisică, rotindu-se.”

„Mă duceam deseori la cinema; așa, pe întuneric, putea să plângă fără să-l văd. Eu vedeam prea bine ce ochi roșii avea la sfârșitul filmului, dar făceam pe niznaiul.”

   Deși în mare parte totul este povestit și descris din perspectiva fiului, există fragmente în care își face apariția vocea tatălui:

   „Ne căsătorisem, fără martori, fără preot, formulând mii de jurăminte inventate. În fața altarului, cântaserăm bătând din palme, ca la căsătoriile negrilor americani. În fața capelei, dansaserăm pe melodia ce răsuna încet din tranzistorul mașinii, o frumoasă piesă a Ninei Simone, o piesă care încă mai răsună, la orice oră din zi și din noapte.”

  „Așa că, normal, în ceea ce privește educația fermecătorului nostru vlăstar în asemenea condiții, nimic nu se petrecuse așa cum trebuia.Cum își petrecea nopțile în companii galante, participa la conversații de adulți, la dezbateri uneori de nivel înalt sau la monologuri inflamate de bețivi inspirați, zilele la școală i se păreau foarte terne și atinse de banalitate.”

   „El credea că e un joc, cel mai adesea își privea mama râzând, gândindu-se că ea juca mai departe în mod voluntar unul dintre rolurile ei delirante. El credea că e un joc și-atunci eu mă prefăceam că n-am un aer prea surprins și nefericit.”

   De ce îmi place așa mult „Așteptându-l pe Bojangles”? Pentru că îmi place mult, de la copertă, până la stil și metafora pentru tristețe și bucurie. În primul rând, m-a cucerit stilul, de o simplitate, o fluență și o frumusețe uluitoare: lectura curge pur și simplu la vale; umorul și modul în care este folosit pentru a supraviețui tristeții; personajele foarte bine conturate, autorul reușind să transforme până și o pasăre în personaj, al patrulea membru al familiei. „Gunoiul” este, după părerea mea, personajul cel mai amuzant, perceperea sa prin ochii copilului făcând tot deliciul:

„De cum trecea pragul, începea să strige:

– Caipirowska, Caipirowska!

Multă vreme am crezut că o striga așa pe prietena lui din Rusia, dar ea nu venea niciodată și atunci tatăl meu, ca să-i ușureze așteptarea, îi servea un cocteil înghețat cu mentă înăuntru și senatorul era, totuși, mulțumit.”

   Era vorba, desigur, de cocktail-ul Caipirowska, dar copilul nu știa. Am râs și de modul propriu în care micuțul înțelege referirile la un eveniment important din istorie, Căderea Zidului Berlinului:

   „Când se întorcea, spunea că meseria lui era mult mai amuzantă înainte de căderea zidului, pentru că lucrurile se vedeau mult mai limpede. Eu dedusesem că în biroul lui avuseseră loc niște lucrări, că fusese spart un zid și că ferestrele fuseseră astupate cu bucăți din el.”

   La un moment dat, mă identific cu personajul (și cu autorul, despre care am aflat ulterior că este stângaci și că a fost diagnosticat cu dislexie în copilărie):

   „Scriam ca „o oglindă”, îmi spusese învățătoarea, deși eu știam foarte bine că oglinzile nu scriu. (… Atunci, din nefericire pentru Mama, am fost aproape vindecat. Aproape, fiindcă eram și stângaci, pe deasupra, dar în chestia asta învățătoarea nu putea să facă nimic, îmi zisese că soarta se încrâncena împotriva mea, că asta era situația, că înainte de nașterea mea se lega brațul greșit al copiilor ca să fie lecuiți, dar că se terminase cu această medicină.”

   N-am avut dislexie, dar și eu sunt stângace și în copilărie scriam unele litere în oglindă.

Despre autor:

   Olivier Bourdeaut s-a născut în 1980, la Nantes. „Așteptându-l pe Bojangles” este cel de-al doilea roman scris, dar primul publicat, pentru care a câștigat mai multe premii în Franța: Marele Premiu RTL-Lire, Premiul pentru roman France Télévisions, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul Académie de Bretagne, Premiul Emmanuel-Roblès, Premiul Hugues Rebell.

   S-a dedicat literaturii după ce și-a pierdut slujba de agent imobiliar, primul roman a fost respins de edituri și niciodată publicat, în școală nu s-a adaptat, iar acum este un scriitor cunoscut în Franța și peste hotare; cartea lui a fost tradusă în peste 20 de limbi și răspândită în mai multe țări. Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Iar acum vă las în compania Ninei Simone, cu melodia devenită laitmotiv al cărții.

 

 

Cartea Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă foto: FurorTV

by -
16

Supravieţuitoarea, de Alexandra Oliva-Editura Litera-recenzie

Titlu original: The Last One

Editura: Litera

Colecţia: Buzz Books

Data apariţie: Martie 2017

Pagini: 336

Gen: ficţiune, thriller

Și-a dorit o aventură.

                                         Dar nu și-a imaginat că va ajunge atât de departe.

   Totul începe cu un reality-show. Doisprezece concurenți sunt trimiși în pădure pentru a fi supuși unor provocări extrem de dure. În răstimp, lumea e devastată de o catastrofă, despre care, izolați de societate, concurenții nu știu nimic. Când dă întâmplător peste anumite indicii, tânăra Zoo, una dintre participante, își imaginează că totul face parte din joc.

Singură și dezorientată, ea refuză totuși să se dea bătută. Pătrunzând tot mai adânc într-un teritoriu necunoscut, Zoo își testează toate abilitățile de supraviețuire. Dar, pe măsură ce puterile îi scad, ea începe să înțeleagă că lumea reală s-a schimbat în mod neașteptat și că viața ei depinde acum de capacitatea de a dezlega această enigmă.

Sofisticat și provocator, Supraviețuitoarea pune în discuție rolul jucat de mass-media în mecanismul prin care despărțim realitatea de închipuire: cât de pripit emitem judecăți de valoare și cât de ușor ne lăsăm manipulați.
În Supraviețuitoarea, două dintre obsesiile noastre contemporane – amenințarea unei catastrofe globale și drama reality-show-urilor – se contopesc într-o poveste plină de imaginație despre psihicul uman afectat de stres. Un debut lipsit de compromisuri și provocator.“ Justin Cronin
Romanul Alexandrei Oliva este, la fel ca Jocurile foamei, plin de suspans și profund tulburător.“ – Rosamund Lupton

   Am mai citit cărți din colecția Buzz Books și știam că ele sunt în genul fiction sau thriller, dar atunci când a apărut “Supravieţuitoarea”, m-am gândit că voi avea de-a face cu o altfel de poveste și un alt gen. Adevărul e că titlul, descrierea și coperta, m-au cucerit din primul moment, dar am fost și puțin sceptică în privința ei, pentru că aflasem că este prima și singura carte scrisă de autoare.

  Știu că descrierea și acel comentariu al lui Rosamund Lupton, v-au făcut să vă gândiți la Jocurile foamei, însă mie, sinopsisul mi-a amintit într-o oarecare măsură de  filmul The Condemned, doar că acolo, participanții la reality-show erau ucigași condamnați, iar cel care câștiga concursul, i se garanta libertatea.

    În ceea ce privește asemănarea cu Jocurile foamei, nu există așa ceva, poate doar în privința  competiției și a suspansului. Nu avem de-a face cu copii speriați, obligați să participe la un joc. În “Supraviețuitoarea”, toți participanții s-au înscris la concurs cu gândul să câștige premiul de un milion de dolari. Sunt oameni maturi care s-au decis să-și părăsească copiii și partenerii de viață, știind că există anumite riscuri. De asemenea, nu asistăm doar la ce se întâmplă în cadrul concursului, cum se desfășoară probele sau la disputele dintre concurenți. Vom vedea care sunt reacțiile publicului, ce comentarii vor lăsa aceștia pe site, dar și ce discută editorul și producătorul reality show-ului.

   Trebuie să menționez faptul că nu am perceput “Supraviețuitoarea” ca fiind un roman SF, așa cum  l-au clasat unii oameni pe internet, și nici nu e distopic, pentru că nu există o societate oprimată, ci unul post-apocaliptic, acțiunea având loc în perioada contemporană. Știu că acesta este un subgen al SF-ului, dar dacă se menționează direct genul, cititorii se vor panica puțin și vor evita să citească povestea, gândindu-se  la cu totul altceva. De fapt, nici nu se aduce vorba de pandemie decât în prolog, când editorul se gândește că boala a avansat, iar echipa de producție nu reușește să-i scoată pe toți concurenții din joc pentru că este partea Provocărilor Individuale, așa că oamenii sunt răspândiți (probabil că autoarea a vrut să facă o introducere abruptă și să incite cititorul) și spre finalul cărții. De fapt, cartea aduce mult cu celebru reality show “Survivor” și este o combinație de aventură, suspans și adrenalină.

   Ce anume am apreciat la romanul de față? Modul inedit în care a fost scris. Există capitole în care povestea este narată la persoana întâi singular, din perspectiva personajului principal – Zoo, dar găsim și capitole în care povestea este spusă la persoana a treia (în care ne sunt relatate  provocările, disputele dintre concurenți). Iar aici, mi s-a părut foarte interesantă maniera în care ne sunt relatate anumite evenimente. Uneori am avut impresia că un comentator ne descrie tot ceea ce vede pe un ecran – ce va vedea și auzi telespectatorul, ce va fi scos la montaj etc.

 “Telespectatorilor li se va oferi o imagine de sus a Exorcistului, camera filmând în jos și ajungând la el, apoi focalizându-se pe chipul lui palid și transpirat.”

     De asemenea, acțiunea alternează între prezent (capitolele relatate din perspectiva protagonistei, în care aflăm ce se întâmplă cu ea după ce s-a separat de  ceilalți concurenți, în cadrul unei provocări individuale) și ce s-a întâmplat în urmă cu trei săptămâni, când a început concursul “Pădurea ”.

   Totul începe cu un reality show. Doisprezece concurenți sunt trimiși în pădure pentru a fi supuși unor provocări extrem de dure. De-a lungul următoarelor săptămâni, abilitățile lor vor fi testate, iar rezistența psihică împinsă dincolo de limită. Totuși, ei au o șansă de scăpare. Dacă o provocare li se pare prea dură sau dacă nu mai suportă încă o noapte, pur și simplu rostesc “Ad tenebras dedi” și totul se sfârșește.  Doar asta e scăparea. Însă concurenții nu cunosc totul despre joc.

 “La urmă urmelor asta-i și ideea emisiunii – să-i facă pe concurenți să cedeze. Totuși, celor doisprezece care au intrat în ring li s-a spus că este vorba despre supraviețuire. Că este o competiție. Perfect adevărat, dar … Până și titlul care  le-a fost zis a fost o înșelătorie. “Poate fi modificat”, scria cu litere mici pe contract. Titlul din caseta de text nu este Pădurea, ci În beznă.

    Ei știu că nimeni nu primește voturi care să determine eliminarea sa și că aceasta este o întrecere, o cursă, sau mai degrabă o serie de curse mici, în care acumulează avantaje și dezavantaje. Ceea ce nu știu e că această cursă nu are o linie de finiș. Jocul va continuă până când nu mai rămâne decât o persoană, iar singura cale de ieșire din joc este renunțarea. Nimeni nu știe cât de mult va dura  emisiunea, nici producătorii, nici concurenții.

    Ei trebuie să țină cont de niște reguli. Fiecare are o bandană de altă culoarea și o busolă marcată cu culoarea sau culorile sale. Pe toată durata acestei aventuri, tot ce este destinat anume pentru ei va fi marcat în culorile respective. Pentru supraviețuirea în sălbăticie au nevoie de trei lucruri principale: adăpost, apă și hrană. Fiecăruia i se oferă un pachet marcat cu simbolul corespunzător unuia dintre  dintre aceste lucruri. Își pot păstra pachetul sau îl pot schimba cu al altcuiva fără să știe ce-i înăuntru.  Fiecare va trebui să-și construiască un adăpost și să supraviețuiască pe cont propriu. Conform regulilor, nu erau îngăduite nici un fel de electronice. Nu puteau lua cu ei telefoane mobile, GPS-uri, ceasuri de mână ori de buzunar sau alte dispozitive.

   Vor fi atât Provocări de echipă, cât și Provocări Individuale. Ulteriori, echipele au fost alese de cei care au terminat pe primele trei locuri în prima probă.

     Echipa 1: Copoiul/ Cooper (bandană roșie; expert în supraviețuire; strategia lui este ”fii mai bun decât ceilalți”; a fost ales pentru rolul personajului dur); Fermierul/ Julio (bandană negru cu galben; 57 de ani; îi plac provocările); Domnișoara Biologie/Sofia (bandană portocalie; profesoară); Bacherul/Elliot (bandană în dungi negre și albe; provine dintr-o familie de evrei de clasă mijlocie).

    Echipa 2: Zoo/ Sam (bandană bleu, iubește animalele); Inginerul/Albert (bandană maro, asiatic); Chelnărița/Heather (bandană violetă, nu s-a înscris la concurs, ci a fost recrutată cu un motiv anume; se află aici pentru a face impresie, asupra producătorilor, telespectatorilor); Asiatica/Amy ( bandană galben neon)

    Echipa 3: Pilotul/ Ethan  (bandană bleumarin, pilot militar); Doctorul Negru/Tyler ( bandană galben muștar); Băiatul-majoretă/ Josh( bandană roz; student); Exorcistul/Randy (bandană verde; personaj turbulent, cel care îi instigă pe ceilalți concurenți)

    Zoo, personajul principal, e singura care nu a venit aici doar pentru bani. Are aproape treizeci de ani, este căsătorită de trei și de curând a luat decizia să facă un copil. Însă, înainte să devină mamă, vrea să aibă parte de o ultimă aventură. E pregătită pentru asta și nu o deranjează să renunțe la o parte din individualitatea ei sau la sănătatea psihică și nu are de când să renunțe indiferent ce s-ar întâmpla. Soțul ei a fost cel care a găsit concursul și i-a sugerat să trimită o cerere de înscriere pentru că știa că ei îi place sălbăticia.

 “Ridică hârtiuța pe care este scrisă propoziția de siguranță și o rupe în două. Gestul este simbolic – a memorat cuvintele -, dar dramatismul e sincer. Deci, rostește ea privind cu intensitate timidă spre cameră, un zâmbet ascunzându-se în spatele chipului onest, să începem!”

    În timp ce jocul este în plină desfășurare, afară lumea este devastată de  pandemie, despre care concurenții nu știu nimic. Echipa de producție nu reușește să-i scoată din joc pentru că este partea Provocărilor Individuale.  Zoo s-a depărtat de ceilalți participanți și încearcă să ducă la capăt proba, fără să știe că a ieșit din aria de desfășurare a jocului. Când dă întâmplător peste anumite indicii, ea își imaginează că totul face parte din joc. Vede un cadavru într-o mașină, dar crede că este un manechin din latex. Intră într-un magazin și vede o hârtie pe care stătea scris “persoanele care au următoarele simptome – letargie, dureri de gât, greață, stare de vomă, amețeală, tuse – să se prezinte imediat la centrul comunitar Old Mill pentru a intra în carantină obligatorie”, dar trăiește cu impresia că scenariu jocului a fost schimbat. Nici când dă nas în nas cu un tânăr care îi spune că oamenii s-au îmbolnăvit și mor pe capete, Zoo are impresia că este un tip care-și joacă rolul. Ba mai mult, din cauză că-i vede ceasul de la mână (lucru interzis pe timpul concursului), este ferm convinsă că este un cameraman care încearcă s-o filmeze de aproape. Refuză să se dea bătută, însă, pe măsură ce puterile îi scad,  începe să înțeleagă că lumea reală s-a schimbat în mod neașteptat și că viața ei depinde acum de capacitatea de a dezlega această enigmă.

     Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Zoo, prin ce peripeții a mai trecut, cum își va da seama că ceva este în neregulă și cine a supraviețuit. Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva fragmente.

“Regula celor trei. O atitudine greșită te poate ucide în trei secunde; asfixierea în poate omorî în trei minute; expunerea la frig în trei ore; deshidratarea în trei zile; lipsa  hranei în trei săptămâni – sau trei luni? Nu contează, foamea este ultima dintre grijile mele. Indiferent cât de slăbită mă simt, n-a trecut atât de mult timp de când n-am mai mâncat. Cel mult șase sau șapte zile, iar asta, cu generozitate.”

 

“Teamă mea începe să se metamorfozeze, să se ascută și, cu toate că aștept, știu că nimeni nu va veni.

 Pentru că ei au plănuit asta. 

 Nu știu cum, dar au plănuit asta, iar acum, ochelarii mei sunt sparți, și eu nu văd.

 Am senzația că furia îmi va rupe pielea, că mă va sfârteca de vie, din interior.

 Nu văd!” 

“Un urlet care îți îngheață sângele în vene se aude din spatele lui. Se ridică brusc, se răsucește, dar nu vede nimic. Copacul din jurul lui se vaită mai tare.

 Băiatul-majoretă se întoarce spre cameraman.

– Haide! rostește el. E destul. M-am săturat. Renunț.

 Tăcerea este la fel de completă  ca întunericul. Sunetele naturale ale nopții au contenit pentru a analiza și respinge rugămintea lui. Brusca absență a sunetelor este percepută de băiatul-majoretă ca o lovitură.

 – Te rog, spune el și îi cade prima lacrimă. Înaintează pe bâjbâite spre cameraman. Scoate-mă de-aici, te rog! “

 

Cartea Supraviețuitoarea, de Alexandra Oliva a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

”Statele Unite ale Americii erau în siguranţă. Ameninţarea fusese evitată. Se făcuse dreptate. Totul era în regulă, cu o excepţie. Malone se uita la ploaia de afară. Şi se întreba dacă avea s-o mai vadă vreodată pe Cassioepeia Vitt.”

Taina preşedintelui, de Steve Berry

Nu poţi da greş cu Steve Berry!(Library Journal)

   Steve Berry este avocat şi, deşi nu mai practică avocatură, este implicat în politica locală din Georgia. Interesul sau pentru istorie l-a îndemnat spre cariera de scriitor.
A debutat în 2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a devenit imediat un bestseller în Statele Unite. Următoarele sale cărţi – Profeţia familiei Romanov, Al treilea secret, Moştenirea templierilor, Conexiunea Alexandria – au urcat rapid în topurile întocmite de UŞA Today, Publisher’s Weekly, The New York Times.Au mai apărut la noi la editura Rao: Răzbunare la Paris; Tezaurul Împăratului; Trădare la Veneţia; Afacerea Columb; Enigma Reginei şi Taina Preşedintelui.

Steve Berry surprinde din nou cu subiectul abordat.

  Acţiunea se petrece pe mai multe planuri, dar mai ales trecut şi prezent, o taină din trecutul îndepărtat, care ar putea distruge prezentul.
Abraham Lincoln, legendarul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, nu a fost chiar aşa cum îl prezintă miturile şi legendele populare. Astfel abolirea sclaviei era deja prezentă în Constituţie în momentul preşedenţiei lui, mai apoi Războiul Civil al cărui motiv cunoscut ar fi fost pentru a pune capăt sclaviei, conform spuselor lui Lincoln era de fapt pentru a salva Uniunea:

”Misiunea mea este de salvare a Uniunii. Aş salva-o pe cea mai scurtă cale conform Constituţiei. Dacă aş putea salva Uniunea fără să eliberez niciun sclav, aş face-o. Dacă aş putea-o salva eliberând toţi sclavii, aş face-o. Dacă aş putea-o salva eliberând unii sclavi şi lăsându-i pe alţii în soarta lor, aş face-o. Ce fac eu în legătură cu sclavia şi cu rasa de culoare o fac deoarece cred că ajută la salvarea Uniunii. Ce interzic, interzic deoarece nu cred că ar ajuta la salvarea Uniunii.”

  Pe de altă parte era Biserica Mormonă numită şi Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilei de Apoi, al cărei conducător, ales după regulile lor, se numea profet. La început datorită hotărârilor referitoare printre altele la căsătoriile multiple, la constituirea unui stat numit Deseret, au numeroase dispute cu Congresul, care deşi respinge cererea de stat autonom restrânge teritoriul şi-l numeşte Utah, desemnându-l pe Brigham Young (unul dintre profeţi) guvernator.

   Între Lincoln şi Young a intervenit o înţelegere prin care mormonii erau lăsaţi în pace, dar nu se mai ridicau împotriva statului. Ca semn de bună credinţă preşedintele oferă un document secret, care să fie păstrat în acelaşi loc cu secretul ascunzătorii aurului mormon. Secretul urma să fie transmis din generaţie în generaţie între preşedinţi şi profeţi, dar moartea neprevăzută a lui Lincoln distruge şansa aflării lui, totul devenind un secret bine păstrat. Şi totuşi sunt oameni care vor cu orice preţ să-l descopere. Documentul se referă la dorinţa statelor de a ieşi din Uniune şi la şedinţa în care Lincoln luase hotărârea să păstreze Uniunea chiar cu preţul declanşării Războiului Civil.Un secret bine păstrat şi de profeţii bisericii pentru că şi ei considerau că statul federal era mai important pentru evoluţia omenirii.

   Dar iată că senatorul de Utah, Thaddeus Rowan, vechi politician, dar în acelaşi timp de credinţă mormonă, care ar fi trebuit să fie şi următorul profet al bisericii, caută să afle adevărul cercetând arhivele accesibile numai anumitor funcţionari ai statului
Îl cooptează şi pe Josepe Salazar un credincios fanatic în credinţa bisericii (la fel ca întreaga lui familie) pentru care chiar şi crimele în numele credinţei erau permise.

   Cercetările lor atrag atenţia preşedintelui S.U.A., Daniels, dar şi a actualului profet al bisericii Snow. Este omorât un agent american, care îi urmarea pe oamenii lui Salazar. Acesta se înconjurase de o mică armată formată din “daniti”, nişte radicali fanatici din sânul bisericii, despre care se credea că au dispărut. De data asta preşedintele implică serviciul ultra secret condus de Stephanie, agentul mort fiind dintre oamenii ei. Aşa că intră în joc Luke Daniels (nepot al preşedintelui şi agent) care îl caută pe Cotton Malone şi-i cere ajutorul. Malone, un personaj complex, s-a pensionat din agenţie şi şi-a deschis o librărie în Danemarca, se ocupă de cărţi, dar din când în când la solicitarea ei o ajută pe Stephanie. Miza acestei misiuni este foarte mare aşa că el acceptă încă odată să între în joc, intrigat de tot ceea ce se întâmplă şi dorind să descopere adevărul. Dar Stephanie o implică şi pe prietena lui Cassiopeia Vitt, femeia de care el se simte foarte atras. Cassiopeia lucrase şi ea în câteva misiuni alături de Stephanie şi Malone, dar acum se retrăsese şi se ocupa de reconstrucţia unui castel în Franţa. Doar că ea provenea dintr-o familie de mormoni la fel de veche ca descendenţă ca a lui Salazar şi la fel de bogată. Mai mult, ei doi fuseseră prieteni în copilărie, familiile sperând într-o căsătorie. Doar că ea l-a refuzat şi la moartea părinţilor ei părăseşte biserica neputând accepta idea că femeia era privită doar ca mamă şi soţie supusă fără dreptul de-a avea propriile idei şi păreri.

   Cassiopeia acceptă să ajute convinsă că Salazar nu putea fi un ucigaş, bazându-se doar pe amintiri din tinereţe, fără a şti că acesta avea viziuni şi devenise un fanatic.
Misiunea lor era să descurce iţele şi să afle tot ce puseseră la cale Rowan şi Salazar. Trebuiau totodată să împiedice aflarea secretului din trecut, al legăturii dintre Abraham Lincoln şi Biserica Mormonă, secret care ameninţă supravieţuirea S.U.A.

   Conform stilului lui Steve Berry cartea este plină de adrenalină şi acţiune, protagoniştii se plimbă prin Europa şi America, multă istorie care explică acţiunile lor şi mai ales multe tipologii umane.
Vedem cum sub “umbrela” credinţei toate faptele par a fi motivate. De fapt totul, inclusiv credinţa şi religia sunt subordonate lăcomiei şi mai ales dorinţei de putere.

   Dacă vreţi să ştiţi cum au reuşit Malone, Stephanie, Luke, Cassiopeia, preşedintele Daniels şi profetul Snow să dezamorseze “bomba” pe cale să schimbe lumea, ce s-a întâmplat cu Josepe Salazar şi Thaddeus Rowan citiţi cartea.

   Ceea ce-mi place foarte mult la cărţile lui Steve Berry este că sunt foarte bine documentate istoric, şi mai mult, la finele cărţilor în notele autorului ni se spune clar care sunt faptele strict istorice pe care firesc a brodat, dar şi imaginaţia scriitorului. Este ceea ce afirmă şi Publishers Weeekly: ”Măiestria cu care Berry combină istoria şi ficţiunea cu siguranţă îi va intriga pe numeroşii săi admiratori.”
După cum spune Kirkus Reviews: ”Malone salvează din nou civilizaţia de pe buza prăpastiei.” deşi asta îi va afecta viaţa mai mult decât am crede.
De altfel romanul se încheie cu gândurile lui Malone: ”Statele Unite ale Americii erau în siguranţă. Ameninţarea fusese evitată. Se făcuse dreptate. Totul era în regulă, cu o excepţie. Malone se uita la ploaia de afară. Şi se întreba dacă avea s-o mai vadă vreodată pe Cassioepeia Vitt.”

Din punctul meu de vedere “Taina Preşedintelui” merită maximum de steluţe (5) la fel ca toate celelalte romane ale autorului.

 “Salazar rămase calm. Oricât de mare fusese spectacolul dat de Cotton Malone, se îndoia că era cu adevărat în pericol. Era doar unul dintre miile de oficiali de mâna a doua ai Bisericii Sfinţilor Zilei de Apoi. Puţin probabil că guvernul Statelor Unite să vină acolo că să-l asasineze. Însă asta nu însemna că situaţia nu era primejdioasă. Observase deja că Malone luase o armă de la unul din daniti, căci recunoscuse pistolul îndreptat spre el. Toţi oamenii lui erau înarmaţi la fel:  aceeaşi marca, acelaşi model. Armele erau pasiunea lui. Salazar le iubea şi avusese nenumărate de când se ştia. Tatăl lui îl învăţase cum să le respecte şi să le mânuiască. Iar pe cont propriu el reuşise să se perfecţioneze în folosirea lor pentru binele Bisericii.
– Interesant că superiorii tăi te-au trimis aici că să mă înfrunţi, deşi ai atât de puţine informaţii. Aveam impresia că ştii câte ceva despre Iegatura dintre acele şase state americane.
– Ai fi surprins să afli cât de multe ştiu.
Lui Salazar nu-i plăcea deloc expresia de încredere de pe mutră celui care îl ţinea prizonier.
– Eu cred, zise Malone, că tu eşti cel curios. Vrei să afli cum şi de ce suntem atât de interesaţi de ţine. Pregăteşte-te! O să afli răspunsul Ia toate astea în foarte scurt timp.
– Abia aştept.
– Sunt curios într-o privinţa, zise Malone. Profetul actual are habar de mică ta bandă de daniti? Îmi imaginez că n-ar aproba aşa cea. Biserica mormonă a evoluat mult faţă de începuturi. Nevoia de astfel de extreme a dispărut.
– Eu n-aş fi atât de sigur. Biserica mea a fost supusă la multe abuzuri şi persecuţii. Am suferit multe insulte, precum cele de care am avut parte de la ţine mai devreme, violente şi chiar asasinate. Şi am supravieţuit tuturor acestora fiindcă n-am fost slabi.
Salazar trăgea de timp, dându-le oamenilor săi răgazul să acţioneze, ceea ce speră că şi făceau.”

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de a muri.

Copilul divin, de Pascal Bruckner

Editura: Trei

Numărul de pagini: 181

Titlul original: „Le divin enfant”

Limba originală: franceză

Anul apariţiei: 2016

Traducerea: Lucia-Cecilia Călinescu.

   Copilul divin este un roman cum nu aţi mai citit până acum. Pot să bag mâna-n foc pentru asta! Aş spune că este un roman-alegorie al erei tehnologizării în care trăim, o lume în care apanajele individului sunt gadgeturile ce „cresc”, se diversifică odată cu el, dar şi o lume a concurenţei în care „a fi diferit”, „a fi altfel” garantează certificatul unui soi de supremaţie. O supremaţie iluzorie, clădită pe un complex de supracompensare de tipul…”buricul pământului”.

   Madelaine, o tânără soţie provenită dintr-o familie cu precepte rigide, adânc înrădăcinate ( „frica nu ucide, te împiedică să trăieşti” ), îşi doreşte pentru gemenii săi încă nenăscuţi o soartă extraordinară. Nu e sigură în ce manieră: extraordinară pentru copilăria, adolescenţa, viaţa actuală de adult – toate îngrădite de temeri şi prejudecăţi sufocante – sau pentru lumea care nu a mai văzut un asemenea experiment: îşi doreşte ca încă din pântecul ei, din „republica uterină”, fetuşii să beneficieze de o educaţie precoce. Pentru asta apelează la doctorul Fontaine, un Frankenstein decrepit şi instabil, care îi transformă uterul într-un laborator plin de fire, aparate şi conexiuni liliputane prin intermediul cărora gemenii Louis şi Céline Kremer beneficiază de toată cultura lumii. Absorb această informaţie într-o manieră atât de galopantă, încât devin erudiţi înainte de a se naşte.

   Dilema „existenţei” lor uterine este cea de a veni pe lume sau nu. Autoclaustrarea în alcovul matern le-a adus întreaga cultură a lumii la picioare, fiind protejaţi, excluşi din banala, frivola şi violenta lume de afară. Pur şi simplu îşi rezervă dreptul de a nu se naşte, de a trăi la nesfârşit în interiorul mamei-matcă. Există în text un pasaj delicios, uşor burlesc, în care însuşi Dumnezeu, revoltat de insolenţa fetusului ce ameninţă să-i ia locul prin nesfârşita sa cunoaştere, insistă ca acesta să se nască:

– Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de a muri.

  • Nu vreau nici una, nici alta.
  • Măcar ştii ce vrei?
  • Da, să rămân la mama şi să citesc. Nu mă simt bine decât în calm şi în meditaţie. Realitatea nu face doi bani atunci când ai o bibliotecă în minte.
  • Cine ţi-a băgat în cap aiureala asta?
  • Lectura, Doamne: ea m-a făcut intolerant la mediocritatea cea de toate zilele.
  • Adevărul e că ai citit prea mult pentru vârsta ta. Afară te vei putea instrui fără probleme.
  • Nu, aş pierde groaznic de mult timp crescând, mâncând, dormind. M-aş risipi, prea multe lucruri mi-ar deturna atenţia de la esenţial. Şi apoi, să suport transporturile în comun, circulaţia blocată, mirosurile urâte, nu, mulţumesc!Nu vreau să îndur existenţa aşa cum alţii îşi poartă guşa.” ( p. 57-58 )

   Céline nu mai este o problemă pentru că ea alege să se nască şi să strălucească prin atotştiinţă printre muritorii de rând. Groaznică soartă o pândeşte: exploatându-şi creierul în stadiul incipient, se …tâmpeşte prin naştere. Devine un sugar încet, retard în gesturi şi gândire.

   Ceea ce urmează depăşeşte limitele imaginaţie, găsindu-şi totuşi locul într-o ficţiune perfectă. Vanitatea fetusului nenăscut depăşeşte orice margine: ridică pretenţii, lansează trenduri, are admiratori fanatici, ba chiar gărzi de corp. Palierele cunoaşterii de la literatură, filosofie, retorică şi până la matematică sau neurobiologie îi sunt accesibile, extrem de familiale. Toate, mai puţin cele lumeşti. Se îndrăgosteşte de efervescenta şi capricioasa Lucia cea care, prin gesturile şi aluziile seducătoare aproape îi destabilizează încrederea în refugiul matern.

   După glorie urmează decăderea „zeului” nenăscut: lumea îl priveşte ca uzurpator, mama, Madelaine, ajunsă la o greutate şi o înălţime considerabilă, îl reneagă şi încearcă cu disperare să scape de el ( „Debarasaţi-mă de acest găinaţ închistat în mine!” ). Megalomania „Copilului Divin” devine din ce în ce mai greu de suportat, relicva…vie, ostentativă a limitării individului de rând. Împreună cu Fontaine, medicul ce şi-a însuşit meritele diabolicului experiment, urzesc un plan de a se descotorosi de incomodul fetus ce-o locuieşte şi-o domină deopotrivă. Prin intermediul drogurilor şi a copuşilor farmaceutici, embrionul ce nu devenise încă fiinţă este exilat spre nefiinţă.

   Iată câteva imagini de-un savuros amestec de haz şi grotesc despre „descompunerea” Peitei Foetale: „Era atât de hidos, încât îţi era frică, privindu-L doar, să nu te contaminezi şi să te stâlceşti la faţă. (… Pastilele de siliciu fixate în jurul capului Său formau o adevărată coroană de spini înfipţi în carne, din care ieşeau picături de sânge uscat de mărimea unui cui. Figura Lui de bebeluş-bătrânel, caraghioasă, sfrijită, fără dinţi, era scena unor precipitaţii abundente: ochii îi lăcrimau, nasul îi curgea, I se scurgeau balele! Din craniu îi ieşea un fel de scrâşnet, ca şi cum un orologiu încerca să se pună în mişcare. Alături de mica Sa tumoare cerebrală era aşezat, pe cutia craniană acum la fel de plată ca terenul de aterizare al unui elicopter, un girofar care împrăştia lumini roşii şi albastre. Mucusul chircit părea a fi o creatură preistorică, împopoţonată cu ceva zdrenţe moderne, unul dintre cele mai neliniştitoare amestecuri care pot fi imaginate.” ( p.167 )

   Dincolo de intriga inedită, Copilul divin este un roman cu o scriitură impecabilă, de-o plasticitate aproape barocă. Rar mi-a fost dat să parcurg un stil atât de generos, c-o vastitate a detaliilor şi-un umor al apelativelor ca cel al lui Pascal Bruckner. Am extras pentru voi câteva dintre ironiile pe care autorul, cu-o imensă tandreţe auctorială, le aruncă propriei progenituri literare. Astfel, îl numeşte pe rând: „Plicticosul Moşneguţ”, „Sublimul Pisălog”, „Celestul Păduche”, „Minusculul Torquemada, „Erzaţ Cârâitor”, „Micuţul Sechestrat”, „Robinson Măreţul” „Marele Pontif Sugar”, „Copilul-Creier”, Micuţul Purceluş” „Alteţa Sa Liliputană”, „Jucăra Speculativă”, „Chichineaţa Cernobâlului”, „Micuţa Mumie Foetală”, „Pepita Foetală”, „Virginul Dezgustător” şi-alte câte şi mai câte.

   Din toate punctele de vedere, Copilul divin este o lectură rară. Fie că vă va amuza teribil sau, din contră, vă va revolta, miza textului cade pe capacitatea de a extrage câteva probleme ale societăţii prezente, clar conturate: divergenţele de opinie şi mentalitate dintre copii şi părinţi, dorinţa tinerilor de a uzurpa autoritatea parentală, de a se elibera de orice constrângere. Mai e apoi neputinţa structurală de a asimila o mult prea vastă informaţie ca şi toate giumbuşlucurile, motivaţiile interioare sau exterioare ce-l împing pe om spre autodepăşire.

   Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale: ( Casa îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumuseţe, Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, Iubirea faţă de aproapele, Căpcăunii anonimi, Palatul chelfănelii ), precum şi volumele de eseuri ( Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia perpetuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei, Eseu despre masochismul occidental ).

  Romanul de faţă a fost adaptat scenic de către autorul însuşi împreună cu regizoarea româncă Cris Simion şi jucat pe scenele teatrului bucureştean.

paisprezece proze scurte

Acum ne despărțim. Povestiri inedite, de Truman Capote

Editura: ART
An apariţie -2016
Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu
Postfaţă de David Ebershoff
Număr pagini: 184
Domenii: Antologii, Fictiune
   ,,Ţinând cont de faptul că au fost scrise pe vremea când era copil – între 11 şi 19 ani –, povestirile devin uimitoare în precocitatea, măiestria, simplitatea şi tandreţea pentru care Capote este atât de celebru.” The Independent

   Recent redescoperite în arhivele Truman Capote ale Bibliotecii Publice din New York, cele paisprezece proze scurte au fost reunite şi publicate în volum pentru întâia oară la sfârșitul anului 2015.

   Toate aceste mici bijuterii fac apel la compasiunea și la emoțiile cititorului. Capote a fost întotdeauna atras de outsideri — femei, copii, afro-americani, săraci — deoarece, înțelegem acum, așa s-a simțit și el încă din copilărie. Detectăm în aceste povestiri semnele precoce ale geniului lui Capote de a crea personaje memorabile, complexe și chinuite. Veți găsi aici povești despre crimă și violență, despre rasism și nedreptate, dar și despre tandrețe și generozitate, despre înțelepciune și miracole.

   Dar, mai presus de toate, acest volum de povestiri inedite este dovada incontestabilă că autorul ei şi-a găsit propria-i voce foarte devreme și ne ajută să înțelegem cum a fost posibil ca un băiat din Monroeville, Alabama, să devină o legendă a literaturii americane.

Sursa text şi foto: Editura Art

by -
10

Tronul de Jad de Naomi Novik

Titlul original:  “Throne of Jade”

Seria: “Temeraire” (Cartea a II-a din serie)

Traducere realizată de: Laura Bocancios

Editura Nemira

Gen: Ficțiune, Fantasy, Historical, Aventură, Război

Număr pagini: 428

Notă Goodreads: 3,89/5

Nota mea: 10/10

      Descrierea oficială:

    Când britanicii capturează o navă franceză care transportă un preţios ou de dragon, căpitanul Will Laurence de pe nava Reliant, aflată în serviciul regal, devine peste noapte comandantul unui nobil dragon pe care îl va numi Temeraire. În calitatea lor de noi membri ai Forţelor Aeriene Britanice, cei doi, om şi dragon, îşi dovedesc curând cutezanţa în lupta curajoasă împotriva forţelor invadatoare ale lui Napoleon Bonaparte.

     China descoperă acum că preţioasa ofrandă destinată lui Napoleon a căzut în mâinile britanicilor, astfel că o înverşunată delegaţie chineză se leagă să revendice remarcabilul animal. Însă căpitanul Laurence refuză să coopereze. Ameninţat cu spânzurătoarea pentru nesupunere, căpitanul nu are de ales decât să-l însoţească pe Temeraire în Orientul Îndepărtat – o călătorie lungă, plină de primejdii, de intrigi şi ameninţările colosale ale adâncurilor. Dar odată ajunşi la curtea împăratului Chinei, îi aşteaptă descoperiri uluitoare şi pericole dintre cele  mai întunecate.

   „Tocmai când credeai că ai văzut orice variantă posibilă de poveste cu dragoni, vine Naomi Novik să-ţi demonstreze că te-ai înşelat. Minunatul ei Temeraire este un dragon pentru multe generaţii.“ (Terry Brooks, New York Times)

    „O poveste autentică, în care miracolul fanteziei îşi spune cu adevărat cuvântul.“ (Entertainment Weekly)

   Părerea mea: Ultimele pagini din primul volum, “Dragonul maiestății sale”, m-a lăsat cu sufletul la gură și cu inima galopând. Ni se promiteau aventuri noi, pe tărâmuri străine, unde obiceiurile și traiul este atât de diferit față de cele ale popoarelor europene… așa că n-am stat prea mult pe gânduri și m-am aruncat din nou printre paginile seriei Temeraire.

   Vă vorbeam la sfârșitul recenziei trecute de o călătorie misterioasă pe care o vor întreprinde ofițerul Laurence și dragonul său, Temeraire. Motivul?! S-a descoperit că Temeraire nu este un simplu Imperial, ci un Celest – dragoni din a cărei specie existau foarte puține exemplare și erau tratați cu deosebită grijă și nicidecum trimiși pe “câmpul” de luptă. Ei erau instruiți, învățați să scrie și să se poarte și primeau ca însoțitori doar descendenți din familiile regale. Iar căpitanul Laurence era considerat nedemn pentru a fi îngrijitorul sau însoțitorul (așa cum se numea în țara chinezilor), acesta nefiind prinț, ci un simplu soldat, indiferent de faptul că era de viță nobilă.

   Astfel… descoperim că Temeraire se numește de fapt, Lung Tien Xiang, numele chinez oferit încă din ou. China nu se aliase cu Franța așadar oul de dragon nu fusese un dar de bună-înțelegere, ci alte intrigi au stat la mijloc. Ce, vă întrebați, probabil?! Va trebui să-i însoțiți în călătorie pe Laurence și Temeraire ca să le aflați.

   „Niciunul nu s-ar compara cu Temeraire în mintea lui Laurence şi nu avea de gând să pună un pui în postura de a fi pe locul doi, când existau oameni în Aviaţie care abia aşteptau deznădăjduiţi la rând să se îvească o şansă.”

   Și să nu credeți că Laurence a făcut această călătorie de bunăvoie… nu nu… O delegație chineză ajunge în Anglia, nemulțumiți fiind de soarta dragonului atât de prețios. După ce s-a încercat cu “vorba bunăîndepărtarea lui Laurence ca îngrijitor și companion al lui Temeraire, s-au trecut la amenințări și chiar, despărțirea forțată dintre cei doi. Niciuna n-a dat rezultate, sper că vă dați seama. Astfel, chinezii sunt nevoiți să ajungă la un compromis dacă doreau să-și vadă Celestul pe meleagurile natale. Să fi fost doar grija față de “tratamentul” ce i se aplicase lui Lung Tien Xiang (fiind trimis în lupte, rănit, “sălbăticit” pentru că nu fusese instruit în arta scrisului etc.) lucrul ce i-a înmânat să extindă “invitația” unei călătorii în China și asupra lui Laurence și a unei delegații engleze?! Hmm… cu atâtea capcane și tentative de asasinat… n-aș prea crede!

    „– Nu trebuie să fiu potolit! răspunse Temeraire aproape scuipând de furie, cu gulerul fremătând. Sângele îi curgea mai abundent pe umeri. Oamenii ăia vor să mi-l ia pe Laurence, să-l ducă în închisoare şi să-l execute, iar eu n-am de gând să-i las. Niciodată. Şi nu-mi pasă dacă Laurence îmi spune să nu te strivesc, adăugă el, feroce, adresându-i-se Lordului Barham.”

Tronul de jad (2)

    Să fie călătoria în China de bun augur pentru Temeraire?! Credeți că și-ar mai dori el să plece după ce va vedea cât de “regește” sunt tratați dragonii în China?! Și mai ales după ce-și va cunoaște mama, familia…?! Știți încă din primul volum cât de avid era Temeraire după cunoaștere, câte cărți îi citea Laurence necontenit… când i se va acorda oportunitatea să învețe el însuși să scrie și să citească și chiar să-și aleagă o altă meserie față de cea de “soldat”… credeți că va mai dori să părăsească meleagurile orientale?! Îl va părăsi, în schimb, pe Laurence, lăsându-l să plece înapoi în Anglia fără el?! Va fi relația dintre cei doi protagoniști afectată de toate aceste schimbări?!

Voi ce credeți? Sau mai bine zis… ce v-ați dori…?! Ca Temeraire să rămână în siguranță acasă, să trăiască o viață liniștitită și plină de huzur intelectual sau să plece în noi aventuri, să lupte în continuare…?!

Volum al doilea al seriei, “Tronul de Jad”, este mai alert, având loc numeroase bătălii atât pe mare, cât și în aer, între dragoni; este plin de descrieri impresionante ale bătăliilor, de răsturnări de situație și de tentative de asasinat, jocuri mojice făcute pentru a-i despărți pe cei doi prieteni – om și dragon. Și unde mai pui că descoperim un nou continent, o nouă lume și primim mai multe informații despre dragoni. Naomi Novik va introduce chiar și o dragoniță pe nume Mei, ce-l va face să roșească pe Temeraire, în acea măsură în care ar putea dragonii să roșească.

Vă recomand cu mare drag seria Temeraire! Eu abia aștept să-mi pun mânuțele pe volumul al treilea, “Războiul pulberii negre” pentru că se anunță noi aventuri interesante de data aceasta, în Imperiul Otoman și chiar pe pământuri nemțești.

sigla NemiraCartea Tronul de Jad de Naomi Novik a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulțumim Editura Nemira

Autor: EmM

Surse foto: pinterest.com

by -
10

Dragonul Maiestății Sale de Naomi Novik

Titlul original: “His Majesty’s Dragon”

Seria: “Temeraire” (Cartea I din serie)

Traducerea: Laura Bocancios

Editura: NEMIRA

Gen: Ficțiune, Fantasy, Historical, Aventură, Război

Număr pagini: 378

Notă Goodreads: 4,05/5

Nota mea: 10/10

      Descrierea oficială:

     Viața căpitanului Will Laurence din Marina Regală britanică este răsturnată din clipa în care capturează o fregată franceză, având la bord un ou de dragon destinat împăratului Napoleon. Transformat peste noapte în aviator, Laurence devine căpitanul puiului de dragon pe nume Temeraire, de care îl va lega o profundă prietenie. Laurence și Temeraire își vor primi botezul de foc în inima bătăliilor napoleoniene.

     Terry Brooks, New York Times„Tocmai când credeai că ai văzut toate variantele posibile de povești cu dragoni, Naomi Novik îți demonstrează că te-ai  înșelat.”

     Peter Jackson, Hollywood Reporter  – „Pe măsură ce lecturam aceste cărți, le simțeam prinzând viață în imaginația mea. Sunt romane excelent scrise, nu doar originale și alerte, dar și pline de personaje minunate.”

        Părerea mea:

      În urmă cu mulți ani, citeam primul volum (și singurul, de altfel) din Eragon. Am rămas fascinată și curioasă în privința poveștilor cu dragoni, dar cumva… am crescut și am uitat să mai cred în fantezii și în legende. Am căzut pe panta romanelor de dragoste, mai mult sau mai puțin erotice, am descoperit distopiile și am citit din ce în ce mai multe povești cu eroi tineri, uitând astfel de imaginația pe care o aveam, copii fiind. Până când… Simona, una dintre scriitoarele zilelor noastre, ce promite să ne cânte și încânte pe ritmul provocărilor și capcanelor, a scris un articol cu cele mai interesante serii care trec neobservate. Cert e că mi-am îmbogățit TBR-ul atunci într-un mod alarmant. Printre acele serii, se număra, bineînțeles și “Temeraire”. Un val de nostalgie m-a făcut să-mi doresc să pășesc din nou în această lume a dragonilor și, după ce am citit primul volum din seria scriitoarei Naomi Novik, nu regret că am ales să ascult de Simona. “Dragonul maiestății sale” mi-a întrecut așteptările.

        Când deschizi romanul, încă de la prima pagină, te întâmpină imaginea unei bătălii sângeroase prin care reușești să plasezi cât de cât locul din istorie – bătăliile dintre Anglia și Franța în plină epocă napoleoniană. Suntem pe mare, unde îi cunoaștem faptele de vitejie ale căpitanului de marină Will Laurence când, întâlnind o fregată franceză, se luptă și reușește să o cucerească.

   “Puntea corabiei franceze care sălta pe valurile mării agitate era lunecoasă de sânge; o lovitură l-ar fi putut doborî la fel de ușor pe cel ce o lansa ca și pe cel care-i era ținta. În focul luptei, Laurence n-avea timp să se minuneze de proporțiile rezistenței, dar, chiar și prin amorțeala confuză a febrei bătăliei și prin vălmășagul de săbii și fum de pistoale, observă teribila expresie de agonie de pe chipul căpitanului francez, în timp ce le striga vorbe de îmbărbătare oamenilor săi.”

    Laurence descoperă că echipajul este împuținat, că mare parte din ei zăceau pe punte morți sau muribunzi și că cei care abia se mai țineau în picioare, erau suferinzi și trași la față. Trecuseră prin foamete sau boală gravă înainte de a se lupta cu furtuna ce se sfârșise abia în acea dimineață, ca mai apoi să cadă pradă căpitanului Laurence. Francezii nu avuseseră nicio șansă de izbândă, dar au vrut să lupte până în ultima clipă. De ce, vă întrebați?! Se pare că transportau un “obiect” taaaarrreee prețios. Un ou!

     “Laurence se apropie și privi în jos, la ou. Nu era aproape nicio îndoială în privința naturii sale, deși nu putea afirma nimic cu certitudine, din proprie experiență. După ce primul moment de uluire trecu, întinse mâna șovăitor și atinse coaja cu mare băgare de seamă. Era netedă și tare la atingere. Își retrase mâna aproape imediat, nevrând să riște să-i facă vreun rău.”

     Nu era un ou oarecare, ci un ou de dragon. În lumea fascinantă creată de scriitoarea Naomi Novik, dragonii erau folosiți de către armată în Aviație. Ofițerii erau antrenați încă de mici copii, li se desemnau câte un ou și așteptau ca acesta să eclozeze și să-i accepte ca stăpâni.

     Ei bine, oul lui Laurence a fost ceva mai special. Se pare că acesta fusese un dar de la însăși Împăratul Imperiului chinez către Napoleon, dar datorită vremii furtunoase, a distanței mari pe care fregata franceză a fost nevoită să o străbată pentru a căra un dar atât de prețios, coaja oului se întărise și se estimează că va ecloza în foarte scurt timp. Astfel, Laurence este nevoit să ia o decizie rapidă, iar pentru că meseria de Aviator nu era deloc una ușoară, lasă sorții să decidă numele celui pe care dragonul îl va vedea pentru prima dată și, în concluzie, îl va alege ca stăpân.

     “… primul crâmpei de mișcare putu fi zărit înăuntru: vârful unei aripi crestate țâșnind afară, gheare făcându-și loc printr-o altă crăpătură.

     Sfârșitul veni brusc: coaja se crăpă aproape drept prin mijloc și cele două jumătăți fură azvârlite într-o parte și în alta pe punte, parcă de nerăbdarea ocupantului oului.  Micul dragon rămase în mijlocul bucăților, scuturându-se energic pe pernă. Era încă acoperit de mâzga din interior și sclipea ud și lucios sub lumina soarelui; trupul său era de un negru pur, nepătat, de la bot până la coadă, și un oftat de uimire străbătu echipajul când puiul își desfăcu aripile largi, cu șase falange ca evantaiul unei doamne și marginea de jos acoperită cu însemne ovale, în nuanțe de gri și albastru-închis strălucitor.”13241482_1198163886871313_224018364_o

      Cine spune, însă, că sorții vor decide din prima încercare…?! Puiul de dragon va ști una și bună… de ce se încruntă bărbatul din fața lui?! Aceasta fuse prima lui curiozitate și chiar primele cuvinte… Bineînțeles… adresate lui Laurence.

     “- De ce te încrunți?

     – Îmi cer iertare. N-am vrut. Numele meu este Will Laurence. Iar al tău?

     … dragonașul se frământă câteva momente cu întrebarea, după care, cu un aer nemulțumit, spuse:

     – N-am niciun nume.

      – Pot să-ți dau eu unul?

     Făptura – sau, mai bine zis, el, căci glasul era categoric unul masculin – îl cercetă din nou, se opri să-și scarpine un punct aparent fără cusur de pe spate, apoi, cu o indiferență neconvingătoare, zise:

      – Dacă dorești.

       (… )

    – Temeraire. Se gândea la mărețul cuirasat pe care îl văzuse lansat la apă, cu mulți ani în urmă: aceeași elegantă alunecare. (… )

     – Temeraire. Da. Numele meu este Temeraire. Clătină din cap, un gest ciudat, cu capul bălăbănindu-se la capătul gâtului lung, și adăugă, imperativ: Mi-e foame.”

    Și așa se naște un dragon, pe numele său Temeraire și tot acum, un om al Marinei devine Aviator.  Nu era chip ca dragonul să accepte alt stăpân și cum țara era cu mult inferioară Franței cu privire la numărul dragonilor și al efectivelor din Aviație, Laurence se vede nevoit să-și sacrifice viața, țelurile și meseria pentru a sluji Anglia.

     O relație cum nu am mai întâlnit în alte romane se va naște între Temeraire și Laurence. Se spunea că între un ofițer și dragonul său trebuie să existe o legătură strânsă, devotament și prietenie, dar cei doi sunt mai mult de atât – sunt o familie, sunt un tot. Scenele dintre ei sunt înduioșătoarea: grija pe care și-o poartă unul altuia și mai ales, modul prin care se protejează și se apără unul pe celălalt, atenția continuă pe care i-o acordă Laurence și modalitatea acestuia de a-i hrăni nevoia de cunoaștere a micului dragon, dorința de a-i dărui giuvaiere din cele mai frumoase…

    „- Temeraire! strigă el, trecând prin poartă, şi capul mândru se ridică deodată.

    – Laurence? făcu el. Nesiguranţa din glasul lui era dureroasă.

    – Da, sunt aici, răspunse Laurence, apropiindu-se grăbit, aproape alergând la sfârşit.

    Mormăind încetişor, în adâncul gâtlejului, Temeraire îşi încolăci aripile şi picioarele din faţă în jurul lui şi îşi frecă nasul de el cu grijă; Laurence mângâie botul neted.”

    Temeraire este un dragon, dacă nu unic, cu siguranță special. Cu un aspect ce-l deosebește de toți ceilalți dragoni din armata Angliei, însetat de cunoaștere și învățătură, cunoscător al mai multor limbi (dragonii cunosc limbile la care sunt “supuși” cât timp se află încă în ou), dotat cu o personalitate fermecătoare și inteligență uimitoare, Temeraire își va face cu greu loc în rândurile celorlalți dragoni. Ca de altfel și Laurence va întâmpina numeroase probleme la adaptarea în noul mediu, ușor ostil datorită faptului că el era, de fapt, un om al Marinei și “s-a ales” cu un dragon într-un mod atât de ușor pe când alții sunt antrenați toată viața lor pentru a fi ofițeri în Aviație și tot nu reușesc să primească unul.

    Pe lungul drum al descoperirii cărei rase aparține Temeraire, întâlnim tot soiul de dragoni, care mai de care mai diferit în colorit, mărime și mai ales, în calități. Tot aici cunoaștem și ofițeri care încalcă “codul” și-și neglijează dragonii… întâmplare ce va avea un final nefericit pe care vă las să-l descoperiți voi. Cert e că, dacă aș fi putut, sigur aș fi dat iama în paginile romanului pentru a-l pedepsi pe ofițerul Rankin.

    Nu sunt adepta descrierilor lungi și mai ales, nu sunt adepta romanelor care descriu antrenamente, tactici de luptă și bătălii propriu-zise, dar în universul fantastic din seria Temeraire, nu ai cum să nu te pierzi printre cuvinte și să nu urmărești cu sufletul la gură mișcările echipajelor, luptele încrâncenate dintre dragoni și evoluția acțiunii.

    Cum se va termina bătălia dintre cele două popoare?! Ce îi așteaptă pe eroii noștri mai departe…?! Veți afla doar citind romanul “Dragonul Maiestății sale”.

     Povestea lui Laurence și a lui Temeraire se întinde pe parcursul multor volume așa că nu trebuie să vă temeți dacă vi se pare că acest prim volum nu abundă în acțiune. Sunt convinsă că în volumul doi, o dată cu călătoria pe care vor fi obligați s-o facă cei doi, aventura se va înmulți și vom asista la scene spectaculoase.

sigla NemiraCartea Dragonul Maiestății Sale de Naomi Novik a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: EmM

Surse foto: pinterest.com

 

O suta de nume de Cecelia Ahern

Titlul original: One Hundred Names

Editura Allfa

Traducere: Martin Zick

Anul 2013

Numar pagini: 316

Cota Goodreads: 3.77

Carti scrise de Cecelia Ahern

De multe ori, scriitorii nu stiu despre ce sa scrie, asa ca incearca sa abordeze subiecte „fierbinti”, la moda. Eu zic ca trebuie sa scrii despre ce te intereseaza cu adevarat. Scrie despre ce simti ca nu poti sa nu scrii. Concentreza-te pe ce simti ca are de spus inima ta. Trebuie sa scrii in primul rand despre tine, numai asa cititorul se va regasi in cuvintele tale.” Cecelia Ahern

Cartea „O suta de nume” pare sa fie un omagiu adus oamenilor. Cu ajutorul cuvintelor transmise de Cecelia Ahern reusim sa descoperim ca fiecare experienta poate fi un subiect important daca stim cum sa il transmitem. Personajul principal, Katherine Logan este o jurnalista care a uitat probabil pe parcurs ce a determinat-o sa aleaga aceasta meserie. Din dorinta de a face un bine, ajunge sa comita greseli incredibile cu ajutorul unui reportaj bazat pe marturii mincinoase, distrugand viata unui om, iar cariera ei va fi compromisa. Fara sa vrea primeste a doua sansa de indrepta lucrurile, acum are o singura lista de nume si trebuie sa reuseasca. Desi la inceput poate parea imposibil, ea va vedea dincolo de aparente.

imagine1Kitty sau Katherine Logan la cei 33 de ani are parte de un esec in cariera. Este luata de val si vrea sa realizeze reportajul perfect. Profita de pozitia de jurnalist pentru a expune in emisiunea „30 de minute” o poveste aparent credibila bazata pe marturia a doua eleve ce isi acuzau de abuz profesorul de sport. Din nefericire pentru Kitty s-a dovedit ca era nevinovat Colin Maguire, iar consecintele sunt inevitabile. Institutia a platit o despagubire enorma, Kitty este suspendata si totul pare sa se duca de rapa.

Esuase lamentabil si aruncase cu noroi peste reputatia unui om. Faptele sale nu puteau fi iertate cu usurinta de catre cei din jur, iar oamenii ii lasau mesaje ostile la usa (excremente de caine, hartie igienica, vopsea rosie).

Singura care ii oferise o sansa la inceput era Constance Duboi, prietena si mentor. Sufletul sau si devotamentul ii oferea calitati speciale, dar din pacate destinul ii rezervase altceva. Pe patul de spital, Constance o incurajeaza si ii vorbeste de o parte din planurile ei de viitor. Chiar daca avea zilele numarate nu poate fi indiferenta si o roaga sa caute proiectul la care lucra. Kitty cu greu ii impartaseste entuziasmul, dar cauta documentul, numai ca il aduce prea tarziu, prietena ei murise.

Simte ca acesta este ca un ultim omagiu ce trebuie sa il aduca si doreste sa scoata la lumina misterul. Colegii de la revista Etcetera sunt reticenti, stiu de scandal si nu vor sa fie implicati, dar Kitty stie ca nu trebuie sa renunte, Constance merita acest efort, doar ea putea sa o reprezinte.

Accepta compromisul si porneste lupta, dar pare extrem de greu. Are doua saptamani la dispozitie, o lista cu 100 de nume si nici macar un indiciu. Dupa zeci de telefoane la intamplare pentru a descoperi persoanele potrivite, intr-un final apare o salvare si gaseste anumite notite lasate de Constance in care erau mentionate numerele de telefon ale persoanelor din lista.

Ajunge sa se intalneasca cu mai multi oameni si sa afle ce ascund in pofida aparentelor.

Bridget Murphy sau Birdie este o doamna de optzeci si patru de ani, locuieste intr-un azil si este iubita de toti cei din jur. A avut o viata tumultoasa, dar acum la adancii batranetii se gandeste cu nostalgie la trecut. Este vizita frecvent de cei din familie, dar nu par sa fie extrem de apropiati. Desi nu doreste sa arate, are un mic secret ce o face speciala, dar nu este pregatita sa il dezvaluie unei necunoscute asa cum este Kitty.

Eva Wu poate fi asemuita cu o cutie a Pandorei. Detine firma „Cu dedicatie” si sarcina ei este de a cauta cadoul perfect pentru alte persoane. Pentru a fi sigura ca nu da gres prefera sa petreaca un timp cu cei care doresc sa daruiasca.

Archie Hamilton a suferit enorm cand a fost ucisa fiica lui de saisprezece ani. A incercat sa faca dreptate si a pedepsit agresorul, dar a fost arestat. La eliberarea sa a ajuns sa isi schimbe anumite perspective, dar prefera sa le tina pentru el.

Ambrose Nolan este unica in felul ei. Detine un muzeu de fluturi rari si este pasionata de frumos, insa este un mister pentru cei din jur. Un defect fizic o forteaza sa nu se arate oamenilor, ci sa se lase reprezentata de un prieten din copilarie ce ii impartasea pasiunea. Cu greu ajunge Kitty sa o faca pe Ambrose sa isi arate sentimente, dar perseverenta ii va fi de folos.

Jedrek Vysotski impreuna cu prietenul sau Achar au dorit sa arate ca sunt in stare de mai mult. La inceput a fost o simpla provocare din dorinta de a face ceva util si de a uita de problemele personale, dar si-au dat seama ca ar putea obtine un record cu hidrobicicleta. S-au antrenat timp de noua luni si acum spera sa obtina fonduri pentru a aduce un reprezentant de la Cartea Recordurilor sa le testeze abilitatile. Au incredere in ei, dar au sanse mici de reusita pentru ca nu au posibilitati materiale.

Mary-Rose Godfrey poate fi considerata o tanara privilegiata. Un bun prieten alege sa o ceara in casatorie saptamanal si totul este doar in gluma. Kitty analizeaza reactia celor doi „logodnici”, entuziasmul oamenilor si privilegiile de care se bucura din partea restaurantului in care se desfasoara evenimentul. Dar Mary-Rose este o fiica devotata, isi ajutata mama care a suferit un atac cerebral si frecvent merge la spital pentru a aranja bolnavii. Se simte lipsita de importanta, crede ca nu are calitati iesite din comun precum ceilalti, dar nu stie care ii este rostul in acea lista de nume.

Toate aceste povesti ascund si alte secrete, dar Kitty nu poate sa inteleaga ce anume ii leaga, de ce au fost alesi de Constance. Se simte derutata, presata de timp, iar raspunsurile intarzie sa apara. Viata sa este un haos. Este abandonata de iubit, dar are alaturi un prieten de nadejde. Steve stie sa o certe, dar si sa ii aline ranile. O ajuta sa iasa din incurcaturi de fiecare data cand descopera mesajele ostile lasate de oameni, o incurajeaza cand simte disperare si ii este alaturi neconditionat.

Dezastrul pare sa se dezlantuie atunci cand apare brusc dupa doisprezece ani un fost coleg. Prezenta lui Richie Daly ii starneste banuieli, dar o linisteste imediat spunandu-i ca scrie un roman politist si nu este la curent cu noutatile din presa. Kitty nu se gandeste prea mult si ii povesteste dezinvolt ce i se intamplase, cat gresise cu acel reportaj, dar si umilintele suferite. Pentru a fi totul complet, petrec noaptea impreuna.

La scurt timp isi da seama ca Richie se folosise de ea, o cautase pentru a-i lua un interviu in exclusivitate si sa il publice intr-o revista. Scopul sau a fost indeplinit, dar Kitty este daramata, marturia sa transmitea multe si totul fusese facut intr-un mod perfid fara acordul ei. Acum platea cu aceeasi moneda.

Cum se vor desfasura evenimentele? Va reusi Kitty sa inteleaga ce ii leaga pe acesti oameni? Va reusi sa discute si cu altii? Va putea sa duca la bun sfarsit un articol in semn de omagiu pentru Constance? Ce surprize i se rezerva? Cine sunt cu adevarat acesti oameni mentionati in lista celor 100? Au abilitati speciale? De ce ei? Va avea curaj Kitty sa il viziteze pe Colin Maguire si sa isi ceara scuze? Oare este suficient la cate a patimit din cauza ei?

daca vrei sa gasesti adevarul, nu e nevoie sa treci totul prin foc si sabie pentru a da la iveala o minciuna, nici sa faci ceva revolutionar-e suficient sa intri in miezul unui lucru real.

O carte ce ascunde povesti reale ale unor oameni aparent banali. Au sansa de a spune ce simt si de ce merita sa lupte. Kitty va invata de la prietena sa Constance ce inseamna cu adevarat meseria de jurnalist, iar investigatiile o vor duce pe drumul cel bun si va intelege unde a gresit pe parcurs.

Mesajul transmis de aceasta carte este important, dar din pacate nu s-a ridicat la nivelul asteptatilor mele. Autoarea ar fi putut sa aprofundeze actiunea si sa incante cititorul cu mai mult. Descrierile facute pe parcurs m-au ajutat sa inteleg, insa nu m-au tinut cu sufletul la gura. A lipsit acel ceva.

8 puncte/10

Editura All

 Cartea O suta de nume este oferita pentru recenzie de Editura All.

Autor: Mili

MincinosiiLa Editura Trei a aparut cartea Mincinosii de E. Lockhart

Socant, de o frumusete tulburatoare si foarte bine construit, Mincinosii o sa-ti ramana in minte pentru totdeauna.
John Green, autor al romanului Sub aceeasi stea, bestseller New York Times

O familie frumoasa si distinsa.
O insula privata.
O fata vulnerabila si indragostita.
Un baiat curajos, plin de pasiune.
Un grup de patru prieteni, Mincinosii, a caror prietenie se dovedeste a fi distructiva.
O revolta. Un accident. Un secret.
Minciuna dupa minciuna.
Dragoste adevarata.
Adevarul.

Citeste Mincinosii. si daca te intreaba cineva cum se sfarseste, minte, pur si simplu!

Obsedant, sofisticat… Mincinosii e un roman atat de captivant si de bine scris, incat nu numai adolescentii il vor indragi, ci si cititorii maturi. — Wall Street Journal

E. Lockhart face un portret fidel al unei familii cu traditie, pentru care a pastra aparentele este vital si, in ultima instanta, tragic. — The Chicago Tribune

„Bine-ati venit la minunata familie Sinclair.
N-avem niciun criminal.
N-avem niciun dependent.
N-avem niciun ratat.
Familia Sinclair e compusa din indivizi atletici, inalti si frumosi. Suntem democrati, cu avere, din tata in fiu.
Nu conteaza daca unul dintre noi e indragostit pana la disperare, absolut pana la disperare.
Atat de indragostit incat trebuie luate masuri la fel de disperate.
Nimeni n-are nevoie de nimeni.
Nimeni nu greseste vreodata.
Traim, cel putin pe durata verii, pe o insula privata, in apropiere de linia de coasta din Massachusetts.
Poate ca asta este tot ce trebuie sa stiti.”

E. Lockhart este autoarea a patru carti avand-o drept protagonista pe Ruby Oliver: The Boyfriend List, The Boy Book, The Treasure Map of Boys si Real Live Boyfriends. A scris, de asemenea, Fly on the Wall, Dramarama si How to Be Bad (pe ultima dintre ele impreuna cu Sarah Mlynowski si Lauren Myracle). Romanul ei The Disreputable History of Frankie Landau-Banks a primit Premiul Onorific Michael L. Printz, a ajuns pe lista finalistilor la National Book Award si a castigat un premiu Cybils pentru Cel mai Bun Roman pentru Tineret. Mai multe despre E. Lockhart puteti afla online la emilylockhart.com si o puteti urmari la @elockhart pe Twitter.

Sursa Editura Trei

2635_c0887172

 

Ofiterul in retragere Jack Reacher se intoarce la baza militara pe care a condus-o in urma cu 16 ani ca s-o cunoasca pe Susan Turner, actualul comandant. Acolo afla ca femeia tocmai a fost acuzata de coruptie si ca el insusi ar putea fi judecat pentru un abuz in serviciu de care nu-si aminteste si pentru o presupusa paternitate.
imbinand o intriga complicata si o cursa palpitanta pentru justitie si aflarea adevarului, Lee Child il pune la incercare pe Reacher — si il face sa se intrebe cine este, ce a facut si cum va arata viata sa in viitor.

O cursa ametitoare, ce te tine cu sufletul la gura! Una dintre cele mai bune carti ale seriei Jack Reacher, cu o intriga foarte bine construita si rasturnari de situatie surprinzatoare. — The New York Times

Nimeni nu-l egaleaza pe Reacher, un impatimit al actiunii si al situatiilor periculoase. Deviza lui: M-am antrenat sa transform frica in agresiune. — Kirkus Review

Bun venit in lumea lui Jack Reacher: mereu in alerta, el se afla de fiecare data in locul nepotrivit la momentul potrivit… Child a creat un personaj emblematic pe care alti autori de thriller il invidiaza. Irezistibil si consistent, Sa nu te intorci niciodata! este unul dintre cele mai bune romane ale lui Lee Child. — Associated Press

“Paternitatea se numara printre cele mai des intalnite probleme ale barbatilor din intreaga istorie umana. Dar pentru Reacher intotdeauna paruse improbabila. Era ceva eminamente teoretic. Precum castigarea Premiului Nobel sau participarea la un joc in World Series ori abilitatea de a canta. Posibil, in principiu, dar mereu probabil sa nu i se intample. O destinatie pentru alti oameni, dar nu si pentru el.”

Lee Child (pseudonimul lui Jim Grant) s-a nascut in 1954 la Coventry, Anglia, dar a crescut la Birmingham. A castigat o bursa la acelasi liceu unde a studiat J.R.R. Tolkien, apoi a urmat Dreptul la Sheffield.

Dupa terminarea facultatii a intrat in televiziune, unde a fost director de imagine timp de 18 ani.
Killing Floor (Capcana Margrave), prima sa carte din seria Jack Reacher (care cuprinde peste 20 de titluri), s-a bucurat de un succes urias inca de la aparitie. Personajul lui Lee Child este un fost ofiter din politia militara a Armatei Statelor Unite care cutreiera tara avand slujbe dintre cele mai ciudate si investigand cazuri dubioase si complicate.
Versiunea cinematografica a seriei, Jack Reacher, a fost lansata in decembrie 2012, avandu-l pe Tom Cruise in rolul principal.

Sursa Editura Trei

%d bloggers like this: