Tags Posts tagged with "Herg Benet"

Herg Benet

by -
13

Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon-Editura Herg Benetrecenzie

Editura: Herg Benet

   Am aşteptat cu nerăbdare noul roman al Corinei, sincer întrebându-mă: oare despre ce va scrie? Oare tot Mircea şi Cati vor fi în prim plan, sau poate Nelu? Mai ales că la o lansare îi spusesem Corinei că personajul Nelu mi se pare foarte ofertant.

    Dar Corina este omul care ştie să asculte şi mai ales să ”te asculte”, şi, din frânturi de poveşti de viaţă, să scrie o nouă carte cu acelaşi talent cu care a scris şi celelalte volume. Pentru cei care nu ştiţi am să vă spun că seria conţine 4 cărţi apărute până acum: Zilele amanţilor”, ”Nopţile amanţilor”,,Amanţii 3.0.” şi “Divorţurile amanţilor”.

  Găsiţi amănunte despre primele trei pe site, dar am să vă reamintesc ce făceau personajele la finele volumului “Amanţii3.0”.

   Mircea pleacă de acasă hotărât să divorţeze, nemaisuportând viaţa cu Teo, dar iubindu-şi foarte mult copiii. Cati revine din America, unde nu s-a putut adapta, poate nu atât cu viaţa, ci cu căsătoria ei cu Epaminonda, care avea problemele lui de sănătate, şi mai ales iubindu-l pe Mircea.

    Cami îşi creşte fetiţa ajutată de Nelu (ne aşteptăm la o căsătorie?), care pentru prima dată pare a fi renunţat la alte cuceriri. Clau face tratament cu citostatice, ajutată băneşte şi moral de Pişcoţel, cel care pare a fi şi vinovat pentru declanşarea bolii ei. Larisa şi Tibi sunt împreună cu toate ciudăţeniile şi fetişurile lor.

    Teo e “turbată” şi hotărăşte să-i facă lui Mircea “zile amare”, deşi cochetează în continuare şi cu Raiu, un alt ciudat. Mama lui Teo, de … ca soacra, l-ar vrea pe Mircea înapoi cu toate foloasele materiale şi pentru că în neamul ei nu se ajunsese la divorţ, dar îi place şi rolul mai important pe care îl are în viaţa lui Teo de când e singură.

    Mioara, prietena lui Teo, după căsătorie şi relaţii ratate are un soţ pocăit, mai tânăr ca ea, cu care e mulţumită. El o iubeşte foarte mult, ea încearcă să-i respecte obiceiurile şi credinţa, în fond viaţa în doi e o sumă de compromisuri.

    Alex, colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, e omul pe care cei doi îl duseseră prima dată la bordel şi la căsătoria căruia asistaseră. Şi Boss, socrul lui Cati, care de fapt a jucat un rol important în căsătoria ei cu Epaminonda, singurul lui fiu.

Cam astea ar fi principalele personaje.

   Şi acum să vedem cum e viaţa amanţilor în acest volum. Am să las pionii principali la urmă pentru că vom vorbi mai mult despre ei. Deci…

   Boss o ajută pe Cati să se reangajeze la firma lui, dar e reticent cu privire la divorţul de Epaminonda, ale cărui probleme psihice (omul e bipolar) s-ar putea accentua pus în faţa unui asemenea pas.

    Mioara îşi duce viaţa mulţumită cu soţul ei, mai face câte un mic chef cu Teo, dar refuză să-i fie martoră la procesul de divorţ şi chiar o sfătuieşte să fie mai temperată în cererile pe care i le face lui Mircea.

   Cami îşi creşte copila, reia oarecum relaţiile cu grecul-tatăl copilei, pe care încă îl iubeşte. Este totuşi corectă, nu-i promite nimic mai mult lui Nelu decât prietenie, şi-i înapoiază banii cu care o împrumutase.

   Clau îşi termină tratamentul, e mulţumită că e în viaţă, e tot cu Piscotel, care simţindu-se vinovat îi face toate chefurile. Este o prietenă loială şi sare în ajutor, astfel când fetele pleacă în excursie la Londra are grijă de fata lui Cami, de care se ataşează foarte mult.

    Larisa pare mulţumită cu căsnicia ei ciudată cu Tibi, dar la Londra cunoaşte un tânăr Sebi, cu care are o scurtă aventură şi păstrează legătură pe net şi după revenirea în ţară.

    Mama lui Teo îşi ajută fata şi nepoţii, se mai bagă cu sfaturi unele absurde, altele bune sau războinice. Îl regretă pe Mircea, nu atât pentru faptul că s-a purtat frumos cu ea, cât mai ales pentru ajutorul material pe care-l primea de la el.

   Teo are o personalitate ciudată. Nu-l mai iubeşte pe Mircea, dar îl vrea pentru că îl consideră o posesiune a ei. Îl vrea pe Mircea şi pentru atitudinea lui faţă de copii şi mai ales pentru posibilitatea lui materială de-a întreţine familia. Ea nu crede în sentimentele lui Cati, ci o vede doar că persoană care vrea să –i ia un “bun”al ei, persoană care profită de banii lui Mircea. Aşa că, sfătuită şi de mama ei introduce acţiunea de divorţ, aduce martori, se ceartă cu Mircea, ameninţându-l că nu-l mai lasă să vadă copiii, mai mult chiar, îl vorbeşte de rău în faţă celor mici. În acelaşi timp e flatată de atenţia şi mesajele lui Raiu, tipul de la casa mortuară, cu mesajele lui desuete, cu întâlnirile şi locurile ciudate în care o duce.

   Alex colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, îi surprinde cu totul când recunoaşte şi declara cu mândrie chiar că e gay, că a făcut o greşeală cu căsătoria şi mai ales când se afişează cu partenerul lui, lucruri de care cei doi nu l-ar fi crezut capabil.

    Nelu rămâne acelaşi personaj controversat şi cred eu totuşi ofertant pentru autor.

   Spre mirarea lui Mircea este cuminţit şi implicat în relaţia cu Cami, dar când îşi dă seama că ea nu-l iubeşte se consolează în braţele unei noi cuceriri. Şi totuşi, cum îi spune lui Mircea simte că a ajuns la o vârstă când oamenii îşi doresc să se aşeze la casă lor, să găsească aceeaşi femeie în patul lor. Devine intrigant acest Nelu, ciudat de nostalgic pentru firea lui de până atunci, dar întotdeauna l-am apreciat pentru felul lui sincer de-a fi chiar dacă câteodată până la duritate. Cum s-ar spune “cu el ştiai întotdeauna cum stai”. Aşa că nu pot să mă abţin să-i doresc să-şi găsească perechea visată, să-şi construiască căsuţa viselor lui şi familia dorită.

   Cati îşi caută de lucru, se angajează, se întâlneşte cu fetele, chiar pleacă cu ele în excursie, vrea să divorţeze, dar mai ales vrea o viaţă liniştită cu Mircea. Doar că pentru asta trebuie amândoi să divorţeze .E conştientă că pentru Mircea copiii sunt totul şi mai ales că Teo le va baga “beţe în roate”. Şi totuşi, deşi are unele mici răzvrătiri încearcă să-l înţeleagă pe Mircea, să-l ajute şi să-l sprijine pentru că îl iubeşte cu adevărat.

    Şi acum Mircea, un personaj aparent simplu, dar infinit de complex. Se mută de acasă pentru că nu mai poate trăi cu Teo, pe care deşi nu o mai iubeşte o respectă pentru calităţile ei de mamă, şi nu mai suportă nici amestecul şi discuţiile cu soacra sa. Ţine mult la Cati, conştient că ea-l acceptă cu toate problemele şi hachiţele lui. Dar mai ales îşi iubeşte necondiţionat copiii, şi pentru ei, pentru a putea fi cât de mult împreună este de acord cu toate cererile lui Teo de la divorţ, unele de-a dreptul aberante.

   Deci, dacă vreţi să vedeţi cum interacţionează personajele, ce se întâmplă, şi mai ales să vă delectaţi şi amuzaţi cu poveşti nostime, dar reale (dacă vă uitaţi atenţi imposibil să nu le vedeţi şi în jur) citiţi cartea Corinei.

     Mi-a plăcut modul Corinei de-a reda evenimentele şi întâmplările, odată din perspectiva lui, odată din a ei, fie că e vorba de soţii, amante sau prieteni.

    Poate unora n-o să vă placă limbajul, dar, deşi uneori frust (de fapt ca-n viaţă) este atât de bine încadrat în context că nu deranjează, ci amuză.

    Acum sper că vom mai avea o urmare, vreau să văd ce se mai întâmplă cu personajele.

Felicitări, Corina pentru noul roman.

   Şi acum va redau câteva fraze din “declaraţia “Corinei de pe coperta cărţii, cu care sincer sunt perfect de acord:

“Am spart bariere şi ţi-am băgat amanţii în casă, în sertarul de la birou, în avion sau metrou. Dacă ai avut şi tu curajul să citeşti, eşti la fel de nebun. Nebun de curajos, mai ales că le-ai spus şi altora să citească. Lumea e mai vie, am spart borcanul cu fluturi şi alegem să vorbim fără perdea, aşa cum e viaţa. Povestea se scrie odată cu tine, acum şi aici, iar aventura continuă. Amanţii, c’est moi!”

Cartea Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Herg BenetPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
11

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă"

Anomalii-Revolta Subteranului, de Sadie Turner și Colette Freedman-recenzie

 

 „- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

Titlul original: Anomalies

Revolta subteranului

Editura: Herg Benet – Cărțile Arven

Colecția Teen Fiction

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Laura Nureldin

Număr pagini: 308

Gen: S.F., Distopie

Cotație Goodreads: 3,94

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   Această carte m-a făcut să-mi reconsider radical preferințele. Până acum, susțineam sus și tare că nu-mi place S.F.-ul. Și chiar așa era. Multe cărți sau filme aparținând acestui gen nu mă atingeau cu nimic. Nu simțeam conexiunea aceea de la cărțile polițiste sau de la orice alt subiect care îmi place.

   „Anomalii” m-a făcut să spun: „Îmi place S.F.-ul!”. Nu credeam să-mi placă atât de mult un S.F. Am mai citit până acum cărți aparținând acestui gen, dar nu se forma acea conexiune de care vorbeam mai sus.

   „Anomalii” este o carte extraordinară și țineți cont, eu nu laud ușor. Sunt cusurgioaică rău. Probabil mi-a plăcut și pentru că partea de S.F. este doar o poleială, un pretext pentru adevărata esență, mult mai profundă. „Anomalii” nu este doar un roman S.F.; este despre lume, viață, planetă, regimuri politice, dictatură, conformism. Este un roman distopic.

   „Această carte le este dedicată tuturor celor care simt altfel. Care știu că ceva nu e așa cum ar trebui. Îi este dedicată oricărui om care refuză să se conformeze și simte nevoia să strige asta. Să urle. Să zguduie lucrurile. Să le răsucească. Să le îndoaie și să schimbe perspectiva. Este pentru aceia dintre voi care aleargă atunci când alții merg la pas și care plonjează când alții plutesc. Pentru cei care au curajul de a fi ei înșiși, orice s-ar întâmpla. Această carte le este dedicată celor excepționali.” – aceasta este dedicația de la începutul cărții. Vă regăsiți în ea?

   „Anomalii” începe descriindu-ne o lume aparent perfectă: un viitor în care nu există boală, război, conflicte; nu mai există granițe, doar Guvernanța Globală și Sobek Vesely, liderul mondial. În trecut, a existat Marele Război Tehnologic, în urma căruia calota glaciară de la Polul Nord s-a topit, iar teritorii întregi s-au scufundat. Sobek Vesely a salvat lumea, reconfigurând-o cu ajutorul tehnologiei pe care o stăpânea ca pe propriul buzunar. Sau cel puțin aceasta este varianta oficială, pe care cu toții o repetă fără cea mai mică abatere.

„Spre deosebire de generația bunicilor mei, care trăiau cu frica războiului, a bolilor, a suprapopulării și încălzirii globale, eu trăiesc într-o lume fără război. O lume perfectă ai cărei cetățeni se simt deopotrivă în siguranță și mulțumiți. O lume condusă de o guvernanță unită fără granițe regionale.”

   Judecând după cronologie și citate, bunicii fetei acesteia am putea fi chiar noi, cei care trăim acum. Care fată? Keeva, personajul principal. Keeva este o fată de 15 ani, ce urmează să plece în Tabăra Monarch. Legea prevedea ca toți copiii de 5 ani să meargă în această tabără, unde li se alegea cu un partener de viață. Pare de necrezut, însă de la acea vârstă, sistemul hotăra cu cine urmau să se căsătorească. De fapt, sistemul hotăra cam tot: unde locuiai, unde lucrai, cu ce te îmbrăcai, cu cine te căsătoreai. Totul este programat la sânge, astfel încât să fie eliminate imperfecțiunile de orice tip. Doar lumea perfectă a lui Sobek Vesely.

   La vârsta de 15 ani, după 10 ani de la prima participare la Tabără, copiii deveniți adolescenți se întorceau acolo, reunindu-se cu partenerul desemnat pentru a fi imprimați.

   Societatea era organizată în 6 comunități, căreia îi corespundea câte o culoare: Comunitatea Oceanică – albastru (din care face parte Keeva), de Muncă – mov, Agricultură  – maro, Ecosistem – verde, Energie Regenerabilă –  roșu.

Nimeni nu avea voie să poarte haine sau accesorii în altă culoare decât cea a comunității respective. Keeva poartă numai lucruri albastre, ceea ce spune ea, o avantajează pentru fizicul ei: roșcată, înaltă și slabă, cu ochii albaștri.

   Ca majoritatea cetățenilor, Keeva e foarte mulțumită de lumea în care trăiește: o lume pașnică, fără pericole, fără boli. Oare așa să fie? Sau totul este numai o fațadă? Nu e prea frumos ca să fie adevărat?

Keevei i se schimbă complet perspectiva odată ajunsă în tabără, când este declarată Anomalie.

„Amândouă tăcem. Există povești de groază despre Anomalii, oameni care ajung în tabără și nu mai sunt reuniți cu partenerii lor, din cauze neprevăzute. Acești oameni fie nu se mai întorc niciodată din tabără, fie sunt alocați în alte comunități.”

   Anomaliile sunt cei cărora între timp le muriseră partenerii, deci nu puteau fi imprimați. În imprimare un loc important îl are Terțiarul, un fel de cip plantat în frunte, ce conține toate datele identității persoanei respective și prin care persoana era monitorizată de sistem.

   Noua lume are un grad ridicat de tehnologizare: Terțiar, ceas electronic, tabletă, holograme. „Dacă Terțiarul e menit să ne monitorizeze și să ne protejeze, ceasurile sunt mijloace prin care comunicăm între noi. Conțin holograme și amintiri. Sunt singurele care ne leagă de familie și prieteni atunci când nu ne aflăm lângă ei.”

   Revenind la poveste, Keeva este declarată Anomalie, alături de câțiva colegi. Anomaliile aveau un program separat în tabără, scopul fiind imprimarea și integrarea. Paradoxal, statutul de Anomalie o determină pe Keeva să vadă adevărata față a lucrurilor: nu trăia într-o lume perfectă, ci într-o dictatură. Sobek Vesely, liderul adulat de toți, este un psihopat obsedat de control și care se hrănește cu frica oamenilor.

„- Sunt o Anomalie. Gândesc cu propria-mi minte. Și unul dintre cele mai importante daruri ale gândirii individuale este faptul că te simți puternic. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne rateze elanul sau să ne facă să ne simțim prost.”

  „Prieteniile sunt redefinite când unul dintre cei doi e o Anomalie. La fel și familiile.” – în tabără, Keeva îl cunoaște pe Kai, o Anomalie, la fel ca ea. Încă de la primul schimb de replici, mi-a fost clar că se înfiripă ceva:

„- Ăăă, nu te supăra…, îl bat eu pe umăr.

– Ce? zâmbește și se întoarce.

– Tocmai te-ai lovit de mine.

– Îmi pare rău, Stâlp de Telegraf, dar de unde știi că nu te-ai lovit tu de mine?”

„- Nu știam că vă cresc așa de mari în Comunitatea Oceanică.

– Nu știam că vă cresc așa de nesuferiți în Comunitatea Energiei Regenerabile, spun.”

   Tachinările din jocul lor fac tot deliciul, aducând un plus de umor. Keeva va ajunge să facă parte din rezistența subterană. Pentru că da, există o rezistență. Oameni care și-au dat seama că este ceva în neregulă, care au scăpat de spălarea pe creier a celor de la putere. Oameni și… lieni, o specie aparte.

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă, oftează Inelia. Creativitatea, inovația și gândirea abstractă funcționează atunci când oamenii nu gândesc la fel. Sobek creează o cultură a supunerii, cu oamenii care gândesc cu toții identic.”

„În GG nu e loc pentru independență sau discordie. În rarele cazuri de dizidență, oamenii sunt pedepsiți de Protectori, care acționează cu impunitate.”

   Ajunsă în rezistență, Keeva realizează unde este sora ei pierdută, care i-a fost luată la naștere, după ce mama lor a murit. Dar mai multe nu vreau să vă spun, știu cât este de enervant să primești spoilere.

   În paralel cu povestea Keevei, intrăm în culisele vieții liderului mondial, Sobek Vesely, și a fiului său, Calix. La început îmi era neclar de ce cartea este scrisă de două autoare, însă pe măsură ce am avansat cu lectura, mi-am dat seama: povestea Keevei este scrisă de una, iar cea a lui Calix, în preajma tatălui său, de cealaltă. Stilurile diferă, ca și narațiunea: în cazul Keevei, narațiunea se face la persoana I, iar partea lui Calix, la persoana a-III-a. Cele două părți sunt intercalate: un capitol despre Keeva, unul despre Calix și tiranicul său tată. La final, ele se întâlnesc la mijlocul drumului. Dar vă las să descoperiți singuri.

   Mi-a plăcut la acest roman tot, începând de la copertă: mesajul din spate – este o carte subtilă, plină de simboluri și metafore; stilul accesibil și fluid al autoarelor – îmi imaginez că este destul de greu să scrii o carte cu cineva în echipă, este nevoie de o sincronizare foarte bună; povestea dintre Keeva și Kai – romantică și amuzantă; momentele acțiune și suspans. Iar finalul… este deschis ca o ușă la perete, extrem de ofertant. Așa că sunt absolut sigură că va urma o continuare, lucru de care mi-am dat seama din subtitlul „Revolta subteranului”, sugerând că acest roman este primul dintr-o serie. Nu pot spune decât că abia aștept.

   Singurul minus al cărții este previzibilitatea. În afară de un lucru, am dedus și am prevăzut absolut tot. Însă „de vină” poate fi obișnuința mea cu lecturile polițiste și de mister. Nu puteam să ratez „avertizarea”: „Pentru că lucrul pe care-l căutăm cutreierând lumea e, mereu, chiar sub nasul nostru.”

   Alt lucru care m-a derutat este vârsta surorii Keevei; s-a născut când Keeva avea 6 ani și cu toate acestea, reiese că ar avea 11 ani. Dacă ar fi așa, Keeva ar trebui să aibă 17 ani, nu 15.

 Citate:

„- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

„Tehnologia e o fiară care evoluează rapid.”

„Teoretic, îmi place ideea unei lumi fără război. Dar o lume fără conflicte? Mă sperie de moarte. Ca oameni, nu suntem astfel de ciudățenii. Suntem meniți să simțim, să gândim, să avem opinii și dezacorduri. Cum poate exista progres dacă scopul tuturor este acela de a servi aceeași filozofie?”

„Ceva li se întâmplă oamenilor atunci când ajung la capătul puterilor. Când pare că totul e pierdut. Când realizezi că nimeni n-o să te salveze și că tot ce poți face e să te salvezi singur.”

 Despre autoare:

   Sadie Turner este producător de film și scriitor. A mai scris în colaborare cu Penric Gamhra „Jamaica’s Creole Language” și „Lover Boy”.

   Colette Freedman este dramaturg, scenarist, regizor și romancier. Printre scrierile sale se numără thriller-ul „The Thirteen Hallows” (în colaborare cu Michael Scott), „The Affair”, „The Consequences”. Una dintre cele mai de succes piese puse în scenă ale ei este „Sister Cities”, jucată în mai multe orașe.

Cartea Anomalii, de Sadie Turner și Colette Freedman a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
3

Evenimentele editurii Herg Benet în cadrul Salonului Internațional de carte Bookfest București, ediția 2017

În perioada 24-28 mai 2017 vă așteptăm la Bookfest, la standul propriu, nr. B25, Pavilion C2, Romexpo.

Vineri, 26 mai
18.30 – Prezentarea romanului “Anomalii”, de Sadie Turner și Colette Freedman
19.00 – Lansarea romanului “Regii timpului – Vol. 2: Eroare”, de Laura Nureldin

Sâmbătă, 27 mai
14.00 – Lansarea volumului de proză “Îndurabile”, de Andrei Crăciun
15.00 – Lansarea romanului “Divorțurile amanților”, de Corina Ozon
16.00 – Întâlnire cu autoarea Cristina Boncea
16.30 – Prezentarea romanului “Fata cea bună”, de Mary Kubica
16.45 – Prezentarea romanului “Inima mea și alte găuri negre”, de Jasmine Warga
17.00 – Lansarea romanului “Ultima vrăjitoare din Transilvania – Vol. 1: Contesa Aneke”, de Cristina Nemerovschi
17.30 – Lansarea romanului “Ultimul avanpost – Vol. 3: Renașterea”, de Lavinia Călina
18.00 – Lansarea romanului “#confuz”, de Alex Andronic

Duminică, 28 mai
12.30 – Prezentarea romanului “Bășica Lumii și a ne’Lumii”, de Flavius Ardelean
13.00 – Prezentarea romanului “Un lung drum spre o planetă mică și furioasă”, de Becky Chambers
13.30 – Prezentarea romanului “Acest cântec neîmblânzit”, de Victoria Schwab
14.00 – Lansarea romanului “Felinarium”, de Andrei Crisant Duran
15.00 – Prezentarea romanului “Maria Magdalena”, de Ioana Duda

Anomalii, de Colette Freedman, Sadie Turner-prezentare

Editura Herg Benet

Colecţia Cărţile Arven

   În viitor, nu mai există boală. Nu mai există război. Nu mai există nemulțumire. Toți cetățenii sunt membri supuși ai Guvernării Globale. Însă o singură vară este pe cale să schimbe totul. Keeva Tee tocmai a împlinit cincisprezece ani. Este pe punctul de a pleca în multașteptata excursie la Tabăra Monarch, pentru a primi imprimarea celui care i-a fost desemnat partener de viață. Dar în clipele fericite și lipsite de griji petrecute în Comunitatea Oceanică a auzit și zvonurile de temut despre “anomalii” – cetățeni care nu pot fi imprimați. Iar când Keeva ajunge la Tabăra Monarch, cel mai întunecat coșmar al ei devine realitate – este și ea o anomalie. Din acel moment, începe să se îndoiască de toate convingerile din trecut. Dacă libertatea și individualitatea au fost sacrificate de dragul siguranței? Găsind un avertisment scrijelit sub patul din tabără, Keeva începe să înțeleagă: revolta va fi pedepsită, dezacordul nu este o opțiune, iar răzvrătiții vor fi anihilați.

Carte disponibilă pe site-ul Herg Benet

Sursa: Herg Benet

by -
13

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, de Cristina Nemerovschi -Editura Herg Benet

 

Editura: Herg Benet

Colecţia: Radical din 7

Data apariţiei: Noimebrie 2016

Număr pagini: 412

Gen: Psihologic, Thriller psihologic

   În ziua în care se internează în sanatoriu pentru a-și depăși tulburările de anxietate și pentru a se împăca odată pentru totdeauna cu o traumă din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap că se va îndrăgosti fulgerător de un tânăr misterios și fascinant, dar cu care nu poate fi împreună. În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile. O scriitoare depresivă cu tendințe de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescentă bipolară, un puști rebel și… Ana, care nu-și dorește decât să se regăsească. Împreună sunt Învingătorii.

    De fiecare dată când termin de citit o carte care îmi merge la suflet, nu reușesc să-mi adun gândurile, să scriu ceva inteligent. În mintea mea sunt tot felul de idei, fraze, impresii, dar nu știu cum să le dau un sens, o direcție. Scriu, apoi mă trezesc că șterg tot,  nemulțumită fiind de ceea ce fac. Trăiesc cu impresia că nu am cum să redau cu acuratețe povestea. Și mi-e ciudă că pierd atât de mult timp privind monitorul, așteptând să mă liniștesc, să-mi pun ideile într-o oarecare ordine.

   Toate aceste stări mă încearcă și în momentul de față. Vreau să scriu câteva impresii despre romanul scris de Cristina Nemerovschi și tot ce îmi vine acum să spun e un idiot si simplu ”wow”.

   Probabil vă întrebați ce anume m-a atras la “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” și de ce nu reușesc să îmi exprim toate trăirile pe care le-am avut citind această minunată și răvășitoare carte.

   În primul rând , m-a uluit modul în care autoarea descrie acele stări de anxietate, agorafobie, depresie, atacuri de panică, etc. Ba mai mult, m-a surprins plăcut faptul că ea a dorit să abordeze un subiect atât de  tulburător și nu cred că greșesc dacă consider cartea ei ca un fel de îndrumător pentru cei care suferă de tot felul de tulburări/afecțiuni/fobii. Firește că toate aceste lucruri m-au determinat să caut pe internet  mai multe amănunte despre carte. Și într-un final, am dat peste un articol semnat chiar de autoare, în care ne împărtășește motivul pentru care a dorit să scrie o carte cu un subiect atât de  realist.

Pentru prima dată de când scriu, mă bătuse gândul ca “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” să fie o carte de non-ficțiune, mai exact o carte de psihologie/dezvoltare personală, în care să povestesc pe larg experiența mea cu anxietatea. A avut chiar un titlu provizoriu: “Drumul înapoi”. Mi-am dorit mult să o scriu în ziua în care am citit pe diferite forumuri că un mare număr de oameni care suferă de anxietate generalizată, agorafobie, atacuri de panică, depresie ajung să se sinucidă în punctul în care eram eu atunci – o persoană complet nefuncțională, care nu avea deloc o perspectivă încurajatoare în față, înainte să înceapă tratamentul. Sigur, atunci nu știam și nu credeam că o să fiu mai bine, dar mi-am spus că dacă voi fi, o voi scrie. Am început-o sub formă de jurnal, o carte de non-ficțiune, dar ceva nu mă atrăgea la ea. Întotdeauna, până acum, când am scris, am fost într-o transă, m-am simțit incredibil de vie, de motivată, de fericită – cu manuscrisul ăsta nonfictiv nu se întâmpla asta. Atunci mi-am dat seama că nu este ceea ce fac eu cel mai bine – să spun povești inspirate din realitate, dar povești, cu cap, trup și picioare, cu personaje care să vă fascineze, să vă trezească, să vă schimbe. Și mi-am dat seama că trebuie să combin ceea ce aveam de spus despre anxietate cu o poveste cu care cititorii să rezoneze. Așa s-au născut Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Nu am lăsat nimic pe dinafară din tot ce voiam să povestesc din experiența mea personală, absolut deloc, atât că i le-am transferat Anei, personajul principal.

    În al doilea rând, am apreciat faptul că în cea de-a doua parte a cărții, s-a trecut de la un roman psihologic, la un thriller condimentat cu câteva scene erotice. Mi-a plăcut modul cum autoarea s-a jucat cu mintea mea, făcându-mă să-mi imaginez tot felul de scenarii. Mai multe amănunte nu am să vă furnizez pentru că nu doresc să știrbesc atractivitatea acestei povești.

    Având în vedere că aceasta a fost prima carte a Cristinei Nemerovschi pe care am citit-o, trebuie să recunosc că am avut mari emoții atunci când am început să o parcurg. Descrierea mă intrigase suficient de mult cât să-mi doresc să  o citesc, dar habar nu aveam de stilul autoarei. Nu aveam mari așteptări în privința ei, dar îmi doream din tot sufletul ca prima impresie să fie una bună. Nicio clipă nu m-am gândit că voi fi sedusă de la primele fraze. Nicio clipă nu am bănuit cât de motivată voi fi să cunosc povestea Anei.

 Dacă într-o dimineață ai deschide ochii și ai vedea că ești tot în camera ta și în patul tău, dar te-ai transformat aproape în altcineva și trebuie să iei totul de la capăt?

Ți-ar fi greu? Ai renunța?

 Ai tresări, bucuros de provocarea asta?

Ți-ar fi indiferent că te-ai pierdut?”

 “Noi suntem învingătorii.

 Cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit.

 Cei care simțim totul. Cei pe care ne rănește fiecare zi, cu fiecare clipă pe care o aduce.

 Cei vulnerabili și curajoși. Cei fără limite. Cei care înțelegem, noi cei care suntem pe de-a-ntregul în fiecare întâmplare din viața noastră.

Actorii ei, nu spectatorii.

Cei care schimbăm.

Noi, cei care trăim pentru a simți, oricât de periculos s-ar dovedi într-un final asta.

 Noi nu pierdem nimic (…) Ei pierd. Clipele, zilele, totul. Pentru că le iau de-a gata ca și cum le-ar merita. Nu luptă ca noi, pentru fiecare gură de aer, pentru fiecare dimineață în care te trezești viu, pentru fiecare zi dusă până la capăt.

 Noi suntem cei vii, iar oamenii care rămân vii nu pot fi decât învingători.  “

    Romanul Cristinei Nemerovschi este deosebit de realist, tocmai pentru că tratează  o gamă largă de subiecte precum trauma, suferința, boala, moartea, iubirea, sinuciderea, depresia etc. Nu e genul de carte pe care o poți citi în mod superficial, ci dimpotrivă, trebuie să-i acorzi toată atenția și, dacă se poate, să înțelegi toate stările și sentimentele personajelor, fără să încerci să le judeci comportarea.

    Povestea fiind narată la persoana întâi singular, m-a făcut să trăiesc cu impresia, mai ales la început, că este scrisă sub formă de jurnal, un jurnal în care Ana își deapănă amintirile (copilăria, relația cu părinții, sora și iubitul, perioada de studenție) și povestește pe larg despre stările și sentimentele sale, despre moartea mamei, cum a debutat anxietatea ei și ce s-a întâmplat cu ea de când s-a internat în sanatoriu.

 “Acum, de când eram bolnavă, mi se părea că în rândul oamenilor nu pot decât să mă fac de râs. Să fiu o pacoste atât pentru mine, cât şi pentru ei. Trăgeam de mine să rămân conştientă, trează, să nu alunec în amorţeală, şi ei în general observau, şi mă întrebau dacă mă simt bine, dacă au făcut ceva care m-a deranjat… şi atunci era de o sută de ori mai rău, pentru că începeam să mă simt vinovată pentru faptul că nu pot fi eu însămi, relaxată şi funny, aşa cum obişnuiam pe vremea când le spuneam glume, le povesteam întâmplări amuzante sau pur şi simplu îi ascultam vorbind despre ceva ce conta pentru ei. În ultimele luni, plecasem de fiecare dată dintre oameni cu coada între picioare şi cu ochii în lacrimi.”

    Ana (22 ani) este o tânără ce suferă de anixietate generalizată, cu tulburări de anxietate socială și agorafobie. Înainte fusese o fată sănătoasă, normală, sociabilă, studentă la două facultăți, dar moartea mamei a zguduit-o în asemenea măsură, încât ajunge să aibă crize de anxietate, atacuri de panică, coșmaruri. Toate aceste tulburări o fac să renunțe la iubit, își îngheață anul la ambele facultăți și se internează într-un sanatoriu aflat  într-un “loc rupt de lume, într-un decor de vis, în care erai lăsat în pace să te reconectezi cu părțile din tine care păreau că-ți scapă ”.

    Aici se împrietenește cu Punky, un  puști rebel cu creastă verde care “ trăiește pentru “muzica punk, alcool de orice fel și arme”. Toată lumea îl privește cu teamă, cu reținere, și-l ocolește pe cât posibil și doar Ana îl privește cu compasiune.  

 În fiecare zi, la ora 6 și 20, Ana se duce la baie să fumeze un joint și îl urmărește de la geam pe tânărul de care se simte foarte atrasă – pe Sin (19 ani) cel superb, minunat, curtenitor, sofisticat și narcisist. Acesta se cazase într-una din căsuțele mici de lemn din apropiere, la câteva zile după ce ea venise la sanatoriu. Însă el nu a venit singur, ci însoțit de iubita lui, frumoasa și excentrica Sagri(40 ani), o scriitoare de romane thriller ce suferă de depresie de mai mulți ani și care fusese și ea cândva internată  în același sanatoriu. 

    Ana se împrietenește cu cei doi,  se află mai mereu în compania lor și puțin câte puțin, ajunge să se îndrăgostească de Sin. Tot ce simțea pentru el venea parcă în contradicție cu boala ei, iar când se gândea la Sin, își dorea să  trăiască, să iasă la suprafață, să aibă un viitor.

 Pur și simplu, îmi dădeam  voie să plutesc în îndrăgostirea asta, pentru că era o mică și palidă luminiță în haosul întunecat în care mă scufundasem timp de câțiva ani”.

     În scurt timp, la sanatoriu își face apariția și sora Anei, care s-a decis să stea și ea aici pentru o scurtă perioadă de timp. Cris este o tânără de 14 ani care suferă de tulburări psihice(suferă de bipolaritate). Este genul de  adolescent-problemă, caracterul ei neîmblânzit și tulburările de personalitate pe care le avusese dintotdeauna o împiedicaseră să se înțeleagă cu alte persoane. Devenea violentă mult prea ușor și i se părea firesc să-și impună de fiecare dată părerea. Perioadele de tristețe inexplicabilă erau înlocuite des cu excese de veselie și vitalitate care o făceau atât de populară și de iubită. Așa că nu e de mirare că în scurt timp începe o relație cu Punky.

    În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile.

Am alergat fără suflare până în miezul înghesuielii, i-am dat pe toți la o parte și m-am uitat în jos, de unde câțiva oameni ridicau cu o frânghie ceva ce…părea un cadavru.”

 

   O persoană care făcea parte din acest grup, este găsită moartă în râpa din apropierea sanatoriului. E vorba de o  sinucidere sau o crimă? Ce se întâmplă cu Ana și ceilalți prieteni ai ei?  Vă invit să descoperiți restul în carte.

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată ” este o carte greu de citit din cauza stărilor prin care trec personajele, dar este și mai greu să o lași din mână.

 

Fragmente:

„Oamenii care nu au avut niciodată o tulburare psihică nu vor putea vreodată să vadă realitatea prin ochii cuiva care suferă de depresie clinică. Lumea e diferită prin ochii noștri. Nu poți să ne vorbești cu entuziasm și optimism despre mâine, despre viitor. Pentru noi, cuvintele astea nu mai au semnificație. Noi trăi într-o lume de vată murdară. În orice parte îți arunci privirea, totul e gri. Gri infinit. Mâine e gri. Viitorul e gri. Și, când nu mai poți de atâta gri, alegi să ieși din vată. Fiecare așa cum e în stare.”

„De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare.

Uneori, fugisem de ceea ce simțeam. Uneori, ascunsesem ceea ce eram. Alteori renunțasem la mine, pentru că voiam să fiu percepută într-un anumit fel de către cei din jur. Da, purtasem măști.

Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de-acum înainte voi trăi, orice ar fi.

„Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le, până la capăt.” , îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.”

“Toți cei defecți suntem învingători, să nu uiți asta. Și, când va veni vremea, ajută și tu un învingător să-și găsească drumul. E greu doar la început. Pe urmă, e o bucurie.”

“Știu că o să mai am obsesii. Știu că foarte probabil o să mai am și depresii. Știu că anxietatea va fi mereu acolo, gata să sară în față oricând și să încerce să preia controlul, numai pentru că e convinsă că poate. Știu că atacurile de panică vor rămâne pentru mine ca niște colegi de școală primară; ne vom mai vizita din când în când, sau ne vom întâlni pe stradă, și ne vom minuna de cât de tare ne-am schimbat cu toții și, în același timp, ceva din noi a rămas la fel și așa va fi pentru totdeauna. Știu că mă voi mai simți defectă până în ultima fibră, și fără vindecare.

Știu și că, dincolo de astea, vor mai fi și multe alte sentimente. Știu că am să mai fiu fericită.

Știu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.

Iar asta, azi, acum, îmi este de ajuns.”


Editura_Herg_Benet

 Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, de Cristina Nemerovschi a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

„ Viața e așa frumoasă! O iubesc.”

 Jurnalul primei mele morți, de Ioana Duda

 

Editura: Herg Benet 2016

Pagini: 205

Despre autoare

   „Aș fi vrut să studiez teatru. M-am hotărât prea târziu. Așa că am dat examen la Jurnalism. În 2002. În 2006 eram absolventă a Facultății de Jurnalism și Limba Engleză din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Am lucrat mulți ani în presă. Apoi m-am îndrăgostit și am renunțat la tot. Am plecat peste o mare și câteva țări. Mai precis în Italia. M-am reîntors după trei ani. Nu mai voiam presă scrisă. Știam că nu se poate trăi decent din asta. Așa că m-am angajat într-o multinațională.
După vreo șapte luni, am avut o tentativă de suicid. Cu pastile și alcool. Prea slab. Alcoolul. Când m-am trezit, după vreo două zile, m-am uitat pe geam. Și mi-am dat seama cât de norocoasă sunt că încă pot să văd soarele, copacii, să o pup pe mama și să îi spun că o iubesc.” Fragment prezentare editură.

   Romanul Instinct, este cartea de debut al autoarei, următorul roman în curs de publicare poartă titlul Maria Magdalena.

„ Ah, am uitat să vă spun că scriu. Nu-s scriitoare. Cu toate că unii așa spun. Eu îi contrazic. Sunt un om care a descoperit că există un singur lucru pe care îl poate face bine în viața asta, și acesta e scrisul. Nu sunt scriitoare, pentru că nu am scos nici un roman de ficțiune și nici măcar o carte de poezii.”

   Îndrăznesc să o contrazic pe autoare, mai face ceva bine în afară de scris. Iubește! …oamenii, viața. Îmbrățișările ei sunt cele mai profunde și pline de iubire din câte îmbrățișări am primit de la persoanele din afara familiei.

   Jurnalul primei mele morți, are ca personaj principal pe Valentina în vârstă de  32 de ani, ce plănuiește să se sinucidă. E seara, Valentina plănuiește să se sinucidă a doua zi dimineața, gândindu-se care ar fi cea mai indicată metodă, având un plan A și un plan B. Foarte organizată, gândindu-se că va purta o rochie înflorată și balerini colorați.

– O să ajungi în Iad.

Ah, domnul din fața mea! E îngerul meu păzitor. Nu-i frumos. Nu-i nici urât. E blând și nebun. Are niște ochi căprui și calzi, de nici nu trebuie să mă ia între aripi ca să mă simt în siguranță.”

   Valentina își petrece ultima noapte vorbind cu îngerul ei păzitor, amintindu-și de persoane și momente din viața ei, unele frumoase, altele mai puțin frumoase. Fiecare persoană sau moment lăsând o amprentă în viața personajului, gust plăcut sau amar. Îngerul încearcă să o convingă să nu se sinucidă. Are timp până dimineață, în timp ce Valentina savurează vreo două sticle de vin și povestește, despre viață, sex, prieteni, copilărie.

   Acest roman are amprenta autoarei, lipsită de falsitate și artificialitate, totul este cinstit, pe față, renunțând la măști, prejudecăți și cuvinte ascunse după perdea.

   Valentina nu e un personaj, Valentina poate fi autoarea, Valentina pot fi eu, Valentina poți fi tu. Doar că Valentina e un spirit liber. Câți dintre noi renunțăm la măștile purtate zilnic, întrebându-ne ce spune societatea, familia, prietenii, vecinii……etc?

   Un roman despre relații, despre consecințele deciziilor unora, ale noaste, despre asumarea acestor decizii și acceptarea lor. Despre sex, din dragoste, din compasiune, din plăcere, din singurătate, din ce motiv vrei.

…. E normal să fii confuză. Ai baletat mereu între frică și iubire. Și ți se par normale. Iar tu, tu te cerți cu ea pentru că nu o poți ierta. Nu o poți ierta pentru frică , pentru palme, pentru urlete, pentru cuvintele urâte, pentru datul afară din casă. Pentru frica în care ai crescut, până la urmă. Nu a vrut așa. Dacă ar fi știut că se poate și altfel, ar fi făcut altfel. Ar fi făcut orice ca să fii fericită. Iar acum ai aflat că nu mai ești copilul mic, care poate fi ușor rănit, ci ai și tu putere. Și te folosești de ea. Arunci cuvinte grele, care știi că o rănesc. O faci voit. Dar te doare. Ai de ales: ori o faci și îți asumi vinovăția de după, ori înțelegi că niciodată nu ți-a vrut răul și o iubești fără năbădăi.”

   Ei, câte cicatrici provoacă durerile unor răni fizice, dar cicatricile lăsate de cuvinte grele? Ioana atinge multe lucruri importante ale vieții, multe probleme ale unui sistem infect, plin de prejudecăți și realități crude. Unele răni provocate intenționat, altele din idei învechite, îndoctrinate de un trecut al evului mediu. Romanul este o trezire a sentimentului de acceptare a ceea ce ești, asumându-ți faptele și vorbele, încurajând liberul arbitru.

   Valentina se simte singură, neiubită. Acum în ultima noapte scrie cu amintiri pagini de iubire în Jurnalul primei ei morți.

   Iubire! – da iubire, fie ea iubire din suflet sau iubire trupească. Iubire eternă sau de câteva minute. O iubire profundă față de părinți, frate, Matilda prietena ei cea mai bună , primul iubit, ceilalți iubiți , amanți.

Știi, dacă aș crede în Rai și Iad, aș crede și că ajung în Iad. Oricum aș ajunge în Iad. La câți bărbați m-au futut și la câți am futut. Nu am cum să ajung în Rai. Că spune și la Biblie: „să nu preacurvești” . Bine, eu nu consider că am fost o curvă. Că nu m-am futut nici pe silicoane, botox, facturi, mașini sau bani. M-am futut pentru că mi-au plăcut. Și nici nu m-am futut pentru că jucau hormonii în mine. De singurătate m-am futut. De prea puțină iubire. Voiam și eu să iubesc, măcar câteva ore. Și le furam bărbaților. De fapt, cred că le dăruiam. Dar ei nu știau asta.”

   Jurnalul primei mele morți, este o realitate a celor care recunosc, a celor care renunță la masca purtată din obișnuință, o realitate pe alocuri amuzantă, sau dureroasă. Valentina va duce planurile de sinucidere până la capăt?

Dacă vrei să citești o carte diferită, firească și omenească, atunci citește Ioana Duda.
„ Viața e așa frumoasă! O iubesc.”Editura_Herg_Benet

Cartea Jurnalul primei mele morţi, de Ioana Duda a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

Superstar-file de poveste, de Ștefan Caraman

Titlul original: Superstar – file de poveste

Editura: Herg Benet

Colecția Radical 7

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 188

Gen: literatură contemporană, proză scurtă

Cotație Goodreads: 2,71

 

   „Superstar” de Ștefan Caraman este o mostră a literaturii din zilele noastre. Este o alcătuire de povestiri scurte, aparent fără legătură între ele, dar cu aceleași personaje. Acțiunea gravitează în jurul unei trupe de teatru ambulante, ale cărei spectacole au loc în câte un oraș diferit.

   Fiecare personaj are câte o poveste aparte: God – „șeful” trupei, care i-a adunat pe toți la un loc, incorporându-i în trupă, Vili – șoferul autobuzului, Clara, Maria, Jean, Vic, Geo, inclusiv autobuzul cu ajutorul căruia se deplasează în „turneul” lor. Mai mult, autobuzul este personificat într-una dintre povestiri, căpătând suflet.

    Povestirile sunt, într-un fel, atemporale: nu sesizăm trecerea timpului, însă la sfârșitul cărții aflăm că se împlinesc 8 ani de la înființarea trupei. 8 ani ce au ajuns la sfârșit, pentru că ea se va dezintegra în curând.

   Autorul îmbină umorul și realismul cu genul fantasy, tratând subiecte din basme și mitologie sau celebra piesă „Romeo și Julieta” dintr-o perspectivă inovatoare. Unele povestiri mi-au smuls hohote de râs („Vili călca apăsat pe accelerație”, „Romeo ședea rezemat cu spatele de tabla murdară a autobuzului…”), în timp ce în cazul altora, mai ales al celor cu iz fantasy și interpretare contemporană, nu m-a prins stilul:

„Sirena luă o țigară și cu un gest nesigur o aprinse. Trase adânc în piept și ținu fumul adânc acolo. „Prima cred că am fumat-o pe plaja Omaha de la un soldat american. (…)

„Nu cred, așa ceva nu poate fi adevărat…” Era vocea lui Zeus.”

   Nu este genul meu preferat de literatură, prin urmare, nu am rezonat cu mesajul autorului, nereușind să țin pasul cu firul narativ. Însă aceasta nu înseamnă că alți cititori nu vor avea altă părere, regăsindu-se în stilul respectiv.

   Tocmai din acest motiv, aleg să vorbesc mai ales despre povestirile care mi-au plăcut și pe care le-am înțeles. Acestea conțin un grad de realism, reflectând viața la sate și modul în care cultura este percepută și înțeleasă în acele locuri:

„„Julieta e de vină!”, strigă de undeva din spate un domn în vârstă. „Fufele astea strică omului casa.”

„Romeo nu era însurat, nea Costache”, se auzi replica unuia mai tânăr de pe lângă el. „Ce casă să strice?”

„Măi, Melu, tu nu ești atent la piesă, măi… Păi Romeo e luat cu Rosilanda asta sau cum o cheamă…”

„Rosaline…”

„Rosaline, Rosaline… Era logodiți.”

„Unde era logodiți, bre? Era amanți, se fugăreau și ei pe unde apucau.”

„Moșul însă nu ceda. „Așa îți place ție, de aia zici așa. Dacă era amanți, nu trăgea asta fuga la popa să bocească…”

„Tineri, tineri, da’ să bagi cuțitu’n om… ăia nu aveau șef de post?”, comentă și Secretarul Primăriei. ”

„Dom’ne, da’ ăia ce fel de oameni erau, nu beau deloc? (…) Atunci e un autor prost, să nu mai veniți cu el; păi, nu e mai bun Caragiale? (…) Păi, băi, nene, la Caragiale oamenii stau tot timpul la birt; bea și povestește; se îmbată și scrie scrisori… și na, câștigă și cârciumarul ceva. Ăla scriitor…”

  Da, ați ghicit, acestea sunt pasajele care m-au făcut cel mai tare să râd. De remarcat naturalețea limbajului, desprins din cotidianul rural, simplitatea și claritatea analizei piesei de teatru.

   În „Vili călca apăsat pe accelerație…”, ni se înfățișează un tablou al vieții la țară, modul de ascensiune în carieră a unor așa-zise „vedete”: primarul localității în care trupa are spectacol insistă ca „nepoata” sa cea talentată să fie promovată. Ați ghicit, „nepoata” era un fel de amantă, iar de talent nici nu putea fi vorba. Situația amuzantă continuă când God, șeful trupei, îi pasează responsabilitatea șoferului Vili, mințindu-l pe primar că el este regizorul, prin urmare, cel care poate lua decizia:

„Ah, maestre!”, exclamă God ridicându-se imediat în picioare și îndreptându-se mieros către Vili: „Tocmai ne întrebam unde sunteți.”

„La căcatul ăla de rablă, unde să fiu… că hârâie ca un moș care vine de la curve.”

  În ciuda aparenței umoristice, se dovedește că și acea „nepoată” a primarului era o nefericită, având o existență plină de eșecuri și dezamăgiri.

   Cel mai interesant personaj mi se pare God, așa cum sugerează și numele, conducătorul trupei, cel care le-a purtat tuturor de grijă, oferindu-le șansa de a face parte din acel grup. Este omul ce exercită un anumit farmec, având și cea mai neașteptată poveste:

„Popescu a fost activist comunist. Se ocupa cu evenimentele culturale la Casa de Cultură. Era frumos, al dracului de frumos; mureau activistele după el. Mă rog, nici el nu le lăsa prea mult să aștepte.”

   Așa aflăm și de unde îi vine porecla: „Contează, pentru că eu îl cunosc pe God încă de când eram studentă. Iubea o colegă de-a mea, Ioana. Îi vedeam câteodată împreună. Era fascinată, nu vorbea decât despre el, de dimineața până seara. Ea avea 20, el avea 61. <<Fată, spunea, <<gagiul ăsta e magic, zici că e un Dumnezeu. Când se uită la mine, îmi vine să-mi fac cruce>>, zicea.”

   Ce mi-a plăcut: realismul și umorul, finalul, care în ciuda faptului că multe povestiri nu m-au „prins”, m-a făcut, într-un fel, să regret că se termină.

 Ce nu mi-a plăcut: mai multe povestiri ce merg spre fantasy, au o interpretarea contemporană și pe care le consider ermetice. Dintr-un motiv sau altul, nu am rezonat cu stilul, considerându-l derutant. Aceasta nu înseamnă că alți cititori nu le vor percepe altfel.

Citate:

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

„Ați observat că de Crăciun, oamenii sunt triști? Ei lângă brazii ăia stupizi, împodobiți cu tot felul de sticle colorate, ei ascunzându-se de cei mici, numai ca să le dăruiască lucruri în cea mai mare parte a lor inutile, ei alergând bezmetic prin hypermarket, ei înghesuindu-se în trenuri, avioane sau mașini ca să ajungă la munte, ei cântând songuri plicticoase, ei îndopându-se dintr-un porc… toate astea sunt cușca în care își ascund de fapt tristețea. Ca să te bucuri nu ai nevoie de toate astea…”

„Finalul unei călătorii înseamnă întotdeauna începutul alteia.”

„Pe lumea asta sunt femei cărora le-a dat Dumnezeu mai multă frumusețe decât trebuie, sunt bărbați cărora le-a dat mai multă putere decât le trebuie… Unora le-a dat prea multă avere, altora prea multă tristețe…”

Despre autor:

  Ștefan Caraman este un dramaturg, prozator și publicist roman contemporan. A scris, printre altele, „Scrisori către Rita”, „92 de povești cu cărți”, „Suflet de rocker”, „Aeroport”.

Editura_Herg_Benet

Cartea  Superstar-file de poveste de Stefan Caraman a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

 

"Menirea vietii tale e să te cauți pe tine însuți." M.E.

Flash Interview-Lina Moaca-13 întrebări în 5 minute

1.Care a fost cartea ta de debut?

Lina Moacă: Oameni, îngeri și demoni.oameni-ingeri-si-demoni

2.Cine a fost primul cititor al scrierilor tale?

Lina Moacă: Cumnata mea.

3.Care dintre romanele tale este “cartea ta de suflet”?

Lina Moacă: Oameni, îngeri și demoni.

4.Cu care dintre  personajele tale te identifici?

Lina Moacă: Într-o oarecare măsură cu Lilly.

5.Care romanul al tău ai vrea să fie ecranizat?

Lina Moacă: Toate.

6.Ce actor ai vedea in rolul principal?

Lina Moacă: Lista e destul de lungă. De aceea, îl voi lăsa pe regizor să mă surprindă.

7.Cât timp îţi ia scrierea unei cărţi?

Lina Moacă: Un an.

8.Cum treci de momentele de “blocaj ale scriitorului”?

Lina Moacă: Natural, fac o pauză.

9.Ce autor preferat ai?

Lina Moacă: Charlotte Brontë.

10.Când ai fost prima dată la un târg de carte şi la care?

Lina Moacă: Feira do livro de Lisboa, 2005.

11.Cu ce edituri colaborezi?

Lina Moacă: Herg Benet și Librex.

12.Ce gen de muzică preferi?Ai o piesă favorită?

Lina Moacă: Depinde de starea de moment. Azi piesa mea favorită e: Photograph – Ed Sheeran.

13.Ai un motto după care te ghidezi în viaţă?

Lina Moacă: “Menirea vietii tale e să te cauți pe tine însuți.” M.E.

Mulţumesc, Lina! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
9

Flash Interview-Radu Gavan-13 întrebări în 5 minute

1.Care a fost cartea ta de debut?

Radu Găvan: Exorcizat.Coperta_Exorcizat_Radu-Gavan

2.Cine a fost primul cititor al scrierilor tale?

Radu Găvan: Ana, soția mea.

3.Care dintre romanele tale este “cartea ta de suflet”?

Radu Găvan: Exorcizat.

4.Cu care dintre  personajele tale te identifici?

Radu Găvan: Cel mai apropiat mă simt de protagonistul din Exorcizat.

5.Care roman al tău ai vrea să fie ecranizat?

Radu Găvan: Ambele. Dacă ar fi însă să aleg, cred că mi-ar plăcea să văd un film făcut după Exorcizat. Ar fi… interesant.

6.Ce actor ai vedea în rolul principal?

Radu Găvan: Brad Pitt. 🙂 Nu știu, unul tânăr și slăbănog, cu mutră chinuită, presupun.

7.Cât timp îţi ia scrierea unei cărţi?

Radu Găvan: Atât la Exorcizat, cât și la Neverland – cam un an.

8.Cum treci de momentele de “blocaj ale scriitorului”?

Radu Găvan: În general fac o pauză de la scris si las povestea sa crească în mine.

9.Ce autor preferat ai?

Radu Găvan: Îmi place foarte mult cum scrie Rawi Hage.

10.Când ai fost prima dată la un târg de carte şi la care?

Radu Găvan: Nu mai știu.

11.Cu ce edituri colaborezi?

Radu Găvan: Exorcizat și Neverland au fost publicate la Herg Benet.

12.Ce gen de muzică preferi?Ai o piesă favorită?

Radu Găvan: Ascult de toate. Cel mai apropiat mă simt însă de rock, de Metallica în mod special, prin urmare o să răspund – Nothing else matters sau The Unforgiven.

13.Ai un motto după care te ghidezi în viaţă?

Radu Găvan: Nu-mi vine vreunul în minte.

Mulţumesc, Radu! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Citești? Primești!

O campanie Herg Benet

Toamna aceasta, ai carte? ai parte de încă o carte cadou de la editura Herg Benet.

Pentru orice comandă plasată pe site-ul hergbenet.ro în perioada 1 septembrie – 30 noiembrie 2016, primești cadou o carte surpriză aleasă de noi în așa fel încât să ți se potrivească ție. Nu există o valoare minimă a comenzii (doar că un singur cadou va veni la comanda întreagă, nu la fiecare carte din comandă) și poți cumpăra chiar și dintre cărțile aflate deja la promoție (care sunt substanțiale, de altfel, de până la 75%). O toamnă Herg Benet cât să te întinzi la citit atât cât vrei.

Vă invităm să răsfoiți întregul catalog și să aruncați o privire peste titlurile noastre la 9,90 lei, peste pachetele promoționale și peste îndrăgita colecție Cărțile Arven.

Vă recomandăm îndeosebi cărțile apărute primăvara aceasta la Herg Benet:

Tratat de rezistența materialelor de Flavius Ardelean este o nouă poveste tulburătoare izvorâtă din mintea unuia dintre cei mai fascinanți scriitori ai fantasticii românești.

Lumea nu e ceea ce pare a fi. Până și ne’Lumea se teme de ea. La câteva secole după dispariția sfântului Taush, într-o lume în care începuturile sunt de mult mituri, în fosta cetate Mandragora, un preot găsește pe treptele bisericii din cartierul Primi un ars misterios pe care îl adoptă și-l îngrijește ca pe propriul fiu, scăpându-l astfel de la moarte. Câteva luni mai târziu, adolescentele cetății cad într-un somn adânc din care nu se mai trezesc. Medicul Algor Kunrath și farmacistul Alambiq, preotul Sarban și povestitorul Alecu Deleanu, inocenta Lili Bunte și ucenicul Bruno Krabal, Hâdul platformelor, Omul cu cap de cal și cohorta sa de oameni-șobolani, Jumătat’ de Om cu ai săi cerșetori din Burta Vacii – oameni și ne’Oameni prinși în luptă în ultimele zile ale cetății Alraunei.

Rockstar de Cristina Nemerovschi este cel mai recent roman al autoarei, îndrăgit deja de către cititorii pe care îi puteți zări în tricourile Rockstar.

Storm are 21 de ani și este solistul unei trupe rock în plină ascensiune. E rebel, adorat de fani, charismatic, invidiat, dar o traumă din trecut îl face să nu se poată bucura pe deplin de viața care, privită din afară, pare perfectă. Când hotărăște, după un concert și un after party dezlănțuit, să plece în căutarea Lolei – The Punk Rock Goddess, idolul său –, speră ca ea să-l ajute să-și regăsească drumul. Dar călătoria alături de Lola se va transforma în ceva neașteptat, care îl face să înțeleagă tot mai multe despre muzică, fani, idoli, moarte, pierderi și mai ales despre lupta cu demonii tăi. Pentru că, la final, „tot ce contează e să rămâi în viață“.

Până când mă voi vindeca de tine de Corina Ozon este primul volum de povestiri al autoarei trilogiei bestseller Amanții.

Cuvintele Corinei Ozon nu iartă. Apasă, din nou și din nou, acolo unde avem oricare dintre noi miezul sufletului, și te obligă să trăiești fiecare pas alături de amintirile și de stările care ne sunt cele mai proprii, dar pe care de multe ori încercăm să le ignorăm pentru a ne apăra și pentru a putea merge mai departe. Asta reușește Corina Ozon: să fie lângă tine cu dulcele și cu amarul, cu clipele de fericire și de adâncă tristețe, cu începutul și cu sfârșitul. În definitiv, povestește însăși Viața.“ (Alexandru Voicescu)

Baricadele II de Andrei Crăciun este al doilea volum de eseuri din seria jurnalistului român.

Și aş fi vorbit mult, iar dumneavoastră m-ați fi certat, apoi eu aş fi tăcut mult, şi dumneavoastră ați fi tăcut şi mai mult, am fi fost chiar aşa, ca doi oameni care ştiu cum zdrobeşte viața, căci avea dreptate Talmudul, şi domnia voastră aveați dreptate să nu uitați acest amănunt, că suntem asemenea măslinelor şi dăm din noi tot ce avem mai bun doar când suntem zdrobiți, dumneavoastră ştiți orchestra aceea care cânta o melodie atât de frumoasă, încât nimeni nu mai dorea să asculte altceva până la moarte, întocmai aşa aş fi vrut şi eu să nu se încheie niciodată noaptea care s-a încheiat, să nu izbucnească soarele acesta palid, să nu mai fie decembrie în lume, şi nici cetățeni pe trotuare, şi nici tramvaie, să rămână numai şi numai cuvintele din cartea aceasta, cartea aceasta în care cărțile sunt ucise cu brutalitate, aşa cum şi viața ucide oamenii.

Superstar de Ștefan Caraman este cel mai recent roman al autorului.

Era ora 12. Personajele noastre principale, Rick și Morty, se pregăteau să iasă în grădina bunicilor. Era o primăvară târzie.

Rick a deschis ușa cu zăvorul. Bunicul zicea că acel zăvor avea peste 100 de ani. Când Rick a deschis ușa alături de Morty, ambii copii au surâs. Era o fericire inexplicabilă.

S-au jucat, au căzut, s-au certat, au copilărit.

Era cam 8 jumătate. Copiii erau puțin răniți, murdari.

Peste 70 de ani, bărbați acum, erau despărțiți. Și-au amintit acele timpuri. Câteva lacrimi s-au prelins pe fața lor. Și-au amintit unul de altul.

Blestemul zorilor de Lavinia Călina este al doilea volum din seria Neamul Corbilor, fiind continuarea romanului Copiii întunericului.

Despărțite de încrâncenata luptă a magiei, luptă la care nu și-au dorit să ia parte, reîntâlnirea dintre Nicol și Roxana nu este cea așteptată. Ambele tinere fete intră în mrejele fără scăpare ale propriilor Neamuri, adâncindu-se treptat în fapte care le determină, aparent, să își piardă identitatea. Iar viziunea cea mai întunecată, acea viziune o morții și a crimei de neînchipuit, pare să prindă contur din ce în ce mai puternic. Un contur negru… al destinului neînduplecat.

Marius Mihuţ “ Cititorii nefamiliarizaţi cu lumea lui Falvius Ardelean trebuie avertizaţi să lase deoparte complexele oricărei realităţi”.

Flavius Ardelean, Miasma.Tratat de rezistenţa materialelor.
recenzie

    Romanul “ Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor” al scriitorului Flavius Ardelean a fost publicat la editura Herg Benet în anul 2016 şi este cel de al doilea volum al unei tetralogii cu acelaşi nume. Primul volum “Scârba sfântului cu sfoară roşie” a apărut tot la editura Herg Benet în anul 2015. Ca multe alte serii de cărţi ce par a fi un specific al literaturii din toată lumea în acest al doilea deceniu al noului secol, fiecare volum poate fi citit şi de sine stătător, dar sigur că au o altă rezonanţă pentru cei care chiar sunt familiarizaţi cu universul literar al autorului dacă sunt citite un volum în continuarea celuilalt.

    Trebuie să precizez încă de la început că lectura romanului “Miasma” a fost o deosebită provocare pentru mine. În condiţii obişnuite poate că aş fi ocolit acest gen de carte, dar în acest moment chiar mi-am dorit să citesc romanul pentru a încerca să înţeleg şi acest mod de a scrie literatură. Pentru că este un mod special de a scrie, şi romanul nu este o lectură uşoară, de destindere. Cititorul trebuie, este obligat chiar, să între în universul cărţii pentru a încerca să fie alături de scriitorul care a imaginat lumea din cartea sa. Într-un fel, citind romanul lui Flavius Ardelean, te simţi mai responsabil decât citind un roman obişnuit scris într-o cheie realistă. Nu poţi fi un simplu spectator sau martor, ci trebuie să devii tu însuţi, cât de cât, un personaj al cărţii.

    Romanul a avut pentru mine încă de la primul contact vizual trei provocări deosebite.
Mai întâi titlul “Miasma”. E un substantiv comun, miasmă/ miasme, întâlnit destul de curent în vocabularul obişnuit cu jumătate de secol în urmă, dar pe care astăzi, prin nefolosire îl putem considera oarecum arhaism. Nu înseamnă miros neplăcut pur şi simplu, ci semnificaţia lui este ceva mai complexă. Este vorba de un fel de abur urât mirositor care izvorăşte dintr-un proces de stagnare şi putrefacţie şi continuă să rămână deasupra pământului până când procesul se termină şi aerul se limpezeşte. După citirea romanului pot spune că titlul se potriveşte. Şi dacă acesta este cu adevărat şi titlul tetralogiei, înseamnă că apariţia ultimelor două volume va aduce revelaţii noi şi cititorului acestui volum.

    Partea a două a titlului “Tratat de rezistenţa materialelor” este destul de cunoscut celor care au absolvit cursurile facultăţilor din Politehnică sau a Facultăţii de Construcţii. Încă nu am găsit explicaţia acceptabilă pentru acest subtitlul, ceea ce înseamnă că pe de o parte cunoştinţele mele tehnice sau de fizică sunt insuficiente ca să pot face translaţii de înţeles şi semnificaţie, iar pe de altă parte probabil că romanul va avea nevoie de o a doua lectură. Pentru că, trebuie să subliniez, eu sunt un cititor inocent care nu fac parte dintre cei care citesc în mod curent cu entuziasm acest gen de carte. Pentru mine lectura chiar a fost un proces complex de înţelegere, acceptare şi imersiune în poveste.

     A doua provocare este autorul însuşi. Nu-i cunoşteam numele, nu-i mai citisem alte cărţi, practic îmi era complet necunoscut. Puteam ghici fără să greşesc că este un scriitor ce aparţine tinerei generaţii şi chiar nu greşeam. Flavius Ardelean s-a născut în anul 1985 la Braşov, are deci 31 de ani şi este deja autorul a mai multor volume publicate începând cu anul 2012. Nu este doar scriitor ci şi specialist în management editorial lucrând la un moment dat pentru edituri şi librării on-line din ţară. Prin urmare este în mod profund un om al cărţilor, atât al cărţilor ca mesaj în calitate de autor, cât şi al cărţilor ca marfă, ca obiect care are preţ şi este scos la vânzare.

    Romanul sau de debut a fost “Îmblânzitorul apelor” semnat însă cu pseudonimul A. R. Deleanu o foarte atractivă desfacere a numelui său, care prin citire rapidă duce cu gândul la faptul că aparţine prin naştere Ardealului, alt nume mai puţin folosit azi, dar cu mari semnificaţii istorice. Au urmat apoi volumele “Acluofobia”, 2013, “Bizaroproze” 2014, “Scârba sfântului cu sfoară roşie”, 2015 şi “Miasma” 2016. Putem spune că este un autor prolific. Şi este abia la începutul carierei sale de scriitor.

     A treia provocare este cartea în sine ca apariţie editorială. Este o bijuterie de carte! Chiar dacă nu m-ar convinge tipul de scriitură specific acestui autor, aş cumpără cartea pentru aspectul ei grafic. Încă de la prima vedere mi s-a părut o carte din altă lume când se punea accent pe frumuseţea ei în sine, pentru bucuria ochiului înainte de bucuria minţii. Are o coperta absolut încântătoare în care, printr-un simplu desen alb negru, ni se redă un oraş, o lume, lumea în sine. Nu întâmplător numele autorului este scris cu peniţa fină în culoare roşie. Numele este scris corect şi inteligibil fără majusculele de rigoare, adăugând o codiţă la ultimul “a” ca şi cum ar fi vorba de semnătură olografă a autorului, sau poate chiar asta este. Ultima copertă este la fel de frumoasă, desenul oraşului se prelungeşte şi aici încadrând un mic dreptunghi alb pe care sunt scrise cu negru, un mic fragment din roman şi două referinţe critice la adresa autorului, cele privindu-l pe autor sunt scrise în culoare roşie pe când numele celor doi critici, Dan C Mihăilescu şi Marius Mihuţ sunt în culoare neagră. Îmi face multă plăcere să privesc din când în când cartea închisă şi să meditez nu doar la conţinutul romanului ci şi la amuzamentul autorului. Cred că se întreabă cum poate fi atât de simplu să te ascunzi stand în lumina, sub privirile tuturor.

     Dar surpriza continuă şi în interiorul cărţii. Este în mod neaşteptat, surprinzător şi cuceritor o carte cu ilustraţii. Prima este cea de dinainte de prolog, apoi găsim la pagină 13 pe cea de a doua ce se intitulează Nigrendo la fel ca şi titlul primului capitol, a treia deschide cel de al doilea capitol Albedo la pagina 163, apoi al treilea capitol Citrinas la pagina 253 şi ultimul capitol Rubedo la pagina 333. Cea care este înainte de Epilog este identică cu prima ilustraţie şi reprezintă persoana arsă de pe treptele bisericii. Nu frumuseţea desenului te copleşeşte ci sentimentul pe care îl trăieşti privind ilustraţia. Toată această minunată artă grafică aparţine artistei Ecaterina Boiceanu, care este şi logodnica autorului şi căreia îi este dedicat acest roman. În entuziasmul meu de cititor iubitor de carte frumos realizată o consider puţintel coautor al romanului pentru că la final, după lectură, ne putem da seama în ce măsură grafică Ecaterinei Boiceanu reprezintă o deplină şi profundă înţelegere a mesajului autorului. În plus ne oferă o bucurie artistică deosebită care inerent se răsfrânge şi asupra cărţii în sine.

     În prologul cărţii facem cunoştinţă cu un ţinut, o ţară, un loc numit Alrauna, dar care s-a numit la un moment dat Mandragora şi la alt moment dat Rădăcini. Este iarnă şi preotul Sabran vine de dimineaţă să deschidă porţile bisericii din Primi, adică dintr-o zona mai selectă a Alraunei spre deosebire de Medii, Infimi, Burta vacii. Sabran descoperă pe treptele acoperite cu zăpadă ale bisericii un om ars, dar încă în viaţă. Recurge la ajutorul felcerului Kunrath care folosind tot felul de soluţii destul de ciudate reuşeşte să-i salveze viaţa celui ars care primeşte numele de Ignaz, după cum era şi firesc dată fiind condiţia sa de ars, şi dreptul de a locui pe lângă biserică. Doar că nici preotul şi nici Kunrath nu spun autorităţilor Alraunei că Ignaz este de fapt o femeie. În primul capitol Nigrendo aflăm povestea preotului Sabran şi a altor personaje din Primi, adică a celor cu avere şi cu putere. În timp ce viaţa din Primi pare a se desfăşura la fel ca întotdeauna fiecare preocupat de sine şi de secretele proprii, apare o problema căreia trebuie să-i facă faţă cu toţii. Fetele din Primi aflate la vârsta adolescenţei cad rând pe rând într-un somn profund din care nu pot fi trezite. Toate încercările părinţilor şi doctorilor rămân fără rezultat şi evident este căutat un duşman, cineva care să fie făcut vinovat pentru ceva atât de neînţeles. Consiliul care conduce Alrauna decide să-i ceară lui Sabran alungarea lui Ignaz care între timp devenise foarte cunoscut şi apreciat de locuitorii din Primi. Dar era o persoană străină şi era cel mai simplu să fie acuzată de ceva ce nu putea avea explicaţie. În cele din urmă Sabran reuşeşte să-l salveze pe Ignaz doar pentru că cel acuzat şi închis este farmacistul Alambiq. În încercarea sa de a-l salva pe Ignaz, Sabran le spune celor din consiliu despre manuscrisele găsite sub podeaua camerei sale, manuscrise ce aparţinuseră preotului de dinaintea lui, un preot considerat nebun şi care se spânzurase. Sabran crede că acel manuscris conţine o proorocire despre viitorul Alraunei şi că Ignaz este sfântul aşteptat, şi bărbat şi femeie, menit să salveze cetatea. Mi-a plăcut dialogul dintre Sabran şi mai marii Alraunei:

“- Omul de rând trebuie să vadă ca să creadă, ziseră alţii.
– Dar nu orice se vede e şi demn de crezare, spuse Sabran” (p.107)

     Sabran este obligat să predea manuscrisul. De altfel nu numai Ignaz este altceva decât ceea ce se vedea, şi Sabran avea propria lui poveste neştiută de alţii. La un moment al vieţii lui locuise în altă parte, avusese propria lui familie, o soţie şi un fiu, dar toate le pierduse atunci când oraşul în care locuia fusese incendiat de o entitate necunoscută care îi omorâse şi fiul. Nimicul ucigaş era preocuparea lui Sabran. Dorea să găsească ceea ce el numise Nimic. În căutarea Nimicului se foloseşte de Marisa o tânăra şi frumoasă prostituată care era îndrăgostită de Sabran şi gata să-şi rişte viaţa pentru a-l ajuta. Şi ea la rândul ei este în căutarea unui ţinut ideal şi pentru asta îşi desenase sub covorul de pe perete o harta întocmită pe baza celor povestite de diverşii ei clienţi veniţi din alte locuri. Dar în acelaşi timp avem şi povestea tinerei Lilian Bunte, fiica lui Tomas Bunte, aflată de când se ştia în grijă lui tante Valeria care acum era deja foarte bătrână, Aflată şi ea la vârstă pubertăţii este preocupată că nu are sănii la fel de mari precum colegele ei şi apelează la ajutorul farmacistului Alambiq care îi promite o soluţie specială. Tomas Bunte are o atitudine excesiv de protectoare faţă de fiica lui mai ales după ce intervenise nerezolvată criză a somnului la fetele de vârstă ei. Pentru că nu este supusă faţă de cerinţele lui, Lili este închisă în podul casei şi lăsată singură. Dar paralel cu aceste întâmplări apar nişte şobolani uriaşi îmbrăcaţi ca oamenii Mai întâi sunt zăriţi de tante Valeria care nu este luată în seamă iar apoi chiar de Lilian căci oamenii şobolan sunt cei care deschid uşa podului în timp ce Alrauna ardea. Uriaşul incendiu îi va omorî şi pe Sabran în încercarea lui de a o salva pe Marisa deja atinsă de flăcările incendiului. Ultima imagine pe care o vede este cea a oamenilor şobolani. Personajul principal al celui de al doilea capitol, Albedo, este scriitorul Alecu Deleanu care locuieşte în Infimi. El este visat de către oameni şobolani. Acţiunea din acest al doilea capitol este concomitentă cu cea din primul capitol ca şi cum s-ar desfăşura în acelaşi timp în planuri paralele. Eroul principal al celui de al treilea capitol este farmacistul Alambiq şi acţiunea se petrece în acelaşi timp cu cea din capitolele anterioare. Iar în ulimul capitol personajul principal este ucenicul de la Templu, Burno Kabral zis cel mărunt cel îndrăgostit de Lilian Bunte. Acţiunea are loc tot în acelaşi timp cu cele din capitolele anterioare.

Nu voi intra în amănuntele poveştilor din capitolele cărţii pentru a nu răpi plăcerea fiecărui cititor de a descoperi un roman cu totul deosebit. Şi poate că alţi cititori vor fi chiar şi mai buni cunoscători ai acestui stil de a poveşti decât sunt eu. Pentru că eu mereu am căutat partea reală care a inspirat aceste povestiri dintr-o lume complet inventată de autor. Şi nu cred că asta este cea mai bună cale pentru a te lasă complet prins de ceea ce criticii şi alţi recenzori ai romanului “Miasma” numesc infrarealitate. Cu toate că Marius Mihuţ scrie în foarte interesantul studiu consacrat acestui roman că ” puţini dintre sciitorii consacraţi riscă demascarea realităţii prin plonjări în fantasticul miraculos” ( Marius Mihuţ, Războiul lumilor, Fundaţia România literară”) Un alt critic literar, Cătălin Badea Gheracostea face în “ Observator cultural” legătura dintre romanul “ Miasma” şi romanul mai vechi al scriitorului Ştefan Bărbulescu, “ Cartea milionarului. Cartea de la Metropolis” ed. Eminescu, 1977 care ar fi astfel cea mai apropiată creaţie literară românească de Manifestul Infrarealist al scriitorului chilian Roberto Bolano şi a poetului Mario Santiago Parasquiaro la începutul anilor 70.

    Mie personal mi se pare că romanul foarte interesant şi deosebit scris de Falvius Ardelean se aseamană cumva, cel puţin prin capcanele lecturii, cu romanele scriitorului sârb Miroslav Pavic, mai ales cu Dicţionarul khazar. Oricum, criticii sunt de acord că infrarealismul va deveni definitoriu pentru romanele noului mileniu în care funcţia scriitorului este cumva diferită de ceea ce ştiam până acum. Se pare că scriitorul infrarealist al noului mileniu va trebui să urmeze îndemnul lui Geroge Asztalos “ scrieţi pentru nimeni şi pentru toţi nu pentru voi înşivă.” ( “ Infrarealistul”, 2009-12-01)

     Titlurile celor patru capitole sunt foarte interesante şi mi-au trezit de la început interesul pentru că ele reprezintă noţiuni de alchimie. Nigrendo, Albedo, Citrinas şi Rubedo sunt cele patru stări prin care trece materia în transformarea ei alchimică. Esenţa alchimiei nu este în primul rând transformarea metalelor ci mai degrabă transformarea sinelui. Nigredo vine de la negru care este culoarea simbolică a plumbului, a elementului pământ. Este şi prima fază a operei când conţinutul devine negru prin procesul de putrefacţie, de descompunere.
Albedo, de la alb care este culoarea argintului şi al Lunii, al elementului apă. Albedo este a doua fază a operei când materia începe să se deschidă la culoare pentru a deveni de un alb strălucitor.
Citrinas vine de la culoarea galbenă a Soarelui şi a aurului. Este culoarea imperială solară, a credinţei şi a eternităţii. Este cea de a treia fază a operei.
Rubedo de la culoarea roşie, a aurului filozofal, a elementului foc. Este ultima fază a operei când conţinutul se transformă într-o pulbere roşie, pulbere de protecţie. Este faza de maturare a Mercurului filozofic. ( Archibald Cockren, Alchimia. Maestrul şi Marea Opera, ed. Herlad, Bucureşti, 2005, pp.167-171)

     Nu cred că este întâmplătoare alegerea acestor denumiri pentru capitolele cărţii, şi că toată povestea este de fapt în intenţia autorului un proces de transfomare a cărui rezultat final este chiar Autorul în sine, de aceea pe copertă doar numele lui şi referirile la el sunt scrise cu frumoasa culoare roşie.

     Nu voi risca mai multe comentarii. Doar atrag atenţia altor cititori că în această carte nimic nu este întâmplător. Nici măcar citatul din romanul lui Roberto Bolano “2666” de la inceputl cărţii sau atenţionarea că “ această carte este o opera de ficţiune. orice asemănare cu personaje, locuri sau evenimente reale este fie întâmplătoare, fie presupune o intenţie artistică din partea autorului…” ( Oare pot risca să consider că Alrauna este Braşovul cel care şi-a schimbat de trei ori numele în istoria sa??? Sau că Alecu Deleanu are deplină legătură cu scriitorul însuşi care la un moment dat a folosit un pseudonim aproape identic? )
Dar mai bine urmez sfatul criticului Marius Mihuţ “ Cititorii nefamiliarizaţi cu lumea lui Falvius Ardelean trebuie avertizaţi să lase deoparte complexele oricărei realităţi”.

     Cea mai mare capcană  a acestui roman este chiar stilul în care este scrisă. O poveste absolut fantastică scrisă în cel mai realist stil cu putinţă. Cartea poate fi citită cu pasiune chiar de cititorul neavizat mai ales datorită modului în care scriitorul te prinde în povestea lui printr-un stil prefect realist ca şi cum ceea ce citeşti este chiar ceea ce trăieşti. Doar că la final îi dau din nou dreptate lui Marius Mihuţ care spune că “ De bună seama că cititorul ideal al “Miasmei” reprezintă doar o minoritate.”

     Mulţumesc autorului pentru romanul său. A fost o experienţă minunată atât lectura în sine cât şi căutările ulterioare pentru a putea înţelege mai uşor unicitatea stilului sau. Consider că totul în cartea sa este de un rafinament absolut renascentist chiar dacă imaginile din roman m-au dus de multe ori cu gândul la picturile lui Hyeronimus Bosch.

Închei cu un citat pe care l-am găsit la adresa www.numai poezie.ro:

“ În viziunea adevăraţilor înţelepţi lumea nu este nici angelică, nici demonică, dimpotrivă, e o mixtură nefericită în care din păcate sau din fericire trebuie să faci alegeri.”

Editura_Herg_Benet

Cartea, Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor, de Flavius Ardelean, a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Dana Burda

by -
16

Mihai greșește sau trăiește?

Până când mă voi vindeca de tine, de Corina Ozon

Editura Herg Benet 2016

Pagini – 185

     Despre autoare – „Timișoreancă adoptată cu dragoste de București, Corina Ozon are 10 ani de jurnalism de investigație în presa scrisă (ziarul Ora) și televiziune (Antena 1) și un update de 2 ani în producție TV (Intact Media Group ) Convertită la alți 10 ani la PR&Comunicare, pe care le gestionează în prezent la CN Imprimeria Națională SA. Absolventă a Programului MBA IN-DE-CNAM Paris, promoția 2010, și mamă de liceană, Iulia, sunt cele două lucruri cu care se mândrește cel mai mult, alături de reușitele din plan literar. „(fragment prezentare ) + multe alte lucruri interesante despre viața Corinei.

      Îmi este imposibil să nu menționez că mi-au plăcut toți trei Amanții 🙂  ( Zilele amanților, Nopțile amanților și Amanții 3.0), am fost bucuroasă să particip la lansarea de la Timișoara la Amanții 3.0, unde autoarea ne vorbea de următoarea carte, ,,Până când mă voi vindeca de tine” și spunea că trebuie să demonstreze că știe să și scrie (ironic pentru comentatorii critici).

     Ei bine Corina Ozon nu trebuie să demonstreze nimic, e de înțeles, cu așa trecut bogat literar și nu numai,  dar “Până când mă voi vindeca de tine” m-a surprins în mod plăcut bineînțeles.

     Această carte este despre viața de zi cu zi, despre viața văzută și nevăzută a fiecăruia, despre lupta interioară și exterioară, despre regăsire, cunoaștere și acceptare. Alături de cuvintele Corinei trăiești tristețe  și fericire, furie și pasiune.

      Mihai este un bărbat căsătorit, cu o căsnicie  pașnică, deși nu tocmai bărbatul fidel o întâlnește pe Adina cu care are o aventură (sau mai mult de o aventură).

„Căsnicia îi era de câțiva ani un simplu parteneriat. Nu mai avea relații intime cu soția lui de câțiva ani buni, dar au rămas împreună, ca doi camarazi. El a avut mai multe legături de-a lungul timpului, iar ea nu a dat niciodată de înțeles că ar ști ceva sau că ar fi deranjată. Îi controla cumva viața, într-un mod tăcut și sigur, iar el nu se împotrivea. „

    De fapt ce este căsnicia? Siguranță, confort, parteneriat? Sau iubire, pasiune, nebunie?  Sau o combinație între toate aceste sentimente.

    Mihai greșește sau trăiește?

    Toți facem greșeli involuntar sau conștient, ne recunoaștem greșelile? Suntem capabili să ne trezim la timp din visare pentru a nu rănii persoanele din jurul nostru? Avem regrete? Îndreptăm greșelile? Ar fi corect să ne trăim viața indiferent de consecințe?  Ar trebui să fim liberi, să fim fericiți, pentru acest lucru trebuie să plătim un preț?

    În această carte sunt mai multe exemple de căsnicii, dar nu numai, Corina aduce în atenție relațiile, viața, iubirea sau lipsa ei.

„ Îi plăceau copiii, dar tocmai acesta fusese motivul divorțului. Fosta soție făcuse un avort fără să se consulte cu el. Clasicul motiv din filmele americane, dar asta era realitatea. Din acea clipă, David nu s-a mai putut apropia de nevastă, iar, după câteva luni, au decis de comun acord să se despartă. Plecarea în străinătate i s-a părut cea mai fericită oportunitate. Evita să revină acasă chiar și de Sărbători. Avea doar un tată și îl suna des. Îi trimitea bani și se îngrijea de el de la distanță. Sofia nu a înțeles niciodată dacă și cât își iubise David fosta soție, dar îi era limpede ce traumă lăsase aceasta în urmă. Pe undeva o ura, pentru că o împovărase pe ea să-i lui repare sufletul, iar asta era uzură într-o relație.”

     Doar un fragment care spune multe despre relații, aș fi putut scrie multe dar vreau să citiți cartea pentru că te pune pe gânduri. ,,Până când mă voi vindeca de tine” este o  carte psihologică, profundă și amănunțită. Nu știu dacă toate aceste trăiri sunt ale unor persoane sau sunt doar o imaginație bogată ale autoarei dar sunt momente, situații, realități în care te regăsești, iar eu am trăit rând cu rând, pagină cu pagină .

   Poate vă gândiți  că această carte are puține pagini, ei bine are puține pagini în care sunt spune  multe, foarte multe.

    Vă  recomand cu drag să citiți această carte, citiți-o printre rânduri, vizualizați și învățați.

„Oare de ce, atunci când ne regăsim, suntem năpădiți de regrete!? Cum este posibil să ne întâlnim sufletul pereche, să-l lăsăm apoi să plece-n lume? Oare chiar suntem condamnați la eterna reîntoarcere, la Uroboros!? Întrebări clocotitoare de viață, un volum al regăsirii de sine într-o lume a adaptării dificile, a ritmului tot mai alert, în care reperele se estompează. Iubirea și suferința par a fi una și aceeași stare trăită, dar mai ales simțită. Corina Ozon scrie despre oglinzile din noi, despre alegeri dificile și fugi, la capătul cărora de multe ori ne așteaptă fericirea îmbrățișării calde . „ CRISTIAN MUNTEANU, PSIHOLOG

      Nu am să pun notă,

     O felicit și spun jos pălăria.

    Recomand cu drag !

Editura_Herg_Benet

Cartea Până când mă voi vindeca de tine, de Corina Ozon a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Vero

by -
14

Singurele lucruri constante au fost felul în care simțeam eu lucrurile astea – cu totul și tare conștientă de ele – și dorința de a le eterniza sau preface în fantezii – scrisul.

Interviu altfel cu autoarea Ana Mănescu-alter.ego.

    ,,S-a născut în capitala României pe 23 aprilie 1989 și a absolvit Colegiul Național „Gheorghe Lazăr“ din București. A făcut patru ani de istorie și unul de jurnalism, dar a învățat mai multe din voluntariat. Este jurnalistă și promoter cultural și editorul șef al proiectului societatesicultura.ro. A mai colaborat cu diverse reviste și asociații de tineret. Își numește articolele, atât cele scrise, cât și cele editate de ea, povești-de-dat-mai-departe. Înainte să fie acestea, însă, a fost proza. Scrie cu gânduri serioase de la 16 ani, și tocmai de aceea a publicat abia la 24. Din toamna lui 2013 a început să trimită texte mai multor reviste, iar la începutul lui 2014 a debutat în print cu romanul alter.ego. (editura Herg Benet).

    E fascinată de legătura dintre istorie și literatură, crede în microschimbări și în România și consideră că fericirea înseamnă pisici, iubire, cunoaștere, muzică și cărți. În fiecare zi învață ceva nou și se (re)îndrăgostește. Are multe fobii și obsesii, dar e ferm convinsă că literatura salvează vieți. Ei, cel puțin, i-a salvat vreo trei. Visul său, rezumat în două fraze, este: Într-o zi mă voi muta pe o plajă, unde voi scrie cât voi trăi. Sau voi trăi cât voi scrie.”

Editura Herg Benetcarti ana manescu

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

    Nu am neapărat una sau unele clare, am simțit mereu totul ca fiind important. Copilăria mea a însemnat doi frați mai mici, cel puțin două pufoșenii blănoase în oricare moment și părinții și bunicii din partea tatei, toți în același apartament de la etajul 9. A însemnat prietenii alor mei – mulți dintre ei fiindu-ne și fini – înghesuiți într-o bucătărie mică, fumînd și rîzînd printre pahare de vin și de bere, cu copii jucîndu-se printre picioarele lor. A însemnat tabere peste tabere și sentimentul ăla de libertate pe care ți-l dă strecuratul pe holuri de hotel, ca să te uiți la stele și la munții României, ca să vorbești copilării și să taci împreună cu cineva.

     Copilăria mea a mai însemnat și răzgîndiri peste răzgîndiri, mai ales într-ale învățăturii. Am făcut grădinița germană și am ratat Goethe cu un punct. Uite, acum mi-am amintit un moment marcant: una dintre examinatoare avea ochelarii foarte mari, ceea ce m-a speriat și intrigat deopotrivă. Na, o broască imensă mă tot întreba în germană despre Albă ca Zăpada. Evident că am uitat cu totul de poveste. Am picat examenul visînd, carevasăzică. Prin urmare, am făcut școala primară românească în Tudor Arghezi, pregătindu-mă pentru clasa de engleză. Am dat pînă la urmă la mate-intensiv. La Capacitate am luat 10 la mate, dar eu m-am dus în Lazăr, la filologie. Apropo de examenul ăsta, a fost tare amuzant cînd, în biroul directoarei, domnul care se ocupa de strîngerea contestațiilor mi-a dat-o înapoi pe a mea: „Cine face contestație la 10?”. Rezultatele fuseseră decalate la afișare, iar eu mă trezisem cu un glorios 3 și un pic.

    Am sărit mereu în copilărie (se pare că eu eram, de fapt, broasca), din drum în drum, din vis în vis (profesoară, chirurg, balerină, violonistă), din îndrăgosteală în și mai îndrăgosteală. Am țopăit între fel și fel de prietenii, cu toate că numai extrovertită nu sunt. Am oscilat între coșmarurile cele mai paralizante și bucuriile cele mai senine.

Singurele lucruri constante au fost felul în care simțeam eu lucrurile astea – cu totul și tare conștientă de ele – și dorința de a le eterniza sau preface în fantezii – scrisul.

2.Cum s-a integrat adolescenta în liceu,cum a fost prima întâlnire,dar primul sărut?

    Prima întîlnire și primul sărut nu sunt așa de relevante, au contat mai mult primele cutremure în timpul unei întîlniri, în timpul unui sărut. Nu o să povestesc despre cele reale aici, dar le-am scris variantele ficționale în alter.ego.

     Cît despre liceu, nu m-am integrat realmente, cu toate că au fost niște ani superbi. Am avut note bune, ba chiar am mers și la olimpiade. Am fost prietenă cu multe fete din clasă, am fost îndrăgostită, mi s-a frînt inima, totul ca la carte. Însă, în același timp, o mare parte din liceu mi-am petrecut-o acasă, fiindcă mă tot îmbolnăveam. Iar faptul că profesorii nu mă credeau și nu mă aveau la inimă din cauza absențelor nu a ajutat ceea ce aveam să înțeleg mai tîrziu că era de fapt anxietate cronică. Așa că eram o puștoaică dornică să învețe, dar îngrozită de școală, ceea ce m-a ținut mai în spate decît aș fi vrut.

    Sau poate că tot curajul îmi era rezervat pentru iubire, fie că era vorba despre oameni, fie că era vorba despre povești. În fond, în liceu am conștientizat prima oară că vreau să fiu scriitoare și atunci m-am jucat cu primele romane, cu toate că mă simțeam singură. Nu aveam prea mulți cititori în preajmă, scriitori cu atît mai puțin, și nici nu vedeam unde aș putea avea eu loc. Ruse nu scrisese încă Soni, Nemerovschi nu scrisese încă Sânge satanic – primele mele întîlniri cu literatura contemporană tînără, mai apropiată de ceea ce încercam eu să scriu decît singurul contemporan pe care îl studiasem la școală, un Cărtărescu paralizant pentru o puștoaică de 16 ani. Însă am continuat să scriu, chiar dacă eram îngrozită. Cred că am scris tocmai pentru că eram îngrozită. Însemna că era ceva cu adevărat important la mijloc.

3.Ce visuri aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?

   Ha, exact ce-ți povesteam mai devreme: să fiu scriitoare. Bifat. Și să am o fetiță cu părul creț și ochii albaștri. Ea e în outline, dar nu se știe niciodată cînd și cum o să iasă. Cum se întîmplă cu toate poveștile mele, de altfel.

4.Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

    Sunt de șase ani cu omul meu și este una dintre singurele trei persoane capabile să-mi domolească anxietatea cumplită, iar asta spune multe despre el. Eu sunt dificilă, nu suport să fac lucruri pentru că trebuie, mă agit, mă suprasolicit, mă consum din orice, am probleme cu tiroida, cu stomacul și cu capu’, deci chiar nu sunt ușor de iubit. Dar, zic eu așa, narcisă fiind – cum mă mai strigă mama –, că sunt mișto de iubit în ciuda.

    Asta vreau de la o relație. Să mă iubească omul cu totul, așa cum o fac și eu. În fond, pe asta se clădesc comunicarea, respectul, plăcerile tăcute, mîncate, pupate, dormite, pe înțelegerea aia că ne luăm așa cum suntem și creștem împreună și ne adaptăm încontinuu unul la altul. Cu al meu, asta am.

    Cînd m-am îmbolnăvit, prima criză am avut-o cînd am aniversat un an. Ar fi putut fugi. Am avut oameni care atunci îmi erau mult mai apropiați și care nu au putut sta și pe care nu i-am putut lăsa lîngă mine. Cu el a fost altfel. Atunci am conștientizat rostul lui atît de firesc în viața mea. Mă ține sănătoasă. Îmi alină durerile – literalmente, alea fizice se domolesc în preajma lui. Mă face să rîd – mai ales de mine. Nu mi-a contestat nici măcar o dată visul de a scrie – deși el nu își caută poveștile în cărți, așa că nu îl înțelege din interior.

    Însă nu astea sunt cele mai importante lucruri, ci faptul că atunci cînd mă întreabă cineva de cît timp suntem împreună, primul meu instinct nu este să răspund de X ani. Simt că ne știm de cînd lumea, dar și că abia am început. Adică, zău, încă amețesc cînd mă sărută. După șase-ani-sau-poate-o-veșnicie.

5.Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

    Că îi iubesc oricum ar fi. Că trebuie să își asume exact cine sunt și să se iubească. Că trebuie să facă tot ce pot ei mai bun în contextual care le-a fost dat, dar și că acesta poate fi schimbat. Că trebuie să muncească pentru ceea ce vor, dar să nu se lăcomească, fiindcă fericirea e în niște lucruri atît de mărunte… Că o să le respecte mereu alegerile, chiar și cele mai puțin înțelepte. Dar să nu fie proști, că doar de aia i-au crescut cu atîtea povești în jur. Și să nu fie nici răi. Și să aibă dragoste și respect pentru viață și natură. Sau, mă rog, așa m-a crescut mama și așa o să mi-i cresc și eu pe ai ei.

6.Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

    Acum, după niște luni absolut infernale, pasiunea mea principală e somnul. În general sunt poveștile. Nu contează cum vin ele.

7.Povesteşte-ne puţin despre cărţile tale,surse de inspiraţie,personaje…

    Înainte mă întrebam cum să mai răspund la întrebarea asta, ca să nu sun ca o moară stricată. Acum am mai crescut și am înțeles că nu e locul meu să povestesc despre ele. Ar fi doar jumătate de poveste, oricum, pentru că ele sunt în căutarea oamenilor lor. Eu le-am dat tot ce aveam atunci cînd le-am scris, dar asta este doar o fundație. Fără omul care să le citească și să se apropie astfel mai mult de ceea ce vrea în lectură și în viață (fie prin ceea ce iubește în ele, fie prin ceea ce-i displace), cărțile mele sunt doar niște obiecte.

    Ce vă pot spune e că am scris două romane, alter.ego. și Stresul dintre orgasme, ambele care vorbesc despre identitate, vise căutate sau ratate și omul care nu se integrează în societatea contemporană, și un volum de proză scurtă cu nuanțe speculative, Quasar, care abordează din nou problema identității individuale și artistice, dar în alt context: fiecare text vorbește despre o cosmogonie și/sau o apocalipsă, fie că este vorba despre microistoria personajului sau despre un univers întreg. Le găsiți pe toate la Herg Benet și în librăriile partenere, iar mai multe detalii despre fiecare găsiți în locul meu de joacă, anamanescu.ro.

Mulţumesc Ana că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
12

1.Pentru început te-aș ruga să ne faci cunoștință cu persoana Ioana Duda. Ce hobby-uri ai? Cum îți petreci timpul liber? Care sunt lucrurile sau întâmplările care te fac fericită?

Salut, sunt Ioana Duda J Ah, și Agata. Din păcate nimeni nu îmi spune așa. Nu am hobbyuri. Sunt prea comerciale pentru gusturile mele. Am doar pasiuni. Iubiri. Iubesc să mănânc, să îmi cumpăr fuste pantalon, să citesc, să scriu, să am polemici politice, să beau bere, prosecco și whiskey. Să fumez, daaaa. Să fumez. Ador țigările. Le venerez. Și iubesc la nebunie să fiu îndrăgostită. Din păcate nu mi s-a mai întâmplat de mult și aștept. Stau la pândă, iar când mi-o apărea dragostea în cale, haț pe ea. Și nu o mai las.

Eu nu am ceea ce lumea numește timp liber. Am timp. Și asta e minunat. Iar timpul ăsta care îmi e dat îl umplu cu lucruri care mă fac fericită sau, dimpotrivă, mă fac să sufăr pentru că am o dependență aproape patologică de suferință. Dar știu asta și o controlez. Îmi dau voie să sufăr. Când simt că viața mea e prea goală și nu mai trăiesc emoții tari mă îmbăt și intru în horă cu dracii mei.

Mă face fericită trotineta mea, prietenii mei, care, apropo, acum că am avut nevoie pentru că m-am despărțit de Popescu și sufăr ca un câine, mi-am dat seama că sunt atât de mulți. Și mă gândeam cum de mă mai iubesc oamenii ăștia pe care nu i-am văzut de ani de zile. Simplu: mă iubesc pentru că și eu îi iubesc la rândul meu. Iar ei știu că putem să nu ne auzim cu lunile sau anii. Când ne vedem, e ca și când ne-am despărțit ieri. Pentru că iubirea nu știe de timp și spațiu. Ea există și atât. Mă face nespus de fericită scrisul meu. Așa mă bucur că m-a ales și se manifestă prin mine. Îmi dă și mie un rost. Sunt fericită când îmi văd familia și pe Cea Iubită, cea mai bună prietenă a mea, fericită. Când iau oameni în brațe iar ei se lasă îmbrățișați. Sunt fericită când stau pe malul mării, tolănită în soare, fără niciun gând. Am fost fericită când am urcat în munte, noaptea, cu zăpada până la brâu. Sunt fericită când iubesc. Cea mai fericită când iubesc. Absolut.

2. Cum te-ai apucat de scris și de ce?

Să știi că eu nu m-am apucat încă de scris. Am avut doar nevoie să îmi clarific niște probleme și zbateri și s-a întâmplat ca scrisul să fie calea. E calea mea. Merg pe ea din inerție. Pentru că alta nu am. Și nici nu vreau alta. Scriu așa cum mănânc. Cum respir. Cum iubesc. Scriu și gata. Nu există un motiv. Scriu pentru că îmi face bine. Și, într-un fel, sunt dependentă de scrisul meu. Iar asta nu e bine. Îl și mă condiționează. Va trebui să îl eliberez cumva. Asta îmi doresc. Se va întâmpla, într-o zi. De la sine. Așa cum se întâmplă totul în viața. De abia atunci mă voi fi apucat de scris.

3. Știind că ai urmat cursurile Universității de Vest la Jurnalism și Limba engleză, ai lucrat în presă, poți să ne faci o comparație pro și contra între a fi jurnalist și a fi autor?

Nu pot să îți dau argumente contra, pentru că ar însemna să lovesc în ceea ce iubesc. Am iubit meseria de jurnalist. Îmi plăcea să fiu pe teren, să scriu textele, să iau interviuri, să mă duc la conferințe, să am ședințe de redacție. Dar aceea a fost o etapă din devenirea mea. Scrisul e parte intrinsecă din mine. Adică, dacă nu aș mai face asta, aș absenta cumva, din mine. Și m-aș simți trunchiată. Așa că nu, nu îți voi da niciun argument contra. E ca și cum mi-ai spune să îți spun ce defecte are mama, sau tata, sau frate-mio sau Cea Iubită. Ei nu au defecte. Pe ei îi iubesc și atât.

4. Cum a prins viață Instinct apărută la editura Herg Benet, ce reprezintă cartea pentru tine?

Uffff. Din păcate nici nu îmi dau seama cât de importantă e cartea asta pentru mine. Adică sunt nerecunoscătoare. Pentru că eu nu am făcut nimic altceva decât să îmi povestesc sufletul. Iar cei de la Herg Benet au zis că e ok sufletul meu, bun de tipar și hai să îl împrăștiem prin lume. La început credeam că e un fel de copil al meu. Nu e așa. Sunt eu. Și îmi face nespus de multă plăcere când lumea mă vrea. Mă descoperă și apoi mă iubește. Vreau iubire. Multă. Multă. Din toate direcțiile.

Instinct de Ioana Duda

5. Ce te inspiră? Te regăsești în ceea ce scrii?

Mă inspiră totul din jurul meu. Vânez personaje, emoții. Da, cred că vânez mai mult emoții. Ale celor din jur, ale mele, ale mele raportate la cei din jur. Din orice rahat pot să fac un text dacă simt. Pentru că încep să fac tot felul de conexiuni între ceea ce i se întâmplă sau ceea ce am și sufletul meu. Îmi pun întrebări, am zbateri, dileme și le scriu. Nu mă regăsesc în ceea ce scriu. Eu SUNT ceea ce scriu.

6. Se știe că în România nu te îmbogățești din scris. Mai ai și o altă ocupație?

Mă bucur enorm că am și un job. În felul ăsta scrisul e doar o pasiune. Nu simt nicio presiune materială. Lucrez într-o multinațională, în cel mai fain colectiv pe care vi-l puteți imagine. Acolo, în birou, e o explozie de culori, parfumuri, inteligență, glume și voie bună. Și vă vine să credeți ori nu, suntem în proporție de 90% femei. Da, totul se poate pe lumea asta J Chiar și să muncești într-un colectiv de femei și să aștepți cu nerăbdare să ajungi la birou a doua zi. Sunt familia mea de la Timișoara, colegele mele. Îmi sunt nespus de drage. Una dintre ele s-a mutat la București și mi-e dor de ea în fiecare zi.

7. Povestește-ne o întâmplare emoționantă sau amuzantă cu cititorii tăi.

Toate întâlnirile cu ei sunt emoționante. Când mă iau în brațe și îmi mulțumesc sau îmi spun că mă iubesc, simt că am și eu un rost pe lumea asta. Că fac și eu un dram de bine și asta mă face așa de fericită. Îmi place să îmbrățișez oamenii. Așa, tare, din tot sufletul. Și să îi pup. Amuzant a fost la Bookfest când, după ce vorbisem la lansarea Rockstar și avusesem tricoul cu Rockstar a trebuit să mă schimb în 2 minute. Nu mai știam unde e baia. Am luat de mână un tinerel și l-am dus între uși, l-am pus pavăză, mi-am dat jos tricoul, el s-a uitat la țâțele (nu știu cum de purtam sutien în ziua aia) cu ochi mari, mi-am luat tricoul meu, apoi i-am mulțumit și m-am dus să îmi lansez cartea.

8. Ai avut susținere din partea celor din jur? Dar critici? Cine e cel mai mare critic al tău?

Am prea multă susținere din partea celor din jur. Eu nu consider că fac ceva extraordinar. Poate că au dreptate. Poate că fac. Poate încă nu am învățat îndeajuns stima de sine. Și de multe ori m-am gândit să renunț la scris, pentru că am impresia că nu o fac destul de bine. Și apoi primesc mesaje de la oameni în care îmi spun să continui să scriu, pentru că îi ajut așa de mult. Atunci mă scutur de gândurile negre, deschid wordu` și îi dau bătaie.

Am avut și critici. Dar cele mai aprige sunt din partea mea. Pentru că eu spun că, din moment ce au existat Tolstoi, Dostoievski, Esenin, Poe, surorile Bronte, Bukowski, Wolf, cu ce tupeu mai vin eu să scriu? Dar încerc. Poate o să îmi iasă și mie odată J

9. Am descoperit un fragment din Instinct pe site-ul editurii care mie mi-a plăcut și mi-a adus aminte de copilărie.

„Cum m-am făcut mică când m-am făcut mare

 Când era mică, mâncam pâine cu zahăr și lapte praf în cornet de hârtie, când primeau la laboratorul din colțul străzii. Băgam limba în cornet și luam cât de mult puteam. Și puteam mai mult decât mi se lipea de limbă, de dinți și cerul gurii. Când Abilă avea bani să cumpere făină, zahăr și ce mai trebuia ca să facă biscuiți șprițați, era sărbătoare. Ce buni erau! Calzi. Se topeau în gură. Când eram mică, băteam pădurile din Alba Iulia și mâncam pâine cu untură și mere furate din livezile din jurul pădurilor. Când eram mică, într-o zi, pe când ne întorceam din pădure, a început să plouă. Am căzut într-o baltă și Abilă s-a trântit lângă mine. Am râs până ne-au durut fălcile și burta.„

10. Cum a fost copilăria ta? Este inspirat textul de copilul din interiorul autoarei?

Textul este 100% autobiografic. Ca toate textele mele. Inclus cele câteva proze scurte din carte sunt tot autobiografie. Iar copilăria mea a fost o minunăție. Eram săraci și fericiți. Și chiar fiind cei mai săraci din bloc, am fost prima dintre copiii de acolo care a avut patine. Mama și bunicele mele mi-au dăruit cea mai frumoasă copilărie. Bineînțeles! Doar a fost a mea.

 Noi, echipa Literatura pe tocuri îți mulțumim și îți urăm mult succes!

Cu prietenie

Veronica Budea

Surse foto: Facebook Ioana Duda

Octopussy de Cristina Boncea

Editura Herg Benet
Anul apariției: 2015
Nr. pagini: 189

Hyena, o adolescentă de aproape 14 ani, se întoarce acasă după o lungă perioadă de absență din mijlocul familiei. Este primită deopotrivă cu entuziasm și scepticism de către Becks, sora sa geamănă, care încearcă să reconecteze relația lor și să recupereze toți acei ani pierduți. Dar secretele mamei, ale tatălui vitreg și ale ambelor fete sunt amenințate să iasă la iveală odată cu sosirea straniului unchi din America.

Citind această carte, ești obligat să lași deoparte toate clișeele pe care le-ai auzit despre tinerii de azi. Sex, droguri, alcool, nopți în cluburi, haine de fițe? Pentru Becks si Hyena sunt doar punctul de pornire al propriilor reflecții și raportări față de viață – o foarte ciudată raportare, de altfel…

Un roman ca o călătorie fascinantă și amețitoare, cu umor sumbru și, în același timp, o atentă celebrare a individualității extreme.

Înainte de a citi Octopussy m-am înarmat cu răbdare și am făcut abstracție de opiniile din jur pentru a putea înțelege mesajul. Eram curioasă despre conținut și foarte nerăbdătoare să descopăr ce poate scrie o tânără autoare în romanul de debut. Mă așteptam să găsesc o poveste, un mesaj solid, personaje structurate și un final explicit, dar am avut parte de superficialitate în scris, o poveste nedezvoltată, scene intime care atrag atenția, în timp ce personajele sunt menite să își joace rolul static, lipsite de coloană vertebrală și imune la emoții atunci când sunt puse în fața unor fapte grave.

Dacă autoarea Cristina Boncea a dorit să scrie o carte fenomen ce scoate în evidență problemele psihice grave ale unei familii și ne luminează mintea nouă, a celor din jur, asupra problemelor ce ne înconjoară, trebuie să recunosc ideea a fost bună, dar a eșuat din cauza lipsei de atenție pe care a acordat-o subiectului.

Octopussy se face remarcată prin dorințele bizare ale celor două fete. Pasiunea pentru obiecte, sexul cu un câine sau poate incestul o fac controversată și implicit căutată, dar problemele cu adevărat importante sunt tratate cu superficialitate. Documentarea legată de această boală fictivă este abordată aleatoriu, limbajul vulgar, greșelile de ortografie, prescurtările din exprimare, graba cu care a fost scrisă și dorința de a evidenția aceste aspecte, transformă cu totul acest roman și valoarea lui literară scade considerabil.

Cele două gemene au stat despărțite timp de șapte ani. Hyena a fost internată într-un spital (din păcate nu aflăm cauza), iar Becks s-a bucurat de privilegiile familiei fără să își vadă sora în această perioadă. Părinții fetelor pot fi considerați nonconformiști, Candie (Constanța) mama lor este preocupată de propria viață fără să o intereseze prea mult de educația celor două de doar “paișpe” ani, iar tatăl lor vitreg, Gary este doar un străin ajuns în România ce se bucură de averea acumulată. Principala activitate a părinților este să scoată zgomote în timpul partidelor sexuale, dar pare ceva obișnuit pentru Becks. Aflăm despre familia Sugar că are secrete bine ascunse și preferă să le mențină în siguranță, dar liniștea lor este tulburată de Philip, fratele vitreg al lui Gary.

Hyena și Becks profită la maxim de libertate și ies nestingherite în cluburi, sunt înconjurate de băutură, droguri și de alte pericole, dar nici că le pasă. Nu cunosc limitele și parcă totul li se cuvine, iar mama lor este atât de superficială de ce se petrece în jurul ei, încât se mulțumește doar că își vede fetele acasă.

De la această carte mi-as fi dorit substanță, documentare legată de problemele psihice, personaje complexe, mai multe explicații legate de anumite idei ce au fost lansate și rămase în aer. Dacă nu merita familia Sugar, măcar Hyena și Philip ar fi putut avea mai multă atenție din partea autoarei. Hyena apare în viața lor fără nici măcar o explicație, doar că a lipsit și are anumite necesități fiziologice ciudate dobândite în spital și se pare că s-a vindecat miraculos, dar ce a simțit cât a trăit acolo, frustările, dorul de familie, lipsa acestor sentimente o fac doar o fată superficială ce dorește doar să se integreze în societate și cam atât. Philip, fratele lui Gary aterizează în cel mai prost moment, nu este dorit în familie, dar cumva îl lasă să rămână o perioadă. Scopul său este finalizarea unui proiect la care lucra, iar familia Sugar este obiectul de studiu, îi place să analizeze și să scoată esențialul. Ar fi meritat să fie conturat, să își facă simțită prezența, să se facă util, nu doar să tragă concluziile la final cu superficialitate și să explice ce înseamnă fenomenul Octopussy.

“Da, țevile sunt cele mai bune prietene ale unei fete.”

“Se știe că cel mai frumos cadou pe care-l poate face o femeie este viața. Bărbații, în aparență sunt mai puțin utili, din moment ce ei sunt cei care de obicei oferă mașini luxoase și apartamente cu vedere la plajă.”

“Câinii sunt ca oamenii. Au aproximativ aceleași nevoi. Dacă s-ar putea și-ar face și ei operații estetice ca să arate ca alți câini aristocrați.”

“Timpul nu trece, doar noi.”

Dacă vă doriți diversitate literară atunci sigur este potrivită pentru voi. Din punctul meu de vedere este doar un roman de debut ce a avut imensa șansă de a fi publicat și promovat. Din păcate eu n-am descoperit magia dintre cuvinte, dar respect opiniile celor care afirmă într-un fel sau altul că Octopussy are potențial și merită aplaudată. Cu siguranță pentru voi autoarea va scrie o continuare a acesteia.

Mulțumesc autoarei Cristina Boncea pentru că mi-a oferit șansa de a mă exprima liber în această recenzie, dar și pentru exemplarul cu autograf oferit.

Autor: Mili
%d bloggers like this: