Tags Posts tagged with "istoric"

istoric

    Poarta vrăjitoarelor, de Rodica Bretin-recenzie

 

Titlul original: Poarta vrăjitoarelor

Editura: Nemira

Colecția Mistica Esoterism

Serie coordonată de Risvan Vlad Rus

Anul apariţiei: 2015

Număr pagini: 155

Gen: Documentar, Istoric

Cotație Goodreads: 4,33

 

   Nu știu exact în ce gen literar să încadrez „Poarta vrăjitoarelor”. În ciuda titlului, nu este despre vrăjitoare. Nu este nici fantasy, nici esoteric (dacă vă așteptați să găsiți tot felul de descântece, ritualuri supranaturale sau rețete pentru poțiuni magice, vă înșelați), nici chiar despre spiritualitate, nimic din toate acestea.

   Este ceva la graniță, mai degrabă o lucrare de documentare, ce reunește mai multe cazuri inexplicabile din istorie și teorii ale unor oameni de știință, având ca idei centrale călătoria în timp și realitățile paralele.

   Citind această carte, constatăm că unele cărți fantasy sau S.F. nu au apărut din neant. Călătoria în timp, mașina timpului, realitățile paralele sunt subiecte la care omenirea s-a tot gândit. „Miss Peregrine”, „Harry Potter”, „Materia întunecată”, „Undeva, cândva”, „The Frequency”, toate aceste cărți și filme au avut drept surse de inspirație teorii de mult discutate.

   Fizicienii Albert Einstein și Stephen Hawking au cercetat, printre altele, și acest subiect al realităților paralele. Potrivit lui Hawking, se pare că responsabilă este o substanță din Univers, numită materie cenușie. Nu înțeleg eu prea multă fizică, însă se pare că există posibilitatea ca Universul să fie mai complex decât îl știm noi; noi îi vedem doar o fațetă, aceea din care facem parte, însă unii consideră că ar exista mai multe laturi: așa numitele realități paralele.

De altfel, înțelegerea naturii cuantice a gravitației dusese, încă de la sfârșitul secolului XX, la două constatări șocante: există dimensiuni suplimentare în afara celor patru cunoscute (trei spațiale și una temporală), iar Universul nostru este doar unul dintr-o infinitate, între ele existând căi de comunicație – după cum au teoretizat cercetători de reputație mondială, ca fizicianul Stephen Hawking și astronomul Martin Rees.”

    Cartea este alcătuită din mai multe povestiri, cazuri de-a lungul istoriei omenirii în care au avut loc experiențe stranii, inexplicabile. Zgomote produse aparent din senin, materializări, atingeri, semne apărute pe corp fără a fi cineva prin preajmă…

   „Poarta vrăjitoarelor” este titlul dat de unul dintre cazuri, ultimul din carte și după părerea mea, cel mai interesant. Probabil mi s-a părut așa pentru că una dintre epocile întrepătrunse este cel mai aproape de zilele noastre, și anume, anii 1970, când se presupune că o studentă germană a nimerit direct în secolul XIII. Se plimba prin pădure, alături de iubitul ei, când a dat de un anumit copac. Fata n-a mai fost găsită, dispariția ei devenind un mister.

    În secolul XIII, o tânără roșcată, având semnalmentele studentei, a fost arestată sub acuzația de vrăjitorie de Sfânta Vehmă, un fel de organizație precursoare a Inchiziției, lucru reieșit din anumite documente ale epocii. Să fie studenta aceeași persoană cu roșcata persecutată?

   Potrivit anumitor ipoteze, porțile vrăjitoarelor sunt, de fapt, „punți Einstein-Rosen”, ce „teoretizează posibile căi de deplasare în spațiu și timp.”

Porți între civilizația noastră și altele ce evoluează independent, pe planete de care ne despart ani-lumină ori se află într-un alt plan dimensional… Mai cutremurătoare decât existența „porților” rămâne însă certitudinea că unii oameni au cunoscut cu exactitate locul unde se aflau: alchimiști, templieri, învățați arabi sau europeni din Renaștere, ei au știut ce erau și, mai ales, unde duceau.”

   Castele bântuite, catedrala din Chartres, fortăreața maură Javalona, anumiți copaci dintr-o pădure, să fie toate acestea punți sau porți spre alte lumi, spre alte dimensiuni?

   Să poți modifica trecutul, venind din viitor? Există păreri controversate și în raport cu această temă: „S-a ridicat, desigur, problema „Legii Informației Neregresive” (des vehiculată în anii `70 ai secolului XX), potrivit căreia cineva venind din viitor nu ar putea interveni în trecut, deoarece schimbarea acestuia ar duce, inerent, la modificarea perioadelor ulterioare, punându-se sub semnul întrebării însăși existența persoanei în cauză. Dar Legea Informației Neregresive a fost combătută de fizicieni și istorici două decenii mai târziu, când Stephen Hawking și John Keegan (cel mai mare specialist britanic în conflictele secolelor XIX-XX) au observat, independent unul de altul, faptul că noi nu putem ști dacă istoria, așa cum o cunoaștem, este rezultatul unei evoluții „normale” sau al unor intervenții exterioare mai mult sau mai puțin accidentale, despre care, oricum, nu am avea de unde să aflăm…”

    Ce mi-a plăcut:

– subiectul. Sunt fascinată de poveștile despre călătoria în timp și realități paralele. Sunt conștientă că cel mai probabil, așa ceva nu există, ținând mai degrabă de ficțiune, însă acest subiect abordat în filme, cărți, cercetări, mă fascinează. În adâncul sufletului, încă mai sper că acest lucru este real și că pe undeva, chiar există o poartă a timpului.

– Îndemnul autoarei de a ne menține mintea deschisă, nu neapărat de a crede în aceste fenomene inexplicabile, ci a le analiza la rece, cu flexibilitate, din mai multe perspective.

– documentarea serioasă a autoarei, cartea fiind înțesată de istorie. Mi-a plăcut să aflu mai multe despre Reconquista spaniolă, războaiele din Evul Mediu, Sfânta Vehmă și altele.

   Ce nu mi-a plăcut: exact același lucru de mai sus, unul din avantaje fiind cu două tăișuri: lucrarea este foarte bogată în istorie, ceea ce este bine, dar îngreunează lectura și te face să te întrebi unde apare odată acea poartă a timpului. Mi-ar fi plăcut să se insiste mai concret pe călătoria în timp și mai puțin pe istorie.

   Citate:

„Căci nu există enigme, ci doar fenomene care așteaptă să fie explicate. (…) dacă o lege științifică este infirmată de un fenomen, nu trebuie ignorat fenomenul, ci rescrisă legea.”

„Se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer și pe pământ decât suntem pregătiți să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm mintea deschisă, analizând cu obiectivitate și detașare mărturii, dovezi, fapte – căci Necunoscutul este aici, acum, printre noi…”

„E tot atât de greu să te ridici la înălțimea unui ideal, cum este să primești ceea ce mintea nu poate să accepte.”

   Despre autoare:

    Rodica Bretin este, la bază, cercetător științific. A publicat mai multe lucrări de factură istorică și fantastică, unice în Europa de Est. A lucrat ca redactor-șef în cadrul unor edituri și ca realizator TV.

   În 1996, a primit premiul pentru Cea mai bună proză străină la Festivalul Internațional al Artei Fantastice de la Annecy, Franța, pentru nuvela „Negura”; în 2001, Premiul Volaverunt la Festivalul de la Valencia Spania, pentru nuvela „Conquistadorul” și premiul pentru Cel mai bun roman străin acordat de Fantasia Art Association, în 2005, pentru „Fecioara de Fier”, publicat în serial de revista The Historian din Truro, Cornwall, Marea Britanie.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe site-ul targulcartii.ro

      Cumpătarea, de María Dueñas-recenzie

Titlul original: La Templanza
Editura: Polirom
Colecția Biblioteca Polirom Actual
Scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi
Anul apariției: 2016
Traducere din limba spaniolă și note de: Ileana Scipione
Număr pagini: 566
Gen: Saga, Roman Social, Istoric
Cotație Goodreads: 3,58

    „Nu te mai gândi să redevii ce-ai fost, încearcă să privești către alte zări.” – dacă romanul  „Cumpătarea ar avea un motto, acesta ar fi. Este citatul din carte care, în opinia mea, îi reprezintă cel mai bine esența.

ȘTIAȚI CĂ…:
– orașul Ciudad de México se numea pe vremea imperiului aztecilor „Tenochtitlán” și a fost fondat în 1325, pe o insulă de pe lacul Texcoco?
– numele orașului Jerez vine de la butucii de viță-de-vie botezați Xera, aduși din bazinul Meditarenei de către vechii fenicieni și din care s-a făcut vinul de Jerez?

   Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le aflăm despre cultura și civilizația unor locuri precum Ciudad de México, Havana, Jerez, din cartea Maríei Dueñas.

    De mult doresc să citesc această carte, fiind foarte plăcut impresionată de celelalte două scrise de autoare, „Iubirile croitoresei”, respectiv, „Ce avem și ce uităm”, ambele cu recenzii pe Literatura pe Tocuri, aici  și aici.
Acțiunea din această a treia carte are loc în secolul al-XIX-lea, purtându-ne în mai multe locuri: Ciudad de México, Havana, Jerez. Facem cunoștință cu un Mexic ce își recăpătase recent independența față de Spania, patria-mamă, cu o Cubă ce încă avea statutul de colonie spaniolă și cu Andaluzía viticolă și pitorească:

Două cofetării și trei croitorii, cinci bărbieri, numeroase fațade nobile, două farmacii, un curelar și câteva dughene liniștite de pantofi, umbrele și alimente. Iar printre ele, doamne de bonton și domni îmbrăcați după moda englezească, puști și slujnicuțe, școlari, tot soiul de trecători și oameni simpli, care se întorceau acasă la ora mesei. Prin comparație cu ritmul nebunesc al orașelor de dincolo de ocean, de unde venea el, Jerez era ca o plapumă de puf, dar Larrea nici măcar n-a observat.”

   De fapt, cartea este construită ca un triptic: prima parte corespunde Mexicului, a doua, Havanei și a treia, Jerezului din patria-mamă. Este mai mult o saga, prezentând viețile personajelor din prezent, dar și din trecut. Nu știu de ce descrierea cărții de pe prima copertă o recomandă drept „Un thriller pasionant, plin de aventură, conspirații și romantism” – nu mi se pare că ar avea nici o caracteristică, oricât de mică, dintr-un thriller. Este, mai degrabă, o dramă, o poveste a mai multor generații, întinsă pe teritorii diferite.

    Mauro Larrea este personajul central, un proprietar de mine de argint care a pornit de jos, fără a avea nimic, ajungând un prosper om de afaceri. Văduv, și-a pierdut soția de tânăr, la nașterea celui de-al doilea copil. Mariana, fiica sa, este căsătorită și însărcinată, o femeie cu capul pe umeri, cu simț practic dezvoltat, iar fiul său, Nicolás, este mai degrabă un visător, ce urmează să încheie o căsătorie avantajoasă pentru toată familia.

    O investiție riscantă a pus capăt bunăstării și bogăției adunate cu atât sârg: Mauro Larrea este ruinat.

    Pentru a se salva, concepe un plan nebunesc: se împrumută la un cămătar cu dobândă 100%, își pune casa drept garanție și pleacă în lume, sperând că va găsi o afacere bună în care să investească.

    În Cuba îi cunoaște pe soții Gustavo și Carola Gorostiza, el spaniol, ea mexicancă, sora viitorului său cuscru. Printr-un concurs de împrejurări, el și Gustavo Gorostiza ajung să joace o partidă de biliard ce le va schimba viața, cu o miză cel puțin curioasă. Pot doar să vă spun că într-o primă fază, fiecare dintre cei doi jucători se chinuia să piardă. De ce? Aflați citind cartea. Partida de biliard este una dintre cele mai intense scene din roman:

„În zori, pe la trei și douăzeci, când, scoși din țâțâni, ajunseseră la egalitate cu carambolurile o sută patruzeci și nouă și erau la doar unul distanță de sfârșit, i-a venit rândul lui Mauro Larrea.
A strâns mânerul tacului și și-a îndoit trunchiul. Tacul a intrat ferm în cercul schițat de degetele lui, iar la vedere au mai rămas o dată urmele lăsate pe mâna lui stângă de explozia de la mina Las Tres Lunas. A calculat, a pregătit lovitura, a țintit. Și, gata să lovească, s-a oprit. Puteai tăia tăcerea cu cuțitul, iar el și-a îndreptat torsul cu o neliniștitoare lentoare.”

   Peste noapte, Mauro Larrea se trezește proprietarul unei moșii din Jerez. Astfel, pleacă în Spania, țara mamă, cu intenția de a vinde proprietățile: conacul, plantația de viță-de vie, crama. Mulți își pun întrebarea de ce nu ia în calcul posibilitatea de a pune moșia pe picioare, însă el nu știa prea multe despre cultivarea viței de vie și comerțul cu vin. Ce poate ști un miner despre vin? În momentul în care face cunoștință cu via, aflăm și de unde vine titlul cărții, „Cumpătarea” („La Templanza”). Inițial, am crezut că este vorba despre cumpătarea de care Mauro Larrea va da dovadă în refacerea patrimoniului, dar se pare că este exact invers.

     Numai de cumpătare nu poate fi vorba în acest roman. Și totuși, de unde vine titlul cărții?

Cred că nu cunoști încă La Templanza, sau mă înșel?
Echilibru, asta îi trebuia sufletului său: multă măsură, cumpătare cu toptanul. Dar se îndoia că Sol se referise la virtutea cardinală de care ducea el lipsă de atâta vreme. De aceea a și ridicat dintr-o sprânceană.
– La Templanza, via noastră, l-a lămurit. Sau, mai bine zis, cea pe care o deții acum.

   În Jerez cunoaște o femeie deosebită, de care se îndrăgostește, Soledad Montalvo. Din păcate, în cale le stau multe piedici: Soledad este căsătorită, are patru fiice și ascunde multe. Este un personaj complex, o femeie puternică, luptătoare, în stare de orice pentru a proteja interesele fiicelor ei.

    Toate personajele Maríei Dueñas sunt complexe, alcătuite din nuanțe, nu din alb și negru. Sunt mai mult persoane decât personaje, aproape din carne și oase, de ai impresia că ies din carte: cu bune, cu rele, capabile de fapte contradictorii și ceea ce îmi place cel mai mult, pline de pasiune. Pasiunea aceea tipică zonelor calde, Spaniei și țărilor latine. Toate personajele sunt foarte bine conturate: protagonistul, Mauro Larrea, sfătuitorul său, Andrade, Carola Gorostiza, Gustavo Gorostiza, Soledad Montalvo, Manuel, avocatul și prietenul de familie al acesteia.

    Și pentru că am ajuns aici, să spun ce mi-a plăcut la roman:
– documentarea foarte extinsă, lucrurile pe care le aflăm despre Spania, Mexicul și Cuba secolului al-XIX-lea, aspectele istorice. De fapt, autoarea a spus într-un interviu că dintre toate cele trei cărți scrise până la acel moment, pentru „Cumpătarea” s-a documentat cel mai mult. Potrivit declarațiilor sale, când a scris „Iubirile croitoresei”, au ajutat-o foarte mult legăturile familiei sale cu Marocul, mama ei născându-se în timpul Protectoratului spaniol; „Ce avem și ce uităm” a fost inspirată din propria experiență în America de Nord. Însă în ceea ce privește „Cumpătarea”, n-a avut parte de experiență personală, fiind nevoită să se documenteze în profunzime, lucru pe care l-am observat și citind secțiunea de mulțumiri, de la sfârșitul cărții;
– descrierea lumii hispanice până în cele mai mici detalii, inclusiv aspectele lingvistice: sublinierea pronunției cu accent andaluz: „Ay, don Manué, don Manué…” în loc de „Manuel” – andaluzii de abia ating consoanele finale în pronunție.

    „Trăind între două lumi, Mauro Larrea folosea uneori expresii aspre din Spania și alteori fraze mai mexicane decât Castelul de pe Chapultepec.” – într-adevăr, deși în esență este aceeași limbă, multe expresii din Spania diferă de cele din America Latină, iar accentul pur spaniol este mai dur, mai aspru.

Ce nu mi-a plăcut: dacă v-aș spune că este o lectură ușoară, v-aș minți. Este chiar o lectură anevoioasă, iar dacă nu ești atent, pierzi ușor firul. De ce? În parte, din cauza volumului: este o carte mare, de peste 500 de pagini, scrise mic; de vină este și acțiunea, ce se desfășoară cu oarecare lentoare, așa că dacă vă așteptați la o carte care se citește singură, cu acțiune debordantă și răsturnări de situație la fiecare pagină, clar nu este pentru voi. Cred că și traducerea neinspirată pe alocuri îngreunează lectura. Nu mi-a plăcut să găsesc expresii traduse aproape mot-à-mot:

   „Cuiul care îi spuzea în acea dimineață pudoarea bărbătească i s-a înfipt o idee mai adânc.” – ca să ne lămurim, cuiul înfipt al spaniolilor este, în română, echivalentul nodului din gât sau al golului din stomac. Eu n-am avut probleme de înțelegere, fiind vorbitoare de spaniolă, dar cineva care nu cunoaște limba se poate întreba de unde a mai apărut cuiul acela și până să-și dea seama că este o expresie, o figură de stil, deja a pierdut șirul acțiunii. La fel se întâmplă și cu a băga pe cineva în buzunar (echivalent în română: a-ți mânca din palmă, a-l avea la degetul cel mic); chiar dacă își dă seama că este o figură de stil, nevorbitorul de spaniolă nu-i cunoaște sensul, tot gândindu-se ce o însemna să-ți bagi în buzunar o persoană.

   Așadar, nu este chiar o carte ușor de parcurs. De obicei, citesc o carte în 3-4 zile. „Cumpătarea” mi-a luat mai mult de o săptămână, iar dintre toate cele trei cărți ale autoarei, aceasta mi-a plăcut cel mai puțin.

    Îi acord 3 steluțe din 5.

    Iar în final, vă distrez cu o viziune cinematografică: atunci când citesc o carte, îmi imaginez că personajele sunt jucate de actori celebri. Acest lucru este și mai ușor de realizat cu personajele Maríei Dueñas, care sunt atât de vii și reale. Cei familiarizați cu telenovelele vor râde cel mai mult. Așadar, în rolul lui Mauro Larrea, l-am văzut tot timpul pe Fernando Colunga; Carolei Gorostiza i-a dat viață Marlene Favela, iar lui Soledad Montalvo, Raquel Infante, probabil datorită accentului andaluz. Distribuția e provizorie, desigur. În curând se va realiza o serie televizată (pe bune, nu în imaginația mea) pe baza cărții, așa cum s-a procedat și cu „Iubirile croitoresei”.

Citate:
„Uneori câștigi, alteori pierzi. Și, cu cât mizezi mai mult, cu atât cazi mai de sus.”
„Atunci veți fi de acord cu mine că o căsnicie e o alianță complicată. Aduce bucurii și amărăciuni… Iar uneori devine și un joc al puterii.”
„Există lucruri care merg până dincolo de ceea ce credem că suntem în stare să controlăm, a glăsuit atunci Sol, înălțându-și, în sfârșit, privirea senină. Situații care ne pun pe jar.”
„N-ai zile, Mauro, în care ți-ar plăcea ca lumea să se oprească? Să stea în loc și să ne ofere o pauză. Să ne lase neclintiți ca statuile, ca simple borne de drum, fără să trebuiască nici să gândim, nici să vorbim, dar mai ales să rezolvăm. Iar lupii să nu ne mai arate colții.”
„Vânturi neașteptate ne împing s-o apucăm uneori pe drumul de dus și alteori pe drumul de întors, și adesea nu merită să înoți împotriva curentului.”

    Despre autoare:

    María Dueñas este profesoară de limba și literatura engleză la Universitatea din Murcia, Spania. S-a născut în 1964, în Puertollano. Primul său roman este El tiempo entre costuras (Iubirile croitoresei), vândut în peste un milion de exemplare și ecranizat în miniseria omonimă. Mare parte din acțiunea romanului este plasată în Tetuán, aflat sub Protectoratul Spaniol al Marocului la acea vreme, unde a locuit familia mamei autoarei.

    Misión Olvido (Ce avem și ce uităm) este scrisă la trei ani de la primul roman și este inspirată dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, precum și de experiența doctoratului la universitățile din America de Nord.

    Cel de-al treilea roman, La templanza (Cumpătarea),  urmează să fie ecranizat într-o serie televizată, în timp ce autoarea deja lucrează la cel de-al patrulea roman.

Cartea Cumpătarea de María Dueñas a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

Surse foto: arhivă personală

by -
7

       Trenul de Trieste de Domnica Rădulescu

Titlul original: The Train to Trieste
Editura: Tritonic
Colecția Cașmir
Anul apariţiei: 2008
Traducere de: Oana Durican
Număr pagini: 257
Gen: Istoric, Dramă
Cotație Goodreads: 3,57

       Trenul de Trieste este un roman atipic, emoționant, scris de o româncă plecată din țară. O româncă ce scrie din adâncul sufletului. Autoarea stabilește cu cititorul o legătură profundă, transmițându-i trăirile la o intensitate maximă. Domnica Rădulescu scrie de la suflet către suflet. Pot spune că am avut un șoc aflând că romanul a fost scris în limba engleză, eu citind, de fapt, varianta tradusă. „Ce importanță are?” veți spune. Are, pentru că am simțit-o atât de aproape pe autoare, de parcă originalul ar fi scris direct în limba mea maternă. Deși mă atrag cărțile despre anumite perioade istorice ale României, nu mă așteptam să-mi placă atât de mult Trenul de Trieste. Și nu numai să-mi placă, ci să mă emoționeze până la lacrimi, să mă facă să devorez fiecare capitol fără să-mi pese că pic de somn la ora 2 noaptea, să mă facă să privesc cuprinsul cu furie, pentru că vederea lui coincide cu finalul poveștii.
        Arthur Golden, autorul celebrului roman Memoriile unei gheișe, spune despre Trenul de Trieste: „Romanul Domnicăi Rădulescu este o călătorie năucitoare către o țară îndepărtată, frumoasă și înfricoșătoare, și o odisee întreprinsă în adâncurile inimii unei tinere fete și a remarcabilei femei în care se transformă.”
         Am luat Trenul de Trieste și nu am mai coborât din el până la destinație. Am citit romanul pe nerăsuflate, dând paginile febril, uitându-mă cu groază că mă apropii de final și nu mi se răspunde la întrebările la care doream cel mai mult un răspuns. O pagină, două, apoi cuprinsul! Nu, vreau mai mult! Dar dacă vă spun la ce întrebări doream răspuns, v-aș dezvălui prea multe.
        Trenul de Trieste prezintă o Românie de-a lungul mai multor ani din perioada comunistă, prin  ochii Monei Manoliu, o femeie cu o poveste de viață remarcabilă. Acțiunea este narată la persoana I, din perspectiva Monei. Romanul seamănă puțin cu Zaira, altă carte care mi-a plăcut foarte mult. Ambele romane prezintă o perioadă tulbure din istoria României, din perspectiva unei femei puternice, extraordinare, care a plecat din țară; ambele personaje s-au stabilit în America, lăsându-și în urmă marea iubire, construindu-și o nouă viață departe de pământurile natale. Până și finalul este asemănător, lăsându-ne să privim cu ură cuprinsul pentru că s-a terminat ambiguu și fără mai multe detalii. Ambele romane mi-au lăsat dorința de a citi o continuare, Trenul de Trieste chiar mai mult decât Zaira.
        Dar să revenim la Trenul de Trieste. Mona Manoliu este o adolescentă de 17 ani din București, care într-o vacanță la mătușa ei din Brașov se îndrăgostește de Mihai, un băiat din acel oraș, căruia tocmai îi murise iubita într-un accident pe munte. Anii trec, ani tulburi, de dictatură, sărăcie și pericole: asasinate la tot pasul, făcute să pară simple accidente, lipsa de încredere chiar față de persoanele apropiate (oricine putea fi informator, securist, agent dublu). Mona este admisă cu succes la Universitate, dar situația devine de nesuportat pentru ea și familia ei; tatăl ei era disident politic, sunt persecutați și urmăriți de un securist care le infiltrează microfoane într-un buchet de garoafe și suspiciunea că Mihai, iubitul Monei, ar fi unul dintre ei crește pe zi ce trece.
         În cele din urmă, Mona fuge din țară, ajutată de o sârboaică, soția unui student de-al tatălui său. Pleacă cu inima strânsă, lăsându-și în urmă familia și iubitul, căruia nu îi dezvăluie în niciun moment planurile de emigrare, de teama de a nu fi securist sau informator. Ani de zile, Mona s-a chinuit cu întrebarea dacă Mihai a fost sau nu unul din ei. Până la urmă va afla răspunsul. Dacă vreți și voi să-l aflați, citiți cartea, chiar merită.
       Ajunge în Iugoslavia, apoi în Italia, prin granița de la Trieste, după care pleacă definitiv în America. Drumul este anevoios, întreprinde tot felul de demersuri pentru a obține viza, este încredințată unor sponsori, adică niște persoane care ajută refugiații să emigreze în America. Întâlnește atât oameni cumsecade, cât și așa-ziși binefăcători, care o ajută doar pentru interesul propriu:
        „Mă sperii cu adevărat, atunci când Ron și Gladys îmi cer să mă convertesc la religia lor și să-l accept pe Iisus Hristos în viața mea, și când mă iau la reuniunile lor în subsolul bisericii unde vorbesc despre avort și despre cum negrii și evreii sunt anticriști și corup țara cu droguri și avorturi și homosexualitate.”
      „Vreau să le scriu să se ferească de cuplurile drăguțe, ca să se asigure că refugiații nu ajung în grupuri religioase ciudate în loc de a fi corect sponsorizați, oferindu-li-se un castron de supă și un pat unde să doarmă.”

        De ce mi-a plăcut acest roman?
        Pentru că este scris cu emoție, cu nerv, pentru că vocea autoarei vibrează din pagini, făcându-te să simți toată gama de emoții.
        Pentru că personajul Mona Manoliu este unul realist, o femeie cu bune și cu rele; departe de eroina perfectă din povești, este o femeie ce a luptat din răsputeri și chiar dacă nu ești de acord cu unele lucruri pe care le face, nu poți s-o condamni sau s-o judeci pentru că o înțelegi și o simți ca și când ar fi lângă tine.
       Pentru povestea Monei și a lui Mihai: o relație desprinsă din realitate, pătimașă, cu momente bune și rele, cu fericire și crize, cu bucurii și supărări.
        Pentru prezentarea contextului social și politic al acelor ani din perspectiva oamenilor simpli, ce le-a fost dat să trăiască în acele vremuri tulburi.
        Până și pentru coperta comercială, aleasă cu inspirație, acea fotografie in sepia sugestivă, cu o femeie senzuală ce privește în zare dintr-o gară, probabil după trenul de Trieste.

        Ce nu mi-a plăcut: finalul ambiguu, pe care totuși îl prefer altuia. Nu pot să spun mai multe pentru a nu strica suspansul, dar mai bine așa decât ceea ce am fost făcuți să credem în ultimele pagini. Finalul care a venit prea abrupt, țipând după o continuare și care m-a făcut să mă înfurii pe bietul cuprins pentru simplul motiv că am ajuns la sfârșit. Privind din altă perspectivă, totuși tocmai acest final ne intrigă, aducând un aer diferit.
        Ca o concluzie, nu pot spune decât felicitări, Domnica Rădulescu! Citind această carte, am conștientizat că sunt foarte norocoasă că m-am născut în această perioadă istorică și nu în alta.

      Citate:
      „Chiar și după colț este o piață și aud ecouri slabe ale vocilor țăranilor care-și laudă roșiile și ridichile, pepenii și cartofii de primăvară. Vara, piața este singurul loc unde mai poți cumpăra mâncare fără să stai la o coadă interminabilă. În România mâncăm mai bine vara.”
      „În alimentare nu găsești nici carne și nici hârtie igienică. Făina, uleiul și zahărul sunt raționalizate. Lumea spune că-i aproape la fel de rău acum, în 1977, ca pe vremea lui Stalin. Cel mai rău e că întâlnești bărbați în haine de piele neagră, cu ochii mici, care te urmăresc la fiecare colț, la fiecare etaj al fiecărei clădiri, și ascultă orice linie telefonică. Vor să afle dacă te plângi, dacă spui bancuri, dacă vorbești cu străinii, dacă te gândești să pleci din țară și de unde faci rost de țigări Kent.
        „Mă spăl pe cap cu apă rece ca gheața, pentru că avem apă caldă doar o oră pe zi sau două ore la două zile și nu trebuie s-o risipim. Uneori nu avem deloc apă, dimineața devreme sau seara târziu. Partidul încearcă mereu să ne determine să economisim ceva, căldură sau energie, împingându-ne frenetic pe drumul utopic al socialismului care va fi făurit într-o bună zi.”
      „Părinții mei își fac mereu griji pentru câte ceva. Vorbesc în șoaptă. Tata se trezește noaptea blestemând securitatea și tușind până când mă tem că o să explodeze.”
       „De fiecare dată când mama mă aduce la școală și mă lasă acolo îmi vine să plâng. Trebuie să port o panglică albă  pe cap; asta face parte din uniforma școlară, o cămașă albastră și un șorțuleț pepit, alb cu albastru. Urăsc panglica albă din părul meu, mă simt ca un ou uriaș când merg la școală, dimineața.”
       „Petea, fiul Anei, a glumit pe seama președintelui la o defilare, l-a imitat la vorbă și în felul în care își mișcă mereu mâinile în sus și în jos. Un bărbat l-a luat deoparte și Ana nu l-a mai văzut timp de o săptămână, după care a venit acasă bătut și cu un braț rupt.”
       „Apoi a vorbit despre cât de frumoase erau toate înainte de război. Primăvara, nimic nu se compara cu livada lor, cu merii și cireșii în floare, ca un colț de rai.
      – Și era libertate, spunea tata bătând cu pumnul în masă.
      Avea lacrimi în ochi și începu să plângă. Mă simțeam rușinată față de el, eram nedumerită și îmi era milă să-l văd pe tata plângând așa. Îl invidiam pentru copilăria în livada de cireși.”
      „Și când scriu libertate știu că mă refer la libertatea pe care am văzut-o în ochii tatălui meu, pentru că nu am văzut niciodată libertatea aceea cu ochii mei. Am auzit de ea de la rude și de la tata ca și cum ar fi un soi de creatură de basm cu părul fluturând sălbatic în vânt. Tot ceea ce scriu este cuvântul libertate. Doar foaia albă știe ce gândesc când scriu acest cuvânt.”
      „Ceaușescu ne dă niște firimituri ca să nu facem scandal. Liberalizarea asta nu e decât praf în ochi, ține minte ce spun.”
       „În diminețile de duminică merg la Ateneu, în Piața Palatului, să ascult concerte de muzică clasică. Mergem cu colegii de liceu, ca parte a orelor noastre de educație muzicală.”
      „Nu mai avem voie să deținem mașini de scris. Sunt ilegale. Un milițian vine într-o seară la noi acasă, să întrebe dacă nu avem una.”
      „Mama face în fiecare seară mâncare de praz. Acum până și pâinea e pe cartelă și mergem la toate alimentarele din cartier căutând cafea. Când nu găsim, mama face ceai negru foarte tare. Îl bem strâmbând din gură, neîndulcit, pentru că am terminat rația de zahăr pe luna asta, fără lămâie pentru că de doi ani nici nu mai știm cum arată o lămâie.”
        „Tresărim ori de câte ori auzim pași pe holul de afară. Tresărim ori de câte ori telefonul sună. Uneori tata spune „Nu răspunde, lasă-l să sune.””
         „Toate sunt impregnate de teroare, tot ce facem și tot ce nu facem, prietenie cu cineva sau despărțirea. Cel puțin tata și oamenii lui, care fug și se ascund în noaptea asta, împărtășesc aceeași teroare.”
         „Vreau să distrug totul și să-i împușc pe toți securiștii și apoi, în sfârșit, să-l împușc pe tiranul care a inventat o asemenea rețea de teroare. Vreau să împușc pe oricine distruge tot ce este frumos și bun în viață.”
       „Se spune că dintre toți refugiații, românii se usucă de dorul locurilor natale și a limbii lor materne. [..] Se spune că atunci când un român din străinătate se întâlnește din întâmplare cu un alt român și aud limba lor maternă, se oprește și plânge chiar acolo, în public, într-o piață din Paris sau din Roma.”
       „Grămada de consoane străine mă fac să mă simt singură și înfrigurată. Limba mea este plină de vocale lungi, rotunde, melodioase, de diftongi și triftongi. Avem chiar și un cuvânt care nu are nicio consoană, doar un șir de patru vocale: oaie. Repet cuvântul oaie în gând, să mă protejez de la avalanșa de consoane dure din jurul meu.”
        „Tot ce am lăsat în urmă și nu voi mai vedea și nu voi mai atinge vreodată strălucește dureros în mintea mea: macii roșii și gălbenelele portocalii din fața casei mătușii Nina, pinii și brazii din Carpați și lanțul lor albastru fără sfârșit, apele verzi violet ale Mării Negre cu scoicile cu perle. Mama cu gesturile ei delicate, care întotdeauna și-a făcut griji, tata cu fruntea lui înaltă și cu ochii albaștri pătrunzători și cu felul lui tandru de a-mi mângâia creștetul capului. Și în centrul tuturor, Mihai stă pe stânca noastră albă, privindu-mă în ochi cu ardoare.”
       „Ca să nu mă pierd în acest oraș al străinilor, port o țară întreagă în mintea mea. Amintirile părinților mei au devenit ale mele, ca și cum eu aș fi trăit copilăria lor, adolescența lor.”
        „Câteodată vreau să fur țara altcuiva și să-mi fie dor de ea.”
      „Mi se pare amuzant că oameni care nu au trăit într-o dictatură încă mai găsesc modalități de a-și face viața mizerabilă unul altuia.”
      „Mă plimb prin ploaie și trec pe lângă o clădire de interes istoric care e în renovare, când mă împiedic de o grămadă de cărămizi. Înjur în românește, cu cele mai dure obscenități din limba română pe care le știu. Mă ajută să mă ridic și îmi spune pe românește că am vorbit foarte urât. Apoi îmi spune:
     – Tu din România. Știu puțină românește. Eu din Iugoslavia.”
     „Să naști, să divorțezi, toate acestea sunt mai aspre când nu ești pe pământul tău natal. Naști și porți doliu și divorțezi, toate într-o limbă străină.”
      „Moartea întotdeauna este urâtă, dar e și mai urâtă când ești departe de casă.”

      Despre autoare:
      Domnica Rădulescu este o scriitoare română stabilită în America. A absolvit Facultatea de Litere, secția „Literatură și Civilizație Engleză” la Universitatea din București. În 1983 a fugit din țară, trecând prin încercări la fel de grele precum personajul său din Trenul de Trieste. A predat la Universitatea din Chicago și în prezent este profesor universitar la „Washington and Lee Virginia University”, una dintre cele mai bune 10 universități din America. A predat și la Cluj, cu o bursă Fullbright.

Editura TritonicCartea Trenul de Trieste de Domnica Rădulescu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Sorina Ciocârlan

by -
6

                              Intoarcere in Bucurestiul interbelic de Ioana Parvulescu Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu

 Titlul original: Întoarcere în Bucureștiul interbelic
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2012
Număr pagini: 346
Gen: Istoric, proză contemporană
Cotație Goodreads: 4,22

 „Bucureștiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.”

Mereu m-au atras cărțile despre perioada interbelică. Ioana Pârvulescu ne invită la o călătorie în Bucureștiul din acea perioadă. Citind cartea, avem impresia că am fost teleportați atunci și că hoinărim alături de autoare pe străzile Micului Paris. Cu o conștiinciozitate rar întâlnită, autoarea ne prezintă, pe rând, mai multe aspecte ale vieții interbelice din București: politică, literatură, teatru, tehnică, până și statutul animalelor de companie.

Din paginile acestei lucrări, avem ocazia de a afla lucruri interesante și poate nebănuite. De exemplu, ne este descris primul semafor electric din București: „Cam în dreptul librăriei Alcalay, pe Bulevardul Elisabeta, la încrucișarea cu Calea Victoriei, obiectul care te uimește cel mai mult este semaforul dungat, plasat, foarte curios, chiar în mijlocul intersecției. Ca toate semafoarele din oraș, este o combinație de uman și mecanic, adică are un agent de circulație imediat lângă el, care stă ore întregi în picioare și reglează direcția săgeții în funcție de fluxul străzii. Stop sau treceți.”. Astăzi, scena cu pricina ar veni cam pe la Pizza Hut. De fiecare dată când voi trece pe acolo, îmi va veni în minte acel agent mânuind semaforul.

Tot din cartea doamnei Pârvulescu, am avut ocazia de a afla despre triunghiul amoros Mihail Sebastian – Leny Caler – Camil Petrescu. Cei doi scriitori, prieteni, s-au îndrăgostit de aceeași femeie, actrița Leny Caler. Așa am aflat că un fragment din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a fost inspirat din realitate, ca și personajul Elei, muza fiind Leny. Deși autoarea nu a menționat și acest lucru, mi-am dat seama de faptul că Leny nu a inspirat numai personajul Elei, ci și pe cel al lui Ann din  Accidentul, de Mihail Sebastian. Este mai limpede ca apa: „Ann” este o parte din numele „Leny”, Ann era pictoriță, Leny, actriță, deci amândouă făceau parte din lumea artiștilor. Leny l-a făcut pe autor să sufere, Ann pe Paul. Și se pare că nu sunt singura care s-a gândit la acest lucru: „Leny Caler este una din „cheile” romanului Accidentul, în sensul în care Sebastian îi travestește identitatea în datele personajului Ann. […] Că suprascrierea lui Leny prin Ann a fost recunoscută în epocă vedem chiar din reacția lui Froda, soțul actriței, consemnată în Jurnal: „Telefon emoționat de la Froda. A citit Accidentul de la început până la sfârșit, fără să-l lase din mână. […] E o carte care trebuie citită numai de inițiați, numai de oameni care au trăit asemenea lucruri și le pot înțelege. A urmărit cartea în cele mai mici detalii. O cunoaște pe Ann. Știe cine este Ann. Înțeleg foarte bine tulburarea lui F. Nu este o emoție literară. E altceva, care îmi face mai puțină plăcere, dar mă interesează mai mult. Este un sentiment personal: se simte și el implicat în carte. […] În timpul redactării, relația cu romanul ajunsese una erotică: „Când o voi vedea apărând” – nota pe 24 iulie 1938- „voi avea sentimentul nu de a fi sfârșit o carte, ci de a fi lichidat o legătură care a durat prea mult.”” (Mihai Iovănel, Mihail Sebastian și femeile – Caiete Critice). Mai multe pe acest subiect puteți citi aici: http://www.scipio.ro/documents/167465/288531/webPDFFile

Să revenim, totuși, la Întoarcere în Bucureștiul interbelic. Pe lângă popas-urile literare făcute alături de autoare, putem constata că unele lucruri stau la fel ca azi: „Există o criză pe care scriitorii o cunosc foarte bine: criza financiară, deși leul interbelic este o monedă puternică.” Astăzi, leul nu este chiar o monedă puternică, însă întâlnim aceeași criză.

„În toată presa apar, în preajma lui 1933, semnalări ale tendinței tinerilor de a părăsi literatura, tărâmul spiritual în genere și de a se implica în politică. Argumente: se sufocă, nu au nicio șansă de afirmare, sunt șomeri, „bătrânii” sunt vinovați pentru inconfortul tinerilor, și-au dovedit incapacitatea de a face ordine etc. Generația veche îi simte pe cei care vin din urmă ambițioși până la agresivitate, necugetați, lipsiți de experiență, rigizi. Surprinzător, tinerii cu personalitate sunt totuși, la început, fiecare într-alt fel, împotriva politicii.”. Nu vă sună cunoscut? Istoria se repetă…

Un alt lucru învățat din această carte este faptul că primele critici cinematografice au apărut în presa română: „Să fie oare adevărat că gazetele românești au găzduit primele „genul literar care se cheamă critică cinematografică”? Oricum, așa afirmă în 1934, în Viața Românească D.I. Suchianu, unul dintre cei mai longevivi cronicari de film.”

Tot datorită Ioanei Pârvulescu, am auzit de unii inventatori români uitați de proprii compatrioți, dar recunoscuți internațional, cum ar fi inginerul Constantinescu. Este amintit și unul dintre puținii primari care au „făcut treabă” în București, Dem. I. Dobrescu. Se „bucură” de o mențiune și celebrul fotograf Willy Pragher: „Un tânăr fotoreporter, sosit de la Berlin, Willy Pragher, surprinde în 1939 melanjul specific al celui mai simplu traseu prin București: plimbarea începută occidental și menținută în linie dreaptă, de-a lungul unui singur bulevard, se încheie oriental.”

Dacă până la un anumit punct m-ar fi fascinat viața în interbelic, există un aspect care nu-mi surâde: „La cafeneaua Capșa, de pildă, femeile nu au acces, iar când Gerda Barbilian se duce să-l caute pe soțul ei acolo, e nevoită să trimită un chelner, pentru că „nicio femeie nu intră în partea cafenelei spre Edgar Quinet”. Vizita Gerdei împreună cu Ion Barbu în partea destinată bărbaților, seara târziu, când lumea se rărește, are ceva din pătrunderea unei femei în altar.”

 Citate care mi-au plăcut:

„Am fost, pe jumătate, în Bucureștiul de azi și pe jumătate în cel dintre războaie. E ca și cum l-aș fi vizitat, iar acum, când scriu, m-am întors din „străinătate”.

„Aproximativ, la aceeași oră, pe Calea Victoriei, a început Săptămâna Cărții, organizată de Teatrul Național, și oricine poate să-i ceară tânărului Mihail Sebastian un autograf pe micuțul lui roman Femei, cu cerneala tipografică aburind de proaspătă ce e.” – vă spun un secret: și eu, dacă aș fi fost atunci pe Calea Victoriei, i-aș fi cerut un autograf lui Mihail Sebastian!

„Își vorbesc politicos, numai cu dumneavoastră, chiar și cu domnia voastră, iar între prieteni buni cu dumneata. Și adolescenții îndrăgostiți își spun uneori dumneata. Poartă ochelari negri, nu ochelari de soare, merg la prăvălie, nu la magazin, tinerii se duc cu banda, nu cu gașca, la dancing, nu la discotecă, unde flirtează (o, firește că flirt se pronunță franțuzește, altfel nici nu e de imaginat că l-ai putea rosti).”

„Pierduți și uimiți s-ar simți și ei, străinii aceia din Bucureștiul interbelic și din familiile noastre, dacă ar nimeri în orașul lor, dar în timpul nostru. S-ar aștepta să vadă, la locul ei, luneta de lângă Cercul Militar, s-ar mira că grădina Cișmigiului nu se închide seara și că nu-l găsesc, pe aleea laterală, pe băiatul care vinde limonadă. Ar căuta din ochi firma luminoasă cu Josephine Baker sau librăria Hachette sau magazinul de la care-și cumpărau cravate franțuzești, vis-à-vis de biserica Kretzulescu, și nu le-ar mai vedea la locul știut și nici în altă parte.”

„Blockhausurile cu fațade curate de odinioară au îmbătrânit, au riduri adânci, fisuri periculoase, iar pielea lor s-a acoperit de un cenușiu prăfos, de pete și scorojeli.”

„În anii `20-`30 poezia patriotică e minunată, dar, ca să-l parafrazăm pe gazetarul interbelic Eugen Ionescu, are un singur defect: nu există.”

„Și în morală, ca și în dragoste, se cade să fim delicați și discreți. Terenul e suprasensibil, afirmă Arghezi.”

„Un lucru e cert. Indiferent dacă romanele lor se situează în zona tradiției sau în cea a inovației, romancierii anului 1933 depășesc marile tabuuri narative din zona sexualității.”

„În anii `20, dragostea și buna-cuviință sunt direct proporționale. Când politețea e în suferință, amorul e îndoielnic, iar doamnele sunt semioticene redutabile.”

„Automobilele, cu roata de rezervă purtată „pe dinafară”, pe spatele retezat, sunt largi și comode, dar ca să urci în ele trebuie să ridici piciorul destul de sus. Ceea ce nici nu e rău când un bărbat vrea să privească, ca din întâmplare, piciorul unei femei prins în ciorap de mătase și încălțat în pantof de piele fină, cu toculeț și baretă.”

„Regele Belgiei s-a întors cu tramvaiul acasă – să zicem la palat – pentru că îl lăsase automobilul în drum. Asta dovedește și democrația lui, dar și calitatea tramvaielor belgiene… Căci nu i-am dori regelui Ferdinand, niciodată, să încerce să ia tramvaiul 14 ca să se ducă la Cotroceni.” – fragment dintr-o gazetă a epocii.

„Dintre toate personajele care îi ajută pe interbelici să se bucure de timpul pierdut, cele mai iubite sunt animalele, iar durata afecțiunii oamenilor față de patrupede o întrece pe cea a afecțiunii dintre stăpânii bipezi.”

„Pentru Ion Barbu oamenii se împart în două: iubitorii de câini și ceilalți. Cine nu trece proba câinelui nu poate rămâne prieten cu poetul canofil.”

„Când inventatorul român primește recunoaștere internațională, îl descoperă și compatrioții.”- valabil și azi.

„Aproape că nu există scriitor care să nu frecventeze cafenelele bucureștene și să nu se lase în voia seducțiilor ei.”

„Așa cum coexistă în oameni, binele și răul există și în capitala lor. Bucureștiul rămâne un oraș al contrastelor, după cum l-a văzut dintotdeauna ochiul străinului.”

„În rivalitatea dintre Bucureștiul anilor `30 și cel de la începutul secolului al XXI-lea, câștigă cel dintâi. Zi de zi.”

Ca o concluzie, mi-a plăcut această incursiune în Bucureștiul interbelic și v-o recomand și vouă. Este o experiență pe care fiecare o poate aprecia trecând-o prin filtrul propriu. Haideți să ne promovăm autorii valoroși, să nu citim numai cărți ușurele!

Despre autoare:

Ioana Pârvulescu este profesoară de literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucuești, având titlul de conferențiar. A inițiat și îngrijit colecția de literatură universală „Cartea de pe noptieră” și s-a remarcat prin mai multe eseuri: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic, În intimitatea secolului 19, În Țara Miticilor, Cartea Întrebărilor, Viața ca ziar. A patra putere: Caragiale. A mai scris povestiri (Un pariu la Paris și Secretul anticarului) și un roman, Viața începe vineri. A publicat traduceri din literaturile germană și franceză și din 1993 colaborează cu săptămânalul România literară.

 

logo_libris

Cartea  Întoarcere în Bucureștiul interbelic de Ioana Pârvulescu  este oferită pentru recenzie de librăria online Libris. Cartea poate fi comandată de pe libris.ro şi beneficiaţi de transportul gratuit prin curier rapid indiferent de valoarea comenzii. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Sorina Ciocârlan

 

by -
16

                              Ce avem si ce uitam de Maria Duenas-Editura Polirom     Ce avem și ce uităm de María Dueñas

Titlul original: Misión Olvido
Editura: Polirom
Colecția Biblioteca Polirom Actual
Scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi
Anul aparitiei: 2013
Traducere din limba spaniolă și note de: Ileana Scipione
Număr pagini: 454
Gen: Istoric, Social, Psihologic
Cotație Goodreads: 3,25

Mă declar pur și simplu îndrăgostită de noul roman al Maríei Dueñas, Ce avem și ce uităm. Deși eu prefer să-i folosesc titlul original, Misión Olvido. Ca și la El tiempo entre costuras, nu sunt de acord cu traducerea. Mult timp am evitat El tiempo entre costuras din cauza traducerii. Iubirile croitoresei. Mă așteptam la ceva siropos, când colo, un roman istoric nemaipomenit, cu spionaj, mister și tot tacâmul.

Dar să revenim la Misión Olvido. Nu înțeleg de ce a fost tradus așa. Traducerea literară ar fi „Misiunea Uitarea”, cu referire la una dintre misiunile călugărilor franciscani din California. Prin traducere, s-a pierdut sensul dat de autoare titlului original.

Al doilea lucru de care nu sunt mulțumită este cotația romanului pe Goodreads. Numai 3,25? Pe bune? Eu i-am dat 5,00, mă așteptam să găsesc un scor de minim 4,00. Un roman atât de complex și profund, să aibă un scor așa mic?

Este romanul care m-a ținut trează până la ora 2.00 nopți la rând, pe care nu-mi venea să-l las din mână doar pentru că aveam nevoie de somn.

La prima vedere, prezintă drama personală a unei femei de 45 de ani, profesoară la Universitatea din Madrid. Blanca Peréa suferă un șoc când este părăsită de soț pentru o femeie mai tânără, cu care acesta urmează să aibă un copil. Ea însăși cu doi copii mari, cu multe sacrificii făcute pentru viața de familie, în urma loviturii nu-și dorește decât un singur lucru: să fugă. Cât mai departe, unde vede cu ochii.

„Rosalía, sunt Blanca Peréa. Trebuie să plec de aici și am nevoie de ajutorul tău. Habar n-am unde vreau să mă duc, mi-e indiferent. Într-un loc unde să nu cunosc pe nimeni și unde nimeni să nu mă cunoască.”

Cum vrea să plece cât mai departe, alege o bursă în California. Munca ei acolo consta în organizarea documentelor lui Andrés Fontana, un prestigios profesor de origine spaniolă, decedat cu 30 de ani în urmă. De ce este atât de important legatul lui Fontana? Pe cine ar interesa sortarea unor documente mai vechi de 30 de ani? Rămâne să aflați citind cartea.

Interesant este că autoarea s-a inspirat în scrierea romanului dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, care alcătuiesc Camino Real (Drumul Regal). Este un roman istoric, educativ, în care María Dueñas, cu talentul ei de profesoară, ne dezvăluie multe informații din cultura spaniolă. Nu, nu vă speriați, nu este un manual de istorie și cultură universală, ci un roman în care se îmbină acțiunea, dramele personale, viața universitară și multe altele.

Acțiunea este organizată pe trei planuri. Principal este cel din prezent, în care Blanca pleacă cu o bursă în California, unde organizează legatul lui Andrés Fontana. La Universitatea din California face cunoștință cu mai multe persoane, care mai de care mai interesante: Rebecca, o americancă primitoare, capabilă să ajute pe oricine, Daniel Carter, ucenicul lui Fontana, Luis Zárate, directorul instituției, aflat într-o competiție tacită cu Daniel, Darla Stern, o bătrână excentrică și acră, ce a avut un rol important în viața profesorului Fontana, fiica acesteia, Fanny, nu prea inteligentă și regresată în copilărie.

Un alt plan prezintă o incursiune în viața lui Daniel Carter, un bărbat cu o viață cel puțin interesantă. Prin prisma evenimentelor din tinerețea lui, ne este prezentată Spania postbelică:

„Nu te-ai prins că nu-i vorba dacă fata vrea să meargă cu tine sau să rămână aici pentru ce-o mai rămâne, l-a lămurit văduva, strângându-l tare de încheietura mâinii. Fiindcă nu contează nici cât negru sub unghie ce vrea ea.”

„Știind că încălca dispozițiile lui Asunción și risca să-i piardă o dată pentru totdeauna încrederea, a năvălit iar înăuntru și și-a luat rămas bun de la Aurora cu cel mai fabulos sărut din istoria tuturor săruturilor.

Dacă l-ar fi filmat cineva, scena n-ar fi trecut de cenzură nici cu recomandarea personală a secretarului general al Falangei.”

„Cu un popor aservit conformismului moral și unui sistem social artificial, în care doar patru dintr-o sută de case aveau frigider, iar femeile nu puteau să-și deschidă cont bancar, nici să călătorească în străinătate fără permisiunea părinților sau soților. Treptat însă lucrurile aveau să evolueze. Vălurile negre, copiii care cerșeau pe străzi, olițele de noapte de sub pat și bombastica retorică a regimului aveau să lase treptat locul unui progres industrial timid și unei deschideri moderate, care vor ajunge ulterior la apogeu în epoca de maximă dezvoltare a Spaniei.”

Un personaj din această parte a romanului care m-a fascinat este bunica Aurorei, Nana (cei care au citit cartea știu): „Și, cu o mână energică și zbârcită, dar cu manichiura perfectă, i-a arătat scara. Clinchetul monedelor din aur care atârnau de brățara ei i-a poruncit lui Daniel să plece imediat de acolo.”

Există și o referire la Ramón J. Sender, un scriitor spaniol indezirabil și exilat după Războiul Civil.

Al treilea plan în roman este scurta incursiune în copilăria lui Andrés Fontana, când cu multe sacrificii, a reușit să plece la studii. Un fiu de miner cu o situație materială precară ce a reușit  într-o perioadă în care numai aristocrații aveau dreptul la educație.

Cele trei planuri se îmbină armonios, reușind să înțelegem mai bine acțiunea și motivațiile personajelor. Pe măsură ce munca Blancăi la organizarea legatului lui Fontana înaintează, totul se încheagă, precum un puzzle. Observăm legătura dintre documentele lui Fontana, misiunile călugărilor franciscani în California și protestele aparent lipsite de importanță ale unor locuitori împotriva construirii unui mall. Ajungem și la Misiunea Olvido, care dă titlul cărții. În ultima parte a romanului, acțiunea se precipită, accentuându-se atmosfera de mister.

Totul se întâmplă pe fondul triunghiului Blanca, Daniel Carter și Luis Zárate; fiecare dintre cei doi bărbați încearcă să și-o apropie pe Blanca, acea competiție tacită dintre ei atingând apogeul. Va lăsa Blanca în urmă trecutul, amărăciunea cauzată de divorț? Va rămâne cu unul dintre cei doi, Daniel sau Luis? Toate acestea le puteți afla din carte.

Ce mi-a plăcut: mai încape îndoială? Informațiile despre istoria, cultura Spaniei; scriitura clară, inteligibilă, cotidiană, fiecare regăsindu-ne în cele povestite la un moment dat de autoare; faptul că deși romanul este condimentat cu povești de dragoste, nu cade în siropos: nimic nu mă enervează mai tare decât un roman de aventuri sau mister, cu multă acțiune, căzând într-o scenă siropoasă; introspecția, latura profund psihologică.

Citate:

„Pentru întâia oară în viață, am fost conștientă de cât de fragile sunt de fapt lucrurile pe care le considerăm permanente, de ușurința cu care se năruie tot ce-i stabil, așa încât realitatea poate fi luată de o adiere de vânt intrată pe fereastră.”

„Nimeni n-a spus vreodată că trecutul n-ar avea umbre.”

„- Iubim soarele copilăriei abia după ce l-am pierdut, a spus profesorul […]

– Când pierdem soarele sau copilăria? […]

– Când pierdem pământul pe care am călcat mereu, mâinile care ne-au sprijinit și casa unde am crescut.  Când plecăm definitiv, împinși de forțe străine și avem certitudinea că nu vom mai reveni nicicând.”

„Viața mea curge cu privirea întoarsă spre trecut, dar cred că literatura noastră trebuie să fie hrănită în continuare, să ne lăsăm cultura să înainteze spre viitor pe toate căile. Căci pe aceste căi se fac auzite, fie că ne place, fie nu, vocile tuturor celor ce-au supraviețuit atrocității Războiului Civil: cei care au rămas și cei care s-au dus. Cei ce continuă să stea aici și desțărații.”

„Timpul vindecă totul, dar mai înainte fiecare trebuie să se reconcilieze cu ceea ce lasă în urmă.”

„N-am crezut niciodată că fantasmele pot reînvia cu atâta forță.”

„În fața manevrelor nebănuite ale destinului, nu poți acționa întotdeauna rațional.”

„Toți avem o grămadă de motive să ne simțim înșelați în așteptări și tot atâtea ca să mergem mai departe fără a privi înapoi.”

Ce nu mi-a plăcut: puține lucruri, foarte puține. Cum ar fi traducerea, atât a titlului, de care am vorbit deja, cât și a unor expresii spaniole; apare de foarte multe ori sintagma „o dată în plus”. Expresia „una vez más” sună în română mult mai natural tradusă ca „încă o dată”.

Despre autoare:

María Dueñas este profesoară de limba și literatura engleză la Universitatea din Murcia, Spania. S-a născut în 1964, în Puertollano, iar în prezent locuiește în Cartagena, unde și localizează începutul povestei de iubire dintre Daniel și Aurora, în Misión Olvido. Primul său roman este El tiempo entre costuras (Iubirile croitoreMaria Duenassei), vândut în peste un milion de exemplare și ecranizat în miniseria omonimă. Mare parte din acțiunea romanului este plasată în Tetuán, aflat sub Protectoratul Spaniol al Marocului la acea vreme, unde a locuit familia mamei autoarei.

Misión Olvido (Ce avem și ce uităm) este scrisă la trei ani de la primul roman și este inspirată dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, precum și de experiența doctoratului la universitățile din America de Nord.

Autor: Sorina Ciocârlan

 

by -
9

Kalusia de Mihaela CogălniceanuKalusia de Mihaela Cogalniceanu

Titlul original: Kalusia
Editura: Tracus Arte / Asociația Scriitorilor București
Anul aparitiei: 2008
Număr pagini: 308
Gen: Fantasy, Istoric, Aventuri, Romantic

Până să mă apuc de carte, mă intriga titlul. „Kalusia”. Ce o fi Kalusia? Bănuiam că e numele unei femei. Ei bine, este numele unui… ținut imaginar. Un teritoriu mic, dar dorit de toată lumea, mai precis, de ținuturile vecine. „Se dusese vorba că așa mică cum era, avea ceva special, poate chiar demonic, ce o apăra. Nu era rege vecin care să nu dorească alipirea Kalusiei ca pe o bijuterie de preț. Și cu toate acestea, într-un mod miraculos, kalusienii reușeau să își păstreze independența.”
Acțiunea se petrece într-un spațiu fictiv și într-un timp nedefinit. Ca într-un basm. De fapt, Kalusia are ceva dintr-un basm. Din primele pagini, ne dăm seama că este o metaforă pentru modul în care sunt organizate statele, ilustrând perfect lupta pentru putere și intrigile politice.
Așadar, povestea începe la sud de Kalusia, în Voievodatele conduse de un rege. Acest rege are o fiică, prințesa ce într-o zi va moșteni tronul. Prințesa este o adolescentă însoțită peste tot de domnițele ei, fete de o seamă cu ea. Sunt sigură că multe fete se identifică cu ea și cu grupul ei de prietene. Care adolescentă nu a avut/are un grup de prietene, împărțind totul cu acestea?
Un personaj cheie este Rania, sora regelui. O femeie frumoasă, care știe foarte bine ce vrea și se implică în conducerea ținutului. Ea este cea care „face și desface”, cum se spune, și marea ei dorință este aceea de a alipi Kalusia Voivodatelor. Își dorește Kalusia ca simbol pentru dragostea ei pierdută.
Pe de altă parte, Halas, un om important în ținut, îndrăgostit de Rania, are un plan măreț și secret. Ce plan? Doar este secret, v-am spus. Îl puteți afla doar citind cartea. Atât pot să vă spun: planul pune în mișcare întreg romanul.

Ce mi-a plăcut la carte? Cam multe lucruri, fapt pentru care voi face o listă:
1. Nu te plictisești nici măcar o clipă. Aventurile se țin lanț, una după alta, nelăsându-ți timp să te gândești la altceva. Deși la început cartea pare greoaie, alcătuită din fragmente disparate, fără o legătură evidentă, pe parcurs, după ce am înțeles despre ce e vorba, m-am familiarizat cu acțiunea, cu personajele și la sfârșit chiar a ajuns să-mi fie dor de ele. De Edvuld, de Calis, de comandantul Cariga, de Molin, de Ispian, de Diadora.
2. Romantism atât cât trebuie. Nici mai mult, nici mai puțin. Un romantism care se îmbină frumos cu acțiunea, cu intrigile politice și cu ficțiunea, cum ar fi întâlnirea cu ursitoarea. Pentru acest romantism într-un grad potrivit, voi menționa poveștile de dragoste din roman:
prințesa și comandantul Cariga: o poveste sortită de destin, prevăzută de ursitoare. Aduși împreună de interesele politice, căsătoria lor fiind aranjată de Rania, mătușa prințesei și Regenta Voievodatelor, cei doi se întâlnesc și se îndrăgostesc fără a cunoaște unul identitatea celuilalt.
Edvuld și Calis: din ordinul superiorilor și făcând parte dintr-o misiune secretă, Edvuld o răpește pe Calis, domnița din suita prințesei. Însă se îndrăgostește de ea și o salvează de ceilalți răpitori, fugind împreună. Ea îi împărtășește sentimentele, îndrăgostindu-se de răpitorul și salvatorul ei. Sună cam a sindrom Stockholm, știu.
Rania și fostul comandant al Kalusiei. Este o poveste evocată, având loc în urmă cu mulți ani. Frumosul kalusian i-a furat inima tinerei surori a regelui, însă cei doi au fost despărțiți de împrejurările politice: un kalusian nu și-ar părăsi niciodată patria, iar Rania a ales să rămână alături de fratele său, regele, în Voievodate. A fost singura dragoste a Raniei, ce a marcat-o pentru totdeauna.
Helas și Rania. Sentimentele vin doar din partea lui, semănând mai mult cu o obsesie decât cu o iubire. Helas, un om important al statului, ar face orice pentru a o mulțumi pe Rania. Și când spun orice, mă refer chiar la orice. Gândește pentru ea, crezând că sora regelui și-ar dori anumite lucruri, îndeplinindu-i dorințe pe care aceasta nu și le-a manifestat niciodată.
Povestea voastră preferată care e? A mea e cea dintre Edvuld și Calis. Aștept să citiți cartea și să-mi spuneți care poveste de dragoste vă place mai mult.
3. Alt aspect care îmi place la acest roman sunt numele. Calis, Rania, Sarin, Molin, Siabeli, Brisena, Ispian, Lucan, Cariga. Nume inedite, care te duc cu gândul la tot felul de origini: unele sună arăbește, altele grecește, altele venite parcă din Spania cea însorită… Până și numele geografice sunt frumoase: Kalusia, Ameria, Noica, Rosna, Voivodatul Varenilor. Ca și mine, probabil veți încerca să localizați acțiunea într-un spațiu real. După nume nu prea merge, însă un lucru m-a dus cu gândul la țara noastră, și anume credința că atunci când o femeie însărcinată fură un fruct, acela va apărea pe pielea copilului. „Din scutec ieșea un picioruș pe care se observa o pată maronie, de forma unui ciorchine de strugure. S-ar putea ca mama sa să fi poftit ori să fi furat în timpul sarcinei acel fruct, nu se putu abține Cariga să-și amintească una din superstițiile care circulau prin popor.”. Este posibil ca această credință să fie prezentă și în alte spații, nu știu exact, dar am impresia că este pur românească.
4. Citate:
„Pe lumea asta, totul găsește o rezolvare, doar moartea e definitivă.”
„Indiferent de percepția oamenilor, din fericire timpul trece la fel, cu aceeași măsură în fiecare zi a vieții noastre.”
„Se spune că în viață, când se închide o ușă se deschid altele.”
5. O deosebită atenție acordată personajelor. Deși romanul este scris după modelul basmelor, personajele sunt bine construite și credibile, nu creionate în alb și negru (ori bun, ori rău). Cel mai interesant personaj este, după părerea mea, Rania. Face atât lucruri bune, cât și rele. Este o femeie cu o nevoie puternică de control, îi place să conducă și ține ca totul să iasă așa cum vrea ea.
Personajele mele preferate sunt Edvuld, un tânăr curajos și din ce în ce mai înțelept și Diadora, una din domnițele prințesei, o fată zăpăcită și spontană, care spune întotdeauna ce gândește. Și dacă mă gândesc mai bine, îmi place și de Ispian Varen…
Vouă ce personaje vă plac?
Finalul dă o posibilitate de continuare, așa că ar fi interesant să aflăm dintr-un viitor roman ce se întâmplă mai departe.

Despre autoare:
Deși nu este o autoare cunoscută, Mihaela Cogălniceanu are o scriitură mult mai curată decât alți colegi de breaslă ce se bucură de faimă. Romanul său de debut este Kalusia.
„Aș spune că autoarea scrie cu un ochi pe hârtie și cu celălalt căutând un posibil platou de filmare, de dimensiunile gigantești din <<Stâpânul inelelor>>.” (Ioana Groșan)

Editura Tracus Arte

Cartea Kalusia de Mihaela Cogălniceanu fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Sorina Ciocârlan
%d bloggers like this: