Tags Posts tagged with "La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan"

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…

– Ooooo, ce festin mi-a pregătit fata mea! Mă răsfeți, Ramona! Sau sărbătorim ceva și eu nu știu?

– Nimic nu-i prea mult pentru tăticul meu! Cum ce sărbătorim? Fiecare zi trebuie sărbătorită!

Se vedea că Ramona era fiica doamnei Angela! Masa aranjată impecabil, mai ceva ca la restaurant, iar pastele cu somon și mentă erau delicioase!

– Fiecare zi trebuie sărbătorită, viața e atât de scurtă! Ca în cazul băiatului ăluia, prietenul vostru. Care a murit de tânăr. Câți ani avea?

– Bietul de el, nici nu împlinise 30… Te-a marcat, văd.

– Nu știu cât m-a marcat, dar mă face să mă gândesc la viață. Azi ești, mâine nu știi ce se întâmplă… D-asta trebuie să trăiești fiecare clipă! Vine un accident din ăsta și se termină totul! Apropo, știi că mi-am amintit ceva ce uitasem complet? Când a murit el, m-ați dus la bunica, nu?

– Da, te-am dus, ca să te scutim de atmosfera tristă din casă. Îți dai seama ce supărați eram cu toții… Te-am dus la bunica, acolo știam sigur că se vor ocupa de tine. Aici eram cu înmormântarea, cu agitația…

– Da, mai ales dacă ați plecat din București pentru înmormântare.

– Unde să plecăm? A, nu, aici l-au îngropat, în București, la „Viața de apoi”. Dar atmosfera nu era potrivită pentru un copil. Eram prea supărați ca să ne vezi așa. Și maică-ta plângea în continuu…

– Îmi dau seama că a fost un șoc. Atât de tânăr… Dar ziceați că e posibil să se fi sinucis? De ce ar fi făcut asta?

– E, e o întreagă epopee… Asta a fost una din teorii. El era din ce în ce mai depresiv. Nu spunea nimic, dar se vedea.

– Dar de ce, tată? Ce motive avea un tânăr frumos, cu toată viața înainte, să fie depresiv?

– „Cherchez la femme”, cum s-ar zice. Relația cu o femeie i-a pus capac. Era obsedat de ea. Se pare că tipa asta, cine o fi fost ea, apărea și dispărea după bunul plac, când te așteptai mai puțin. Existența ei era un mister, nu puteai s-o găsești. O căuta și în gaură de șarpe fără niciun rezultat. Parcă o înghițea pământul. Săracul de el, ce-a mai pătimit cu femeile! Prietena lui era geloasă patologic, venea mereu la maică-ta și-i plângea pe umăr ore în șir!

– Păi stai așa! Aia care dispărea era geloasă patologic?

– Nuuuu! Alta, dragă! – râse domnul Mihai – Ți-am zis că e o întreagă epopee. Prietena lui era din gașca noastră. Pe aillaltă, „dispăruta”, nici n-am văzut-o vreodată. Un prieten de-al nostru a văzut-o o singură dată. Altfel am fi crezut că fata asta e imaginară. Dar prietena lui era de o gelozie feroce. Maică-ta era singura mai apropiată de ea. D-asta te-am rugat să nu discuți cu maică-ta, e un subiect sensibil pentru ea. Venea aici, stătea pe capul ei ore întregi, plângea… Iar Jimmy era genul care atrăgea femeile ca un magnet, rămâneau mute când îl vedeau.

– Se vede… De fapt și nouă ne-a atras privirile, Andreea l-a remarcat în álbum.

– Ai văzut? Bietul Jimmy, atrage privirile feminine și dincolo de mormânt! Ce-ar zice el de asta? Păcat că n-a trăit să vadă… Să fi văzut când intram undeva cu el: dacă era vreun grup de fete prin preajmă, deveneau subit gălăgioase, chicoteau, se uitau spre el, își dădeau coate și zâmbeau de ziceai că au câștigat la loto premiul cel mare. Brusc, începeau să-și răsucească șuvițele de păr, își împingeau pieptul în față, treceau ostentativ prin fața noastră, era circ! Numai că prietenei lui nu i se părea așa amuzant. Era suficient să asiste la vreo scenă d-asta și făcea scenarii mai ca la Hollywood! Că a avut vreo legătură cu vreuna din ele, poate chiar cu toate, altfel nu erau alea așa vesele! Dacă una îi zâmbea mai languros, și se întâmpla des, te asigur, gata, sigur a avut ceva cu el sau voia să i-l fure! Toate femeile voiau să-i fure iubitul, era obsedată de treaba asta! Măcar dacă ne-ar fi făcut doar nouă capul calendar, dar se lua și de alea! Ne simțeam și prost, de vreo două sau trei ori era să se lase cu scandal. Când o apucau istericalele, îți venea să te îndepărtezi și să spui că nu ești cu ea, te făcea de râs! Tot grupul o știa de nebună…

– Și până la urmă? S-au despărțit?

– S-au despărțit, s-au împăcat, iar s-au despărțit, dar cine mai știe! El deja nu-i mai suporta crizele de gelozie, când a întâlnit-o pe EA. Fata misterioasă. Dar nu te înțelegeai cu nebuna, a amenințat că se omoară dacă se desparte de ea! Cum asta tot dispărea și apărea, nu era nimic cert, nici nu se despărțise total de cealaltă. O întreagă nebunie, ca-n serialele alea la care se uită maică-ta! Complicat rău, ce să mai!

– Și cu prietena lui? Ce s-a întâmplat? Mai țineți legătura?

– A plecat în Germania imediat după moartea lui. Era distrusă, maică-ta se temea să nu se omoare… Au mai vorbit la telefon o perioadă, mai mult Angela o suna. I-am zis „Dar las-o, dragă, să mai sune și ea!”. Telefoanele s-au rărit, după care au dispărut de tot. Atunci nu era ca acum, cu mobile, Internet și toate minunile astea. Atunci era doar cu fixul și dacă te mutai și nu dădeai numărul, la revedere! Apelurile în străinătate erau foarte scumpe… Maică-ta, cum e ea, sensibilă, crede că n-a mai vrut să țină legătura cu noi că îi aminteam de toată nenorocirea… În fine…

– Îți dai seama cât de greu a fost și pentru ea! O fi visat să se căsătorească, să aibă copii cu el… Și el, săracul, a murit fără să aibă vreun copil, fără să-și facă o familie…

– Da, trist… Dar ce vorbim noi de lucruri d-astea? Ia, că mă apucă nostagia!

   

   *

– Nu pot să cred ce perfidă ești! Bietul taică-tu! El se credea răsfățat și când colo, tu l-ai tras de limbă mai ceva ca la Securitate! Ți-ai ratat cariera, trebuia să te faci spion!

– E, cine știe, nu e timpul pierdut! Important e că am aflat niște chestii! Sergiu n-are cum să fie fiul lui Jimmy, Jimmy n-a avut copii!

– De unde știi tu? Poate a avut copii nelegitimi. Poate a avut un copil de care n-a știut niciodată. Cu misterioasa aia, o fi născut după ce a murit el, iar prietena lui cea geloasă plecase în Germania, așa că n-a aflat! Cum nimeni n-a văzut-o vreodată pe tipă, nici ai tăi nu știu.

– Of, Andreea, nu știu ce să zic! Îmi bubuie capul, atâtea ipoteze, atâta dacă și cu parcă! Oricum, am aflat ceva mai palpabil și ușor de verificat: unde e îngropat!

– Și cu asta ce rezolvi? Te rog, spune-mi că nu te apuci să străbați cimitirele!

– Nu cimitirele, un anume cimitir…

– Ești nebună! Și ce rezolvi dacă vezi o cruce acolo? Cu ce te ajută?

– Trebuie să epuizez toate pistele! Ceva mă cheamă acolo!

– Pe mine nu contezi pentru asta! Auzi, să mă plimb ca bezmetica prin cimitir!

– Stai liniștită, nici nu-ți ceream să vii cu mine! Simt că trebuie să fac asta singură…

    *

„Bravo, Ramona, ești de o perspicacitate rar, dar rar întâlnită! Cum o să găsești acum mormântul, când nici nu știi pe cine cauți? Când nu știi nici cum îl cheamă! Jimmy, e clar că nu-l cheamă Jimmy, sigur e o poreclă pusă de ei! Și era atât de ușor să-l întrebi pe taică-tu!”

„ Să fi zis:

– Dar chiar așa îl chema? De ce îi spuneați Jimmy? Pe el cum îl chema de fapt?”

„Of, dacă era Andreea aici, sigur găseam soluții! Acum ar fi cam ciudat să-l sun pe tata:

– Alo, bună, tata, cum îl chema pe prietenul ăla al vostru, care a murit? De ce întreb? Păi sunt în cimitir și mă uit după mormântul lui. Doar așa, de curiozitate. Am nevoie de numele complet, data morții, data nașterii, poate și CNP-ul.”

„Ei, lasă, că mă descurc eu cumva! Trebuie să mă uit după poza lui.”

„Serios, deșteapto? Și dacă n-are poză?”

  „Atunci o să mă uit după toți bărbații decedați acum mult timp, cât să fi avut eu atunci? Vreo 4-5 ani? Poate mai puțin? Fuck, nu-i știu nici data morții! Deci după un tip mort acum 20 de ani. 20 de ani, câte coincidențe! La fel ca… Așa, să ne revenim! Deci să caut un tip mort acum vreo 20 de ani și care să nu fi împlinit 30. Ar fi super să aibă poză! Poate are dreptate Andreea și după ce văd altă fotografie, constat că de fapt nici nu seamănă atât de mult. Pozele sunt înșelătoare.”

   Ramonei de mică îi plăcuse să se plimbe prin cimitir. Altora li se părea o ciudățenie, dar când fusese ea normală? Ce făcea acum era normal? Să se uite după tipi morți acum mult timp, neștiind nici ea de ce? Doamne, cum sună!

  Îi plăcea să meargă prin cimitir, să observe pozele și datele de pe cruci… Calcula rapid în minte câți ani avea persoana când murise și își imagina ce s-a întâmplat în acel interval… Cum s-au scurs acei ani, cum era persoana, cum a trăit, de ce a murit, își crea în minte adevărate povești… O marcau mai ales cei care muriseră de tineri… Era cât de cât firesc ca oamenii în vârstă să moară, dar când se întâmpla cu cineva tânăr… Traiectorii curmate prea devreme…

   Era o zi liniștită de primăvară, natura renăștea timid. Ziua era senină, dar rece, soarele scălda cimitirul în lumina sa. Exista o graniță pentru tot: o graniță pentru anotimpuri: iarna nu plecase de tot, iar primăvara își făcea apariția încet, dar sigur; o graniță dintre vechi și nou; o graniță pentru viață și moarte….

   La ora aceea, cimitirul era pustiu. Ramonei îi plăcea liniștea aceea, se plimba printre rânduri, citind anii de pe fiecare cruce. O impresionă fotografia unei femei foarte frumoase, cu tunsoare și sprâncene în stilul anilor `40. De fapt, cam pe atunci și murise. Și foarte tânără, la doar 32 de ani. Offf! Biata femeie! De ce o fi murit? Din cele scrise pe cruce reieșea că în cavou era îngropat și fiul ei, de doar câteva luni. Ce s-o fi întâmplat cu oamenii ăștia? Vreun accident, vreo boală? Bombardament? Ramona simțea o curiozitate intensă de a afla. Și-o putea imagina pe acea femeie fugind cu copilul în brațe, când ceva groaznic s-a întâmplat… Probabil că femeia încercase să-și apere copilul cu prețul vieții ei și au sfârșit amândoi sub dărâmături.

   Ramona nu știa nici ea de unde îi veneau asemenea gânduri. De mică fusese așa, cu o imaginație ieșită din comun, dar când începea să le spună celor din jur ce-i trecea prin minte, primea răspunsuri de genul: „Numai tu puteai să spui așa ceva! Auzi, ce idee!” sau „Lasă prostiile deoparte, sunt atâtea de făcut și tu visezi la cai verzi pe pereți!”. Așa că n-a mai spus nimic, ținea totul pentru ea. O fi ea ciudată, cu această hiperimaginație, sau cei din jur, incapabili să pătrundă în universul ei?

Cu un oftat, trecu mai departe. Alte chipuri, alte nume, alte date.

CRAUUUUUUU!

   Dacă ar fi fost superstițioasă, ar fi tresărit: o imagine mai tipică de atât pentru poveștile horror n-ar fi găsit nici dacă ar fi căutat-o cu lupa: o cioară își deschidea aripile, stând pe o cruce. Zâmbi și trecu mai departe.

   Uite că nu era chiar singură: o bătrână în negru stătea pe o bancă, în fața unui mormânt. În mod ciudat, simți nevoia să meargă la ea s-o întrebe unde este mormântul lui Jimmy. Râse și ea de ce idei avea câteodată. Cum ar fi să meargă la ea, s-o întrebe:

„Nu vă supărați, caut și eu un mormânt al unui anume Jimmy. Dacă are poză, m-ar ajuta mult. E un tânăr chipeș și brunet.”

Biata femeie, ar zice că e o țicnită.

   Mai cercetă puțin peisajul, iar după ce plecă femeia, se îndreptă și spre mormântul acela. Îl tot ocolise, pentru a nu o deranja. Se vedea de departe că nu era ceea ce căuta, părea să fie cineva mort de curând: flori proaspete, candele recent aprinse… În plus, femeia era îmbrăcată în negru, purta doliu, clar vizita mormântul cuiva ce murise de curând. Nimeni n-ar purta doliu după un mort de 20 de ani. Asta e, venise degeaba.

   Totuși, se hotărî să străbată scurta distanță și să arunce o privire spre cruce. Noroc că era o bancă acolo, altfel ar fi căzut direct pe pământ: îl găsise, tânăr și frumos, cu zâmbetul pe care i-l știa atât de bine… Dar nu asta o frapă, se aștepta să-i vadă poza, ci inscripția de pe cruce:

MARINESCU SERGIU

 1968-1997

          „N-ai plecat niciodată, vei dăinui în eternitate”

 

       – VA URMA –

 

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții

– Unde or fi notițele alea?! Înnebunesc, îmi trebuie pentru proiect!
   Camera era răvășită, foi împrăștiate pe covor, sertare deschise și golite… Ramona căutase peste tot, când dădu peste ceva. Dar nu peste notițe, ci peste o anumită bucățică de hârtie. Cu un anumit număr de telefon. Nici nu mai știa că îl păstrase, avea impresia că luase drumul coșului de gunoi.
Dădu să arunce hârtia, dar ceva o oprea. „Dacă e un semn? Tocmai acum să dau peste el? Și dacă mai încerc o dată? O dată și dacă nici acum nu scot nimic, îl arunc pentru totdeauna!”
Apucă mobilul și când să înceapă să formeze: „Nu, e o prostie! N-a mers de atâtea ori, de ce ar fi altfel acum? N-are sens! A aflat Andreea tot ce era de aflat. Tipul m-a tras pe sfoară. Nu știi cum  să scapi de o tipă? Cea mai bună metodă: dă-i numărul vecinei tale de 70 de ani! Are numărul meu, putea să mă sune de zeci de ori până acum! N-a făcut-o nici măcar o dată, mesajul e clar! N-o să stau să mă milogesc de el!”
Altă voce îi suna în cap: „Ce pierzi dacă mai suni o dată? O singură dată! Dacă-ți închide iar baba, la revedere! Nu mai suni deloc, arunci numărul și gata!”
Începuse să se teamă de altceva: dacă răspunde și nu închide? Îi era teamă de ce i-ar putea spune. Asta nu era nimic, dacă răspundea altcineva? Dacă răspundea chiar el?
„Ramona, Ramona, nu te știam așa fricoasă! Fraiero! Auzi, să-ți fie frică de o biată bătrână! Ha Ha! Andreea n-ar sta pe gânduri și ar suna!”
„Bine, sun! Dar dacă face la fel…”
„Dacă face la fel, arunci numărul și nu mai suni niciodată, fetițo!”
„De parcă aș avea de ales, dacă arunc hârtia.”
„Poți să-l păstrezi în memoria telefonului.” – îi șoptea o voce ghidușă.
„Ho, taci o dată! Gata, sun, că m-ai înnebunit! Dar dacă nu răspunde, eu nu stau să sun de 10 mii de ori!”
„Bine!” fu de acord vocea ghidușă.
„Ce jalnică sunt! Stau de 10 minute cu hârtia asta și cu telefonul în mână, certându-mă cu mine însămi dacă să sun sau nu. Hai s-o facem și p-asta o dată! Mai mult ca să stau eu liniștită că am mai încercat.”
   Tastă hotărâtă numărul, apăsă „Call” și puse telefonul la ureche, sperând să se încheie odată. Sperând să nu răspundă nimeni sau să răspundă iar bătrâna, după care să închidă fără un cuvânt.
Sună, și sună… Mai bine n-ai răspunde! Mai las să sune 3 triluri. Dacă nu răspunde, închid.
– Alo!
   „Shit! De ce ai răspuns, cucoană! De ce nu ești la piață, în baie sau mai știu eu unde? Acum ce-ți spun eu ție?”. Auzind vocea aceea după atât timp, nu-i venea să-i repete aceleași lucruri. Voia să închidă odată telefonul, să nu mai treacă prin asta.
– Alo! Vorbiți odată? Să știți că închid!
– Nu! Nu închideți, vă rog! Ar fi vrut să spună altceva: „Închide odată, cucoană! Închide și așa am și eu conștiința împăcată! Ca de obicei, eu am sunat, dar tu n-ai vrut să mă asculți, ai închis, așa că nu mai are rost să sun.”
– Alooooo! Ce joc e ăsta, domne? Răspund, nu vorbiți, ziceți să nu închid și tăceți iar! Dar spune odată ce ai de spus!
– Vreau să vorbesc cu Sergiu!
Nu știa cum i-au ieșit cuvintele, probabil reacția neșteptată a bătrânei o impulsionă, sau teama că va închide. Un fel de „Acum ori niciodată”.
– De ce-mi faci asta?! Ești sadică, îți place să răsucești cuțitul în rană? De ceeee? Cine ești și de ce-mi faci asta?!
Nu se aștepta la o așa ceva, bătrâna era nervoasă, țipa și plângea în același timp. Era gata să închidă, când auzi o altă voce feminină:
– Dă-mi-o mie, bunico! Iar ai început cu telefoanele? Cine ești și ce vrei? De ce faci asta?
Ramona nu știa ce să spună. Tăcea la capătul firului.
– Aha, acum nu mai ai curaj! Răspunde, de ce faci asta?
– Dar nu fac nimic, ce să fac?
Ramona se enervase și ea și nu știa ce o determina să continue conversația. „Cât de stupid! Chiar că pic în mijlocul celor mai absurde situații! De ce naiba n-am închis? De ce nu închid chiar acum?”
– Să-ți bați joc de o bătrână vulnerabilă ți se pare nimic? Să ceri să vorbești cu fiul ei mort ți se pare nimic? Ți se pare distractiv?
– Ăăă, eu nu știu despre ce e vorba, cred că e o greșeală…
– Greșeală, pe naiba! Nu e prima oară când suni și ceri cu Sergiu, mi-a spus bunica! Ce e, te plictisești, n-ai ce face? Ia să vedem dacă te mai plictisești când o să chem Poliția! Putem identifica apelul și numărul, în caz că nu știai! Trebuie doar să cerem desfășurătorul! Și încă ceva: dacă pățește ceva bunica mea, cu inima sau cu tensiunea, din cauza ta, te găsesc și în gaură de șarpe și te jupoi, așa să știi! Lasă-mi familia în pace! Las-o pe bunica în pace, lasă și memoria unchiului meu în pace! Nu ți-e rușine să te folosești de numele unui mort?! Acum ai amuțit?! Cu mine n-ai curajul să vorbești, japița dracu`?!
De parcă i-ar fi lăsat răgaz să mai spună ceva!
– Mort? Ai spus mort?
– Da, drăguță, unchiul meu, Sergiu, fiul bunicii mele, pe care tu îl cauți cu atâta insistență, e mort de 20 de ani, nu mai face pe proasta, că nu ține cu mine!
Fata închise, dar nu mai conta. Ramona scăpă telefonul din mână. Nu-și mai simțea picioarele.

                      
     *

   – Gata, am intrat tare în ea! Nu cred să mai sune! Și dacă te mai deranjează, mă chemi, da, buni? Cerem desfășurătorul și vedem de unde e apelul nenorocitei! Ți-o fac câlți!
– Deja ai făcut-o! Aoleu, Anduțo, nu știu dacă să râd sau să plâng! Cu cine oi fi semănat așa războinică, nu știu! Taică-tu e calm, maică-ta la fel… Unchi-tu avea personalitate… Câteodată văd în privirea ta aceeași hotărâre, același foc lăuntric… Te privesc și simt că trăiește prin tine, că n-a… plecat niciodată!
– Bunico, nu te întrista! N-o lăsa pe idioata aia să-ți strice buna dispoziție!
– Nu, drăguța mea! Nu e zi de la Dumnezeu să nu-mi aduc aminte de el, indiferent dacă sună aia sau nu, gata, uit-o, iart-o! Nu te mai supăra și tu, faci riduri înainte de vreme! – replică bătrâna, zâmbind amar.
– Bine, dar dacă mai te deranjează…
– Apelez la tine, știu! îi răspunse, de această dată zâmbind din toată inima.
Lucreția nu știa când nepoata ei crescuse atât. Parcă ieri era o mogâldeață, iar acum, domnișoară în toată regula! O domnișoară de toată frumusețea: brunetă, cu ochi migdalați și piele măslinie, buze conturate și cărnoase. Semăna bine cu tatăl ei, fiul mai mic al Lucreției. Cum se aruncase în neam nu știa, dar avea multe și din Sergiu, fiul pierdut și unchiul Andei. Ochii aceia negri, dar mai ales, privirea pătrunzătoare. Într-un fel, Sergiu se întorsese la ea prin Anda. S-a născut la câteva luni după moartea lui. Nu a apucat să-și cunoască nepoata, a plecat prea grăbit și prea devreme…
Câteodată visa cu ochii deschiși, imaginându-și interacțiunea dintre Sergiu și Anda. De fiecare dată când Anda făcea ceva ieșit din comun, îi spunea: „Unchi-tu să te vadă!”. Ar fi vrut să știe și el cât de mult îi seamănă nepoata. E o figură fata asta… Temperamentală, plină de viață, cu un suflet enorm și o strălucire pe care puțini oameni o au; unii îi spun carismă; genul care atunci când intră într-o cameră, atrage toate privirile fără a-și propune, prin simpla prezență. Exact așa era și el…

                           *

   Andreea își dădea seama că se întâmplase ceva nasol de cum i-a auzit vocea Ramonei. O cunoștea atât de bine!
– Am sunat iar acolo. Am vorbit cu femeia.
– Care femeie? Să nu-mi spui… Păi nu ziceai că ai aruncat hârtia? Că nu te mai gândești la asta?
– Știu, dar îmi căutam ceva pentru facultate, când am dat peste biletul cu numărul. Aveam impresia că l-am aruncat, dar nu. În fine, am sunat și a răspuns tot ea.
Ramona îi istorisi tot prietenei ei, fără să-i scape vreun detaliu.
– Și ce dacă îl cheamă Sergiu? Nu e singurul de pe lume cu numele ăsta. Nu-i știi nici numele de familie, e o coincidență, mai mult ca sigur!
– Eram sigură că asta o să-mi spui! Coincidență, mi-a dat numărul greșit, care din întâmplare e al unui mort tiz cu el, face mișto de mine… Dar eu simt că nu-i așa, Andreea! Simt că e ceva mai mult de atât, ceva ce nu putem explica logic. Și simt că e o legătură cu tipul mort, prieten cu ai mei! Cel din poză…
– Ramo, să știi că m-am gândit și la asta: e o poză veche. De multe ori, în poze ieșim altfel decât suntem. Și eu am niște poze în care nici nu zici că-s eu! Poate că într-adevăr, cei doi seamănă, iar în poză ți se pare că seamănă și mai mult, printr-o iluzie optică. Și contextul favorizează asemănarea, să știi! Tu l-ai cunoscut în context de petrecere, era îmbrăcat elegant etc. Tipul din poză era tot la o petrecere, îmbrăcat asemănător. E doar o poză veche! Nu poți să tragi concluzii bazându-te doar pe asta!
– Ah, Andreea, mă zăpăcești cu atâta logică! De ce trebuie tu să analizezi rațional totul? Eu am intuiție, și acum intuiția îmi spune că e ceva aici! Câteodată explicația cea mai simplă e cea corectă.
– Și care e explicația ta?
– Nu știu, Andreea, dar știu că aici logica n-are nicio treabă… O să investighez, o să aflu eu, o să vezi!
Ramona vorbea cu înfocare, ca adepții unei secte: ochii îi străluceau, fiind foarte animată de propriile convingeri și planuri.
– Ești bine? N-ai febră? o întrebă Andreea, punându-și mâna pe fruntea ei, chipurile pentru a-i verifica temperatura.
– Râzi tu cât vrei, dar aici e ceva. Iar eu o să aflu!
– OK, Sherlock!

                      – VA URMA –

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii

 Martie 2017

   Trecuseră aproape două luni de la cele întâmplate. Vremea se încălzea simțitor. Ramona fusese foarte ocupată în ultimul timp cu examenele din sesiune, aproape nu se mai gândise deloc la James Dean brunet.
Nici nu-l mai întâlnise. Oglinda se dovedi a fi un talisman fără valoare, cu toate că îi salvase viața la un moment dat. Nu știa exact cum, dar era clar că îi salvase viața. Așa cum se așteptase, nu mai primi nici un semn de la Poliție.
   Mai purtase oglinda câteva zile într-un portfard din geantă, dar nimic. Se pare că își epuizase puterea de a-i scoate în cale o anumită persoană, iar ca armă era ineficientă, având în vedere că o lipise.
Fiind de acord cu Andreea, că n-avea rost să poarte după ea o oglindă peticită, lăsase portfardul undeva, pe fundul unui raft din dulap, împreună cu mănușa. Nu știa de ce n-o aruncase (mănușa, oglinda n-ar fi aruncat-o oricum). Poate că încă mai spera, în subconștient, că posesorul va apărea s-o revendice.
   E, asta e, mare pagubă! Vorba Andreei, o fi dat numărul unei vecine vârstnice, ca să-și bată joc de ea. La urma urmei, putea și el s-o contacteze dacă voia. Avea numărul ei… Cum asta nu s-a întâmplat, să fie sănătos, ura și la gară!
   Toată lumea era mulțumită, mai ales Andreea și tatăl Ramonei. Erau convinși că acea confuzie de la începutul anului fusese un episod trecător. Ramona luase note foarte bune la examene, iar acum era din ce în ce mai concentrată asupra lucrării de disertație. Andreea nu mai aducea nici ea vorba despre cele întâmplate. Nu voia s-o tulbure pe Ramona, mai ales acum, când trebuia să fie cu toată atenția la învățat.
De 8 Martie, doamna Angela organiză o seară în familie, invitând-o ca de obicei, pe Andreea.
– Ramona, du-te și deschide, sunt cu mâinile în prăjituri!
– Da, mamă!
Îi deschise ușa Andreei, când văzu pe masa din sufragerie ceva ce-i atrase atenția.
– Vaaaiii, uite ce avem aici! Un album vechi!
  Ramonei îi plăcea să se uite la pozele de când era mică, să evoce prima zi de școală, amintiri din vacanțe…    Câteodată stătea împreună cu mama ei ore în șir în fața albumelor de familie.
   O trase pe Andreea după ea, se așezară pe canapea, deschizând albumul. Fotografiile erau mai vechi decât se aștepta, nu le mai văzuse până atunci. Era un album cu pozele părinților ei, poate făcute chiar înainte ca ea să se nască.
– Ramona, ești sigură? Adică sunt pozele mamei tale, să nu se supere… În plus, trebuie să mă duc s-o salut.
– Taci, mă! Cum să se supere! Mai tare se supără dacă o întrerupi din activitatea culinară. Nouă ne place să ne uităm la pozele vechi, să ne amintim…
– Da, dar… Una e să te uiți tu, alta, eu.
– Ești nebună? Ești ca o soră pentru mine! Hai, taci, că te bat! Sau mai rău, te gâdil!
– Asta chiar n-aș suporta, lovitură sub centură!
– Păi știu! Atunci, taci din gură și privește! Vaaaiii, incredibil! Uite-o pe mama la școală!
– Ce semeni cu ea aici!
– Da. Uite-l și pe tata!
   Fetele se uitau la poze, din când în când scoteau exclamații, râdeau. Ramona o punea la curent pe Andreea: „Ăsta e unchiul cutare, aici e mătușa nu știu care. Aici e bunica, ce tânără era, nici n-o recunoști! Vaaaai, ce față avea văr-miu! Ăștia sunt niște prieteni de-ai lor, nu-i cunosc. Asta o prietenă de-a mamei, o știu din povestiri. Vaaaai, uite, poze de la petrecerile de altădată! Uite ce frumos se distrau, ce chefuri făceau! Ăștia se distrau mult mai bine ca noi astăzi!”
– Auzi, ăsta e super-bunăciune, cine e?
– Pfff, ești incorigibilă, care?
– Uite, ăsta!
   Ramona îngheță. Dintr-una din fotografiile de grup, din rândul din spate, îi zâmbea nimeni altul decât…James Dean al ei!

                        
        *

– Of, mai bine nu ți-l arătam! Ești tulburată, e doar o poză veche, poate doar seamănă! Foarte mulți oameni seamănă între ei…
– E el, Andreea! Și știi ce mă șochează cel mai tare? Arată exact la fel! Deloc îmbătrânit de atunci. Cine sau ce dracu` e ăsta? Vampir, vârcolac?
– Citești prea mult fantasy! Hai să nu ne pierdem cu firea! Calmează-te! Poate e tatăl lui James Dean al tău! D-aia seamănă așa. Cum semeni tu cu mama ta în poza aia, știi? Auzi la ea, vampir!
   Andreea încerca toate explicațiile logice, deși i se părea puțin posibil, doar-doar o va calma.
– Se poate să ai dreptate. O mai fi vreo poză pe aici? și începu să caute prin album, dând paginile febril.
– Ho, că le strici! Ai uitat că avem o cale foarte simplă de a afla ce-i cu el. O întrebăm pe mama ta!
– Băi, dar proastă sunt! Ai dreptate!
– Dar calmează-te, da?
Tocmai atunci intra mama Ramonei în cameră.
– Ce faceți, dragele mele, vă uitați la poze?
– Daaa, avem o sesiune foarte interesantă! Andreei i-a căzut unul cu tronc! Mă întreabă pe mine cine e, dar eu habar n-am. Cică e super-bunăciune! Cine știe ce moș o fi acum!
– Așa, așa, pârăște-mă! îi ținea Andreea isonul.
– Care e? Ia arătați-mi și mie „bunăciunea”! râse doamna Angela.
– Uite, el! spuse Ramona, întinzând albumul spre mama sa și arătându-i personajul cu vârful unghiei, pentru a nu rămâne vreun dubiu.
Doamna Angela se schimbă la față: zâmbetul i se șterse de pe buze și rămase cu ochii ațintiți asupra pozei.
– Mama, ai amuțit? Cine e?
Dar mama Ramonei se așeză pe canapea, fără să scoată un cuvânt.
– Hai, că acum m-ai făcut și mai curioasă! Ce-i cu tipul din poză? continuă Ramona, așezându-se lângă mama ei.
– Jimmy!
– Cine?
– Jimmy. Un prieten vechi de-al meu și al tatălui tău.
   Doamna Angela avea vocea întretăiată, ca și cum s-ar fi abținut să plângă, iar Ramona ar fi jurat că i-a văzut lacrimi în ochi.
– A, un prieten de-al vostru! De ce nu l-am cunoscut niciodată? – Ramona se străduia să păstreze un ton vesel, mimând o curiozitate nepăsătoare.
– Pentru că e mort.
– Mort? Mort, zici?
   Urmă un moment în care nu se auzea nici musca, după care Ramona reluă tirada de întrebări:
– Cum naiba? Dar era de vârsta voastră, nu? În poza asta e tânăr! insista ea, ca și când acesta ar fi un argument imbatabil.
– Da, Jimmy a murit de tânăr. Offf! Mereu mi-e greu să vorbesc despre el, chiar după atâția ani.
– Dar cum a murit? Ce s-a întâmplat?
– A fost bolnav? insistă și Andreea.
– Nu, scumpele mele, într-un accident de mașină. Deși ipoteza sinuciderii n-a fost exclusă niciodată.
– Sinucidere? Ce motive ar avea cineva de vârsta lui să se sinucidă?
– Poveste lungă, dragele mele, poveste lungă… Nu-mi place să-mi aduc aminte…
– Heeeei, ce fac fetele mele? Ce-i cu fețele astea de înmormântare?
Tatăl Ramonei intrase pe ușă, jovial, cum îl știau.
– E, nimic. Ne uitam pe un album vechi. Fetele au găsit o poză cu Jimmy. Le-a atras atenția, era frumușel, săracul. M-au întrebat cine e și mi-am amintit deodată toată nenorocirea aia…
– Da, o tragedie…O adevărată tragedie… – încuviință tatăl Ramonei, punându-și protector brațul în jurul soției sale.
– Dar cum s-a întâmplat? Când?
– Ramona, hai să nu mai vorbim! Nu vezi că o indispui pe mama ta?
   Schimbară subiectul, dar Ramona nici nu era atentă la discuție. Chipul lui Sergiu privind-o din albumul vechi nu-i ieșea din minte. Acum își amintea vag că în copilărie, cineva din anturajul alor ei murise. Cineva tânăr. Fusese mare jale, pe ea o trimiseseră câteva zile în vacanță, la bunici, pentru a nu se contamina cu atmosfera lugubră. Parcă și-o amintește pe maică-sa plângând, ai ei erau foarte triști… Știa că o bombardase pe bunică-sa cu întrebări: de ce au adus-o doar pe ea, de ce n-au venit și ai ei… Până atunci nu petrecuse mai mult timp departe de părinți, iar în vacanțe plecau cu toții.
– Buni, unde sunt mami și tati? De ce n-au venit și ei?
– Sunt la o înmormântare, scumpa mea!
– Ce e o înmormântare?
– Atunci când moare cineva, iubito!
– Cine a murit?
– Un prieten de-al lor, tânăr, săracul… Gata, hai la masă, asta nu e discuție de copii!
– De ce a murit?
– Ramona, gata! Când o să fii mai mare, o să afli mai multe. Acum ești prea mică să înțelegi.
– Și de ce nu m-au luat și pe mine cu ei?
– Copiii nu merg la înmormântări!
   Incredibil cum printr-o vorbă, o imagine sau un gest se pot readuce la suprafață lucruri de mult uitate. Ramona uitase complet discuția aceasta, dar acum i se părea atât de vie, de parcă ar fi avut-o în urmă cu o oră. Vocea tatălui ei parcă venea de la kilometri depărtare:
– Ramona, fata mea, ai amuțit?
– Nimic, mă gândeam la băiatul acela care a murit. Atât de tânăr, ce crud!
Întâmplarea făcuse că tocmai atunci doamna Angela ieșise din cameră.
– Apropo de asta, vă rog ceva pe amândouă: nu mai vorbiți cu Angela despre asta! Ea e mai sensibilă, știți și voi. A fost foarte afectată de moartea lui Jimmy. A avut și o problemă în perioada aia…
– Ce problemă? Eu nu știu nimic despre asta!
– Șșșșt, îi aud pașii, vine!
– Cine mai vrea budincă?
   Glasul de o veselie falsă al doamnei Angela era din ce în ce mai aproape, semn că tocmai intra în sufragerie. Tăcură la unison.

                    – VA URMA –

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației

După 3 zile

   Ramona stătea în mijlocul patului, abătută. Deși nu spusese nimic nimănui, nici măcar Andreei, își făcuse curaj și mersese la Poliție, mai mult din spirit justițiar: nu dorea ca alte femei să pățească același lucru. La cercei nu mai spera, cel mai probabil erau deja vânduți.

   În plus, se temea că atacatorul o va ține minte și va veni din nou după ea. Și așa avusese un noroc… Ca prin urechile acului! De fapt, nu înțelegea exact ce s-a întâmplat. O fi văzut pe cineva și o fi fugit? Și care hoț te întreabă ce ai în geantă? Nu era mai simplu să ia geanta și să fugă? Sau avea și alte intenții? Nici nu voia să se gândească.

   La Poliție nu rezolvă mai nimic. I-a luat cineva declarație și pe baza descrierilor ei, s-a făcut un portret robot. Un polițist aproape de pensie exclamă, uitându-se pe portretul-robot:

– Foarte ciudat!

– Ce anume?

– Îmi aduce aminte de cineva, seamănă foarte mult cu un infractor recidivist care a activat acum ani de zile, tâlhăria era specialitatea lui.

– Și nu se poate să fie același?

– Imposibil! Nu mai e de mult pe lumea asta, domnișoară! Și chiar dacă ar mai trăi, n-ar mai arăta așa. Asta se întâmpla acum mult timp, eheeee, prin anii ‘90, eram și noi tineri… Știți, când era perioada aia de tranziție, criză de toate felurile, criminalitate crescută. Case sparte, oameni jefuiți în plină stradă, ziua, în amiaza mare… Se furau casetofoane în draci, mă scuzați! Aveau o dambla, spărgeau geamurile mașinilor și ciordeau casetofoanele! Ce vremuri, domne… Nu se mai uită nici dracu’ la un casetofon acuma, mă scuzați, domnișoară, mă scuzați! Câte cazuri d-astea am avut, eheeee! Dumneavoastră nu știți, erați micuță, întrebați-i pe părinții dumneavoastră! Pe individul acela eu l-am prins – adăugă polițistul cu mândrie și nostalgie în glas.

   În rest, nimic. A rămas că o contactează dacă au vreo pistă. Nu se aștepta ea să se rezolve ceva, dar măcar își făcuse datoria.

   Nu povestise nimănui episodul. N-avea nici un rost să-și îngrijoreze părinții, iar Andreea… Avea de gând să-i spună, dar parcă nu-i venea. Totuși, prietena ei simțea că o frământă ceva:

– Ce-i cu tine?

– A, nimic. Mă gândeam la facultate. Se apropie sesiunea…

Dar Andreea știa că nu facultatea îi ocupa ei gândurile.

– L-ai mai sunat pe James Dean?

   Da, îl mai sunase. Dorea să-i povestească cele întâmplate, să se descarce. Culmea, lui i-ar fi povestit, dar Andreei, pe care o cunoștea de când lumea, nu. Câteodată e mai ușor să vorbești cu oamenii pe care nu-i cunoști…

– Ești o figură! Cică pe James Dean, te aude cineva, zice că te referi chiar la ăla!

– Măcar te-am făcut să râzi. Ia zi, l-ai mai sunat?

– Da, de câteva ori. La fel, răspunde o femeie și când îmi aude vocea, închide imediat. Câteodată se aud și suspine.

– Suspine? Asta-i ciudat. Aș înțelege dacă s-ar auzi înjurături. „Nu mai suna aici, nenorocito, fir-ar mama ta a dracu`!”

Apoi își dăduse seama ce prostie spusese:

– Scuze, n-am nimic cu doamna Angela, știi că o iubesc și că e o dulce! Doar exemplificam.

Ramona râdea de nu mai putea:

– Ești mortală!

– Adică înțelegi ideea. Dacă era tipa aia, te înjura mai degrabă, te amenința cu moartea etc. Totuși, poate n-ar mai trebui să suni. Dacă îi faci probleme omului? Sau poate, știi tu, mă gândeam…

– Hai, zi odată!

– Dacă ți-a dat numărul ăsta ca să scape de tine? Orice om normal îți dădea numărul de mobil, cine mai dă azi fixul? O fi dat și el un număr la întâmplare… Știu că nu vrei să auzi asta, dar…

– Adică nu știa cum să scape de nebună și a făcut chestia asta? Se poate, pare plauzibil… Dar știi ce nu înțeleg eu? De ce mi-a mai cerut numărul de telefon? I-am spus că-i dau bip după ce-l bag în agendă, dar el nu, a insistat să-i dictez numărul, să-l scrie… Dacă voia să scape de mine, nu mai avea nici un rost să facă asta.

– Da, ai și tu dreptate. Nu știu ce-o fi fost în capul lui, mă depășește… Auzi, am o idee! exclamă Andreea, luminându-se la față.

– Ce idee?

– Să aflăm al cui e acel număr!

– Crezi că nu m-am gândit? L-am căutat pe Internet și nu l-am găsit.

– Nu, nu pe Internet – îi răspunse Andreea, gânditoare.

– Dar pe ce?

Ramona era mirată. Andreea, să nu aleagă Internetul ca soluție universală?

– Dă numărul încoace!

– Ce vrei să faci?

– Tu dă-mi-l, o să vezi!

               *

– Alo, bună ziua! Mă numesc Gabriela Ionescu, de la Primăria Capitalei. Facem un sondaj cu privire la distribuția populației. Sunteți amabilă să-mi răspundeți la câteva întrebări?

   Ramona își urmărea uluită prietena cum purta discuția. Când, în sfârșit, închise telefonul, se năpusti asupra ei:

– Băi, Andreea, ești tare de tot! Ce idei ai! Și ce bine ți-ai intrat în rol! Dacă nu te cunoșteam, aș fi jurat că ești Gabriela nu știu cum de nu știu unde!

– E, oamenii de obicei cooperează când le vorbește o autoritate. I-am zis „Primăria Capitalei”, nici n-a mai pus la îndoială. Aveam, totuși, dubii, dacă o să înghită gogoașa cu distribuția populației.

– Bine că a ținut! Și povestește! Ce-ai aflat?

– Mă, nu știu ce să zic. Ori ți-a dat numărul greșit, ori… frumușelul tău te-a tras pe sfoară. Femeia are 73 de ani, e văduvă, pensionară și locuiește singură. Nici urmă de vreun tânăr.

– O fi nepotul ei…

– Dacă e, sigur nu locuiește cu ea. Îți dai seama că nu puteam s-o întreb direct de un tip tânăr, brunet, chipeș și care seamănă cu James Dean, dar în parte, am aflat ce voiam. Am întrebat-o câte persoane locuiesc în casă. Stă singură, Ramona. N-avea nici un motiv să mintă. Doar se presupunea că sunt de la Primărie.

– Și atunci de ce mi-o fi dat numărul ăsta? Poate e bunica lui și o vizitează. Dar atunci mi-ar fi spus când îl găsesc acolo…

– Ramo, știu că acum încerci să găsești o explicație, ți-e greu să admiți realitatea. Dar n-are rost să faci tot felul de scenarii. Amândouă știm adevărul, de fapt… E, din păcate, cea mai logică variantă.

– Of, dacă era blonda isterică în locul bătrânei mă simțeam mai bine…

       – VA URMA –

 

%d bloggers like this: