Tags Posts tagged with "lectura"

lectura

Supa de la miezul nopţii, de Marta Petreu-prezentare

   „Viaţa, în acest roman, se trăieşte între brutalitate şi suferinţă – rarele momente de dragoste aduc o bucurie împalidată. Naraţiunea, ce migrează de la o voce la alta – verosimil şi convingător –, e întretăiată de o precizie poetică inimitabilă, de o vibraţie de rară puritate. Supa de la miezul nopţii este un roman tulburat de originalitatea tragică a felului cum destinele personajelor se intersectează şi, în cele din urmă, se distrug. Între tragicul moment al ultimei supe şi plăcerea dejunului pe iarbă se strecoară, din adîncuri, strălucirea de argint viu a ironiei. Căci aşa se întîmplă uneori în viaţa literaturii: ironia sublimează tragicul. Oare şi inversul e posibil, e verosimil? ne putem întreba, la sfîrşitul lecturii…” (Gelu Ionescu)

   „Dacă volumul de poeme al Martei Petreu Asta nu este viaţa mea se luminează – exact cum se întîmplă şi în relaţia dintre poeziile lui Iuri Jivago şi epica Doctorului Jivago al lui Boris Pasternak – prin romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, în cazul Supei de la miezul nopţii poemele din Apocalipsa după Marta (integrala poeziei ei de pînă în 2011) luminează deplin sensul celui de-al doilea roman. Asta nu înseamnă deloc că acest ultim roman nu poate fi citit şi înţeles de sine stătător, ci numai că poezia şi proza Martei Petreu fac un tot organic.
Deşi cu o materie epică foarte concretă, Supa de la miezul nopţii este, de fapt, un roman mitic, ce împleteşte inextricabil tema mitului numai aparent profan al lui Don Juan cu aceea sacră a insului-tabu pentru că atins de zeu. Însuşi numele eroinei principale, Todora, adică «darul lui Dumnezeu», ne pune pe urmele unui destin în care omul este jucăria unui transcendent ludic şi plin de cruzime. De aceea, păpuşa înaripată din deznodămînt îmi aminteşte de îngeraşul care scoate limba într-un tablou mistic al lui Baldung Grien.” (Ion Vartic)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Pe insulă, de Tracey Garvis-Graves-Editura Epica-recenzie

 

Editura: Epica;

Număr de pagini: 346;

Data apariţiei: noiembrie 2017;

Traducător: Adina Pintea

   Anna Emerson este profesoară de engleză, are treizeci de ani și o nevoie disperată de a evada. Sătulă de iernile friguroase din Chicago și prinsă într-o relație care nu duce nicăieri, nu stă deloc pe gânduri atunci când i se propune să-și petreacă vara pe o insulă tropicală, ca profesor meditator pentru tânărul T.J. care are șaisprezece ani.

T.J. Callahan nu-și dorește să plece nicăieri. Cancerul de care suferă este în remisiune și nu vrea decât să revină la rutina lui zilnică. Părinții însă îl bat la cap să-și petreacă vara în Maldive și să recupereze tot ce a pierdut în ultimul an de școală.

Anna și T.J. urcă la bordul unui avion particular care trebuie să-i ducă la casa de vacanță a familiei Callahan. Avionul se prăbușește, și curând își dau seama că sunt aruncați pe o insulă nelocuită. La început, se luptă să supraviețuiască, dar pe măsură ce zilele devin săptămâni, apoi luni, cei doi încep să se confrunte cu tot mai multe greutăți, printre care și posibilitatea ca boala lui T.J. să recidiveze. În ziua în care T.J. își sărbătorește încă o zi de naștere pe insula, Anna începe să se întrebe dacă nu cumva cea mai mare provocare dintre toate nu este faptul că trăiește alături de un băiat care, treptat, devine bărbat.

   Tracey Garvis Graves este o scriitoare americană de bestselleruri New York Times, Wall Street Journal şi USA Today. Volumul său de debut, Pe insulă, s-a regăsit multe săptămâni pe lista New York Times cu cele mai bine vândute romane, a fost tradus în douăzeci şi nouă de ţări şi este în proiect pentru realizarea unui film de lung metraj cu studiourile MGM şi Temple Hill Productions. Puteţi obţine mai multe informaţii despre autoare, accesând: www.traceygarvisgraves.com.

   Publicată iniţial pe 4 septembrie 2011, cartea a devenit populară în rândul cititorilor de ficţiune şi romane de dragoste. Pe lângă acest roman, scriitoarea americană a publicat şi “Heart-Shaped Hack”, “White-Hot Hack”, “Covet” şi “Every Time I Think of You”.

Pe insulă” a fost o lectură excepţională, superbă, exotică şi încântătoare. Am citit-o foarte rapid, în două zile, dorindu-mi din tot sufletul să aflu prin ce mai trec personajele principale.

  Cu toate că titlul cărţii ne îndeamnă să citim cartea vara, alături de un pahar de limonadă sau ceai cu gheaţă, într-o zi călduroasă, când nici prin cap nu ne trece să ieşim afară, e perfectă dacă o lecturaţi în orice anotimp, căci acţiunea cărţii se desfăşoară în mai multe anotimpuri. Eu am profitat de zilele libere din această perioadă, a sărbătorilor de iarnă, având mai multe timp pentru lectură, bucurându-mă de un roman tropical, purtându-mă pe o insulă călduroasă, făcându-mă să-mi imaginez că sunt în vacanţă.

   Am o slăbiciune pentru cărţile cu iz insular, de vară, care mă fac să mă gândesc la razele toropitoare ale soarelui şi la concediu. Nu ştiu de ce, dar, de fiecare dată când dau de o astfel de carte, ce respectă criteriile de mai sus, o citesc imediat, paginile zburând pe nesimţite. Probabil pentru că o asemăn cu anotimpul meu preferat, vara, şi pentru că acţiunea e mult mai dinamică, nu mă plictiseşte şi nu mă ia somnul în timp ce citesc o carte de acest gen.

   După cum afirmă într-un interviu, autoarea a fost inspirată să scrie romanul “On the Island” de show-ul tv Survivor, vizionând fiecare episod. De asemenea, pe când era o copilă, Tracey a fost cu mama ei să vadă “The Blue Lagoon”. I-a plăcut filmul “Castaway” şi şi-a dorit să dezvolte într-un sens acţiunea lui. A spus că i s-a părut o idee interesantă şi inedită să aducă doi oameni care nu ar trebui pe o insulă şi să vadă ce se întâmplă. A ajutat-o şi soţul ei mult, susţinând-o. Să ai pe cineva care să creadă în tine şi în visul tău este îndeajuns pentru a te apuca de treabă.

  Romanul este scris din două perspective: a personajului principal feminin şi din perspectiva personajului principal masculin, fiecare capitol continuându-se prin înlănţuire. Mi s-a părut minunat că nu se povesteşte acţiunea de două ori, din ambele perspective, ci totul se continuă lin şi frumos.

   Acţiunea este complexă şi personajele bine conturate, fiecare cu caracteristicile sale specifice, fiind bine individualizate. Am îndrăgit-o mult pe Anna, personajul principal feminin, căci a ştiut să-şi urmeze inima în tot ceea ce a făcut, ascultând-o.

   Anna Emerson, o profesoară frumoasă şi tânără, se hotărăşte să-i devină meditatoare lui T.J. Callahan, un adolescent care scapă de cancer, dar care a pierdut multă materie şi lecţii la şcoală, trăind mai mult prin spitale. Pentru Anna, ideea de a pleca departe de locul unde îşi duce viaţa cotidiană este o provocare, la care cu greu se decide să răspundă afirmativ, privind partea plină a paharului, şi anume aceea că se va relaxa toată vara la soare, pe o insulă tropicală, cu picioarele în nisip, bronzându-se.

   Anna ajunge la aeroport condusă de iubitul ei, John, şi îi întâlneşte pe tânărul cu care avea să petreacă  mult timp împreună, acesta fiind însoţit de cel mai bun prieten, Ben. Călătoria a durat foarte mult, intervenind câteva probleme, însă cei doi au coborât cu bine pe Aeroportul Internaţional Malé din Maldive, aflând că insula unde aveau să locuiască pe durata verii era la 2 ore depărtare şi că pe insula aceea puteai să ajungi doar cu hidroavionul. Pentru că se făcuse seară şi hidroavioanele nu circulau seara, Anna şi T.J. sunt în pericol să rămână pentru o noapte în Malé. Dar un pilot al unei astfel de aparat de zbor spune că îi poate duce el pe cei doi pe insulă, acesta întorcându-se acasă. Bucuroşi că problema s-a rezolvat, cei doi urcă în hidroavion şi le revine zâmbetul pe buze, adresându-i curioşi câteva întrebări pilotului. Suferind o criză de arsuri la stomac, pilotul leşină şi aeronava se prăbuşeşte în ocean. Purtând pe ei veste de salvare, tinerii reuşesc să scape cu viaţă din teribilul accident şi peste câteva ore bune ajung pe o insulă, purtaţi de curenţii din apă.

   Rupţi complet de lumea normală, Anna şi T.J. speră că vor mai trece hidroavioane pe cer a doua zi, culcându-se pe nisip, obosiţi, răniţi şi extenuaţi. A doua zi se trezesc şi sunt uimiţi de faptul că pe cer nu se zăreşte niciun avion şi cu fiecare zi ce trece încep să se obişnuiască cu viaţa pe insulă, departe de toţi şi toate, departe de umanitate, mâncare, apă şi energie electrică. Singura lor sursă de mâncare sunt fructele de pâine şi nucile de cocos, iar sursa lor de apă e ploaia care cade des.

   În timp ce orele şi zilele se scurg, Anna şi T.J. încearcă cum pot să supravieţuiască: se spală în ocean, aprind un foc cu ajutorul beţelor ca mai apoi cine trece pe cer să vadă semnalele lor de alarmă, adică fumul, mănâncă doar fructe de pâine, nuci de cocos, peşti şi găini, care trăiau pe plajă, şi încearcă să depăşească toate pericolele ce le stau în cale, precum: un liliac care i se înfinge în capul Annei, un rechin ce îi fac pe cei doi să nu se mai apropie de ocean, un virus local şi altele. Urmărind toate peripeţiile celor doi protagonişti, veţi sta cu sufletul al gură, aşteptând să vedeţi cum se termină fiecare în parte şi în favoare cui. Convinşi că nu vor mai fi salvaţi niciodată, însă cu flacăra speranţei aprinsă în suflete, Anna şi T.J. sunt ajutaţi, într-un fel, de natură pentru a rezista pe insulă. Viaţa le este cu mult uşurată după ce valurile le aduc, uşor-uşor, obiectele pe care le-au avut cu ei în hidroavion. Astfel, ei îşi primesc hainele, obiectele de îngrijire personală şi o plută pneumatică, în care vor dormi nopţi la rândul. Îşi construiesc o casă, al cărei acoperiş este luat pe sus de furtună, şi încearcă, fiecare cum poate, să rămână în viaţă.

   Trăind unul lângă celălalt zi de zi, între ei se leagă şi sudează o relaţie de iubire. Să fie oare una temporară sau permanentă? Vor reuşi să scape de pe insulă? Cine îi va salva? Vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi? Cum rămâne cu soţul Annei?

   “Pe insulă” de Tracey Garvis-Graves a fost exact de ceea ce am avut nevoie: o lectură efervescentă, care să mă destindă şi să mă facă să uit de zilele geroase de iarnă, plimbându-mă, alături de personaje, pe insula lor. Cu picioarele în nisip, cu briza în urechi şi cu delfinii care se joacă fericiţi în ocean, vă spun doar atât: cartea aceasta o să-mi rămână în suflet multă, multă vreme.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ușa, o geografie intimă, de George Banu-recenzie

Titlul original: La porte, au coeur de l’intime

Traducere din limba franceză: Anca Măniuțiu

Editura: Nemira

Colecția: Yorick

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 192

George Banu este profesor emerit de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris. Conduce colecția Le Temps du theatre la Editura Actes Sud. A scris numeroase volume de referință consacrate scenei contemporane și principalelor sale personalități, lucrări traduse în numeroase limbi, dintre care menționăm: Livada de vișini, teatrul nostru, Reformele teatrului în secolul reînnoirii, Shakespeare – lumea-i un teatru, Nocturne, Scena modernă, Mitologii și miniaturi, apărute la Editura Nemira. A primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța, a obținut Premiul de excelență UNITER și Premiul Promoteu 2007. Este președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și doctor honoris causa al mai multor universități europene. Este membru de onoare al Academiei Române. A obținut în 2014 Marele Premiu al Academiei Franceze.

  Trebuie să recunosc că majoritatea cărților pe care le citesc se încadrează în categoria beletristică, ficțiunea reprezentând pentru mine o gură de aer proaspăt, o șansă de a evada din cotidian. Dar, din când în când, mai citesc și non-ficțiune, cărți care îmi permit să-mi îmbogățesc cunoștințele, vocabularul de specialitate, pe care le consider ,,serioase” datorită simplului fapt că nu se citesc sau nu ar trebui să se citească asemenea unui roman, ci, mai degrabă, cu un creion în mână, înarmat cu răbdare și cu dorința de a-ți lărgi orizontul de cunoaștere.

   Lecturile mele non-ficționale se reduc, în general, la cele cu caracter istoric, însă de data aceasta am ales ceva puțin diferit, și anume o lucrare ce abordează arta, o lucrare ce poartă semnătura lui George Banu. Sincer să fiu, numele autorului m-a convins să includ ,,Ușa, o geografie intimă” în planurile mele de lectură (și titlul, bineînțeles). Un român cu o carieră impresionantă într-una din cele mai civilizate state din Occident, și anume Franța, care își desfășoară activitatea într-un domeniu nu tocmai accesibil, te determină să te mândrești cu faptul că ești român și cu capacitatea conaționalilor tăi de a fi cei mai buni, indiferent de locul în care se află.

Las Meninas – Diego Rodríguez de Silva y Velázquez

   Vreau să încep prin a preciza faptul că ,,Ușa, o geografie intimă” nu e o carte oarecare, ci reprezintă un discurs referitor  la ușă – așa cum apare în pictură, în  piesele de teatru, un elogiu adus acestui element arhitectural încărcat de semnificație, nespus de important, dar căruia cel mai adesea nu îi acordăm atenția cuvenită. Într-adevăr, ne concentrăm asupra lucrurilor, aparent, esențiale, ce ies în evidență și uităm detaliile care fac diferențe, elementele latente dintr-o operă de artă.

,,Ușa deschisă și ușa închisă se asociază precum yin și yang, principii complementare, amândouă necesare, inseparabile. Descoperim, însă, frecvent, o ușă întredeschisă, care salvează indecizia, căci nu constituie o sinteză liniștitoare, ci confirmă mai degrabă coabitatea posibilă a contrariilor. Deschiderea și închiderea nu se anulează printr-un al treilea termen unificator, ci își supralicitează coexistența. Nici pe de-a întregul închisă, nici explicit deschisă, această ușă a stării intermediare prezervă o izolare în sânul interiorului, lăsând totodată să pătrundă forțele de afară.”

   Am parcurs volumul de față, subliniindu-mi pe tot parcursul textului descrieri interesante, analogii deosebite, reflecții ale autorului asupra ușii pe care, personal, le găsesc fascinante. Mi-a plăcut mult această călătorie, această incursiune într-o istorie relativă a ușii ca expresie artistică, ca element de decor, de detaliu, aparent, banal, dar fără de care niciun tablou, nicio piesă de teatru, nicio poveste nu ar fi aceeași. Inclusiv viața oamenilor nu ar fi aceeași, fără ușă.

Sărutul dat pe furiș – Jean-Honoré Fragonard

   De ce GEOGRAFIE INTIMĂ? Lucrarea excepțională a lui George Banu reprezintă o analiză a unei hărți imaginare a ușii, trasată de raporturile dintre ușă și oameni, dintre ușă și fereastră, dintre ușă și cei care o pictează sau o includ în operele lor de artă. Pătrundem până în cele mai ascunse cotloane, descoperim cele mai mari secrete ale ușii, un element important, dar neglijat. Nu este descrisă doar ușa propriu-zisă, ba dimpotrivă, se evidențiază sentimentele, trăirile oamenilor, pe care artiștii încearcă să le transpună în artă, în această expresie a sensibilității și a profunzimii spiritului uman.

,

,Astăzi știu că ușa sau poarta trebuie închisă, nu pentru a mă proteja de oaspeți nepoftiți sau pentru a mă concentra asupra unor proiecte noi, ci pur și simplu pentru a pleca. E timpul să trag poarta după mine. Pentru ca cercul să se închidă și alții să poată să o ia de la capăt. Cea din urmă poartă. Poarta este și rămas-bun și, poate, trecere înspre un anume orizont. Ea este un prag propice metamorfozei contrariilor. Ieșim și intrăm! Intrăm și ieșim! Întotdeauna ne vom afla în fața sau în spatele unei porți care ne îndeamnă să descoperim taina ce ne scapă și care rămâne vie tocmai din acestui etern eșec. Ușa, poarta… repere distincte pentru geografia spațiului intim, pe care îl avem de parcurs noi toți, zi de zi.”

   Cartea este structură în patru părți: Amprente și frontiere, În inima spațiului intim, Melancolia spațiului intim, Dincolo de spațiul intim. Pe măsură ce parcurgem capitolele, ne familiarizăm cu vocabularul specific ușii, cu multitudinea de forme în care este regăsită, cu legătura dintre ușă și poartă, cu intimitatea ascunsă în spatele unei uși închise, cu semnificația pragului, a punctului de trecere întruchipat de acesta.

   Ușa capătă numeroase sensuri, e de nelipsit din pictură și teatru, fie că ne referim la Kafka, ori la Salvador Dali, Hammershoi, Hooch, Munch. Ușa face parte din viața de zi cu zi a tuturor, simbolizează altceva în funcție de cultură, țară, religie, experiență personală. Ușa nu este doar un obiect, o bucată de lemn sculptată sau o simplă piesă de metal, ușa are o întreagă istorie în spate, o mitologie proprie. Fiecare ușă are o poveste de relatat, propria ei poveste, la care se adaugă poveștile celor cu care intră în contact, a oamenilor care se izolează de lume prin intermediul ei sau care pășesc în lume, care îi trec pragul, lăsând-o în urmă.

,,Prin intermediul ferestrei, privim lumea, prin intermediul ușii, ne apropiem de aceasta pentru a ne confunda cu ea sau pentru a o părăsi. Prin intermediul ferestrei, acceptăm lumea așa cum e ea, în vreme ce, trecând de pragul ușii, alegem să pătrundem în ea. Sau, dimpotrivă, închizând ușa, ne asumăm o retragere, un abandon. Ușa este preludiul unei acțiuni sau al unui refugiu. O răscruce.”

Tânără citind o scrisoare sau Raza de soare – Peter Ilsted

   Dacă ești pasionat de artă și de frumos, e imposibil să nu fii fascinat de această carte, de această scrisoare de dragoste adresată ușii. Vă invit s-o citiți și să vă pierdeți pentru câte clipe în universul încântător al artei!

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!   

       Cartea Ușa, o geografie intimă, de George Banu poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro-recenzie

Editura: Litera;

Număr de pagini: 205;

Traducător: Doina Cernica;

An apariţie: 2017.

 

Olga a ajuns la vârsta bilanțului. Bolnavă, simte nevoia să-și povestească viața, să-și treacă în revistă tinerețea, căsnicia nefericită și împrejurările care au condus la moartea precoce a fiicei sale Ilaria. Astfel începe lunga confesiune adresată nepoatei sale. Iar în actul de a scrie, în mărturisirea ei calmă, dar în același timp intensă și emoționantă, Olga regăsește sensul propriei existențe și al propriei identități.

   Susanna Tamaro este o romancieră din Italia, care are experiență în regie de film și documentare științifică. Scrierile sale au primit numeroase premii, iar romanul său, „Mergi unde te poartă inima”, se bucură de o mare popularitate în rândul cititorilor.

  Romanul “Mergi unde te poartă inima” a fost publicat iniţial în 1994, bucurându-se de o ecranizare la doi ani de la publicare (Follow Your Heart) În prezent, “Va’ dove ti porta il cuore” este considerată cea mai bine vândută carte italiană a secolului XX, tipărindu-se şi cumpărându-se în 16 milioane de exemplare.

   Autoarea romanului afirmă următoarele: „Cartea mea spune povestea unor femei: pentru că nefericirea coboară, de obicei, pe linie feminină, ca o anomalie genetică, ea se transmite de la mamă la fiică și devine mai intensă.“

   O apreciere critică vine din partea lui Carlo Bo ( critic literar şi om politic italian): “Un text de ales suflu poetic, în care semnele vieții sunt bine deslușite, în echilibru cu vocația frumosului și a purității. Fiecare pagină are o rațiune spirituală lăuntrică, muzicalitate și o discreție unică.” . Şi chiar aşa şi este: fiecare pagină te pune pe gânduri şi sfârşeşti prin a reciti anumite pasaje pentru a le “gusta” şi digera mai bine.

   Scriitorii italieni au ceva special şi găsesc mereu o operă italiană diferită faţă de citesc de obicei. Aşa cum literatura franceză mă face să mă gândesc la delicateţe, lucruri făcute lent şi pasiune, când pronunţ literatură italiană în minte îmi vin următoarele: nostalgia vremurilor apuse, vară, bucuria vieţii şi mâncare bună.

   Pe lângă Susanna Tamaro, am mai citit un autor italian, şi anume: Peter Pezzelli, un scriitor minunat, pe care vi-l recomand cu mare, mare încredere. Eu am citit de la el “Lecţii de italiană”; să ştiţi că nu este un manual sau un dicţionar care să te înveţe să vorbeşti în italiană, ci un roman frumos, titlul aflându-se în legătură cu conţinutul lui.

   “Mergi unde te poartă inima” este o confesiune (mărturisire) în mare parte, acţiunea fiind aproape inexistentă. Vorbele personajului principal sunt mai greu de înţeles pentru cei care nu iubesc psihologia. Eu am recitit de zeci de ori unele propoziţii, tocmai pentru că nu le “prindeam” sensul. Însumând nu mai mult de 205 pagini, am reuşit să termin cartea în câteva zile bune şi consider că aceasta nu este potrivită pentru cei pe fugă, ocupaţi şi stresaţi, ci este pentru cei care sunt în vacanţă, care nu se grăbesc să treacă la altă carte, având tot timpul din lume pentru a o citi, sorbind fiece cuvânt în parte.

“Eşti plecată de două luni, şi de două luni, în afara unei ilustrate prin care mă anunţai că eşti încă în viaţă, nu mai am veşti despre tine.”

   Olga, personajul central al romanului, o femeie, care locuieşte în Trieste (Trieste este un oraș în nord-estul Italiei, capitală a regiunii Friuli-Venezia Giulia și a provinciei Trieste), în vârstă de 80 de ani, se hotărăşte într-o zi, simţind că nu mai poate ţine mult informaţiile în interiorul ei şi că moartea se apropie cu paşi repezi, să scrie câteva “scrisori” nepoatei sale, al cărui nume nu se ştie, neapărând în carte. Prin scrisorile sale, Olga îşi exprimă nemulţumirea şi gândurile sale asupra mai multor subiecte, care o macină şi nu-i dau pace. Totodată, Olga îşi realizează un portret al propriei sale vieţi, cu bune şi cu rele, cu evenimente frumoase şi urâte. Scopul acestor scrisori este de a o ajuta pe Olga să vorbească cu cineva, viaţa ei cotidiană fiind plictisitoare şi monotonă, vindecându-se, astfel, de lipsa de comunicare.

   De ce-i scrie tocmai nepoatei ei? Pentru că îi este dor de ea, nepoata fiind plecată un an în străinătate. Decizia de a merge undeva departe de casa bunicii ei, este luată chiar de nepoată, care nu mai suportă atmosfera din casa bunicii şi din Trieste. Bunica ei nu este de acord, dar nepoata spune că dacă nu va pleca în străinătate, atunci se va duce la un psihanalist. Imediat ce aude de psihanalist, Olga refuză imediat varianta, pentru că şi fiica ei, pe nume Ilaria, avusese câteva şedinţe cu un psihanalist, în trecut, totul terminându-se rău, iar Olga rămânând cu o impresie negativă despre aceşti “doctori”.

   Nepoata Olgăi a fost concepută în Turcia, cu un tată necunoscut, mama fetei murind peste câtva timp, iar fata rămânând cu bunica, în grija şi sub protecţia ei. Aşa cum probabil vă daţi seama, să ascundă faptul că nu ştie cine este tatăl nepoatei ei e foarte greu pentru Olga, căci fetiţa creşte, devenind o adolescentă emancipată, care nu mai crede că tatăl ei e un prinţ dintr-o poveste, cum îi spunea bunica, ci vrea să ştie adevărul.

   Alături de povestea nepoatei este prezentată şi povestea Olgăi, care nu a avut o viaţă tocmai minunată. Încă de când era mică Olga era o fată diferită faţă de celelalte. Nicidecum naivă şi cu capul în nori, ci ancorată în realitate şi străduindu-se să ţină pasul cu timpul, Olga refuza orice pretendent care nu-i plăcea. N-accepta minciuna, răutatea şi ura dintre oameni. Îi erau pe gust cărţile şi lectura, fiind o fată cultivată şi inteligentă. Tatăl ei chiar i-a spus odată că n-are să se căsătorească niciodată, deoarece e mult mai deşteaptă decât orice pretendent care-i face curte. În ciuda celor spuse de tatăl ei, Olga se căsătoreşte cu un colecţionar de insecte, pe care la început îl iubeşte, dar îşi dă seama că acel bărbat este doar un pion, o aventură de o noapte. Alături de el, viaţa ei devine plictisitoare şi agasantă, Olga ajungând în pragul depresiei. Din dorinţa de a se îndepărta, la fel ca nepoata ei, de viaţa normală, Olga pleacă într-o vacanţă departe de soţul ei, unde întâlneşte un medic şi are o relaţie cu el. De data aceasta, iubirea este sinceră şi respectivul doctor nu este doar o aventură precum soţul ei. Dar ce se întâmplă dacă soţul ei află? Ce va păţi Olga? Se va reîntoarce acasă nepoata ei? Cum se termină romanul?

   Ecranizarea romanului “Follow Your Heart” a apărut pe 9 februarie 1996, avându-o regizor pe Cristina Comencini, producător pe Alessandro Parenzo, iar printre actori se numără: Virna Lisi, Margherita Buy şi Massimo Ghini.

   Cartea Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

,,Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

Domina, de L.S.Hilton-Editura Litera-recenzie

Titlu original: „Domina”

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Număr de pagini: 336

   Primul volum al seriei cu același nume semnate de L.S.Hilton, „Maestra”, a fost o adevărată revelație pentru mine în 2016 și am catalogat-o ca un must-read al anului. În ciuda părerilor împărțite ale cititorilor cu privire la această carte, în mare parte datorate abundenței scenelor explicite cu caracter sexual în care era implicată protagonista, eu am apreciat stilul autoarei, numeroasele întorsături de situație, dar mai presus de orice construcția personajului principal. Admit totuși faptul că volumul poate fi lecturat alături de un pahar mare de limonadă, pentru orice eventualitate.

   Judith Rashleigh demonstrează în „Maestra” că este genul acela de personaj spumos, un caracter puternic, care nu renunță până nu-și îndeplinește scopurile, chiar dacă acest lucru presupune să-și lase furia să-i controleze acțiunile. Poate purta uneori diverse măști – femeia seducătoare, femeia ușoară, femeia de bani gata, dealerul de artă sau justițiarul – dar nu vă lăsați păcăliți de toate acestea, ea întotdeauna are în minte un plan bine pus la punct. Nu se lasă dată la o parte, batjocorită sau înșelată. În ciuda faptului că uneori poate părea complet dezlănțuită, liberă de orice restricții și inhibiții, acționând din impuls și aparent fără raționament, protagonista este ghidată de orgoliu, onoare și corectitudine. Iar în această ecuație nimic nu este mai presus pentru ea decât arta. Aceasta din urmă nu poate fi pângărită sub nicio formă deoarece oricine face o astfel de greșeală, va plăti cu viața.

Cu o asemenea protagonistă în prim-plan, cum să nu aștepți cu nerăbdare volumul al doilea?

  Când am pus mâna pe „Domina”, nu știam cum să pătrund mai repede din nou în lumea lui Judith. De data aceasta o găsim în Veneția, sub numele de Elisabeth Teerlinc, conducând propria galerie de artă intitulată Gentilenschi. Pare mai liniștită, departe de trecutul tumultos, iar lucrurile par să fi reintrat pe făgașul normal, arta ocupându-i din nou o bună bucată a timpului. Dar noua viață îi este tulburată de vizita unui bărbat misterios, dr. Ivan Kazbici, care îi propune să-și ofere serviciile pentru evaluarea colecției de tablouri ale unui anume oligarh rus, Pavel Iermolov. Această ofertă este cât se poate de atractivă și intrigantă pentru Judith datorită, în primul rând, semnificativului onorariu pe care urmează să-l primească și, în al doilea rând, faptului că tablourile deținute de Iermolov sunt un adevărat mister. Se vehiculează că ar fi posesorul unor opere importante pe care le-ar fi achiziționat prin intermediari, precum Picasso, Matisse sau Pollock și două lucrări foarte râvnite de Botticelli din colecția Jameson. Cu siguranță vizionarea unui asemenea colecții reprezintă o oportunitate de nerefuzat, iar Judith este conștientă de acest lucru și acceptă termenii impuși.

   Vizita colecției private a lui Iermolov este de-a dreptul copleșitoare pentru Judith, care decide în final că nu se consideră suficient de pregătită pentru a oferi o evaluare justă. Astfel, refuză cu regret oferta și se întoarce la propria galerie. Însă după acest eveniment, lucruri stranii par să se întâmple. Protagonista simte din ce în ce mai des că este urmărită, iar obiecte din apartamentul ei își schimbă în mod inexplicabil locul. Vizita neașteptată a Elenei, o femeie pe care Judith o cunoaște de la o petrecere, tulbură și mai mult apele. Aceasta îi mărturisește că este soția lui Iermolov, de care oligarhul dorește să divorțeze. Ea se teme că în urma separării va fi ucisă din cauza informațiilor secrete pe care le cunoaște. Îi dezvăluie, de asemenea, că fenomenele stranii din ultima vreme i se datorează tot lui Iermolov care încearcă să o intimideze ca urmare a refuzului ofertei de evaluare a colecției de artă. Astfel, pentru a evita inevitabilul sfârșit, Elena vrea să pună mâna pe un misterios desen de Caravaggio, ce este foarte valoros, iar pentru asta vrea să apeleze la ajutorul lui Judith. Deoarece protagonista încearcă să o convingă că o asemenea operă nu poate fi decât un fals și că ar fi mai bine să se reorienteze spre alte tablouri deținute de soțul ei, femeia o amenință că îi va dezvălui adevărata identitate și totodată implicarea într-o crimă din trecut. Acest pericol neașteptat trezește la viață demonii lui Judith.

„Ajunsesem atât de departe. Crezusem că Elisabeth Teerlinc lăsase în urmă toate acestea, dar trecutul încă mă urmărea, la fel de sigur ca acel parfum de crini dintr-o cameră tăcută, brațele lor continuând să se agațe de mine, să mă tragă în jos până când valurile trecutului aveau să se închidă inevitabil peste capul meu.”

„Mi-am ațintit privirea dincolo de ea, pe chei, luptându-mă simultan cu impulsul de a o împinge în apă și cu o senzație bruscă de claustrofobie sufocantă, ca și cum combinația de circumstanțe care mă adusese în acest punct începea să se încolăcească în jurul meu ca o hidră șuierătoare și agresivă care nu putea rămâne niciodată adormită.”

   În ciuda amenințării Elenei, Judith tinde să refuze să se implice în recuperarea desenului de Caravaggio, însă când află că Iermolov o suspectează că acesta s-ar afla deja în posesia ei, ca urmare a unui eveniment din trecut, și că dorește cu orice preț să pună mâna pe el, trebuie să se decidă pe ce drum să o apuce. Chiar dacă se simte încolțită și depășită de situație, protagonista pornește într-un joc de totul sau nimic pentru a se salva. Va fi demascată și va ajunge să plătească pentru crimele din trecut? Își va găsi sfârșitul în mâinile oligarhului sau va găsi o modalitate să scape și de această dată dintr-o situație aparent fără ieșire? Aventura pentru aflarea deznodământului cu privire la soarta lui Judith vă va purta într-o călătorie plină de neprevăzut prin Veneția, puțin prin Anglia natală, Paris și Belgrad.

   Așa cum ne-a obișnuit încă din primul volum al seriei, L.S. Hilton păstrează și în „Domina” stilul dinamic de scriere, ce abundă în detalii cu privire la locurile tranzitate de protagonistă și la minunatele opere de artă cu care intră în contact. Pentru cei care au fost deranjați de scenele erotice numeroase din „Maestra”, în volumul al doilea acestea sunt reduse semnificativ, însă condimentează în continuare acțiunea pe alocuri. De asemenea, cititorii vor pătrunde mai adânc în amintirile lui Judith, ajungând până în copilărie, fapt ce ne permite să înțelegem mult mai bine atitudinea și modul său de gândire, cât și pasiunea pentru artă sau vestimentația scumpă.

„Prețul de pe coperta interioară era de șaizeci de lire. Șaizeci de lire pentru o carte, iar doamna mi-o dăduse pe degeaba. Am pus cu grijă cartea sub patul meu și am răsfoit-o atât de des, încât, în timp, am ajuns să știu pe de rost numele fotografilor și ale creatorilor de modă. Nu-i vorba că mi-aș fi dorit neapărat acele haine. Doar că mă gândeam că, dacă aș fi fost genul de persoană care să le aibă, m-aș fi simțit diferit. Dacă aș fi avut astfel de lucruri, aș fi putut să aleg în fiecare zi unde să fiu. Aș fi putut să-mi controlez viața interioară prin intermediul aspectului exterior.”

„Trecuse atâta timp de când nu mai avusesem ocazia de a privi astfel tablourile, nu măsurând sau evaluând, nu calculând ceea ce îmi aminteam și ceea ce trebuia să știu, ci, pur și simplu, privindu-le, privindu-le cu tot corpul, cu simțurile relaxate. Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

   Totuși, pe parcursul lecturii am simțit că îi lipsește ceva. Ca să punctez exact, acțiunea mi s-a părut că avansează lent și fără evenimente semnificative, cel puțin în prima jumătate a cărții. Totodată, Judith mi s-a părut mai moale o bună parte a volumului, uneori chiar pasivă, nesigură, pierzându-și astfel din farmec, acea forță care o ghida și o ajuta să depășească orice obstacol în primul volum. Din fericire, aceste probleme sunt remediate în a doua jumătate a cărții ce abundă în întorsături de situație și în care protagonista se trezește din nou la realitate, mobilizându-se pentru a ieși victorioasă.

   Așadar, „Domina” este un volum care continuă cu succes seria „Maestra”, ce vă poartă într-o aventură tumultoasă în lumea artei și a afacerilor necurate din aceasta, dar și în viața unei femei puternice care este în stare să riște totul pentru a-și atinge idealul și a scăpa de fantomele trecutului. O recomand cu drag celor care vor să descopere pe unde o mai poartă destinul pe Judith, dar și celor care nu au încercat încă scrierile lui L.S. Hilton însă vor să citească un thriller bun.

Cartea Domina, de L.S.Hilton  poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Capitularea domnişoarei Fairbourne, de Madeline Hunter-prezentare

 Colecţia Cărţi Romantice

Vineri, 29.09.2017, la toate punctele de difuzare a presei alături de revista Libertatea pentru Femei.

   O femeie la conducerea unei prestigioase case de licitații londoneze? Ridicol! Totuși aceasta e intenția Emmei Fairbourne după ce tatăl ei moare pe neașteptate, lăsându-i frâiele acestei afaceri extraordinare.
Desigur, nu e atât de inconștientă încât să facă acest lucru pe față și să sperie colecționarii bogați și clienții fideli. Așa că pune la cale o mică înșelătorie, căutând să angajeze un tânăr chipeș și fermecător care să organizeze licitațiile.
Totul ar fi decurs bine, fără intervenția enervantă a lui Darius, arogantul conte de Southwaite, care, fără știrea ei, a fost partenerul din umbră al răposatului ei tată, iar acum este coproprietarul casei de licitații Fairbourne.
Un conte nu are nici un interes să conducă o astfel de afacere – și Darius nu vrea să-i permită acest lucru nici domnișoarei Fairbourne. Fără îndoială, afacerea trebuie vândută.
Dar încăpățânata Emma nu este ca nici o altă femeie pe care a cunoscut-o, refuzând să-i respecte ordinele.
Păstrându-și cumpătul, Darius se hotărăște să atace pe alt front. Există și altă metodă de-a o face să capituleze, una cu mult mai plăcută pentru amândoi…

Sursa foto şi text: Cărţi Romantice

Suflete în noapte, de Kent Haruf-recenzie

Grupul Editorial TREI (Pandora M, 2017)

Titlu original: Our Souls at Night (2015)

Traducere de Paul Slayer Grigoriu

128 de pagini

Și apoi a sosit ziua în care Addie Moore i-a făcut o vizită lui Louis Waters. Era o seară de mai, chiar înainte de lăsarea întunericului.

   Așa începe ultimul roman al lui Kent Haruf, apărut postum; brusc, ca o continuare a unei povești pe care a lăsat-o neterminată în timpul vieții. Naratorul relatează într-un mod încântător de simplu o poveste a doi oameni obișnuiți, cu destine oarecare, ajunși la vârsta la care fiecare întrebare pare să-și fi găsit răspunsul. Însă, tocmai modul acesta liniștit, ticăit parcă, sporește intensitatea trăirilor celui care citește. Pe mine m-a fermecat, pur și simplu. (Notă: Cred că am făcut o pasiune pentru cărțile de la Pandora M).

   Cele două personaje, Addie și Louis, oameni în vârstă și văduvi, își trăiesc fiecare singurătatea în orășelul Holt, până când Addie vine cu o propunere:

Mă gândeam să petrecem împreună noaptea. Și să stăm în pat la căldură, prietenește. Să stăm întinși în pat împreună și tu să rămâi peste noapte. Noaptea e cel mai rău. Nu-i așa?

   După lăsarea întunericului, Louis își ia pijamaua și periuța de dinți și pleacă la Addie. Aici, el bea bere, ea un pahar cu vin, apoi stau întinși și deapănă amintiri. Deși vecini, cei doi nu au avut o viață socială comună, nici căsătorii fericite, iar alegerile în viață nu au fost mereu bune. Ea și-a îngropat un copil, el şi-a părăsit o vreme familia pentru o altă femeie. La șaptezeci de ani, sunt conștienți că nu pot schimba trecutul sau viitorul, dar încearcă să trăiască activ, iar zilele le sunt înseninate de venirea lui Jamie, nepotul lui Addie. Atâta suflet pun în educarea și încurajarea acestui copil traumatizat de despărțirea părinților, încât cu greu reușești să îți reții lacrimile.

   Cu timpul, prietenia dintre Addie și Louis se transformă într-o iubire ce îi face să simtă că trăiesc cu adevărat, înfruntând prejudecățile și privirile celor din jur.

Adevărul este că îmi place. Îmi place mult. Mi-ar lipsi dacă n-ar mai fi. Dar ție?

Îți place la nebunie, a spus ea. E mai bine decât sperasem. E oarecum misterios. Îmi place prietenia noastră. Îmi place timpul petrecut împreună. Când suntem aici în întunericul nopții. Când vorbim. Când te aud respirând lângă mine dacă mă trezesc.

Și mie îmi plac toate astea.

Atunci  vorbește cu mine, a spus ea.

Ceva anume?

Mai multe despre tine.

Nu te-ai săturat?

Nu încă. Îți spun când mă satur.

   Cel mai înverșunat opozant al relației dintre cei doi este fiul lui Addie, care-și pune mama să facă o alegere dureroasă. Psihologii afirmă că, în cazul morții unui părinte, copiii (fie deveniți adulți sau nu) nu sunt de acord cu o nouă relație a celuilalt părinte, considerând că acesta este infidel.

De aceea sunt aici. Vreau să puneți punct.

Te referi la faptul că suntem împreună, a spus Louis.

Mă refer la faptulcă te strecori noaptea în casa mamei mele.

Nu se strecoară nimeni, a spus Addie.

Așa e. Nici măcar nu vă e rușine.

Nu avem de ce să ne fie rușine.

La vârsta voastră să vă întâlniți pe întuneric.

E minunat. Mi-aș dori ca tu și Beverly să vă simțiți la fel de bine ca Louis și cu mine.

Ce-ar spune tata în locul meu?

   Haruf renunță la canoanele prozei clasice și optează pentru un stil simplu și lipsit de orice pretenție. Pune accent pe activitățile simple ale personajelor, surprinse în rutina lor zilnică. A doua zi, el a lucrat în curte dimineața și a tuns peluza și a luat prânzul și a tras un pui de somn și apoi s-a dus la cofetărie și a băut o cafea cu un grup de bărbați cu care se întâlnea o dată la două săptămâni. Unul dintre ei nu-i plăcea în mod deosebit. Bărbatul a spus, Mi-aș dori să am energia ta.

   Are vârstă fericirea? Eu cred că nu. Nimic spectaculos nu se întâmplă în roman, dar te ține cu sufletul la gură. Am citit o poveste de iubire de o sensibilitate rară, care demonstrează că poți să te îndrăgostești la orice vârstă și să te simți împlinit. Am plâns și am zâmbit șmecherește la finalul cărții.

   În toamna aceasta, Jane Fonda și Robert Redford îi vor interpreta pe cei doi, într-o ecranizare a romanului. Sper să mă impresioneze cel puțin la fel de mult și filmul!

Cartea Suflete în noapte, de Kent Haruf poate fi comandată de pe site-ul Editura Pandora M

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Recomandări de toamnă

   Ştiu că nu am recomandat cam de multişor, dar fiind toamnă poate începem să citim mai mult. Eu una sigur nu pot să citesc cât aş dori. Acum când şi animalele îşi fac provizii pentru iarnă, la fel şi noi facem pregătirile necesare. Un compot de pere, un compot de mere, o murătură, o dulceaţă, dar cel mai important-provizii de carte pentru iarnă! Nu ştiu, poate schimbarea culorilor naturii, căderea frunzelor, m-au făcut în luna septembrie ceva mai romantică, aşa că, am recomandări mai mult romantice. Eii…dar cine mă cunoaşte ştie că sunt preferatele mele!

În speranţa că ajută- voi începe:

   1.O carte super ,,delicioasă” este cartea de la editura Miron-SĂ IUBEŞTI UN CONTE-JULIA QUINN

   Anne Wynter nu este cea care pretinde a fi, dar se descurcă acceptabil pe moment ca guvernantă a trei tinere nobile. Ani de zile a evitat tot feluri de avansuri nedorite (deşi, păcatul ei este acela de a fi cedat la o vârstă foarte fragedă unui profitor, care a fermecat-o), până când, neaşteptat, îi îngrijeşte rănile mult prea fermecătorului conte de Winstead. Acum el este primul bărbat care o tentează cu adevărat şi devine din ce în ce mai dificil să-şi amintească faptul că o guvernantă nu are voie să flirteze cu un nobil.
Poate că tânărul conte este în perico l(în urmă cu trei ani s-a duelat cu un prieten la beţie, iar acesta a rămas cu un genunchi distrus, iar tânărul conte cu ameninţarea constantă a criminalilior pe urmele sale). Când o întâlneşte pe frumoasa guvernantă a verişoarelor sale, se îndrăgosteşte iremediabil. Deşi, cei doi tineri sunt ameninţaţi cu moartea, au accidente nefericite, ei vor încerca să îşi rezolve sentimentele care îi încearcă. Vor rezolva ei problemele, vor scapa de pericolele ce îi ameninţă? Rămâne de văzut. Recomand cu căldură această carte în care buna dispoziţie este la ea acasă.

   2.Pe un loc doi ar fi o carte de la IUBIRI DE POVESTE-UN SCOŢIAN LA LONDRA-SARAH MACLEAN

   Domnişoară Lilian Hargrove a trăit cea mai mare parte din viaţă uitată pe domeniile ducilor Warnick care sau perindat. Singură, dornică de companie, tânjind după dragoste, va face greşeala să se îndrăgostească de un renumit pictor londonez. Acesta o va linguşi cu promisiuni de dragoste, iar linguşirea duce la pozarea nud a tinerei domnişoare. Acum când tabloul stă să fie dezvăluit întregi Londre, proaspătul duce de Warnick va sosi din Scoţia şi va încerca să îi salveze reputaţia tinerei sale pupile.
Deşi dispreţuieşte titlui şi toate bogăţiile şi puterea aferente lui, dispreţuieşte tot ce este englez ,,Bruta Scoţiană” va încerca să o căsătorească pe pupila sa, până când nu va fi dezvăluit tabloul cu nudul acesteia. Alec va încerca să îi reziste frumoasei pupile, o va înzestra cu o zestre impresionantă şi o va însoţi în înalta societate la vânarea de soţi.
Ceea ce nu au luat în calcul cei doi este atracţia dintre ei. Ducele vroia doar să se întoarcă cât mai repede în Scoţia, dar se pare că ceva tot există în Anglia care îl poate face să -şi piardă inima.
Cum va decurge vânătoare de soţi, planul de ai salva reputaţia pupilei, sau cum va decurge planul lui Lilian în privinţa ducelui Scoţian?
Rămâne să citiţi această carte, iar celor pasionaţi de lectura cu scoţienii o veţi adora!

   O altă recomandare-de această dată este vorba de seria- Poveşti Scandaloase’-1.Dragoste şi alte poveşti scandaloase,2.Între raţiune şi scandal,3.Iubiri şi scandaluri,4.Scandaluri ascunse- colecţia-Iubiri de poveste.

1.DRAGOSTE ŞI ALTE POVEŞTI SCANDALOASE-Caroline Linden

    Joan Bennet s-a plictisit să stea pe margine la baluri timp de patru sezoane şi doar să privească cu jind cuplurile care dansează. Mulţumită unor povestiri erotice incitante – şi deopotrivă scandaloase –, şi-a făcut o idee despre ceea ce pierde rămânând fată bătrână. Oare ar fi prea mult să-şi dorească un mic flirt? Aşa că se decide să îi facă o vizită fratelui ei pentru a-i smulge promisiunea că va participa la un bal a doua zi. În pragul casei, are parte de o surpriză de proporţii-Tristan Burke însuşi, îi va deschide uşa, dar nu oricum, ci la bustul gol. Ei… din toate întâlnirile cu vicontele Burke, aceasta este delicios de păcătoasă.
Tristian îşi aduce aminte de fata obraznică, dar şi de scorpia de acum, care pare interesantă dintr-o dată. Contradicţia din capul lui Tristan este hilară-nu arată nici a Furie, arată banal, dar parcă moda momentului o face să pară grasă “ca o jumătate de umbrelă desfăcută”. Pieptul ei voluptos era acoperit de dantelă, părul avea culoare frumoasă, dar coafura o dezavantaja. Chipul ei era destul de frumos şi interesant. Hhhm, o femeie care să îi ţină piept! Detestă relaţiile stabile, dar la o provocare nu poate renunţa!

   Astfel începe provocarea care duce la un dans între cei doi, la un sărut, la un pumn ocazional în nasul lui Tristan, iar părerile celor doi încep să se schimbe. Ea: Parcă nu este aşa un necioplit. El: parcă nu este aşa o furie!
Joana se vede în situaţia de a rămâne doar cu sora tatălui pe post de supraveghetoare. Mama sa va pleca să îşi îngrijească sănătatea şubrezită, fiind însoţită de tatăl lor. Douglas va pleca să supravegheze nişte lucrări în locul tatălui, iar Tristan este rugat să fie însoţitorul Joanei la câte o plimbare, la bal, la un ceai.

   Toate bune şi frumoase, numai că mama Joanei îl detestă pe Tristan. I-a interzis să danseze cu el, neştiind că Douglas l-a făcut să promită exact contrariul.
Ce va ieşi spre finalul cărţi urmează să descoperiţi voi.

2.ÎNTRE RAŢIUNE ŞI SCANDAL-Caroline Linden

   Abigail Weston are aproape totul: frumuseţe, inteligenţă şi una dintre cele mai mari dote din Anglia. Tot ce îi lipseşte este un titlu nobiliar, dar părinţii ei speră că averea va reprezenta un atu important pentru căsătoria cu un aristrocrat. În schimb, Abighail visează la un bărbat care s-o adore cu disperare, dar banii par să orbească orice bărbat pe care-l întâlneşte…cu excepţia unuia.
Proaspeţii sosiţi nu ştiu mare lucru despre vecinul lor singuratic Sebastian Vane şi casa de la Montrose Hill. Acesta este un erou de război, care a venit acasă cu un genunchi distrus, iar necazurile nu se opresc aici: tatăl sau a înnebunit încet, încet, a vândut aproape toată proprietatea pe nimic, a început să alerge mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat pe străzile din Richmond. Vane a fost acuzat şi el de început de nebunie. Nu l-a ajutat nici dispariţia tatălui său într-o noapte. Tot ce are este blocat, moartea părintelui său nu a putut fi declarată, astfel că se chinuie să supravieţuiască. Pe lângă toate acestea, va fi declarat şi hoţ, dar nedovedit.
Întâlnirea dintre cei doi tineri, încercarea de rezistenţă din partea lui, certitudinea ei că Vane este alesul, vor face din această carte ceva foarte romantic şi relaxant de citit.

3.IUBIRI ŞI SCANDALURI-Caroline Linden

   Penelope Weston nu îl place deloc pe Benedict Lennox, Lord Atherton. Poate că este moştenitorul fermecător şi agreabil al unui conte şi cel mai chipeş bărbat din lume, dar ea nu poate uita că acesta şi-a abandonat prietenul la nevoie şi nici că a curtat-o odinioară pe sora ei Abigail. Este, de fapt, ultimul om de pe pământ cu care s-ar mărita vreodată. Ce bine ar fi dacă nu s-ar simţi atât de atrasă de acest ticălos arogant.
De când a fost alungat de acasă Ben trăieşte din veniturile sale din armată şi la cheremul crudului său tată. Acesta l-a chinuit din copilărie, bătăile cu biciul fiind la ordinea zilei. Acest tratament dur nu are de unde să îl ştie Penelope, ea îl crede un om insensibil pentru că şi-a abandonat prietenul din copilărie.
Cei doi vor sfârşi căsătoriţi din obligaţie, iar acest fapt o chinuie pe Pen. Ea nu îl suportă pe Ben, îl crede în continuare vinovat în situaţia cumnatului său Sebastian. Ben în schimb nu vrea o mireasă docilă, o vrea pe îndărătnica şi pasională sa soţie. Ce se va întâmplă cu această căsătorie de convenienţă? Vor reuşi cei doi tineri să îşi descopere sentimentele? Rămâne să citiţi această carte.

4.Scandaluri ascunse-Caroline Linden

   Olivia Townsend se află într-o situaţie aproape fără ieşire. Urmărită de un bărbat periculos aflat în căutarea unei comori pierdute, dar extrem de valoroase, despre care ea nu ştie nimic, dar şi vânată de el pentru a şi-o face amantă, nu se poate baza decât pe nişte însemnări ale răposatului ei soţ şi pe bărbatul care a fost prima-şi singura-ei dragoste.
Deşi a suferit enorm când a fost obligată să accepte un soţ impus de tatăl ei şi să renunţe astfel la bărbatul iubit, Olivia s-a străduit din răsputeri să-şi ascundă durerea în cei zece ani care s-au scurs de atunci. Singurele ei prietene rămân tinerele Weston. Acestea o vor ajuta să scape din mâinile crude ale vicontelui Clary, care îşi dorea ceva cu disperare. Olivia ştia că vrea să o facă amanta sa, dar ce mai dorea Clary? Cu siguranţă ceva foarte valoros de la defunctul soţ, îndeajuns pentru a încerca să o înece pe Lady Atherton, Penelope.
James va sări în ajutorul iubiri sale din tinereţe, şi împreună vor înfruntă pericolele.
Vor mai reuşi cei doi tineri să treacă peste traumele trecutului şi să îşi mai acorde o şansă de dragul viitorului? Aflaţi citind această carte.

Hmm, după atâta romantism am trecut la un thriller, îmi place şi acest gen, totuşi!

UCENICUL-TESS GERRITSEN-Editura Rao

   Trupul sfârtecat a unui bărbat zace întins pe asfaltul încins din Boston. S-ar părea că un camion i-ar fi putut pune capăt bărbatului, dar şi căderea dintr-un avion ar putea reprezenta o ipoteză, căci imaginea îngrozitoare a cadavrului nu se poate descrie în cuvinte, asemenea distrugere de nedescris nu poţi să o asemuieşti cu accidente normale. Oare ce o fi?
În timp ce detectiva Jane Rizzoli încearcă să descopere misterul cadavrului rupt, va fi chemată la un alt caz ce s-ar părea că ar avea legătură cu drama recentă din trecutul detectivei. Trupul doctorului Yeager a fost găsit în propria casă, iar primele semne ale crimei se pot asocia într-o oarecare măsură cu tacticile folosite de Warren Hoyt cunoscut sub numele de Chirurgul. Gândul asocierii cu temutul criminal, care i-a lăsat lui Rizzoli cicatrici atât fizice cât şi psihice îi dau acesteia viaţa peste cap.
Detectiva noastră a fost răpită de temutul criminal Warren, poreclit Chirurgul pentru faptele şi metodele sale de a comite crime. Deşi l-a învins atunci, scăpând cu viaţă, ce se va întâmpla acum? Când cineva va începe să comită crime, oarecum asemănătoare, când Chirurgul va evada, lăsând în urma sa câteva cadavre, cum va reuşi Rizzoli să se descurce cu doi monştrii liberi?
Alături îl are pe un agent FBI, Gabriel Dean. Cei doi nu se înţeleg la început, iar faptul că Den ştie mai multe decât Rizzoli, ridică un semn de întrebare. Detectivă va reuşi să scape de această dată? Mai ales că ştim că Warren vrea răzbunare şi obsesia pentru Rizzoli nu poate duce la nimic bun.

  Eii…acestea au fost câteva din cărţile citite de mine în această lună de început de toamnă. Dacă aveţi recomandări eu sunt ochi şi urechi! Îmi place întotdeauna să descopăr cărţi şi autori noi!

“Thriller poliţist şi roman de spionaj. Aventurile captivante ale unui roman care a ajuns fără să vrea asasin plătit.”

Mercenarul întunericului, de Dan Ioan Panţoiu-Editura Rao-recenzie

Editura RAO: 2017
Număr pagini: 260

   Am comandat cartea dintr-un impuls. Mi-a plăcut cum era realizată coperta, m-a intrigat titlul şi cuvintele din prezentare şi bineînţeles editura, doar e editura mea preferată. Faptul că autorul este român a fost un bonus.
    Am citit în ultimii ani multe romane apărute la RAO ale autorilor români şi am ajuns la concluzia că avem autori români contemporani foarte buni, la fel de buni ca cei străini.
    Dar să vă spun câteva cuvinte despre carte. Cum spune chiar autorul:

“Cartea de faţă este inspirată din realitate. Dar cât este realitate şi cât este ficţiune, nici autorul nu mai ştie.
De aceea nu poate să spună nici unde, nici cum şi nici dacă personajele mai sunt sau nu cu adevărat în viaţă…
Între anii 1994-1995, presa din România şi canalele televiziunilor de ştiri au consemnat ca pe o curiozitate, faptul că mai multe centre pentru copiii cu dizabilităţi, aziluri pentru bătrâni şi biserici au primit donaţii totalizând aproape un milion de dolari USD.
Donatorul a preferat să rămână necunoscut.”

   Personajul principal al romanului este Dusan Panait, elev sergent la şcoala de ofiţeri şi “de naţionalitate balcanică” cum se autocaracterizează cu mult umor. Străbunicul lui, grec, venise în România de la Salonic cu soţia şi trei băieţi. Făcea comerţ cu fructe uscate, cereale, ulei de măsline şi pentru că negustoria i-a mers bine s-a mutat de la Brăila la Constanţa, apoi la Bucureşti unde s-a şi stabilit. Unul dintre băieţi a fost bunicul lui Dusan, Nikolas. Acesta a avut un singur fiu pe Iorgos, tatăl lui, care a murit când copilul avea un an.

   Când fasciştii au ocupat Grecia, familia a hotărât să-şi romanizeze numele din Panagiotis în Panait.
   Mama lui provenea dintr-o familie de sârbi răzvrătiţi dintr-un sat din sudul Belgradului. Familia ei fugise în România trecând Dunărea. S-au aşezat într-un sat de munte mai izolat unde s-au apucat să cultive legume. Negoţul a mers, şi cu banii câştigaţi au cumpărat sute de hectare de pădure pe care le-au defrişat şi au cultivat cereale. În câţiva ani au ajuns chiaburi.
    Dusan, copil fiind, ”îl însoţea pe bătrânul grec noaptea la păscut vitele.” Priveau amândoi stelele, fiecare stea avea taina şi povestea ei şi parcă fiecare îi transmitea ceva.

Cădea în somn şi se visa cucerind lumi, cetăţi şi înfrângând armate ale întunericului.”

   Într-o noapte au fost atacaţi de lupi şi, deşi boii i-au omorât, Dusan a rămas cu o teamă de întuneric.

“Din noaptea aia a început să vadă altfel întunericul. Să-l simtă şi să se teamă de el.”

   Bunicul lui îi spunea:

“Dacă nu te temi, nu te mobilizezi, nu te concentrezi şi eşti pradă uşoară pentru oricine. Din frică vine curajul.”
“Când te cuprinde frica, primeşte-o, uită-te bine la ea, simte-o ca pe o fiinţă şi cuprinde-o la rândul tău. Atunci fii sigur că ai învins-o. Şi pe viitor Dusane, agapi mou, când ţi-e greu, gândeşte la ce-ţi spun acum: respiră, gândeşte, trăieşte! Să nu uiţi niciodată cuvintele astea! Să le repeţi în minte până când vei simţi că eşti tare şi stăpân pe tine!”

   N-a uitat cele trei cuvinte, care de-a lungul anilor l-au salvat din multe situaţii cumplite.
   Cutremurul din 4 martie 1977 îl găseşte elev în ultimul an la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne de la Băneasa.
    Erau cu toţii la cantină, la masa de seară, au ieşit afară şi nu le-a venit să creadă cum se valurea pământul. Apoi a simţit miros de gaz şi împreună cu maistrul lor Ţopescu şi colegii săi reuşeşte să înlăture pericolul. Apoi continuă instrucţia până când este chemat la comandantul şcolii, general-maior Radian, pentru a primi o însărcinare importantă şi de încredere.

   Dusan avea o presimţire, moştenise darul premoniţiei de la mama şi bunica lui, ar sfaturile lor l-au ajutat să înveţe să-şi asculte subconştientul şi să se asculte pe el:

“Ascultă-te pe tine, cel din tine! Ascultă-ţi instinctele!”
“Aşa a învăţat să-şi asculte subconştientul. Mai târziu, a înţeles ce mare har i-a fost dat.
“Chiar mai pricepută şi mai sensibilă în a prinde informaţiile şi vibraţiile astrale era bunica Radoslava.”
“Tot ea i-a arătat cum să se uite la stele, să le vadă, zicea. Şi tot ea l-a învăţat cum să asculte pământul şi trunchiurile copacilor, atunci când nu ştia ce drum să aleagă.”

   Radian era doctor în ştiinţe, lucrase 21 de ani în DIE, foarte apreciat mai mult în afară ţării. Datorită profesionalismului, flerului şi capacităţii sale prinsese mulţi spioni, ceea ce-i adusese o avansare rapidă, dar şi antipatia unora din jurul său, colegi sau subordonaţi care-şi “făcuseră din delaţiune şi carierism un scop în viaţă”. Aceştia l-au atacat fără scrupule, cu mijloace murdare, mai ales că erudiţia lui Radian îi făcea să se simtă mici.
    Pe de altă parte de starea de spirit existentă au profitat serviciile rivale occidentale şi sovietice care au alimentat “pe toate căile distrugerea imaginii unuia dintre cei mai buni spioni ai României şi ai lumii.”
Urmarea a fost că unii i-au vrut locul, ”chiar sângele”, dar cei rămaşi integri i-au propus şefului statului să-l numească comandant la Şcoala Militară a M.I..

   Radian îl înţelesese pe Dusan, care de câteva ori voise să renunţe la şcoală, discuta cu el şi de fiecare dată îl lămurise să rămână, aşa că lui îi datora acesta faptul că aproape termină cursurile.
   Radian îi explică că în urma cutremurului jumătate din centrul vechi al Bucureştiului este ruine, blocuri vechi din 1920-1930 neconsolidate erau acum dărâmate, mulţi oameni morţi sau prinşi sub dărâmături, liniile telefonice, relee de televiziune căzute. În blocurile dărâmate locuiau şi mulţi oameni cu funcţii importante- diplomaţi, ofiţeri cu rang superior în M.I şi oameni cu bani, bijuterii şi lucruri de valoare:

“În astfel de situaţii la faţa locului apar hienele şi şacalii. Scormonitorii şi jefuitorii de cadavre. În plus apar şi cei interesaţi să găsească anumite documente de importantă deosebită.”

   Dusan înţelege ce i se cere să facă, să supravegheze zona în care va fi trimis, să adune şi să asigure paza documentelor şi valorilor găsite şi să aibă grijă să nu fie ucis de indivizi “care şi-au învăţat bine lecţiile.”
Radian avea încredere în nonconformistul Dusan şi chiar încercase să-l convingă să treacă de la miliţie la securitate şi insistă de fiecare dată, deşi elevul refuzase:

“Poate după zilele care vor trece şi după misiunea pe care ţi-o voi încredinţa, vei vedea altfel lucrurile. Să ştii că Securitatea nu înseamnă neapărat doar întemniţarea, schingiuirea şi închiderea celor ce sunt împotriva orânduirii socialiste. Sunt direcţii care chiar sunt necesare pentru viaţa oamenilor. Pentru pacea ţării şi a planetei!”

   Dusan a fost debarcat la fostul bloc Scala şi nu-i venea să creadă că frumoasa cofetărie unde-şi invita cuceririle nu mai există, că era doar un morman de moloz. Un excavator uriaş umplea cu ruine camioanele şi apăreau din ce în ce mai multe cadavre.
   Pierdut şi fără glas acceptă o cană de ceai de la Dorina, lucrătoare la salubritate. Dorina, o femeie tânăra de 30 de ani, micuţa de statură, cu un fes tricotat, i-a adus timp de trei zile şi nopţi ceai şi mâncare.
După trei zile, petrecute mai mult singur, oboseala, grija că nu ştia nimic de ai lui îi dădeau un sentiment de abandon:

“Ceda psihic. Cel mai greu era însă sentimentul că fusese abandonat. Abandonat între dărâmături, alături de saci cu bani, bijuterii, role cu filme de celuloid, benzi magnetice, documente şi tablouri. Bazarul unor foste vieţi. Oameni care muriseră îngroziţi în beznă, striviţi, asfixiaţi, neputincioşi. Oameni ale căror suflete bântuiau printre ruine.”

   Au început să apară tot mai mulţi prădători. Dusan rugase un plutonier major care împreună cu soldaţii scoteau cadavrele, şi-i ajutau pe cascadorii de la Buftea să salveze supravieţuitori, să anunţe şcoala să-i trimită un înlocuitor. Dar nu aveau pe nimeni disponibil.
   Dusan era oarecum dependent de Dorina care-i aducea câte ceva de mâncare uneori, alteori venea o maşină a armatei care le împărţea o ciorbă la toţi.
   În a patra zi a sosit o maşină cu un grup condus de un maior, care după ce i-a dat parola a început să încarce sacii. Când maşină era încărcată Dusan a cerut un proces verbal pentru saci, vehement maiorul îl refuză iniţial, dar se trezeşte cu puşca lipită de el. Aşa că locotenentul face un proces verbal de primire al sacilor, dar maiorul îl ia la ochi, deşi râzând fals îl anunţă că a trecut testul şi că sigur se vor revedea:

“Ştiu că vorbele maiorului se vor împlini. Da se vor revedea. Cu siguranţă se vor revedea. Simţea asta. Şi nu-i plăcu ce simţea.”

   Ajuns la şcoală află că ai lui sunt bine şi se hotărăşte ca după ce se odihneşte s-o caute pe Dorina şi să-i mulţumească pentru sprijin.
   Dar sculat brutal din somn i se dă o nouă misiune, de data asta de către comandantul lui direct.
   “Presimţi că nu era nimic bun la mijloc. Nu ştia atunci câtă dreptate avea.”

   De data asta este trimis să păzească groapa de gunoi ”Groapă lui Oatu,” cum i se mai spunea, pentru că până şi ziarele străine vuiau că acolo se fură tot ce nu s-a descoperit lângă ruine: bani, valori, haine. Echipele de pionieri şi utecişti căutau ziua în moloz, sortau lucrurile şi predau sacii paznicilor. În noaptea precedentă paznicii fuseseră ucişi şi sacii furaţi.
   Aşa că dacă la Scala doar îi speriase pe hoţi cu cartuşe trase în aer, acum avea ordin să tragă în plin. I se dă armă cu încărcătoare de rezervă, şi hrană rece pentru o săptămâna. I se mai spune că ordinul venise direct de la Preşedinte, iar faptul că au fost aleşi patru dintre cei mai buni elevi denotă fie încrederea pe care o are în ei, fie neîncrederea faţă de Unităţile de profesionişti ale Securităţii sau Miliţiei. Urma să fie singur, paznicii gropii fiind retraşi noaptea pentru a nu mai fi victime.

   Dusan se împrieteneşte cu paznicii, cu tinerii care munceau la groapă. Vederea bărăcii în care paznicii fuseseră efectiv executaţi îl determină să-şi aranjeze un alt adăpost. Mai află de la paznici că maşina cu care furaseră sacii era de tip militar, dar fără numere, că cei veniţi după saci ştiau tot rostul şi că au mitraliat postul de pază.
   Prima noapte a trecut greu, dar l-au ajutat amintirile din copilărie şi mai ales cuvintele bunicului său pe care le repetă că pe o mantră: ”respiră, gândeşte, trăieşte.”

   Paznicul Grigore îl asigură că-i va aduce numărul de telefon al Dorinei şi-i povesteşte câte ceva despre ea.
Dusan face o recunoaştere a perimetrului, apoi îşi amenajează cu sfoară, sticle, cutii de tablă un sIstem de avertizare. Mai mult… îşi îndeasă în rucsac haine culese din moloz, îl acoperă cu mantaua părând că acolo doarme, şi el schimbă adăpostul.
   Aşa că atacul nu-l ia nepregătit, se trage în el (de fapt în rucsac) aşa că trage şi el şi omoară doi oameni, dar când trage şi spre cei de lângă maşină aceştia nu păţesc nimic şi pleacă în viteză.
   Apare o maşină cu Uslaşi care-l iau prizonier, dar şi o maşină a miliţiei. Colonelul de miliţie îl verifică vorbind cu Radian care îi confirmă ce a spus Dusan. Aşa că îl preia pe arestat, scrie un proces verbal, dar nu consemnează în el modul de comportare al uslaşilor, şi-l duce în arestul miliţiei.

   Este interogat şi bătut până la sosirea şi intervenţia lui Radian care-l scoate de acolo. Cu acordul Preşedintelui, Radian îl transferă după vindecare într-o unitate specială, o baza secretă de antrenament.   Datorită rezultatelor şi aptitudinilor lui, Dusan este recomandat pentru a deveni membru al unităţii speciale, preţul tranzacţiei fiind chiar viaţa lui.
   După schimbarea politicii pro-sovietice a României, Securitatea statului a devenit vulnerabilă faţă de KGB. Consiliul Suprem de Apărare al Ţării a ajuns la concluzia că numai Securitatea israelită-Mossad putea face faţă ruşilor. Aşa că se creează alianţe. În acelaşi timp statul scotea bani prin aprobările de plecare din ţară a evreilor, mulţi bani, ca un fel de răscumpărare plătită de statul Israel pentru cetăţenii săi. Tranzacţiile se derulau prin două firme de comerţ exterior, de fapt firme ale Securităţii. Aşa s-au creat şi unităţile speciale antrenate de Mossad care aveau mai multe scopuri: să execute misiuni sub acoperire având că scop înlăturarea din ţară a persoanelor incomode, să asigure transportul conspirativ de informaţii diplomatice, documente, parole, cifruri şi conturi bancare şi de asigurare a siguranţei zborurilor. Mai erau curăţătorii şi cei numiţi Mercenarii Întunericului. Odată pregătiţi membrii operau prin rotaţie, şi toate operaţiunile la care se participa erau foarte bine plătite:

“Sigur, toate operaţiunile la care participă membrii acestor unităţi speciale sunt plătite. Se câştigă mai mulţi bani decât ai visat vreodată! Ca toţi ceilalţi, vei semna un contract. Garanţia de executare a contractului din partea ta este aceeaşi cu preţul din tranzacţia care te-a adus aici.
Viaţa ta! Ca garanţie suplimentară: viaţa alor tăi.!”

   Dusan care idealizase viaţă pentru care se pregătea în Bucureşti vrea iniţial să refuze, dar alternativă era un proces şi zidul de beton cu moartea. Şi atunci ia o hotărâre:
   “Din viaţa care i se oferea semnând, mai putea ieşi. Cândva. Cumva. Dar din moartea care-l aştepta dacă n-ar fi făcut-o, n-avea scăpare!”
   “Recrutarea se produsese. Era deja un mercenar.
    Un mercenar în solda întunericului.”

   După ce se reface şi după antrenamente Dusan pleacă în permisie, îi revede pe ai lui şi se încarcă de energie şi speranţa:
   “Toate mirosurile, culorile şi energiile locurilor dragi îl reclădeau şi-l încărcau cu viaţă.
   Toate acestea erau ale lui. Nimeni nu i le va putea lua. Şi întotdeauna le va regăsi când le va caută. Vor fi pentru totdeauna matricea lui! Pe care doar el o ştia.”

   Întors la Bucureşti o caută pe Dorina, apoi caută să afle vinovaţii pentru ce s-a întâmplat la groapă de gunoi şi cine îi încărcase arma cu gloanţe oarbe, dar parcă o mână divină îi pedepsise pe toţi.
    Însoţeşte o vreme transporturi aeriene, are câteva momente de linişte în dragostea lui cu Dorina, pe care însă boala ei le curma brusc. Trimisă în Israel la tratament, Dorina îşi va reface viaţa cu un medic argentinian.
    Într-o jumătate de an Dusan o pierde pe Dorina, bunicii şi mama, pe toţi cei dragi lui, rămânând singur într-o “lume pustie şi cenuşie”.
“Curând întunericul urmă să fie deplin.”

   Şi-acum urmează pentru Dusan viaţa de mercenar al întunericului. Nu e uşor să ia vieţi la comandă, începe să se înece în alcool. Apoi cu multă voinţă se va salva.
   La un moment dat ca peste tot şi în organizaţia lor apare trădarea, lăcomia, trădătorii.
   Află că un grup îi urmăreşte pe mercenari, îi omoară şi le ia banii. Şi asta de când fuseseră şi ruşii primiţi într-un fel de consiliu secret cu europenii şi Mossadul.
   Dar nu vă spun mai mult, parafrazând poveştile vă voi spune doar că “din poveste înainte mult mai este”.

   Dacă vreţi să aflaţi aventurile, misiunile şi viaţă lui Dusan, modul în care se salvează şi-şi salvează banii (adunase peste un million de dolari) trebuie să citiţi cartea. Veţi mai trece prin multe aventuri, poveşti de prietenie, loialitate, ură, trădare, dragoste şi mai ales dorinţa de supravieţuire.

   Important e că până la urmă toate lucrurile sunt plătite şi că Dusan:
“Ajuns asasin plătit, reuşeşte, în urma unor peripeţii extraordinare, să se răzbune pe cei care-i doreau moartea şi banii şi să se retragă departe de acea lume a întunericului din care fusese constrâns să facă parte.”

   Recunosc că m-a răscolit romanul, mi-a adus aminte de cutremurul din 1977, eram la Sinaia, am ajuns la Bucureşti şi am văzut pe viu grozăviile descrise în carte. Mi-am amintit de multe poveşti şi drame auzite, văzute şi citite, de lucruri pe care le-am aflat, de oamenii pe care i-am cunoscut.
   Şi mi-am dat seama că povestea lui Dusan este “brodată “ pe realitatea vieţii şi evenimentelor de atunci.
   Romanul este scris într-un stil alert, fără descrieri şi poveşti inutile, exact ca o carte document foarte impresionantă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
4

Vinovăţia a devenit inocenţa, nelegiuirea a adus merite de serviciu, impostorii slugarnici şi zeloşi au ajuns eroi, a fi prezent însemna să fii absent, iar a avea şobolani în subsol era un semn de reale aptitudini gospodăreşti.” (Robert Ludlum)

Compromisul, de Robert Ludlum-recenzie

Titlu original: Trevayene
Traducere:  Irina Negrea
Editura: Lider Bucureşti 
Romanul a apărut initial în limba engleză cu pseudonimul JONATHAN  RYDER
Număr pagini:  569

“Din punctul meu de vedere, una dintre realizările cu adevărat remarcabile ale omului este democraţia reprezentativă şi neîngrădită, iar cea mai mare încercare din toată istoria de a crea un asemenea sistem a fost minunatul experiment american, aşa cum şi-a găsit el expresia în Constituţia noastră. ”(Robert Ludlum)
“Iată de ce am scris “Trevayne”, acum aproape două decenii. Era pe vremea afacerii Watergate şi, de indignare, am umplut nenumărate pagini. Ceva mai tânăr-dar nu necopt-, datorită firii impulsive şi necumpătate simţeam că-mi plesneşte capul de cuvinte ca: Înşelătorie! Abuz de putere! Corupţie! Stat poliţienesc!” (Robert Ludlum)

  Personajul principal al romanului, Andrew Trevayne, este în vacanţă cu soţia şi copiii, dar bancherul Franklyn Baldwin îi solicită o întâlnire. Acesta conducea comisia care se ocupa de cheltuielile legate de apărare şi voia să înfiinţeze un subcomitet, care ar urma să efectueze ”un studiu aprofundat” al relaţiilor de la Pentagon.
Patru, cinci corporaţii, de fapt nişte conglomerate răspundeau cam de 70% din bugetul de apărare şi nu mai exista nici un control eficient. Acest subcomitet ar fi devenit un instrument de investigaţie al Comisiei de apărare.

   Pentru că îl respectă pe Baldwin şi-l consideră prieten Trevayn acceptă întâlnirea. Dar nu ar vrea să devină preşedintele subcomitetului, odată pentru că avea destulă activitate cu propriile afaceri şi apoi pentru că:
“Persoana care va ocupa acel post va deveni un paria…dacă apucă să lucreze o vreme acolo.”
Pentru că la Pentagon e o harababură generală şi în orice încercare de-a face ordine ei ar pierde monopolul, oricine ar fi aşa curajos să încerce asta ar deveni un adevărat duşman.
Doar William Hill-ambasador şi Frank Baldwin-bancherul, prieteni de-o viaţă, ale căror vieţi şi activităţi s-au dovedit productive pentru ţară vor să lase o moştenire. Subcomitetul este ideea lor pentru că, cred ei, ţara trebuie să afle adevărul:

“Adevărul. Întreagă dimensiune a adevărului, aşa cum credem noi că e el. Ţara are dreptul să-l afle, cu preţul oricărei suferinţe. Pentru a vindeca orice boală trebuie pus un diagnostic correct. Nu lozinci evazive promovate de fanatici ipocriţi, nici acuze răzbunătoare zbierate de răzvrătiţi…Adevărul Andrew. Doar adevărul. Darul acesta va fi al nostru, al lui Billy şi al meu. Poate ultimul nostru dar.”

   Şi avându-l pe Trevayne preşedinte cei doi sunt convinşi că subcomitetul va fi deopotrivă apolitic şi cinstit. Ambele partide încercaseră să-l recruteze, dar nu reuşiseră şi ţinând cont şi de calităţile şi abilităţile lui cei doi “bătrâni” l-au convins şi pe preşedintele ţării:

“Nu eşti republican sau democrat, nici liberal sau conservator. Ambele partide au încercat să te recruteze şi le-ai refuzat pe amândouă. Eşti o contradicţie în această era a nomenclaturii. N-ai nimic de pierdut sau de câştigat. Vei fi crezut. Asta e important…Am devenit un popor polarizat, împărţit în tabere ce implică poziţii conflictuale şi intransigente. Avem nevoie cu disperare să credem iarăşi în adevărul obiectiv.”

   Trevayne urmează să se întâlnească cu preşedintele, care-l cheamă acasă la ambasadorul Hill, pentru a discuta liniştiţi. Îi spune că dacă acceptă postul, va fi numit, dar că lucrurile vor fi urâte pentru că sunt mulţi cei care nu vor acest subcomitet şi mai ales nu condus de el, pe care-l ştiu incoruptibil.
Dar evenimentele se precipită, soţia lui este drogată şi agresată şi abia acum Trevayne face legătura cu incidentele şi înscenările făcute fiicei şi fiului său.
Asta îl întărâtă şi-l motivează, aşa că apare în faţa senatului pentru interviu şi validare.
Răspunde deschis la întrebări, dar are curajul să ceară şi reciprocitate şi vrea să determine senatorii să nu se amestece în treburile comisiei, ci să coopereze cu ea:

“Să-i fac să se justifice în faţă mea… în raportul acestei audieri. În darea de seamă va trebui să se menţioneze că această comisie este un auxiliar necesar al subcomitetului. Un parteneriat de lucru.”
“…dacă arăt explicit că subcomitetul nu poate funcţiona fără cooperarea Senatului, fără participarea activă a acestei comisii în particular. Dacă nu-i pot face să se angajeze în acest sens, n-are nici un rost să continuu.”
“Tipii devin o parte activă a …cercetării. Fiecare membru va deveni un inchizitor, nici unul nu va şti exact implicarea ”distinsului său coleg”…Se împarte bogăţia, se împarte responsabilitatea.”

   Este validat, îşi organizează propriul sediu, îşi aduce în echipă oamenii lui, oameni în care are încredere.
De cealaltă parte, Genessee Industries, o organizaţie puternică care cuprindea mulţi senatori şi oameni politici, nu avea nici un interes ca cei din comisie să-i cerceteze afacerile şi ramificaţiile, ceea ce Trevayne chiar avea de gând, aşa că-şi organizează apărarea fără a se feri să se asocieze cu cei de teapă mafiotului Mario Spadante. Doar că acesta nu va ţine cont de ce vor ei şi va acţiona chiar în stilul lui mafiot, oricum avea lucruri neterminate cu Trevayne de pe vremuri. Până la urmă sătui de iniţiativele lui eşuate, care ar putea atrage atenţia asupra lor, cei care l-au folosit îl elimină făcând să pară o luptă între mafioţi.
La fel de mult se vor folosi de un ziarist din Washington-Roderick Bruce, care se va implica pentru că voia să-l termine pe maiorul Bonner, pe care-l consideră vinovat pentru moartea prietenului lui. Maiorul Bonner fusese numit de către armata pe lângă Trevayne, cu scopul să-l ajute, să-l păzească, dar şi să –l urmărească şi să raporteze totul superiorului său, generalul Cooper.

   Doar că Trevayne şi Bonner se vor ajuta şi salva reciproc câştigându-şi respectul unul faţă de celălalt.
E dificil pentru că din corporaţie fac parte: Robert Webster (consilierul preşedintelui), senatorii Allen, Knapp, Norton, Armbruster, generalul de brigadă Cooper, James Goddard-geniul financiar şi multe alte persoane importante şi surprinzător până şi avocatul lui Trevayne –Madison.

   Cam atât despre încrederea faţă de oamenii de lângă tine.
Şi totuşi, Trevayne şi oamenii lui află numele câtorva persoane puternice, care au participat fiecare la câte o operaţiune importantă a companiei Genessee, dar, doar doi dintre ei se vor dovedi cei mai importanţi ei fiind fondatorii companiei. Trevayne încearcă să stea cu ei pe rând de vorba, ca să afle exact realitatea.
Intervin o mulţime de morţi făcute să pară accidente.
Atacul la adresa casei lui, a familiei şi chiar a lui însuşi sunt însă dejucate de cei care îl apară.
Asta îl motivează parcă şi mai mult.
Până la urmă Trevayne descurcă iţele, găseşte motivaţiile, va ajunge chiar într-o funcţie mare. Dar cu ce preţ?
O mulţime de crime, atacuri, comploturi, minciuni, trădări toate generate de lăcomie şi setea de putere:

   “Ca o dovadă de supremă tâmpenie, unii demnitari au alimentat vălvătaia terorismului, vânzând arme unui stat terorist în timp ce aliaţilor noştri le cereau să n-o facă. Vinovăţia a devenit inocenţa, nelegiuirea a adus merite de serviciu, impostorii slugarnici şi zeloşi au ajuns eroi, a fi prezent însemna să fii absent, iar a avea şobolani în subsol era un semn de reale aptitudini gospodăreşti.” (Robert Ludlum)

   Cu toate că romanul are multă acţiune, dialoguri, personaje, situaţii, este alert şi intens, mie mi s-a părut puţin mai slab decât celelalte cărţi ale autorului, probabil fiindcă este printre primele scrise de acesta.
Dorind să pună pe hârtie revolta faţă de situaţia politică a ţării, să spună foarte multe într-o formă condensată, mi s-a părut puţin prea încărcat.
De altfel chiar autorul recunoaşte:

   “Exact când aştern pe hârtie aceste rânduri, Statelor Unite ale Americii le-a fost dat să asiste la două dintre campanile prezidenţiale socotite a fi cele mai ruşinoase ,înjositoare, inepte, necinstite şi jignitoare din câte îşi pot aminti admiratorii în viaţă ai sistemului nostru. Candidaţii au fost “asmuţiţi”de nişte manipulatori cinici ai celor mai elementare temeri ale publicului, fanfaronadele “guriştilor” gălăgioşi erau mai căutate decât declaraţiile de poziţie inteligente, imaginea a prevalat asupra rezultatelor.”
“Plus că change, plus c’est la meme chose, zice un proverb francez. Aceeasi Marie, cu altă pălărie. Sau poate istoria îşi repetă nesăbuinţele “ad nauseum”, fiindcă omul este o fiinţă cu un talmeş-balmeş de pofte ce îl împing mereu să revină la troacă plină de otravă.” (Robert Ludlum)

Cartea Compromisul, de Robert Ludlum poate fi comandată de pe targulcărţii.ro

by -
9

Suspectul, de Michael Robotham-Editura Rao-recenzie

Titlu original: The Suspect
Traducere:  LINGUA  CONNEXION
Editura RAO-2012
Număr pagini: 505

   Michael Robotham (9.11.1960) s-a născut în Casino, New South Wales, Australia. După terminarea şcolii a început practica în jurnalism la “The Sun”. Din 1986 a lucrat în Londra ca reporter, editor adjunct la diferite ziare din UK, apoi din 1989 la “The Mail on Sunday”. În 1993 a demisionat şi a devenit aşa numit “ghostwriter”, colaborând la 15 autobiografii pentru oameni de artă, politicieni, sportivi, 12 dintre acestea devenind bestsellers pe lista “Sunday Times”.

   Din 1996 se reîntoarce în Australia cu familia şi devine scriitor cu normă întreagă de thrillere psihologice. În 2002 o parte a manuscrisului pentru romanul “The Suspect” face vâlvă la London Book Fair, astfel că romanul s-a dovedit un adevărat succes, a fost tradus în 22 de limbi şi s-a vândut în peste un milion de exemplare în întreagă lume.
Romanele lui au fost nominalizate şi au primit multe premii, cel mai important fiind cel din 2015-CWA Gold Dagger pentru romanul”Life or Death”.
După romanele sale televiziunea germană ZDF a produs două serii:”Adrenalin” (The Suspect) în 2014 şi “Amnesie”(Drowned) în 2015.
Dintre cele 12 romane de succes publicate, la noi s-a tradus doar “The Suspect” (“Suspectul”), la editura RAO în 2012.

“Joseph O’Loughlin pare să aibă o viaţă perfectă-o soţie frumoasă, o fiica iubitoare şi o carieră de succes ca psiholog într-o clinică. Însă chiar şi traiul perfect se poate nărui. Iar o fată ucisă, un pacient tânăr cu probleme psihice şi cea mai mare minciună din viaţă lui sunt suficiente motive pentru ca acest lucru să se întâmple.”

“Un thriller psihologic de excepţie.”

   Aşa sună recomandarea de pe copertă şi m-am convins de adevărul afirmaţiei citind cartea.
Romanul este scris la persoana I-a, Joseph O’ Loughlin îşi spune povestea vieţii, trecutul fiind intercalat printre momentele prezentului.
Cartea începe cu momentul în care psihologul Joseph O’ Loughlin îl salvează de la sinucidere pe tânărul Malcolm, care suferă de leucemie. O meserie ingrată, trebuie să-i cunoşti povestea, să intri în mintea lui, să-l ajuţi chiar dacă acolo undeva, adânc în tine îi înţelegi intenţia:

“În ultima or i-am pus întrebări şi i-am spus poveşti. Ştiu că mă aude dar vocea mea este pentru el doar un zgomot de fundal. Se concentrează asupra dialogului său interior ,întrebându-se dacă ar trebui să trăiască sau să moară. Vreau să particip la dezbatere, dar mai întâi am nevoie de o invitaţie.”

   Salvarea lui Malcolm este intens mediatizată, aşa că soţia lui Joseph, Julianne deşi îl înţelege este supărată pe el pentru că a riscat.
Şi încă nu ştie tot!!!
Joseph îi ascunde că boală lui, un început de Parkinson, evoluează, ea crede că se vede cu prietenul lui Jock, un neurolog, pentru nişte simple teste. Doar că Joseph este conştient de evoluţia reală a bolii, de paralizia care-i cuprinde braţul şi piciorul, de uşoarele tremurături, dar îşi ascunde neliniştea de soţia şi fiica lui. I se pare că asta l-ar face să pară slab, aşa că deşi cum se spune “cu sabia deasupra capului” încearcă să-şi continue viaţa normal.
Duminica dimineaţă merge cu Julianne şi Charlie la cimitir la mormântul lui Gracie, ducând nişte cutii mari cu frunze.

   Strămătuşă lui Gracie era motivul pentru care nu urmase altă ramură a medicinii ca tatăl lui, ci psihologia. Ea nu ieşise din casă timp de 60 de ani, trăia într-o casă veche victoriană doar cu căţelul ei. Lui Jpseph îi plăcea s-o viziteze, ea vorbea mult cu el, era curioasă de toate detaliile vieţii lui de şcolar, de toţi prietenii lui, de toate jocurile lui. Gracie croia rochii şi cosea, clientele veneau la ea, alegea din cataloage, iar materialele le comanda prin poştă:

“În mod nesurprinzător, viziunea lui Gracie despre lume era limitată. Ştirile de la televizor şi evenimentele cotidiene păreau să-i amplifice teama şi suferinţa. Vedea oameni luptându-se, păduri tăiate, bombe căzând şi ţări înfometate. Nu acestea erau motivele pentru care fugea de lume, dar cu siguranţă nu reprezentau nici un stimulent pentru a se întoarce.”

Gracie era o “agarofobica clasică”, îngrozită de spaţiile deschise. La întrebarea lui Joseph dacă nu vrea să iasă să vadă stelele, sau dacă nu-i lipseşte ceva, ea îi mărturiseşte:

Iubeam toamna, chiar atunci când frunzele începeau să cadă. Obişnuiam să mergem la Grădinile Kew şi alergam pe alei, ridicând frunzele şi încercând să le prind. Frunzele ondulate, alunecau dintr-o parte în altă, ca nişte bărci în miniatură, plutind prin aer până se aşezau în palmele mele.”

   Aşa că la aniversarea ei, Joseph, duce multe frunze într-o camera nefolosită, pune luminiţe să pară că sunt afară într-o seară de toamnă. Gracie s-a bucurat enorm şi s-au jucat amândoi cu frunzele ca şi cum ar fi fost în parc. De aceea, după moartea ei, Joseph ducea în fiecare an cutii cu frunze pe care le arunca pe mormântul ei. Asta face şi acum şi-i explică fiicei lui, Charlie:

“Mătuşa Gracie nu mai poate arunca frunzele în aer. Dar oriunde ar fi, dacă ne-ar privi acum, cred că ar râde. Şi cu siguranţă va aprecia ceea ce facem. Asta e ceea ce contează.”

   De data asta cineva lăsase o lopata rezemată de piatră, pe care el o ia şi-o aruncă mai departe, fără a bănui măcar ce rol va avea aceasta în următoarele întâmplări.
Aruncă frunzele, îi prinde paznicul cimitirului, dar auzind povestea lui Gracie îi iartă şi stau liniştiţi de vorbă. În timpul discuţiei observă că de cealaltă parte a drumului, în jur, pe panta care duce la canal e plin de poliţie. Aceştia au găsit un cadavru, despre care vor presupune că este al unei prostituate.
Pacienţii lui Joseph sunt diferiţi, fiecare cu problemele lui, dar cel mai intrigant şi incitant este cazul lui Bobby Moran, un tip de 22 de ani, logodit, care i-a fost trimis de prietenul lui neurologul Jock. Bobby era cooperant uneori, nervos câteodată, din discuţiile lor părea că a mai avut de-a face cu psihologi, dar Joseph nu găseşte nimic evidenţiat în fişa lui medicală. Când era nervos exploda: ”Încetează să te joci cu mintea mea”, apoi se liniştea şi schimba vorba.

Joseph merge şi la întâlniri ale prostituatelor, cărora le vorbeşte despre violenţa de pe străzi şi crimele comise împotriva celor care au o astfel de meserie. O cunoscuse pe Elisa Velasco, o tratase, îi vorbise şi oarecum o salvase, ea încercând acum să salveze alte prostituate şi să le facă dacă nu să-şi schimbe viaţa măcar să conştientizeze pericolele:

“Există riscuri în toate relaţiile lor, indiferent dacă e vorba de cele cu proxeneţii, clienţii sau cu un psiholog. Au învăţat să nu aibă încredere în bărbaţi.
Aş vrea să le fac să conştientizeze şi mai mult pericolul.”
“Pe de altă parte acestor femei nu este necesar să li se spună. Pericolul este mereu prezent.”

La întrunire apare inspectorul Vincent Ruiz cu oamenii lui, care încearcă să identifice cadavrul găsit cu o zi înainte în canalul de lângă cimitir. Credea că e prostituată şi spera că cineva o va recunoaşte. Îl recunoaşte pe Joseph ca fiind profesorul care l-a salvat pe sinucigaşul de pe acoperiş. La început e ironic cu el, dar când profesorul îi face o scurtă caracterizare, îl roagă să-l ajute spunând că dacă poate face acest lucru numai privind pe cineva va putea găsi detalii interesante şi la un cadavru.

   Spre surprinderea lui, Joseph recunoaşte cadavrul. Este Catherine McBride,  fostă asistentă la spital şi fostă pacientă a lui. Din cauza vieţii din familia ei Catherine clacase şi obişnuia să-şi provoace durere prin tăieturi. Nu fusese internată la psihiatrie şi nici nu era în vreun grup de terapie. Îşi ţinea trecutul ascuns, şi tăieturile la fel, se temea să nu-şi piardă serviciul. Joseph o tratase de câteva ori, o ajutase, ştia că are o relaţie cu un medic căsătorit din spital, aşa că încercase să facă tot ce era omeneşte posibil. Doar că ea înţelesese totul greşit şi încercase o abordare sexuală. Refuzul lui o determinase să plece din spital, nu înainte de-a-l reclama pentru hărţuire sexuală şi deşi îşi retrăsese reclamaţia el fusese cercetat, aşa că plecase şi-şi deschisese un cabinet privat.

   Joseph habar nu avea că ea aplicase pentru postul de secretară la el la cabinet, de asta se ocupa actuala lui secretara care voia să se pensioneze. Dar Catherine provine dintr-o familie cunoscută, bunicul deputat, aşa că ancheta continuă în forţă.
Bobby este internat de urgenţă, îl cheamă pe Joseph şi în cursul discuţiei îi povesteşte despre obsesia lui- morile de vânt:

Este un zgomot metallic, zornăitor, dar când vântul e cu adevărat puternic, lamele se estompează şi aerul începe să urle de durere…”

   Cuvinte pe care profesorul le va recunoaşte mai târziu într-o discuţie cu mama lui, ca fiind spuse de un tânăr care o ajutase în grădina. Vorbind cu Bobby simte un miros de cloroform şi de data asta hotărăşte să-i spună lui Ruiz că el crede că Bobby ar putea fi implicat în moartea lui Catherine.
În toată această nebunie, şi mai ales la aflarea veştilor despre boala lui, are un moment de deznădejde şi se culcă cu Elisa. Se simte foarte vinovat faţă de soţia lui, de aceea nu mai repetă experienţa, dar i se pare în continuare mai uşor să vorbească cu Elisa despre tot.

   Julianne se confruntă cu problemele casei, se stricase boilerul şi chemase un instalator care refăcea toată instalaţia, şi pe care i se pare că-l văzuse căutând ceva în birou. Pe lângă toate astea îl simte pe Joseph că e mai îndepărtat de ea şi-l bănuieşte c-o înşală.
Şi deodată Ruiz îl cheamă pe Joseph la interogatoriu, învinuindu-l de moartea lui Catherine, avea scrisorile de pe calculatorul ei adresate unui anume J.O., telefoanele date către biroul lui-de fapt vorbise cu secretara pentru post, şi amprentele lui pe lopata găsită lângă cimitir (va amintiţi de lopata găsită lângă mormântul lui Gracie pe care el o aruncase?!) Ruiz nu acceptă nici o justificare şi faptul că nu avea un alibi pentru seara respectivă îl incriminează şi mai mult. De fapt Joseph avea, dar nu voia să vorbească despre Elisa, ca să nu afle Julianne, deşi ea se oferise să dea o declaraţie la poliţie.

   Şi intervine dezastrul, Elisa este ucisă, normal în casa ei se găsesc amprentele lui, Julianne află şi-l dă afară din casă, biroul este cercetat, el arestat.
Totuşi din lipsa de probe clare este eliberat, stă la Jock, dar îşi dă seama că trebuie să afle pe cont propriu cine îi înscenează totul.
Bănuindu-l pe Bobby merge în localitatea în care s-a născut, localitate în al cărei spital începuse să lucreze ca psiholog. Nu găseşte nimic pe numele Bobby Moran, aşa că merge la şcoală, pe care acesta spusese că a urmat-o şi descoperă că de fapt îl cheamă Bobby Morgan.

   Urmărind toate pistele îi află povestea familiei, ordinul de restricţie pentru tatăl lui, care se presupunea că-l abuzase, o mama petrecăreaţă, care nu-i putea suporta tatăl, bea, se destrăbăla mai rău ca o prostituată, un frate vitreg, o istorie sordidă ca multe altele. Cercetând dosarul de la protecţia copilului află că fusese şi el în echipa de psihologi (era primul lui caz) care-i verficase cazul.
Spre mirarea lui îşi dă seama că cei care fuseseră în respectiva echipe erau ori ei morţi ori pierduseră de-a lungul anilor pe cineva drag:

“I-o iau înainte, recitînd o lista de nume: judecătorul McBride, Melinda Cossimo, Rupert Erskine, Lucas Dutton, Alison Gorski-toţi implicaţi în acelaşi caz de protecţie a copilului. Erskine e mort. Ceilalţi au pierdut cu toţii pe cineva drag lor.”

    Iar el semnase cererea legală de luare în custodie, asta explică totul.
Mai mult… acasă la părinţii lui, mama lui îi povesteşte despre mediu, despre morile de vânt folosind exact cuvintele lui Bobby.
Joseph încearcă să-l prindă pe Bobby, dar acesta îl atrage pe un vas, încearcă să-l omoare acolo, dar fiindcă scapă şi ajunge pe mal vrea să-l chinuie şi să-l ucidă .
Joseph îi spune că a vizitat-o pe mama lui care e pe moarte, că şi-a dat seama cine a fost adevăratul vinovat în vechea poveste din copilăria lui:

“Adică e destul de clar cine merită toată această ură. Se vede ce a făcut. Ţi-a depreciat şi torturat tatăl. S-a culcat cu alţi bărbaţi şi l-a umilit pe tatăl tău, chiar şi în faţă prietenilor lui. Şi,după asta, colac peste pupăză, l-a acuzat că ar fi abuzat de propriul fiu…”

Vorbăria cu Bobby îi mai dă puţin răgaz până apare poliţia şi scapă.
Dar îşi dă seama că Bobby nu putea gândi un plan de-o asemenea anvergură de unul singur:

”Cum e să fii omnipotent Bobby? Să fii judecător, jurat şi călău, să-i pedepseşti pe toţi cei care trebuie pedepsiţi? Cred că ai planificat toate astea timp de câţiva ani. Uimitor! Dar mai exact pentru cine ai făcut toate astea?”

  Ajunge acasă la timp că să-şi salveze familia.
Dacă vreţi să aflaţi dedesubturile poveştii, toată urâţenia, toate tenebrele, toate motivele trebuie să citiţi cartea.

   Autorul nu ne spune numai o poveste din trecut cu repercursiuni în prezent, nu ne oferă numai adrenalina cercetărilor şi urmăririlor, ci face şi o analiză psihologică, dură uneori a personajelor şi a crimelor.
Devine înspăimântător să vezi toate meandrele gândirii, toată întunecimea minţii unui personaj aparent normal.

  Şi totuşi cartea se încheie într-o notă optimistă căci Joseph spune:
Experimentez sentimente de tristeţe, depresie, frustrare şi anxietate. Sunt uşor alarmat. Îmi imaginez oameni care mă privesc de la uşile de la intrare, din maşinile parcate.”
“Sunt reacţii obişnuite ale şocului şi traumei.”
“Ştiu că situaţia se va deprecia. Dar la naiba, sunt norocos! Mulţi oameni au Parkinson. Niciunul nu are o soţie frumoasă, o fiica iubitoare şi un copil pe cale de-a se naşte.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Kit de supravieţuire cu tine însuţi-Măştile fricii, de Camelia Cavadia

Editura: Trei

Numărul de pagini: 233

Anul apariţiei: 2016

     Romanul scriitoarei Camelia Cavadia, MĂŞTILE FRICII, este o abordare tranşantă a două subiecte în jurul cărora gravitează existenţa fiecăruia dintre noi: relaţia cu părinţii şi relaţia cu noi înşine. Este în primul rând un exerciţiu de empatie pe care, prin intermediul textului, autoarea îl propune cititorului. Un joc al introspecţiei, al accesării propriei copilării, al comparaţiilor ( faste sau nefaste ), un joc al asumării.

   Încă din primele rânduri, autoarea pune cărţile pe masă: adevărul, oricât de dureros, trebuie căutat şi mărturisit, lipsa lui – prin omisiune sau disimulare – aruncă persoana într-un veritabil labirint al căutării de sine. ( „Oricât de insuportabil ar fi, uneori adevărul este singurul care mai poate da vieţii un sens. Absenţa lui aruncă o lumină falsă chiar şi asupra lucrurilor care au fost cândva adevărate.” )

    Naraţiunea la persoana I dezvăluie trauma unei familii dominată de un tată abuziv şi de acceptarea tacită a mamei. Trei personalităţi mutilate de violenţa părintelui, de ieşirile sale imprevizibile, de duritatea jignirilor şi a umilinţei. Trei tineri frumoşi, ajunşi adulţi ce se luptă cu proprii demoni şi cu o violenţă contagioasă ce irumpe în cele mai neaşteptate situaţii. Toţi conştientizează răul ireparabil ce li s-a făcut. Toţi îşi propun ca adulţii ce vor deveni să fie contrariul modelului patern. Toţi eşuează dureros.

   Dură, împovărătoare, tăioasă este scena de început a romanului: în faţa sicriului deschis al tatălui, copiii încearcă să-şi ascundă uşurarea, să-şi mascheze teama că poate şi aceasta ( !!! ) este o altă farsă magistral orchestrată de propriul tată. Trăiesc pe rând neliniştea, eliberarea, furia, revolta, nesiguranţa, euforia şi gustul noii libertăţi. Îşi taxează aspru mama – victimă şi ea a violenţei soţului – care pare să-l regrete pe cel dispărut. Nu ştiu nimic despre tinereţea mamei, despre povestea care a legat-o de bărbatul ei, iar lipsa de comunicare ridică zi de zi un zid insurmontabil între ei.

      Măştile fricii este un altfel de roman al ratării. Eliberaţi, cei trei tineri – Ema, Sofia şi David – devin conştienţi că trag după ei ca pe o piatră de moară toată suferinţa, toată teama adunată în trecut. O frică sufocantă, dominatoare ce le conturează noua identitate: Ema, soţia infidelă, bovarică, veşnic neînţeleasă, nemulţumită de sine şi de ceilalţi. Sofia, fragilă, tăcută şi ştearsă, asemenea unei flori ce se ruşinează de frumuseţea ei. David alunecă pe caruselul violenţei, captiv în suspiciunile şi grija sa excesivă faţă de cei dragi. Există o scenă în oglindă în carte în care David – cel care se dezice cel mai virulent de modelul patern – repetă tiparul de violenţă ştiut ca pe un soi de eliberare. Ema, vocea naratoare, este şi cea care reflectează la imposibilitatea de a ieşi din această „capcană”. De altfel, pe ea o tentează dintotdeauna abandonul:

Ştii vreodată ce vei deveni? Ştii vreodată că nu te vei transforma în ceea ce ai urât mai mult la alţii? Nu, nu-ţi oferă nimeni garanţii. Certitudinile sunt pentru proşti. Sunt pentru cei ce se cred deasupra slăbiciunilor, a ceea ce ne face vulnerabili. Sunt pentru infatuaţii care se cred puternici şi dispreţuiesc omenescul din noi. A spune că tu nu vei face niciodată una sau alta e ca şi cum ţi-ai provoca destinul. A băga mâna în foc pentru asta nu-nseamnă altceva  decât că eşti dispus să renunţi de la bun început. Eu una n-am avut niciodată certitudini. Am avut doar îndoieli, frici, nesiguranţe. N-a fost bine nici aşa. Nu mă dau exemplu. Spun doar că am trăit mereu cu frica de a nu deveni ca ei.” ( p. 183-184 )

     Da, FRICA, laitmotivul acestui roman, este boala ce-i otrăveşte încet, dar sigur pe toţi cei implicaţi în poveste. Măştile ei pun în scenă un carnaval terifiant al tuturor slăbiciunilor sufleteşti: frica de a nu fi suficient pentru ceilalţi şi pentru tine însuţi, frica de a nu repeta un model pe care îl respingi, frica de eşec, frica de a nu-ţi putea fi propriul stăpân, de a nu-ţi putea stăpâni pornirile, frica de a nu fi înţeles greşit, frica de lucrurile care ar putea să te ia prin surprindere, frica de a abandona nevoia de a controla totul cu gândul că, dacă ai face-o, întreaga (ta) lume s-ar prăbuşi.

    Cumva, în roman, este sufocantă şi dureroasă convingerea personajului-narator, Ema, în predeterminarea propriului destin. Nu vede nicio soluţie, nicio ieşire. Toate încercările ei – juste sau injuste – sunt încercările de a ieşi dintr-un automatism ce pare să o definească:

Puţine lucruri le faci pentru că aşa crezi că e bine; le faci, de fapt, pentru că nu poţi altfel. Pentru multe dintre greşelile noastre, nu există explicaţii care să aibă sens. Există doar slăbiciuni pe care nu le poţi învinge. Pentru că nu poţi schimba în totalitate ceea ce eşti. Oricât te-ai strădui. Întotdeauna rămâi ceea ce te-ai născut să fii.” ( p. 199 )

   Vă mărturisesc că pe alocuri m-au deranjat detaliile exagerate, ca de exemplu descrierea amănunţită a modului în care Ema pregăteşte o masă. Apoi mi-am dat seama că tocmai agăţându-se de acest perfecţionism al lucrurilor imediate, de a dichisi o masă, de a rafina o mâncare aparent banală, toate aceste gesturi ce necesită atenţia o ajută pe tânăra mamă şi soţie să-şi ţină gândurile în frâu, să nu se sufoce sub povara lor.

   Nu vă spun că este o lectură uşoară, delicată. Ba din contră, unele pasaje le-am simţit de-o intensitate sufocantă. Ţi-e imposibil să rămâi un simplu martor, să te îngrozeşti fără a te pune în pielea personajelor. Fără să te gândeşti ce dezavantaj au copiii abuzaţi verbal sau fizic în „maratonul” devenirii. Da, violenţa mutilează caractere, iar cicatricele rămase sunt imposibil de mascat. Te trădează gesturile nesigure ale mâinilor, inflexiunea vocii, umerii lăsaţi ca sub o povară invizibilă. Mă întreb doar câte astfel de taine ascund cei din jur şi ce măşti ale fricii le poartă zâmbetul…

    Măştile fricii este al doilea roman al scriitoarei Camelia Cavadia, după Vina, roman apărut tot la editura „Trei” în anul 2015.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Dreptul la viaţă, de Silvia Kaţz Ianăşi-viaţa bate filmul

   Am vrut să intru puţin în jocul colegei mele Laura, jocul cu provocarea zodiilor la citit, şi întâmplarea a făcut să citesc cartea unei autoare puţin mai tânăra decât mine, dar din aceeaşi zodie –zodia Fecioarei. Haideţi să o cunoaştem.

   Silvia Kaţz Ianăşi s-a născut în comună Runcu, judeţul Gorj la 19 septembrie 1954. Locuieşte în Israel şi scrie conţinut pentru  reviste din ţară şi din străinătate. Colaborează cu două săptămânale din Israel “Revista Familiei” şi “Magazin”. A primit premiul de excelenţă din partea Asociaţiei Scriitorilor din Israel pentru promovarea culturii româneşti.
Publică proză în antologia ”Cuvântul în timp” (ed. Grinta2011), iar în 2012 o carte cu poveşti pentru cei mici numită ”Spiriduşii Pădurii” (ed.Zodia Fecioarei)
Romanele ei publicate la “Noul scris românesc”-romanul de debut şi apoi la ed. ”SimArt” sunt: ”Dreptul la viaţă”; ”Doar iubirea rămâne”; ”Viaţa ca un zid”; ”Crime în numele iubirii”; ”Iluzii de femeie”; ”Iubiri…şi iubiri”.
Am să vă vorbesc despre cartea de debut ”Dreptul la viaţă” care conţine trei poveşti senzaţionale: Dreptul la viaţă, Destinul Mariei, Sora de coşmar; şi am să vă spun câteva cuvinte despre prima cea care dă şi titlul cărţii lăsându-vă să le descoperiţi voi pe celelalte.

   Sofia trăia la Bucureşti cu nepoata ei Livia, de fapt păreau două surori. După moartea părinţilor Sofiei şi al surorii şi cumnatului ei, cele două rămăseseră singure şi locuiau în casa părintească, vizitate de Nataşa, prietena lor care lucra la spital. Prin ea Sofia îl cunoaşte pe Isac un medic, originar din Israel, care lucra şi el în spital. Isac terminase şcoala în România, era un tip serios ce punea meseria pe primul plan. Se cunosc, se împrietenesc, e dragoste la prima vedere, dar evenimentele din vieţile lor îi ţin departe o perioadă unul de altul. Moartea tatălui, boala mamei, apoi moartea ei, îl fac să stea şi să lucreze acasă în Israel, încercând să fie alături de familia lui. În timpul acesta, Livia nepoata Sofiei termină facultatea şi devine un medic de familie iubit şi apreciat de pacienţi. Dar soarta intervine din nou în vieţile lor. Livia se îndrăgoste de un coleg medic, Ahmed, din Liban şi hotărăsc să se căsătorească. Sofia nu s-a opus căsătoriei mai ales că o vede pe Livia aşa fericită, şi tinerii pleacă în Liban. Cu timpul comunicarea dintre ele s-a rărit, apoi a încetat de tot şi după îndelungi insistente Sofia primeşte o scrisoare de la nepoata ei în care-i povesteşte despre viaţa ei; îi spune că aşteaptă al doilea copil, că familia soţului n-o agreează şi o urmăreşte permanent, că Ahmed s-a schimbat şi a devenit gelos pe oricine comunica cu ea aşa că, o va caută ea atunci când va putea. Sofia a simţit în sinea ei că Livia nu e fericită, dar nu are ce să facă dacă aceasta nu-i cere ajutorul decât să aştepte. De ziua ei Isac revine în viaţa ei, povestindu-i prin ce trecuse şi spunându-i că n-a încetat niciodată s-o iubească. Povestea lor de dragoste se reaprinde, se căsătoresc şi Sofia vinde casa, pune banii la banca şi pleacă cu soţul ei în Israel.

   Isac, un om cu gândire modernă, nu-i cere lucruri imposibile pentru ea, îi explică doar diferenţele dintre religiile lor şi dintre legile statului. Şi totuşi, Sofia se teme să-i spună că are o nepoata căsătorită cu un arab, mai ales după ce el îi povesteşte despre eternele atacuri ale arabilor: ”În zilele care au urmat, el i-a povestit foarte afectat despre suferinţa poporului evreu, care trăia de ani de zile în teroare, datorită atentatelor şi neînţelegerilor dintre evrei şi arabi. Consideră că este nedrept ca oameni nevinovaţi să moară din cauza terorismului şi nu găsea nici o scuză fanaticilor care îl practicau.” S-a gândit că-i va spune după ce se vor căsători, dar apoi relaţia ei cu Livia devenind inexistentă, parcă n-a găsit niciodată momentul potrivit.

   Ajunsă la Tel Aviv este emoţionată de întâlnirea cu Isac, devenit “universul şi destinul ei”, dar şi de clipa în care a păşit pe “Pământul Sfânt”:” În clipa în care a pus piciorul pe Pământul Sfânt, Sofia a privit cerul înstelat şi a crezut că tot universul s-a unit ca ea să fie fericită. Era emoţionată şi se simţea ca un copil care descoperă lumea. O lume plină de culori şi miracole în care totul parcă plutea în jurul ei şi oriunde privea îi părea că trăieşte un vis!”

   Surprinzător era faptul că în jurul Israelului erau ţări arabe cu teritorii mult mai mari, cu pustiuri care aşteptau să fie locuite, şi totuşi, ei voiau bucata pe care se afla statul Israel în ciuda ţinuturilor mustind de istorie şi a muncii multor generaţii pentru a face locuibilă fâşia de pământ. Oamenii erau convinşi că existau forţe străine care doreau dezbinarea lor: ”Noi toţi suntem răspunzători că lumea în care trăim nu este perfectă şi că adevărul poate fi măsluit şi mutilat de alţii, chiar şi atunci când există probe istorice.”

   Sofia se acomodează uşor cu familia lui Isac, cu colegii lui, se împrieteneşte cu mulţi alţii, aici oamenii sunt mai democraţi şi nu prigonesc alte naţii. Oamenii sunt încă marcaţi de anii în care, în ţările în care au locuit, evreii au fost jigniţi, desconsideraţi şi prigoniţi.

   Isac vrea ca ea să fie fericită, o invită pe Nataşa în vizită şi merg amândouă la locurile sfinte mai ales la Zidul Plângerii şi la Mormântul Sfânt. Sofia rămâne gravidă, aşteaptă un băieţel. Apoi încep o serie de atentate arabe în Israel şi ei îi este imposibil să-i mai spună lui Isac de nepoata ei. Urmează alte încercări, războiul cu Libanul, adăposturile construite pe lângă case sau în interior, pierderea sarcinii, teroarea absolută, întoarcerea Liviei în ţară cu copiii ei, momentul de cumpăna când ea îi spune lui Isac despre ei, apoi întâlnirea lor cu Livia, şi peste toate rămâne prezentă întrebarea: de ce lumea nu ia atitudine, nu vede ce se întâmplă? pentru că : ”În tot acest coşmar, comunitatea internaţională continuă să condamne Israelul şi parcă nu vedea tragedia prin care trecea. Oamenii nu aveau nevoie decât de linişte şi să trăiască în pace în propria lor ţară. Era dreptul fiecărui om şi parcă nimeni nu voia să înţeleagă că erau nevoiţi să se apere şi nu Israelul începuse acest conflict nenorocit, care a dus la un război din care nimeni nu avea de câştigat.”

   Citind povestea Sofiei cunoşti altfel oamenii şi viaţa din Israel, lucruri văzute din interior prin ochii celor care trăiesc acolo. Am trăit cartea odată cu personajele, plângând cu ele, râzând cu ele, visând cu ele ascultându-le poveştile extraordinare, şi mai ales încercând să văd realitatea prin ochii lor.

   De altfel autoarea mărturiseşte:

”Am scris această carte cu multă furie şi sinceritate. Sper ca toţi cititorii, indiferent de preferinţele literare, să descopere aici câte o lecţie de viaţă şi de iubire. Nu am scris aceste pagini ca ele să fie o dezbatere filozofică, ci pentru ca multă lume să se regăsească aici, pe alocuri. Multe din întâmplările descrise nu au fost trăite doar de mine, ci şi de prietenii şi cunoştiinţele mele, care consideră că avem dreptul la viaţă, aşa cum ar trebui să-l aibă toţi oamenii pământului. Nu sunt o expertă în ale scrisului, dar această carte s-a născut sub lumina care izvorăşte din pământul sfânt, acolo unde uneori viaţa şi libertatea îţi sunt interzise, unde eşti nevoit să te ascunzi în spatele unui zid pe care scrie; ,,siguranţă”, şi totuşi, atunci când vrei să treci dincolo, trebuie să priveşti printre spărturile zidului şi să desluşeşti ce scrie dincolo de el; ,,viaţă sau moarte”! Pământul sfânt are nevoie de pace iar poporul evreu are ,,Dreptul la Viaţă!”

   Celelalte două poveşti sunt şi ele dureroase dar frumoase, interesante, reale şi o dovadă clară că de cele mai multe ori ”viaţa bate filmul”

   N-am să vă spun că este o carte perfectă, pe ici pe colo frazarea este puţin ciudată, ca a cuiva care traduce cuvintele din altă limba, ceea ce este explicabil ţinând cont că autoarea trăieşte şi scrie în altă ţară.
Dar sinceritatea şi frumuseţea sentimentelor, învăţăturile, poveştile reale, acoperă orice mici imperfecţiuni pe care le-aş putea găsi. Impresionant este că deşi personajele (oameni reali) trec prin foarte multe probleme şi necazuri, totuşi în mijlocul celor mai triste situaţii îşi păstrează dragostea şi speranţa în viaţă şi în oameni.

Autoarea spune:

Prin cuvintele scrise aduc omagiu celui mai minunat sentiment, a cărui substanţă magică, atunci când îşi găseşte drum spre mintea şi inima noastră ne ajută să cunoaştem sensul vieţii: IUBIREA! Ea trebuie să fie dialogul nostru permanent în toate momentele vieţii prin care trecem, fericiţi sau nefericiţi, deoarece IUBIREA este magia dintre noi şi lumina ce rămâne după noi. DOAR IUBIREA! Ea te face să dansezi sub stele ,însufleţeşte totul în jur, este temelia vieţii noastre şi tot ea ne readuce la suprafaţă din adâncul durerii. IUBIREA are timpul ei în viaţa noastră, dar trece mult prea repede ca noi să o înţelegem şi să o păstrăm. Ea ne guvernează viaţa şi ne marchează destinele!” (Doar iubirea rămâne)

   Dacă vreţi să citiţi ceva viu, adevărat. frumos, sensibil şi mai ales real citiţi cărţile Silviei Katz Ianăşi.
Din punctul meu de vedere cartea această, la fel ca şi celelalte merită numărul maxim de steluţe.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

,,Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. "

 Să fii român!, de Dan Puric

(O carte românească/creștinească de învățătură)

Editura: Compania Dan Puric, 2016

Număr pagini: 176 

  ,,Cine este acest popor român ce-și contrazice flagrant destinul necruțător, parcă vrând să-l deștepte din oarba lui măsură, îmblânzindu-l, îmbunându-l și dându-i sens? Cine suntem noi și de unde venim, de răspundem întotdeauna cu har divin?”

    Despre Dan Puric s-a vorbit și încă se vorbește mult în presa autohtonă; iubit de oamenii simpli, cu suflet curat și care mai au frica de Dumnezeu, și hulit de somități ale culturii autohtone, s-a făcut cunoscut mai mult prin conferințe susținute și cărți scrise, decât ca actor…, cel puțin eu nu auzisem de acest om devenit fenomen național, până la Fii demn! (2011), un volum de memorii, cu secvențe din viața proprie. Să fii român! construiește un joc de-a apostolul cu texte, piese de puzzle, care încearcă a deschide ochii poporului român, pe cale să-și piardă identitatea.

   Întâmplător sau nu, volumul cuprinde 21 de texte (3×7, numere prime, indivizibile, considerate „magice”, în literatura populară), proză scurtă și foarte scurtă, la granița dintre realitate și ficțiune. Sunt prezentate întâmplări din copilăria și viața autorului (Marx, Engels și… mămăica, La frontiera dintre noi), eseuri (Singurătatea țării mele), o scrisoare-testament (Scrisoare către un prieten), transcrieri – mai mult sau mai puțin fidele – ale unor interviuri din media (Unde este poporul nostru?, Dreptul și dreptatea, Granița invizibilă), a unei prefețe de carte (Poartă spre sufletul nostru), proză, texte care surprind în note de ironie și autoironie metehnele românilor (Stația de tren), bancuri românesti, surprinse în interpretarea lor tragică (Umorul românesc), ficțiune literară (Sângele Horii) și o colindă (Dați drumul la cer!).

  Dan Puric este un om credincios și se mândrește cu asta. În opinia lui, a fi un bun român se confundă cu a fi un bun creștin și-și încurajează semenii să se comporte la fel, să uite de barbarii lumii moderne ce le copleșesc mințile, călare pe vitezele lor uluitoare și să-i copleșească prin puterea credinței:

,,Fii curajos, bunul meu prieten, ai curajul să îngenunchezi lumea barbară, cea fără Dumnezeu, ce vine peste tine, cu puterea credinței tale și nu te teme, căci dezordinea lumii de azi gândită în tenebrele lor sufletești poate fi supusă numai de ordinea firească și de neclintit a spiritului tău înclinat credinței strămoșești. (Scrisoare către un prieten, pag. 124-125)”

  Patriot convins, autorul își plânge soarta de român, îi condamnă pe cei care o fură, îi ocărăște, citează din clasici și respinge europenizarea actuală, dar o regretă pe cea a secolului al XIX-lea.

Cineva m-a întrebat, când s-au împlinit douăzeci de ani de la prăbușirea zidului Berlinului, dacă sunt fericit, iar eu am răspuns că nu, pentru că s-a dărâmat peste noi. Noi, cei de astăzi, suntem încă sub cărămizile căzute ale comunismului, supraviețuitori tragici ai cutremurului, pe care nu-i ajută nimeni să-și revină. Noi, românii, n-am fost, nu suntem și nu vom fi niciodată împotriva Europei. […] O Europă cu comportament schizoid care-și votează zilnic, cu un stupid entuziasm, propria-i prăbușire, propria-i ieșire din istorie, o Europă a patologiilor sexuale, devenită normalitate socială. (Unde este poporul nostru?, pag. 38-39)

   Se simte în toată cartea un pesimism acut, o tristețe cronicizată, izvorâtă din experiențe nefericite (?), căci până și banalele glume românești devin triste, cu toată strădania autorului de a le găsi interpretare, ca unor metafore.

–Tăticu, luăm trenu’? întrebă țigănușul pe tatăl lui în drumul lor spre o cale ferată.

–Nu, bă! Răspunse țiganul. Luăm șinele!

Și iată, cum dintr-o dată răsare soluția genială împotriva tuturor acelora care vor astăzi cu orice preț să ne devalizeze țara de toate bogățiile ei naturale. Și atunci, ca cel mai bun act de autoapărare, să le luăm și noi sinele ca să nu mai aibă pe ce să transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din munții noștri Apuseni, șistul pe care îl caută isteric răscolind pământul și pentru care i-au bătut pe țăranii noștri ca la 1907, punând istoria într-o totală confuzie, wolframul și aurul din această țară.

Răspunsul genial al acestui țigan trebuie să recunoaștem că ne inspiră. (Umorul românesc, pag. 38)

   Autorul ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța. Dar speranța lui unde e? Afirmă că oamenii de azi nu mai sunt români autentici, societatea civilă fiind un dezastru, un haos, o rătăcire, și dă ca exemplu pelerinajul la Mănăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca.

Cu Arsenie Boca se întâmplă ca și cu micul comerț de frontieră care se făcea în 87-88 cu sârbii. […] Unde este Hristos acolo este și poporul român!( (Unde este poporul nostru?, pag.45).

   Scrisă în stilul deja consacrat al lui Dan Puric, fluid și cu un vocabular la îndemână, dar oarecum dezorganizat, Să fii român! își dorește să lovească ignoranța și să insufle românilor spiritul patriotic, prin vocea unui om religios, devotat crezului său mesianic.

Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. (Unde este poporul nostru?, pag. 36)

logo_libris

Cartea Să fii român! de Dan Puric a fot oferită pentru recenzie de Libris.ro. de Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

„Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate.

Născută din fum şi os, de Laini Taylor-un fantasy urban, la superlativ

Titlu original: „Daughter of smoke and bone”

Autor: Laini Taylor

Editura: Epica (EpicWave)

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 400

Traducere: Cristina Jinga

    Tendința actuală a genului „fantasy” este aceea de continuă ascensiune. Se scriu cărți din ce în ce mai bune, iar asta nu dovedește decât o notabilă evoluție a imaginației scriitorilor.

   Născută pe 11 decembrie 1971 în California, Laini Taylor și-a dorit dintotdeauna să fie o scriitoare de succes, însă prima sa carte a văzut lumina tiparului abia când Laini avea 35 de ani. Stilul și originalitatea sa au propulsat-o instant în topul preferințelor cititorilor de „fantasy”, astăzi fiind una din cele mai apreciate scriitoare ale acestui gen.

   „Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate. Dacă în acest decor se insinuează și o poveste de iubire, atunci succesul cărții este garantat, însă în acest adevărat „boom” al acestui gen, devine din ce în ce mai dificil ca un scriitor să scoată o carte care să frapeze. Și totuși… „Născută din fum și os” oferă elemente inedite care alcătuiesc imagini frapante, dialoguri fluente, uneori pline de sarcasm și ironie, alteori dramatice, dar și personaje cu alură mitologică, toate acestea într-un decor urban magic: Praga.

   Dincolo de realitatea curentă, Laini Taylor expune o lume paralelă, care abundă în mistere redate la început subtil, apoi introduse în poveste ca elemente cheie.

   „Născută din fum și os” este povestea unei studente la arte, aparent o fată simplă, al cărui nume – Karou – simbolizează speranța. Aceasta descoperă nu doar că lumea e plină de elemente ascunse, incredibile, ci și faptul că ea însăși e mai mult decât o simplă ființă umană. În așezarea elegantă, cu parfum antic, viața lui Karou devine o cursă între preocupările unei ființe umane obișnuite și misiunile pe care le primește de la demoni și alte creaturi. Pasionată de artă, Karou are o adevărată colecție de desene pe care mintea și inima sa i le-a dictat… sau poate că lumile devin transcendente și cer să fie concretizate pe foile sale.

   Dacă din trendul romanelor fantasy fac parte demoni, himere și alte creaturi mitice, romanul lui Laini Taylor stă bine la capitolul de originalitate a personajelor, a decorului, dar și a acțiunii. Clasica luptă dintre forțele binelui și ale răului, nu e doar o chestiune de alb-negru, ci capătă o adevărată paletă de culori.

   Deși este o ființă umană, Karou este specială, nu doar prin talentul său la desen, ci și prin aspectul său fizic. La cei 17 ani ai săi, Karou merge la școală, socializează cu colegii săi și are un comportament tipic unei tinere de vârsta sa. Nimeni nu știe că dincolo de aceste aparențe, viața sa este tulburată de misiuni cu un grad ridicat de risc, printre himere și alte creaturi ciudate, care nu aparțin acestei lumi. Din lumea aceasta aparent paralelă, însă care transcende adesea realității curente, fac parte ființe jumătate om, jumătate animale. E o lume nu doar misterioasă, ci și primejdioasă, dar care o determină pe Karou să își pună o serie întreagă de întrebări despre originea sa.

„Karou era misterioasă. Aparent, nu avea familie, nu vorbea niciodată despre ea însăși și era expertă la parat întrebări – din câte știau prietenele despre originile ei, ar fi putut foarte bine să fi ieșit direct din capul lui Zeus. Și surprindea continuu. Buzunarele ei erau întotdeauna pline-ochi de lucruri curioase: monede antice de bronz, dinți, tigri minusculi de jad, nu mai mari decât unghia degetului mare.”

 

   Totuși, nimeni nu pare dispus să-i clarifice tinerei situația, dimpotrivă, totul se complică atunci când apare Akiva. De aici, de la apariția acestui personaj, acțiunea cărții devine complexă, plină de suspans. Dinamica personajelor capătă și ea un ritm mai alert, rolurile acestora nu mai par să fie bine delimitate în principale și secundare, ci acțiunile lor au influență majoră în existența celorlalte personaje. Dacă până la un moment dat, acțiunea cărții avansa într-un ritm aparent lent, firul epic devine complex și extrem de alert. Parfumul de urbe cu alură antică, ales de către scriitoare ca decor pentru sclipitoarea poveste, nu face decât să accentueze suspanul acțiunii și tensiunile dintre personaje.

  Și… pentru că veni vorba de tensiuni… emoțiile pe care le trăiește Karou în preajma lui Akiva sunt un amestec de magie, pasiune, o irezistibilă și inexplicabilă atracție din partea ambelor personaje.

„Trebuia să-și înăbușe sentimentul; nici măcar n-ar fi trebuit să simtă asta – acest zbucium, această necesitate imperioasă, acest tumult, acest iureș. Și, sub toate acestea, un ciot sucit de gând, pe care-l ținuse prizonier în umbrele minții lui, atât de încovoiat, încât nici nu-l mai recunoștea drept ce era: o speranță. O foarte mică speranță. Și în centrul ei: Karou”.

   Fără îndoială, stilul este unul original, un amestec de fluență și cursivitate, cu un dialog intrigant, din care nu lipsește umorul. Răsturnările de situație par să fie condimentul final al acestei cărți, punctul forte de originalitate.

   Decorul ales, fascinanta Praga, face din acest roman, unul special, iar descrierile nu sunt pasaje greoaie, ci lejere fraze prin care cititorul este transpus în scenariul poveștii:

„Străzile Pragăi erau o improvizație ireală, abia atinsă de secolul al douăzeci și unu-lea – sau de al douăzecilea, ba chiar și de al nouăsprezecelea, la drept vorbind. Era un oraș de  alchimiști și de visători. Străzile sale pavate, medievale, fuseseră odinioară umblate de golemi, mistici, armate invadatoare. Casele înalte, în culori vii, ca de sânziene, carmin și alb-albastru ca al cojii de ou, erau împodobite cu modele din ipsos și cu acoperișuri uniform roșii. Cupole baroce, în verdele oxidului de cupru, și turle gotice se avântau spre cer, gata să tragă în țeapă îngerii căzuți”.

   Imprevizibilul este factorul cheie al romanului. Este imposibil, din postura de cititor, să intuiești ceea ce urmează, ce nivel va atinge tensiunea dintre personaje sau în ce direcție se vor îndrepta evenimentele.

  „Născută din fum și os”, primul roman al trilogiei lui Laini Taylor, este o carte intensă, bine structurată, chiar dacă acțiunea înregistrează un grad ridicat de complexitate.

Părere personală. Acord acestei cărți cinci stele și o recomand cu mare drag celor care vor să citească un fantasy extrem de bun. editura Epica

Cartea Născuta din fum şi os, de Laini Taylor a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

CARTEA LA METROU – Atenție, se închid ușile și se deschid cărțile!

Editura Litera, împreună cu Metrorex, anunță prima ediție a campaniei de încurajare a cititului în metroul bucureștean: CARTEA LA METROU . Călătorii surprinși citind o carte primesc încă una, împreună cu un semn de carte, de la voluntarii Litera care vor fi prezenți la metrou în săptămâna 18-22 iulie, de luni până vineri, în intervalul 9.00-11.00, pe Magistrala 2: Pipera – Berceni – Pipera.

In istoria recentă a metroului bucureștean s-au înregistrat din ce în ce mai multe cazuri fericite de oameni care citesc. S-au semnalizat gânduri mai bune, zâmbete printre rânduri, ochiade peste umeri la povestea celui din față, autori pe care îi recunoști, povești de care îți aduci aminte și câte și mai câte. Simptomele nu se opresc aici: cititul la metrou face din ce în ce mai bine!

Editura Litera, împreună cu Metrorex, anunță prima ediție a campaniei de încurajare a cititului în metroul bucureștean: CARTEA LA METROU. Călătorii surprinși citind o carte primesc încă una, împreună cu un semn de carte, de la voluntarii Litera care vor fi prezenți la metrou în săptămâna 18-22 iulie, de luni până vineri, în intervalul 9.00-11.00, pe Magistrala 2: Pipera – Berceni – Pipera.

O selecție a celor mai bune titluri din colecțiile consacrate Litera  – Clasici moderni, Clasici contemporani, Agatha Christie, Nobel, Buzz Books, Biblioteca pentru toți – vor fi disponibile călătorilor.

Invităm toți cititorii să împărtășească impresiile despre cartea primită folosind hashtag-ul #cartealametrou  pe Facebook și pe Instagram!

Detalii despre desfășurarea campaniei în timp real găsiți pe pagina de facebook Litera

Știați că? Locul preferat al românilor pentru cititul cărţilor este acasă (43%), urmat la distanţă semnificativă de cititul în aer liber (17%) sau în faţa calculatorului (10%). Baia şi mijloacele de transport în comun sunt următoarele locuri de citit , fiecare dintre acestea fiind preferat bibliotecii, cafenelelor sau librăriilor, conform unui sondaj realizat pe www.iVox.ro. Timpul este prețios, iar metroul poate deveni mai mult decât un mijloc de transport de la punctul A la punctul B. Atenție, se închid ușile și se deschid cărțile!

Mulțumim Metrorex pentru susținere și vă dorim lectură plăcută!

comunicate de presa.ro

%d bloggers like this: