Tags Posts tagged with "literatura"

literatura

Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962, de Mircea Eliade-recenzie

Editura: Tracus Arte

Gen: Memorii, Jurnal

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 187

    Mircea Eliade a urmat cursurile Facultății de Filozofie din Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renașterii, și își desăvârșește educația la Calcutta, în India. Își susține doctoratul în filozofie, la Bucureşti, cu o lucrare asupra gândirii și practicilor yoga (1933). Între anii 1933 și 1940, simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică și publicistică, ține cursuri de filozofie și de istoria religiilor la Universitatea din București. În timpul războiului , este atașat cultural al Ambasadei române de la Lisabona (1941-1945). Din 1945 se stabilește la Paris unde predă istoria religiilor, întâi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, apoi la Sorbona. Invitat în SUA, după un an de cursuri ținute ca Visiting Profesor pentru “Haskell Lectures” acceptă postul de profesor titular și coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, catedră care-i va purta numele post-mortem. (Sursă: Wikipedia)

     Mircea Eliade este unul din cei mai faimoși scriitori români, considerat (pe bună dreptate) un autor canonic. De formare profesională istoric al religiilor, a întreprins o activitate științifică și culturală demnă de toată admirația. Printre lucrările ce l-au consacrat se numără ,,De la Zamolxis la Genghis-Han”, ,,Sacrul și profanul”, ,,Tratat de istorie a religiilor”.  A cochetat și cu literatura, astfel luând naștere scrieri devenite celebre, precum ,,Maitreyi”, ,,Romanul adolescentului miop”, ,,La țigănci”, ,,Domnișoara Christina”, ,,Noaptea de Sânziene”, ,,Nuntă în cer”.

   Mircea Eliade a reprezentat o figură remarcabilă a exilului românesc, întruchipând una din vocile oamenilor de cultură fugiți din calea regimurilor politice care s-au succedat la București pe parcursul secolului trecut.

   Pentru mine, Mircea Eliade este un model, un exemplu de ambiție, de dedicare. El ne demonstrează că poți realiza orice, atât timp cât ești pasionat, atât timp cât ești dispus să depui oricâte eforturi sunt necesare. Cariera sa, roadele activității sale profesionale te îndeamnă să fii mândru cu naționalitatea ta, căci, sincer să fiu, românii și poporul român dețin capacități intelectuale deosebite și sunt capabili de reușită, oriunde s-ar afla, orice ar face, aproape în orice împrejurări.

   Apariția acestui jurnal și posibilitatea de a-l citi, de a-l parcurge m-au încântat peste măsură. Trebuie să recunosc că este prima oară când citesc din memoriile lui Mircea Eliade și nu pot să afirm decât că mi-au plăcut teribil de mult. Nu m-aș fi așteptat niciodată că un jurnal poate fi atât de fascinant (cel puțin pentru mine).

   Acest volum, apărut la Editura Tracus Arte, aduce laolaltă niște pagini regăsite din însemnările zilnice pe care Mircea Eliade le făcea cu regularitate și o deosebită religiozitate.  Acestea au fost găsite de domnul Cristian Bădiliță, pe când a făcut o vizită în casa din Paris a răposatului scriitor, înainte ca aceasta să fie vândută de Christinel Eliade.

 “După câteva zile am deschis și triat hârtiile din cei doi saci recuperați din holul apartamentului Eliade. Nu mică mi-a fost surpriza văzând că, printre ele, se aflau și numeroase pagini din Jurnal, pe care Eliade însuși le considera pierdute. După nesfârșite, românești peripeții, conținutul celor doi saci a ajuns la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, prin implicarea directorului Lucian Dindirică. Prima exploatare a acestui fond o reprezintă chiar publicarea volumului de față, care, pentru prima dată, pune la dispoziția publicului Jurnalul lui Mircea Eliade dintre 9 octombrie 1959-3 mai 1962, în versiunea originală, editat științific și adnotat.”, mărturisește editorul acestui volum.

      Mi-am imaginat că aceste pagini de jurnal îmi vor oferi numai informații legate de viața de zi cu zi a autorului, o viața interesantă, fără doar și poate. În schimb, pe lângă sumara incursiune în rutină, avem șansa de a descoperi neprețuite gânduri, idei, pe care Eliade nu ezită să le aștearnă pe hârtie. E suficient să le citești ca să constați cât de profund a fost acest om, cât de inteligent, cât de genial.            Și nu trebuie să fii mare filosof ca să pricepi cât adevăr se ascunde în spatele cuvintelor sale, scrise din suflet, fără a fi cenzurate, fără a fi supuse unor reglementări, întrucât nu au avut scopul de a fi publicate.

   Voi reda câteva fragmente care, sper eu, vă vor face o idee despre omul din spatele lucrărilor științifice, din spatele romanelor și a nuvelelor scrise cu măiestrie:

 ,,26 ianuarie 1960

După o lungă epocă mitologică și o foarte scurtă epocă istorică – ne pregătim să intrăm într-o epocă biologică (economică). Omul va fi silit să devină termită, furnică. Mi-e peste putință să cred că va reuși. Dar câteva generații, sau poate mai multe mii de ani, oamenii vor trăi precum furnicile.”

,,26 ianuarie 1961

Interesul meu pentru filosofia și asceza indiană cred că-și are această explicație: India a fost obsedată de libertate, de absolută autonomie. Și asta nu într-un chip naiv, veleitar, ci ținând seama de infinitele condiționări ale omului, studiindu-le obiectiv, experimental (yoga) și forțându-se să găsească instrumentul prin care să le poată aboli sau transcende. Mai mult chiar decât creștinismul, spiritualitatea indiană are meritul de a fi introdus Libertatea în Cosmos. Modul de a fi al unui jivanmukta nu e dat în Cosmos; dimpotrivă, într-un Univers dominat de legi, libertatea absolută e impensabilă. India are acest merit de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: modul de a exista liber.”

,,19 noiembrie 1961

Aș vrea să scriu odată un lung articol dezvoltând această idee: atitudinea ,,istoriciștilor” de tot felul, ca și a marxiștilor și freudienilor, într-un cuvânt: toți cei care cred că nu poți înțelege cultura decât reducând-o la altceva, inferior (sexualitate, economie, ,,Istorie” etc.) – atitudinea aceasta e neurotică. Neuroticul pierde sensul realității. Adică: nu mai poate surprinde realitatea unei ordini a spiritului (să spunem, arta sau religia), și atunci i se pare o simplă construcție, o ,,mască”. Neuroticul demistifică viața, cultura, viața spirituală. Nu pentru că nevroza i-ar pune la dispoziție instrumente de cunoaștere mai perfecte decât ale omului normal – ci pur și simplu pentru că nevroza înseamnă tocmai asta: nu mai poți prinde sensul profund al lucrurilor și, deci, nu mai poți crede în realitatea lor.”

      Vă recomand să citiți acest jurnal fermecător! Paginile regăsite vă vor permite să-l înțelegeți mai bine pe Mircea Eliade, o personalitate de seamă a secolului al XX-lea, un om de cultură cum nu se va mai naște…

         Lectură plăcută!

Cartea Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962, de Mircea Eliade poate fi comandata de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Pe insulă, de Tracey Garvis-Graves-Editura Epica-recenzie

 

Editura: Epica;

Număr de pagini: 346;

Data apariţiei: noiembrie 2017;

Traducător: Adina Pintea

   Anna Emerson este profesoară de engleză, are treizeci de ani și o nevoie disperată de a evada. Sătulă de iernile friguroase din Chicago și prinsă într-o relație care nu duce nicăieri, nu stă deloc pe gânduri atunci când i se propune să-și petreacă vara pe o insulă tropicală, ca profesor meditator pentru tânărul T.J. care are șaisprezece ani.

T.J. Callahan nu-și dorește să plece nicăieri. Cancerul de care suferă este în remisiune și nu vrea decât să revină la rutina lui zilnică. Părinții însă îl bat la cap să-și petreacă vara în Maldive și să recupereze tot ce a pierdut în ultimul an de școală.

Anna și T.J. urcă la bordul unui avion particular care trebuie să-i ducă la casa de vacanță a familiei Callahan. Avionul se prăbușește, și curând își dau seama că sunt aruncați pe o insulă nelocuită. La început, se luptă să supraviețuiască, dar pe măsură ce zilele devin săptămâni, apoi luni, cei doi încep să se confrunte cu tot mai multe greutăți, printre care și posibilitatea ca boala lui T.J. să recidiveze. În ziua în care T.J. își sărbătorește încă o zi de naștere pe insula, Anna începe să se întrebe dacă nu cumva cea mai mare provocare dintre toate nu este faptul că trăiește alături de un băiat care, treptat, devine bărbat.

   Tracey Garvis Graves este o scriitoare americană de bestselleruri New York Times, Wall Street Journal şi USA Today. Volumul său de debut, Pe insulă, s-a regăsit multe săptămâni pe lista New York Times cu cele mai bine vândute romane, a fost tradus în douăzeci şi nouă de ţări şi este în proiect pentru realizarea unui film de lung metraj cu studiourile MGM şi Temple Hill Productions. Puteţi obţine mai multe informaţii despre autoare, accesând: www.traceygarvisgraves.com.

   Publicată iniţial pe 4 septembrie 2011, cartea a devenit populară în rândul cititorilor de ficţiune şi romane de dragoste. Pe lângă acest roman, scriitoarea americană a publicat şi “Heart-Shaped Hack”, “White-Hot Hack”, “Covet” şi “Every Time I Think of You”.

Pe insulă” a fost o lectură excepţională, superbă, exotică şi încântătoare. Am citit-o foarte rapid, în două zile, dorindu-mi din tot sufletul să aflu prin ce mai trec personajele principale.

  Cu toate că titlul cărţii ne îndeamnă să citim cartea vara, alături de un pahar de limonadă sau ceai cu gheaţă, într-o zi călduroasă, când nici prin cap nu ne trece să ieşim afară, e perfectă dacă o lecturaţi în orice anotimp, căci acţiunea cărţii se desfăşoară în mai multe anotimpuri. Eu am profitat de zilele libere din această perioadă, a sărbătorilor de iarnă, având mai multe timp pentru lectură, bucurându-mă de un roman tropical, purtându-mă pe o insulă călduroasă, făcându-mă să-mi imaginez că sunt în vacanţă.

   Am o slăbiciune pentru cărţile cu iz insular, de vară, care mă fac să mă gândesc la razele toropitoare ale soarelui şi la concediu. Nu ştiu de ce, dar, de fiecare dată când dau de o astfel de carte, ce respectă criteriile de mai sus, o citesc imediat, paginile zburând pe nesimţite. Probabil pentru că o asemăn cu anotimpul meu preferat, vara, şi pentru că acţiunea e mult mai dinamică, nu mă plictiseşte şi nu mă ia somnul în timp ce citesc o carte de acest gen.

   După cum afirmă într-un interviu, autoarea a fost inspirată să scrie romanul “On the Island” de show-ul tv Survivor, vizionând fiecare episod. De asemenea, pe când era o copilă, Tracey a fost cu mama ei să vadă “The Blue Lagoon”. I-a plăcut filmul “Castaway” şi şi-a dorit să dezvolte într-un sens acţiunea lui. A spus că i s-a părut o idee interesantă şi inedită să aducă doi oameni care nu ar trebui pe o insulă şi să vadă ce se întâmplă. A ajutat-o şi soţul ei mult, susţinând-o. Să ai pe cineva care să creadă în tine şi în visul tău este îndeajuns pentru a te apuca de treabă.

  Romanul este scris din două perspective: a personajului principal feminin şi din perspectiva personajului principal masculin, fiecare capitol continuându-se prin înlănţuire. Mi s-a părut minunat că nu se povesteşte acţiunea de două ori, din ambele perspective, ci totul se continuă lin şi frumos.

   Acţiunea este complexă şi personajele bine conturate, fiecare cu caracteristicile sale specifice, fiind bine individualizate. Am îndrăgit-o mult pe Anna, personajul principal feminin, căci a ştiut să-şi urmeze inima în tot ceea ce a făcut, ascultând-o.

   Anna Emerson, o profesoară frumoasă şi tânără, se hotărăşte să-i devină meditatoare lui T.J. Callahan, un adolescent care scapă de cancer, dar care a pierdut multă materie şi lecţii la şcoală, trăind mai mult prin spitale. Pentru Anna, ideea de a pleca departe de locul unde îşi duce viaţa cotidiană este o provocare, la care cu greu se decide să răspundă afirmativ, privind partea plină a paharului, şi anume aceea că se va relaxa toată vara la soare, pe o insulă tropicală, cu picioarele în nisip, bronzându-se.

   Anna ajunge la aeroport condusă de iubitul ei, John, şi îi întâlneşte pe tânărul cu care avea să petreacă  mult timp împreună, acesta fiind însoţit de cel mai bun prieten, Ben. Călătoria a durat foarte mult, intervenind câteva probleme, însă cei doi au coborât cu bine pe Aeroportul Internaţional Malé din Maldive, aflând că insula unde aveau să locuiască pe durata verii era la 2 ore depărtare şi că pe insula aceea puteai să ajungi doar cu hidroavionul. Pentru că se făcuse seară şi hidroavioanele nu circulau seara, Anna şi T.J. sunt în pericol să rămână pentru o noapte în Malé. Dar un pilot al unei astfel de aparat de zbor spune că îi poate duce el pe cei doi pe insulă, acesta întorcându-se acasă. Bucuroşi că problema s-a rezolvat, cei doi urcă în hidroavion şi le revine zâmbetul pe buze, adresându-i curioşi câteva întrebări pilotului. Suferind o criză de arsuri la stomac, pilotul leşină şi aeronava se prăbuşeşte în ocean. Purtând pe ei veste de salvare, tinerii reuşesc să scape cu viaţă din teribilul accident şi peste câteva ore bune ajung pe o insulă, purtaţi de curenţii din apă.

   Rupţi complet de lumea normală, Anna şi T.J. speră că vor mai trece hidroavioane pe cer a doua zi, culcându-se pe nisip, obosiţi, răniţi şi extenuaţi. A doua zi se trezesc şi sunt uimiţi de faptul că pe cer nu se zăreşte niciun avion şi cu fiecare zi ce trece încep să se obişnuiască cu viaţa pe insulă, departe de toţi şi toate, departe de umanitate, mâncare, apă şi energie electrică. Singura lor sursă de mâncare sunt fructele de pâine şi nucile de cocos, iar sursa lor de apă e ploaia care cade des.

   În timp ce orele şi zilele se scurg, Anna şi T.J. încearcă cum pot să supravieţuiască: se spală în ocean, aprind un foc cu ajutorul beţelor ca mai apoi cine trece pe cer să vadă semnalele lor de alarmă, adică fumul, mănâncă doar fructe de pâine, nuci de cocos, peşti şi găini, care trăiau pe plajă, şi încearcă să depăşească toate pericolele ce le stau în cale, precum: un liliac care i se înfinge în capul Annei, un rechin ce îi fac pe cei doi să nu se mai apropie de ocean, un virus local şi altele. Urmărind toate peripeţiile celor doi protagonişti, veţi sta cu sufletul al gură, aşteptând să vedeţi cum se termină fiecare în parte şi în favoare cui. Convinşi că nu vor mai fi salvaţi niciodată, însă cu flacăra speranţei aprinsă în suflete, Anna şi T.J. sunt ajutaţi, într-un fel, de natură pentru a rezista pe insulă. Viaţa le este cu mult uşurată după ce valurile le aduc, uşor-uşor, obiectele pe care le-au avut cu ei în hidroavion. Astfel, ei îşi primesc hainele, obiectele de îngrijire personală şi o plută pneumatică, în care vor dormi nopţi la rândul. Îşi construiesc o casă, al cărei acoperiş este luat pe sus de furtună, şi încearcă, fiecare cum poate, să rămână în viaţă.

   Trăind unul lângă celălalt zi de zi, între ei se leagă şi sudează o relaţie de iubire. Să fie oare una temporară sau permanentă? Vor reuşi să scape de pe insulă? Cine îi va salva? Vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi? Cum rămâne cu soţul Annei?

   “Pe insulă” de Tracey Garvis-Graves a fost exact de ceea ce am avut nevoie: o lectură efervescentă, care să mă destindă şi să mă facă să uit de zilele geroase de iarnă, plimbându-mă, alături de personaje, pe insula lor. Cu picioarele în nisip, cu briza în urechi şi cu delfinii care se joacă fericiţi în ocean, vă spun doar atât: cartea aceasta o să-mi rămână în suflet multă, multă vreme.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Apa vie (volumul I) Căderea împărățiilor, de Stachecian- recenzie

Editura Smart-Publishing, 2017

450 de pagini

… asta e una dintre problemele legendelor… Lumea e mare și se amestecă, darămite imaginația pentru adevăruri mult prea de demult.

   Acest prim volum al trilogiei constituie dovada că folclorul românesc nu a secat, că încă poate fi exploatat pentru ca romane fantastice precum Căderea împărățiilor să vadă lumina tiparului, iar lupta dintre bine și rău să nu rămână la nivelul unui basm. La o primă vedere, cartea în discuție pare să dețină trăsăturile basmului cult, cu motive lui specifice, însă autorul reușește să spargă granița cu povestea și mitul, integrându-le elementele pentru a da viață unui roman fără seamăn în cultura autohtonă. Încă de la început, suntem avertizați că vremurile poveștilor cu A fost odată ca niciodată, pe când se potcovea puricele cu 99 de oca de fier… au trecut, că sunt purtate prin viu grai, iar mai puțin prin ale cărților. Așadar, istorisirea în care urmează să intrăm poate fi cât se poate de reală. Descrierile ample din incipit anunță un roman de atmosferă, în care personajele se dezvăluie treptat, niciodată definitiv, cu portrete fizice uneori abia schițate, dar care nu se resimt ca fiind necesare.

   Titlul trilogiei trimite la motivul călătoriei de formare a tânărului Nalbian pe tărâmuri străine, în căutarea obiectului magic ce ar putea să încline balanța în mod favorabil asupra binelui, prin urmare avem de a face cu un bildungsroman. Apa cea dătătoare de viață, cine-o bea cu picătura, ca și prima și totuna/Vindecare vor afla și trupul și inima, este scopul vieții lui Nalbian (Făt-Frumos al basmelor populare românești). Nimic nu este întâmplător aici; nu există coincidențe, toate se leagă (a se studia inclusiv coperta!).Motivul apei ocupă un loc aparte: în satul său, Nalbian trebuie să ducă primele găleți cu apă la bucătăria unde mama sa și alte femei se vor apuca de treabă dis-de-dimineață, anticipând intriga; călătoria începe pe apă, iar popasurile sunt făcute la fântâni, unde au loc și cele mai importante întâlniri (cu ursitoarele, cu Decebrax). Apa vie, apa vieții se prezintă ca un simbol cosmogonic. Ea este o poartă spre veșnicie tocmai pentru că purifică, vindecă și întinerește. După Grigorie din Nyssa, fântânile conțin apă stătătoare. În schimb, fântâna Mirelui este o fântână cu apă vie (conf. J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. I, pag. 111). În roman, apa vie provine de la rădăcina unui pom mare, mereu verde, mereu în floare și în pârg.Un singur firicel iese la suprafață, chiar prin grădina acestui pom, înainte să intre din nou în adâncuri. Iar apa lui, doar aici, se numește apă vie.

   Tânărul și naivul Nalbian trebuie să își îndeplinească soarta de erou legendar, ca un Harap-Alb romanesc. Asemeni personajului lui Ion Creangă, el nu deține puteri supranaturale, nici măcar extraordinare, ci doar calități precum milostenia, credința, cumpătarea, care îi devin ajutoare de nădejde, fiind sprijinit și de prieteni devotați, personaje reale sau fantastice (Getozak, Brosoc, Jaba, calul Amurg, zâna Zinavel). Spiritul justițiar extrem de dezvoltat îl determină să intre în conflicte mari cu hoții obișnuiți și cu Negru, cel mai de temut răufăcător al ținuturilor și personaj antagonic.

–O să vă spintec! Ca pe toți viermii de pân-acum! […]

–O să vă găsesc! Vă caut pe toți cei de-un neam! Dau foc și tai mână cu mână, picior cu picior!, promite acesta drept răzbunare.

   Călătoria inițiatică îl transformă, devine mai înțelept și mai puternic, pregătit pentru marea bătălie pe care am simțit că va trebui să o ducă. Nalbian e un personaj de care prinzi drag, un model de urmat pentru tinerii aspiranți al titlul de erou.

   Libra, satul natal al lui Nalbian din Cotul Mărgăritarului, pare locul unde nu se întâmplă nimic, unde timpul s-a oprit în loc, prietenos și răbdător cu oamenii. Elementele cadrului natural, maiestuos descrise, sunt aproape personificate, sugerând comuniunea om-natură, specifică basmului de factură romantică. Odată cu intrarea în acțiune, când evenimentele încep să se succeadă din ce în ce mai alert, descrierile ocupă mai puțin spațiu în economia textului. Îl urmărim pe Nalbian în decursul unui an calendaristic.

Așezările din aceste vremuri ajung pe la vreo cincizeci de case, iar, când trec de o sută, sunt deja măricele. Libra este undeva între. Astfel încât grădinile oamenilor, apoi cele comune și câmpurile mărginașe, asigură traiul celor de aici, atât timp când sunt pe pace și gospodari, iar stăpânul nu are mintea tulburată de asprime. De-a lungul Mărgăritarului sunt multe vatre cu vechime și se aude că încă se mai așază oameni, mai ales spre târgul cel mare, la curtea împăratului. Până acolo, hăt, departe, râul primește și alte ape, se face mare cât să nu tragă arcașul cel mai strașnic de pe un mal pe altul. Apoi, se zice că și puhoiul acela se aruncă, peste alte șapte ținuturi, în brațele unei mări întinse cât vezi cu ochii, după unii, până la marginea pământului.

   La celălalt capăt al lumii, un tărâm asemănător celui din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, libreanul se confruntă cu zmei și căpcăuni, pe care, evident, reușește să-i învingă. Până aici, probele curajului și milosteniei au crescut gradat, culminând cu lupta pentru viață.

   Unele nume de personaje au rezonanță dacică, altele sunt formate prin contopire sau trunchiere, altele sunt argotice, ori pur născocite, însă toate conțin aluzii asupra caracterului persoanei pe care o denumesc: Nalbian (de la alb>albi>înalbi>Nalbian), Lercudor (ler+cu+dor, folclor), Verobostes (dacic), Jaba (Degeaba-Încui. Jaba-ncui, vezi?, argou), Negru, Zinavel etc.

   Demn de admirat este și limbajul – un amestec fericit de arhaisme fonetice, regionalisme, expresii învechite și chiar înjurături inedite – ce-i face concurență și celui mai iscusit povestitor.

Ce cojocii mamii lui de dobitoc! (înjurătură)

Mii de bărzăuni legați în lanțuri! (exclamație)

   Apa vie, roman scris de Stachecian (despre care nu știu absolut nimic, dar aș vrea să îl cunosc pentru a-l felicita) conține o lume dintr-un univers paralel, uitat de contemporaneitatea mult preocupată să inoveze literatura. Toate încep cu A fost odată…, doar că noi am uitat.

A fost odată un roman despre apa vie, dar nu când făcea plopul pere…, ci mai degrabă…

Cartea Apa vie (volumul I) Căderea împărățiilor, de Stachecian poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Respectul dobândit prin teamă, e un respect fals.”

Inocenţa Păcatului, de Marius Albert Neguţ-recenzie

Libris Editorial
Număr pagini: 364

   Mi-au atras atenția fragmentele postate, coperta deosebită și mai ales autorul, al cărui nume, încă de la apariția romanului sau de debut Îngeri Rătăciți”, înseamnă o garanție a unei cărți foarte bune.

   Și Marius “a comis-o” din nou, a scris poveșți de viață dureros de reale, care se întâlnesc în diferite momente și devin un roman.

   La fel ca la “Îngeri Rătăciți” și aici, întâmplările, faptele, sunt atât de “condensate” încât să le povestești ar însemna să dezvălui totul, așa că din nou vom merge pe urma personajelor.

   Ce mi-a plăcut în mod deosebit și cred eu că face personajele și mai veridice, este păstrarea limbajului, cuvinte țigăneșți sau în argou, pe care autorul le explică în subsolul paginii, așa cum explică și evenimentele la care face referire în roman. Cumva, pe lângă o mică “lecție” de istorie a acelor timpuri, reușește să te transpună în viața celor despre care vorbește, fie ei studenți, profesori sau țigani, oameni simpli, bogați  sau săraci.

Citind ai impresia că urmăreșți un film, atât este totul de real.

Dar haideți să vorbim despre personaje…

   Și începem cu Amalia, combinăție între înger și demon, adusă în acest punct de viața pe care a dus-o. Tatăl ei o abuza din copilărie, nu o violase încă, dar o mângâia, o atingea, provocându-și singur plăcere. Amalia, deși el o amenința mereu cu casa de copii, încearca să-i spună mamei sale, care însă n-o crede, o bate și o pâraşte tatălui. Plin de ură și teamă totodată, acesta îi mai trage o bătaie și-i cere nevestei să verifice dacă fata e încă virgină. Și totuși, venind într-o zi mai devreme de la lucru, își vede bărbatul ,beat, dormind dezbrăcât în patul fetei. Ftaă țintuită sub mâna lui nu îndrăznea să se miște ca monstrul să n-o bată și pe ea și pe mama ei. Femeia cu ochii în lacrimi și plini de silă pleacă și copilul speră că a plecat după ajutor, dar nu…

“Era sigură că mama-i fugise după ajutor. Așteptase astfel, ore întregi, încremenită în brațele lui ca în strânsoarea unui șarpe. În tot acest timp îndoiala crescuse în ea până când atinsese stadiul amar al certitudinii.

Maică-sa nu plecase după ajutor, ci doar …plecase.

Multă vreme fusese incapabilă să accepte. Mintea sa își tot imagina scenarii în care ea se întorcea și o lua de acolo.Trecuseră astfel doi ani și visurile Amaliei muriseră de mult-acum își ura mama cu putere-poate chiar mai mult decât pe tată.”

   Apoi chinul continuă, mai ales că află că tatăl ei era un proxenet, paznic fiind la casa de copii le închiria pe fete prietenilor lui, silindu-le prin amenințări să se supună.

   La intrarea în clasa a -9-a bunica ei este cea care vine la serbarea de deschidere, aducându-i un pachețel cu mâncare. Impactul mare asupra ei nu îl au colegii și școală cât dirigintele, care le spune că-i va medita și ajuta cu sfaturi  în părculețul de lângă casa lui.

“Acolo vom aprofunda lecțiile, vom vorbi unul cu altul și vă voi asculta problemele. Gândiți-vă la mine ca la un profesor de zbor! Da! Nu zâmbiţi. Ce vreți să fiți în viață? Vulturi sau viermi?

Amalia i-ar fi răspuns că și viermii își depășesc uneori condiția de târâtoare, preschimbându-se în fluturi superbi, însă, nedorind să atragă atenția asupra sa, tăcu.”

   În timpul vizitelor din ce în ce mai dese la bunica ei îl cunoaște pe Peti, are de-acum un prieten cu care poate vorbi. Se întâlneau zilnic, stăteau de vorbă- îl învața să citească.

Se ferește cât poate de tatăl ei, care îi tot face reproșuri amintindu-i că el o întreține:

“Era sătulă de litaniile lui interminabile-de câte ori o prindea și se mai  putea exprima coerent, îi reproșa același lucru: că nu-l iubește, deși el este cel care are grijă de ea.!

Amaliei, reproșul lui i se părea atât de absurd, că nici nu știa dacă să-i plângă de milă lui sau sieși. Avea momente în care abia se abținea să nu-l scuipe în față. Să nu-i strige ura, să nu-l lovească.”

   Într-o seară, mai beat decât de obicei și supărat că aflase de prietenia cu țiganul, tatăl ei o bate până ce nu se mai poate împotrivi și o violează, după care amenințând-o din nou şi o trimite să se spele. Amalia îl ascultă ca în tranșă:

“Ceea ce se întâmplase, nu i se întâmplase ei-cel puțin așa simțea. Avea o stare ciudată, de parcă nu ea era cea care acum se ridica și se îndrepta spre baie, ci adevărata Amalia era undeva pe marginea patului și rece observa totul fără pic de emoție.”

“Când își tăie venele, rămase mirată. Se așteptase s-o doară…”

  În spital bunica o vizitează și află adevărul sordid despre fiul ei. Deși tatăl o păzea ca nu cumva să-l dea de gol, bunica îi promite c-o va duce la ea.

“Făcea tot posibilul să se întărească psihic, dar ceva se stinsese în interiorul fiinţei sale. Inocența copilăriei îi fusese furată. Un amalgam de sentimente nu-i da pace: frica viscerală se combina cu furia oarbă, umilința profundă, cu ura și dorința de răzbunare. Însă promisiunea bunicii îi dă speranța: nu va mai stă în casa tatălui sau! Va locui la Buni!”

   Dar monstrul vine s-o ducă acasă. Amalia urcă disperată, gândindu-se la sinucidere, dar jos apare miliția și ea crede că buni l-a reclamat. Dar când vor să-l aresteze, el lovește un miliţian, scoate cuțitul și e gata să-l omoare, dar este împușcat. La percheziție milițienii găsesc o mașină de scris și manifeste. Amalia era sigură că nu le scrisese tatăl ei, care oricum nu scria nimic niciodată, abia citea, dar așa ajunge la bunica ei.

Vorba proverbului ”calul de dar nu se caută la dinți” și în mod tacit până la moartea bunicii nu se discuta nimic despre ce s-a întâmplat.

   Pentru Amalia toată familia ei va însemna Bunica, chiar dacă mama ei se întorsese în vechiul apartament, pentru ea nu mai exista:

”Din colțul de țară în care fugise, maică-sa revenise. Locuia în vechiul lor apartament. N-o căutase niciodată și bine făcuse.”

Exact în perioada cât fusese spitalizată dispar din viața ei și Peti și Profesorul Mihai Carp.

   Dispariţiile o debusolează și aproape clachează, dar reproșul mut din ochii bunicii și cuvintele ei amare o fac să reacționeze. Învață foarte bine, intră la facultate, unde are aceleași rezultate remarcabile, îl cunoaște pe Vlad, se mută cu acesta în apartamentul lui. Părinții lui Vlad aveau o situație materială bună, aveau bani, îi ajutau, și o vreme sunt fericiți. Dar Vlad începe cu câte o țigară de “iarbă”, apoi heroină (biluțe) și încet- încet începe și Amalia. La un moment dat, când banii se termină, vând lucrurile din apartament și se mută în garsoniera bunicii. În final Vlad se sinucide, Amalia ajunge la dezintoxicare, dar rămâne singură și robită viciului:

“Își simțea inima bătând și zâmbi. Fiecare bătaie răspândea în corpul ei fericire pură. Nu o mai durea nimic! Nu mai avea nicio problemă! Era liberă să zboare, să întoarcă timpul. Plutea pe un vis orgasmic dincolo de nori, de tot ce e rău.”

   Mihai Carp, profesorul de română, un personaj slab și totuși puternic, un personaj pe care fie îl urăști fie îl iubești, dar și el oarecum o victimă a propriei copilării. Satul de regimul comunist, tatăl lui Mihai încearcă să treacă înnot Dunărea în Iugoslavia, dar  moare, lăsând în urmă:

…o femeie cu zâmbet preschimbat în plâns, o soție părăsită închisă în sine și înrăită de șicanele Securității, ce se transformase într-o mamă distantă, temătoare în a mai oferi dragoste cuiva, chiar și propriului copil.”

   Mihai aflase abia când era la facultate, înainte ca mama lui să moară, adevărul dispariției tatălui său. Până la moartea ei fusese privat oarecum de afecțiune, dar abia după aceea conştientizase lipsurile materiale.

Își condamnase părinții, dar în timp ce mama lui trăise temându-se să-și deschidă sufletul chiar și în fața lui, tatăl său nu putuse accepta traiul într-o colivie.

Abia la maturitate Mihai conştientizase că:

“…în lumea asta mare există și oameni ce nu pot trăi într-o colivie. Oameni pentru care Libertatea definește viața, ea fiind mai presus de dragoste.

Îl ajutase să înțeleagă, să conștientizeze faptul că și el trăia într-o astfel de cușcă, în care îi era din ce în ce  mai greu să-și deschidă aripile. Mai conştientizase ceva: era timpul să forțeze scăparea, să zboare din acel loc și să trăiască cu adevărat, să lase trecutul și să meargă înainte pe calea destinului său.”

   Pentru a-și putea urma destinul învățase, terminase cu brio facultatea. I se propuseseră posturi bune, dar alesese un liceu din Rahova, aproape de parcul Humuleșți, unde își cumpără o casă mică cu banii obținuți din vânzarea apartamentului părinților. Găsirea casei fusese providențială, Mihai dorind s-o ia de la zero în alt loc, în altă casă, în altă viață.

   E-adevărat era un cartier mărginaș, mulți oameni trăiau cum învățaseră de mici, fără utilități la casă, temându-se mereu să investească din cauza demolărilor. Dar oamenii se ajutau între ei, se respectau și-și respectau intimitatea. La marginea cartierului era Câmpul unde veneau căruțele cu țigani şătrari. Aceștia își făceau acolo tabăra, stăteau vara apoi plecau, autoritățile nu reușiseră să-i colonizeze ca pe căldărari sau ursari, dar venirea lor dădea culoare și pitoresc cartierului.

   Mihai își pusese la punct casa, o modernizase, își făcuse o mică încăpere pentru trandafiri și la începutul școlii era în casă nouă. Din prima zi se îndrăgostește de Andra, profesoară de muzică la același liceu:

“Intensitatea amintirii momentului în care se îndrăgostise iremediabil îl copleși pur și simplu.”

“-Nu mi-am ascultat niciodată inima bătând înainte de a o vedea întâia oară pe Ea! Nu am fost conștient că respir, că versurile scrise pe hârtie se pot materializa în ființă!”

   Timid din fire îi pune pe ascuns flori în dulap și versuri, până ce Andra ia decizia :îl caută de Crăciun și rămân împreună, cu toate că tatăl ei, supărat că nu a fost consultat rupe orice relație cu fiica lui. Așa că de Revelion, având doi colegi de facultate ca martori se căsătoresc.

   În lunile următoare Mihai a fost mai fericit ca oricând, avea elevii lui pe care-i iubea, o avea pe Andra, era un om împlinit. După un an reputația lui de profesor non-conformist era un fapt. Dar nu toți profesorii vedeau cu ochi buni modul de-a preda, de-a interacționa cu elevii și de a-i înțelege. Mihai avea obiceiul să spună că:

“Respectul dobândit prin teamă, e un respect fals.”

   Directorul liceului îi atrage atenția, Andra mai încearcă să-l tempereze, dar modul lui de predare se datora faptului că-și alesese calea din vocație și învățase multe din relația lui cu proprii săi dascăli. Doar că era în anii aceia când un astfel de lucru nu era văzut cu ochi buni.:

”….el nu voia să dreseze papagali, ci să lase în urma lui o vibrație pozitivă a cărei reverberație să transforme în bine personalitatea încă în formare a tinerilor.”

“…prefera să se documenteze temeinic și să furnizeze elevilor detalii ce le trezeau curiozitatea, ignorând de multe ori faptul că pe acestea, deși nu erau interzise oficial, era indicat să le ții sub tăcere.”

   Luat de val face greşeala de-a povesti elevilor, despre boală și moartea lui Eminescu, fapte reale dar neagreate de conducerea partidului. Așa că va fi convocat la Securitate.

   Este prelucrat, terorizat, i se amintește de greșelile părinților lui, rezistă o vreme, dar clachează în momentul în care este amenințată Andra, soția lui. Își dă seama că un coleg (chiar directorul) îi informase despre ora lui și discuțiile cu elevii. Până la urmă terminat psihic cedează și semnează un acord de informator cu numele “Poetul”

   Plin de rușine și umilință pentru lașitatea lui îi mărturisește totul Andrei, care însă îl înțelege și împreună hotărăsc că ceea ce va scrie în note să fie doar generalități, care să nu afecteze viața nimănui, dar s-o salveze pe a lor. În același timp începe să-și evite colegii, chiar și elevii, pentru a nu auzi nimic ce ar trebui să raporteze. Citea uimirea în ochii copiilor, dar nu le putea spune adevărul:

“Ce le-ar fi putut spune…? În nici un caz, adevărul!

Se mustra amarnic-își transferase lașitatea în sala de clasă iar elevii, simțind, începuseră să se îndepărteze încet-încet de el, până când, la un moment dat, rând pe rând, încetaseră să i se mai destăinuie. Conştientizase că a distrus conexiunea cu ei, iar asta se adăugase la amarul lui. Eșuase”

   Andra supărată la început îl înțelege, se consumă alături de el, dar apoi luptătoare fiind își dă seama că trebuie să-l ajute:

”Hotărâtă să nu-și piardă bărbatul, cu perseverență și dragoste, cu vorbe bune și dezmierdări, cu zâmbete și înțelegere, reuși în cele din urmă să-l facă să se ierte, să se obișnuiască cu situația și să caute metode de a o eluda.”

   Mihai se răzbună oarecum pe director, fiind primul pe care-l raportează. Abia acum Mihai realizează că nu numai apartamentul mamei fusese o cușcă, ci toată țara, îl ura pe maiorul și prin extensie întregul organ represiv al Securității:

“În loc să creeze un aliat, prin abuzul exercitat securistul determinase un om apolitic, interesat doar de soție și flori, de poezie și școală, să devină în forul său interior un dușman al sistemului.”

A urmat finalul clasei a 12-a și Mihai își ține cuvântarea cu inima fără să-i mai pese de urmări:

“-Lăsați inima, nu oamenii, să vă fie ghid spre viitor! Ea știe ce e bine pentru voi. De asemenea…Nu va lăsați judecați de semenii voștri! Permiteți asta doar propriului suflet. Remușcarea sau, așa cum vă doresc, extazul din el, să vă fie scala de valori. Aveți încredere în voi și în convingerile voastre. Căutați lumina, dar ține-ți minte…!”

“Mai presus de orice, nu frângeţi aripile sufletului-visele! Fără vise nu veți mai putea zbura! Din păsări vă veți transforma în cârtițe speriate de lumină, așa cum suntem noi!”

   Află despre povestea Amaliei și pune la cale cu bunica răzbunarea, determinând arestarea și moartea tatălui ei. Om bun și sensibil se incriminează, deși era vorba despre un ticălos, un pedofil, o scursură a societății. Andra încearcă să-l ajute, dar se izbește de un zid. Dar îl iubește pe Mihai necondiționat:

Pe Andra nimic din ce trăise înainte de Mihai nu o pregătise pentru el. Cunoștea acum o altă față a dragostei. Învață că nebunia ei se poate împleti armonios cu sensibilitatea lui, că dezinvoltura nu exclude romantismul, că fiorul unei mângâieri abia simțite te poate cutremura până în ultima fibră.”

   Așa că se hotărăşte să-i dea soțului ei ce-și dorește mai mult: un copil. Din păcate analizele arată că suferă de o boală rară, că sarcina ar fi un pericol pentru viața ei și chiar a copilului. Dar nu-i spune nimic lui Mihai, hotărâtă să aibă copilul. Mihai o simte mai închisă, mai retrasă și are emoții că nu-l mai iubește, dar vestea primită îl uluiește și-l bucură.

Dar ca de obicei viața are surprizele ei…

   Andra și copilul mor (ce se întâmplă aflați citind cartea). Mihai o ia pe calea băuturii, ajunge în pușcărie, iese, pierde casă (fentat de Briliant-șeful țiganilor din cartier, care se ocupă și cu droguri) și va locui într-o mașină a unui vecin, întreţinându-se din meditațîi.

  Și în sfârșit Peti, puiul de țigan, băiatul lui Zabar, bulibașa țiganilor şătrari.

   Fuge din șatră din cauza bătăilor administrate de tatăl lui și a deciziei de a-l căsători, conform obiceiului. Rătăcește pe străzi până e găsit de băieții lui Briliant. Acesta îl ia pe Peti în casa lui, ca pe un alt fiu. Peti ar fi vrut să învețe, dar Briliant consideră că nu e nevoie, așa că, isteț fiind prinde ponturi, ”găsește marfă”, devine cunoscut și apreciat în cercul lor. Dar Briliant începe afaceri cu droguri, este dat “în gât” sectoristul, pe care până atunci îl plătise, vine să-i ia banii și el nervos îl înjunghie. Apoi îi aruncă lui Peti cuțitul să-l arunce și-i spune să se ascundă până trimite pe cineva după el. Doar că hotărât să șteargă toate urmele trimite un om al lui să-l omoare, Peti își dă seama, îl lovește și dispare. O regretă doar pe Amalia, pe care o cunoscuse când o salvase de frații săi și care-l învățase să citească. Peti fusese nevoit să fugă exact când ea ieșise din spital, dar el credea că dacă le era menit se vor mai întâlni.

   Din păcate Peti va ajunge  la pușcărie (aici neavând acte va declara că-l cheamă Zabar-numele tatălui său), va învăța să se apere și să reziste, și chiar să devină cel mai “tare”.

La o răzmeriță îl salvează pe căpitan, comandantul gărzii, dar apoi este atacat de un deținut, care-i șoptește că e trimis de Briliant să-l omoare. Rănit ajunge în spital.

   Ceaușescu dă o amnistie în care scapă mulți pușcăriași, printre care și Peti, ajutat și de recomandarea dată de căpitanul căruia îl salvase viața. Se întoarce în oraș hotărât să se răzbune pe Briliant,s ă vadă ce s-a întâmplat cu Amalia și să-și continue viața. Are emoții la început, dar e atât de schimbat (se maturizase) încât nimeni nu-l recunoaște.

   Ce se va întâmpla cu cei trei, ce s-a întâmplat în anii de detenție a lui Mihai și ai lui Peti, cum au ajuns la pușcărie și de ce, cum și dacă și-au revenit veți afla citind cartea.

   Viețile celor trei se intersectează și interferează de-a lungul anilor, poveștile desfășurându-se pe mai multe planuri. Toate întâmplările eroilor se petrec în anii comunismului, ai revoluției, ai mineriadelor, pe fondul tulburărilor, uneltirilor, luptelor, laşităţilor și violențelor de atunci.

   Cu poveștile eroilor Marius ne trece prin perioada anilor 1985-1992. Poveștile lui sunt despre viață și moarte, dragoste și ură, crime, violență dusă la extreme, vieți distruse de droguri și alcool, despre oameni care se cred “Dumnezei” hotărând cine trebuie să trăiască sau să moară pentru a le fi lor bine.

  Și totuși, chiar și așa, sensibilitatea, dragostea, frumosul, speranța își găsesc locul în sufletele eroilor, și cuvintele lor sunt memorabile:

“Creierul nu e o tablă de pe care să ștergi cu buretele creta amintirilor!”

“-Ia-mi gândurile, fă-le nisip, pe-o plajă albită de vânt…”

“-Iar tu ia-mi inima, fă-o o stea și arunc-o într-un val călător spre nisipul gândurilor tale…”

   Și astfel când ajungi la capăt cu lectura capătă un sens profund cuvintele lui Marius de pe prima pagină a cărții:

“Un om se poate consuma ca o flacără, ca un lemn ce arde mocnit și abia împrăștie căldură, iar lumina lui nu penetrează întunericul. Nu de el îți vei aminti, ci de acela ce s-a mistuit puternic, aruncând în jurul său scântei, iar astfel, dăinuind în memoria oamenilor, a învins moartea!”(Marius Albert Neguț)

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

Ușa, o geografie intimă, de George Banu-recenzie

Titlul original: La porte, au coeur de l’intime

Traducere din limba franceză: Anca Măniuțiu

Editura: Nemira

Colecția: Yorick

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 192

George Banu este profesor emerit de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris. Conduce colecția Le Temps du theatre la Editura Actes Sud. A scris numeroase volume de referință consacrate scenei contemporane și principalelor sale personalități, lucrări traduse în numeroase limbi, dintre care menționăm: Livada de vișini, teatrul nostru, Reformele teatrului în secolul reînnoirii, Shakespeare – lumea-i un teatru, Nocturne, Scena modernă, Mitologii și miniaturi, apărute la Editura Nemira. A primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța, a obținut Premiul de excelență UNITER și Premiul Promoteu 2007. Este președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și doctor honoris causa al mai multor universități europene. Este membru de onoare al Academiei Române. A obținut în 2014 Marele Premiu al Academiei Franceze.

  Trebuie să recunosc că majoritatea cărților pe care le citesc se încadrează în categoria beletristică, ficțiunea reprezentând pentru mine o gură de aer proaspăt, o șansă de a evada din cotidian. Dar, din când în când, mai citesc și non-ficțiune, cărți care îmi permit să-mi îmbogățesc cunoștințele, vocabularul de specialitate, pe care le consider ,,serioase” datorită simplului fapt că nu se citesc sau nu ar trebui să se citească asemenea unui roman, ci, mai degrabă, cu un creion în mână, înarmat cu răbdare și cu dorința de a-ți lărgi orizontul de cunoaștere.

   Lecturile mele non-ficționale se reduc, în general, la cele cu caracter istoric, însă de data aceasta am ales ceva puțin diferit, și anume o lucrare ce abordează arta, o lucrare ce poartă semnătura lui George Banu. Sincer să fiu, numele autorului m-a convins să includ ,,Ușa, o geografie intimă” în planurile mele de lectură (și titlul, bineînțeles). Un român cu o carieră impresionantă într-una din cele mai civilizate state din Occident, și anume Franța, care își desfășoară activitatea într-un domeniu nu tocmai accesibil, te determină să te mândrești cu faptul că ești român și cu capacitatea conaționalilor tăi de a fi cei mai buni, indiferent de locul în care se află.

Las Meninas – Diego Rodríguez de Silva y Velázquez

   Vreau să încep prin a preciza faptul că ,,Ușa, o geografie intimă” nu e o carte oarecare, ci reprezintă un discurs referitor  la ușă – așa cum apare în pictură, în  piesele de teatru, un elogiu adus acestui element arhitectural încărcat de semnificație, nespus de important, dar căruia cel mai adesea nu îi acordăm atenția cuvenită. Într-adevăr, ne concentrăm asupra lucrurilor, aparent, esențiale, ce ies în evidență și uităm detaliile care fac diferențe, elementele latente dintr-o operă de artă.

,,Ușa deschisă și ușa închisă se asociază precum yin și yang, principii complementare, amândouă necesare, inseparabile. Descoperim, însă, frecvent, o ușă întredeschisă, care salvează indecizia, căci nu constituie o sinteză liniștitoare, ci confirmă mai degrabă coabitatea posibilă a contrariilor. Deschiderea și închiderea nu se anulează printr-un al treilea termen unificator, ci își supralicitează coexistența. Nici pe de-a întregul închisă, nici explicit deschisă, această ușă a stării intermediare prezervă o izolare în sânul interiorului, lăsând totodată să pătrundă forțele de afară.”

   Am parcurs volumul de față, subliniindu-mi pe tot parcursul textului descrieri interesante, analogii deosebite, reflecții ale autorului asupra ușii pe care, personal, le găsesc fascinante. Mi-a plăcut mult această călătorie, această incursiune într-o istorie relativă a ușii ca expresie artistică, ca element de decor, de detaliu, aparent, banal, dar fără de care niciun tablou, nicio piesă de teatru, nicio poveste nu ar fi aceeași. Inclusiv viața oamenilor nu ar fi aceeași, fără ușă.

Sărutul dat pe furiș – Jean-Honoré Fragonard

   De ce GEOGRAFIE INTIMĂ? Lucrarea excepțională a lui George Banu reprezintă o analiză a unei hărți imaginare a ușii, trasată de raporturile dintre ușă și oameni, dintre ușă și fereastră, dintre ușă și cei care o pictează sau o includ în operele lor de artă. Pătrundem până în cele mai ascunse cotloane, descoperim cele mai mari secrete ale ușii, un element important, dar neglijat. Nu este descrisă doar ușa propriu-zisă, ba dimpotrivă, se evidențiază sentimentele, trăirile oamenilor, pe care artiștii încearcă să le transpună în artă, în această expresie a sensibilității și a profunzimii spiritului uman.

,

,Astăzi știu că ușa sau poarta trebuie închisă, nu pentru a mă proteja de oaspeți nepoftiți sau pentru a mă concentra asupra unor proiecte noi, ci pur și simplu pentru a pleca. E timpul să trag poarta după mine. Pentru ca cercul să se închidă și alții să poată să o ia de la capăt. Cea din urmă poartă. Poarta este și rămas-bun și, poate, trecere înspre un anume orizont. Ea este un prag propice metamorfozei contrariilor. Ieșim și intrăm! Intrăm și ieșim! Întotdeauna ne vom afla în fața sau în spatele unei porți care ne îndeamnă să descoperim taina ce ne scapă și care rămâne vie tocmai din acestui etern eșec. Ușa, poarta… repere distincte pentru geografia spațiului intim, pe care îl avem de parcurs noi toți, zi de zi.”

   Cartea este structură în patru părți: Amprente și frontiere, În inima spațiului intim, Melancolia spațiului intim, Dincolo de spațiul intim. Pe măsură ce parcurgem capitolele, ne familiarizăm cu vocabularul specific ușii, cu multitudinea de forme în care este regăsită, cu legătura dintre ușă și poartă, cu intimitatea ascunsă în spatele unei uși închise, cu semnificația pragului, a punctului de trecere întruchipat de acesta.

   Ușa capătă numeroase sensuri, e de nelipsit din pictură și teatru, fie că ne referim la Kafka, ori la Salvador Dali, Hammershoi, Hooch, Munch. Ușa face parte din viața de zi cu zi a tuturor, simbolizează altceva în funcție de cultură, țară, religie, experiență personală. Ușa nu este doar un obiect, o bucată de lemn sculptată sau o simplă piesă de metal, ușa are o întreagă istorie în spate, o mitologie proprie. Fiecare ușă are o poveste de relatat, propria ei poveste, la care se adaugă poveștile celor cu care intră în contact, a oamenilor care se izolează de lume prin intermediul ei sau care pășesc în lume, care îi trec pragul, lăsând-o în urmă.

,,Prin intermediul ferestrei, privim lumea, prin intermediul ușii, ne apropiem de aceasta pentru a ne confunda cu ea sau pentru a o părăsi. Prin intermediul ferestrei, acceptăm lumea așa cum e ea, în vreme ce, trecând de pragul ușii, alegem să pătrundem în ea. Sau, dimpotrivă, închizând ușa, ne asumăm o retragere, un abandon. Ușa este preludiul unei acțiuni sau al unui refugiu. O răscruce.”

Tânără citind o scrisoare sau Raza de soare – Peter Ilsted

   Dacă ești pasionat de artă și de frumos, e imposibil să nu fii fascinat de această carte, de această scrisoare de dragoste adresată ușii. Vă invit s-o citiți și să vă pierdeți pentru câte clipe în universul încântător al artei!

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!   

       Cartea Ușa, o geografie intimă, de George Banu poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
3

Duel poetic: Timpul ploilor & Doar atunci

Timpul ploilor –Maria Savu (Maya Alma)

Suntem atât de departe unul de altul
și-atât de apropiați în gândul celuilalt
c-o mână încerc să îți ating înaltul
cealaltă dă la o parte norii de cobalt

Răsare ca o mare pierdută în azururi
această clipă solitară în care singurătate mi-s
și ca un val mi-e dor de aer și a pururi
împing furtuna-mi înspre țărmul tău abis

Stăm unul lângă altul deși nu te mai simt
decât în mine și-n părul greu de-atingeri
te mai respir clipei de ieri și din instinct
vine iubirea ta să-mi fie leac la îngeri.

 

Doar atunci –Călin Lucian

zbor
porumbițo
zbor pe deasupra tâmplelor tale
zbor printre depărtările ce ne apropie
între acel mâine
în care voi atinge din nou orizontul
alături de tine și ieri
când mă ridicai în al nouălea cer
aproape de îngeri

nu am să-mi mai întind aripile
divino
decât atunci când
tu
vei zbura alături de mine

Verdict?

 

 

 

 

 

 

Eileen, de Ottessa Moshfegh-recenzie

Traducere: Irina Bandrabur/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţie: Buzz Books

An apariţie: 2017

Număr pagini: 220

    Ce s-ar întâmpla dacă nu am mai putea vedea niciodată lumina de la capătul tunelului și am trăi într-o oarecare letargie, într-un labirint care revine de fiecare dată cu o imagine și mai întunecată a ceea ce reprezintă viața? Am vedea-o ca fiind fără de culoare, poate chiar fără de  noimă. Totul în jurul nostru s-ar mișca mai puțin: noi oameni s-ar naște, iar alții ar muri, am avea prieteni, alteori dușmani, am vedea albul știind că undeva este negrul, optimismul nu ar exista, poate doar o balanță între ceea ce este oportun și ceea ce merită lăsat în urmă. Într-o asemenea lume, mulți nu ar putea rezista și ar dori o schimbare, materializată în…plecare, scăpare din cunoscut și îmbrățișarea necunoscutului…

  Ottessa Moshfegh este o autoare americană născută în Boston, Massachusetts. Moshfegh scrie frecvent pentru Paris Review, în care i-au apărut șase povestiri începând din 2012. În 2014 a publicat o nuvelă, ”McGlue”, iar în 2015, romanul ”Eileen”. Cartea s-a bucurat de recenzii favorabile, iar în 2016 a fost nominalizată la Man Booker Prize și a primit PEN/Hemingway Award. În 2017 i-a apărut o colecție de povestiri intitulată ”Homesick for Another World”. În plus, Washington Post a publicat despre volum că ””Eileen” este un roman remarcabil, întunecat și surprinzător, pe alocuri dezagreabil și uneori hilar. Naratoarea cărții e una dintre cele mai ciudate, mai debusolante și mai jalnice inadaptate pe care le-am întâlnit în ficțiune – și totuși, în felul ei inimitabil, adorabilă. Credeți-mă, n-ați citit niciodată nimic care să se compare cu ”Eileen””.

   Volumul se deschide cu un reper temporal, anume anul 1964. Ulterior ne este prezentat personajul principal, eponim al lucrării și anume, Eileen ”arătam ca o fată pe care te-ai aștepta să o vezi într-un autobuz citind o carte legată în pânză, luată de la bibliotecă…eram slabă, cu o siluetă colțuroasă, aveam mișcările smucite și temătoare, ținuta, țeapănă. Fața mi-era plină de mici cicatrice de la acnee…dacă aș fi purtat ochelari, aș fi putut trece drept inteligentă, dar eram prea pripită ca să fiu cu adevărat inteligentă”. Aceasta are 24 de ani, stă împreună cu tatăl său într-un orășel uitat de timp, urbea X, și lucrează la un centru educativ pentru minorii care au săvârșit infracțiuni. Viața sa nu este una dintre cele mai spectaculoase, de fapt pot afirma că este una dintre cele mai monotone: are grijă de tatăl ei, îi cumpără gin pentru a-și îneca amarul, se ceartă cu acesta și ia seama să nu îl lase prea mult cu mâinile pe un pistol, merge la muncă, unde își pune masca indiferenței totale, îi urmărește pe unii dintre colegii de serviciu până acasă și își imaginează o relație cu aceștia. Nu mai spun că adoarme la volan, provoacă un accident și se scuză polițistului. Eileen doarme în majoritatea timpului, nu face mâncare ori curățenie. De aceea casa arată ca o dărăpănătură, iar frigul stă să  te-mpresoare.

   Cartea are propriul ritm care se mai aruncă uneori pe note mai stridente, mai cu seamă atunci când protagonista simte că nu mai poate și că e timpul să se elibereze prin părăsirea a tot și toate câte le cunoaște. Nu poate, însă fiindcă simte că ar trebui să își ajute tatăl. Mama tinerei murise, Eileen renunțase la facultate ca să o îngrijească. Acum nu mai avea prea multe, prieteni nu, mama nu, tată da în momentele de luciditate și când nu îi spunea că e urâtă ori bună de nimic.

 O fată cam ghinionistă… Ei bine, norocul îi va surâde, dar cu două tăișuri: o  întâlnește pe Rebeca, noul consultant din cadrul centrului. Începe să vorbească cu aceasta, e curioasă cu privire la tot ceea ce face, spune, mănâncă. Mai mult decât atât, devine geloasă pe cei care intră în contact cu tânăra. Acestea reflectă, în fond, necesitatea lui Eileen de a avea o prietenă, de a discuta și cu o altă persoană decât tatăl ei, Zis și făcut. Fetele ies de mai multe ori în oraș. Rebeca este o fire deschisă și nonconformistă. Putem spune că opusurile s-au regăsit. Totuși aceste momente scurte de fericire au un punct culminat. De Crăciun Rebeca o invită pe Eileen acasă la ea, o servește cu vin și sandvișuri, iar la final…îi spune că aceea nu este casa ei, ci a mamei băiețelului arestat, care dezvăluise că își ucisese tatăl fiindcă cel de pe urmă îl viola. Tânăra a simțit că trebuie să  îi facă cumva dreptate micuțului. De aceea s-a postat în fața ușii femeii, a luat-o cu vorba, iar mai apoi a legat-o fedeleș. Rebeca îi cere ajutorul lui Eileen…Oare povestea se va sonda cu…închisoarea pentru cele două sau cu libertatea mult dorită? Rămâne de citit…

 Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniscient și omniprezent. Ceea ce m-a atras este modul în care gândește Eileen: toate sunt percepute, sunt arătate prin ochii și cuvintele protagonistei. Ea acceptă viața pe care o are, luptă contra intemperiilor și își dorește să aibă prieteni alături, poate și un tată mai iubitor. De aceea, o va sprijini pe Rebeca, Rebeca cea care i-a arătat unei fete ceva ce mama ar fi trebuit: grijă față de ea, vorbe. Acest roman arată latura neagră a zidului de piatră. Cu toate acestea, negrul poate fi amestecat cu alb până ce…se transformă.

Lectură plăcută!

Cartea Eileen, de Ottessa Moshfegh poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto> Pinterest

Există viață după moarte?, de Anthony Peake-recenzie

Titlu original: „Is there life after death?”

Autor: Anthony Peake

Anul publicării: 2009

Editura: Litera

Număr pagini: 331

  Fără îndoială, toți ne-am întrebat, de-a lungul vieții, ce e dincolo de moarte. Există, desigur, numeroase cărți pe tema aceasta, însă nu toate oferă suficiente informații care să susțină ceea ce vehiculează.

    Iată ce scrie pe coperta cărții „Există viață după moarte?”, de Anthony Peake:

Aveţi din când în când senzaţia aceea ciudată pe care o numim déjà vu? Simţiţi uneori că ştiţi exact ce se va întâmpla în clipa următoare? Aveţi parte de coincidenţe ciudate pe care nu puteţi să le explicaţi? Poate că tocmai în aceste momente, ca într-o străfulgerare, se întrezăreşte adevărata natură a lucrurilor: faptul că, în realitate, retrăim o viaţă pe care am trăit-o deja. Anthony Peake lansează o teorie uluitoare: moartea oricărei fiinţe umane este, din punctul de vedere al ştiinţei, imposibilă. Reinterpretând cosmologii antice şi tradiţii mistice legate contextual de cele mai recente descoperiri ale ştiinţei, autorul arată că existenţa individului este perpetuă. Atunci când, în ochii celorlalţi, părem a fi murit, ceea ce se întâmplă de fapt este că ne luăm viaţa de la capăt – încă o dată, şi încă o dată, într-o succesiune aparent infinită. Oricât de absurdă ne-ar părea această afirmaţie, Peake găseşte dovezi convingătoare într-o mare varietate de domenii, dar mai ales în experienţele noastre obişnuite, de zi cu zi”.

   Anthony Peake, scriitor britanic, a fost dintotdeauna interesat de natura realității și de fenomenul de „deja-vu”, despre care a scris nenumărate lucrări științifice. Fiecare lucrare de-a sa reușește să îmbine în mod armonios elemente de spiritualitate și filosofie, cu concepte științifice îndelung studiate de către specialiști de-a lungul timpului.

   Cu siguranță, întrebarea lui Peake frământă multe gânduri și creează eternele polemici. Ce e dincolo de moarte? Există ceva după existența aceasta… și dacă da, ce e acel ceva?

   Pentru Peake, totul e clar: din punct de vedere științific, moartea oricărei ființe este imposibilă. Apoi, în cele 14 capitole reușește să argumenteze teoriile sale, astfel încât totul să pară logic. Departe de a prezenta lucrurile dintr-o anume perspectivă religioasă, Peake pune toate elementele pe fundamente solide, aduce argumente credibile, astfel încât cititorii să poată discerne fără prea mari eforturi, teoriile sale.

   Iată una din ideile pe care Peake le lansează: în momentul apropierii morții, conștiința noastră se desface în două coordonate – un eu inferior, care nu-și va aminti niciodată nimic din ce trăit și un eu superior care își amintește întotdeauna tot ce a trăit în viața anterioară. Din păcate, eul superior rămâne mereu în umbră, iar eul inferior se manifestă în majoritatea timpului.

   Trebuie să recunosc faptul că, citind cartea lui Peake am găsit similitudini cu teorii recente, cum ar fi cea a biocentrismului care vehiculează ideea că realitatea e doar o invenție a propriului nostru creier. E adevărat – nu avem, până în momentul de față, informații detaliate despre posibilitățile imense și capacitatea creierului nostru, dar Peake a îmbinat elemente din fizica cuantică, istorie, filosofie și chiar a făcut aluzii clare la anumite secte religioase, pentru a completa tabloul descrierii imortalității. Medicina și științele oculte își fac loc în descrierile ample și amănunțite ale lui Peake. Cu alte cuvinte, ceea ce Peake descrie în cartea „Există viață după moarte” este un studiu aprofundat, rezultat al unor cercetări ample din diverse domenii.

   Dacă aveți adesea senzația de „deja-vu”, acum există posibilitatea să obțineți răspunsuri la foarte multe întrebări. Peake explică acest fenomen și semnificațiile sale, dar și alte fenomene, precum premonițiile, visele sau ce se întâmplă în creierul nostru când murim. Peake reușește să ofere o perspectivă originală și credibilă asupra ideii potrivit căreia timpul și natura realității sunt fundamentele pe care este construit creierul.

   Pentru a-i face cititorului înțelegerea mai ușoară, autorul aduce în discuție anumite filme despre care spune că tratează subiecte din perspective veridice, fără ca regizorii respectivi să fie conștienți de asta. Printre filmele menționate de Peake în cartea sa se numără „Vanilla Sky”, „Matrix” sau „Lista lui Schindler”.

   Spre deosebire de alte cărți de acest gen, pe aceasta am citit-o cu pauze destul de mari. A fost nevoie o oarecare perioadă de asimilare, pentru ca fiecare informație să se așeze la locul său. Nu e o lectură facilă, dar este o lectură fascinantă, în care prinzi un crâmpei din ceea ce pare să fie dincolo de realitatea în care acționezi.

   După ce am terminat cartea, dincolo de cantitatea mare de informații cu care m-am îmbogățit, am știut că fiecare gură de aer, fie ea din diminețile reci de toamnă ploioasă sau din serile primăverilor cu parfum de margarete, e un dar pe care noi trebuie să îl prețuim.

    Iată câteva citate din carte:

Ce v-a determinat să luați în mână această carte? Ce șir de întâmplări a produs împrejurările în care ați sfârșit prin a citi aceste cuvinte? Și de ce această carte, și nu una din multele altele pe care le-ați fi putut alege? E posibil să fi fost condus de o putere de care, în prezent, sunteți prea puțin conștient – o putere care v-a îndreptat viața către acest moment, pentru a parcurge această pagină, întrebându-vă ce înseamnă aceste cuvinte”.

„Totul pornește, de fapt, de la singura certitudine pe care o avem în viață – că, într-o zi, vom muri. Pe cât de sigur este că în momentul de față respirați, pe atât de cert este că, într-un moment nedeterminat din viitor, veți înceta să existați”.

„Și atunci, care este rostul acestei vieți și ce motiv poate avea materia conștientă să ia ființă numai ca să dispară apoi? Pentru unii filozofi și psihologi, noi nu suntem, de fapt, deloc conștienți”.

    Pentru a asimila întreaga cantitate de informații din carte, e nevoie de timp, însă pasionații de acest subiect știu că o carte reușită e una bine documentată.

   Recomand cartea în primul rând pasionaților de acest subiect, celor care vor să afle cât mai multe despre ce e dincolo de această existență, dar și celor care vor să descopere o altfel de carte.

 

 

Cartea Există viață după moarte? de Anthony Peake este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Moştenirea străbunilor, de Maria Ileană-prezentare

Editura Tritonic

Colecţia SFFH

   Când ai o poveste extraordinară în urma ta, rămâi cu multe întrebări lipsite de răspuns dintre care doar una singură te macină în permaneţă: Ce mă mai poate aştepta? Ema înţelege în scurt timp că odiseea ei este departe de a se sfârşi. Aşa că îşi asumă noul drum pe care viaţa i-l impune şi îşi acceptă rolul în Regat. Evenimentele o aduc cu fiecare pas tot mai aproape de istoria moştenită şi prin urmare de clipa în care realizează că e datoria ei să lase deoparte trecutul şi să dea o şansă prezentului.
Dar bunicul ei, Tristan, apare în scenă pentru a-şi prelua locul la conducere şi Ema se va vedea pusă în faţa unui război care nu va fi purtat pe câmpul de luptă. Nimeni nu rămâne în lanţurile întunericului, când cunoaşte calea corectă prin care poate să evadeze.

“Într-o literatură care şterge graniţa dintre mainstream şi fantasy, Maria Ileană demonstrează, cu naturaleţe şi talent, că adolescenţii nu fug de realitate, ci doar o privesc cu alţi ochi.”-Lucian Dragoş Bogdan

Sursa foto şi text: Editura Tritonic

by -
13

Rubicon, de Lawrence Alexander-Conspiraţie la Casa Albă

Traducere: Anca Forea
Editura: Rao- 2013
Număr pagini: 249

“Rubicon, îşi aminteşte Hart, este răul pe care-l traversează Cezar împreună cu legiunile sale cu gândul de-a prelua conducerea la Roma. Pentru Cezar asta înseamnă că nu mai există cale de întoarcere ca republica sa devină imperiu.
Dar traversarea Rubiconului însemna începutul unei noi epoci în Roma. Ar putea însemna şi sfârşitul a ceva azi?”

   Bobby Hart, tânăr senator de California, se pregăteşte să plece acasă la soţie când este căutat de Dieter Shoenfeld, editorul uneia dintre cele mai influente gazete din Europa şi vechi prieten.
La restaurant acesta îi povesteşte despre întâlnirea avută cu alţi doi colegi din presa germană şi cu doamna secretar de stat, care l-a mustrat că a îndrăznit să scrie despre închisoarea din Irak, unde au murit mulţi oameni şi gardienii erau americani, despre război şi abuzuri, susţinând că America are voie să folosească orice mijloace pentru a se apară:

“Ceea ce am spus despre Abu Ghraib şi toate celelalte-felul în care oamenii sunt torturaţi şi restul lucrurilor pe care ei le cred necesare. Siguranţa unor indivizi ca ea şi cei din administraţia actuală, că scopul lor este un imperativ moral şi că nimeni nu ar trebui să-l pună la îndoială.”

   Dieter auzise despre o ameninţare cu arme nucleare, mai fusese o astfel de ameninţare după 11 septembrie, când voci din guvernul american au susţinut că toate problemele ar dispărea dacă Bagdadul şi Teheranul ar fi distruse. Nu s-a aflat cine anume avusese ideea, dar din fericire nu s-a pus în practică:
…guvernul ăsta al tău are atâtea secrete, sunt atâtea agenţii şi birouri de existenţa cărora oamenii nu au habar, încât mă îndoiesc că vom reuşi să aflăm vreodată cine a fost responsabil pentru măcar jumătate din lucrurile care s-au întâmplat.”

Doar că acum lucrurile şi discuţiile reveneau.
Dieter, care locuise în Berlin pe toată perioada războiului rece, îşi aminteşte cum oamenii au savurat victoria prăbuşirii Zidului şi şi-au văzut oarecum de viaţă lăsând politică pe mâna unor diletanţi:

“Libertatea avea atunci un alt înţeles, atâta vreme cât de cealaltă parte a Zidului se afla opresiunea sovietică. Apoi Zidul s-a prăbuşit, Războiul Rece a luat sfârşit şi oamenii au decis că vor putea face ce vor. Şi în vreme ce fiecare individ se bucura de viaţa sa prosperă, politică şi diplomaţia au rămas pe mâinile unor diletanţi, plini de propria importanţă şi lipsiţi de experienţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi aici.”

   Aşa că îi cere să meargă în Germania la Hamburg unde un fost prieten al tatălui sau (tatăl lui Hart fusese agent CIA) vrea să-i vorbească şi să-i dea date despre un complot.
Hart acceptă, şi se întâlneşte la Hamburg cu Gunther Kramer. Acesta îi spune că l-a cunoscut pe tatăl lui şi l-a apreciat foarte mult. Mai mult, este convins că acesta a fost ucis pentru că ştia prea multe. Aflase că există un grup de oameni care-şi făcuseră propriul sistem informativ şi i-a cerut ajutorul lui Kramer.
Gunther Kramer, născut în Germania de Est, universitatea făcută la Moscova, lucra deja pentru serviciile secrete comuniste din Germania când l-a cunoscut pe tatăl lui Hart. După întâlnirea din 1980 din Bagdad a şi început să lucreze pentru el, devenind agent dublu, şi să-i furnizeze informaţii despre unele guverne cu care ruşii aveau relaţii mai bune decât americanii:

E ciudat ce fel de lucruri ne atrag la oameni: numele şi strălucirea sinceră a ochilor. Mi-am dat imediat seama că era o persoană în care pot să am încredere.’
“…era departe de-a fi un american tipic, îl interesa mai degrabă caracterul unui om decât faptele sale.”

   Hart îşi dă seama că, deşi nu-l cunoscuse până atunci pe Kramer, îl ştia din poveştile spuse de Max (tatăl lui) şi mai ales după porecla “Pianistul”. Max a fost şi cel care şi-a dat seama că se organiza o nouă reţea de informaţii:

   “Nu neapărat mai bune, mai corecte ci surse care ar fi furnizat informaţii utile care să poată fi folosite în propriul interes. Oameni care fuseseră discreditaţi, care nu reprezentau niciun fel de garanţie, oameni dispuşi să inventeze lucruri doar că să pară importanţi, erau din nou folosiţi.”

Aceşti încercau şi să prezinte un posibil pericol ca pe cea mai sigură realitate:

   “Nu trebuie să dovedeşti nimic, trebuie numai să deţii sursele care să-ţi ofere ceea ce-ţi doreşti, ca să poţi transforma un pericol inexistent într-unul real. Pentru că o ameninţare posibilă este una reală.”

   Dar Max nu putea dovedi nimic de aceea a apelat la Kramer şi la alţii ca acesta pe care-i cunoştea. Povestindu-i puţin despre viaţa lui, Kramer îi explică şi de ce crede că tatăl lui a fost ucis, şi de ce a ales să-l caute pe Hart să-i spună ce ştie, mai ales că puterea putea deveni o sabie cu două tăişuri în mâini nepotrivite:

“Am văzut ce-i determina pe oameni să facă puterea care slujeşte o cauză. Tatăl meu era o persoană onorabilă înainte ca Hitler să vină la putere, apoi a devenit ofiţer SS. Cine ştie câţi oameni, femei şi copii deopotrivă o fi ucis, fiindcă a crezut în Hitler şi al Treilea Reich? Apoi au venit ruşii, iar noi am crezut că tot ce stă în calea istoriei-istoria conform învăţăturilor lui Marx şi Lenin-ar trebui distrus.”
“Acelaşi lucru se repetă acum, am abandonat orice regulă a vieţii civilizate, orice formă de decenţă, fiind convinşi că lucrurile pe care le venerăm-Dumnezeu sau democraţia-justifică mijloacele pe care le folosim.”

   Kramer aflase de la sursele lui din Orientul Mijlociu că se pregăteşte un asasinat înaintea alegerilor prezidenţiale, dar nu ştia cine e vizat. În timp ce discuta cu Hart, Kramer este împuşcat .Mai apucă doar să-i spună lui Hart, rănit şi el, numele operaţiunii: ”Rubicon”
Gata să fie şi el omorât, Hart scapă şi se întoarce în State unde îl caută pe Dieter, sperând că el să-i poată da mai multe amănunte. Aşa află că Dieter şi Kramer fuseseră fraţi vitregi, că ţinuseră legătura mai ales după căderea Zidului. Kramer trăind în Germania de Est păruse a fi într-un continuu război, apoi îşi înscenase moartea şi se adăpostise în Damasc. Faptul că renunţase la siguranţa lui şi venise să vorbească cu Hart însemna că descoperise ceva foarte important şi periculos. Dieter crede că de fapt Hart fusese cel urmărit pentru că era un luptător pentru dreptate, nu se ferea să pună întrebări incomode în Comisia de Securitate, cu alte cuvinte devenise el însuşi o persoană incomodă.

   Dieter se întoarce la Berlin, hotărât să afle tot ce poate despre “Rubicon”, şi despre cei care i-au ucis fratele, urmând să ţină legătură cu Hart.
La sediul Comisiei de Informaţii a Senatului, Charles Ryan, senator de Michigan, prieten foarte bun cu Hart, îi spune acestuia că unul dintre candidaţii la preşedenţie vrea să-l coopteze în echipa lui ca vicepreşedinte. Oricum lui Hart nu-i place tipul, plus că ar fi însemnat să fie în atenţia publică, şi s-ar fi făcut prea multe speculaţii pe seama bolii soţiei lui. El o iubea prea mult pentru a o expune astfel şi era convins că putea să facă mai multe lucruri ca senator.

   La şedinţa este audiat Raymond Caulfield ,director adjunct la CIA. După şedinţă, acasă la Hart acesta îi spune că noul director al agenţiei îi ceruse să se pensioneze, dar că înainte de asta va încerca să –l ajute pe senator şi să afle tot ce putea despre “Rubicon”.
Totodată îi spune lui Hart să fie atent pentru că toţi sunt urmăriţi şi ascultaţi, mai ales cei care îndrăznesc să aibă şi să-şi susţină propriile idei. De fapt Ryan îi spusese că şi pe el îl urăşte actualul vicepreşedinte pentru că a fost împotriva războiului şi a luat şi urma banilor, că de fapt preşedintelui nu-i pasă de Congres:

-Atâta vreme cât e la putere, atâta vreme cât preşedintele e în funcţie, nu-i pasă de ce face Congresul. Când e vorba despre război, nimeni nu-l poate opri,”

   Hart petrece câteva zile cu soţia lui şi are întâlniri cu alegătorii, deoarece candida pentru un nou mandat de senator.
Apoi află că Raymond Caufield a avut un accident, dar când îl întreabă pe directorul CIA dacă se fac cercetări, acesta îi spune că a fost de acord cu poliţia, care susţinea ideea accidentului. Dar Hart este convins că a fost asasinat. Aşa că-i pune întrebări directe şi incomode directorului CIA, vrând şi să afle dacă acesta ştia ceva despre “Rubicon”. La şedinţă îşi face apariţia şi procurorul general Lopez care cere, motivând că ţara e în război cu teroriştii, să i se dea prerogative lărgite preşedintelui:

“Susţineţi că preşedintele deţine toate prerogativele pe care le consideră necesare în timp de război, iar războiul pe care-l ducem acum-împotriva terorismului- poate dura câteva generaţii. Nu cred că trebuie să subliniez că absenţa limitărilor legale referitoare la puterea preşedintelui nu ar face decât să schimbe forma de guvernare. Nu credeţi că e mai mult decât o simplă ironie, domnule procuror Lopez, în faptul că singura cale prin care putem aduce democraţie în lume presupune moartea ei chiar aici acasă?”

   Dar lucrurile se precipită, Alworth, unul dintre candidaţii la preşedenţie şi Harcourt, candidat ca vicepreşedinte, sunt ucişi într-un atentat cu bombă, ceea ce le dă apă la moară preşedintelui şi grupului său de susţinători. Ei cer dreptate şi mai multe prerogative. De fapt cer ca alegerile să fie amânate până ce preşedintele, care îşi va prelungi mandatul, va considera că sunt sigure. Ceea ce Congresul nu vrea să accepte.
Apoi Dieter, pe care Hart îl crezuse mort, îl caută şi-i aduce toate documentele şi descoperirile lui Kramer, pe care acesta i le lăsase lui. Şi tot ce mai aflase şi el. În timpul discuţiei, acasă la Hart, acesta urcă la etaj să vorbească la telefon cu soţia lui. În casă intră doi tipi, îl omoară pe Dieter, fură servieta (care acum era goală), dar, deşi intenţionau, nu mai apucă să-l ucidă pe Hart pentru că apare poliţia.

  Detectivul Leonard Coleman, Hart şi Ryan, ajutaţi de Farabi, prietenul lui Kramer şi fost deţinut la Guantanamo, derulează ghemul şi află până la urmă cine se află de fapt în spatele operaţiunii numită “Rubicon”
Ceea ce află este surprinzător şi halucinant, dar ilustrează încă odată ce poate să facă dorinţa de putere, cum poate ea să învingă orice scrupule, şi să te facă s-o vrei chiar călcând la propriu pe cadavre,
Curtea Supremă hotărăşte că alegerile vor avea loc la data stabilită, complotiştii încearcă să-şi şteargă urmele, dar asta nu înseamnă că nu va mai exista un alt “Rubicon”, ci doar că deocamdată democraţia a triumfat

   Cartea lui Lawrence Alexander este scrisă într-un ritm alert, multe dialoguri, multă acţiune şi este extrem de realistă indiferent că este vorba de vieţile oamenilor sau de făţărnicia celor aflaţi în structurile de putere.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

Povestind cu…Dan Ioan Panţoiu

   După ce am citit romanul “Mercenarul Întunericului”, care mi-a plăcut foarte mult şi v-am şi povestit despre el, mi-am pus în gând să vi-l prezint şi pe autor.
Nu vă povestesc cum, ştiţi că dacă îmi pun ceva în gând reuşesc, aşa că…am reuşit să contactez autorul şi să stăm puţin la poveşti virtual, normal, şi iată ce a ieşit.

Arci: Pentru că nu ne cunoaştem spune-ne câteva cuvinte despre Dan Ioan Panţoiu, omul, dar şi profesionistul.

   Dan: Omul: născut pe 8 aprilie 1956 în Costeşti-Argeş. Absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti-1979. Iubesc: Cerul. Pământul, Iarba, Florile, Pădurea în Toamnă şi Mirosul reavăn al Pământului în Primăvară-DUMNEZEU!
Familia şi poveştile de dragoste de ieri-eu!
Profesionistul: Ca avocat de mai bine de treizeci şi unu de ani, mi-am fixat ca ţel să descopăr nedreptatea şi să lupt total împotriva ei

Arci: Sunt curioasă, aşa că vreau să ştiu dacă ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel?

   Dan: M-a marcat tot ce-am trăit în copilărie lângă bunicii materni.

Arci: Ce gen de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi români sau străini?

   Dan: Îmi place literatura cu iz de viaţă. Dintre scriitorii noştri îl iubesc pe Zaharia Stancu. Dintre cei străini îmi place John Grisham. Ciudată asociere, nu?!
  Arci: Poate că nu, ţinând cont de ceea ce ai spus că iubeşti şi de meseria pe care o practici!

Arci: Ce gen de muzică asculţi? Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi când scrii sau te relaxezi?

  Dan: Muzica romantică şi de atmosferă. Când scriu ascult jazz on line: Jazz Groove.

Arci: Cum se împacă meseria,de altfel dură, pe care o practici cu scrierea textelor de muzică uşoară? Trebuie să spunem cititorilor că ai scris texte remarcabile pentru interpreţi valoroşi ai muzicii uşoare româneşti.

  Dan: Indiferent ce am făcut sau fac în viaţă, rămân un om care vibrează la frumos.
  Arci: Se simte! Mărturisesc că ţi-am ascultat cu atenţie textele.

Arci: Colaborarea cu teatrul Davila din Piteşti la spectacole de revistă şi la drama muzicală “Donel, suflet de ţigan” a cui idée sau propunere a fost?

   Dan: Mi-a aparţinut.

Arci: Ce preferi să scrii- poezie sau proză? Unde şi când ai publicat poezii?

   Dan: Ambele mă exprimă. Am debutat în revista Mlădiţe/Junimea a Liceului Nicolae Bălcescu din Piteşti (1971-1975, ultima promoţie numai de băieţi). Mi s-au publicat apoi poezii şi proză scurtă în revista Ramuri a Liceului Zinca Golescu tot din Piteşti (liceu doar de fete-sic!), Astra sub conducerea lui Dan Tărchilă, Săptămâna lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. La editura Sesam din Piteşti a văzut lumina tiparului primul şi singurul volum de versuri-Gara de Dincolo.

Arci: Din nou curiozitatea…Cum te vedeau fetele /femeile în tinereţe? Ştiu şi eu că pe vremea noastră un licean /tânăr care scria poezii era …ceva foarte romantic.

   Dan: Ha! Asta ar trebui să le întrebi pe ele!
   Arci: Norocul tău că nu le cunosc, cine ştie ce mai aflăm.

Arci: Poţi să ne spui câteva versuri, chiar o poezie pe care o consideri reprezentativă pentru elevul/tânărul Dan Panţoiu?

   Dan: ’’Un tren ce pleacă/spre Nicăieri/şi Nimeni/care m-a condus la gară; /o gară verde/cu trandafiri sălbatici; /şi Niciodată/n-am să mă întorc, /au trecut pe lângă mine/Nemurirea/şi Amintirea,/voi rămâne/colb,/pe margine/de drum,/bătut de ploi/şi soare…

Arci: Şi ajungem la romanul “Mercenarul Întunericului”. Cum ţi-a venit ideea cărţii?

   Dan: Unul din principiile mele de viaţă este acela de nu regreta ce n-am făcut şi sufletul mi-a cerut. Dacă n-aş fi spus povestea lui Dusan, aş fi regretat. Imboldul s-o public mi l-a dat prietenul meu, scriitorul (şi avocatul) Marian Nazat.

Arci: Ai aflat povestea sau chiar ai cunoscut protagonistul?

   Dan: Câte ceva din fiecare
  Arci: Hm, cam secretos!

Arci: Bănuiesc că ai împrumutat personajului câte ceva şi din tine. Ce trăsături ai care seamănă cu ale lui Duşan?

   Dan: Întreabă-l pe el.
   Arci: Sincer, mi-ar plăcea să-l cunosc, cred că ar fi o discuţie nemaipomenită, dacă n-ar fi la fel de secretos ca autorul!

Arci: Povestirile despre cutremur şi despre unele întâmplări din armata de atunci ca şi cele de după 1990 sunt foarte veridice. Unde erai în perioada respectivă? Ai fost efectiv implicat?

   Dan: Da,eram elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi ai Ministerului de Interne. Comandantul şcolii-grl.mr.Iulian Vlad.

Arci: Familia şi locurile natale ale lui Duşan sunt doar ale personajului său mixate puţin şi cu ale tale?

   Dan: Vrei să mă”prinzi”?! Las cititorii să răspundă.
   Arci: Hm, aş vrea….

Arci: Cine a fost primul tău cititor ? Dar cel mai mare critic?

   Dan: Primii cititori au fost familia şi prietenii. Tot ei!

Arci: Ce părere are familia că scrii? Mă gândesc că munca la firma de avocatură te solicită foarte mult şi tot acest timp alocat scrisului te ţine mai departe de cei dragi.

   Dan: Mă susţin!

Arci: Ce părere au prietenii şi cunoscuţii tăi despre carte?

   Dan: M-au întrebat de ce s-a terminat?!
   Arci: Bună întrebare! Şi eu sunt curioasă!

Arci: Cum au primit cartea criticii şi cititorii, mai ales că ai fost publicat de o editură de top?

  Dan: Asta ar trebui să întrebi editura. Nu am facebook şi deci nu am primit feedback.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cartea ta şi despre autor? Ceva inedit? Ceva ce le-ar putea schimba percepţia?

   Dan: Nu am de unde să cunosc cum e percepută cartea. E un amestec de realitate şi ficţiune, proporţia…n-o mai ştiu!

Arci: Vezi că era bine să ai facebook!

Arci: Ce părere ai despre piaţă de carte din România?

   Dan: Încă există. Mulţumită unor edituri cum este şi RAO.

Arci: Şi acum trebuie să ştiu ce roman urmează? Te-ai gândit sau scrii deja?

   Dan: Scriu continuarea: ”Ultima comandă”. Ce crezi,e  bine?!
   Arci: M-ai făcut fericită, abia aştept cartea!

Arci: Ce alte pasiuni mai ai în afara scrisului?

   Dan: Muzica, literatura, teatrul, filmul şi la sfârşit dar nu în ultimul rând, sportul.

Arci: Ai reuşit să te uiţi puţin pe site-ul nostru? Ce părere ai?

   Dan: Mă bucur că sunteţi. Cu voi şi alţii ca voi se mai risipeşte întunericul!

Arci: Câteva cuvinte pentru echipa şi cititorii site-ului.

Dan: Bucuraţi-vă de lumină! Căutaţi-o, căutaţi-o, căutaţi-o! Şi cum spunea Dusan: ”Respiră, gândeşte, trăieşte!”

 

Mulţumesc, Dan pentru că ne-ai dat ocazia să te cunoaştem puţin. Mult succes în continuare!

Vă mulţumim şi noi!

Literatură pe tocuri (Mili şi Iasmy)

“ – Suntem negustori de moarte, Harris. Nu uita asta... ” - Te rog, iubito, sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să ți le spun, îmi pare rău că ți-am ascuns adevărul, dar te rog, nu pleca. Ascultă-mă mai întâi. “

        Iubire periculoasă. Volum 2-Cercul vieţii, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colecţia: Tritonic Junior

Număr de pagini: 524

Data apariţiei: octombrie 2016

Gen: young adult, romance

Cotaţie Goodreads : 4,84

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie; 2. Cercul Vieţii; 3. Duşmani De Sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

 Kath începe să dezgroape secretele iubitului ei și asta nu se întâmplă într-un mod plăcut. Harris încearcă să îi ascundă adevărul cât mai mult cu putință, dar dușmanii sunt hotărâți să nu îi dea pace, iar o afacere eșuată a bandei din Seattle o aduce pe iubita lui fix în mijlocul unui război sângeros. Cursele de mașini între adolescenți se transformă peste noapte într-o luptă de stradă pe viață și pe moarte.

Harris Stone e un adolescent orfan, infiltrat prea mult într-o bandă de răufăcători din care nu mai poate ieși-și nu vrea să iasă. Kath îl cunoaște pe adevăratul traficant de arme, șeful lui Harris, iar acesta dezvăluie secrete care o înspăimântă și o fac să își dea seama că nu e suficient de puternică să iubească un asemenea om.

     După ce terminasem de citit primul volum din seria Iubire periculoasă, îmi propusesem să trec la ceva mai lejer, la o poveste de dragoste fără prea multe piedici. Dar, cu toate că luasem la citit o carte de Nora Roberts (sunt o fană a ei și îi citesc cărțile cu o bucurie nemărginită), m-am trezit că tot ceea ce citeam, îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe cealaltă. Nu mă puteam concentra pentru că mintea îmi rămăsese la evenimentele petrecute la finalul cărții “Iubire periculoasă. Obsesie”, la acel cutremurător moment în care Kath îl vede pe Harris ucigând cu sânge rece. Nu știam dacă ceea ce a văzut era ceva real sau un vis. Așa că am renunțat să mă mai torturez și am început să citesc volumul al doilea. Iar ceea ce am descoperit, mi-a depășit toate așteptările!

   De această dată, mizele sunt și mai mari, acțiunea mult mai alertă, iar cutremurătoarele dezvăluiri făcute de Harris îți dau fiori. Ai parte de mult suspans, o succesiune năucitoare de întâmplări, urmăriri ca-n filme, schimburi de focuri, secrete periculoase, dar și momente încărcate de sensibilitate și senzualitate. Georgiana Sandu a creat o poveste excelentă, încărcată de erotism, care te ține cu sufletul la gură până la final. În plus, ea știe cum să te facă să te îndrăgostești de personajele ei, în ciuda faptului că sunt atât de pline de defecte.

    Am apreciat foarte mult că autoarea nu a dorit să meargă pe ideea fată cuminte – băiat rău, ci a creionat doi protagoniști imperfecți, dar atât de perfecți împreună. Atracția dintre  Kath și Harris este uluitoare, la fel ca și modul în care par să fie conectați unul cu celălalt. La prima vedere, ai impresia că sunt extrem de diferiți, dar prin tot ceea ce fac, ei demonstrează că au o gândire destul de asemănătoare. Sunt impulsivi, geloși, năbădăioși, rebeli, dar când sunt doar ei doi, atunci iese la suprafață latura lor romantică și tandră.

“Povestea cu băiatul rău – fată cuminte, nu pare să funcționeze și la el. Chiar dacă îl enervează, știu că îi și place partea mea rebelă din mine. Și sincer, nu îmi imaginez cum ar fi reacționat o fată cuminte când s-ar fi trezit în mână cu pistolul lui. Ideea cu fata timidă care se îndrăgostește de cel mai rău băiat din școală e adorabilă doar în filme și povești. Dar aproape deloc practicabilă în realitate. La fel și “opușii se atrag”. Nu suntem magneți, și atâta timp cât iadul nu colaborează cu raiul, nicio ființă blândă nu poate prinde rădăcini lângă una demonică. Poate opușii se atrag la început, dar nu se înțeleg și nu pot conviețui unul lângă altul. Asta e adevărul din viața reală, unde nu e totul posibil ca în ficțiune.”

   După cum ați aflat deja din primul volum, Katherine Wrise nu a fost niciodată un copil cuminte, insă era o adolescentă normală, cu apucături specifice vârstei sale, rebelă, amuzantă, pusă pe șotii. Dar lumea ei s-a sfărâmat atunci când părinții săi au divorțat, mama preferând să-și abandoneze familia în favoarea unei vieți tihnite alături de un om plin de bani. După plecarea acesteia, Kath a devenit o ființă sălbatică, agresivă, dură. A renunțat la toți prietenii ei, a început să bea, să se drogheze și s-a pierdut într-o depresie îngrozitoare. Plecarea mamei a transformat-o într-o umbră, fără sens în viață. Trăind doar să distrugă, incapabilă să iubească sau să cunoască sensul rațiunii, până a apărut Harris ca o explozie în viața ei, și i-a arătat ce înseamnă să trăiască și să iubească cu adevărat. Cu un trecut plin de secrete, el devine extrem de protector cu ea, însă iubirea lui o aduce mai aproape de moarte decât a fost vreodată.

“Doar sufletul meu știe cât de adâncă poate fi iubirea pentru acest băiat. Acest băiat transformat în bărbat mult prea devreme, misterios, încărcat cu prea multă suferință, iubitor și periculos. Simt pericolul din jurul meu când sunt în preajma lui, fie că provine din halucinații sau nu. Știu că și în momentul ăsta are pistolul la spate, dar nu-mi pasă. Prefer să mor fericită de oricare dintre pericolele de care încearcă să mă ferească, decât să trăiesc o viață singură și pustiită cum am trăit până să apară el.”

   Relația lor este pusă adesea la grea încercare, dar de fiecare dată ei reușesc să depășească toate obstacolele. Însă atunci când asistă neputincioasă la scena în care Harris ucide un om cu sânge rece, în acel moment își dă seama că de fapt s-a îndrăgostit de un criminal. Imaginea îngrozitoare când acesta frânge gâtul unui necunoscut, acel sunet oribil al oaselor ce se rup, îi produce greață, amețeală și, în final, își pierde cunoștința.

“Dar, la un moment dat, ajungi în mijlocul unor oameni care ți se par incredibili și ți-i imaginezi deja ca fiindu-ți cei mai buni prieteni, apoi îți dai seama că nu îi cunoști deloc și s-ar putea ca mentalitatea ta să nu se potrivească cu a lor.

Ce faci atunci? Mai ales când îi vezi participând la o crimă… o crimă comisă de iubitul tău, persoana pe care, se pare, o cunoști și mai puțin.”

 “… îi cunosc pe acești oameni de nici o săptămână, e normal să am parte de surprize din partea lor, dar normal era să dau peste hobby-uri ciudate sau apucături enervante, nu peste gâturi sucite și bălți de sânge cauzate de pumni izbiți cu o putere și precizie corespunzătoare luptătorilor de elită.

Și așa am ajuns acolo unde m-am închipuit la început. Într-un nou cerc al vieții, cercul lui Harris, care va reprezenta ori începutul adevăratei mele vieți, ori distrugere devastatoare. Deocamdată, sorții nu sunt de partea mea și ipoteza numărul doi pare mult mai probabilă. “

    Însă, atunci când se trezește, constată că se află încă în camera lui Harris din casa bunului său prieten, Mike, iar iubitul este alături de ea, îngrijorat de starea în care se află. Tulburată de ceea ce a văzut mai devreme, Kath îl acuză că a omorât un om, dar Harris încearcă să o liniștească, și îi spune că a avut halucinații din cauza alcoolului și a drogurilor pe care le consumase la petrecere și că nimic nu a fost real.

“- V. te-a găsit în spatele casei, țipând cât te ținea gura. Mi-a spus că te uitai la ceva în fața ta și tremurai de parcă se deschidea o gaură de iad la picioarele tale, și-a dat seama imediat ce ai și m-a chemat pe mine… Știu ce a produs toate astea, mintea ta e acum plină de gânduri cu mine și ceea ce fac, ești suspicioasă și speriată, iar drogul a contribuit exploziv la asta și ți-a afișat în fața ochilor probabil cea mai mare frică a ta. Dar nu s-a întâmplat nimic, iubito, se întinse din nou spre mine și îmi prinse fața în palme. Suntem la petrecerea lui Mike, jos sunt oameni care dansează și joacă cărți, toți sunt prietenii mei … cum aș putea să omor pe cineva?”

    Kath încearcă să depășească acest episod, să uite ceea ce a crezut că a văzut. Harris nu putea fi un actor atât de bun încât să falsifice toate astea deodată, ar trebui să aibă măcar o zvâcnire pe chip care să-l dea de gol că minte. În plus, toți prietenii pe care îi văzuse în acel loc, păreau relaxați și niciun chip nu îi dădea de înțeles că văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă.

   Din acest moment, lucrurile vor reintra pe făgașul normal, Kath și Harris devin inseparabili și nu se jenează să-și arate sentimentele în fața prietenilor. Firește că majoritatea colegilor de liceu cred că ea este o altă posesie a lui Stone, dar acesta le va oferi dovada decisivă a relației lor – îi spune că o iubește de față cu toți și le arată tatuajul de pe gât cu numele ei.

    Însă toate aceste scene romantice nu sunt pe gustul unora. Zac, bunul prieten al lui Kath, continuă să-i dea târcoale și o invită în oraș atunci când iubitul ei este plec din țară, fapt care va hrăni gelozia lui Harris. Iar Amber, fosta iubită a lui Harris (despre care Kath a aflat recent că îi este soră vitregă), va recurge la o serie de trucuri murdare ca să îi despartă. Moare de ciudă când își vede fostul iubit comportându-se atât de  tandru cu “târâtura”. E obsedată de Harris și dacă ea nu-l poate avea, o să facă tot ce îi stă în putință să nu-l aibă nici Kath. E în stare de orice atunci când își dorește ceva. Însă nu știe ce dușman de temut poate fi Kath…

“- Te-am suportat destul. Dacă mai încerci o singură dată să îmi distrugi relația cu Harris, te fac bucăți, surioară. Tu îi porți semnul, am spus atingându-i S-ul de pe gât. Dar el îl poartă pe al meu. Stai departe de el sau o să-ți jumulesc tot părul și fac pampoane din el am mârâit printre dinți, înfigându-mi unghiile în scalpul ei și făcând-o să scrâșnească de furie.”

     Kath înțelege suferința lui Amber, dar face greșeala să îi plângă de milă când e clar că sora vitregă nu dă doi bani pe ea. Amber va recurge la un alt truc și, de această dată, Kath se va lăsa păcălită. Fiind diabetică, Amber preferă să nu-și facă injecțiile, leșină la dușuri, iar naiva Kath îl roagă pe Harris să discute cu ea, să o convingă să nu mai facă tâmpenii de acest fel. Pur și simplu și-a trimis iubitul în ghearele viperii, care e mai hotărâtă ca oricând să îi demonstreze lui Harris că iubita lui nu e așa bună pentru el.

“ – O să vezi că am dreptate. Ce se naște din pisică, tot șoareci mănâncă și o să îmi facă plăcere să te văd și pe tine zdrobit așa cum m-ai zdrobit tu pe mine. Iar atunci, tot la mine o să te întorci, Harris.” 

    Însă toate acestea, nu reprezintă pentru Kath o mare problemă (cel puțin la început), ci acele secrete pe care Harris le are față de ea. Secțiunea secretelor a devenit un ghimpe din ce în ce mai înțepător. În plus, își face apariția și misteriosul Carter, șeful lui Harris, șef în Dumnezeu știe ce afaceri. La cât de serios era Harris pe tema secretelor lui, Kath se aștepta să cunoască vreun traficat de droguri, țâfnos și neprietenos, care să nu fie prea încântat de prezența ei pe pistă, însă Carter era opusul la toate astea. Ba mai mult, era extrem de încântat să o cunoască. Totuși el reușește să o intimideze fără să vrea. Faptul că el e șeful în secțiunea secretelor, cu siguranță îi oferă o tensiune în plus în preajma lui. În plus, întâmplarea face ca ea să audă o discuție între cei doi, iar anumite cuvinte spuse de Carter îi îngheață sângele în vene.

“ – Suntem negustori de moarte, Harris. Nu uita asta… ”

   Kath era dispusă să aștepte până când Harris va fi pregătit să îi spună despre ce este vorba, dar nu poate să audă asemenea cuvinte ieșind de la șeful său și să rămână calmă. Gravitatea situației se triplase odată cu afirmația lui Carter, iar ea nu mai era dispusă să aștepte prea mult, mai ales că Harris i-a dat clar de înțeles că există posibilitatea să îl părăsească odată ce va afla cu ce se ocupă.

“E atât de blând și vulnerabil în momentul ăsta, dar ochii mi-au fugit fără știre spre arma de pe birou și vorbele lui Carter au apărut din nou în mintea mea, amenințându-mă că nu iubesc un băiat sensibil și romantic, ci un negustor de moarte.”

   Kath e mai hotărâtă ca oricând să aibă încredere în el, convinsă fiind că nimic nu se va schimba între ei. O sperie cealaltă față a lui Harris, cea de “negustor de moarte”, dar orice  ar însemna asta, nu o să se despartă de el.

   Din nefericire, o afacere eșuată a bandei din Seattle o aduce pe Kath fix în mijlocul unui război sângeros. Cursele de mașini între adolescenți se transformă peste noapte într-o luptă de stradă pe viață și pe moarte. Ceea ce părea la început o cursă ceva mai diferită, se va dovedi a fi de fapt un furt. Joshua, tipul care în urmă cu câteva zile încercase să o răpească, îi va pune pe toți în pericol atunci când se decide să fure unul dintre camioanele lui Reynolds, rivalul în afaceri al lui Carter.  Singura soluție ar fi să ascundă tirul, iar singurul în măsură să facă asta e Harris. Însă, în loc să o lase pe Kath departe de această situație, preferă să o ia cu el în camion și astfel o va pune într-un mare pericol.

“Mi-a strâns mâna într-a lui și m-a tras spre camionul uriaș. Spre calul troian care în orice poveste nu aduce decât moarte.”

   Ceea ce a urmat e greu de descris în cuvinte. Kath a asistat neputincioasă la o scenă terifiantă, desprinsă parcă din filmele de acțiune. A văzut oameni murind, oameni care voiau să o omoare pe ea, gloanțe zburându-i în jurul capului. A fost la un pas de moarte, a intrat în mijlocul unui război și,abia acum, a înțeles cu adevărat cât de periculos este Harris.

“Sute de gloanțe zburau spre noi. Alți bărbați ieșiseră pe jumătate, prin plafonul celorlalte mașini, cu arme mari în mână, îndreptate cu țevile spre noi.

 Am țipat, punându-mi mâinile pe cap când un glonț a spart oglinda mea laterală.

 – Katherine, pune-te jos! țipă Harris la mine și eram atât de îngrozită încât  nici nu am înțeles la ce se referă. Harris a coborât geamul de pe partea lui și am țipat din nou când l-am văzut scoțând capul afară și începând să tragă spre mașinile negre din spatele nostru. Mi-am pus mâinile la gură când unul dintre bărbați a căzut mort, fiind tras în interiorul mașinii de altcineva.

 – Harriiiis! am țipat de spaimă și am rămas blocată când una dintre mașinile negre a trecut  fulgerător în fața noastră, tranformandu-ne în țintă sigură.

 Respirația mea s-a oprit autormat, punându-mă față în față cu moartea, în adevăratul sens al cuvântului.”

 “Am privit bărbatul care ţintea spre mine. Vântul îmi învolbura părul prin parbrizul spart și simțeam gustul morții pe limbă. Chipul său îmi era necunoscut, dar arma ce o ținea îndreptată spre mine era o imagine pe care o văzusem de prea multe ori în ultimul timp.

Și cum soarta mi-a oferit întotdeauna un lucru atunci când nu mi-l mai doream, iată-mă acum aici, în fața morții, când îmi doresc mai mult ca oricând să trăiesc. Să trăiesc pentru el, așa cum și el trebuie să trăiască acum pentru mine, sau măcar să murim împreună.

De la început am știut că acceptându-l, nu voi avea o iubire obișnuită lângă el. Am acceptat toate riscurile și nu regret nimic, dar acum sunt pe cale să aflu cât de periculoasă e cu adevărat iubirea lui pentru mine.“

   Oare ce se află în tirul ăsta? De ce trebuie să îl ascundă? Cine îl vrea? De ce îl furase Joshua și cine erau oamenii cu care a discutat Carter înainte de începerea cursei? Ce reacție va avea Kath atunci când Harris îi va destăinui secretele sale? Ce secret șocant i se dezvăluie în casa lui Carter ? Va putea trece peste acest imens obstacol? Vă las pe voi să reconstruiți acest puzzle incredibil de complex.

“Am știut încă de la început când l-am cunoscut pe Harris că nu e un băiat obișnuit și o relație cu el ar fi orice numai normală nu. Dar nu credeam că granițele ajung atât de departe. Oamenii mă avertizau, dar nici măcar exagerările lor nu erau atât de rele ca realitatea.”

 “- Am acceptat și acceptat atâtea, lucruri pentru care o altă fată, poate orice altă fată, ar fi fugit de mult de tine. Dar simt că nu mai pot, am nevoie de puțin timp… “

“- Katherine, te rog, nu fă asta! Te iubesc, te rog nu mă părăsi! Lasă-mă să îți explic. Mă imploră, lipindu-și palmele de geamul ușii și mi-am stras ochii, izbucnind în lacrimi. 

 – Te rog, iubito, sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să ți le spun, îmi pare rău că ți-am ascuns adevărul, dar te rog, nu pleca. Ascultă-mă mai întâi. “

“- Nu mă omorî! am auzit șoapta îndurerată a lui Harris, lipindu-și fruntea de geamul portierei mele. “

 “Am ieșit din reședința lui Carter, sperând că Harris să nu mă urmărească, și nu mi-am mai putut abține lacrimile care au explodat în suspine. L-am văzut în oglinda retrovizoare, prăbușindu-se în genunchi și înfigându-și pumnii în păr. “

 “M-am înecat în propria suferință, jelindu-mi soarta, pentru că tot ce aveam nevoie acum erau brațele mamei. Dar nu mai am nici asta. Nu mai am nimic și destinul meu e să pierd și să fiu dezamăgită de absolut tot ce iubesc.”

 “Te iubesc și o să sacrific orice pentru protecția și siguranța ta, chiar și propria ta iubire pentru mine. Pentru că mai bine mă urăști decât să pățești ceva rău, mai ales din cauza mea…”

NOTA 10 +

 Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Suflete în noapte, de Kent Haruf-recenzie

Grupul Editorial TREI (Pandora M, 2017)

Titlu original: Our Souls at Night (2015)

Traducere de Paul Slayer Grigoriu

128 de pagini

Și apoi a sosit ziua în care Addie Moore i-a făcut o vizită lui Louis Waters. Era o seară de mai, chiar înainte de lăsarea întunericului.

   Așa începe ultimul roman al lui Kent Haruf, apărut postum; brusc, ca o continuare a unei povești pe care a lăsat-o neterminată în timpul vieții. Naratorul relatează într-un mod încântător de simplu o poveste a doi oameni obișnuiți, cu destine oarecare, ajunși la vârsta la care fiecare întrebare pare să-și fi găsit răspunsul. Însă, tocmai modul acesta liniștit, ticăit parcă, sporește intensitatea trăirilor celui care citește. Pe mine m-a fermecat, pur și simplu. (Notă: Cred că am făcut o pasiune pentru cărțile de la Pandora M).

   Cele două personaje, Addie și Louis, oameni în vârstă și văduvi, își trăiesc fiecare singurătatea în orășelul Holt, până când Addie vine cu o propunere:

Mă gândeam să petrecem împreună noaptea. Și să stăm în pat la căldură, prietenește. Să stăm întinși în pat împreună și tu să rămâi peste noapte. Noaptea e cel mai rău. Nu-i așa?

   După lăsarea întunericului, Louis își ia pijamaua și periuța de dinți și pleacă la Addie. Aici, el bea bere, ea un pahar cu vin, apoi stau întinși și deapănă amintiri. Deși vecini, cei doi nu au avut o viață socială comună, nici căsătorii fericite, iar alegerile în viață nu au fost mereu bune. Ea și-a îngropat un copil, el şi-a părăsit o vreme familia pentru o altă femeie. La șaptezeci de ani, sunt conștienți că nu pot schimba trecutul sau viitorul, dar încearcă să trăiască activ, iar zilele le sunt înseninate de venirea lui Jamie, nepotul lui Addie. Atâta suflet pun în educarea și încurajarea acestui copil traumatizat de despărțirea părinților, încât cu greu reușești să îți reții lacrimile.

   Cu timpul, prietenia dintre Addie și Louis se transformă într-o iubire ce îi face să simtă că trăiesc cu adevărat, înfruntând prejudecățile și privirile celor din jur.

Adevărul este că îmi place. Îmi place mult. Mi-ar lipsi dacă n-ar mai fi. Dar ție?

Îți place la nebunie, a spus ea. E mai bine decât sperasem. E oarecum misterios. Îmi place prietenia noastră. Îmi place timpul petrecut împreună. Când suntem aici în întunericul nopții. Când vorbim. Când te aud respirând lângă mine dacă mă trezesc.

Și mie îmi plac toate astea.

Atunci  vorbește cu mine, a spus ea.

Ceva anume?

Mai multe despre tine.

Nu te-ai săturat?

Nu încă. Îți spun când mă satur.

   Cel mai înverșunat opozant al relației dintre cei doi este fiul lui Addie, care-și pune mama să facă o alegere dureroasă. Psihologii afirmă că, în cazul morții unui părinte, copiii (fie deveniți adulți sau nu) nu sunt de acord cu o nouă relație a celuilalt părinte, considerând că acesta este infidel.

De aceea sunt aici. Vreau să puneți punct.

Te referi la faptul că suntem împreună, a spus Louis.

Mă refer la faptulcă te strecori noaptea în casa mamei mele.

Nu se strecoară nimeni, a spus Addie.

Așa e. Nici măcar nu vă e rușine.

Nu avem de ce să ne fie rușine.

La vârsta voastră să vă întâlniți pe întuneric.

E minunat. Mi-aș dori ca tu și Beverly să vă simțiți la fel de bine ca Louis și cu mine.

Ce-ar spune tata în locul meu?

   Haruf renunță la canoanele prozei clasice și optează pentru un stil simplu și lipsit de orice pretenție. Pune accent pe activitățile simple ale personajelor, surprinse în rutina lor zilnică. A doua zi, el a lucrat în curte dimineața și a tuns peluza și a luat prânzul și a tras un pui de somn și apoi s-a dus la cofetărie și a băut o cafea cu un grup de bărbați cu care se întâlnea o dată la două săptămâni. Unul dintre ei nu-i plăcea în mod deosebit. Bărbatul a spus, Mi-aș dori să am energia ta.

   Are vârstă fericirea? Eu cred că nu. Nimic spectaculos nu se întâmplă în roman, dar te ține cu sufletul la gură. Am citit o poveste de iubire de o sensibilitate rară, care demonstrează că poți să te îndrăgostești la orice vârstă și să te simți împlinit. Am plâns și am zâmbit șmecherește la finalul cărții.

   În toamna aceasta, Jane Fonda și Robert Redford îi vor interpreta pe cei doi, într-o ecranizare a romanului. Sper să mă impresioneze cel puțin la fel de mult și filmul!

Cartea Suflete în noapte, de Kent Haruf poate fi comandată de pe site-ul Editura Pandora M

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“…scriitorii văd oamenii aşa cum ar putea fi…”

Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea-recenzie

 

Editura Librex Publishing
Anul apariţiei: 2017
Număr de pagini: 324

   Pentru mine, întâia deschidere a unui nou roman al Nataşei Alina Culea este echivalentă cu senzaţia cadoului de Crăciun, desfăcut lângă brad în copilărie. O încântare totală a simţurilor, însoţită de surpriza ce anticipează deliciile pe care le voi găsi dincolo de ambalajul strălucitor – pentru că fiecare carte a autoarei e mereu diferită de orice altceva a scris până atunci – dar şi de siguranţa absolută că orice ar fi, va fi minunat, neexistând nici cea mai mică posibilitate să nu îmi placă enorm.

   Am încercat de multe ori să definesc prin paralelisme exterioare (cu alţi scriitori) sau interioare (între un roman al ei şi un altul) stilul Nataşei. Să îl integrez într-un curent, într-un gen, într-un format ștanțat de literatură. Dar nu mi-au ieşit decât mici comparaţii punctuale, aproape forţate, din cauza originalităţii ei descătuşate, neîncadrabile în șabloane, nici măcar într-o matcă proprie de creaţie, fiindcă nu numai de la o carte la alta, dar chiar de la o secţiune a unui roman la următoarea, tot ce te aşteptai să continue într-un fel, se transformă spectaculos şi devine altceva, la fel de original, dar din cu totul altă zonă a imaginarului extaziant.

   La fel se întâmplă şi cu Visele nu dorm niciodată, compozit genial din două aliaje atât de deosebite: o primă parte, Legămintele macilor, fascinant de introspectivă, analitică, a cărei atracţie se creează prin magnetism intim emoțional, o a doua parte, Arca celor 11 nopţi, intens epică, parcă desprinsă dintr-un basm-thriller-horror cu personaje extraordinare, mister criminogen şi numerologic, fenomene inexplicabile şi revelaţii spirituale.

   Ajunsă la a cincea lansare livrescă, juna autoare-complet-maturizată-profesionistic face în această nouă bijuterie literar-psihologică a sa un exerciţiu de empatie, sărind peste aproape un deceniu de viaţă şi transpunându-se/transpunându-ne în mintea unei scriitoare celebre de peste 40 de ani, care simte că trece printr-un moment de cumpăna al existenţei ei. Prinsă într-un mariaj incomplet, îndrăgostită de un amant nepotrivit, percepând dureros trecerea timpului şi disiparea farmecelor feminine asociate cu tinereţea, este tentată să abandoneze totul, să se abandoneze curgerii intrinseci a destinului, renunţând să mai lupte pentru a-l influenţa în vreun fel. Prima afectată de delăsare fiindu-i însăşi cariera:

„Am început să scriu din dragoste pentru oameni şi voi renunţa să mai scriu din dragoste pentru unul singur dintre ei.”

…mărturiseşte ea dureros. Sacrificiu suprem, lehamite de orice altceva exclude dragostea sau răzbunare întortocheată – dat fiind că iubitul din cauza căruia vrea să facă acest gest pare să-i adore cel mai mult tocmai talentul de scriitoare?

   Deşi Nataşa are sinceritatea să spună mereu o poveste personalizată, ce place prin ea însăşi, nefiind interesată de categorisirile pe care le încearcă mereu criticii literari pentru a stoarce cât mai multe concluzii general valabile dintr-o operă, nu poţi să nu extrapolezi semnificații prototipice, remarcând că alegerile personajului ei, Lea Leroy, în privinţa iubirii, sunt două extreme opuse ale masculinităţii intelectuale.

   O variantă cu soţul perfect din punct de vedere al confortului, echilibrat liniştit, grijuliu, cedând mereu capriciului feminin, neproblematic, completând genul de cuplu despre care, din afară, oricine va lansa complimente referitoare la ce bine vă potriviţi şi ce pereche perfectă sunteţi, dar lipsit de pasiune şi înclinaţie romantică, mai mult un prieten tacticos şi plin de tabieturi decât un partener care-şi demonstrează afecțiunea.

   O altă variantă, de amant ce se întrevedea ca posibilă titularizare oficială, exploziv, efervescent, debordând de energie şi iniţiative surprinzătoare, romantic şi pasional măcar în momentele când a înfiripat inter-dependenţa sentimentală, imprevizibil în reacţii şi încăpăţânat în aplicarea ideilor proprii, deşi îndrăgostit sincer de tot ce creează iubita admirată. Bărbat mai tânăr, parcă încă neformat complet, dar care pe Lea o face să se simtă feminină şi atrăgătoare, la fel cum poate să-i reteze brusc însuşi cheful de viaţă, dintr-o singură vorbă aiurită aruncată prosteşte, aşa cum lansează adesea fiinţele imature emoţional. Un cuplu cu el adună la orizont norii negri ai bârfei, clevetelii şi controversei, dar singurul care pare să îl facă cu adevărat imposibil e chiar comportamentul lui instabil.

   Dacă pentru perceperea primei variante masculine, dintre cele între care Lea navighează ca între Scylla și Charybda, Thiery, soţul, ne ajunge un fragment scurt să-i înţelegem descrierea, pentru cea de-a doua, amantul, Mark, iubitul ce ar fi putut fi, avem nevoie de secvenţe întinse pe parcursul întregului roman, neliniare temporal, desprinse din gânduri şi amintiri ale Leei, pentru a putea schiţa cât de cât profilul celui care a tulburat astfel o femeie atât de sofisticată, serioasă şi bună judecătoare de caractere, ce e capabilă să-i descifreze pe toţi din jurul ei ca pe propriile personaje de carte şi să le ofere instant soluţii în a-şi aborda problemele, dar nu îşi poate aplica sieşi aceleaşi tratamente psihic lecuitoare, drept cataplasme pentru tribulațiile iubirii sale.

   Ce face o tipă impulsivă când gândurile răvăşite, prietenele şi analizele psihologice nu-i oferă rezolvarea dilemelor ei sentimentale? Schimbă peisajul şi porneşte într-o călătorie spre un loc cât mai pierdut în spaţiu.

   Astfel începe partea a doua a romanului, cea magic-epică şi de două ori mai lunguiaţă, unde protagonişti turistici cu personalităţi ca ale posibililor criminali ai Agathei Christie se strâng în număr fatidic într-o splendidă vilă înzăpezită pe vârf  de munte şi tot mai extrasă din civilizaţie de vitregia progresivă a vremii.

   Chiar dacă noile personaje au o tentă clasică ce te face să le aştepţi evoluţia înspre conflicte la fel de clasicizate odată rămase izolate, fără curent şi regresând energetic la lumina pâlpâindă a lumânărilor, conversaţiile şi felul lor de a fi rămân de un modernism militantist vijelios, ce te atrage în argumentații de idei şi contradicţii principiale, abordând tematici din cele mai diverse. Predominantă devine cea a iubirii şi genurilor de cupluri în toate variaţiile lor, dar apar şi discuţii despre prezent ca umbră a trecutului, simţământul de dispariție a frumuseţii, tinereţii şi gloriei, veganismul ca alegere spirituală, seninătatea yoghinului amator, creşterea copiilor – cu unic exemplu nefericit de fată răsfăţată prezentă, autoanaliză freudiană, psihologia de grup sau de perechi romantizate şi încă atâtea altele, ca în orice minusculă comunitate inteligentă comunicativă.

   O înşiruire de evenimente stranii îngroaşă aura de mister şi supranatural în acest peisaj deja dătător de tot soiul de fiori. Universul restrâns la mâna de personaje înconjurate de zăpezi şi rupte de lumea exterioară devine unul al coincidenţelor, simbolurilor, semnelor superstiţioase şi oglindirilor, fiecare regăsindu-se în ceva parcă pregătit pentru sine, uneori chiar în reflectarea secvenţială a celorlalţi, văzuţi ca cioburile reunite ale unei oglinzi sparte:

„Suntem prinşi în camera oglinzilor şi, în acelaşi timp, în labirintul propriilor conștientizări. Maja îmi oglindeşte teama de îmbătrânire, cei doi unguri au curiozitatea mea pentru mister şi pentru lumea nevăzută, Arthur este lipsa mea de implicare în viaţă, Kate este fetiţa revoltată şi răutăcioasă din mine, Theo şi Benoit sunt extensii ale polarităţii bărbat-femeie, Selene este idealista care încă mai trăieşte în mine şi care crede că are forţa de a schimbă lumea, iar Monique reprezintă refuzul meu de a accepta schimbările. Oare ce reprezint eu în ceilalţi?”

 

   Încercam să descriu dualitatea fascinaţiei din primul şi al doilea capitol al cărţii, atmosfera din Legămintele macilor pregatind-o, potențând-o şi definind-o pe cea din Arca celor 11 nopţi, dar realizez acum, într-o nostalgică răsfoire, încercat de regretul despărțirii de captivantele personaje ale cărţii, că, nemenționându-l individual, am nedreptăţit un al treilea capitol. Fiindcă Epilog-ul este o poveste în sine. De un gen indefinibil şi interpretabil în atâtea feluri câţi cititori există, lărgindu-şi cu fiecare nouă lectură ramificaţiile interpretative. Fără să dezvălui nimic care ar putea strica plăcerea descoperirii sale de către fiecare explorator al romanului, aş remarca melancolic doar că mi-a lăsat aceeaşi senzație ca învârtirea titirezului ce testa realitatea din filmul Inception, când nu puteai spune dacă ultima sa rotire a fost parte a unei mișcări continue de perpetuum mobile sau o primă încetinire şi ezitare ce anunţa ieşirea din vis.

   Tentaţia umană de a face mereu comparaţii şi a găsi similarităţi, măcar senzitive, chiar şi când excepţionalul originalității nu-ţi permite să aplici procedura standard asupra conţinutului, ci doar să îţi formulezi propriile interpretări despre ceea ce tocmai ai experimentat…

   În viziunea mea decriptatoare, intuiesc sub titlul primului capitol, Legămintele macilor, un dublu simbol: cel al visului indus halucinogen, dar şi al lipsei de durată şi superficialităţii unei promisiuni făcută de o floare care la prima suflare îşi pierde petalele. În cel de-al doilea, Arca celor 11 nopţi, dincolo de forma arhitecturală arcuită a intrării în vilă, ce i-a atras denumirea din partea vizitatorilor, resimt metaforic o nouă Arcă a lui Noe cu genuri şi tipologii de iubiri şi iubiți – poate nu exhaustivă la nivel planetar, dar reflectând ca un puzzle personajul principal. Epilog-ul fiind completare şi reînceput, însă nu unul sisific sau circular până la epuizare, ci cu acumulări şi noi şanse acordate de propriul sine.

Iar, per ansamblu, acest splendid roman în topitura sa de aliaje-nghețate?

   O rafală de vânt degerător şi fierbinte, împletită în încolăciri învârtejite de roşu şi alb-albăstrui, dându-ţi de perete ferestrele şi uşile sufletului, invadându-ţi orice ungher tainic al minții, molipsindu-ţi fiecare celulă de febră delirică şi răceală dârdâitoare, lăsând în urmă un tablou oniric acoperit de nea şi petale căzătoare de maci, din care nu mai vrei să refaci originalul, realizând că în noua cheie simbolistică, totul are mult, mult mai mult sens.

Cartea Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea poate fi comandată de pe site-ul Librex

Surse foto: Pinterest şi Arhiva personală Nataşa Alina Culea

by -
9

Suspectul, de Michael Robotham-Editura Rao-recenzie

Titlu original: The Suspect
Traducere:  LINGUA  CONNEXION
Editura RAO-2012
Număr pagini: 505

   Michael Robotham (9.11.1960) s-a născut în Casino, New South Wales, Australia. După terminarea şcolii a început practica în jurnalism la “The Sun”. Din 1986 a lucrat în Londra ca reporter, editor adjunct la diferite ziare din UK, apoi din 1989 la “The Mail on Sunday”. În 1993 a demisionat şi a devenit aşa numit “ghostwriter”, colaborând la 15 autobiografii pentru oameni de artă, politicieni, sportivi, 12 dintre acestea devenind bestsellers pe lista “Sunday Times”.

   Din 1996 se reîntoarce în Australia cu familia şi devine scriitor cu normă întreagă de thrillere psihologice. În 2002 o parte a manuscrisului pentru romanul “The Suspect” face vâlvă la London Book Fair, astfel că romanul s-a dovedit un adevărat succes, a fost tradus în 22 de limbi şi s-a vândut în peste un milion de exemplare în întreagă lume.
Romanele lui au fost nominalizate şi au primit multe premii, cel mai important fiind cel din 2015-CWA Gold Dagger pentru romanul”Life or Death”.
După romanele sale televiziunea germană ZDF a produs două serii:”Adrenalin” (The Suspect) în 2014 şi “Amnesie”(Drowned) în 2015.
Dintre cele 12 romane de succes publicate, la noi s-a tradus doar “The Suspect” (“Suspectul”), la editura RAO în 2012.

“Joseph O’Loughlin pare să aibă o viaţă perfectă-o soţie frumoasă, o fiica iubitoare şi o carieră de succes ca psiholog într-o clinică. Însă chiar şi traiul perfect se poate nărui. Iar o fată ucisă, un pacient tânăr cu probleme psihice şi cea mai mare minciună din viaţă lui sunt suficiente motive pentru ca acest lucru să se întâmple.”

“Un thriller psihologic de excepţie.”

   Aşa sună recomandarea de pe copertă şi m-am convins de adevărul afirmaţiei citind cartea.
Romanul este scris la persoana I-a, Joseph O’ Loughlin îşi spune povestea vieţii, trecutul fiind intercalat printre momentele prezentului.
Cartea începe cu momentul în care psihologul Joseph O’ Loughlin îl salvează de la sinucidere pe tânărul Malcolm, care suferă de leucemie. O meserie ingrată, trebuie să-i cunoşti povestea, să intri în mintea lui, să-l ajuţi chiar dacă acolo undeva, adânc în tine îi înţelegi intenţia:

“În ultima or i-am pus întrebări şi i-am spus poveşti. Ştiu că mă aude dar vocea mea este pentru el doar un zgomot de fundal. Se concentrează asupra dialogului său interior ,întrebându-se dacă ar trebui să trăiască sau să moară. Vreau să particip la dezbatere, dar mai întâi am nevoie de o invitaţie.”

   Salvarea lui Malcolm este intens mediatizată, aşa că soţia lui Joseph, Julianne deşi îl înţelege este supărată pe el pentru că a riscat.
Şi încă nu ştie tot!!!
Joseph îi ascunde că boală lui, un început de Parkinson, evoluează, ea crede că se vede cu prietenul lui Jock, un neurolog, pentru nişte simple teste. Doar că Joseph este conştient de evoluţia reală a bolii, de paralizia care-i cuprinde braţul şi piciorul, de uşoarele tremurături, dar îşi ascunde neliniştea de soţia şi fiica lui. I se pare că asta l-ar face să pară slab, aşa că deşi cum se spune “cu sabia deasupra capului” încearcă să-şi continue viaţa normal.
Duminica dimineaţă merge cu Julianne şi Charlie la cimitir la mormântul lui Gracie, ducând nişte cutii mari cu frunze.

   Strămătuşă lui Gracie era motivul pentru care nu urmase altă ramură a medicinii ca tatăl lui, ci psihologia. Ea nu ieşise din casă timp de 60 de ani, trăia într-o casă veche victoriană doar cu căţelul ei. Lui Jpseph îi plăcea s-o viziteze, ea vorbea mult cu el, era curioasă de toate detaliile vieţii lui de şcolar, de toţi prietenii lui, de toate jocurile lui. Gracie croia rochii şi cosea, clientele veneau la ea, alegea din cataloage, iar materialele le comanda prin poştă:

“În mod nesurprinzător, viziunea lui Gracie despre lume era limitată. Ştirile de la televizor şi evenimentele cotidiene păreau să-i amplifice teama şi suferinţa. Vedea oameni luptându-se, păduri tăiate, bombe căzând şi ţări înfometate. Nu acestea erau motivele pentru care fugea de lume, dar cu siguranţă nu reprezentau nici un stimulent pentru a se întoarce.”

Gracie era o “agarofobica clasică”, îngrozită de spaţiile deschise. La întrebarea lui Joseph dacă nu vrea să iasă să vadă stelele, sau dacă nu-i lipseşte ceva, ea îi mărturiseşte:

Iubeam toamna, chiar atunci când frunzele începeau să cadă. Obişnuiam să mergem la Grădinile Kew şi alergam pe alei, ridicând frunzele şi încercând să le prind. Frunzele ondulate, alunecau dintr-o parte în altă, ca nişte bărci în miniatură, plutind prin aer până se aşezau în palmele mele.”

   Aşa că la aniversarea ei, Joseph, duce multe frunze într-o camera nefolosită, pune luminiţe să pară că sunt afară într-o seară de toamnă. Gracie s-a bucurat enorm şi s-au jucat amândoi cu frunzele ca şi cum ar fi fost în parc. De aceea, după moartea ei, Joseph ducea în fiecare an cutii cu frunze pe care le arunca pe mormântul ei. Asta face şi acum şi-i explică fiicei lui, Charlie:

“Mătuşa Gracie nu mai poate arunca frunzele în aer. Dar oriunde ar fi, dacă ne-ar privi acum, cred că ar râde. Şi cu siguranţă va aprecia ceea ce facem. Asta e ceea ce contează.”

   De data asta cineva lăsase o lopata rezemată de piatră, pe care el o ia şi-o aruncă mai departe, fără a bănui măcar ce rol va avea aceasta în următoarele întâmplări.
Aruncă frunzele, îi prinde paznicul cimitirului, dar auzind povestea lui Gracie îi iartă şi stau liniştiţi de vorbă. În timpul discuţiei observă că de cealaltă parte a drumului, în jur, pe panta care duce la canal e plin de poliţie. Aceştia au găsit un cadavru, despre care vor presupune că este al unei prostituate.
Pacienţii lui Joseph sunt diferiţi, fiecare cu problemele lui, dar cel mai intrigant şi incitant este cazul lui Bobby Moran, un tip de 22 de ani, logodit, care i-a fost trimis de prietenul lui neurologul Jock. Bobby era cooperant uneori, nervos câteodată, din discuţiile lor părea că a mai avut de-a face cu psihologi, dar Joseph nu găseşte nimic evidenţiat în fişa lui medicală. Când era nervos exploda: ”Încetează să te joci cu mintea mea”, apoi se liniştea şi schimba vorba.

Joseph merge şi la întâlniri ale prostituatelor, cărora le vorbeşte despre violenţa de pe străzi şi crimele comise împotriva celor care au o astfel de meserie. O cunoscuse pe Elisa Velasco, o tratase, îi vorbise şi oarecum o salvase, ea încercând acum să salveze alte prostituate şi să le facă dacă nu să-şi schimbe viaţa măcar să conştientizeze pericolele:

“Există riscuri în toate relaţiile lor, indiferent dacă e vorba de cele cu proxeneţii, clienţii sau cu un psiholog. Au învăţat să nu aibă încredere în bărbaţi.
Aş vrea să le fac să conştientizeze şi mai mult pericolul.”
“Pe de altă parte acestor femei nu este necesar să li se spună. Pericolul este mereu prezent.”

La întrunire apare inspectorul Vincent Ruiz cu oamenii lui, care încearcă să identifice cadavrul găsit cu o zi înainte în canalul de lângă cimitir. Credea că e prostituată şi spera că cineva o va recunoaşte. Îl recunoaşte pe Joseph ca fiind profesorul care l-a salvat pe sinucigaşul de pe acoperiş. La început e ironic cu el, dar când profesorul îi face o scurtă caracterizare, îl roagă să-l ajute spunând că dacă poate face acest lucru numai privind pe cineva va putea găsi detalii interesante şi la un cadavru.

   Spre surprinderea lui, Joseph recunoaşte cadavrul. Este Catherine McBride,  fostă asistentă la spital şi fostă pacientă a lui. Din cauza vieţii din familia ei Catherine clacase şi obişnuia să-şi provoace durere prin tăieturi. Nu fusese internată la psihiatrie şi nici nu era în vreun grup de terapie. Îşi ţinea trecutul ascuns, şi tăieturile la fel, se temea să nu-şi piardă serviciul. Joseph o tratase de câteva ori, o ajutase, ştia că are o relaţie cu un medic căsătorit din spital, aşa că încercase să facă tot ce era omeneşte posibil. Doar că ea înţelesese totul greşit şi încercase o abordare sexuală. Refuzul lui o determinase să plece din spital, nu înainte de-a-l reclama pentru hărţuire sexuală şi deşi îşi retrăsese reclamaţia el fusese cercetat, aşa că plecase şi-şi deschisese un cabinet privat.

   Joseph habar nu avea că ea aplicase pentru postul de secretară la el la cabinet, de asta se ocupa actuala lui secretara care voia să se pensioneze. Dar Catherine provine dintr-o familie cunoscută, bunicul deputat, aşa că ancheta continuă în forţă.
Bobby este internat de urgenţă, îl cheamă pe Joseph şi în cursul discuţiei îi povesteşte despre obsesia lui- morile de vânt:

Este un zgomot metallic, zornăitor, dar când vântul e cu adevărat puternic, lamele se estompează şi aerul începe să urle de durere…”

   Cuvinte pe care profesorul le va recunoaşte mai târziu într-o discuţie cu mama lui, ca fiind spuse de un tânăr care o ajutase în grădina. Vorbind cu Bobby simte un miros de cloroform şi de data asta hotărăşte să-i spună lui Ruiz că el crede că Bobby ar putea fi implicat în moartea lui Catherine.
În toată această nebunie, şi mai ales la aflarea veştilor despre boala lui, are un moment de deznădejde şi se culcă cu Elisa. Se simte foarte vinovat faţă de soţia lui, de aceea nu mai repetă experienţa, dar i se pare în continuare mai uşor să vorbească cu Elisa despre tot.

   Julianne se confruntă cu problemele casei, se stricase boilerul şi chemase un instalator care refăcea toată instalaţia, şi pe care i se pare că-l văzuse căutând ceva în birou. Pe lângă toate astea îl simte pe Joseph că e mai îndepărtat de ea şi-l bănuieşte c-o înşală.
Şi deodată Ruiz îl cheamă pe Joseph la interogatoriu, învinuindu-l de moartea lui Catherine, avea scrisorile de pe calculatorul ei adresate unui anume J.O., telefoanele date către biroul lui-de fapt vorbise cu secretara pentru post, şi amprentele lui pe lopata găsită lângă cimitir (va amintiţi de lopata găsită lângă mormântul lui Gracie pe care el o aruncase?!) Ruiz nu acceptă nici o justificare şi faptul că nu avea un alibi pentru seara respectivă îl incriminează şi mai mult. De fapt Joseph avea, dar nu voia să vorbească despre Elisa, ca să nu afle Julianne, deşi ea se oferise să dea o declaraţie la poliţie.

   Şi intervine dezastrul, Elisa este ucisă, normal în casa ei se găsesc amprentele lui, Julianne află şi-l dă afară din casă, biroul este cercetat, el arestat.
Totuşi din lipsa de probe clare este eliberat, stă la Jock, dar îşi dă seama că trebuie să afle pe cont propriu cine îi înscenează totul.
Bănuindu-l pe Bobby merge în localitatea în care s-a născut, localitate în al cărei spital începuse să lucreze ca psiholog. Nu găseşte nimic pe numele Bobby Moran, aşa că merge la şcoală, pe care acesta spusese că a urmat-o şi descoperă că de fapt îl cheamă Bobby Morgan.

   Urmărind toate pistele îi află povestea familiei, ordinul de restricţie pentru tatăl lui, care se presupunea că-l abuzase, o mama petrecăreaţă, care nu-i putea suporta tatăl, bea, se destrăbăla mai rău ca o prostituată, un frate vitreg, o istorie sordidă ca multe altele. Cercetând dosarul de la protecţia copilului află că fusese şi el în echipa de psihologi (era primul lui caz) care-i verficase cazul.
Spre mirarea lui îşi dă seama că cei care fuseseră în respectiva echipe erau ori ei morţi ori pierduseră de-a lungul anilor pe cineva drag:

“I-o iau înainte, recitînd o lista de nume: judecătorul McBride, Melinda Cossimo, Rupert Erskine, Lucas Dutton, Alison Gorski-toţi implicaţi în acelaşi caz de protecţie a copilului. Erskine e mort. Ceilalţi au pierdut cu toţii pe cineva drag lor.”

    Iar el semnase cererea legală de luare în custodie, asta explică totul.
Mai mult… acasă la părinţii lui, mama lui îi povesteşte despre mediu, despre morile de vânt folosind exact cuvintele lui Bobby.
Joseph încearcă să-l prindă pe Bobby, dar acesta îl atrage pe un vas, încearcă să-l omoare acolo, dar fiindcă scapă şi ajunge pe mal vrea să-l chinuie şi să-l ucidă .
Joseph îi spune că a vizitat-o pe mama lui care e pe moarte, că şi-a dat seama cine a fost adevăratul vinovat în vechea poveste din copilăria lui:

“Adică e destul de clar cine merită toată această ură. Se vede ce a făcut. Ţi-a depreciat şi torturat tatăl. S-a culcat cu alţi bărbaţi şi l-a umilit pe tatăl tău, chiar şi în faţă prietenilor lui. Şi,după asta, colac peste pupăză, l-a acuzat că ar fi abuzat de propriul fiu…”

Vorbăria cu Bobby îi mai dă puţin răgaz până apare poliţia şi scapă.
Dar îşi dă seama că Bobby nu putea gândi un plan de-o asemenea anvergură de unul singur:

”Cum e să fii omnipotent Bobby? Să fii judecător, jurat şi călău, să-i pedepseşti pe toţi cei care trebuie pedepsiţi? Cred că ai planificat toate astea timp de câţiva ani. Uimitor! Dar mai exact pentru cine ai făcut toate astea?”

  Ajunge acasă la timp că să-şi salveze familia.
Dacă vreţi să aflaţi dedesubturile poveştii, toată urâţenia, toate tenebrele, toate motivele trebuie să citiţi cartea.

   Autorul nu ne spune numai o poveste din trecut cu repercursiuni în prezent, nu ne oferă numai adrenalina cercetărilor şi urmăririlor, ci face şi o analiză psihologică, dură uneori a personajelor şi a crimelor.
Devine înspăimântător să vezi toate meandrele gândirii, toată întunecimea minţii unui personaj aparent normal.

  Şi totuşi cartea se încheie într-o notă optimistă căci Joseph spune:
Experimentez sentimente de tristeţe, depresie, frustrare şi anxietate. Sunt uşor alarmat. Îmi imaginez oameni care mă privesc de la uşile de la intrare, din maşinile parcate.”
“Sunt reacţii obişnuite ale şocului şi traumei.”
“Ştiu că situaţia se va deprecia. Dar la naiba, sunt norocos! Mulţi oameni au Parkinson. Niciunul nu are o soţie frumoasă, o fiica iubitoare şi un copil pe cale de-a se naşte.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, de Alice Munro-recenzie

Editura: Litera

Număr pagini: 416

An apariţie:  2014

Traducător: Justina Bandol

   Viețile personajelor lui Alice Munro intră brusc într-un con de lumină grație unor evenimente singulare sau unor amintiri neașteptate care trezesc, răscolitor, trecutul. Iar trecutul, așa cum descoperă eroinele ei, este făcut nu doar din ceea ce rămâne în amintire, ci și din ceea ce a fost uitat. Trecutul dăinuie undeva, în imediata vecinătate a aducerii aminte – până în clipa în care piesele de puzzle se regrupează subit, stârnind de cele mai multe ori suferință. Femeile privesc înapoi la cele care-au fost în tinerețe, la căsătoriile făcute de timpuriu, pe când erau naive și încrezătoare, la soții dificili, cu tabieturile lor pretențioase. Toate trăiesc un fel de disperare subliminală, regretul a ceea ce ar fi putut să fie, al alegerilor pe care nu le-au făcut, al amintirilor suprimate într-un gest precaut de echilibru emoțional. Dar în viețile acestea există în același timp speranță, există o a doua șansă, există oameni care se reinventează, care se iau la trântă cu viața, care au mers înainte și au curajul de a regăsi amintiri ascunse, de a trece dincolo de ceea ce a reținut memoria.

  Alice Munro, scriitoare canadiană, a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat unsprezece volume de povestiri, precum și un roman și un volum de Selected Stories.

   De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii: Premiul pentru Ficțiune din partea guvernatorului Canadei pentru mai multe cărți, două premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, premiul literar Lannan, Premiul W.H. Smith pentru carte, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia și National Book Critics Circle Award în Statele Unite.

   Povestirile i-au fost publicate în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele i-au fost publicate în treisprezece limbi.

   „O povestire nu e ca un drum pe care-l urmezi… ci mai degrabă ca o casă. Intri în ea și rămâi acolo o vreme, îi cutreieri toate încăperile, te așezi oriunde îți place și descoperi cum se leagă unele de altele odăile și coridoarele și cum se schimbă lumea de afară atunci când o privești prin ferestrele ei.“ Alice Munro

  “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este prima carte pe care o citesc de la premiata şi îndrăgita scriitoare canadiană Alice Munro, dar şi primul volum de short stories complet. Până acum n-am mai avut ocazia să citesc un volum întreg de short stories, ci doar poveşti scurte publicate separat.

   Când am pus cartea în lista scurtă de lecturi, m-am gândit că, de fapt, “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este un roman. La fel am crezut şi despre “Dragă viaţă”. Visele mi-au fost spulberate când am dat la cuprinsul cărţilor şi am descoperit că sunt mai multe poveşti scurte, reunite în două volume, fără legătură între ele. Din câte am citit de pe coperta cărţii “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” Alice Munro a publicat şi un roman, pe lângă volumele de short stories. M-a făcut curios această afirmaţie şi am dat un search rapid pe google, dar am aflat că şi acel presupus roman este în realitate o colecţie de poveşti scurte, reunite într-un volum, însă acestea au legătură între ele.

   În poveştile lui Alice Munro, în prim plan, este femeia. Femeia cu un trecut tulbure şi încărcat, femeia cu o viaţă destul de amplă, femeia cu dificulăţile, grijile, treburile şi plăcerile pe care le întâlneşte în viaţă. Pe trecut, în special, se pune accentul şi acesta este readus în prezent, răscolind amintirile dureroase sau plăcute ale femeilor din centrul poveştilor.

   Per total, mi-a plăcut volumul “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”, dar nu pot afirma că a fost o lectură extraordinară, ci doar o carte bună, interesant scrisă. Vreau să aduc în atenţia voastră, a cititorilor, şi modul de scriere al autoarei, diferit faţă de ceea ce am citit eu până acum, fiind un mod ale cărui caracteristici principale sunt: originalitate şi autenticitatea. De câteva ori, autoarea a început poveştile cu sfârşitul lor, ceea ce m-a bulversat puţin, însă, cu cât m-am afundat în lectură, cu atât totul s-a pus cap la cap şi începutul a venit ca o concluzie, ca un dop în cazul sticlei. Înainte de a vă spune despre ce este vorba în fiecare poveste, mai vreau să vă zic că Alice Munro este o “vrăjitoare” care ştie perfect să folosească modurile de expunere, mai ales naraţiunea şi descrierea, astfel încât să nu plictisească cititorul, ci să-l fascineze cu poveştile sale.

Volumul curent conţine 9 poveşti:

“Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”;

“Podul plutitor”;

“Mobilă de familie”;

“Consolarea”;

“Urzicile”;

“Casa cu grinzi de lemn”;

“Ce rămâne în amintire”;

“Queenie”;

“Trece ursul peste munte”.

   Cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut “Urzicile”, pentru că a fost o poveste de dragoste minunată, fiind singura poveste care primeşte 5 stele din 5 din partea mea. Cea mai slabă poveste, după părerea mea, este chiar prima: “Ură,prietenie, dragoste, căsătorie”, având titlul omonim cu numele volumului, deoarece nu eram familiarizat cu modul de scriere al lui Alice Munro şi unele pasaje nu le-am înţeles complet. Tocmai pentru că n-am înţeles complet acea poveste, am în plan să o recitesc după vreo 10 ani, să vedeam dacă atunci îmi va schimba opinia despre ea.

   Prima poveste, “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”, o prezintă pe Johanna, o servitoare din familia McCauley, care vrea să transporte câteva obiecte de mobilă cu trenul, întrucât acestea aparţineau ginerelui domnului McCauley. În alt plan, facem cunoştinţă cu Sabitha, fata lui Ken Boudreau. Johanna din iubire pentru Ken îi trimitea scrisori şi acesta la rândul său scria scrisori pentru Johanna. Sabitha şi o prietenă de-a ei află că Johanna îi trimite scrisori lui Ken şi acestea încep să scrie ele scrisorile în numele Johannei, fără acordul acesteia şi fără ca ea să afle, şi îi schimbă complet soarta Johannei. În ce fel oare?

   A doua poveste, “Podul plutitor”, este despre dragoste la prima vedere. Jinny, o femeie tradiţională, care nu prea era în toate facultăţile mintale, îl întâlneşte pe Ricky, un tânăr care lucra la un restaurant. Soţul lui Jinny, Neal este reţinut pentru câteva ore şi o lasă singură în maşină. Văzând că vrea să meargă acasă, Ricky, un băiat tânăr, o duce el şi astfel ajung deasupra unor poduri şi podeţe cu maşina. Pe un pod înalt, văzând stelele, Ricky şi Jinny se simt atraşi unul de celălalt şi se sărută. Mi-a plăcut mult această poveste!

   A treia, “Mobilă de familie”, este povestea Alfridei, o femeie invidiată de multe persoane pentru modul ei de a fi şi pentru atitudinea ei. Naratoarea nu este Alfrida, ci o altă femeie, al cărei nume nu este precizat, dar ea era o cunoştinţă de-a Alfridei. Povestea aceasta e despre bucuria de a reîncepe să trăieşti şi să te bucuri de lucrurile mărunte, de a lăsa totul în urmă şi de a te concentra pe aspectele pozitive ale vieţii.

   A patra poveste, “Consolarea”, este despre pierdere şi suferinţă. Un profesor de ştiinţe îşi pune capăt zilelor, pentru că ceea ce el gândeşte nu este admis de oamenii din jurul lui. Lasă în urmă o soţie care caută cu disperare un bilet, o hârtiuţă în care soţul ei să-i explice de ce s-a sinucis. Oare găseşte ceva?

   Următoarea poveste, “Urzicile”, a fost de departe preferata mea. Am înţeles-o complet şi a fost pe gustul meu. Dragostea care rezistă în timp este în centrul atenţiei în această poveste scurtă şi personajele sunt foarte simpatice. După ce se cunosc în copilărie, Mike şi naratoarea se reîntâlnesc după ani întregi în casa prietenei naratoarei, Sunny. Vă las pe voi să aflaţi care le-au fost reacţiile…

   A şasea poveste, “Casa cu grinzi de lemn”, este despre suferinţă, sacrificii şi durere. Din nou, intervine sinuciderea, de data asta a unei femei. Doar oare de ce? Va reuşi cineva să oprească această sincucidere? Şi cu preţul a ce?

   A şaptea poveste, “Ce rămâne în amintire”, m-a impresionat foarte mult, deoarece personajul principal, o femeie pe nume Meriel, care rememorează foarte frumos şi autentic o dragoste de mult apusă cu un bărbat pe nume Asher. Titlul m-a atras, fiind mult mai mult decât sugestiv, dar într-o mare măsură şi povestea.

   “Queenie”, este cea de-a opta poveste şi nu prea mi-a plăcut. În mare, este vorba despre regăsiri şi dispariţii. Dacă ar fi să-i dau steluţe, mai mult de 2 stele n-ar primi.

   Ultima poveste, “Trece ursul peste munte”, este despre infidelităţi reciproce, între soţ şi soţie. Nu prea mi-a plăcut nici aceasta, din cauza subiectului abordat, dar mi-a plăcut ceva mai mult decât “Queenie”.

   Volumul “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este alcătuit din proze scurte, frumos şi elegant scrise, dovedind faptul că Alice Munro este un autor de citit şi recitit.

 

Cartea “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” de Alice Munro a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

by -
13

Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon-Editura Herg Benetrecenzie

Editura: Herg Benet

   Am aşteptat cu nerăbdare noul roman al Corinei, sincer întrebându-mă: oare despre ce va scrie? Oare tot Mircea şi Cati vor fi în prim plan, sau poate Nelu? Mai ales că la o lansare îi spusesem Corinei că personajul Nelu mi se pare foarte ofertant.

    Dar Corina este omul care ştie să asculte şi mai ales să ”te asculte”, şi, din frânturi de poveşti de viaţă, să scrie o nouă carte cu acelaşi talent cu care a scris şi celelalte volume. Pentru cei care nu ştiţi am să vă spun că seria conţine 4 cărţi apărute până acum: Zilele amanţilor”, ”Nopţile amanţilor”,,Amanţii 3.0.” şi “Divorţurile amanţilor”.

  Găsiţi amănunte despre primele trei pe site, dar am să vă reamintesc ce făceau personajele la finele volumului “Amanţii3.0”.

   Mircea pleacă de acasă hotărât să divorţeze, nemaisuportând viaţa cu Teo, dar iubindu-şi foarte mult copiii. Cati revine din America, unde nu s-a putut adapta, poate nu atât cu viaţa, ci cu căsătoria ei cu Epaminonda, care avea problemele lui de sănătate, şi mai ales iubindu-l pe Mircea.

    Cami îşi creşte fetiţa ajutată de Nelu (ne aşteptăm la o căsătorie?), care pentru prima dată pare a fi renunţat la alte cuceriri. Clau face tratament cu citostatice, ajutată băneşte şi moral de Pişcoţel, cel care pare a fi şi vinovat pentru declanşarea bolii ei. Larisa şi Tibi sunt împreună cu toate ciudăţeniile şi fetişurile lor.

    Teo e “turbată” şi hotărăşte să-i facă lui Mircea “zile amare”, deşi cochetează în continuare şi cu Raiu, un alt ciudat. Mama lui Teo, de … ca soacra, l-ar vrea pe Mircea înapoi cu toate foloasele materiale şi pentru că în neamul ei nu se ajunsese la divorţ, dar îi place şi rolul mai important pe care îl are în viaţa lui Teo de când e singură.

    Mioara, prietena lui Teo, după căsătorie şi relaţii ratate are un soţ pocăit, mai tânăr ca ea, cu care e mulţumită. El o iubeşte foarte mult, ea încearcă să-i respecte obiceiurile şi credinţa, în fond viaţa în doi e o sumă de compromisuri.

    Alex, colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, e omul pe care cei doi îl duseseră prima dată la bordel şi la căsătoria căruia asistaseră. Şi Boss, socrul lui Cati, care de fapt a jucat un rol important în căsătoria ei cu Epaminonda, singurul lui fiu.

Cam astea ar fi principalele personaje.

   Şi acum să vedem cum e viaţa amanţilor în acest volum. Am să las pionii principali la urmă pentru că vom vorbi mai mult despre ei. Deci…

   Boss o ajută pe Cati să se reangajeze la firma lui, dar e reticent cu privire la divorţul de Epaminonda, ale cărui probleme psihice (omul e bipolar) s-ar putea accentua pus în faţa unui asemenea pas.

    Mioara îşi duce viaţa mulţumită cu soţul ei, mai face câte un mic chef cu Teo, dar refuză să-i fie martoră la procesul de divorţ şi chiar o sfătuieşte să fie mai temperată în cererile pe care i le face lui Mircea.

   Cami îşi creşte copila, reia oarecum relaţiile cu grecul-tatăl copilei, pe care încă îl iubeşte. Este totuşi corectă, nu-i promite nimic mai mult lui Nelu decât prietenie, şi-i înapoiază banii cu care o împrumutase.

   Clau îşi termină tratamentul, e mulţumită că e în viaţă, e tot cu Piscotel, care simţindu-se vinovat îi face toate chefurile. Este o prietenă loială şi sare în ajutor, astfel când fetele pleacă în excursie la Londra are grijă de fata lui Cami, de care se ataşează foarte mult.

    Larisa pare mulţumită cu căsnicia ei ciudată cu Tibi, dar la Londra cunoaşte un tânăr Sebi, cu care are o scurtă aventură şi păstrează legătură pe net şi după revenirea în ţară.

    Mama lui Teo îşi ajută fata şi nepoţii, se mai bagă cu sfaturi unele absurde, altele bune sau războinice. Îl regretă pe Mircea, nu atât pentru faptul că s-a purtat frumos cu ea, cât mai ales pentru ajutorul material pe care-l primea de la el.

   Teo are o personalitate ciudată. Nu-l mai iubeşte pe Mircea, dar îl vrea pentru că îl consideră o posesiune a ei. Îl vrea pe Mircea şi pentru atitudinea lui faţă de copii şi mai ales pentru posibilitatea lui materială de-a întreţine familia. Ea nu crede în sentimentele lui Cati, ci o vede doar că persoană care vrea să –i ia un “bun”al ei, persoană care profită de banii lui Mircea. Aşa că, sfătuită şi de mama ei introduce acţiunea de divorţ, aduce martori, se ceartă cu Mircea, ameninţându-l că nu-l mai lasă să vadă copiii, mai mult chiar, îl vorbeşte de rău în faţă celor mici. În acelaşi timp e flatată de atenţia şi mesajele lui Raiu, tipul de la casa mortuară, cu mesajele lui desuete, cu întâlnirile şi locurile ciudate în care o duce.

   Alex colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, îi surprinde cu totul când recunoaşte şi declara cu mândrie chiar că e gay, că a făcut o greşeală cu căsătoria şi mai ales când se afişează cu partenerul lui, lucruri de care cei doi nu l-ar fi crezut capabil.

    Nelu rămâne acelaşi personaj controversat şi cred eu totuşi ofertant pentru autor.

   Spre mirarea lui Mircea este cuminţit şi implicat în relaţia cu Cami, dar când îşi dă seama că ea nu-l iubeşte se consolează în braţele unei noi cuceriri. Şi totuşi, cum îi spune lui Mircea simte că a ajuns la o vârstă când oamenii îşi doresc să se aşeze la casă lor, să găsească aceeaşi femeie în patul lor. Devine intrigant acest Nelu, ciudat de nostalgic pentru firea lui de până atunci, dar întotdeauna l-am apreciat pentru felul lui sincer de-a fi chiar dacă câteodată până la duritate. Cum s-ar spune “cu el ştiai întotdeauna cum stai”. Aşa că nu pot să mă abţin să-i doresc să-şi găsească perechea visată, să-şi construiască căsuţa viselor lui şi familia dorită.

   Cati îşi caută de lucru, se angajează, se întâlneşte cu fetele, chiar pleacă cu ele în excursie, vrea să divorţeze, dar mai ales vrea o viaţă liniştită cu Mircea. Doar că pentru asta trebuie amândoi să divorţeze .E conştientă că pentru Mircea copiii sunt totul şi mai ales că Teo le va baga “beţe în roate”. Şi totuşi, deşi are unele mici răzvrătiri încearcă să-l înţeleagă pe Mircea, să-l ajute şi să-l sprijine pentru că îl iubeşte cu adevărat.

    Şi acum Mircea, un personaj aparent simplu, dar infinit de complex. Se mută de acasă pentru că nu mai poate trăi cu Teo, pe care deşi nu o mai iubeşte o respectă pentru calităţile ei de mamă, şi nu mai suportă nici amestecul şi discuţiile cu soacra sa. Ţine mult la Cati, conştient că ea-l acceptă cu toate problemele şi hachiţele lui. Dar mai ales îşi iubeşte necondiţionat copiii, şi pentru ei, pentru a putea fi cât de mult împreună este de acord cu toate cererile lui Teo de la divorţ, unele de-a dreptul aberante.

   Deci, dacă vreţi să vedeţi cum interacţionează personajele, ce se întâmplă, şi mai ales să vă delectaţi şi amuzaţi cu poveşti nostime, dar reale (dacă vă uitaţi atenţi imposibil să nu le vedeţi şi în jur) citiţi cartea Corinei.

     Mi-a plăcut modul Corinei de-a reda evenimentele şi întâmplările, odată din perspectiva lui, odată din a ei, fie că e vorba de soţii, amante sau prieteni.

    Poate unora n-o să vă placă limbajul, dar, deşi uneori frust (de fapt ca-n viaţă) este atât de bine încadrat în context că nu deranjează, ci amuză.

    Acum sper că vom mai avea o urmare, vreau să văd ce se mai întâmplă cu personajele.

Felicitări, Corina pentru noul roman.

   Şi acum va redau câteva fraze din “declaraţia “Corinei de pe coperta cărţii, cu care sincer sunt perfect de acord:

“Am spart bariere şi ţi-am băgat amanţii în casă, în sertarul de la birou, în avion sau metrou. Dacă ai avut şi tu curajul să citeşti, eşti la fel de nebun. Nebun de curajos, mai ales că le-ai spus şi altora să citească. Lumea e mai vie, am spart borcanul cu fluturi şi alegem să vorbim fără perdea, aşa cum e viaţa. Povestea se scrie odată cu tine, acum şi aici, iar aventura continuă. Amanţii, c’est moi!”

Cartea Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Herg BenetPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
13

Frăţia, de John Grisham-recenzie

Editura: Rao

Număr pagini: 384

    John Grisham este un romancier american, fost politician, avocat pensionat, autor cunoscut pentru lucrările sale în domeniul dramei legale moderne.

     Publishers Weekly l-a declarat pe Grisham „romancierul cu cele mai bune vânzări al anilor ‘90”, având în total 60.742.289 de copii vândute. Este de asemenea unul din cei doi autori care au vândut 2 milioane de copii la prima ediţie a unei cărţi. Într-un interviu din octombrie 2006 la talk show-ul lui Charlie Rose, Grisham a afirmat că de obicei are nevoie de doar 6 luni pentru a scrie o carte şi că autorul său preferat este John le Carré.

   Câteva cărţi scrise de acest autor:…Şi vremea e ca să ucizi 1989, Firma-1991, Cazul Pelican-1992, Clientul-1993, Camera morţii-1994, Omul care aduce ploaia-1995, Juriul-1996, Avocatul străzii-1998, Testamentul-1999, Frăţia-2000, Campionul din Arkansas-2001, Moştenitorii- 2002, Maestrul-2003, Ultimul jurat-2004, Mediatorul-2005, Fotbal şi pizza -2007, Apelul-2008, Asociatul- 2009, Litigiul-2011, Şantajul- 2012.

   ,,Trumble este o închisoare cu grad minim de securitate, locul unde sunt închişi deţinuţi inofensivi-spărgători de bănci, traficanţi de droguri, evazionişti fiscali, brokeri de pe Wall Street. Printre aceştia, trei foşti judecători-Frăţia-care se întâlnesc în fiecare zi în biblioteca închisorii unde rezolva diferite probleme juridice pentru deţinuţi şi unde petrec ore în şir compunând scrisori. De aici ei orchestrează o adevărată excrocherie prin corespondenţă, care dă roade.”

,,Frăţia se întrunea săptămânal cu aprobarea conducerii închisorii. Membrii ei audiau cazuri, mediau conflicte, reglau micile dispute ale băieţilor şi, în general, se dovedeau un factor de stabilitate în rândul deţinuţilor.

Cel scund şi dolofan şedea la mijloc. Îl chema Joe Roy Spicer şi interpreta rolul unui judecător de la Curtea Supremă. Pe vremuri, Spicer fusese judecător de pace în Mississippi, ales pe bună dreptate de oamenii din micul lui ţinut şi dat afară după ce agenţii federali îl prinseră furând o parte din profiturile de la bingo ale unui club Shriners.

La dreapta lui se afla onorabilui Finn Yarber, californianul în vârstă de şaizeci de ani, care avea de ispăşit o pedeapsă de doi plus cinci ani pentru evaziune fiscală. Educat la Stanford, inculpat la Sacramento şi condamnat la San Francisco, Yarber îşi ispăşea pedeapsa într-o închisoare federală din Florida.

Hatlee Beech era cel de-al treilea membru al tribunalului. Avea cincizeci şi şase de ani şi, deşi era cel mai tânăr dintre cei trei, era convins că avea să moară în puşcărie, fiindcă mai trebuia să stea acolo nouă ani. Conservator cu mâna de fier, fusese judecător federal în East Texas, unde în cadrul proceselor îi plăcea să citeze din Scripturile pe care le cunoştea la perfecţie. Avusese ambiţii politice, o familie reuşită şi bani suficienţi de la trustul petrolier deţinut de familia soţiei.”

   Cei trei foşti judecătorii, au pus la punct un plan perfecţionat de alţi infractori. Acesta era simplu: un anunţ la ziar, corespondenţa cu presupuse victime ce ascund de familie orientarea lor sexuală. Ceea mai mare plată au primit-o de la un bancher-o sută de mii de dolari. Omul lor de legătură, cel care le scoate şi aduce corespondenţa în închisoare este Trevor, un avocat cu puţină clientelă. Acesta, îşi ia partea sa de profit, verifică adevărata identitate a presupuselor victime, iar Frăţia fixează suma şantajului. Deşi corespondează cu mai multe persoane cu potenţial, o singură persoană le-ar putea aduce bogăţia sau moartea, depinde de jocurile de culise. Această persoană este pe cale să devină ,,Cea mai importantă persoană din stat”.

   Aaron Lake face parte din Congres. Era văduv, trăia singur şi avea în Georgetown o căsuţă care-i plăcea mult. Ducea o viaţă retrasă, păşind destul de rar pe scena modernă. Acest personaj este chemat la CIA, Langley, acolo unde directorul acestei agenţii, Teddy, vrea să stea de vorbă cu el. Investigaţiile amănunţite despre acest senator au scos la iveală lucruri favorabile pentru cariera lui:

   ,,La Capitoll Hill, Lake era cunoscut ca un congresmen inteligent şi sârguincios, care ştie ce spune, era cinstit şi loial până la fanatism şi manifesta o conştiinciozitate extremă. Dat fiind că printre alegătorii lui se numărau patru contractori importanţi din domeniul apărării, devenise expert în materie de tehnică militară. Era preşedinte al Comisiei Senatoriale pentru Serviciile Armate, aceasta fiind de fapt calitatea în care ajunsese să-l cunoască Teddy Maynard.”

   Înfăţişarea sa de bărbat de cincizeci şi trei de ani, cu un păr blond-roşcat, ochi albaştri, o bărbie pătrată şi dinţi extrem de frumoşi, cu o constituţie îngrijită cu atenţie la un simulator de înot, relaţiile sale discrete, aparenta sa viaţă perfectă, îl va face pe Teddy să mizeze pe acest congresmen. Situaţia tot mai precară din Rusia, atacurile teroriste asupra americanilor din ţările arabe şi nu numai, îl îngrijorează pe şeful CIA. El vrea o dublare de buget pentru armata americană. Se pare că, armata nu mai este la fel de bine pregătită, nu răspunde atacurilor lansate, iar acest fapt ar putea fi îngrijorător. Pentru a reface armata, este nevoie de un Preşedinte în Biroul Oval, care să fie de acord cu anumite măsuri.

,,Ai ajuns prea târziu ca să te mai înscrii în cursa pentru New Hampshire şi oricum nu contează. Lasă-i pe ceilalţi să se ia la harţă. aşteaptă până se termină, iar după aceea uluieşte-i pe toţi anunţându-ţi candidatura la preşedenţie. Mulţi o să se-ntrebe :,,Cine dracu-i Aaron Lake?” Foarte bine. Asta şi vrem. O să afle nu peste multă vreme. La început, platforma ta o să aibă un singur punct forte. Totul o să se lege de cheltuielile militare. O să fie un fel de mesager al sorţii şi-o să faci previziuni sumbre despre felul cum slăbeşte armata noastră. O să atragi atenţia tuturor când o să propui dublarea cheltuielilor militare.”

   Astfel, asistăm la lansarea unui om, practic necunoscut, într-o forţă politică respectată. Aici cunoaştem dedesubturile ce implică o campanie prezidenţială, dar şi înclinarea balanţei spre candidatul potrivit, apăsând câteva butoane. M-a degustat moartea ce putea prevenită a peste cincizeci de americani din străinătate. Aceştia vor muri la o recepţie oferită de ambasada americană în străinătate. Ştiau despre atentatul cu bombă, dar CIA nu a făcut nimic, doar a introdus acest atac terorist în platforma prezidenţială. Lake va fi propulsat cu ajutorul imenselor sume ce îi parveneau în campanie, în poziţie fruntaşă. Companiile pentru armament vor dona sume imense! Se pare că un răspuns la un ziar, o mică greşeală îl poate costa scaunul prezidenţial. Aici intră în scenă Teddy-va mobiliza o acţiune de avengură pentru depistarea şantajiştilor şi cine este implicat.

   Va reuşi să înăbuşe secretul aflat de către Frăţie? Sau aceştia vor dezvălui picanterii din viaţa lui Lake? Cine va câştiga în confruntarea această? Rămâne să descoperiţi singuri.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii

Dreptul la viaţă, de Silvia Kaţz Ianăşi-viaţa bate filmul

   Am vrut să intru puţin în jocul colegei mele Laura, jocul cu provocarea zodiilor la citit, şi întâmplarea a făcut să citesc cartea unei autoare puţin mai tânăra decât mine, dar din aceeaşi zodie –zodia Fecioarei. Haideţi să o cunoaştem.

   Silvia Kaţz Ianăşi s-a născut în comună Runcu, judeţul Gorj la 19 septembrie 1954. Locuieşte în Israel şi scrie conţinut pentru  reviste din ţară şi din străinătate. Colaborează cu două săptămânale din Israel “Revista Familiei” şi “Magazin”. A primit premiul de excelenţă din partea Asociaţiei Scriitorilor din Israel pentru promovarea culturii româneşti.
Publică proză în antologia ”Cuvântul în timp” (ed. Grinta2011), iar în 2012 o carte cu poveşti pentru cei mici numită ”Spiriduşii Pădurii” (ed.Zodia Fecioarei)
Romanele ei publicate la “Noul scris românesc”-romanul de debut şi apoi la ed. ”SimArt” sunt: ”Dreptul la viaţă”; ”Doar iubirea rămâne”; ”Viaţa ca un zid”; ”Crime în numele iubirii”; ”Iluzii de femeie”; ”Iubiri…şi iubiri”.
Am să vă vorbesc despre cartea de debut ”Dreptul la viaţă” care conţine trei poveşti senzaţionale: Dreptul la viaţă, Destinul Mariei, Sora de coşmar; şi am să vă spun câteva cuvinte despre prima cea care dă şi titlul cărţii lăsându-vă să le descoperiţi voi pe celelalte.

   Sofia trăia la Bucureşti cu nepoata ei Livia, de fapt păreau două surori. După moartea părinţilor Sofiei şi al surorii şi cumnatului ei, cele două rămăseseră singure şi locuiau în casa părintească, vizitate de Nataşa, prietena lor care lucra la spital. Prin ea Sofia îl cunoaşte pe Isac un medic, originar din Israel, care lucra şi el în spital. Isac terminase şcoala în România, era un tip serios ce punea meseria pe primul plan. Se cunosc, se împrietenesc, e dragoste la prima vedere, dar evenimentele din vieţile lor îi ţin departe o perioadă unul de altul. Moartea tatălui, boala mamei, apoi moartea ei, îl fac să stea şi să lucreze acasă în Israel, încercând să fie alături de familia lui. În timpul acesta, Livia nepoata Sofiei termină facultatea şi devine un medic de familie iubit şi apreciat de pacienţi. Dar soarta intervine din nou în vieţile lor. Livia se îndrăgoste de un coleg medic, Ahmed, din Liban şi hotărăsc să se căsătorească. Sofia nu s-a opus căsătoriei mai ales că o vede pe Livia aşa fericită, şi tinerii pleacă în Liban. Cu timpul comunicarea dintre ele s-a rărit, apoi a încetat de tot şi după îndelungi insistente Sofia primeşte o scrisoare de la nepoata ei în care-i povesteşte despre viaţa ei; îi spune că aşteaptă al doilea copil, că familia soţului n-o agreează şi o urmăreşte permanent, că Ahmed s-a schimbat şi a devenit gelos pe oricine comunica cu ea aşa că, o va caută ea atunci când va putea. Sofia a simţit în sinea ei că Livia nu e fericită, dar nu are ce să facă dacă aceasta nu-i cere ajutorul decât să aştepte. De ziua ei Isac revine în viaţa ei, povestindu-i prin ce trecuse şi spunându-i că n-a încetat niciodată s-o iubească. Povestea lor de dragoste se reaprinde, se căsătoresc şi Sofia vinde casa, pune banii la banca şi pleacă cu soţul ei în Israel.

   Isac, un om cu gândire modernă, nu-i cere lucruri imposibile pentru ea, îi explică doar diferenţele dintre religiile lor şi dintre legile statului. Şi totuşi, Sofia se teme să-i spună că are o nepoata căsătorită cu un arab, mai ales după ce el îi povesteşte despre eternele atacuri ale arabilor: ”În zilele care au urmat, el i-a povestit foarte afectat despre suferinţa poporului evreu, care trăia de ani de zile în teroare, datorită atentatelor şi neînţelegerilor dintre evrei şi arabi. Consideră că este nedrept ca oameni nevinovaţi să moară din cauza terorismului şi nu găsea nici o scuză fanaticilor care îl practicau.” S-a gândit că-i va spune după ce se vor căsători, dar apoi relaţia ei cu Livia devenind inexistentă, parcă n-a găsit niciodată momentul potrivit.

   Ajunsă la Tel Aviv este emoţionată de întâlnirea cu Isac, devenit “universul şi destinul ei”, dar şi de clipa în care a păşit pe “Pământul Sfânt”:” În clipa în care a pus piciorul pe Pământul Sfânt, Sofia a privit cerul înstelat şi a crezut că tot universul s-a unit ca ea să fie fericită. Era emoţionată şi se simţea ca un copil care descoperă lumea. O lume plină de culori şi miracole în care totul parcă plutea în jurul ei şi oriunde privea îi părea că trăieşte un vis!”

   Surprinzător era faptul că în jurul Israelului erau ţări arabe cu teritorii mult mai mari, cu pustiuri care aşteptau să fie locuite, şi totuşi, ei voiau bucata pe care se afla statul Israel în ciuda ţinuturilor mustind de istorie şi a muncii multor generaţii pentru a face locuibilă fâşia de pământ. Oamenii erau convinşi că existau forţe străine care doreau dezbinarea lor: ”Noi toţi suntem răspunzători că lumea în care trăim nu este perfectă şi că adevărul poate fi măsluit şi mutilat de alţii, chiar şi atunci când există probe istorice.”

   Sofia se acomodează uşor cu familia lui Isac, cu colegii lui, se împrieteneşte cu mulţi alţii, aici oamenii sunt mai democraţi şi nu prigonesc alte naţii. Oamenii sunt încă marcaţi de anii în care, în ţările în care au locuit, evreii au fost jigniţi, desconsideraţi şi prigoniţi.

   Isac vrea ca ea să fie fericită, o invită pe Nataşa în vizită şi merg amândouă la locurile sfinte mai ales la Zidul Plângerii şi la Mormântul Sfânt. Sofia rămâne gravidă, aşteaptă un băieţel. Apoi încep o serie de atentate arabe în Israel şi ei îi este imposibil să-i mai spună lui Isac de nepoata ei. Urmează alte încercări, războiul cu Libanul, adăposturile construite pe lângă case sau în interior, pierderea sarcinii, teroarea absolută, întoarcerea Liviei în ţară cu copiii ei, momentul de cumpăna când ea îi spune lui Isac despre ei, apoi întâlnirea lor cu Livia, şi peste toate rămâne prezentă întrebarea: de ce lumea nu ia atitudine, nu vede ce se întâmplă? pentru că : ”În tot acest coşmar, comunitatea internaţională continuă să condamne Israelul şi parcă nu vedea tragedia prin care trecea. Oamenii nu aveau nevoie decât de linişte şi să trăiască în pace în propria lor ţară. Era dreptul fiecărui om şi parcă nimeni nu voia să înţeleagă că erau nevoiţi să se apere şi nu Israelul începuse acest conflict nenorocit, care a dus la un război din care nimeni nu avea de câştigat.”

   Citind povestea Sofiei cunoşti altfel oamenii şi viaţa din Israel, lucruri văzute din interior prin ochii celor care trăiesc acolo. Am trăit cartea odată cu personajele, plângând cu ele, râzând cu ele, visând cu ele ascultându-le poveştile extraordinare, şi mai ales încercând să văd realitatea prin ochii lor.

   De altfel autoarea mărturiseşte:

”Am scris această carte cu multă furie şi sinceritate. Sper ca toţi cititorii, indiferent de preferinţele literare, să descopere aici câte o lecţie de viaţă şi de iubire. Nu am scris aceste pagini ca ele să fie o dezbatere filozofică, ci pentru ca multă lume să se regăsească aici, pe alocuri. Multe din întâmplările descrise nu au fost trăite doar de mine, ci şi de prietenii şi cunoştiinţele mele, care consideră că avem dreptul la viaţă, aşa cum ar trebui să-l aibă toţi oamenii pământului. Nu sunt o expertă în ale scrisului, dar această carte s-a născut sub lumina care izvorăşte din pământul sfânt, acolo unde uneori viaţa şi libertatea îţi sunt interzise, unde eşti nevoit să te ascunzi în spatele unui zid pe care scrie; ,,siguranţă”, şi totuşi, atunci când vrei să treci dincolo, trebuie să priveşti printre spărturile zidului şi să desluşeşti ce scrie dincolo de el; ,,viaţă sau moarte”! Pământul sfânt are nevoie de pace iar poporul evreu are ,,Dreptul la Viaţă!”

   Celelalte două poveşti sunt şi ele dureroase dar frumoase, interesante, reale şi o dovadă clară că de cele mai multe ori ”viaţa bate filmul”

   N-am să vă spun că este o carte perfectă, pe ici pe colo frazarea este puţin ciudată, ca a cuiva care traduce cuvintele din altă limba, ceea ce este explicabil ţinând cont că autoarea trăieşte şi scrie în altă ţară.
Dar sinceritatea şi frumuseţea sentimentelor, învăţăturile, poveştile reale, acoperă orice mici imperfecţiuni pe care le-aş putea găsi. Impresionant este că deşi personajele (oameni reali) trec prin foarte multe probleme şi necazuri, totuşi în mijlocul celor mai triste situaţii îşi păstrează dragostea şi speranţa în viaţă şi în oameni.

Autoarea spune:

Prin cuvintele scrise aduc omagiu celui mai minunat sentiment, a cărui substanţă magică, atunci când îşi găseşte drum spre mintea şi inima noastră ne ajută să cunoaştem sensul vieţii: IUBIREA! Ea trebuie să fie dialogul nostru permanent în toate momentele vieţii prin care trecem, fericiţi sau nefericiţi, deoarece IUBIREA este magia dintre noi şi lumina ce rămâne după noi. DOAR IUBIREA! Ea te face să dansezi sub stele ,însufleţeşte totul în jur, este temelia vieţii noastre şi tot ea ne readuce la suprafaţă din adâncul durerii. IUBIREA are timpul ei în viaţa noastră, dar trece mult prea repede ca noi să o înţelegem şi să o păstrăm. Ea ne guvernează viaţa şi ne marchează destinele!” (Doar iubirea rămâne)

   Dacă vreţi să citiţi ceva viu, adevărat. frumos, sensibil şi mai ales real citiţi cărţile Silviei Katz Ianăşi.
Din punctul meu de vedere cartea această, la fel ca şi celelalte merită numărul maxim de steluţe.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

,,Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. "

 Să fii român!, de Dan Puric

(O carte românească/creștinească de învățătură)

Editura: Compania Dan Puric, 2016

Număr pagini: 176 

  ,,Cine este acest popor român ce-și contrazice flagrant destinul necruțător, parcă vrând să-l deștepte din oarba lui măsură, îmblânzindu-l, îmbunându-l și dându-i sens? Cine suntem noi și de unde venim, de răspundem întotdeauna cu har divin?”

    Despre Dan Puric s-a vorbit și încă se vorbește mult în presa autohtonă; iubit de oamenii simpli, cu suflet curat și care mai au frica de Dumnezeu, și hulit de somități ale culturii autohtone, s-a făcut cunoscut mai mult prin conferințe susținute și cărți scrise, decât ca actor…, cel puțin eu nu auzisem de acest om devenit fenomen național, până la Fii demn! (2011), un volum de memorii, cu secvențe din viața proprie. Să fii român! construiește un joc de-a apostolul cu texte, piese de puzzle, care încearcă a deschide ochii poporului român, pe cale să-și piardă identitatea.

   Întâmplător sau nu, volumul cuprinde 21 de texte (3×7, numere prime, indivizibile, considerate „magice”, în literatura populară), proză scurtă și foarte scurtă, la granița dintre realitate și ficțiune. Sunt prezentate întâmplări din copilăria și viața autorului (Marx, Engels și… mămăica, La frontiera dintre noi), eseuri (Singurătatea țării mele), o scrisoare-testament (Scrisoare către un prieten), transcrieri – mai mult sau mai puțin fidele – ale unor interviuri din media (Unde este poporul nostru?, Dreptul și dreptatea, Granița invizibilă), a unei prefețe de carte (Poartă spre sufletul nostru), proză, texte care surprind în note de ironie și autoironie metehnele românilor (Stația de tren), bancuri românesti, surprinse în interpretarea lor tragică (Umorul românesc), ficțiune literară (Sângele Horii) și o colindă (Dați drumul la cer!).

  Dan Puric este un om credincios și se mândrește cu asta. În opinia lui, a fi un bun român se confundă cu a fi un bun creștin și-și încurajează semenii să se comporte la fel, să uite de barbarii lumii moderne ce le copleșesc mințile, călare pe vitezele lor uluitoare și să-i copleșească prin puterea credinței:

,,Fii curajos, bunul meu prieten, ai curajul să îngenunchezi lumea barbară, cea fără Dumnezeu, ce vine peste tine, cu puterea credinței tale și nu te teme, căci dezordinea lumii de azi gândită în tenebrele lor sufletești poate fi supusă numai de ordinea firească și de neclintit a spiritului tău înclinat credinței strămoșești. (Scrisoare către un prieten, pag. 124-125)”

  Patriot convins, autorul își plânge soarta de român, îi condamnă pe cei care o fură, îi ocărăște, citează din clasici și respinge europenizarea actuală, dar o regretă pe cea a secolului al XIX-lea.

Cineva m-a întrebat, când s-au împlinit douăzeci de ani de la prăbușirea zidului Berlinului, dacă sunt fericit, iar eu am răspuns că nu, pentru că s-a dărâmat peste noi. Noi, cei de astăzi, suntem încă sub cărămizile căzute ale comunismului, supraviețuitori tragici ai cutremurului, pe care nu-i ajută nimeni să-și revină. Noi, românii, n-am fost, nu suntem și nu vom fi niciodată împotriva Europei. […] O Europă cu comportament schizoid care-și votează zilnic, cu un stupid entuziasm, propria-i prăbușire, propria-i ieșire din istorie, o Europă a patologiilor sexuale, devenită normalitate socială. (Unde este poporul nostru?, pag. 38-39)

   Se simte în toată cartea un pesimism acut, o tristețe cronicizată, izvorâtă din experiențe nefericite (?), căci până și banalele glume românești devin triste, cu toată strădania autorului de a le găsi interpretare, ca unor metafore.

–Tăticu, luăm trenu’? întrebă țigănușul pe tatăl lui în drumul lor spre o cale ferată.

–Nu, bă! Răspunse țiganul. Luăm șinele!

Și iată, cum dintr-o dată răsare soluția genială împotriva tuturor acelora care vor astăzi cu orice preț să ne devalizeze țara de toate bogățiile ei naturale. Și atunci, ca cel mai bun act de autoapărare, să le luăm și noi sinele ca să nu mai aibă pe ce să transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din munții noștri Apuseni, șistul pe care îl caută isteric răscolind pământul și pentru care i-au bătut pe țăranii noștri ca la 1907, punând istoria într-o totală confuzie, wolframul și aurul din această țară.

Răspunsul genial al acestui țigan trebuie să recunoaștem că ne inspiră. (Umorul românesc, pag. 38)

   Autorul ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța. Dar speranța lui unde e? Afirmă că oamenii de azi nu mai sunt români autentici, societatea civilă fiind un dezastru, un haos, o rătăcire, și dă ca exemplu pelerinajul la Mănăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca.

Cu Arsenie Boca se întâmplă ca și cu micul comerț de frontieră care se făcea în 87-88 cu sârbii. […] Unde este Hristos acolo este și poporul român!( (Unde este poporul nostru?, pag.45).

   Scrisă în stilul deja consacrat al lui Dan Puric, fluid și cu un vocabular la îndemână, dar oarecum dezorganizat, Să fii român! își dorește să lovească ignoranța și să insufle românilor spiritul patriotic, prin vocea unui om religios, devotat crezului său mesianic.

Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. (Unde este poporul nostru?, pag. 36)

logo_libris

Cartea Să fii român! de Dan Puric a fot oferită pentru recenzie de Libris.ro. de Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

„Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate.

Născută din fum şi os, de Laini Taylor-un fantasy urban, la superlativ

Titlu original: „Daughter of smoke and bone”

Autor: Laini Taylor

Editura: Epica (EpicWave)

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 400

Traducere: Cristina Jinga

    Tendința actuală a genului „fantasy” este aceea de continuă ascensiune. Se scriu cărți din ce în ce mai bune, iar asta nu dovedește decât o notabilă evoluție a imaginației scriitorilor.

   Născută pe 11 decembrie 1971 în California, Laini Taylor și-a dorit dintotdeauna să fie o scriitoare de succes, însă prima sa carte a văzut lumina tiparului abia când Laini avea 35 de ani. Stilul și originalitatea sa au propulsat-o instant în topul preferințelor cititorilor de „fantasy”, astăzi fiind una din cele mai apreciate scriitoare ale acestui gen.

   „Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate. Dacă în acest decor se insinuează și o poveste de iubire, atunci succesul cărții este garantat, însă în acest adevărat „boom” al acestui gen, devine din ce în ce mai dificil ca un scriitor să scoată o carte care să frapeze. Și totuși… „Născută din fum și os” oferă elemente inedite care alcătuiesc imagini frapante, dialoguri fluente, uneori pline de sarcasm și ironie, alteori dramatice, dar și personaje cu alură mitologică, toate acestea într-un decor urban magic: Praga.

   Dincolo de realitatea curentă, Laini Taylor expune o lume paralelă, care abundă în mistere redate la început subtil, apoi introduse în poveste ca elemente cheie.

   „Născută din fum și os” este povestea unei studente la arte, aparent o fată simplă, al cărui nume – Karou – simbolizează speranța. Aceasta descoperă nu doar că lumea e plină de elemente ascunse, incredibile, ci și faptul că ea însăși e mai mult decât o simplă ființă umană. În așezarea elegantă, cu parfum antic, viața lui Karou devine o cursă între preocupările unei ființe umane obișnuite și misiunile pe care le primește de la demoni și alte creaturi. Pasionată de artă, Karou are o adevărată colecție de desene pe care mintea și inima sa i le-a dictat… sau poate că lumile devin transcendente și cer să fie concretizate pe foile sale.

   Dacă din trendul romanelor fantasy fac parte demoni, himere și alte creaturi mitice, romanul lui Laini Taylor stă bine la capitolul de originalitate a personajelor, a decorului, dar și a acțiunii. Clasica luptă dintre forțele binelui și ale răului, nu e doar o chestiune de alb-negru, ci capătă o adevărată paletă de culori.

   Deși este o ființă umană, Karou este specială, nu doar prin talentul său la desen, ci și prin aspectul său fizic. La cei 17 ani ai săi, Karou merge la școală, socializează cu colegii săi și are un comportament tipic unei tinere de vârsta sa. Nimeni nu știe că dincolo de aceste aparențe, viața sa este tulburată de misiuni cu un grad ridicat de risc, printre himere și alte creaturi ciudate, care nu aparțin acestei lumi. Din lumea aceasta aparent paralelă, însă care transcende adesea realității curente, fac parte ființe jumătate om, jumătate animale. E o lume nu doar misterioasă, ci și primejdioasă, dar care o determină pe Karou să își pună o serie întreagă de întrebări despre originea sa.

„Karou era misterioasă. Aparent, nu avea familie, nu vorbea niciodată despre ea însăși și era expertă la parat întrebări – din câte știau prietenele despre originile ei, ar fi putut foarte bine să fi ieșit direct din capul lui Zeus. Și surprindea continuu. Buzunarele ei erau întotdeauna pline-ochi de lucruri curioase: monede antice de bronz, dinți, tigri minusculi de jad, nu mai mari decât unghia degetului mare.”

 

   Totuși, nimeni nu pare dispus să-i clarifice tinerei situația, dimpotrivă, totul se complică atunci când apare Akiva. De aici, de la apariția acestui personaj, acțiunea cărții devine complexă, plină de suspans. Dinamica personajelor capătă și ea un ritm mai alert, rolurile acestora nu mai par să fie bine delimitate în principale și secundare, ci acțiunile lor au influență majoră în existența celorlalte personaje. Dacă până la un moment dat, acțiunea cărții avansa într-un ritm aparent lent, firul epic devine complex și extrem de alert. Parfumul de urbe cu alură antică, ales de către scriitoare ca decor pentru sclipitoarea poveste, nu face decât să accentueze suspanul acțiunii și tensiunile dintre personaje.

  Și… pentru că veni vorba de tensiuni… emoțiile pe care le trăiește Karou în preajma lui Akiva sunt un amestec de magie, pasiune, o irezistibilă și inexplicabilă atracție din partea ambelor personaje.

„Trebuia să-și înăbușe sentimentul; nici măcar n-ar fi trebuit să simtă asta – acest zbucium, această necesitate imperioasă, acest tumult, acest iureș. Și, sub toate acestea, un ciot sucit de gând, pe care-l ținuse prizonier în umbrele minții lui, atât de încovoiat, încât nici nu-l mai recunoștea drept ce era: o speranță. O foarte mică speranță. Și în centrul ei: Karou”.

   Fără îndoială, stilul este unul original, un amestec de fluență și cursivitate, cu un dialog intrigant, din care nu lipsește umorul. Răsturnările de situație par să fie condimentul final al acestei cărți, punctul forte de originalitate.

   Decorul ales, fascinanta Praga, face din acest roman, unul special, iar descrierile nu sunt pasaje greoaie, ci lejere fraze prin care cititorul este transpus în scenariul poveștii:

„Străzile Pragăi erau o improvizație ireală, abia atinsă de secolul al douăzeci și unu-lea – sau de al douăzecilea, ba chiar și de al nouăsprezecelea, la drept vorbind. Era un oraș de  alchimiști și de visători. Străzile sale pavate, medievale, fuseseră odinioară umblate de golemi, mistici, armate invadatoare. Casele înalte, în culori vii, ca de sânziene, carmin și alb-albastru ca al cojii de ou, erau împodobite cu modele din ipsos și cu acoperișuri uniform roșii. Cupole baroce, în verdele oxidului de cupru, și turle gotice se avântau spre cer, gata să tragă în țeapă îngerii căzuți”.

   Imprevizibilul este factorul cheie al romanului. Este imposibil, din postura de cititor, să intuiești ceea ce urmează, ce nivel va atinge tensiunea dintre personaje sau în ce direcție se vor îndrepta evenimentele.

  „Născută din fum și os”, primul roman al trilogiei lui Laini Taylor, este o carte intensă, bine structurată, chiar dacă acțiunea înregistrează un grad ridicat de complexitate.

Părere personală. Acord acestei cărți cinci stele și o recomand cu mare drag celor care vor să citească un fantasy extrem de bun. editura Epica

Cartea Născuta din fum şi os, de Laini Taylor a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

Dacă mai speri în finaluri fericite, nu ai acordat destulă atenție efectului GoT

Lumea de gheață și foc

Istorii nespuse din Westeros și din Urzeala Tronurilor, de George R. R. Martin, Elio M. Garcia şi Linda Antonsson

Editura: Nemira
Colecția: Nautilus
Număr de pagini: 336
Format: 230 x 300 mm
Traducător: Silviu Genescu
An apariție: 2015

   Nu a existat niciodată, în toată istoria umanităţii, o serie de cărţi şi filme (pentru că deja nu mai poţi să disociezi romanele de serialul TV) care să creeze dependenţa pe care o induce “Urzeala Tronurilor”. Remarcabil e că ea nu se manifestă doar pe vreo nişă, sau pentru vreun gen anume de cititori și telespectatori. Saga literar-televizionistică este la fel de apreciată de personalităţi ştiinţifice sau literare, de adolescenţii rebeli ori tocilari ca şi de gospodinele ce priveau numai telenovele sau gospodarii ori pensionarii ce nu mai urmăriseră un serial episod după episod de pe vremea Dallas-ului. Dacă iubeşti istoria, aventura, poezia, basmele, poveştile de dragoste, mitologia, intrigile de curte sau de familie şi cam orice se poate imagina, vei găsi ce e mai bun din tematica lor în universul de gheaţă şi foc al lui George R.R. Martin.

   Într-un sondaj care să identifice principala cauză a acestui succes, probabil primul motiv bifat ar fi, paradoxul-paradoxurilor: realismul. Pentru că povestea e totuşi o fantezie. Asta dacă mai putem numi fantezie un univers din care odată ieşit, propriul univers ţi se pare palid, şters şi extrem de simplist prin comparație. Dar o fantezie care nu e nici fantasy-ul romanţios de fete, cu vampiri îndrăgostiţi, nici tocmai un eroic-fantasy – pentru că nimeni nu reuşeşte să rămână eroic până la final în GoT (Game of Thrones – abreviere  cvasi-predestinată). Însăşi clasicii literaturii de gen par infantili, exageraţi şi prea puţin credibili cu monştrii lor – nimic nu e mai monstruos decât umanitatea personajelor din Urzeala Tronurilor. Elementul fantastic e puţin folosit, mai mult ca o umbră ameninţătoare, coborând din legende şi poveşti spuse la gura sobei, decât ca o realitate palpabilă. Iar atunci când el totuşi apare este cu atât mai înfiorător, cu cât, asemeni eroilor romanelor, ai ajuns să nu mai crezi că  există.2 (2)    Inspiraţia lui George Martin e declarat una istorică, a indicat inclusiv sursele principale: Războiul celor Două Roze din istoria Angliei şi “Regii Blestemaţi”, cărțile lui Maurice Druon, serie de aventuri romanţată, ce maschează de fapt o sclipitoare lucrare didactică de popularizare a istoriei Franţei. Prin simpla lor pomenire ca matrice pentru  romanele sale fantasy, scriitorul a întors generaţii de cititori înspre istoriile şi istorisirile care l-au inspirat. Eu însumi am început să îl citesc pe Druon şi romanele Philippei Gregory despre Războiul celor Două Roze, datorită lui şi am fost uimit de cât de mult din scenariile sale, am regăsit în ele. De la bătălii, evenimente şi obiceiuri medievale, până la amănunte aproape nemodificate, la nume unde se schimbă doar o literă-două (York, devine Stark, Lancaster devine Lannister), sau porecle reproduse întocmai. Totuşi, odată impregnate cu pecețile Westerosului, nu ai cum să consideri ceva din toate astea ca plagiere, ci prin faptul că au existat şi în lumea noastră, ca o tentă în plus de realism şi autenticitate. Sigur, în caz că nu apreciai deja lumea GoT ca mult mai realistă şi mai autentică decât tot ce-avem noi pe-aici.

   Dar nu numai trecutul e oglindit de opera lui Martin. Prezentul cu ridicătorii de ziduri şi lumea vestică clătinându-se sub invazii culturale. Cu Mama Merkel salvatoarea de victime ale războaielor ca Daenerys – mama sclavilor eliberați, cu izolaţionişti, cu separatişti şi conflincte tectonice religioase. Cu dezastre ecologice șl molimi pândind, cu forţe sumbre ridicându-se. Cu sadism, teroare, decapitări de ostatici, sânge şi flăcări. Cu senzaţie de societate aflată în pragul colapsului, unde totuşi toţi petrec cu inconştienţă.

    Însăși concepția de a face filme s-a schimbat după ecranizarea Urzelii. Happy-end-ul s-a stins în chinuri, iar acum până și în peliculele Disney a ajuns să moară toată lumea (vezi ultimul Star Wars – mai sumbru și mai masacrator decât pe vremea când nu era Disney, dar nu exista Game of Thrones care să ridice ștacheta realismului conflinctual până la stele). În spiritul ăsta prevestitor de năpaste, nu a fost vreodată un autor pentru care să se roage fanii mai mult să nu  treacă pe alte tărâmuri înainte de a îşi termina povestea, cum o fac pentru George Martin, având în vedere că scriitorul are totuşi o vârstă. S-au înregistrat chiar indignări ale unora  pentru că  şi-a dedicat timpul acestui album enciclopedic, în loc să termine ultimele două romane din seria propriu-zisă de şapte.

   Probabil sunt numai cei ce nu au răsfoit măcar “Lumea de gheață și foc”. Pentru că această apariţie neaşteptată, o carte uriaşă ca un tom din vechime, nu e nicio simplă enciclopedie, nici vreun artificiu comercial pentru a mai stoarce un ban de la dependenţi. Nicidecum. E practic un nou volum al seriei. O lucrare inovativă care face legătura între “Cântec de gheață si foc” şi antologia de povestiri cu Duncan şi Egg, eroii îndrăgiţi din “Cavalerul celor Şapte Regate” (prequel al Urzelii Tronurilor). Dar şi un nou episod al serialului (dat fiind că are o prezentare grafică extraordinară, aproape cinematografică), care detaliază toată istoria şi geografia Westerosului, Essosului, a celorlalte continente, precum şi faptele memorabile ale personalităților lor.george martin

    Volumul e scris în colaborare cu Enio Garcia şi Linda Antonsson, doi discipoli specialişti în tot ce ţine de GoT, fondatori ai site-ului westeros.org care e practic o pagină oficială pentru geografia şi istoria universului lui Martin. Coautori atât de erudiţi în domeniu încât au participat ca experţi şi la elaborarea scenariului serialului. Dar ca în ecranizare, se simte inconfundabila amprentă dominantă şi forţa creatoare a maestrului, controlând totul. llustrată absolut minunat, “Lumea de gheaţă şi foc” merită achiziţionată de orice pasionat sau fan. Oricare dintre ei va găsi mereu motive să recurgă la clarificările ei citind sau recitind “Cântec de gheaţă şi foc” ori “Cavalerul celor Şapte Regate”. Iar cei ce preferă doar serialul, vor putea înţelege şi aprofunda mult mai bine personajele, legându-le de trecutul lor, de istoria, obiceiurile şi religia care le-au format.

4 (1)

    V-aţi întrebat vreodată cine sunt primii oameni, de ce sunt în prag de extincţie Copiii Pădurii, cum a sfârşit măreaţa Valyrie? Dar de unde au venit Targaryenii, unde au dispărut dragonii, de ce e atât de diferit ţinutul Dornelor de restul Regatului, care era exact primejdia Blackfyre din povestirile cu Dunk şi Egg, ce făcea Tywin Lannister în tinereţe, cum a început revolta contra Regelui Nebun, de ce sunt anotimpurile atât de lungi şi ce se întâmplă când vine iarna? Toate aceste interogaţii şi multe altele, îşi găsesc răspunsurile acum.

    “Lumea de gheaţă şi foc” e prezentată ca o lucrare originală ad usum Delphini (cum se numea la Curtea Franţei o operă informativă concepută pentru tânărul vlăstar regal), scribăluită pentru proaspătul Rege Tommen de Maesterul Citadelei Yendel. Prin acest artificiu, autorii strecoară în felul cronicarului de a nara, toate dubiile cărturarilor vremii lui cu privire la existența cu adevărat a unui pericol de dincolo de Zid, a interpretării legendelor, sau nelămuririle şi nesingurața din jurul diferitelor evenimente ce se pierd în negura timpului şi în privinţa cărora istoricii se contrazic.5

     Cartea este alcătuită din şapte mari capitole, păstrând cifra mi(s)tică pe care o regăsim în numărul zeilor, numărul regatelor, ba chiar şi numărul volumelor pe care le-a anunţat Martin :

     Istoria Străveche – unde ne sunt povestite cele mai vechi legende despre originile populaţiilor din Westeros, clarificându-ne cine sunt atât de des-pomeniţii Primi Oameni, cum a afectat venirea lor triburile Copiilor Pădurii sau ale Uriaşilor şi cum au trebuit să se confrunte la rândul lor cu invazia andalilor

     Domnia Dragonilor – descrie ultima debarcare în masă dinspre Essos în Westeros, cea a urmaşilor distrusei Valyria, Stăpânii Dragonilor, şi felul cum Targaryenii cuceresc rând pe rând Cele Şapte Regate

       Regii Targaryeni –  detaliază domniile regilor din Casa Targaryen, lupta lor îndelungată pentru controlul neîmblânzitei regiuni Dorne,  felului în care au ajuns să îşi piardă invincibilele arme supreme zoologice în războiul civil numit Dansul Dragonilor, dar şi rebeliunile Blackfire – despre care se aminteşte atât de mult în povestirile cu Dunk şi Egg, ale căror dedesubturi le putem înţelege, în sfârşit, în profunzime.

       Căderea Dragonilor – ne aduce cu un pas înaintea debutului Urzelii Tronurilor, aproape fiecare referire din cărţi sau serial la vreun episod din trecutul recent, îşi află explicaţia; sigur, în afara celor pe care Maester Yendel nu le cunoaşte şi vor rămâne în continuare mistere de dezlegat pentru ultimele două volume ale lui Martin

      Cele Şapte Regate  – ne dezvăluie într-o manieră incitantă, istoria, geografia şi obiceiurile fiecarei regiuni din Westeros, precum şi  confruntările pentru stăpânirea lor, pedigriul războinic al marilor Case ce au ajuns să le conducă

     Dincolo de Regatul Apusului – aruncă o privire inedită chiar pentru fanii cei mai cunoscători, asupra ţinuturilor exotice din afara Westerosului; şi nu doar asupra Essosului, a Oraşelor Libere, Bravoosului, a Golfului Sclavilor şi a urmaşelor coloniilor valyriene, dar şi a Insulelor Verii sau a unor părţi îndepărtate ale universului fantastic, despre care acum aflăm prima oară6 (1)

    “Lumea de gheaţă şi foc” arată ca o enciclopedie (copertă cartonată, file veline, calitate excepţională a graficii); te informează ca o enciclopedie (nimic din trecut nu rămâne nelămurit – totuşi nu se oferă niciun spoiler, pentru că toate evenimentele au avut loc înainte de precipitarea finală din Game of Thrones); chiar are bucăţi zdravene pe care le poţi categorisi ca enciclopedice (mai ales în ultimele două părţi), însă e mult mai mult decât o enciclopedie sau un album artistic cu splendide ilustraţii gotice. Este fondul tapiseriei medievale pe care e brodată Urzeala Tronurilor, Încleștarea Regilor, Iureşul Săbiilor, Festinul Ciorilor şi Dansul Dragonilor, aşteptând Vânturile Iernii şi Un vis de primăvară. Poţi să admiri fiecare scenă, dar numai împreună dau acea senzaţie de complet, continuitate şi imagine de ansamblu.

    Am început cu parafrazarea unui celebru citat din serial, “If you think this has a happy ending, you haven’t been paying attention.”, nu atât de celebru totuși ca “Winter Is Coming”. Se spune că atunci când un fragment dintr-o operă intră în imaginarul colectiv citată exact şi folosită în discuţii de zi cu zi, poţi nominaliza acea operă ca formatoare a gândirii societăţii. Dacă fiecare dintre bucăţelele astea memorabile ar fi flamuri medievale după care toţi pot să identifice aparţinătorul, prima ar fi a filmului, pentru că nici nu apare în carte şi e o atenţionare a revoluționarilor scenarişti conduşi de Martin, că nimeni nu e de neatins în ecranizarea sa. “Vine iarna” e previziunea simbol pentru seria de romane, parcă o şi vezi imprimată pe scutul de pe copertă. Flamura muzicală e dată de genericul de început cu coloana sa sonoră obsedantă care te pregătește pentru explozia de acţiune. Iar “Ploile din Castamere”? “The Rains of Castamere” este poezie. Cea mai bună încheiere pentru prezentarea unui atât de original album tematic de artă, ca “Lumea de Gheață și Foc”:

Surse foto: Copyright © 2014 by George R.R. Martin, Copyright © Nemira, 2015

targulcartii.ro

Cartea Lumea de gheață și foc-Istorii nespuse din Westeros și din Urzeala Tronurilor, de George R. R. Martin, Elio M. Garcia şi Linda Antonsson a fost oferită pentru recenzie de Târgul cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul cărţii.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

 

 

           Micuţa balerină de Corina Cîndea – Editura Librex

Editura : Librex

Anul apariţiei: Noiembrie 2016

Număr pagini: 312

Gen: Romantic

”La cei aproape optsprezece ani, întreaga viață a Ryei se concentrează asupra unui singur lucru: dansul. Asta este ceea ce îi place și își dorește să facă în viitor.

 La doar douăzeci și doi de ani, Jay Hamilton își vede visul cu ochii: semnarea unui contract cu una dintre cele mai bune echipe de fotbal american, Dallas Cowboys. Și nu doar atât. Pe cale să câștige finala împreună cu echipa, tânărul fundaș este hotărât să facă tot ce îi stă în putință să câștige trofeul.

 Întâlnirea celor doi și atracția puternică pe care o simt unul față de celălalt îi pune în dificultate, cariera strălucită care li se întrezărește și de care sunt atât de mândri devenind un impediment, alături de presa care profită de povestea lor fierbinte.

 Rupți între două lumi care nu au nimic comun între ele, cea a dansului și a sportului, Jay și Rya sunt nevoiți să facă unele compromisuri. Să aleagă. Dar când o fac, s-ar putea să fie prea târziu…”

   Am intrat în al treilea an de când încerc să vă ispitesc cu tot felul de cărți și ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu prezentarea sau recenzarea lor. În schimb, mă simt năpădită de mari emoții atunci când scriu despre autorii pe care îi apreciez în mod deosebit. În astfel de momente simt că nu pot reda cu acuratețe minunatele lor creații. Cum aș putea, din cuvintele mele simple și banale, să vă fac să înțelegeți impactul pe care îl are asupra mea o anumită carte, cât de mult îmi face sufletul să vibreze de bucurie, și în același timp, să vă conving că merită să o citiți și voi, stimatele mele doamne care îndrăgiți genul romantic?  

   Corina Cîndea este una dintre scriitoarele care reușește, prin intermediul poveștilor sale, să-mi însenineze zilele. Mă face să văd viața într-un fel mult mai luminos. Însă ea a reușit să mă surprindă cu “Micuța balerină”. De această dată am văzut o altă fațetă a talentului ei.  

   Mi-au plăcut enorm de mult cărțile din seria Triplu H pentru sunt povești amuzante, însă a fost suficient să citesc primele capitole din “Micuța balerină” ca să îmi dau seama că am de-a face cu o poveste mult mai specială față de ceea ce bănuiam. Este încărcată de emoție și pasiune, de scene puțin mai intense sau dramatice, tocmai pentru că autoarea s-a decis să abordeze anumite subiecte ceva mai sensibile, precum efectul drogurilor și al alcoolului, dar și despre agresiune sau tentativă de viol. Deși m-a durut sufletul să o văd pe Rya, personajul principal feminin al cărții, suferind din cauza prostiilor făcute de alții, am apreciat decizia luată de autoare ca să ne arate și această latură negativă a societății.  

   “Micuța balerină” înseamnă pentru mine mult mai mult decât o poveste de dragoste. Chiar dacă există un final fericit, tot am plâns puțin, dar acele lacrimi nu au apărut din cauza tristeții, ci din cauza puterii cuvântului. Anumite evenimente m-au făcut să râd, să plâng, ba chiar să compătimesc anumite personaje, însă ultimele 50 de pagini au făcut o tumbă cu sufletul meu. Mi-au oferit atâtea emoții, încât îmi venea să întorc pagină după pagină pentru a afla dacă totul va avea o rezolvare. Iar finalul m-a găsit cu un zâmbet tâmp pe chip.

   Acum nu vă gândiți că povestea ar fi prea bogată în tot felul de momente care v-ar întrista. Balanța înclină mai mult spre scene care v-ar descreții frunțile. Pe parcursul lecturii am avut impresia că asist la o comedie romantică delicioasă. Protagoniștii sunt adorabili cu modul lor de a se tachina, cu micile lor certuri și scene de gelozie. M-a binedispus reacțiile lui Jay atunci când o vedea pe Rya în preajma altor băiați, dar ceea ce m-a amuzat a fost modul cum a reacționat ea pe plajă, atunci când femeile se uitau după el. Profitând de faptul că Jay stătea pe burtă și sub pretextul că îi dă cu cremă, i-a scris pe spate cu crema protectoare “ Nu deranjați! Sunt luat!”    

   Povestea este spusă din perspectiva celor doi protagoniști – Jay Hamilton (22 ani) și Rya Jones (17 ani), existând și scurte pasaje în care naratorul este fie Chase, prietenul cel mai bun al lui Jay, fie Shane, un dansator îndrăgostit de Rya.

   La începutul cărții asistăm la o partidă de fotbal american în care fundașul Jay Hamilton, aflat la primul său meci, marchează un touchdown și își duce echipa în semifinale. După meci urma să aibă loc o petrecere, sărbătorind astfel victoria, însă antrenorul echipei întrerupe momentul de bucurie, rugându-l pe Jay să-i facă o favoare. Bărbatul băuse câteva beri, uitând că mai trebuie să și meargă la liceu, acolo unde Taylor, băiatul lui mai mic, avea spectacol de balet. Așa că îi cere lui Jay să-l ducă până acolo. Dar curiozitatea îl îndeamnă pe tânăr să intre în sală, tocmai când pe scenă intră o balerină a cărei grație l-a făcut să-și țină respirația.

“Ochii i se măresc surprinși când pe scenă apare, în mijlocul dansatorilor dezlănțuiți, o balerină și își ține respirația în timp ce privirea îi rămâne fixată pe ea. Fata pare să vrea să demonstreze că baletul se poate dansa pe orice fel de muzică și asta îl incită.

  Deși nu își dă seama, poziția lui nu mai e relaxată acum, din contră. Desprins de perete, ușor încordat, privește cu uimire mișcările grațios executate de micuța balerină care pare înconjurată de o aură proprie. Plutește ușor pe scenă într-o înșiruire de unduiri și sărituri, apoi se oprește brusc, arătând ca și cum ar fi speriată de cei din jurul ei și fuge în culise.”

   Imediat după spectacol, antrenorul îi face cunoștință cu fiul lui, dar și cu partenera de dans a băiatului, nimeni altă decât micuța balerină, Rya. Încă aflat sub puternicul efect pe care aceasta i l-a făcut din prima clipă, și în ciuda faptului că inițial fusese șocat aflând că fata are doar șaptesprezece ani, acceptă să-i aducă  pe Taylor și Rya la petrecere, cu promisiunea că va avea grijă de cei doi.

   Nu a fost nevoie de prea mult timp ca să-și dea seama ce fel de fată este. La cât e de frumoasă și după modul grațios în care dansează, crezuse că e sufletul petrecerilor, fiind  mai mereu înconjurată de prieteni, dar de fapt Rya este o singuratică, unicul ei prieten fiind Taylor. Dansul îi ocupa fiecare clipă liberă și nu avea timp să lege prietenii. Oricum își dăduse seama că fetele nu se simțeau bine în preajma ei, iar băieții voiau  mai mult decât era ea dispusă să ofere.  

   Jay a înțeles că trebuie să se țină la distanță de ea, să scape de această ispită, așa că își îndreaptă atenția spre colegii lui, dar și spre o roșcată cu care ar vrea să sărbătorească și altfel victoria. Mult prea târziu a remarcat că Rya a dispărut.  

   Îngrijorat, dar și simțindu-se vinovat că uitase de ea, o caută prin toate încăperile, iar când ajunge în dreptul unui dormitor, aude un strigăt slab din interior. Izbește cu umărul în ușă și intră vijelios atunci când recunoaște vocea, apoi încremenește în fața imaginii care i se înfățișează. Un coleg de echipă, mort de beat, o îngrămădise pe Rya într-un colț al camerei, fiind pe punctul de a o viola.

Cămașa ei, făcută bucăți, e împrăștiată pe lângă pat, iar fusta îi e ridicată din cauza poziției în care s-a strâns de teamă. Își strânge mâinile pe pieptul ascuns acum doar de sutienul din dantelă, iar brațele și picioarele ei au urme roșiatice de la modul brutal în care a fost strânsă și îmi imaginez cu groază că mâine pielea ei frumoasă va fi plină de vânătăi.”

   Traumatizată de ceea ce i s-a întâmplat, îl roagă pe Jay să nu o lase singură, așa că acesta o duce acasă la el. Tânărul a încercat pe cât posibil să o scoată din starea de șoc, dar pe timpul nopții fata are un coșmar, iar țipetele ei îl trezesc pe tânăr care dă năvala în cameră. Vrând să o liniștească, se așează alături de ea în pat și cu toate că apropierea ei este o dulce tortură, în scurt timp a reușit să adoarmă. Dar odată cu ivirea zorilor, Jay se trezește cu plăcerea creată de  un corp cald pe care îl strânge-n brațe, iar fata răspunde la sărutările lui.  

Nu e un act sexual, e doar o imitație a lui și corpul meu e dureros de conștient de asta dar, chiar dacă nu sunt sigur că sunt complet treaz, știu instinctiv și că nu e pregătită pentru mai mult.”

   Când și-a revenit din beția pasiunii, Jay și-a dat seama ce era să facă și cu cine, așa că înainte să își piardă și ultima fărâmă de control și să facă ceva pentru care nu s-ar putea ierta niciodată, iese din cameră fără să mai privească în urmă, lăsând-o bulversată pe fată. După ce a făcut un duș cu apă rece, ca să-și liniștească hormonii, a condus-o acasă, promițându-i că o va suna din când în când, însă ea nu-l crede.

   Rya este uluită și copleșită de ceea ce s-a întâmplat. Se simte rușinată de modul în care i-a răspuns la sărutări, de felul în care s-a agățat de el. Însă temerea ei era că Jay a fost drăguț din obligație sau din milă. Se gândea că el probabil avea o mulțime de femei experimentate în jurul lui și să ” se trezească dimineața lângă un corp cald este ceva obișnuit la el” și poate că a reacționat din instinct. A durut-o răceala pe care i-o arătase imediat după ce și-a dat seama cine e lângă el, așa că și-a propus să uite ceea ce s-a întâmplat în ultimele ore și să treacă mai departe.  

   Însă liniștea durează puțin pentru că Taylor își face apariția și îi spune Ryei că a primit de la Jay invitații la semifinale. Adevărul e că tânărul trimisese invitațiile cu un motiv. Încercase în ultimele săptămâni să și-o scoată pe fată din minte, dar dacă a văzut că nu reușește, a sperat că o reîntâlnire cu ea ar putea să-l ajute să scape de obsesia față de ea. Dar și-a dat seamă că s-a înșelat imediat de cum a văzut-o în tribună. Însă Rya îl ia prin surprindere atunci când îi spune că ar vrea să rămână prieteni, dar doar atât.

” Și …din nou sunt surprins! Realizez că în fața mea nu este o copilă speriată, așa cum mă așteptam, ci o fată suficient de matură să știe ce vrea. Și nu mă vrea pe mine! Tocmai mi-a spus-o clar și răspicat. Culmea, deși doream să-i ofer și eu simpla mea prietenie, încercând să ascund ceea ce simt, doar în speranța să o pot avea aproape mai des , acum nu mă mai pot mulțumi doar cu atât.”

   Până la urmă Jay o convinge să facă măcar o încercare, promițându-i că nu o să-i ceară mai mult decât este ea dispusă să ofere, dar știau că nu le va fi ușor, mai ales că amândoi munceau și pierdeau mult timp, ea cu școala și repetițiile, el cu meciurile și cantonamentele. Și în ciuda faptului că au decis să nu treacă la un alt nivel al relației decât după ce ea face optsprezece ani, știau că adevărata problemă era că el este o persoană cunoscută, iar ea minoră. Dacă lumea afla despre ei, Rya ar putea fi analizată și etichetată, iar pe Jay l-ar putea costa cariera.

   Lucrurile încep să se complice din momentul în care apar zvonuri despre relația lor, iar jurnaliștii  sportivi încep să-i atace, încercând să obțină interviuri cu ei. Oricât au negat relația sau au refuzat să răspundă întrebărilor, până la urmă s-a aflat.

După conferința de presă a celor de la Dallas Cowboys, fundașul Jay Hamilton a refuzat să răspundă întrebărilor referitoare la relația pe care o are cu o misterioasă blondă. Ei au fost văzuți vizitându-l, împreună, pe Chase Reed, coechipierul lui Hamilton, chiar în această seară. Precum vedeți, relația dintre cei doi pare destul de serioasă. Gurile rele afirmă însă că domnișoara este minoră…

   Dar relația de dragoste  riscă să se destrame nu doar din cauza că sunt hărțuiți de presă. Jay devine din ce în ce mai gelos și super-protectiv, din momentul în care află că ea va participa la curs de dans, un fel de tabără de pregătire și în funcție de prestație, i se oferea șansa unei burse de un an de zile, dar și din cauza apariției lui Shane, un dansator care s-a îndrăgostit de Rya.

“Deși ultimul lucru pe care mi l-am dorit a fost s-o fac să sufere, eu am fost cel care a rănit-o cel mai mult. Mi-am dat seama că relația noastră, așa scurtă cum a fost, i-a adus mai multă suferință decât bucurie.”

“Îmi plâng soarta, îmi plâng necazul…Plang după iubirea pierdută și ce ar fi putut să fie…Plâng pentru că el a renunțat, plâng pentru că și eu am renunțat.”

   Ce se va întâmpla dacă Rya primește bursa? Ei se iubesc suficient de mult încât distanța și timpul să nu conteze? Sau poate că Jay o va alunga cu gelozia, posesivitatea și neîncrederea lui? Ce reacție a avut Rya când l-a găsit pe Jay într-o ipostază extrem de compromițătoare alături de o altă tânără? Să fie oare adevărat că Jay se va căsători cu acea femeie din cauză că este însărcinată?

   Corina Cîndea a scris o carte încărcată de momente romantice, de multă pasiune și emoție. Am fost sedusă de “Micuța balerină“ a cărei poveste plină de farmec și profunzime și-a câștigat locul în sufletul meu.

Nota 10

Librex.ro

Cartea Micuța balerină de Corina Cîndea a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

O capricioasă şi foarte îndrăzneaţă poveste de dragoste, o fabulă suprareală, o expunere filozofico-libertină?

Mireasa tânără de Alessandro Baricco

Humanitas Fiction, Literatură / Colectia: Raftul Denisei

     Cu magia, delicateţea şi virtuozitatea dintotdeauna ale artei sale, Alessandro Baricco propune în Mireasa tânără o neobişnuita poveste de dragoste, între doi tineri meniţi unul altuia încă din copilărie, recreând în acelaşi timp o lume gata să se năruie. Critica italiană a plasat romanul în seria cărţilor de mare succes ale autorului.

     În aşteptarea Fiului rătăcitor care i-a fost hărăzit drept soţ, Mireasa tânără este iniţiată în arta iubirii în scene de un splendid erotism difuz. Alături de ea, în centrul naraţiunii lui Baricco trăieşte un personaj colectiv, Familia Fiului, cu figuri paradoxale, de un pitoresc rar întâlnit, din rândul cărora se detaşează Unchiul şi servitorul Modesto. La răstimpuri însă, îşi face apariţia un personaj improbabil şi surprinzător: naratorul, ale cărui nelinişti se materializează în povestea însăşi, conferind cărţii aura reflecţiei asupra meseriei de a scrie.

    „Cum am putea defini romanul Mireasa tânără de Alessandro Baricco? O capricioasă şi foarte îndrăzneaţă poveste de dragoste, o fabulă suprareală, o expunere filozofico-libertină? Sau, mai simplu, încercarea unui Narator (inventat de Baricco) care tinde să-şi exorcizeze prin scris obsesiile?“ (Lorenzo MONDO – La Stampa)

Sursa; Humanitas Fiction

Fiind pasionati de literatura ne place sa citim : ori toate genurile fara nicio preferinta, ori in timp ne formam anumite preferinte pentru un anumit gen de literatura. Suntem diferiti chiar daca ne leaga aceiasi pasiune si este normal ca si gusturile noastre sa fie diversificate.

Intrebare: Care este genul vostru preferat de literatura? Ce carti va place sa cititi?

Cerinte obligatorii : 1. Raspundeti la intrebare

                                               2. Like la pagina de facebook https://www.facebook.com/literaturapetocuri

                                               3. Share (distribuire)  la postarea de concurs pe pagina personala, dar sa fie publica

                                        4. Intr-un comentariu pe site va rugam sa precizati numele pe care l-ati folosit pentru a indeplini conditiile de pe facebook.

Castigatorul va fi desemnat in urma unei extrageri la sorti prin programul random.org

Premiul oferit-Un pachet de 3 carti:

1. Luna plina de Kelley Armstrong

    2. Visuri implinite de Nora Roberts

3. Ispita de Mary Balogh

luna plinaIspitavisuri implinite

Se poate inscrie oricine are domiciliul stabil in Romania,

Perioada de participare 12.09.2014-22.09.2014

Va dorim mult succes !

Mili & Iasmy
.

%d bloggers like this: