Tags Posts tagged with "literatura contemporana"

literatura contemporana

" Un nonsens, omenirea este lacomă și uitucă, de îndată ce-i dai ceva, vrea mai mult. Fiecare dintre voi vrea să fie fericit pentru altceva."

Prea mulți zei pentru un deșert, de Doina Roman-recenzie

Editura: Paralela 45

Anul publicării: 2017

Nr. Pagini: 264

Gen: SF

   Ce ai face dacă ai afla că un lucru pe care îl foloseşti ca atare provine dintr-o fiinţă umană, ba mai mult, are conştiinţă şi simte, că ar putea fi un apropiat sau cineva despre care ai auzit, sau pur şi simplu te-ai îndrăgosti de el?

„Doina Roman este un exemplu clar de autor român care reuşeşte să spargă graniţele dintre literaturi. După ce trilogia ei Pragul e pe cale să fie tradusă în Australia, Noua Zeelandă şi Cuba, Doina Roman vine cu un roman nou, de neratat pentru fanii Science-Fiction şi Fantasy. Inteligent, bine ritmat, deloc previzibil, scris într-un stil care deja poate fi identificat cu numele autoarei, Prea mulţi zei pentru un deşert este o carte care, sunt convins, va influenţa istoria SF&F românească.”- Cosmin Perţa

,,Singura speranţă a omenirii aflate la un pas de extincţie rămâne apariţia profetizată a unui conducător, un Mesia, un zeu născut prin mijloace neconvenţionale din două rase diferite, moştenind secretele unei civilizaţii străvechi, a cărei tehnologie este atât de înaintată încât în ochii profanilor seamănă cu magia.”– Rodica Bretin

                           “Prea mulți zei pentru un deșert” face lumină în dorințele omenirii.

   S-a întâmplat de multe ori să fiu surprinsă plăcut de autorii români ce scriu romane fantasy sau science fiction, probabil pentru că niciodată nu încep să citesc o carte de-a lor având prea mari așteptări. Maniera de scriere, conținutul, originalitatea, gradul de imaginație – toate aceste lucruri m-au făcut să-mi dau seama că o parte dintre ei reușesc să se ridice la nivelul scriitorilor din străinătate, ba chiar să-i depășească prin realizările lor. Iar scriitoarea Doina Roman este un astfel de exemplu. Ea nu doar că are o imaginație debordantă și talent de a crea lumi fascinante, ci reușește să transmită emoție, să transmită un anumit mesaj (de fapt, citindu-i cărțile, înseamnă să-i pătrunzi mesajul în miezul său și să-i extragi esența), să te pună în pielea personajelor, determinându-te să analizezi modul lor de gândire. Și, nu în ultimul rând, te face să îndrăgești SF-ul. Tu, cel care până atunci ai ocolit acest gen literar.

   Cine mă cunoaște, știe că îmi place să-mi depășesc zona de confort și să accept tot felul de provocări. Însă, spre marele meu necaz, mult timp nu am reușit să intru și pe acest teritoriu mai greu accesibil mie – SF-ul. De fiecare dată când deschideam un roman science fiction, aveam impresia că autorul vorbea într-o limbă străină. Între timp lucrurile s-au schimbat și am ajuns să citesc SF-uri (mai ușurele ce e drept). Iar cea care a reușit să mă facă să îndrăgesc acest gen este nimeni alta decât Doina Roman și a sa trilogie, Pragul. Novice cum eram pe atunci (de parcă acum aș fi mai “evoluată”), am confundat SF-ul cu fantasy-ul, am început lectura fără să am idei preconcepute, iar când am reușit să înțeleg cu ce am de-a face, era deja prea târziu. Pisică și Slăninuță, amuzantele personaje din carte, îmi cuceriseră sufletul. Firește că după un asemenea festin literar mi-am dorit să citesc și altceva scris de ea. Abia la “Gaudeamus”dorința mi s-a împlinit și am intrat în posesia romanului “Prea mulți zei pentru un deșert”. 

   Oamenii au privit întotdeauna o invazie extraterestră ca pe un Război al Lumilor, o înfruntare între tehnologii compatibile. Dar dacă în loc de nave cosmice, invadatorii vin din spaţiu altfel? Poate dragostea sa îmblânzească zeii unei alte specii?

   Spre marea mea bucurie, dar și spre marea mea uluială, “Prea mulți zei pentru un deșert” mi-a plăcut mai mult decât trilogia Pragul. Povestea a fost scrisă într-o asemenea manieră încât să o înțeleg cât mai bine, iar intriga și suspansul m-au ținut într-o permanentă stare de tensiune până la final (totul are un caracter imprevizibil, motiv pentru care nu știam ce se va întâmpla în următorul moment și cine va ieși învingător). Trebuie să recunosc că la început mi-a fost puțin greu să mă deprind cu o serie de denumiri de rase, specii și animale extraterestre – certesieni, glotani, lerani (rasă artificială obținută din încrucișarea om-glotan), cremoli, lesadre (iepuroide comestibile), mezderi, ranculi (canide extraterestre), petrame, wancui – însă glosarul de la finalul cărții m-a ajutat să mă deprind destul de repede cu termenii respectivi.

   De asemenea, autoarea își pune personajele în niște situații fie  hilare, fie aproape letale, așa că m-am trezit  că am niște reacții “bipolare”. Uneori zâmbeam cu gura până la urechi, alteori eram oripilată de macabrul situației. De asemenea, autoarea mi-a oferit nu una, ci trei povești de dragoste (Maximus și Lavia, Melia și Acron, Konos și Nyame), iar sufletul meu romantic a țipat de bucurie. Umorul mi s-a părut ceva mai fin, replicile puțin înțepătoare, ironice, critice, așa cum îmi place mie.

– Într-o noapte, măi băiatule, într-o noapte, tot ce era graniță cu noi, marea aceea care ne hrănea și pentru care am venit aici, ținutul Nid, au devenit deșert galben… Ține minte de la mine, într-o zi ăștia de ne-au salvat, nenorociții de glotani, o să ne dea una în cap, o să ne jupoaie. Cum te-au jupuit pe tine. De ce au venit , mă, să-i caute pe certesieni? Sunt spioni, au o misiune, să ne termine și să ia tot, tot, mă, tot ce am făcut noi mii de ani!” 

   Însă, nici romantismul, nici umorul, nu m-au împiedicat să înțeleg ideea sau mesajul transmis de autoare. Omenirea este într-o permanență nevoie de cunoaște, de evoluție. Trăim într-o lume a modernismului, a tehnologiei, în care, încă, se mai poartă războaie religioase. Fiecare credem în ceva sau încercăm să ne apărăm credința. Unii urlăm pentru creștinism, alții pentru iudaism, alții pentru islamism. Dar ce s-ar întâmpla dacă ne-am trezi pe cap cu niște extratereștrii, sau cu niște zeități, care ne-ar oferi nemurirea? Firește că nu gratis sau din mărinimie, și totul pentru un așa-zis bine universal, asta însemnând să fim exploatați, transformați în niște sclavi. Oare ce s-ar întâmpla atunci? Care ar fi consecințele?

” Un nonsens, omenirea este lacomă și uitucă, de îndată ce-i dai ceva, vrea mai mult. Fiecare dintre voi vrea să fie fericit pentru altceva.”

,,― Batjocură fără rost, vorbe, eretici! Ascultați, ascultați cum am luat-o toți razna! Aplauze și țicneală. Revolte artistice, cântece fără rost, praznice fără sfinți, bătălii fără arme, dragoste fără speranţă, semnul crucii fără credinţă, amintiri false!… Unde-i omenirea și pe cine plânge?”

   Acțiunea romanului are loc într-un viitor îndepărtat în care supraviețuitorii rasei umane trăiesc doar pe o bucată de Fâșie deșertică, aflându-se  în conflict cu două rase extraterestre – certesienii și glotanii. Se spune că glotanii ar fi fost cei care i-au apărat cândva pe oameni, dar nu se știe cât adevăr e aici, având în vedere că oamenii sunt mai degrabă exploatați, transformați în sclavi, și nu ajutați. Există totuși o profeție care spune că într-o zi va apărea un conducător, un fel de Mesia – băiatul unei lerane și al unui om – care va hotărâ soarta tuturor.

“Intai ne-au trimis un virus, așa cred, de ne-au făcut tâmpiți pe toți. Suntem niște proști, ne lăsăm călcați de două nații care, cică, vor să trăiască în pace cu noi și doar să exploateze bogățiile Fâșiei. Ce bogății măi tată, măi?! Din Ochiul Galben, ăia scot numai Femei de Lut și le trimit la dracu’ în praznic, iar noi muncim aici de ne sar capacele pentru ei. Și ce ne-am mai luptat, până la ultima picătură ne-am luptat și tot sclavi am ajuns! Îți zic eu că înfruntarea asta a fost scurtă, alții spun că a fost un măcel rece, de peste zece ani, timp în care virusul de tâmpeală ne-a părăsit, dar am luptat pe viață și pe moarte cu certesienii!” 

   Cartea e compusă din două părți. Acțiunea din prima parte se duce pe două planuri diferite – pe de-o parte urmărim peripețiile prin care trece profesorul Maximus Sardis ca să-și împlinească menirea, iar pe de altă parte, urmărim ce se întâmplă cu Melia, o lerană (jumătate om, jumătate glotan) care ajunge să se îndrăgostească de propriul ei stăpân și care se trezește într-o situație absolut bizară – rămâne însărcinată, dar nu știe cum și cu cine. Destinele celor doi se vor intersecta la un moment dat, din cauza unei buclucașe cămăși (Cămășa Ioanilor). Acțiunea din partea a doua se concentrează asupra lui Konos, cel despre care vorbește profeția, și  peripețiile prin care va trece el și prietenii săi.

     Maximus Sardis, un profesor mucalit și puțin cam zăpăcit, este bântuit de ani buni de vise ciudate. O voce misterioasă îi spunea că într-o zi va avea de îndeplinit o misiune, îl îndruma ce să facă și unde să se ducă. Ecoul din creier repeta trunchiat: Melia… calul care adună drumul… pruncul Konos. Niciodată nu vedea cine îi vorbește. De fiecare dată auzea doar glasul și vedea botul unui cal care păștea într-o poiană liniștită, alături de o herghelie pașnică.

“ Vor fi mai multe popasuri până la Mânăstire. O să simți că-ți explodează capul, poate o să-ți curgă sânge din nas, o să vezi umbre și o să încerce să te atace, poate, un certesian de foc. Lipiți-vă mai mult de cal! Nimeni nu adună drumul ca el. Îl topește în copite. Nimic și nimeni nu se poate ține după el. Nimic și nimeni nu-i poate lua urma. Nimeni pe lumea asta și în alte o sută de lumi nu are așa ceva. E mândria noastră. Ai încredere, mulțumește și roagă-te să te găsească! Și te va găsi când va fi timpul, nici mai devreme, nici mai târziu, Melia!” 

   Alteori este bântuit de vise macabre și de imaginea unui bărbat înalt cu trăsături lemnoase, gri, care ținea o sfoară groasă cu nod ca pentru spânzurătoare și îl iscodea.

“- Ai cheia? Trebuie să închizi poarta. … Tu n-ai vrut să te așezi în genunchi și să juri credință Alteei, tu trebuie să ai cheia! Încuie sau coase odată poarta aia blestemată!”

  Despre ce cheie vorbește? Cine e Alteea? Ce misiune are de îndeplinit? Ei, asta vă las pe voi să aflați. Cert e că el va intra într-o serie de încurcături din cauza lor. Mai rău e că la un moment dat se va trezi în celula de maximă securitate CIAM (Casa-Iliziilor-și-a-Morții, închisoare scufundată adânc în măruntaiele planetei, despre care se spune că, odată ajuns în ea, simțeai durerea tuturor celor închiși, chinurile execuțiilor, iluziile celor care sperau că o să scape, dar numai moartea îți era tovarăș sigur), acuzat și judecat pentru că ar fi răpit-o pe Alteea.

   Dar să ne îndreptăm atenția și spre Melia, fiica unei pământence și a lui glotan, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Ordinul Alb. Deși era o corcitură care spăla și gătea pentru toți cei din cadrul așezământului, ura să fie umilită sau considerată inferioară și spera ca într-o zi să le arate tuturor că însemna ceva. Melia știa că era frumoasă, un magnet pentru bărbați, indiferent de specie, așa că făcea eforturi să pară neinstruită, grea de cap, ca să amâne cât mai mult clipa în care va fi expediată să muncească până la epuizare undeva într-un campus. Dar clipa aia a venit. A fost pusă să lucreze cu Acron Aghios, omul de încredere a nobilimii glotane și medic legist în cadrul Laboratorului de Studiere a Leranilor și Speciilor din Lumea Nouă. Despre el se spunea că “nu există femeie cât de cât arătoasă care să lucreze cu el și pe care să n-o lase grea. Scăpau doar slutele, grasele și cel care miroseau urât, dar uneori nici slutele nu erau în siguranță”. Știa că nu va avea cum să scape ochilor lui Acron, așa că apelează la o serie de tertipuri ca să îl țină la distanță: nu se spală și își unge pielea cu untură de mezder. Însă strategia ei este dată în vileag, Acron descoperă că a fost păcălit, iar Melia așteaptă cu sentimente cam amestecate să fie pedepsită de bărbat. Dar surpriză! Acron refuză să se culce cu ea, iar asta îi ațâță orgoliul de femeie. Va încerca să îl atragă în mrejele ei, dar nimic. Oare de ce o refuză și de ce încearcă să o ajute să scape, atunci când se anunță că toate metisele ca ea vor fi eliminate și înlocuite cu altele noi? Îi e indiferentă sau nu?

 “ Visase la noaptea asta atât de mult! Îl visase pe bărbatul din fața ei gol, cu trupul lui ca piatra, cum o să-l țină în brațe și cum o să facă dragoste. Măcar o dată, măcar o dată să simtă ce înseamnă asta, să rămână cu el lipit de amintire în clipa în care va trebui să plece! Să nu plece cu sufletul gol, o străină, o corcitură pe drumuri fără viitor.”

  Și totuși un lucru uluitor se  întâmplă: Melia descoperă că e însărcinată! Știe că nu s-a culcat cu nimeni, așa că îl suspectează pe Acron că o mințise și că îi făcuse ceva, însă bărbatul e la rândul lui șocat la aflarea veștii. E convins că s-a culcat cu alt bărbat și o alungă. Cum de a rămas gravidă? Ce se va întâmpla mai departe cu ea?

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Maximus, Melia, Acron, Konos si prin ce peripeții au mai trecut. Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva fragmente.

“ – Dumnezeu este iubire. Dar noi nu-l mai avem. Lipsește de mult, tu nu vezi că bărbații în ultimul timp nu mai sunt capabili să iubească? Uită-te la mine, uită-te la alții. Ai mai văzut copii? Toți suntem singuri și sterpi și asta de vreo trezeci de ani. Femeile nostre fac copii cu glotanii. Cineva trebuie să ne izbăvească, să ne aducă iar dragostea.” 

“Copilul tău se va putea lupta cu oricine, certesieni, glotani, oameni. Cămașa asta i se va transmite la naștere, iar pruncul tău va fi cea mai curată inimă din lume. Nici măcar nu știu cum să îl apăr. Poate ne va apăra el pe noi. Dar voi încerca.”

“Nu e lanț în univers să ne lege de voi, nu e mărire pe care să o dorim și pentru care să ne lepădăm  de ei, suntem fiii și fiicele cuvântului și vrerii Lui. Și dacă acum ne târăște prin lutul său rece, e pentru că încă nu a sosit timpul. Dar eu știu, timpul va sosi!”

“Alteea poate lua multe forme, nici nu-ți dai seama unde poate să se cuibărească. S-ar putea să stai cu ea de vorbă, să dormi cu ea și să nu știi că e lângă tine.“

“Luați tot! Speranța însă nu v-o dau! Speranța care mi-a rămas este a mea și numai a mea și vine de la Creatorul nostru. Voi n-aveți niciuna! Eternitatea aia de pământ pentru care ați semnat țineți-o pentru voi!”

 

Mulțumesc autoarei Doina Roman! 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Theo Anghel, constructorul unei lumi excepționale-„Diabolic”

Titlu: Diabolic

Autor: Theo Anghel

Editura: QUANTUM

An apariţie: 2017

Format: 200 x130 mm

Număr pagini: 498

 

   Rar mi se întâmplă să citesc. De obicei las cărțile să mă ducă în lumea creată de mintea autorului, respir în ritmul rândurilor care curg alcătuind lumi imposibil de experimentat în viața reală… las cărțile să mă citească.

   „Diabolic” nu e o carte… e o excepțională incursiune într-o lume pe care tu în calitate de cititor o explorezi imediat după ce impactul cu coperta se estompează… dacă se estompează vreodată. Ce e special la coperțile acestei serii? Ei bine, sunt hipnotizante. Aș putea spune, acum, după ce am citit și ultimul volum din serie, că magia cărților lui Theo Anghel începe cu coperta. Vă mai amintiți butonul „ignition” din filmul Star Treck? Cu ajutorul lui se făcea teleportarea. În cazul cărților lui Theo Anghel, coperta e butonul cu care începe totul.

   În viața reală, noi, oamenii, suntem obișnuiți să credem doar ceea ce vedem… dar dacă, după perdeaua fină a certitudinilor palpabile, există și alte posibilități? Despre posibilități, existențe și lumi, povestește atât de frumos, ca într-un scenariu de film demn de Oscar, Theo Anghel. Crezi ca exagerez? Te provoc să citești… și apoi vei vedea că nicio expunere, oricât de elocventă ar vrea să pară, nu poate evoca întocmai intensitatea trăirilor pe care cititorul seriei „Am murit din fericire” le experimentează.

   Iar dacă începutul de an e despre topuri… atunci trebuie să menționez faptul că seria „Am murit din fericire” se clasează pe prima poziție în preferințele mele de fantasy ale anului ce tocmai s-a încheiat.

  După ce am hoinărit prin lumi fantastice, citind „Întoarcerea”, „Chaos”, „Dincolo” și „Purgatorio”, iată că a venit și vremea să descopăr ce se ascunde în lumea pe care Theo Anghel a numit-o „Diabolic”.

   Pentru cei care au citit celelalte volume din această serie, poate să apară întrebarea: „Oare e posibil ca Theo Anghel să mai reușească să surprindă cititorii, construind situații, personaje, stări, circumstanțe inedite, originale… astfel încât Diabolic să primească atribute la superlativ?!”. Ei bine, numai citind cartea poți să realizezi că Theo Anghel nu e o simplă scriitoare, ci e o minte complexă care construiește neîncetat. Lumile sale sunt alcătuite din piese de puzzle rupte atât din lumea reală, cât și din lumea fantastică, imaginea de ansamblu fiind un adevărat uragan al suspansului.

   „Diabolic” nu e doar un simplu fantasy… e un fantasy excepțional, în care fiecare element, de la personaje, la dialog sau circumstanțe, au un rol esențial în construcția unei cărți pe care nu poți decât s-o adori.

   Acțiunea are ritmul unui tango allegro, cu suave nuanțe de povești de dragoste. Replicile personajelor poartă uneori accente dramatice, alteori sunt pline de ironie sau umor. O astfel de nuanțare a replicilor este o caracteristică emblematică a stilului lui Theo Anghel. Presiunea și suspansul pe care cititorul le experimentează, urmează o traiectorie ascendentă, după care autoarea detensionează atmosfera cu ajutorul unei replici pline de umor.

   De data aceasta, Oriana se întoarce în Chaos, apoi își reia îndatoririle. La fel ca înainte, ceasul îi dă de știre atunci când are o nouă misiune. Nimic nu este ușor… nici pentru ea, nici pentru Abel și Alma. Situațiile limită, care par fără ieșire scot la iveală caracterele personajelor, tăria lor de a face față unor circumstanțe greu de imaginat. Abel și Alma nu sunt doar un cuplu antagonic demon-înger. Ei simbolizează caracterul dual al omului, dovada că în ființa noastră, coexistă binele și răul, însă totul ține de alegere. Dincolo de simbolistica personajelor, Abel și Alma au construit – prin natura apropierii lor – o relație specială, un soi de inexplicabilă dependență, un amestec straniu de sentimente contradictorii, relevat atât de frumos, prin replici care par să se asorteze cuplurilor care se tachinează pentru că se iubesc.

   Misiunile pe care le are de îndeplinit Oriana de această dată dezvăluie o lume reală plină de vicii, de nedreptăți, de inegalități. Societatea de astăzi, plină de tare, este străbătută de rău… un rău care echivalează prin intensitate cu răul forțelor malefice din lumile întunecate cu care Oriana s-a întâlnit de când a părăsit lumea aceasta.

   Reapar personaje precum Viorel și Iulia. Viețile lor întruchipează lupta perpetuă a supraviețuirii într-o societate dominată de rău.  Gudina, cu alura sa de filosof, eșuează în misiunea sa de recuperator, iar acest lucru generează o mare dilemă pentru Oriana. Aceasta este pusă în ipostaza de a alege între a o salva pe Alma sau a-l preda pe Gudila. Alegerile Orianei sunt întotdeauna dificile, iar acest lucru relevă faptul că linia dintre bine și rău este adesea suficient de fină, încât alegerile să nu mai fie ușoare.

   Dincolo de suspansul acțiunii, gândul Orianei zboară mereu la Marc… dar revederea cu acesta pare imposibilă. Se pare că acesta a făcut un sacrificiu pentru a o salva pe Oriana, vânzându-și sufletul Iadului. Totuși, sub condeiul lui Theo Anghel, imposibilul a devenit adesea posibil… așa că va trebui să citiți cartea pentru a descoperi dacă cei doi se întâlnesc sau nu.

  Dialoguri incendiare, excepțional construite sunt elemente care dau originalitate stilului Theo Anghel. Pericolul și situațiile limită, răsturnările de situații, imprevizibilul… sunt notele care alcătuiesc construcția unui fantasy perfect.

Iată câteva citate:

-Nu-mi vine să cred că am dormit lângă tine, pufnea Alma ca o pisică enervată în spatele meu.

-Nu te-am atins, prețioaso!

-Doar gândul că…

-Dacă te-aș fi atins,crede-mă, n-ai mai fi fost atât de tensionată în clipa asta, îi aruncă Abel, amuzat”.

„Marc fusese întotdeauna un răzvrătit care considera că singurul rol al regulilor era să fie încălcate. Chiar dacă i se impusese să nu ia legătura cu familia, el tot nu se lăsase, găsise o soluție să le poarte de grijă. Și eu care considerasem că el era un pierdut.

Nu era el, ci eu”.

„Malorum roti capul exasperat și, pentru o clipă, sângele mi-a înghețat în vene când l-am văzut privind în direcția noastră”.

   „Diabolic” este un roman fantasy excepțional, cu un final pe măsură… dar despre toate acestea, veți afla pătrunzând în minunata aventură a Orianei.

 

 

Cartea Diabolic/Am murit, din fericire 5 de Theo Anghel poate fi comandata de pe site-ul Editura Quantum Publishers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Nu poți fi fericit decât dacă îți privești trecutul în față.”

Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks-recenzie

Titlul original: Where My Heart Used to Beat

Editura: Litera

Colecția Clasici contemporani Litera

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Virgil Stanciu

Număr pagini: 425

Gen: literatură contemporană, dramă, război

– Cartea asta miroase a zmeură, nu-i așa? Sau a grapefruit?

– Hm, nici a zmeură, nici a grapefruit. Mie mi se pare că a lămâie.

   Da, mama zice că a lămâie, dar eu rămân la părerea mea: cartea aceasta, ca probabil toate din colecția „Clasici contemporani” (vezi „Numele meu este Lucy Barton”, de la Editura Litera, are o puternică aromă de zmeură. Luați și voi cartea și spuneți-mi: miroase a zmeură sau halucinez eu?

Dar să lăsăm ambalajul (aroma și coperta atrăgătoare) și să trecem la conținut:

   „Acolo unde îmi bate inima” este o poveste despre război și dragoste, despre suferința umană. Un roman ce ne portretizează secolul XX, cu toate evenimentele sale istorice importante.

Poate fi considerată povestea de viață a lui Robert Hendricks, un psihiatru și scriitor ce a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

   Acțiunea se petrece în 1980, când este contactat de Alexander Pereira, un medic neurolog, specializat în memorie, ce l-a cunoscut pe tatăl lui Robert pe front, în Primul Război Mondial. Cum acesta nu avea amintiri cu tatăl – murise în război atunci când Robert avea 2 ani, iar mama sa nu i-a vorbit prea mult despre el -, dă curs invitației lui Pereira de a petrece câteva zile la locuința sa din Franța.

   Acesta este pretextul dezvăluirilor despre viața sa și totodată, a evocărilor faptelor petrecute în secolul XX: copilăria marcată de absența figurii tatălui, înclinația către învățătură, înrolarea în Cel de-al Doilea Război Mondial, cariera sa ca medic psihiatru, povestea de iubire dintre el și frumoasa italiancă Luisa. De fapt întregul roman este unul al evocărilor, întrerupt pe alocuri de rutina zilnică.

„Aveam douăzeci și opt de ani și mă aflam în Italia, în locuința de pe o străduță lăturalnică a unei fete căreia îi făceam curte de câteva săptămâni. Chiar și după atâta vreme mi-e greu să-i rostesc numele, să pronunț cele trei silabe fără să mă doară, așa că va trebui să-i spun L.”

  Viața lui Robert se împletește cu istoria, discuția cu Pereira fiind pretextul de a caracteriza adevăratul personaj al cărții: secolul XX.

„Atât de adânc mă cufundasem în latină și în profeții minori, că sinistrele evenimente din Europa mă ocoleau. Preocupat de Napoleon al-III-lea, n-am dat atenție felului cum Hitler a rupt în bucăți Tratatul de la Versailles, în timp ce italienii erau gata să-i măcelărească pe sulițașii din Abisinia cu gaze otrăvitoare și mitraliere. Pur și simplu, chelul de Mussolini și micul și țanțoșul Fuhrer aveau ceva ce te împiedica să-i iei în serios.”

„- Din cartea dumneavoastră am rămas cu puternica impresie că socotiți secolul douăzeci o catastrofă, zise Pereira umplându-mi paharul cu brandy.

– Fără îndoială.  Sau, mai exact, o amăgire. Poate că într-o zi vom coborî cu picioarele pe pământ și vom trata această perioadă drept ceea ce este, un episod psihotic pe care vom învăța să-l lăsăm în urma noastră. Dar, de unde suntem acum, nu pare să aibă sfârșit.”

   Discuțiile celor doi ne poartă în mai multe domenii: filosofie, psihiatrie, fiind descrisă suferința umană, indiferent ce nume ar purta: depresie, șoc posttraumatic, suicid, schizofrenie, despărțire, pierdere. Se pune mult accentul pe traumele suferite de soldați de război:

„Supraviețuitorii care s-au întors de pe front erau alți oameni decât cei cu mentalități din secolul al nouăsprezecea care au început războiul.… Un francez – poate un german – a ieșit împleticindu-se din abatorul acela la asfințit, în sânge până la piept… Avea în minte o informație nouă și teribilă. Că nu suntem ceea ce am crezut că suntem – superiori altor viețuitoare. Nu. Suntem cele mai josnice creaturi de pe pământ.”

   De asemenea, un loc important în discuții îl are memoria, capacitatea omului de a uita anumite lucruri de nesuportat pentru psihic. Pereira acordă o importanță deosebită unor episoade din viața lui Robert pe care acesta nu și le poate aminti în mod inexplicabil.

Eram îngrijorat că dacă scormoneam mai adânc în evenimentele vieții mele, dacă găseam ceva pândind în adâncurile memoriei, nu m-aș fi putut apăra, aș fi înnebunit.”

 „ – Și totuși credeți că memoria poate ajuta?

– Da. Felul cum ne amintim. Memoria și arta. Altceva nu este.”

   Partea mea preferată este cea despre relația cu Luisa, italianca pe care a cunoscut-o în timpul războiului și de care s-a îndrăgostit nebunește. Sufletul său pereche, singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat întreaga viață.

„Sentimentul că zilele fericite ne erau numărate nu ne provoca angoasă, dar trăiam intens fiecare clipă în care contemplam tenul Luisei, părul ei de abanos, felul cum își dădea capul pe spate când era meditativă sau nesigură și își mijea spre mine ochii negri. La fel, examinam cu nesaț arcul făcut de coapsa ei, curba atât de delicată dintre șold și genunchi.”

„De fiecare dată când mi se mai acorda o săptămână de libertate, Luisa vărsa lacrimi de bucurie. Sărbătoream cu un dineu la lumina lumânărilor, în grădina cu ziduri sau în locuința ei, în timp ce soarele la asfințit aluneca în mare.”

„Pereira intuise corect că omisesem unele detalii despre Luisa, mi-am zis în timp ce mergeam pe iarbă. De multă vreme refuzul fusese modalitatea mea favorită de a trata acest subiect; dosarul ei era încuiat într-un sertar bine ascuns al minții mele.”

„- Tu ai fost vreodată îndrăgostită?

– De sute de ori! Dar dumneata?

– O singură dată.”

„Luisa însemna pentru mine toate femeile, și făcusem eforturi uriașe ca să mă conving că nu eram blestemat fiindcă o pierdusem, ci norocos că o asemenea femeie mă iubise cândva.”

„Când doctorul Nash l-a întrebat de ce nu s-a căsătorit, i-a spus că a avut o iubită odată și nu mai voia alta. I-a arătat lui Simon fotografia unei italience tinere șezând pe un zid lângă mare.”

„Cam la unu noaptea, Luisa a început să plângă. Mi-a spus că iubise un singur bărbat. Am presupus că era primul soț, italianul. Dacă nu putea fi bietul Nigel.

– Și cine era?

– Ei, asta-i chestia, domnule doctor. Dumneavoastră.”

„Te-am visat, Robert, aproape în fiecare noapte. Timp de patruzeci de ani. De multe ori m-am trezit cu fața scăldată de lacrimi.”

   Altă parte care m-a impresionat o reprezintă scrisorile lui Thomas, tatăl lui Robert, către soția și fiul său; printr-un concurs de împrejurări, Robert intră în posesia lor; scrisori trimise de pe front, însă cenzurate de autorități. Impresionant și trist efectul războiului, care a dat peste cap viețile și planurile atâtor oameni…

„Lumea în care am crescut nu mai există acum. Nu doar copilăria mea, ci și momentul când ne-am căsătorit și ne-am imaginat cum vor merge lucrurile. Că dacă muncim pe brânci și avem norocul să nu ne îmbolnăvim, totul va fi bine. Aveam munca, biserica, banii și familia și ne purtam frumos cu semenii noștri. Nu eram prost, știam că există rău pe lume și că sunt războaiele. Dar nu ca ăsta, nu cu populații întregi lăsându-se măcelărite.

Cândva am înțeles, Janet, cândva am știut diferența dintre bine și rău. Acum nu mai știu nimic.”

„Asta nu este lumea care credeam eu că va fi. Va trebui să te descurci singur în dezordinea lăsată vouă moștenire. Fii bun cu alții. Fii bun cu mama ta.”

   Ce nu mi-a plăcut? Lectura a decurs greoi, nu a avut acea fluiditate, m-am surprins de prea multe ori verificând câte pagini mai sunt până la final… Faptul că autorul a ales să înglobeze într-o singură carte prea multe teme: amintirile din război, povestea de dragoste cu Luisa, copilăria sa marcată de absența tatălui, discuțiile filosofice cu Pereira, temele privind sănătatea mintală și cariera sa de psihiatru și scriitor… Toate aceste aspecte, luate separat au farmecul lor, însă adunate în același loc, derutează un pic și împiedică focalizarea pe ceva anume.

 Citate:

„Linia de separație dintre iubire și furie este subțire. Presupun că nevoia de a se feri de alte răni îi face pe oameni să țipe la cei iubiți.”

„Întotdeauna mi s-a părut că există o doză înspăimântătoare de arbitrar în modul cum își aleg oamenii carierele. Nu am nici o îndoială că o mulțime de genii literare n-au ajuns să pună niciodată penița pe hârtie din cauză că au dobândit succese timpurii în alte ocupații.”

„- Credeți că problema rezidă în individ, sau în societățile pe care le construiește? …

– Și una, și alta. Structurile pe care le construim sunt o funcție a firii noastre pervertite.”

„Dar Biblia și știința susțin același lucru. Prima este o versiune a celei de-a doua.”

„Povesteau cum Aliații, la intrarea în Florența, constataseră că nemții aruncaseră în aer toate podurile, în afară de Ponte Vecchio, pe care însuși Fuhrerul îl declarase „prea frumos”. Unii erau mândri de această laudă adusă țării lor; alții se amuzau pe socoteala omului care putea trimite la moarte milioane de oameni, dar trăgea linia la un pod.”

„Totuși, din nu știu ce motiv, psihoterapia arăta ca un câmp de bătălie al diverselor teorii, și ar fi trebuit să aleg un zeu mititel să mă închin: Perls, Freud, Adler, Jung… Fiecare școală de gândire era convinsă de preceptele ei și le disprețuia pe ale celorlalte; era mai rău decât războiul civil dintre diferitele tipuri de marxism. Iar mie mi se părea că pacienții aveau nevoie nu de un tip dogmatic, ci de un om care știa să asculte.”

„Adusesem un omagiu acestor suflete pierdute și arătasem că experiențele lor merită mai multă atenție, că orice viață individuală este sfântă, dar e înjosită de clasificarea imperfectă a bolilor.”

„Mi-am bătut joc fără milă de situația tratamentelor, mai ales de remediul mult lăudat al psihanalizei freudiene care își făcuse singur atâta reclamă nefondată, încât pusese la pământ întreaga profesiune.”

„Fiecare moarte este o capitulare, o recunoaștere a faptului că fotografiile fericite de pe șemineu sunt o deșertăciune, că momentele de bucurie pe care le înfățișează nu au fost „surprinse”, ci doar împrumutate și apoi plătite scump…”

„Nicio persoană întreagă la cap n-ar lua o decizie care să-i schimbe viața pe baza invidiei, furiei sau disperării, dar lăsăm bucuroși ca cele mai importante opțiuni de viață să fie determinate de emoția „iubirii”.”

 

 Despre autor:

   Sebastian Faulks este un autor britanic contemporan. Jurnalist la bază, a lucrat pentru BBC și a publicat mai multe romane. Cel mai cunoscut este, probabil, „Cântecul păsărilor”, ce i-a adus titlul de „Autorul anului”, ecranizat cu Eddie Redmayne și Clémence Poésy (Fleur din Harry Potter) în rolurile principale. Romanul face parte dintr-o trilogie – The Girl at the Lion d’Or” și „Charlotte Grey”, ecranizat cu Cate Blanchett în rolul principal.

   A primit titlul de doctor onorific pentru romanul „Amprenta omului” și în 2008 a scris „Jocul cu diavolul”, un nou episod din saga James Bond.

Cartea Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
11

Numele meu este Lucy Barton, de Elizabeth Strout-recenzie

 

Titlul original: My Name Is Lucy Barton

Editura: Litera

Colecția Clasici contemporani Litera

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Nadine Vlădescu

Număr pagini: 205

Gen: literatură contemporană, dramă

Cotație Goodreads: 3,51

 

„- Artiștii sunt diferiți de ceilalți oameni.

– Nu. Nu sunt.

M-am înroșit toată. Întotdeauna fusesem diferită; nu mai voiam să fiu deloc diferită!

– Ba da, sunt.”

   În primul rând, vreau să felicit din toată inima editura Litera pentru forma în care își prezintă cărțile. Nu prea judec cărțile după copertă, de obicei mă interesează mai mult conținutul, însă cei de la Litera m-au surprins într-un mod foarte plăcut: coperta superbă, cu un format original și un design sugestiv, înfățișând imaginea frumoasei clădiri Chrysler din New York, văzută de la geamul camerei de spital a personajului (locul în care are loc cea mai mare parte a narațiunii), fiind surprins inclusiv detaliul perdelei de la fereastră; hârtia de foarte bună calitate, scrisul aerisit, ce odihnește ochiul, aroma de zmeură. Da, ați citit bine, aroma. Paginile sunt parfumate, iar prima mea recție în momentul în care am desigilat cartea a fost: „Sunt eu nebună sau cartea asta miroase a zmeură?”. O fi adevărată și prima parte, dar cu siguranță miroase a zmeură! Probabil pentru a se asorta rozului închis de pe copertă, roz-zmeură.

   Dar să trecem la conținut! Nu aș ști în ce categorie să încadrez această carte. Este povestea de viață a unei femei pe nume (ați ghicit!) Lucy Barton. O poveste despre greutățile vieții, copilărie, iubire, relația cu familia.

   Lucy este internată în spital, suferind o convalescență lungă în urma unei operații. Mama ei, pe care n-o văzuse de când se căsătorise, o vizitează. Rămâne cinci zile alături de fiica sa, în care au ocazia de a vorbi vrute și nevrute: despre unele rude, cunoștințe și poveștile lor de viață.

„Asta este o poveste despre iubire, tu știi asta. Asta este povestea unui bărbat care a fost torturat în fiecare zi a vieții sale pentru lucrurile pe care le-a făcut în război. Asta este povestea unei soții care a rămas alături de el, pentru că majoritatea soțiilor din acea generație asta au făcut, și ea vine în rezerva din spital a fiicei ei și vorbește în mod compulsiv despre cum căsniciile tuturor se duc de râpă; nici măcar nu știe asta, nici măcar nu știe că asta este ceea ce face. Asta este o poveste despre o mamă care-și iubește fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toții imperfect.”

   Acțiunea are loc în anii 1980, în epoca pre-Internet, înaintea tehnologiei dezvoltate, așa că tot ce pot face pentru a trece timpul mai repede în spital este să stea de vorbă una cu alta. Și totuși, observăm încă de pe atunci o tendință a oamenilor spre adicția de tehnologie, așa precară cum ni se pare acum, când suntem înconjurați de laptop-uri, telefoane inteligente, tablete și Internet:

„De fiecare dată când mi se spunea să mă plimb pe culoare ca să fac mișcare, împingând dispozitivul meu mic cu perfuzii, vedeam că majoritatea pacienților se uitau pur și simplu fix la televizoarele lor, și asta mă întrista foarte tare.”

„Mă gândesc la telefoanele mobile de-acum, la cât de repede putem comunica cu ajutorul lor. Îmi amintesc că, atunci când fetele erau mici, i-am spus lui William:

– Mi-aș dori să existe ceva ce am putea purta la încheietura mâinii, ca un telefon, și să putem vorbi unul cu celălalt și să știm tot timpul unde se află celălalt.”

   Toate discuțiile sunt un pretext pentru a releva relația dintre cele două femei, mamă și fiică. O relație ce a avut de suferit, o relație complexă, definită de sentimente contradictorii. O relație izvorâtă dintr-o viață plină de greutăți: Lucy a copilărit în sărăcie, alături de părinți, fratele și sora sa. Au locuit la început într-un garaj, apoi în casa fratelui bunicului.

„Să minți și să irosești mâncarea erau întotdeauna lucruri pentru care erai pedepsit. Altfel, din când în când și fără vreun avertisment, părinții mei – de obicei mama și întotdeauna în prezența tatălui nostru – ne loveau impulsiv și cu putere, după cum cred că bănuiau și unii oameni care ne vedeau pielea pătată și firile posace.”

„Așa că nu aveam vecini prin apropiere. Și nu aveam televizor și nici ziare sau reviste ori cărți în casă.”

„Întotdeauna am urât să-mi fie frig.Există elemente care determină drumurile pe care le alegi și rareori putem să le găsim sau să le indicăm cu exactitate, dar uneori m-am gândit la cum rămâneam la școală până mai târziu, unde era cald, doar ca să-mi fie cald.”

   Lucy este o femeie puternică, ce a reușit prin forțe proprii. S-a mutat la oraș, s-a căsătorit, are două fiice. Părinții nu au fost mulțumiți de alegerea făcută în privința soțului. Din motivele unor traume de război, tatăl lui Lucy urăște nemții, iar soțul lui Lucy avea asemenea origini. Din momentul căsătoriei, Lucy și părinții ei n-au mai ținut legătura, reluată în oarecare măsură cu ocazia nașterii primei fiice. Mai târziu, au apărut și probleme în propria căsnicie. O poveste realistă, desprinsă din viață.

„Mă tot gândeam cum noi, toți cinci, avuseserăm o familie cu adevărat nesănătoasă, dar am înțeles atunci și cum rădăcinile noastre erau răsucite atât de tenace fiecare în jurul inimilor celorlalți.”

   Mi-a plăcut pentru că este o carte ce se parcurge foarte ușor (am dat-o gata într-o zi), bine structurată, pe capitole scurte, o lectură relaxantă, perfectă pentru vremuri toride.

 

   Mi-a mai plăcut pentru principiile de viață enunțate, pentru personajul puternic, capabil să depășească dificultățile și premisele unei vieți limitate. Și totuși, reminiscențe ale vechii vieți au rămas. De multe ori, Lucy simte că nu aparține unei anumite lumi:

„Spun asta pentru că n-am înțeles arta; erau niște bucăți întunecate și prelungi, dreptunghiulare, niște compoziții aproape abstracte, deși nu tocmai, și am înțeles doar că erau simptome ale unei lumi sofisticate pe care nu o puteam înțelege.”

   De asemenea, mi-a stârnit curiozitatea în privința clădirii Chrysler, pe care Lucy o vede în fiecare zi de la fereastra rezervei ei de spital. Construită în anii 1930, într-un frumos stil architectural ArtDeco, se diferențiază de toate blocurile impersonale din sticlă din ziua de azi. Din 1930 până în 1931, a avut statutul de cea mai înaltă clădire din New York, iar dacă voi ajunge pe acolo, sigur o voi vizita.

  Și pentru că tot suntem la capitolul „clădiri”, mi-a plăcut cum este redat din perspectivă personală un moment important din istoria nu numai a Americii, ci a lumii:

„Al doilea avion intrase în cel de-al doilea turn, și, când am alergat ca să răspund strigătului ei, ea părea atât de cuprinsă de spaimă: mă gândesc mereu la momentul acela. Mă gândesc:acela a fost sfârșitul copilăriei ei. Morțile, fumul, frica ce cuprinsese tot orașul, lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat de-atunci în lume; în sinea mea mă gândesc numai la fiica mea în ziua aceea. N-am auzit niciodată, înainte sau după, acel strigăt anume din vocea ei. Mămico!”

Probabil ați recunoscut atacul terorist de la World Trade Center din 11.09.2001.

 

Citate:

„Întotdeauna un detaliu revelator e cel care contează. Ceea ce vreau să spun e că asta nu este doar povestea unei femei. E ceea ce se întâmplă multora dintre noi, dacă suntem suficient de norocoși încât să auzim acel detaliu și să-i acordăm atenție.”

„Singurătatea fusese prima aromă pe care o gustasem în viață, și ea era încă acolo, ascunsă în adâncul crăpăturilor gurii mele, amintindu-mi.”

„- Artiștii sunt diferiți de ceilalți oameni.

– Nu. Nu sunt.

M-am înroșit toată. Întotdeauna fusesem diferită; nu mai voiam să fiu deloc diferită!

– Ba da, sunt.”

„Îmi plac scriitorii care încearcă să-ți transmită ceva cu adevărat.”

„M-am simțit uneori tristă pentru faptul că Tennessee Williams a scris replica asta pentru Blanche Dubois: „Eu am depins întotdeauna de amabilitatea străinilor”. Mulți dintre noi am fost salvați de multe ori de amabilitatea străinilor, dar după un timp lucrul ăsta sună banal, la fel de banal ca un autocolant auto. Și asta e ceea ce mă întristează, că o replică frumoasă și adevărată ajunge să fie folosită atât de des, încât capătă înțelesul superficial al unui autocolant auto.”

„Am mai spus-o: mă interesează cum ne găsim feluri în care să ne simțim superiori altei persoane sau altui grup de oameni. Se întâmplă pretutindeni, tot timpul. Oricum i-am spune, cred că e partea cea mai josnică din noi, nevoia asta de a găsi pe altcineva pe care să-l umilești.”

„Niciodată să nu-ți aperi scrisul.”

„Și oricine își folosește pregătirea ca să umilească pe cineva în felul ăla – ei bine, persoana aia nu e decât un mare rahat.”

„Orice aș spune sau orice ar spune oricine, banii înseamnă putere.”

„Mama, atunci când scrii un roman, poți să-l rescrii, dar când trăiești cu cineva timp de douăzeci de ani, acela este romanul și nu mai poți niciodată să scrii acel roman din nou cu altcineva!”

 Despre autoare:

   Elizabeth Strout este o scriitoare americană contemporană. A studiat la Oxford și la Syracuse University College of Law, a publicat în diverse reviste literare, iar primul ei roman, „Amy and Isabelle”, a avut mare success în Statele Unite, fiind nominalizat la Premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune și Premiul Orange. „Olive Kitteridge” a câștigat Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2009, iar „Numele meu este Lucy Barton” a fost nominalizat la Premiul Man Booker 2016. De succes s-au bucurat și „Abide with Me” (bestseller național) și „Frații Burgess”. În 2017 a apărut „Anything Is Possible”.

   A predat cursuri de creative writing la Colgate University din Hamilton, Madison County, New York, iar lucrările ei fac parte din programa Facultății de Litere din cadrul Queens University din Charlotte, Carolina de Nord.

Cartea Numele meu este Lucy Barton, de Elizabeth Strout a fost oferită de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

O poveste despre supravieţuire şi dragoste într-o lume pustiită de război

Albastrul dintre cer şi ape, de Susan Abulhawa

Editura: Polirom

Numar pagini: 304

Traducere din limba engleză şi note de Mihaela Negrilă

O poveste despre supravieţuire şi dragoste într-o lume pustiită de război

    În micul sat palestinian Beit Daras, toată lumea le cunoaşte pe femeile din familia Baraka: pe îndrăzneaţa Nazmiyeh, pe surioara ei clarvăzătoare, Mariam, precum şi pe mama lor, Um Mamdouh, cea posedată de djinni înspăimîntători. Atunci cînd familia este silită de nou-înfiinţatul stat Israel să-şi părăsească străvechiul cămin, doar Nazmiyeh şi fratele ei supravieţuiesc călătoriei pînă în Gaza. Ducîndu-şi cu greu traiul într-o tabăra de refugiaţi, Nazmiyeh, capul familiei, reuşeşte să treacă peste greutăţi. Ea se va îngriji de soarta micii comunităţi de surori, fiice şi nepoate, în timp ce fratele ei emigrează în America, unde rămîne pînă la moarte. Va lasa în urmă doar o nepoată, Nur cea cu „un ochi normal şi unul colorat”, care tînjeşte să-şi caute originile în Gaza. Susan Abulhawa explorează în această saga de familie consecinţele unei politici brutale de evacuare în masă de-a lungul mai multor continente şi generaţii, urmărind totodată poveştile unor femei curajoase care reuşesc, cu incredibile sacrificii, să insufle magie prezentului vitreg.

Albastrul dintre cer şi ape nu este numai o poveste despre înstrăinare. Romanul e plin de dansuri, petreceri pe plajă, spaime, blesteme şi eroism. Precum povestitoarea din ,,O mie şi una de nopţi”, Susan Abulhawa îşi surprinde cititorul dînd la iveală fără încetare noi şi noi povestiri. Este evident că, aşa cum spune şi scriitoarea în roman, inima omului e făcută din cuvintele pe care le punem în ea.” (The Guardian)

„Proză lui Susan Abulhawa e luminoasă; ea stăpîneşte magistral păienjenişul creat de vocile narative – fie ele tinere sau bătrîne, de bărbaţi sau de femei, reale sau ivite din tărîmuri magice. Romanul propune o privire atentă asupra vieţii femeilor din Gaza şi asupra eroismului lor în mijlocul pierderilor neîntrerupte. Sînt şi bărbaţi în roman – soţi, iubiţi, taţi exilaţi, fii în închisoare –, însă firul narativ este susţinut de puterea surorilor, a mamelor, a soţiilor şi fiicelor.” (The Independent)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

by -
8

Registrul se schimbă de la psihologic, filozofic – fără a obosi sau plictisi -, de la grav, nostalgic – fără a deveni patetic -, de la ironic, autoironic – fără a deveni facil sau grotesc.

Urmare şi sfârşit de Livius Ciocârlie

Editura: Tracus Arte

Anul şi locul publicării: 2016, Bucureşti

Gen: Literatură contemporană

Număr pagini: 280

 

  “Nimic, în critica literară, nu mi se pare mai greu de făcut decât un articol despre o carte alcătuită din asemenea (…) reflecţii discontinue, heteroclite şi, adeseori, contradictorii, care au fost scrise în răstimpul mai multor ani şi fără o idee preconcepută.” ( Henry de Montherlant, Cu toate focurile stinse).

     Dacă treci de momentul incipient, în care o copertă şi un titlu îţi sunt pe plac şi dai de citatul de mai sus, care locuieşte insolit  pe o pagină complet goală în rest, probabil că vei avea un moment de ezitare: “să fie oare aceasta o carte dificilă? Am chef, timp, energie pentru complicaţii?”

    Te întorci la copertă şi găseşti la interior câteva menţiuni despre autor. În mai toate sunt prezente titluri atractive şi premii importante; misiunea devine  provocare. Vrei să înţelegi, dar şi să poţi reda.

    Iar dacă, după câteva pagini răsfoite înţelegi ce gen de carte ţii în mâna, ce autor descoperi şi decizi să continui, înseamnă că măcar îţi place, dacă nu şi iubeşti acest gen de literatură.

     Urmare şi sfârşit este titlul care, după cum însuşi autorul notează, încheie o serie lungă de însemnări şi chiar a activităţii sale scriitoriceşti.

    În faţa crezului personal împărtăşit şi nouă, “ce-i prea mult e cam mult”, nu  prea avem cum să obiectăm, dacă nu pentru impresionanta activitate  literară desfăşurată , măcar pentru maturitatea dumnealui de a şti, până la acest moment al vieţii, măcar o parte din ce i se potriveşte.

   Aşa cum bine spune citatul de pe prima pagină, ceea ce parcurgem în Urmare şi sfârşit sunt reflecţii discontinue, scrise în mai mulţi ani de existenţă, pe teme diverse.

    Intrarea în acest univers cu puternică amprenta personală se face direct, fără pregătiri, menajamente sau alte artificii. Trecerea de la un moment la altul se face simplu şi brusc, ideile având doar sporadic răgazul de a se coagula în planuri puţin mai mari.

    Registrul se schimbă de la psihologic, filozofic – fără a obosi sau plictisi -, de la grav, nostalgic –  fără a deveni patetic -, de la ironic, autoironic – fără a deveni facil sau grotesc.

     Din toate un element se desluşeşte clar, detaşat, fiind omniprezent: personalul.

    Scrierea la persoana I abordează într-o manieră dezarmant de curajoasă şi directă subiecte profunde care par  nimic altceva decât realitate imortalizată în fraze. Spun par pentru că, aşa cum şi autorul admite, cartea sa este, de la un punct, echivoc, alimentat nu prin invenţie, ci prin modul în care scrie.

     Cititori fiind, asistăm la o confesiune rafinată, inteligentă,cu numeroase menţiuni livreşti, înfăţişată însă nu prin cine ştie ce limbaj afectat şi nici pentru vreo defilare de erudiţie, cât mai ales printr-o simplitate confortabilă, care apropie şi face posibilă pătrunderea  textului.

    Cu fiecare pagină parcursă, încercăm senzaţia de participanţi indirect în viaţa unei familii. Cunoaştem membri, activităţi (sau inactivităţi), gânduri, frământări, cotituri ale destinelor, evenimente plăcute sau mai dificile.

      Tabloul se completează preponderent din tuşe rapide, dar acest lucru nu produce vreun efect al pierderii sensului, vreo ruptură a textului, cât mai degrabă, aş spune,  sprijină autenticitatea relatărilor.

Cu Urmare şi sfârşit găsim în primul rând prilejul pentru meditaţie, introspecţie, căci în multe zone avem de gândit, dar nu într-o manieră apăsătoare, cât mai degrabă într-un fel de  paşi pe drumul maturizării.

Dintre rândurile la care m-am oprit puţin mai mult au fost şi acestea:

     Este reconfortant să afli că ai trăsături comune cu oameni mari. De exemplu, cu Jung. Am fost şi eu “sincer, un idiot la matematică”, la fel ca el.

    “Esenţial, şi în cazul meu este cuvântul vulnerabil. Din naştere, am fost sortit să trăiesc cum am trăit. Cu cât mă duc în urmă, spre prima copilărie, ce găsesc sunt, la toate vârstele, numai neputinţe şi renunţări.”

   Am observat de mult ( îl avea şi tata) pe faţa multor bătrâni, numai bărbaţi un surâs permanent care pare nătâng, dar e numai sfios. Parcă şi-ar cere iertare că încă mai trăiesc.

     (…)nu-i bine să te întorci pe urmele paşilor tăi. Totul pare devastat.

     Livius Ciocârlie ( n.1935, Timişoara) absolvent al Facultăţii de filologie Bucureşti, doctor cu specializarea Franceză  are un CV în care se regăsesc activităţi de profesor, prozator, eseist, critic literar şi publicist.

     Debutează în 1974 cu titlul Realism şi devenire poetică.

    Între studiile critice : Negru şi alb. De la simbolul romantic la textul modern, Editura Cartea Românească, 1979 (Premiul Uniunii Scriitorilor).

   Între jurnale, eseuri, romane : Fragmente despre vid, Ed. Cartea Românească (1992), Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă (2000) ,  Viaţa în paranteze, Ed. Amarcord, 1995 (Premiul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă şi premiul Salonului de carte de la Cluj), Cap şi pajura, Ed. Albatros (1997).

     Părăseste  muzeul pentru cariera universitară, apoi critica literară pentru scrierea autobiografică. Convins că nu poate inventa, deci scrie o capodoperă, îşi găseşte sensul  în forma jurnalului.   Situat  mereu la limita ficţiunii cu non-ficţiunea, jurnalul îi aduce statutul de “etern diletant al literelor”,  care a ridicat  “efemerul însemnării cotidiane la rang de artă”.

    Îşi apreciază propria compoziţie simplu, fără fasoane, cu notaţii ca: “minte vioaie, frază alertă, nu prea densă , ce scriu e destul de inteligent, am destul umor. Nu sunt profund. Aş zice, inconsistent.(…) Originalitatea mea: spun cu dezinvoltură cum mă văd.” –  notaţii cu care sunt si eu de acord.

NOTĂ: 8 / 10

Editura Tracus Arte

Cartea Urmare şi sfârşit de Livius Ciocârlie a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată inclusiv din librăriile online agreate

Autor: Adelina

by -
11

Amuzant și întortocheat, chinuit și lărgit, împiedicat și înălțat. E o călătorie inedită pe care n-ai cum s-o ratezi!

 “Vrum-vrum”, de  Cristina Frîncu

Editura: Adenium

Număr pagini: 149

Nota mea: 8

       Câștigător al Concursului de Debut „Adenium START”, ediția a treia, secțiunea Proză, romanul Vrum-vrum o are în centrul său pe Clara B., care, din empatie pentru pălăriatul artist ratat Poeteski, pleacă spre Hollywood pentru a-i recupera acestuia Muza care îl părăsise. O călătorie donquijotescă spre nicăieri, condimentată cu tot ce a putut reține mai bun literatura absurdului de la Jarry și Harms încoace.

     Descriere oficială: Poeteski și-a pierdut inspirația și cere ajutor Clarei B., posesoare a unor superputeri utile uneori, alteori nu. Clara B., căreia populația din restaurantul „Piua!” i se adresează cu apelativul „Cea Mai Bună”, iar apropiații îi spun simplu, „Bună”, poate folosi, de exemplu, fără jenă, orice sistem de credințe i se pare potrivit la un moment dat. Cei doi, însoțiți de consiliera felină rârâită Eris Discordia, vor pleca pe o motocicletă decupată din hârtie spre Hollywood, în căutarea muzei dubioase.

Uite-așa: vrum-vrum.

      Părerea mea: Hmmm… povestea lui “Vrum-vrum”…?! Pe cât de simplă și de scurtă, pe atât de complicată. Citisem eu, dom’le, la un moment dat, pe undeva (amintirile mi’s tare în ceață) despre acest roman și-mi făcuse o asemenea impresie puternică de mi-am zis, TREBUIE să-l citesc, fără doar și poate. La Bookfest am reușit să-mi pun gheruțele pe el. Și uite așa am pornit eu în aventură alături de Clara B.  “Cea mai bună cu săgeată”, Eris Discordia – pisica rârâită și Poeteski pe o Honda Nighthawk 250 decupată dintr-o revistă. De-aș fi știut că-l voi întâlni pe drum și pe Johnny Depp, pe cuvând de m-aș fi înhămat la căutarea Muzei pe la Hollywood. Fie vorba între noi, nu-mi place defel, dar am văzut toate filmele cu el :D.

      “Stau, ca de obicei, la masa din colțul restaurantului. Încă nu am comandat nimic. Încerc să mă conving că sunt în siguranță și încă tânără. Trebuie să mi fac exercițiile de auto-convingere cel puțin săptămânal, altfel risc să mi se întâmple ceva rău. Așa cred. Îmi modific tunelul realității cu muchia palmei ca un karate kid pe benzedrină. E destul de strâmt și sunt unele puncte care trebuie lărgite ca să încap cu totul, să nu las nimic pe dinafară, unde zboară tot felul de bărzăuni și dragoni nervoși. Ăștia abia așteaptă să mi prindă vreun picior neacoperit de pătură, pe care să-l ronțăie crud.”

     Mnooo… sunt sigură că v-am băgat deja în ceață, dar nu-i problemă, mi s-a întâmplat și mie când era Clara B. pierdută prin gândurile ei spuse cu voce tare. Am râs, m-am strâmbat, am derulat un rând sau cinci pentru a prinde ideea. Înainte, dar și înapoi! Chestia e că m-a prins și m-a prins bine! Iar de-ar fi avut mai multe cărți un personaj precum Ehis, pe pariu că ar ieși ceva și mai mișto – o pisică fără de pereche!

    Zicea nuș cine că trebuie să ai mintea limpede ca să poți citi sau că oricine cu mintea goală poate citi romanul ăsta, pe cuvânt dacă mi-aduc aminte care dintre variante (zău că îmbătrânesc!), dar eu îți spun că merg ambele variante.

   Amuzant și întortocheat, chinuit și lărgit, împiedicat și înălțat. E o călătorie inedită pe care n-ai cum s-o ratezi!

     Restaurantul Unde Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic Rău, restaurantul Piua și vestita chelneriță Roberta îți asigură un început promițător al aventurii. Mai târziu, gândurile Clarei B. și minunata Eris mă fură atât de mult, încât uit și că îl avem pe Poeteski prin preajmă, deși călătoria pentru el se făcea.

      Ah, o să-l întâlniți și pe Triunghiularul ce stătea la răscruce de drumuri cu masa pusă, argintărie dom’le, nu orice fel veselă și tacâmuri, așteptând friptura ce nu mai venea. Dar mirosul… vai, dar ce miros, parcă mă învăluise și pe mine! Culmea fuse că atunci când citeam scena respectivă, la mine în casă chiar se făcea o friptură! Să vezi ce moment de confuzie am avut de mă întrebam dacă sunt ăștia prin preajma mea sau cumva, am ajuns și eu cu ei prin carte :D.

      Cristina Frîncu are o imaginație extraordinară. Mă întreb cum a putut ea să spună că se apucă de multe proiecte fără a le finaliza când uite unde au ajuns eroii noștri! Înapoi la Piua! Cu sau fără muză, vă las pe voi să descoperiți!

Cert e că:

“(…)nimic nu e întâmplător. La fel cum totul e întâmplător.” (vorbe înțelepte mai are Poeteski ăsta!)

cristinafrincu

     Ce spune scriitoarea:

      ” Am 26 de dinți și nici nu-mi trebuie mai mulți cînd râd.

     La cinci ani am scris lăbărțat un roman de trei pagini. Era cu niște teroriști care atacau aprozarul. În 2015 am scris “Verdict: Cărțuire!”, un e-book cu recenzii fără fițe, împletite în povestea unei bibliotecare cu apucături bizare. Apoi am publicat romanul “Vrum-vrum”, cîștigător la concursul de debut organizat de editura Adenium. “Vrum-vrum” este singurul roman în care apar, pentru prima dată concomitent, Johnny Depp, o motocicletă decupată din hârtie, o pisică rîrîită și niște becuri. Și pentru că mi-am dat demisia de la uzină, iar timpul parcă a trecut de partea mea, în 2016 am publicat un alt e-book, cu povestiri care conțin dragoste retrasă la timp, pinguini pe creier și concentrație mare de alcool.

    Probabil nu s-ar fi întîmplat nimic din toate astea dacă aș fi avut mai mulți dinți, dar asta n-o voi ști niciodată.”

 

editura-adenium-logo

Cartea Vrum-vrum, de Cristina Frîncu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulţumim Editura Adenium!

Autor: EmM

by -
17

Nu am să vă spun că este o carte uşor de citit, dar o recomand mai ales acelora pe care nu-i sperie dezvăluirea brutală a problemelor vieţii.

Viaţa ca un Selfie, de Cristi Lavin-dezvăluirea brutală

Editura: Crime Scene Press

      Recunosc că mi-a fost foarte greu să vă prezint cartea lui Cristi Lavin pentru că este o carte densă complexă, plină de idei şi sentimente, dar am hotărât să încerc totuşi, pentru că este o carte care merită citită şi mai ales “gândită” cum îmi place mie să spun.

      Întreagă acţiune a cărţii se petrece pe parcursul a câteva zile, pe care personajul principal Cristi le mai are de trăit. Vorba lui: ”Nici n-ai timp să te sinucizi, în caz că vrei să te scuteşti de teroarea sfârşitului iminent!”
Salonul se numea ironic “Cimitirul Vesel”, pacienţii erau unii în stadiu terminal, alţii deja în moarte clinică. Numele salonului se datora unei întâmplări tragice, un incubator de bebeluşi defect luase foc, murind toţi copiii din salon. Spitalul despăgubise familiile, aşa că salonul rămăsese cu pereţii afumaţi şi scorojiţi, pe care se mai vedeau urmele vechilor desene. Erau zile şi seri mai agitate sau mai liniştite, Cristi, neputând să doarmă, fiind ca într-o gardă permanentă. La un moment dat prezenţa lui de spirit mai dă o perioadă de trăit unui băiat de 25 de ani din salon.

     Cel mai simpatic ocupant al salonului, Nea Fane, fusese în trecut boxer, după care se apucase de băut, şi spunea: ”Eu am venit din Săpânţa în Bucureşti! Am fugit de Cimitirul Vesel şi uite că tot peste Cimitirul Vesel nimeresc!” Mai avea o lună de trăit şi deşi nu-l vizita nimeni folosea perucă, vrând să-şi vadă scalpul, neted din cauza citostaticelor, acoperit.

    Cristi fusese fotograf, mergea la nunţi, avea o viaţă obişnuită fără excese aşa că îi este cumva imposibil să înţeleagă că i se mai dăduseră doar 10 zile, avea o boală rară Insomnia Familială Fatală(FFI). Neputând dormi se simte obosit şi arată ca un zombie, astfel că preotul îi spunea ironic ca un fel de încurajare: ”Nu fi îngrijorat, nu arăţi rău deloc: doar că de Halloween nu-ţi mai cumpăra mască, c-o ai deja pe faţă!” Obişnuieşte să discute cu preotul pe diferite teme, dar când îi cere să-i ţină slujba de înmormântare acesta îi dă un caiet în care să scrie ca la spovedanie despre viaţa lui, ca să aibă şi el ce spune la slujbă. Şi-apoi în salon este adusă Miruna, o fată care avusese un accident, rămânând paralizată de la gât în jos. Făcuse bungee-jumping, avusese loc o avalanşă de stânci, coarda se dovedise prea lungă şi…cam atât.

      În acelaşi timp în sertarul noptierei Cristi găseşte un caiet identic, dat de preot unui alt pacient, unde pe prima pagină scria: ”De ce îmi pare rău că mor. Zece lucruri pe care n-o să mai apuc să le văd”. Citeşte caietul şi între filele lui găseşte un plic cu bani puşi de pacient pentru Catedrală. La un moment dat vrea să-i dea preotului caietul lui, dar din greşeală îl dă pe celălalt şi a doua zi când îi este adus îşi dă seama că preotul nici măcar nu-l deschisese, nu văzuse că e al altcuiva, nu văzuse nici plicul cu bani. Şi brusc hotărăşte să-i cumpere cu ei lui nea Fane o perucă ca lumea.

      Între timp scrie în caietul lui rememorându-şi viaţa, amintindu-şi de prietena lui, Luiza, pe care o ştia din clasele primare şi o reîntâlneşte la finalul liceului, când făceau meditaţii cu acelaşi profesor, un neurochirurg renumit, Zăgrean. La meditaţii Luiza venea cu prietena ei Cristina, amândouă se îndrăgostesc de profesor, care la rândul lui le corupe atât sexual cât mai ales mintal, jucându-se atât cu sentimentele cât şi cu mintea lor. Fetele pleacă în excursie la munte, luându-l şi pe Cristi cu ele, el foarte fericit imaginându-şi o escapadă între tineri cu Luiza pe care o iubea şi poate şi cu Cristina. Totul devine un fiasco, când fetele îi spun că vor să se sinucidă, ca dovadă supremă de iubire pentru profesor, şi el stă speriat toată noaptea şi le păzeşte. Şi totuşi la reîntoarcerea în Bucureşti fetele au o tentativă de sinucidere, renunţă la facultate şi lumea le condamnă declarându-le schizofrenice, fără a cerceta cauzele. Nimeni nu crede povestea cu profesorul, spunând că e reacţia unor puştoaice bolnave faţă de un profesor renumit. Luiza este trimisă de familie la ţară şi uitată acolo departe de ochii oamenilor. Cristina ajunge profesoară, dar mai are o tentativă de sinucidere ratată şi rămâne infirmă pe viaţă.

      Abia scriind povestea, Cristi îşi dă seama că întâmplările de atunci i-au amputat şi lui puterea de-a iubi, de-a lega prietenii, de-a fi normal, şi pentru toate acestea îl consideră vinovat pe profesor.
În perspectiva unei morţi apropiate şi la ideea de-a nu muri singur îi propune Mirunei să-i ceară preotului să-i cunune, dar fata refuză, spunându-i o altă poveste teribilă. În salonul acela fusese şi copilul ei prematur, doctorul îi spusese că aveau nevoie de un incubator mai performant pentru a-l salva. Tatăl Mirunei, un om cu bani şi poziţie a rezolvat banii necesari, dar doctorul rapace, cumpărase un aparat ieftin şi defect. Aparatul s-a aprins, copiii erau în sală, uşa închisă cu cheia şi asistenta nicăieri, aşa că mamele inclusiv ea îşi văzuseră bebeluşii murind. Apoi soţul ei moare într-o drumeţie pe munte, ea are accidentul şi ca o rememorare a vinii ei (faptul că făcuse rost de aparat) este adusă să moară în acest salon.

    Rememorarea vieţii lui, a relaţiei cu fetele, a poveştii Mirunei, îl determina pe povestitor să facă o incursiune în istorie, filozofie, psihologie umană, o aplicatibilitate a teoriilor lui Freud şi a ideilor lui Decartes la lumea de azi, o paralelă a vieţilor trecute şi prezente. Relatează în cuvinte crude, fără poleială, dar adevărate, mentalităţile şi ideile celor din jur, a oamenilor care de cele mai multe ori privesc cu ochii goi în jurul lor, luând de bune ideile bune sau rele, inoculate de alţii.

     La un moment dat în salon apare chiar profesorul Zăgrean, mult schimbat şi îmbătrânit, care o consultă pe Miruna. La plecarea lui, Miruna îi spune lui Cristi că profesorul este un vechi prieten de familie, dar el îi detectează minciuna. În momentul acela ceva se rupe în Cristi, el văzând în Zăgrean “răul absolut” care a distrus viaţa atâtor adolescenţi şi tineri, şi-i cere lui Nea Fane să-l omoare.
Dacă Nea Fane o va face, cum şi ce se va întâmpla vă las să aflaţi citind cartea.

   Nu am să vă spun că este o carte uşor de citit, dar o recomand mai ales acelora pe care nu-i sperie dezvăluirea brutală a problemelor vieţii.

     Citind cartea ai impresia clară că autorul însuşi se dezveleşte în faţa ta, descoperindu-şi mintea şi sufletul până la ultima fibră, de parcă ţi-ar spune: ”Uite aşa sunt eu, nu doar învelişul acesta al corpului, pe care îl vezi”.

     Semnificative sunt şi câteva idei din ultimele pagini ale romanului, al cărui deznodământ este mai mult decât surprinzător şi neaşteptat: ”Corpul meu se dezasambla. Exact ca societatea. Părţile erau vii dar nu mai conlucrau. Fiecare îşi îndeplinea sarcina ireproşabil, muncea de zor, dar lipsea coordonarea. Cei de la centrul de comandă plecaseră în vacanţă. În loc de creier, aveam o democraţie.” ”Oamenii socotiţi inteligenţi, cei pe care societatea îi promovează, sunt doar nişte scamatori. Vrăjitorii autentici, cei care au darul profeţiei au fost de mult arşi pe rug”

     Finalul aşteptat oarecum, dar neaşteptat prin revelaţiile lui te face să înţelegi de ce autorul compară viaţa cu un selfie.

     Şi totodată am înţeles şi cuvintele lui Sorin Lavric care spune despre carte şi despre autor:

”Cristi Lavin şi-a făcut din scris un brâu de carantină menit a-l izola de nebunia lumii. Paradoxul e că aceeaşi nebunie se regăseşte în romanele lui, a căror atmosferă e ticsită de violenţă, senzaţii tari şi peripeţii anormale.”

Autor: Arci

by -
17

„Sunt lucruri pe care nu le poţi schimba, trebuie doar să le accepţi.”

Anna_Vary-Ultima_vrajitoare_din_Transilvani-vol2Ultima vrăjitoare din Transilvania – Mathias de Anna Vary

Editura: Herg Benet
Colecţia Cărţile Arven
An publicaţie: 2013
Număr pagini: 284

Volumul II al seriei „Ultima vrăjitoare din Transilvania” m-a impresionat încă din primul moment în care am deschis cartea şi am citit rândurile autoarei. Wow! Am carte cu autograf! Mulţumesc, Cristina Nemerovschi.

Încă de la primul volum am fost captivată de ritmul alert al acţiunii, de personajele nonconformiste care ies din tiparul social, de faţa urâtă a modernului creionată în culori stridente, de accentele goth şi de îmbinarea credinţelor populare româneşti într-o manieră originală. Deasemenea mi-a plăcut faptul că deşi este o lectură uşoară, cu limbaj modern, are totuşi replici şi pasaje profunde care creează emoţie. Bineînţeles că toate acestea s-au prelungit şi în cartea a doua a seriei, carte dedicată în special lui Mathias – un personaj mai complex decât mi-aş fi putut închipui. Şi dacă în primă fază am fost plăcut impresionată de Mathias de pe copertă, descoperindu-l pe cel dintre paginile cărţii, chiar că am zis „yummy”. :)

Am iubit-o din prima clipă.
Iubirea a fost adevăratul meu blestem, nu tot ce a urmat. Iubirea pentru Aneke, iubirea mea neîmplinită, care mi-a mâncat toate rămăşiţele de umanitate din suflet cu mult înainte să vină blestemul care ne-a legat pe toţi trei, blestemul bătrânei Ica.”

MathiasPrologul cărţii este vocea lui Mathias, povestea lui şi a iubirii sale blestemate pentru Aneke. Dacă în primul volum, cuvintele lui Aneke ne-au prezentat un Mathias care a plecat nepăsător lăsând-o pradă furiei dezlănţuite a ţăranilor din V., în volumul II, Mathias ne spune cu totul altceva. Oare m-am grăbit să-l judec? Cuvintele lui sunt pline de o durere resemnată, de o suferinţă mută, de o dezamăgire ce nu mai poate fi reparată. Oare se înşală el cu privire la insensibilitatea lui Aneke? Oare amândoi s-au înşelat atunci, iar acum e prea târziu pentru a recunoaşte greşeli ce încă dor?

Povestea continuă, iar cartea a doua a trilogiei ne promite aventuri încă şi mai palpitante alături de personajele cu care deja ne-am familiarizat.
S-a jucat Aneke cu bună ştiinţă cu sentimentele pe care le aveam pentru ea? Da, s-a jucat.”
„M-am îndrăgostit de Aneke iar şi iar şi iar, de fiecare dată când îmi apărea în faţa ochilor. Mereu mai puternic, mai mult, iar ceea ce simţeam mă ducea cu repeziciune, spre un final pe care, acum sunt sigur de asta, nu l-aş fi putut schimba, orice aş fi făcut.”

Aneke 1La un pas de a fi linşată de sătenii furioşi care o acuzau de incest ca pe fosta contesă Aneke, Alexandra scapă totuşi cu viaţă şi se întoarce în Bucureşti împreună cu Răzvan. Aici însă, nimic nu mai pare să fie cum a fost. Înapoi acasă, fata analizează situaţia şi devine tot mai apatică simţind că nu mai aparţine capitalei şi tânjind după înţelegerea deplină a celor petrecute. Tot mai absentă din viaţa socială care înainte îi făcea plăcere şi îndepărtându-se din ce în ce mai mult de Răzvan, Alexandra se izolează încet, atât de prieteni cât şi de familie. Atunci când se trezeşte, Răzvan e prins într-o relaţie cu o nouă iubită, iar tatăl ei pleacă de acasă deoarece relaţia dintre el şi Dora este deja de domeniul trecutului. Bineînţeles că Dora îşi găseşte rapid un înlocuitor, iar Alexandra, deşi îşi dorea doar câteva momente de linişte şi singurătate, se vede ajunsă în situaţia de a participa la o masă în familie alături de noul iubit al mamei sale. În aşteptarea tipului misterios, fata încă regretă că nu a reuşit să se sustragă acestei întâlniri.

„Tata o luase cel mai tare razna, şi asta nu din cauza întâmplărilor din V. , de care el, bietul, era complet străin. Habar n-am ce se petrecuse cu el. Sau între el şi Dora.”
„Dacă Răzvan se chinuia să uite V-ul, contesa moartă şi locuitorii nebuni, cu mine de fapt se întâmpla exact invers. (… ) Aveam un sentiment sâcâitor că îmi lipseşte ceva. „

Elementul surpriză al romanului este chiar necunoscutul din viaţa Dorei care este nimeni altul decât Mathias – fratele şi în acelaşi timp fostul iubit al contesei moarte. Apariţia lui Mathias în Bucureşti, în casa ei, în viaţa mamei sale, o bulversează pe Alexandra care devine confuză, temătoare şi intrigată. Şocul însă este reprezentat de aspectul bărbatului care arată cu zece ani mai tânăr ca atunci când l-a văzut ultima dată în V. Mai mult, Răzvan pare să nu remarce schimbarea produsă la Mathias sau faptul că acesta s-a prezentat drept Matei.
„Simt că mă apucă toţi dracii, ca atunci când îţi vezi un secret bine ascuns cum se plimbă exact prin faţa oamenilor care nu ar trebui să-l cunoască.”
„Mă simt cât se poate de inconfortabil. Nu-mi vine nimic în minte, nu ştiu ce aş putea să spun. Doar fierbere în secret, fierbere mută şi revoltă.”
„Nu pot să ştiu ce face aici şi ce îi va spune Dorei despre mine, dacă îi va spune ceva. În plus, dacă e el pe bune, chestia asta e de-a dreptul înfricoşătoare, pentru că este mai mult decât evident că s-a întâmplat ceva cu el în lunile astea, a întinerit cu zece ani.”

AlexandraÎn timp ce Alexandra încă încearcă să-şi facă mintea să colaboreze pentru a putea înţelege ce se întâmplă, prezenţa în casă a unui Mathias sexy pe post de iubitul-mamei nu o ajută deloc, iar lucrurile avansează spre o scenă memorabilă a romanului. :) Prinsă într-un dans, iniţial inofensiv, apoi într-un sărut (care nu mai are nimic inofensiv) şi într-un final într-o tăvăleală fierbinte (deja partea inofensivă a dispărut cu totul), fata se simte tot mai pierdută în braţele lui Mathias. Şi ca scena să fie completă … în prag apare Dora care face o criză de isterie.

Avea buzele moi, iar părul lui puţin aspru îmi cădea peste faţă. Şi-a plimbat mâinile pe gâtul meu, apoi pe umeri, pe sâni, iar ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc, înainte de imaginea Dorei în uşă, cu ochii mari de uimire, a fost gândul că aş fi vrut ca Mathias să facă o vrajă şi clipa asta să nu se mai sfârşească.”
„Mintea mea rămăsese fixată pe o singură chestie: ideea că Dora nu va trece niciodată peste asta, că lucrurile nu se vor mai putea întoarce la cum au fost înainte.”

Ameţită de sentimente contradictorii, între confuzie, teama de necunoscut şi atracţia pentru Mathias, Alexandra ia o decizie impulsivă, condusă mai mult de curiozitate şi pasiune. Se hotărăşte aşadar să trăiască clipa şi să ia de la bărbatul misterios despre care nu ştie nimic, tot ce are mai bun de oferit. Dar oare mai are Mathias ceva bun după ce fost distrus de Aneke cu decenii în urmă?
Nu ştiam mai nimic despre el. Era învăluit într-un mister dens şi, oricât de atractive ar fi fost poveştile puse pe seama lui, nu era tocmai persoana pe care s-o alegi pentru a avea o relaţie. Dar oare asta făceam, începeam o relaţie?”
„Iar buzele lui Mathias, zâmbetul lui şi ochii peste care treceau umbre creau pur şi simplu dependenţă.”

Revederea cu o Aneke modernă şi incredibil de frumoasă o face pe adolescenta de 16 ani să fie nesigură pe relaţia ei cu Mathias. Simţind că nu poate concura cu o frumuseţe perfectă şi nici nu poate şterge o iubire care a trecut peste secole, Alex devine şi mai temătoare şi mai confuză. Încearcă însă să-şi pună ordine în gânduri şi sentimente, iar răpirea lui Nori de către preotul din satul V. se transformă în ocazia ideală pentru o reîntoarcere în satul blestemat. Neştiind ce avea să urmeze, cu un viitor cufundat într-o ceaţă densă, Alex păşeşte în necunoscut alături de Aneke, Mathias şi Lorena, sperând să găsească răspunsurile şi totodată liniştea.
„Mathias şi Aneke au fost blestemaţi să fie împreună. Sunt perechea care a învins timpul, care a sfărâmat prejudecăţile, sunt nemuritori şi tot aşa este şi iubirea lor …”
„De aproape, frumuseţea ei are ceva insuportabil. E mult prea perfectă şi ai senzaţia că, dacă o priveşti prea mult, ochii vor începe să te doară.”
„Dacă circumstanţele ar fi fost altele, aş fi vrut din tot sufletul să fiu prietenă cu Aneke. Ar fi fost idolul meu absolut.”

Odată ajunsă în Transilvania, Alexandra primeşte răspunsurile pe care şi le dorea atât de mult de la Mathias care îi dezvăluie trecutul întunecat şi traumatizant, blestemul sub semnul căruia se află el şi cele două surori ale sale, dar şi planul diabolic pe care Aneke este la un pas de a-l pune în aplicare. Totul se transformă astfel într-o aventură nebună în care legendele, tradiţiile şi supranaturalul se amestecă haotic, intens şi totodată sfâşietor.

Acţiunea este trăită pe muchie de cuţit, la limita acceptabilităţii, sfidând credinţa, raţiunea şi orice tip de principiu sau valoare morală. Sentimentele sunt anulate de intensitatea clipei, iubirea este lăsată de-o parte în favoarea unei partide de sex care se asortează mai bine cu pericolul, legăturile de familie sunt călcate în picioare, iar personajele îşi continuă drumul către necunoscutul care ameninţă să le ia totul.
„Pe cei pe care i-am iubit cândva trebuie să-i apărăm până la moarte.”
„Nu ştiam ce se va întâmpla mâine, nu ştiam nici măcar ce surprize îmi vor aduce următoarele ore.”
„Dacă asta era cea mai rea pedeapsă care urma să se abată asupra ta pentru că îţi urmezi dorinţele, de ce să mai încerci să ţi le înfrânezi?”

Am simţit că devin şi eu paranoică şi ciudată citind cartea. E ca şi când Mathias s-ar fi jucat tot timpul cu mintea mea. L-am judecat, l-am privit în toate modurile posibile, am încercat să-i pun o etichetă … totul în zadar pentru că de fiecare dată m-a contrazis şi m-a intrigat.
Am oscilat între : „o iubeşte pe Aneke” – „a iubit-o pe Aneke” – „s-a îndrăgostit de Alexandra” – „ neah, n-o iubeşte pe Alex” – „vrea să se răzbune pe Aneke” – „ţine totuşi la Alexandra” – „nu a uitat-o niciodată pe Aneke … e mai mult decât blestem”. Mathias intrigă, atrage, îţi încurcă gândurile, face praf raţiunea. E ca o invitaţie la abandon. Un abandon dulce, periculos, prea riscant dar … îmbrăţişat cu plăcere sadică în care contează doar momentul prezent, iar viitorul … ducă-se unde o şti.
Totul era atractiv la Mathias, de la zâmbet, până la vocea care părea că-ţi vorbeşte din depărtări, de pe altă lume.”
Pe de altă parte, personajul Alexandrei este uşor de înţeles. La 16 ani, pendulând între sentimentele pentru Răzvan, atracţia pentru Mathias şi fascinaţia pe care Aneke o exercită asupra ei, e într-un fel logic faptul că alege să se arunce în întuneric cu ochii închişi. Supranaturalul din jurul ei nu o şochează, nu o face să dea înapoi, dar nici nu îi oferă stabilitatea de care are nevoie.
Asta e, n-am pretins niciodată că aş fi cu adevărat o adolescentă normală.”

Contesa Aneke va străluci şi în acest volum prin frumuseţe, cruzime şi o aparentă indiferenţă care ascunde aproape perfect sentimentele ei. Este însă Aneke capabilă să simtă? Nu pot trece cu vederea suferinţa din cuvintele ei în primul volum, atunci când credea că Mathias a părasit-o … dar nici durerea lui Mathias când afirmă că Aneke nu l-a iubit niciodată.
Sunt lucruri pe care nu le poţi schimba, trebuie doar să le accepţi.”

Care este adevărul? Au loc sentimentele în povestea asta? Ce se va mai întâmpla în satul V. ? Care este planul contesei? Ce se va alege de adolescenta rebelă care a ales să ia parte la aventură alături de personaje aparţinând altei lumi? Vă las să descoperiţi răspunsurile întorcând paginile cărţii în timp ce eu deja savurez volumul III.

Citate:

Vie şi rea, aşa era Aneke … Şi nu mă puteam gândi decât la cât de mult mă fascina!”
„ Am avut apoi impresia că ochii ei au plutit pentru o vreme în lacrimi.
Dar nu am apucat să văd prea bine dacă aşa era într-adevăr, fiindcă s-a întors cu o mişcare bruscă şi a ţâşnit pe uşă.”
„ … nemurirea în sine chiar nu e mare lucru.
Ai să vezi.
Contează doar fiinţa alături de care alegi să ţi-o petreci.”

Editura_Herg_BenetCartea Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-Mathias de Anna Vary a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Maryliyn

Surse foto: Mathias, Aneke, Alexandra

by -
14

Un roman gotic în care suspansul și misterul învăluie fiecare pagină

Anna_Vary-Ultima_vrajitoare_din_Transilvani-vol1Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke de Anna Vary

Editura Herg Benet
Colecția Cărtile Arven
An apariție: 2012
Număr pagini: 250

Contesa Aneke” este primul volum al unei trilogii semnate Anna Vary, un pseudonim al scriitoarei Cristina Nemerovschi.

Un roman gotic în care suspansul și misterul învăluie fiecare pagină,  desprins parcă din lumea lui Bram Stoker. O poveste românească,  cu referiri la legende, superstiții şi prejudecăți specifice unui sat izolat, uitat de lume, undeva în inima Transilvaniei, din care nu lipsesc nici referiri la folclorul nostru autohton: “Dacă pădurea Anekei era parcă desprinsă dintr-un horror bun, în care la orice pas pare să te pască un pericol neștiut,  pădurea prin care treceai ca să ajungi la lac (lacul ielelor, cum îi spunea Mathias,  mărturisindu-ne că,  pe vremuri,  în tinerețea lui, cea adevărată,  acolo se auzeau zâne rele) părea acel codru din povestile copilăriei noastre,  unde te așteptai să-l vezi pe Făt-Frumos pornit în căutarea zmeului care o răpise pe Ileana Cosânzeana,  sau pe Muma Pădurii și pe Strâmbă -Lemne ”.
Povestea e una fantastică,  în care întâlnim vrăjitoare,  vampiri,  iele,  văzute și percepute prin ochii unei adolescente din zilele noastre. Stilul cărții e foarte atractiv, lejer și amuzant,  gen povestire cu foarte puțin dialog,  ceea ce îi dă o cursivitate aparte. Acțiunea suprapune două planuri, cel din prezent – principal, și cel din trecut – mai mult decât atât,  în sensul că ecourile a ceea ce s-a petrecut în urmă cu peste o sută de ani ajung în prezent, continuând să-l influențeze, să-l țină cumva încremenit în timp și populat de aceleași personaje! Cartea m-a “vrăjit” și m-a bulversat,  m-a captivat și contrariat în același timp, având în vedere că ambele povești de iubire – și cea din trecut,  și cea de acum sunt de fapt relații incestuoase între soră și frate – vitregi,  ce-i drept,  dar imposibil de acceptat, înțeles sau empatizat. Cartea e scrisă la persoana întâi din perspectiva Anekei – prologul și epilogul – și din perspectiva Alexandrei,  o adolescentă rebelă de 16 ani – acțiunea principală.
Prologul ne introduce într-o lume întunecată, lumea vânătorii de vrăjitoare de acum o sută și ceva de ani, într-o comunitate mică și înapoiată ca și concepții dintr-un sat transilvănean. Suntem – fără voie – confidenții gândurilor contesei Aneke, o tânără frumoasă și crudă, fără nici un pic de morală, în pragul de a fi linșată de săteni, sub acuzația de vrăjitorie și incest (tânărul Mathias, venit de peste 19 orașe pentru a o cere în căsătorie, se dovedise a fi fratele său vitreg, rezultat dintr-o relație anterioară căsătoriei a tatălui său, dar acest lucru nu îi împiedicase pe cei doi să se iubească). Lipsită de sprijinul tatălui său, contele Silagy – nevoit să fugă pentru a-și salva la rândul său pielea-și de al surorii sale vitrege, Lorena, care o iubea sincer, dar avusese motivele ei – discutabile, dar de înțeles, după cum veți vedea ulterior- de a o refuza, Aneke se refugiază în căsuța din pădurea de lângă castel, dar nu va scăpa de furia sătenilor, care asistaseră nepunctincioși la moartea pe capete a animalelor din curțile lor, fapt pentru care o acuzau pe vrăjitoarea Aneke. Vom afla ulterior că a fost prinsă, legată de un copac și arsă. Dar oare a fost suficient pentru a o face să dispară cu totul?
În continuare, o cunoaștem pe Alexandra, o adolescentă tipică (”nu îmi puteam închipui viața mea fără mobil, Facebook, batoane Twix, chipsuri cu paprika sau blugi skinny”), trimisă de la București în micuțul sat de lângă ruinele fostului castel al Anekei, denumit generic, satul V. , pentru a-și petrece vacanța de vară.
Mama sa – Dora, de comun acord cu tatăl său, care în general era un tip cam aerian ( ”În ce-l privește pe tata, noroc că era mai mult absent. Altfel, concepțiile lui păreau un experiment extraterestru eșuat: să aducem o mentalitate din epoca de piatră în anul 2012, și să vedem cum se adaptează și cum reacționeză posesorul ei. Asta era tata.”), a trimis-o aici pentru a o îndepărta de Răzvan, de care era profund îndrăgostită, dar care – vai!!! – îi era frate după mamă. Din păcate, nu a fost cel mai potrivit loc unde să fie trimisă…
”Mă regăseam în povestea Anekei. Și eu eram îndrăgostită de fratele meu…Lumea era mai îngustă la minte pe atunci, îmi ziceam fără pic de îndoială. Nu știu cum aș fi reacționat eu acum dacă m-ar fi amenințat cineva cu moartea, pentru că îl iubeam, în cel mai carnal mod posibil cu putință, deocamdată, ce-i drept, doar în imaginația mea, pe cel care îmi era frate după mamă…Cu ce drept să mi se ceară asta? De unde să știe oameni străini cât de intensă era iubirea mea?”
Satul transilvănean este descris idilic, un tărâm bucolic ca desprins din alt timp, în care binefacerile – și neajunsurile lumii moderne nu ajunseseră încă. Parcă vedem în fața ochilor o carte poștală de demult care prinde viață, dar aceasta curge în alt ritm…
”Drumul spre V. a fost de vis. Oricâte fotografii mi-ar fi arătat mama, niciuna nu se compara cu ce vedeam acum pe viu. Dealuri care se ridicau unul în prelungirea altuia, căsuțe așezate pe vârf, animale care pășteau atât de liniștite…”
Odată ajunsă la căsuța ca din poveste a lui tanti Mathilde, face cunoștință cu gazdele sale – Mathilde, unchiul Jonas și Ionas, fratele acestuia, trei bătrânei ușor apatici, dar binevoitori.
O însoțim pe Alexandra în peregrinările sale prin sat, prin pădurea unde se afla căsuța unde se refugiase odinioară Aneke, ca și printre ruinele fostului castel, față de care simte o atracție inexplicabilă. Personajele care îi ies în cale sunt care mai de care mai ciudate și misterioase, iar poveștile pe care le află despre Aneke, despre Miriam – nefericita mamă a acesteia și iubitul ei Markus – și despre blestemul locului o cutremură. Face cunoștință cu Lorena – frumoasa ghicitoare a satului, și cu fiica acesteia de 9 ani – Nori, iar coborând în măruntaiele castelului întâlnește un bărbat tânăr de o frumusețe răpitoare, care se recomandă Mathias… fratele vitreg al Anekei, tatăl lui Nori și soțul Lorenei – care cine credeți că era?!…
Reacția Alexandrei a fost foarte firească, punînd sub beneficiul îndoielii asemenea enormități, deși poate n-ar fi trebuit, dar să nu anticipăm!
” În curte, cu o pungă de plastic pe cap, Lorena tocmai tăiase un cocoș.
Ai adus-o!, a exclamat plină de entuziasm la vederea mea, ștergându-și cu mâneca câteva picături de ploaie de pe chip.
Vorbea, firește, cu Mathias. Care îi era, dacă era să fiu îndeajuns de nebună și eu cît să-i cred vorbele, atît soțul, dar și fratele ei vitreg. Însă nici măcar asta nu era cel mai neobișnuit lucru, ci pretenția lor de a fi frații contesei care trăise în veacul trecut. Ce sat de oameni amețiți, mi-am spus din nou, dar nu fără o mică doză de admirație.”
Toate personajele din carte sunt foarte bine construite, îți plac sau nu, le simpatizezi pe unele și antipatizezi pe altele, dar sunt credibile, complexe, cu multe umbre și fațete pe care le descoperi treptat.
Scopul pentru care Alexandra a fost îndepărtată de București nu a fost atins, având în vedere că după doar o săptămînă se trezește cu Răzvan la ușă. Să vă spun sincer, nu prea mi-a plăcut de el. Era un tânăr de 19 ani, membru al unei formații rock, excentric și foarte predispuns la excese alcoolice. Să fie amețit de băutură părea starea lui naturală. Oricum, și reacția Dorei – mama lor – m-a nedumerit. După ce făcuse atâta caz să îi îndepărteze pe cei doi (pe drept cuvînt), acum o sună pe Alexandra să o întrebe dacă zăpăcilă – adică Răzvan, a ajuns, fără să pară câtuși de puțin nemulțumită.
În continuare, istoria se repetă…
Nu vă spun mai mult, deoarece sper că v-am trezit interesul în privința acestei cărți pe care vă invit să o citiți, pentru că merită! Nu aflăm răspunsul la toate întrebările, din contră, misterul se adâncește, iar eu personal abia aștept să citesc volumul următor al seriei.
”Asta sunt eu acum – un suflet despărțit de corp. Ambele sunt nemuritoare, au fost blestemate (sau binecuvântate) de Aneke să nu moară niciodată. Dar nici nu se pot regăsi… Sufletul meu bîntuie prin castel, în amintirea unei vieți din care a gustat mult prea puțin, în timp ce trupul meu fuge de fiecare dată când își uită sufletul în căsuța de lemn din sat…”

colaj aneke

Cartea ne oferă o călătorie captivantă, făcând câte un pas în prezent și unul în trecut, pe granița subțire dintre real și imaginar, între adevăruri și legende, dar spre deosebire de alte povești în care acțiunile din prezent lămuresc și liniștesc trecutul, aici lucrurile sunt ceva mai neclare, iar epilogul, în care auzim din nou vocea Anekei, adâncește și mai mult misterul…

Editura_Herg_BenetCartea Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke de Anna Vary a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Oli

by -
7

orice poveste e o divagaţie de la ceea ce nu e în poveste

La câinele fidel Jocuri și jucării de Alexandru Sincu

Editura Tracus Arte
Nr. pagini: 226
An apariție: 2015

Emigrat din România în 1984, Alexandru Sincu trăieşte de atunci la Paris. Figură legendară a Literelor din anii ’70 şi până la plecare, a fost unul dintre animatorii Cercului de semiotică şi un mare dascăl „socratic”.

Narațiune polițistă printre alte câteva, în jocul romanului La câinele fidel, desfășurat îndeosebi într-un club pentru pensionari cu pasiunea jocului și o prăvălioară unde se vând jocuri si jucării de altădată și de niciodată, două istorii închise una într-alta transformă lumea în care ești sau nu ești într-una în care poți să fii și totodată să nu fii. Asta îl pune în încurcătură pe detectivul care se străduie să dea de urma unui tânăr care lasă în urma lui ce n-a adus și pleacă fără să iasă pe ușă.
Romanul ‘La câinele fidel’ este o provocare și un deliciu.” – Matei Vișniec

Motto-ul cărții ”…Ogni storia e divagazione rispetto a quanto non e nella storia…” – Oreste Reis, în traducere ”…orice poveste e o divagaţie de la ceea ce nu e în poveste…”, ne dă un indiciu despre ceea ce vom întâlni în carte.

Subiectul cărții este simplu: membrii unui club pentru pensionari, toți având pasiunea jocului, se implică în rezolvarea misterului dispariției unui detectiv, Christian Martin.

Însă nimic nu era cum părea să fie. Ne speria gândul risipirii măruntului confort oferit de supunerea la regulile naive ale jocului adoptat cu pasiunea iubirii târzii. Am fi dorit să renunțăm la arbitrarul convențiilor, însă ne feream de improvizații. Ne întrebam mai mult în șoaptă ce ar fi fost de făcut ca să regăsim emoțiile care însoțiseră fiecare partidă, pierdută sau câștigată, beția victoriei meritate ori amărăciunea pierderii îndulcite de speranța unei revanșe.”

Un personaj cheie al cărții este Gusta Beck. În prăvălioara lui de jocuri și jucării și-a desfășurat detectivul Martin cea mai mare parte a anchetei privind furtul unui ghiozdan cu chip de câine de la un băiețel, Daniel Witteck.
În cea mai mare parte din roman asistăm la conversația dintre Gusta și detectivul Martin. Lui Gusta îi place mult să divagheze, astfel încât, în loc să răspundă simplu și concret la întrebări, pornește de la o idee pe care o dezvoltă, astfel că de la o întâmplare petrecută de curând ajungem la istorisiri ale unor fapte de mult petrecute, sunt amintite mai multe persoane și destinele acestora, iar în fiecare dintre aceste relatări întrezărim un înțeles ascuns. Multe fraze sunt cu tâlc, iar multe lucruri nu sunt ce par a fi la prima vedere.

”Prin urmare, îmbrăcați cum se nimerește, jucăm roluri despre care știm prea puțin ca să nu ne facem de râs în fața celor din jur, dacă nu și în forul nostru intim, așa cum se zice. Îngrijorați să nu ni se dea pe față adevărata înfățișare lăuntrică, nu cea pe care ne-o închipuim doar ca să ne simțim bine, ne împăunăm cu vorbe culese de la alții și ne amăgim că acelea ar ține loc de gând și de suflet.”

În final, lucrurile nu sunt clarificate. Primim multe indicii, dar, întocmai ca într-un joc cifrat, îți trebuie o cheie ca să pricepi răspunsul. Cartea ne transmite ideea că jocul e important, nu rezultatul în sine. Cu alte cuvinte, în viață nu contează atâta destinația, cât drumul parcurs.

Nu-i întotdeauna destul să urmezi pas cu pas calea sortită sau, dacă nu, pe cea aleasă de tine cu grijă ca să ajungi acolo unde îți dă inima ghes, unde ți se năzărește să-ți împlinești visul, fie locul acela tot atât de străin și îndepărtat pe cât e Mirzapur ori alt loc sub soare de care uneori e destul doar să fi auzit ca să vrei să-l cunoști și să-l faci al tău pentru un timp. Dacă nu chiar pentru toată viața. Te mai întorci o bucată de drum. Ceri un sfat în dreapta și în stânga. Dai o mână de ajutor când are cineva nevoie. Hoinărești pe unde vezi cu ochii. Dacă ești obosit, dai ocol pe vreo potecă lăturalnică și cauți culcuș. Iei aminte la oameni, la lucruri și la locuri nemaiîntâlnite sau prin apropierea cărora vei fi trecut cândva grăbit, fără să le bagi în seamă. Iar dacă ești nevoit să iei totul de la capăt, nu pregeți. N-ar fi deloc de mirare să descoperi locul visului tău acolo de unde ai pornit în căutarea lui. Pe acela însă nu-l recunoști cu adevărat dacă nu întârzii pintr-altele și nu-ți deschizi mintea și sufletul la tot ce e de învins și de știut. Iar drumul, oricât ar fi el de bătătorit, ca să fie cu adevărat al tău, se cere ales și urmat de unul singur. Calea străbătută cu credință a ta este pentru totdeauna. Dar cum să faci să nu te rătăcești fără călăuză?”

Editura Tracus Arte

Cartea La câinele fidel Jocuri și jucării de Alexandru Sincu  fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Tyna

Quasar de Ana Mănescu

Editura Herg Benet
Nr. pagini: 141
Anul apariţiei: 2015
Colecţia Radical din 6

„Ana Mănescu este o scriitoare tulburător de generoasă: ea nu împărtășește cu cititorii doar ceea ce este la suprafață, explicit, nedureros, blând; îi plac subteranele, ascunzișurile, visele uitate, amenințările mute, teama ființei de ea însăși, întunericul care are nevoie doar de o scânteie pentru a se preschimba în lumină orbitoare. Și ni le oferă pe toate, cu sinceritate și o delicatețe care nu se mai regăsește în nicio altă carte pe care ai putea-o citi vreodată. Quasarul poate construi o lume și o poate exploda într-o bătaie de aripi. Pentru că totul și nimicul înseamnă altceva numai după ce au fost atinse de iubire.

Ana scrie despre acele clipe în care ești cel mai adevărat tu care a existat vreodată. Și ești cel mai mult tu când ești prins în iubire, ca într-o capcană de soare.” (Cristina Nemerovschi)

                     “Universul a început cu un Bang și s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri.”header-quasar

Iniţial am crezut că voi fi pregătită sufleteşte pentru Quasar şi voi citi senină gândurile Anei, iar la final voi putea să trag o concluzie clară, numai că m-am blocat, la propriu. Primele 40 de pagini au fost citite fără a înţelege mare lucru, m-am oprit la povestea Umbra Contesei, tot căutam un motan cu stăpânul lui Mino, doar că această multitudine de aventuri, prezentate succint ascunde un întreg mister.
Nici măcar acum nu pot că ştiu exact ce m-a lovit: nebunia, gândurile personajelor, iubirea, ura, teama, trecutul, prezentul, viaţa, moartea. Din punctul meu de vedere sunt greu de perceput dacă ai o minte care vrea ceva concret, palpabil, iar la un moment dat chiar poate deveni plictisitor. Cele 11 proze arhiscurte și 10 povestiri cu siguranţă transmit ceva dacă ai ochi să citeşti printre rânduri: Apocalypse, please, Grădina, Umbra Contesei, … și pietrele devin nisip, dar nu știu încă, Hanul, Diafan, Explozii de omizi, Prima bătaie, ultima tresărire, Quasar, Momentul zero. 
M-au bulversat şi m-au enervat pentru că n-am putut să le percep la adevărata valoare, să înţeleg ce se petrece, dar poate alte persoane vor fi capabile să facă abstracţie de tot şi să prindă esenţa.
Dacă nu ai mintea odihnită atunci s-ar putea să treci prin aceleaşi clipe de coşmar ca şi mine, drept dovadă că mi-a rezervat câteva ore strict pentru ea într-o zi senină.

Nu credeam că voi afirma că aceasta va fi cartea anului 2015, în opinia mea, care m-a bulversat (sper ca data viitoare sa menţionez :) Urzeala tronurilor), iar aceste colecţii de proze foarte scurte să mă facă să trec prin toate fazele de parcă aş fi trăit împreună cu personajele începuturile, sfârşiturile, clipele de fericire sau de durere, dar mai ales de nebunie. Din cele scrise în Quasar, aleg doar Hanul, această poveste a fost aproape de sufletul meu, acolo a existat ceva palpabil şi chiar mi-a plăcut, în rest, doar mici fragmente, aleatorii.

Quasar de Ana Manescu“-Te iubesc mereu, nu doar atunci când suntem fericiţi. Şi mi-e dor de tine când eşti lângă mine. Nu ştiu cum te poţi abţine să nu te gândeşti mereu la mine, pentru că eu m-am apucat să ţin jurnale ca să nu-ţi scriu ţie. Vreau să vezi cum e să te trezeşti noaptea oră de oră, nervos fiindcă m-ai visat şi pentru că niciodată nu rămânem împreună. Mi-aş dori să fii şi tu maniac, gelos, posesiv, obositor şi foarte obosit, obosit.”

 Fiecare poveste are câte un citat dintr-o carte, atât din română, cât şi din engleză “tu nu știi ca oasele au îngălbenit deja și nimeni nu a mai găsit drumul spre casă ci doar noroiul pe unde dragostea zăcea împrăștiată.” (George Serediuc-Soarele mecanic)

“- În visele mele murim de fiecare dată. Nu ne văd morţi, dar ştiu ce ne aşteaptă, că din labirint nu avem scăpare.Insectele ne vor dezmembra şi îşi vor hrănii pui cu noi. Sunt sigur, absolut convins.”

“... și pietrele devin nisip, dar nu știu încă

“Când începe, iubirea însumează fluturi, libelule, basme, parcuri, ploi, nisip, ochi zgâiți în toiul nopții, tremur, cutremur, curaj, curaj de război, curaj de mamă. Când începe, iubirea înseamnă totul. Când se termină, totul înseamnă altceva”

Dacă sunteţi nonconformişti şi vă doriţi o carte aparte, atunci sigur este pe placul vostru ceva abstract. Dacă pe mine nu a reuşit să mă convingă în totalitate atunci, voi mai aveţi o şansă. Felicit autoarea pentru că m-a scos din zona de confort şi mi-a oferit altceva. Sunt conştientă că nu sunt singura cititoare bulversată, dar cred că acesta este şi scopul acestei cărţi. Da, clar nu mă reprezintă, dar până la urmă, cine a zis că totul este uşor.

Cartea Quasar este oferită pentru recenzie de autoarea Ana Mănescu. Activitatea autoarei poate fi urmărită pe pagina de facebook, dar şi pe site-ul personal.

PS: Mulţumesc Ana pentru răbdare şi înţelegere. Ştiu că îţi doreai o recenzie sinceră şi chiar apreciez acest aspect. Ai avut dreptate, conţine şi o colecţie de iubiri.

%d bloggers like this: