Tags Posts tagged with "Literatura universala"

Literatura universala

     „Mă iubeşti?”, „Da, te iubesc.”, „Ce se va întâmpla de acum încolo?”.

Fanfan, de Alexandre Jardin-recenzie

Editura: URANUS

An apariţie:1991

Traducere din limba franceză: Angela Cismaş

Număr de pagini: 235

 

   Roata destinului este una de foc şi de gheaţă. Se învârteşte la nesfârşit şi dă peste cap vieţile tuturor. Nimeni nu scapă de forţa-i atotputernică. Este precum glontele unui pistol care s-a înfipt adânc în pieptul nostru şi ne lasă fără de suflare. Efectele pot fi negative – moarte, tristeţe, depresie – sau pozitive – dragoste, fericire, speranţă. Mai grav este când în jocul acestei roţi se află însăşi inima şi atunci pot apărea ura ori iubirea. Roata se opreşte şi ne lasă  o alegere: acceptăm ce ne-a oferit şi ne aruncăm în necunoscut sau luptăm cu destinul şi aşteptăm…Cine are să fie învingătorul?

   Alexandre Jardin s-a născut pe data de 14 aprilie 1965 la Neuilly-sur-Seine. Celebru la 24 ani, adulat, premiat, cu tiraje ameţitoare atingând 700,000 exemplare, un adevărat „fenomen de librărie”, tradus în peste 15 limbi, chiar şi în japoneză, cu producători care se bat pentru drepturile de adaptare cinematografică, Alexandre Jardin, fiul unui scenarist, este considerat astăzi un copil minune al literelor franceze. Până la „FANFAN” (5 martie 1990, Paris), acesta a mai publicat încă două cărţi: „Bille en tête” (Prix du Premier Roman, 1986, ecranizată de Carlo Cotti) şi „Le Zèbre” (Prix Femina, 1988, ecranizată de Patrice Leconte).

   Volumul se deschide cu un citat al lui Molière, „Dom Juan”, „Începuturile au un farmec de nespus”. Acesta reprezintă un indiciu, o piesă din puzzle-ul care este „Fanfan”. Personajul principal este Alexandre Crusoe, strămoşul lui Robinson, după cum afirmă acesta sus şi tare. El doreşte să facă curte unei femei fără a ceda „chemării simţurilor”. Alexandre nu vrea să calce pe urmele părinţilor săi pentru care iubirea s-a stins, aceştia trăind acum de pe urma unor aventuri de o noapte în braţele unor idealuri „Aş fi dorit atât de mult să întâlnesc o fată virtuoasă, care să mă fi adorat şi în acelaşi timp să mă fi silit să-mi înfrânez pasiunea. Dar vai! Femeile acestor timpuri au uitat arta de-a face ca dorinţa să freamăte nerăbdător. Am fost nevoit, aşadar, adolescent fiind, să mă-nfrânez eu însumi  ”. Tânărului îi plac cuceririle, adoră sentimentul de la începutul unei relaţii, dar îi e teamă de ce anume se află dincolo de acesta, îi este frică de necunoscut şi de final. Tocmai de aceea, preferă ca el să aducă primul sfârşitul.

     Alexandre ajunge la vârsta de 20 de ani, începe să studieze la facultatea de Ştiinţe Politice. În relaţiile sale este mereu reţinut şi atunci când alege să le spună fetelor cu care iese care îi este dorinţa – „le vesteam invariabil pe iubitele mele…că aveam intenţia să le dau numele meu, să le fac copilaşi în scurtă vreme şi să le zăvorăsc curând într-o locuinţă înconjurată de garduri.”„Se cărăbăneau toate cu o iuţeală de necrezut.”. Nu după mult timp o va cunoaşte pe Laure căreia îi va cere şi mâna. Data nunţii era deja stabilită, în septembrie, dar relaţia celor doi începe,încetul cu încetul, să se erodeze. Tot răul spre bine: Alexandre o găseşte pe femeia visurilor sale, Fanfan Sauvage, într-un  hotel de pe coasta normandă, condus de Domnul Ti, „un bătrân neobişnuit” şi Maude. Fanfan este de-a dreptul ieşită din comun pentru tânărul nostru: plină de vitalitate, optimistă cu privire la viaţă şi…un pericol pentru acesta, din moment ce îi răvăşea sentimentele şi îl aducea în pragul de a-şi încălca preceptele. De aceea va face un pact cu sine: să rămână fidel lui Laure, dar să o seducă pe Fanfan, să o facă prietena lui, noua jucărie alături de care nu va fi decât un frate

„am visat că un bărbat îmi făcea ochi dulci fără ca vreodată să-mi mărturisească dragostea lui, iar aşteptarea asta dădea naştere la o înfrigurare nemaipomenită”.

  Poate oare personajul nostru să reziste în faţa lui Fanfan? Aparent…da. Mereu când era mai aproape de aceasta, se gândea la o locomotivă şi la liniştea, pacea adusă. O va duce pe Fanfan în Veneţia, îi va aduce o floare-de-colţ din Alpi, se va îndatora pentru a-i cumpăra haine şi pentru a o supraveghea din hotelul aflat vis-à-vis de apartamentul acesteia. Mai mult decât atât, cu câteva luni înainte de nuntă, aruncă toate invitaţiile şi încheie povestea dintre el şi Laure. Alexandre, însă continuă să-i repete lui Fanfan că nu pot fi decât frate şi soră, iar aceasta îi întinde o capcană: îi cere să vină să îi cunoască părinţii deoarece sunt, în fond, o familie acum. Zis şi făcut, dar tânărul nu ştie de ce soţii se poartă atât de afectuos cu el. Primeşte de îndată şi răspunsul: „Gilbert a pus punctul pe i: -Dar când v-aţi logodit?”. Rămâne de citit ce anume se va întâmpla mai departe cu cei doi „trişori” în ale dragostei…

kinopoisk.ru

   Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniprezent şi omniscient, în acelaşi timp şi personaj. Cititorul vede pe tot şi pe toate prin ochii lui Alexandre care se autocaracterizează, se analizează neîncetat, acesta fiind şi elementul care m-a atras de la început la volum „conformismul meu se scurgea pe apa sâmbetei, scoţând la iveală posedatul lipsit de măsură şi pătimaş care dormita în mine, cel care tocmai mă îngrijorase”, „speram că instituţia matrimonială mă va apăra de instinctele mele…ştiam cu precizie că menajul nostru avea să se vestejească…iată de ce era important pentru mine să-i petrec verigheta pe deget celei care nu era femeia vieţii mele…să nu vedeţi nici urmă de cinism în raţionamentul acesta”.

            „Cine mă ia drept smintit n-a iubit cu-adevărat. Nebuni sunt cei care uită să-şi piardă minţile din dragoste”, dar nici nebunia nu trebuie lăsată liberă prea mult, nu-i aşa?     

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Fanfan, de Alexandre Jardin poate fi comandată  de pe târgulcărţii. ro

Sursa foto> Pinterest, kinopoisk.ru

 

Charlotte, de David Foenkinos-recenzie

Editura: Nemira

Titlu original: “Charlotte”

Număr de pagini: 240

Traducător: Cristina Nan

 

   Copilăria tragică și-o petrece la Berlin. Naziștii o exclud treptat din societatea germană. Dragostea arzătoare o trăiește înainte de a lăsa tot și de a se refugia în Franța. Acolo își transpune spaimele, visele și dorințele în desene fascinante, pe care i le încredințeaza medicului personal.

Portret al unei femei excepționale și evocare a unui destin tragic, Charlotte, adevărat succes de librărie, este și povestea unei căutari. Un scriitor a pornit în căutarea lui Charlotte Salomon, artista care și-a găsit sfârșitul la Auschwitz. Din cioburile sparte ale istoriei și din obsesia lui David Foenkinos s-a născut un roman al emoțiilor tari.

   David Foenkinos s-a născut pe 28 octombrie 1974 la Paris. A studiat literatura la Sorbona. Pasionat de jazz, a fost o vreme profesor de chitară. Romanul său de debut, intitulat Inversion de l’idiotie: de l’influence de deux Polonais, a fost publicat în 2001 la Editura Gallimard și a câștigat Premiul François Mauriac. Au urmat apoi alte romane, tipărite la edituri prestigioase, recompensate cu numeroase premii și traduse în treizeci și cinci de limbi. Printre ele, Le potentiel érotique de ma femme (2004), En cas de bonheur (2005), Nos séparations (2010), Le petit garçon qui disait toujours non (2011), Je vais mieux (2013). Potrivit statisticilor, cărțile sale se bucură de un real succes de vânzări în Franța.

  Împreună cu fratele său Stéphane, David Foekinos a realizat adaptarea cinematografică a romanului său La délicatesse, în care rolurile principale le revin actorilor Audrey Tautou și François Damiens.

   Prima mea întâlnire cu David Foenkinos a fost când am citit “Delicateţe”, un scurt roman, despre iubire. Mi-a plăcut mult, evaluându-l pe goodreads cu 4 steluţe. De asemenea, am rămas cu o impresie bună despre modul de scriere al autorului francez David Foenkinos. În “Charlotte” stilul este complet diferit faţă de cel folosit în “Delicateţe”. Dacă în romanul “Delicateţe” stilul este încărcat cu figuri de stil şi imagini artistice, în “Charlotte” este unul simplu, general, aducând cu o compunere a vrunui copil, întrucât propoziţiile sunt foarte scurte. Mie mi s-a părut inedit să prezinţi o poveste interesantă, folosind propoziţii obişnuite, uneori monosilabice, pentru că ajută cititorul să lectureze cartea într-un timp mai scurt. Eu am terminat romanul în 4 ore, dar am mai făcut şi pauze, pentru a analiza mai bine întâmplările şi evenimentele prezentat în roman.

   “Charlotte” este o cărticică de metrou, perfectă pentru cititorii care aşteaptă staţia lor parcurgând câteva pagini. “Charlotte” este o carte pentru oamenii ocupaţi, care cu greu îşi găsesc timp de lectură, dar şi pentru persoanele care au citit ceva mai “greu de digerat” şi vor să continue cu un roman mai uşor, un roman care să ofere momente de relaxare.

   Structurat pe opt părţi plus un epilog, însumând nu mai mult de 240 de pagini, “Charlotte” spune povestea de viaţă a unei tinere pictoriţe, tratată cu răutate, ură şi dispreţ de ceilalţi oameni, deoarece era evreică. Pe numele său real, fata se numea Charlotte Salomon, fiind o artistă, pictând cu măiestrie şi originalitate tablourile sale, remarcându-se în special pentru modul diferit de a transpune pe hârtie chipuri şi frânturi de viaţă în perioada nazistă, lăsându-se ghidată de imaginaţia sa bogată şi de sentimentele ei.

Pentru că mi s-a părut interesat modul de scriere, am să prezint şi eu rezumatul romanului în acelaşi stil:

Franziska şi Charlotte sunt mult mai mult decât surori.

Sunt cele mai bune prietene.

Dar într-o zi Charlotte se sinucide, aruncându-se de pe un pod, hotărâtă să încheie orice socoteală cu viaţa, şi nicio zi de-a Franziskăi n-a mai fost la fel, tristeţea îndepărtând bucuria şi lumina ce se i se citeau pe chip.

Cu fiecare oră fără prietena ei, Franziska se simţea din ce în ce mai rău.

Şi mai rău.

Mult mai rău.

Berlinul este în plin război, Germania declanşând războiul, invadând Polonia.

Iar Franziska pleacă pe front pentru a ajuta soldaţii răniţi şi a acorda îngrijiri medicale.

Familia ei nu este de acord, însă decizia Franziskăi este definită.

Irevocabilă.

Categorică.

Frontul îi aduce şi prima dragoste Franziskăi, întâlnindu-l pe Albert, un bărbat bun şi cu un suflet mare, fiind doctor pe front.

Atât de ocupat era doctorul Albert, încât nici nu-şi ridica capul să vadă chipul asistentelor, mânuind cu indemânare obiectele medicale şi tratând zeci de bolnavi în câteva minute.

Observând că a transpirat, Franziska se apropie de el şi-l şterge pe frunte cu o batistă.

La gestul ei, Albert îşi ridică capul, îşi descreţeşte fruntea şi, cu o privire blândă, schiţează un zâmbet.

Tânăra Franziska simte pentru prima dată fluturaşi în stomac şi iubire pentru medic.

Iubire adevărată.

Sinceră.

Din inimă.

Războiul continuă, iar Albert revine pe front.

Primind o scrisoare de la soţia sa, Albert află că aceasta este însărcinată cu copilul lui.

Copilul se dovedeşte a fi o fetiţă şi Franziska vrea să-i pună numele surorii sale moarte, Charlotte.

Propunerea nu este acceptată de Albert, refuzând categoric să-i pună numele unei sinucigaşe fiicei lui.

Charlotte se naşte, creşte şi devine din ce în ce mai frumoasă.

Născută şi crescând în compania muzicii cântate de mama ei, fata începe şi ea să repete versurile, în timp ce desenează.

Franziska se sinucide, la fel ca sora sa Charlotte, promiţându-i fiicei sale că-i va scrie o scrisoare din cer.

Când primeşte vestea, Charlotte  nu spune nimic.

O gripă fulgerătoare i-a răpit mama.”

Dorindu-şi să depăşească sinuciderea soţiei sale, Albert o cunoaşte pe Paula, o cântăreaţă strălucitoare, şi, mai apoi, Albert o cere în căsătorie.

Naziştii încep să-şi arate colţii evreilor, Paula fiindu-i interzis să mai cânte.

Evreilor li se confiscă bunurile şi multe dintre drepturile lor sunt şterse.

Charlotte este acceptată la Academia de arte frumoase, din Berlin, şi, cu toate că este evreică, profesorii sunt încântaţi de ea.

Retrăgându-se în ea şi mai tot timpul tăcută, tânăra pictoriţă Charlotte devine un om retras şi trist.

Paula îşi pierde profesorul de muzică, dar primeşte un altul, pe Alfred, prima dragoste a lui Charlotte, care o face să se simtă din nou bine, zâmbind mai des şi fiind mai fericită.

După o scurtă plimbare împreună, Alfred şi Charlotte fac dragoste pentru prima dată.

“Chipul îi este umbrit.

Trectul îşi ia zborul.

Înspăimântat de dominaţia totală a prezentului.

Ea se abandonează cu şi mai multă dăruire.

Astfel se exprimă fericirea.”

   Tatăl lui Charlotte este arestat, fără vrun motiv anume, fără vreo explicaţie, ci zicându-i doar “vă rugăm să ne urmaţi”, par-car-fi personajul lui Kafka, Joseph K.

   Din ce în ce mai mulţi evrei sunt deportaţi în lagăre, luaţi cu forţa, iar dacă se opun mor pe loc împuşcaţi.

   Înspăimântată, Charlotte pleacă în Franţa la bunicii ei, minţind autorităţile că se duce să aibă grijă de bunica suferindă, în realitate fugind din calea germanilor.

“Îşi părăseşte amintirea, viaţa, copilăria.

Şi mai ales, îl părăseşte pe el.

Marea, unica ei iubire.

El, care e totul pentru ea.

Amantul şi sufletul ei.”

   Nu după mult timp de când ajunge aici, bunica lui Charlotte vrea să se sinucidă, spunând că lumea nu mai are cum să-şi revină, dar nepoata ei o salvează în ultima clipă.

   Furios pe Charlotte, bunicul îi dezvăluie secretele bine tăinuite până atunci, printre care şi unul ce face referire la moartea Franziskăi.

Charlotte află că mama sa s-a sincucis şi tot universul ei se dărâmă.

Oare se va sinucide şi ea? Cum se va termina romanul?

   “Charlotte” este o carte biografică, ce urmăreşte destinul tinerei pictoriţe Charlotte Salomon, o desenatoare care şi-a urmat pasiunea, întâlnind zeci de piedici puse de sistem sau de oameni. Recomand cu drag cartea celor care vor să afle mai multe informaţii de Charlotte Salomon, dar şi celor care-şi doresc să citească o carte care-ţi captează atenţia încă de la primele pagini.

Lecturi frumoase tuturor

 

Cartea Charlotte, de David Foenkinos poate fi comandată de pe Libris.roPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Galben de Crome, de Aldous Huxley-prezentare

Traducere din limba engleză şi note de Daniela Rogobete

   Galben de Crome, primul roman al lui Huxley, apărut în 1921, este o satiră socială rafinată, de un umor subtil, care ia în derîdere modele şi snobismul „lumii bune” britanice, cu toanele, preţiozitatea şi superficialitatea ei. Personajul central al cărţii, tînărul poet Denis Stone, soseşte într-o vizită la conacul Crome al familiei Wimbush. Aici întîlneşte o întreagă societate venită să se destindă. Astfel, romanul explorează o reţea de relaţii şi raporturi sociale din cele mai diverse, căci fiecare personaj are cîte o obsesie ce-l marchează. Henry Wimbush, proprietarul domeniului Crome, un aristocrat bonom şi rupt de realitate, scrie o istorie a familiei, ceea ce-i permite lui Huxley să insereze cîteva pagini de un umor savuros din acea prezumtivă istorie. Soţia lui Henry, Priscilla, pariază maniacal la curse şi la meciuri de fotbal pe baza horoscoapelor. Mary Bracegirdle e obsedată de „reprimările” sexuale şi cade în plasa unui cuceritor de profesie. Domnul Scogan, un mizantrop ratat şi cinic, îşi expune tuturor teoriile despre omenire. Denis însuşi, îndrăgostit fără speranţă de tînăra Anne, compune în minte versuri care să-i definească stările, dar amînă mereu orice decizie. Întreaga lume descrisă aici de prozatorul britanic are un aer mecanic şi ridicol, fără a fi lipsită de umanitate, iar ironia şi şarja comică sînt omniprezente.

„Iată o carte mult prea ironică pentru a fi numită satiră şi mult prea sarcastică pentru a fi considerată ironică. E genul de roman care îi va înfuria pe cei ce iau în serios totul, inclusiv pe ei înşişi.” (F. Scott Fitzgerald)

Sursa Editura Polirom

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Frații Burgess, de Elizabeth Strout

   recenzie

   Romanul “Frații Burgess” al scriitoarei Elizabeth Strout a fost publicat de editura Litera în anul 2016, în deja bine cunoscuta și apreciata serie “clasici contemporani.” Traducerea  excelentă din limba engleză îi aparține traducătorului Bogdan Perdivară. Romanul are 379 de pagini și este compus dintr-un prolog și patru părți. Poate este bine să amintim ce înseamnă în accepțiunea editurii Litera clasici contemporani. Iată ce scrie pe coperta a patra a cărții:

 “Clasici contemporani Litera pune laolaltă scriitori contemporani laureați sau nominalizați ai unor prestigioase premii literare, care le prefigurează statutul de clasici. Ficțiunile cele mai noi, cele mai vândute, cele mai iubite din zilele noastre – cărți pe care abia aștepți să le citești”.

   Romanul “Frații Burgess” se înscrie perfect în această caracterizare.

   Scriitoarea americană Elizabeth Strout s-a născut la 6 ianuarie 1956 în orașul Portland, Maine. A absolvit facultatea de drept a Universității Syracuse apoi face un an la Oxford în Anglia În 1982 absolvă cu brio studiile de drept de la această universitate și tot în acest an i se publică și prima povestire în “New Letters magazine”. Primul său roman  “Amy and Isabelle” a apărut în anul 1998. A fost un succes și a stat la baza unui film produs de Oprah Winfrey’s studio, Harpo Films. În acest film Elizabeth Strout joacă un rol care a fost premiat cu premiul Los Angeles Films Critics Asociation. Următoarea carte a scriitoarei, ”Abide with Me” apare în 2006 urmată de “Olive Kiteridge” în 2008, “ un roman polifonic al unei femei și al cercului ei familial și de prieteni, toți trăind în statul Maine”. Acest din urmă roman se bucură de un succes deosebit la public dar și din partea criticii literare așa că este premiat cu prestigiosul premiu Pulitzer în anul 2009. Și acest roman a fost adaptat într-o miniserie HBO care a primit la rândul ei șase premii, ultimul în 2015 a fost Prime Time Emmy Award.

   Ultimul roman al scriitoarei Elizabeth Strout a apărut chiar anul acesta în 2016 cu titlul “My Name is Lucy Barton”. Dar mai înainte, în data de 2 aprilie 2013, a publicat romanul “Burgess Boys”, tradus la noi cu titlul” Frații Burgess”. Și acesta urmează să fie ecranizat de către Robert Redford într-o miniserie HBO. Romanul așa cum este construit de autoare chiar se pretează la ecranizare.

 Autoarea Elizabeth Strout spune despre romanele sale într-un interviu acordat în 2016 publicației “The Guardian” :

            “Nu sunt interesată să împart lumea în buni și răi.”

    De aceea romanele sale, și “Frații Burgess” nu face excepție, sunt departe de sentimentalism și melodramă. Iar tema pe care o abordează cu talent și seriozitate în roman este cât se poate de pretabilă la categorisiri, sentimentalisme și melodramă. Autoarea pornește de la fapte de viață reale, indiscutabile, cunoscute și prezente în viața de zi cu zi  și în mijlocul acestor fapte și transformări ale societății americane în general, ne prezintă ca și cum ar mări cu o lupă uriașă, viața particulară a câtorva indivizi prinși în turbionul acestor schimbări de cele mai multe ori fără voia lor. Și sunt obligați să facă față și să se schimbe și ei la rândul lor. Chiar dacă povestea în sine este o dramă, romanul per total este optimist pentru că la final cititorul învață cum poți  să faci față omenește și cât mai corect față de tine însuți și față de lumea în care trăiești, schimbărilor care vin fără să te întrebe.

   Introducerea în povestea propriu zisă se face în prolog Acolo povestitoarea ne spune cum se întâlnește periodic cu mama sa la un hotel. Deja sunt amândouă văduve și  în cea mai mare parte a timpului petrecut împreună  povestesc una alteia amintiri din diverse perioade ale vieții lor. Povestitoarea o întreabă mai ales despre unii și alții dintre cunoștințele lor din vremea când era tânără în orășelul Shirley Falls din Maine unde mama ei încă locuia. Se oprește cu predilecție asupra fraților Burgess, Jim, Bob și Susan, ultimii doi gemeni dar total diferiți. La data când au loc aceste conversații Jim și Bob locuiesc la New York. Jim este un avocat de mare succes și lucrează pentru o firmă de avocatură prestigioasă  fiind căsătorit cu Helen care provine dintr-o familie deosebită. Sunt deja în plină maturitate, cu copiii mari plecați la studii și cu o viață reușită. Bob este exact opusul. După studii strălucitoare de drept, Bob devine doar un simplu avocat al apărării din oficiu. Este timid, retras, și deja divorțat de Pamela, iubirea lui din tinerețe care l-a părăsit pentru că el nu putea avea copiii pe care ea și-i dorea. Dar relația celor doi soți este în continuare foarte bună, ca între doi prieteni vechi care se cunosc deja foarte bine. Locuiește într-un fel de cămin fără să aibă propria sa casă așa ca fratele său Jim îl tratează fără nici un pic de considerație, cu un dispreț fățiș și o totală lipsă de încredere. Iar Bob, care își iubește și își admiră fratele mai mare, acceptă acest tratament fără să protesteze. Sora lor, Susan, a rămas în orășelul Shirley Falls. Lucrează de o viață la un serviciu de optimetrie și s-a căsătorit cu un suedez cu care are un fiu, Zach. Dar soțul a părăsit-o plecând în Suedia așa că Susan își crește singură fiul din venitul ei modest, ducând o viață modestă la limita sărăciei.

   La un moment dat ziarele din toată țara vorbesc despre gestul neașteptat și inexplicabil făcut de tânărul Zach care are de acum 19 ani. Acest lucru o determină pe povestitoare să-și anunțe mama că are de gând să scrie o carte despre  frații Burgess:

            “ – Cred că o să mă apuc să scriu povestea fraților Burgess.

  • E o poveste bună, a încuviințat mama.
  • Lumea o să spună că nu e frumos să scriu despre oamenii pe care îi cunosc.

Mama în noaptea aceea era obosită, a căscat.

-Păi, nici nu-i cunoști .Nimeni nu cunoaște vreodată pe nimeni.” (p.13)

   Și așa începe romanul propriu zis în care prezentul se întrepătrunde cu trecutul și în care probleme dureroase rămase nerezolvate din trecut își găsesc în mod dureros rezolvarea în prezent. Aflam astfel că pe când cei trei frați Burgess erau foarte mici, Bob și Susan aveau doar patru ani, tatăl lor îi lăsase în mașina pornită pentru a repara ceva la cutia postală aflată în vale. Și Bob pornise mașina fără să vrea și așa își omorâse tatăl într-un accident stupid. Această întâmplare l-a marcat însă pentru toată viața și este în parte explicația pentru lipsa lui de interes real față de ceea ce societatea americană consideră o viață reușită standard.

   Momentul în care se deschide povestea este o zi obișnuită ca toate zilele. Jim și soția sa Helen se pregătesc să plece într-o vacanță în insule calde și însorite împreună cu proprietarul firmei de avocatură la care lucra Jim. Totul pare bine pus la punct așa cum îi place lui Helen, când intervine telefonul lui Susan.Agitată și speriată aceasta îl imploră pe Jim să vină să-i salveze fiul. Zach făcuse un gest nebunesc absolut inexplicabil pentru toată lumea care îl cunoștea. Aruncase un cap de porc congelat  în interiorul micii moschei musulmane organizate într-o clădire din Shirley Falls. Această moschee deservea comunitatea musulmanilor somalezi care fuseseră aduși în orășelul din Maine pe măsură ce războiul din Somalia căpătase dimensiuni teribile și provocase tragedii umanitare. Comunitatea somaleză era formată mai ales din femei și copiii dar și bărbați care însă potrivit obiceiurilor lor, lăsau asupra femeilor toate responsabilitățile pentru viața de zi cu zi. Nimeni nu putea explica de ce taciturnul și retrasul Zach făcuse un asemena gest agresiv la adresa unor oameni cu care nu prea avea de a face.

     Jim i-a explicat lui Susan că îi este imposibil să vină și îl va trimite pe Bob. Sosirea lui Bob la Shirley Falls este de fapt momentul în care începe povestea fraților Burgess. Ritmul poveștii devine mai antrenant, evenimentele se precipită și informațiile sunt tot mai interesante și mai revelatoare Ne aflăm în fața unui roman complex în care se dezvoltă ating punctul culminant și apoi capătă rezolvare mai multe fire narative. Este vorba de Bob, Susan, Zach, Jim și Helen dar și comunitatea somaleză cu lipsa ei de dorință de a se adapta noilor realități dar și comunitatea tot mai restrânsă a vechiului orășel cu lipsa ei de dorință de a-i înțelege pe noii veniți, și mai sunt și oamenii legii cu legea însăși care trebuie să rezolve un delict ciudat care în primă instanță provocase râsul polițiştilor veniți să vadă ce se întâmplase. Vederea capului de porc însângerat care se decongela pe podeaua moscheiei îi amuzase pe polițiști spre indignarea profundă a celor ultragiați. Las cititorului plăcerea de a vedea cum se descurcă tot acest ghem de fire narative Pentru că romanul este scris excepțional de bine, lectura în sine este o plăcere și subiectul este de cea mai mare actualitate.

   Este prima carte scrisă de Elisabeth Strout pe care am citit-o și pot spune nu numai că a fost o surpriză deosebit de plăcută dar o consider chiar cea mai bună carte citită anul acesta. Modul magistral în care autoarea tratează o problemă de maximă actualitate ca pe o problemă de viață curentă căreia trebuie să-i facem față așa cum facem față problemelor pe care de-a lungul timpului ni le construim singuri din neatenție, aroganță, minciună și lașitate este de fapt ceea ce m-a  atras în mod deosebit la acest roman. Îl recomand cu toată căldură. Este o carte care te îmbogățește!

          editura-litera

Cartea Frații Burgess de Elizabeth Strout a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

 

 

Marile speranțe, de Charles Dickens

Titlu original: Great Expectations

Anul apariției: 2014

Număr de pagini: 572

Categoria Literatura Universală

   Charles Dickens este unul dintre cei mai marii clasici ai literaturii universale. Un scriitor de excepţie şi un foarte important reprezentant al realismului din Anglia secolului al XIX, Dickens este cunoscut pentru celebrul său roman Oliver Twist, ecranizat şi tradus, iar apoi retipărit chiar şi astăzi.

   Marile speranţe este o încurcătură de fapte şi evenimente, de legături şi relaţii consensuale alambicate. Povestea îl are în centru pe Phillip Pirrip (Pip). Evenimentele petrecute se învârt în jurul acestui personaj narator şi tot ceea ce se întâmplă nu este altceva decât universul care se materializează în jurul lui.

   Totul începe încă de când băiatul (Pip) este capabil să aibă amintiri astfel că întreaga carte este un (pseudo)jurnal în care nu se consemnează doar evenimentele ci şi trăirile, stările şi emoţiile personajului.

   Un orfan crescut de sora sa, Georgiana- personaj cu tentă malefica, dar nu negativ astfel că cititorii pot empatiza cu ea. Este foarte dură cu Pip, îl pedepseşte şi îl ceartă mereu indiferent de gravitatera faptelor lui acuzându-l că este un copil “crescut pe palme”. Într-un fel este de înţeles faptul că Georgiana îl pedepseşte frecvent pe Pip. Toate frustrările şi suferinţa pierderii ambilor părinţi au afectat-o mai mult pe ea, pe când Pip era prea mic pentru a simţi durerea şi tristeţea pe care ţi-o provoacă pierderea părinţilor. În plus, ea se alege cu un copil care nu e al ei şi care, de parcă nu era de ajuns, o va lega toată viaţa de responsabilitatea creşterii lui. Este ca şi cum ea nu ar fi avut când să fie tânăra.

   Joe Gargery este un fierar, soţul Georgianei şi cel mai bun prieten al lui Pip. Sub presiunile puse de sora sa Pip construieşte profilurile psihologice ale părinţilor şi ale celor 5 fraţi ai săi (cu toţii morţi) pe baza scrisului de pe pietrele funerare din cimitirul din mlaştina de la marginea comunităţii încercand să reconstruiască familia de care nu a avut niciodată parte. Cimitirul în care îşi petrece destul de mult timp devine prima realitate pe care tânărul Pip ne-o livrează în încercarea lui de a ne spune povestea vieții sale.

   Atunci când un deţinut evadează cu câteva zile înainte de Crăciun şi îl întâlneşte pe Pip în cimitir are loc prima mare schimbare din viaţa protagonistului care se va concretiza peste ani într-un fel de schimb inegal de favoruri. Celălalt punct de cotitură care, la fel ca şi întâlnirea cu deţinutul, îi va influenţa viaţa în viitor este vizita în casa domnişoarei Havisham şi întâlnirea cu Estella – protejata acesteia. Estella este arogantă şi înfumurată, dar în acelaşi timp şi incredibil de frumoasă, fapt pe care tânărul Pip, chiar şi copil fiind, nu poate să nu îl observe.

   Timpul trece, gândul îi rămâne la Estella şi prea puţin la deţinutul grotesc pe care l-a întâlnit în mlaştini uitând cu desăvârşire de el în momentul în care, de nicăieri, un binefăcător îi oferă şansa de a pleca la oraş şi de a deveni un gentelman.

   Perspectiva care îi apare în faţa ochilor este promiţătoare. O şansă reală de a fi cu Estella- o domnişoară respectată şi curtată de toată lumea acum, o şansă pe care nu a avut-o înainte din cauza discrepanţei financiare şi sociale. Condiţia diferită ale celor doi îl împiedică pe Pip să tindă spre un viitor alături de ea.

   Ca oricare alt personaj existent, domnişoara Havisham are un secret şi un trecut încurcat. Originea Estellei este incertă. Binefăcătorul lui Pip trăieşte în umbră pentru o perioada. Toţi sunt mânaţi de motive şi interese diferite şi toate personajele au o legătură între ele. Trecutul se leagă încurcat în jurul lui Pip. El pătrunde într-un univers în care toţi au, sau au avut, o legătură directă cu ceilalţi.

   Romanul lui Dickens este o operă de mare valoare tocmai pentru abilitatea lui de a crea intrigi şi de a da sens unor legături între personaje. În plus totul se află la final. Toate evenimentele se descurcă, aflăm cine e tatăl cui şi cine a trădat pe cine. Cui i s-a făcut un bine şi cine a plătit pentru degradarea morală a altuia. Este foarte interesant şi incitant în acelaşi timp. Un roman de dragoste prins într-un roman în care eroii sunt motivaţi de propriile interese meschine, de răzbunare şi de nevoia absolută de bani.

   Pip şi Estella sunt prinşi la mijloc. Ea este crescută să nu iubească iar el este învăţat că pentru a o cuceri nu este suficient să fie el însuşi ci trebuie să devină un distins domn din înalta societate. Romanul are o frumuseţe interioară, este captivant şi fermecător prin intrigă şi descriere. Dickens este, cu siguranţă, un mare scriitor şi merită toate laudele care îi sunt aduse.

   Cartea a fost foarte bună şi o recomand cu mare drag şi multă plăcere. Simbolistica unelor secvenţe şi impactul vizual pe care unele scene ţi le oferă sunt savuroase. Până la urmă Marile speranţe este o poveste despre fresca socială şi despre societatea acelor timpuri care scoate la suprafaţă noi înţelesuri ale firii şi psihologiei umane.

logo_libris

Cartea Marile sperante de Charles Dickens a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro.

Băieţi aproape buni, de Bogdan Teodoresu

recenzie

   Romanul scriitorului Bogdan Teodorescu” Băieți aproape buni” a apărut în anul 2010 la editura Tritonic în colecția ”Serie de autor”. Este cel de al doilea roman al acestui cunoscut scriitor pe care am avut plăcerea să îl citesc. Primul roman, “Spada”, apărut tot la editura Tritonic în anul 2008 în colecția “crime scene” a fost pentru mine nu numai o uriașă surpriză ci și un adevărat șoc. Am închis cartea, nu foarte groasă, nu foarte mare ca format, și m-am uitat cu atenție în jur. Totul era la fel!!! Cum este posibil ca un autor să scrie așa ceva și nimeni să nu bage de seamă??? Același șoc, dar mult mai mare, l-am avut și acum citind noul roman al lui Bogdan Teodorescu, “Băieți aproape buni”. Este posibil ca un scriitor să facă o radiografie atât de precisă a societății în care trăim de 27 de ani și chiar mai mult, și ecoul  acestor adevăruri dureroase să fie zero? Poate nu chiar zero, există câteva recenzii și articole foarte bune scrise în ultimii ani între care cel mai bun mi se pare cel care aparține scriitoarei Gabriela Adameșteanu, dar asta înseamnă totuși un cerc restrâns de confrați și unul – doi cititori entuziasmați – uluiți ca și mine și cam atât.

   Dar cine este scriitorul care, cu un condei sigur, precis și tăios ca un bisturiu, disecă până la os societatea românească contemporană, ante și postrevoluționară? Bogdan Teodorescu din punctul meu subiectiv de vedere face parte din generația scriitorilor tineri. S-a născut la 22 august 1963 și a început să scrie de foarte tânăr poezie. A debutat cu versuri în “România literară” în 1979 iar în 1982 a publicat primul volum de poezii la editura Albatros de la care a primit și premiul Albatros pentru debut scriitoricesc. Urmând moda acelor timpuri și în ciuda evidentelor talente și preocupări personale, urmează cursurile facultății de Construcții din București pe care le absolvă în 1987. După 1990 se dedică jurnalismului lucrând ca redactor șef la revista “Tinerama”. În acei ani intră și în viața politică și în 1996 conduce campania electorală a președintelui Emil Constantinescu  cu mult succes după cum bine se știe. În perioada 1996 – 1997 a fost secretar de stat, ministru interimar la departamentul Informațiilor publice. Datorită acestor funcții dar nu numai, a adunat experiență, informații, și viziune pe care le-a folosit în romanele scrise până acum “Spada”, “Băieți aproape buni”, “Libertate”.

   În anul 2000 absolvă Colegiul Național de Apărare și în 2006 își ia doctoratul în comunicare. Devenind specialist în marketing politic și electoral, îmbrățișează cariera universitară, în momentul de față fiind conferențiar universitar la SNSPA.  Este fondator și președinte de onoare al Fundației Multimedia pentru democrație locală înființată în 1995 și membru al Asociației internaționale a consultanților politici ( IPAC) și al Asociației europene a consultanților politici ( EPAC ) din 2001. În anul 2004 devine membru al Uniunii Scriitorilor și în perioada 2004 – 2007 este președinte al Institutului Pro specializat în analize și sondaje. Figura sa este bine cunoscută, fiind într-o perioadă extrem de prezent pe ecranele televizoarelor ca invitat în diverse talk-showuri de mare popularitate. Dar sunt deja câțiva ani de când este văzut foarte rar, el însuși mărturisind că preferă să se retragă la catedra universitară și la masa de scris, ca scriitor. Romanele pe care le scrie dovedesc înțelepciunea acestei alegeri din punctul de vedere al cititorilor lui.

   Am prezentat mai pe larg datele biografice ale scriitorului Bogdan Teodorescu pentru că aceste date arată bogăția surselor de inspirație și informație pentru romanele sale. Majoritatea scriitorilor din toate timpurile s-au inspirat și se inspiră din propria experiență de viață și Bogdan Teodorescu nu face excepție. Iar viața sa a fost atât de bogată în întâlniri, experiențe, evenimente, informații de primă mână, încât era inerent ca în romanele sale toate acestea să constituie atuuri pentru subiecte deosebite și personaje absolut uluitoare și memorabile.

   Într-un interviu acordat lui Sebastian Edurad în jurnalul.ro, Bogdan Teodorescu spune ceva revelator pentru cititorii lui: “Eu cred că romanul înseamnă poveste. Povestea este fundamentală. O poveste < povestibilă> …de aceea eu colecționez povești. Mă gândesc la ele, le pregătesc cu minuțiozitate. Mă gândesc foarte mult la ele. Despre Spada am vorbit prima dată în 1993. Cartea am scris-o în 2002.” Așa se prezintă și romanul “Băieți aproape buni”. Povești în poveste, completate cu alte povești. Câte personaje întâlnim în roman tot atâte povești aflăm. Poate să pară o poveste prea încărcată dar în realitate nu este de loc așa. Fiecare poveste își are menirea ei precisă și are ca efect o mai bună punere în lumină a poveștii principale.

   Romanul se deschide cu povestea unui personaj oarecum misterios despre care aflăm că i se spune nea Vio, de fapt Viorel Ionescu, fost ofițer superior al Securității, acum la pensie, retras, discret, conducând cu talent și cu scopuri ascunse restaurantul “Tarabostes” specializat în mâncăruri tradiționale românești în varianta lor rafinată. Toate poveștile pe care ni le spune nea Vio sunt în roman scrise cu literă specială și apar atunci când avem nevoie să înțelegem cam ce se întâmplă.

   Acțiunea propriu zisă debutează ca în orice roman polițist clasic. Tânăra și deja bine cunoscuta ziaristă de investigații, Ioana Arsene, se duce la o întâlnire programată cu unul dintre afaceriștii foarte bogați ai  momentului, Doru Vrană, având grijă să-și fixeze un microfon sub taiorul elegant cu care se îmbracă. Doru Vrană este un apropiat al ministrului de interne Matei Diaconescu și un susținător financiar al noului președinte ales. Dar la întâlnire se prezintă doar omul bun la toate al lui Doru Vrană, Claudiu și trei gărzi de corp postate acolo de generalul Azoiței pentru a-l ține pe afacerist sub control. Unul dintre bodyguarzi, Sandu poreclit Verzică era drogat. Enervată că nu putea scoate nici o informație de la Claudiu, Ioana Arsene izbucnește în râs isteric când aude porecla matahalei Verzică. Acesta o lovește peste cap și după doua lovituri o omoară. Moartea accidentală a renumitei ziariste aruncă în aer echilibrul destul de fragil existent între cei care dețineau puterea politică: președinte, generalul SRI, omul de afaceri în calitatea sa de sponsor, ministru. Peste toți mai intervine și poliția criminalistică aflată la datorie.

   Aceasta își începe ancheta a doua zi după descoperirea cadavrului Ioanei Arsene într-o pădure la marginea Bucureștiului, complet dezbrăcată și cu evidente urme de violență la cap. Polițiștii implicați erau inspectorii Sandu Bucur și Mannix Florea împreună cu șeful lor, comisarul șef, Vasile Anton poreclit Veselie.Toți își au poveștile lor definitorii. În momentul în care se precipită scena politică din cauza morții ziaristei care pune în fierbere toată presa și audiovizualul din țară, își fac apariția și alte personaje: consilierul prezidențial Lulu Safta, consultantul politic și fost realizator de televiziune Victor Crețeanu, ministru de interne Matei Diaconescu, jurnalistul Alin Mazilu coleg și colaborator cu Ioana Arsene, generalul SRI George Azoiței. Fiecare cu povestea lui și autorul are grijă să ne spună aceste povești în amănunt ca să putem înțelege motivațiile personale dar și de conjunctură ale fiecăruia în parte.

   Romanul nu este de loc genul clasic de roman cu crime. Moartea absolut întâmplătoare a ziaristei Ioana Arsene nu este decât rezultatul unei societăți care și-a pierdut complet busola morală. Toate, absolut toate personajele și cele prezente deja pomenite și cel subînțeles, catalizatorul, beneficiarul și cel care trebuie protejat de eventualele urmări ale morții ziaristei, adică Președintele, sunt lipsiți de orice urmă de moralitate și acest adevăr teribil se face simțit în toate amănuntele vieții lor trecute și prezente. Nu există personaje pozitive clasice. Există doar o întreagă țesătură  dezgustătoare de interese care aduce la un loc într-o adevărată împletitură încâlcită și mizerabilă lumea politică, lumea afacerilor, instituțiile statului și presa de toate genurile. Singurul lor Dumnezeu sunt banii, cât mai mulți, cât mai repede câștigați și eventual cât mai bine puși la adăpost.

   Și la final, când după mai multe variante nereușite de a mușamaliza asasinatul, omul din umbră, nea Vio, vrea să dea lovitura finală celui pe care îl urmărea cu dorința sa de răzbunare, este forțat să renunțe și să amâne pentru că de fapt altcineva scria partitura, altcineva supraveghea toate jocurile din umbră. Nu intru în mai multe amănunte pentru că o carte de factură polițistă nu are nici un haz dacă i se cunoște finalul dinainte.

    În ultima parte a cărții autorul introduce un personaj fără poveste, este vorba de un ziarist străin, Desmond Carr. Acesta privește cu ochiul obiectiv a celui venit din afară și propune un scenariu de film care să redea moartea Ioanei Arsene așa cum s-a petrecut ea. În cele din urmă reușește să facă filmul așa cum dorea el la cea mai importantă casă de filme din țară. Filmul chiar ajunge să ruleze în cinematografe. Interesantă este însă reacția publicului față de film. Citiți romanul, chiar este o lectură deosebită!

    Romanul “Băieți aproape buni” nu a rămas fără ecou în lumea profesioniștilor scrisului. Cel mai mult m-a impresionat aprecierea scriitoarei Gabriela Adameșteanu care spune într-un articol scris în 2012: “La prima vedere un thriller “Băieți aproape buni” este mai degrabă, dacă ținem să-l includem într-o categorie, un roman politic, fără îndoială cel mai bun din perioada postdecembristă.” ( Bucureștiul cultural, 17 iulie 2012).

   Mărturisesc că am citit și apoi am recitit acest roman din dorința de a fi cât mai atentă la toate poveștile și la toate amănuntele. Faptul că nu este construit ca un roman clasic ci ca un puzzle, obligă cititorul să fie foarte atent. Indiferent cu ce ochi privești societatea românească a ultimelor decenii,tot ești impresionat de ceea ce îți oferă romanul lui Bogdan Teodorescu ca viziune de ansamblu. Și știind că a avut cele mai bune locuri de unde a urmărit scena politică, toată povestea capătă parcă mai multă greutate.

Mulțumesc editurii Tritonic pentru șansa de a citit acest roman deosebit.Editura Tritonic

 

Cartea Băieţi aproape buni, de Bogdan Teodorescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

Sursa foto> certitudinea.ro

Hija de la fortuna

Fiica norocului de, Isabel Allende-Hija de la fortuna

Titlul original: Hija de la fortuna

Traducerea:  Cornelia Rădulescu

Editura: Humanitas/ Humanitas Fiction

Colecția:  Seria de autor Isabel Allende

Categoria: Literatură

Număr pagini: 368

Nota mea: 8,5/10

     Este prima carte scrisă de autoarea Isabel Allende pe care o citesc, iar când am început să citesc acest roman mă așteptam să fie o lectură ușurică, care să mă prindă imediat și care mă va ține captivă până la ultima pagină.

   Romanul Fiica norocului este structurat pe trei părți, iar acestea cuprind acțiunea  pe trei mari perioade de timp:  1843- 1848,  1848- 1849, 1850- 1853

   Fiica norocului este Eliza Sommers – o fată abandonată, dar crescută, educată și protejată de Rosa Sommers. Cu venirea micuței în familia Sommers începe romanul, autoarea încercând parcă să transmită încă de la început faptul că povestea dintre pagini nu prea va lăsa cititorul să respire. Este o poveste impresionantă despre obiceiul de a lua decizii radicale (fără să se admită contestarea lor odată luate), despre influență și  dorința de a ieși mereu în față și de a avea mereu ultimul cuvânt în fața oricui.

   Povestea nu este deloc rea, nu este deloc de necitit, dimpotrivă, dar cred că am ales eu momentul nepotrivit în care să o citesc. Și nu, nu este chiar o lectură ușoară, ci doar captivantă, căci nu mă lasă deloc să renunț la ea. Aș vrea să cred că romanele scrise de autoare trebuie citite în propriul ritm – mai mult decât altele, căci am simțit cartea ca fiind una ce reflectă puternic realitatea acelei perioade

   Sunt genul care renunță la citirea unei cărți, dacă procesul se desfășoară doar în două viteze – încet și foarte încet, dar există ceva în acest roman, neindentificat încă de mine, care m-a tot îndemnat să nu renunț la lectură. Vocea din mintea mea zicea mereu ”nu încă, nu încă”, iar asta m-a tot împins să dau pagină după pagină. Cartea asta cere timp și atenție – așa am perceput-o eu, cel puțin.

   Un lucru mi-e clar: Stilul Allende, fie nu este pentru oricine, fie romanele scrise de autoare se citesc doar în anumite stări de spirit. E foarte posibil ca Fiica norocului să nu fie chiar pentru novici.

   Povestea este foarte încărcată de situații în care personajele își arată puterea, superioritatea, slăbiciunea, neștiința sau lipsa de educație., dar și nevoia de control, de trai în înalta societate, de renume, de aranjare a viitorului și a căsătoriilor din interes.

    Totul se învârte în jurul principiilor, al valorilor, dar și al aranjamentelor. Da, iubirea se simte, se jură credință, dar multe dintre relații par imposibile și nepotrivite, căci nu se respectă statutul social. S iubește și se greșește, se iau decizii în numele altora și pentru alții, fără să se țină cont de părerile celui direct implicat. Se și renunță la iubire, doar pentru că influența celor din jur este mult mai puternică decât curajul de a recunoaște ceea ce simte fiecare.

   E povestea binelui ce primește o altfel de răsplată: ascultarea vocii interioare. Deși în acea perioadă nu se admitea neascultarea, nerecunoștința și traiul alături de o persoană săracă, Fiica norocului, Eliza, pleacă după bărbatul pe care îl iubește – mai presus de statut, de gura celorlalți sau părerea familiei ei adoptive.

   Viața Elizei se schimbă radical, iar atunci când credea că își va găsi iubitul și va începe o viață nouă alături de el, întreaga poveste  din mintea ei, se oprește brusc. De atunci, nu-i ramâne decât să o ia de la capăt și să învețe din nou să trăiască, să accepte și să iubească.

   Încercările prin care trece nu sunt ușoare, e nevoie de curaj și de decizii care să-i asigure Elizei siguranța. Ajunge în America, dar va fi destul de greu să-și găsească iubitul, iar viața ei este într-un pericol continuu.

   Te întrebi dacă Eliza îl va găsi pe cel pe care-l iubește, pe cel pentru care a riscat tot și a renunțat la tot? Oare povestea asta va avea un happy end? Citește cartea, căci merită fiecare pagină. Și o spun eu, cea care a avut ceva bătăi de cap cu acest roman – după cum bine spuneam la începutul recenziei.

    Merită citită, poate nu chiar citită prima, dar merită aflată povestea și tainele ei, cu siguranță. E genul de carte care te scoate din cotidian, din zona de confort, pe care vrei să o lași, dar care nu te prea lasă ea pe tine.

Lectură plăcută!humanitasfiction

Cartea  Fiica norocului, de Isabel Allende a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Fiction. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Humanitas Fiction. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

„Uneori când visez…”, de Lucian Dragoș Bogdan

Editura: Tritonic

Colecția: Cașmir

Anul: 2015

Număr pagini: 224

     Există cărți care plac, cărți bune care ajung la suflet și care sunt o adevărată delectare pentru minte, însă există și cărți extraordinare care te atrag și te țin captiv, te transformă în personaj și te obligă să faci față tuturor emoțiilor, lăsându-te preț de câteva zile, incapabil să mai asimilezi alte povești, din alte file. Într-o perioadă în care editurile abundă în cărți bune, Tritonic ne prezintă, în colecția „Cașmir”, o carte sublimă, originală, o poveste fascinantă, despre dragoste și despre cum poți să străbați prin ceea ce-ți oferă viața, descoperind mereu iubirea.

   Trebuie să recunosc, încă de la început, că titlul este unul cu care am rezonat perfect, eu fiind o visătoare incurabilă. Așadar… „Uneori când visez…” e un titlu care captează esența unei cărți în care participi cu sufletul la gură, o carte care se lasă descoperită și transmite trăiri pe care cititorul nu le va uita ușor.

   Lucian Dragoș Bogdan, autorul acestei uluitore cărți este un fin observator, dar și analist al psihologiei feminine, un pictor care folosește stările sufletești feminine ca nuanțe în conceperea unui tablou sublim. Deși este cunoscut în principal ca un autor de romane S.F., Lucian Dragoș Bogdan dovedește că talentul său de scriitor trece de granițele unui singur gen literar, putând fi capabil de a aborda cu succes, și alte genuri.

   Iată ce scrie autorul pe coperta cărții: „Este o carte despre visurile cu care pornim la drum, despre maturizare, despre alegerile pe care le facem în viață și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă, de fapt, dragostea”.

   Despre iubire și despre complicațiile aduse de aceasta s-a scris mult… foarte mult, iată de ce sarcina unui scriitor care abordează o astfel de temă este una dificilă, mai ales dacă intenția acestuia este să scoată o operă originală… iar Lucian Dragoș Bogdan reușește acest lucru foarte bine.

   Povestea, una specială prin modalitatea de raportare a trăirilor personajelor la evenimentele ivite în viață, dar și prin stilul subtil și atât de bine documentat al scriitorului, este una care nu-ți mai permite să lași cartea din mână. Plecând de la aceste considerente, o să vă dezvălui pe scurt, câteva elemente din subiectul cărții: Melati, o tânără foarte inteligentă, studentă la Facultatea de Fizică şi Ştiinţă din Indonezia, este pe cale să obțină un loc la Oxford. Dacă pentru alți studenți, această veste ar fi fost una extraordinară, pentru Melati, entuziasmul este estompat de gândul la o posibilă sarcină și complicațiile care reies de aici. Faisyal, iubitul lui Melati, este un personaj cu un caracter slab, lipsit de inițiativă, laș și incapabil de a lua decizii importante. Când sarcina fetei devine o certitudine, lucrurile se complică suficient de mult, încât adevăratele caractere să fie scoase la suprafață. Dacă Melati va păstra copilul sau va face avort, veți afla numai citind cartea, iar făcând asta, veți avea parte nu doar de o lectură interesantă, ci și de o emoție intensă… pentru că povestea nu se petrece într-o lume cu concepții deschise, ci în tradiționala Indonezie, unde normele religiei musulmane impun reguli stricte pe care personajul feminin principal le-a încălcat și ar putea fi aspru judecată pentru asta.

„Și inevitabilul s-a produs. Doctorița mi-a transformat temerile în certitudine. M-a privit peste ochelarii cu rame subțiri, mi-a zâmbit și mi-a spus:

-Ești însărcinată!”

„Mi-am mângâiat abdomenul pătrunsă de o stare greu de descris. Era o combinație de bucurie și de incredulitate în fața lipsei oricărui semn fizic vizibil. Oare chiar se născuse un nou univers, acolo, de a cărui prezență să nu fiu conștientă încă?”

    Într-o lume dominată de circumstanțe atât de potrivnice unei sarcini neprevăzute, cartea scoate la iveală ideea de relații și de schimbările prin care acestea trec atunci când personajele sunt supuse unor evenimente obscure. Unele relații devin mai puternice, altele nu sunt ceea ce par și se destramă, devenind numai amintiri, însă dincolo de toate acestea, personajul principal face o adevărată călătorie pornind de la ceea ce a visat dintotdeauna, până la ceea ce i-a oferit, în realitate, existența. E o călătorie a emoțiilor, a descoperirilor de sine, a temerilor și a depășirii acestora, un voiaj care nu face decât să transforme personajul principal, dintr-o tânără fragilă, cu multe vise, într-o femeie puternică, capabilă să dovedească celor din jur că este responsabilă pentru deciziile pe care le ia.

    Scriitorul pictează întregul tablou al zbuciumului sufletesc, folosind persoana I-a și dovedind astfel că este un abil cunoscător al psihologiei feminine. Implicarea cititorului în poveste și în trăirile personajelor este mult mai mare atunci când povestea este la persoana I-a, însă dincolo de acest fapt, scriitorul are abilitatea de a lucra cu cuvântul cu o deosebită măiestrie.

Stilul autorului, deși simplu și accesibil, este imprimat cu o melodie a emoțiilor, o melodie care face din această carte, una fascinantă.

„Spre mirarea mea, van Rijn mă aștepta în fața clădirii.

-Nu știam dacă mai vrei să intri în biroul meu, după tot ce ai trăit ieri acolo…

Am rămas interzisă. Era prima dată când întâlneam un bărbat care se gândise la implicațiile profunde ale unui lucru. Părea din alt film”.

„Faysial a insistat. Era dispus să accepte orice oră și zi. Îmi forța mâna, iar singura șansă să scap de el era să i-o retez. Dar nu mă simțeam în stare să fac asta. Recunosc că, undeva – în adâncul sufletului – încă mai simțeam ceva pentru el. Probabil că asta avea să dispară abia când altcineva avea să-și facă loc în inima mea. Sau nici atunci în totalitate. Nu știam, la vremea aceea”.

    Cele 15 capitole conturează o traiectorie ascendentă plină iluzii și deziluzii, de căutări și de renunțări, de descoperiri ale caracterului feminin, ale relațiilor schimbătoare în funcție de circumstanțe.

Recomand cartea tuturor celor care vor să se lase surprinși de originalitatea unei povești intense și profunde, celor care vor să asculte ritmul unei povești fascinante despre iubire și despre viață.Editura Tritonic

 

Cartea „Uneori cand visez…”, de Lucian Dragos Bogdan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

„În noapte” este un fel de puzzle de personaje.

 

În noapte, de Haruki Murakamiun-un crâmpei din viața a șase oameni

Editura: Polirom

Număr pagini: 204

     După ce am terminat de citit „Iubita mea, Sputnik” m-am gândit să-mi continui călătoria printre operele lui Murakami și m-am oprit la „În noapte”. Romanul este destul de micuț, ceea ce-l face foarte ușor de purtat prin geantă în caz că ai nevoie să te relaxezi citind câteva rânduri în autobuz sau tren. După cum ne indică și titlul, acțiunea se petrece într-o singură noapte și este concentrată asupra a șase destine ce se vor intersecta pe parcursul poveștii.

    ,,În noapte” ne prezintă un crâmpei din viața a șase oameni din Tokyo: Eri Asai, un fotomodel care zace scufundată într-un somn adânc de câteva luni, Mari (sora ei), o studentă care își găsește refugiul din fața grijilor în lectură, Takahashi, un tănăr trombonist de jazz, o prostituată chinezoaică bătută într-un love hotel și Shirakawa, un angajat la o firmă de calculatoare. Fiecare dintre ei are în spate un trecut măcinat de probleme. În această noapte drumurile li se vor intersecta, iar întâlnirea va genera anumite răspunsuri menite să-i scoată din impas. Fiind o carte micuță, nu pot să vă dezvălui mai multe despre ceea ce se întâmplă deoarece ar însemna să vă stric plăcerea lecturii.

   Murakami nu renunță nici acum la descrierile sale caracteristice, pline de substanță, ce îi dau o notă distinctă în fața altor scriitori contemporani. Stilul său aparte îl provoacă pe cititor să privească orașul nocturn, cât și personajele implicate în acțiune din perspective diverse. Nu mai este vorba doar de o imagine prezentată din afară, rece, lipsită de simțiri, ci Murakami ne provoacă să simțim pulsația plină de viață a orașului, să trăim odată cu protagoniștii fiecare oră din această noapte petrecută în Tokyo, fiind acompaniați în surdină de acorduri de jazz.

„Cuprins în amplul câmp vizual, orașul arată ca o vietate uriașă. Sau poate ca un amalgam compus din organisme interconectate. Nenumărate artere împânzesc acest corp incert, pompează sânge și reîmprospătează celulele fără încetare. […] În ritmul pulsului, corpul palpită în întregime, se înfierbântă și freamătă.”

„Vuietul orașului e ca un basso continuo – un vuiet monoton, fără modulații, dar încărcat de prevestiri.”

     Pot să spun sincer că la început subiectul romanul mi s-a părut interesant, chiar intrigant deoarece mă simt atrasă de cultura asiatică, însă la final parcă mi-am pierdut din încântare. Murakami se dovedește și în această operă un magician al cuvintelor, dând naștere unor citate demne de reținut, dar sunt totuși câteva elemente care m-au dezamăgit. În primul rând, am simțit nevoia de o descriere mai detaliată a personajelor, a trecutului lor, ceea ce este destul de ciudat pentru că nu sunt o mare fană a descrierilor, dar pentru a putea empatiza mai bine cu ele, pentru a le înțelege mai profund, cred că ar fi fost nevoie de o portretizare mai atentă. Pe lângă acest aspect, chiar dacă într-adevăr destinele protagoniștilor se intersectează pe parcursul nopții, m-aș fi așteptat ca acest lucru să fie mai evident, să-și pună mai adânc amprenta unii asupra altora. Nu în ultimul rând, finalul romanului mi s-a părut șters, parcă puțin prea banal, m-a lăsat în ape și mai tulburi ca la început. Nu am simțit că mi-a oferit o încheiere în adevăratul sens al cuvântului.

   Așadar, „În noapte” este un fel de puzzle de personaje, un roman ce ne oferă o frântură din viața a șase protagoniști care, dacă aparent nu au aproape nicio legătură unii cu ceilalți, ajung să se cunoască în taina nopții. Nu a fost chiar un roman pe gustul meu, de aceea îi ofer nota 6 din 10, dar acest lucru nu mă va opri să mai citesc și alte cărți semnate de Haruki Murakami pe viitor.

   În final, am selectat câteva citate care mi-au atras atenția și care, cred eu, vă vor stârni interesul pentru scrierile autorului nipon:

„Când l-am ascultat prima dată am simțit cum mi se desprind solzii de pe ochi.”

„Are pleoapele strânse ca doi muguri tari în miez de iarnă.”

„Dacă faci muzica să pătrundă până în adâncul sufletului, corpul tău e supus fizic unei mișcări și în același timp, și corpul celui care te ascultă e supus acelei mișcări. Se creează un fel de comuniune.”

„Un om, orice fel de om ar fi el, e prins în strânsoarea unui animal uriaș ca o caracatiță și înghițit de beznă.”

„Trebuie să ne părăsim trupul și să ne transformăm într-un punct de vedere conceptual lipsit de masă, lăsând în urmă substanța. În acest fel putem sa trecem prin orice perete. Putem să zburăm peste orice abis.”

„ În lumea animalelor, cei slabi sunt degrabă înlăturaţi. Aşa că trebuie să-ţi ascunzi slăbiciunea, Rebecca.”

 

Fiica groparului, de Joyce Carol Oates

Editura: „Curtea veche”, Bucureşti

Anul apariţiei: 2007

Număr de pagini: 626

 

    „FIICA GROPARULUI” nu este nici pe departe o lectură facilă. Volumul impresionant – mai bine de 600 de pagini – şi multiplele faţetări ale poveştii, supun cititorul la un adevărat test al răbdării. Cu toate acestea, ritmul alert al naraţiunii, suspansul bine strunit, situaţiile „pe muchie” în care este prinsă eroina, te fac să-ţi doreşti să atingi finalul, asemenea unui maratonist de cursă lungă.

    Titlul romanului – „Fiica groparului” – polarizează acţiunea în jurul a două personaje: tatăl, Jacob Schware, evreu emigrat print-o circumstanţă fericită în America, exact în momentul în care Hitler punea în aplicare diabolicul plan de exterminare al evreilor, şi fiica, Rebecca Schwart, născută pe nava ce transporta refugiaţii spre tărâmurile pline de promisiuni ale Americii.

    Destinul sumbru al familiei Schwart este redat în prima parte a romanului. America este într-adevăr un refugiu în faţa morţii iminente, dar se dovedeşte şi un loc al mizeriei, al oprobiului public, al sărăciei şi inadaptării. Familia de intelectuali – tatăl profesor de matematică, mama mare iubitoare de pian – este obligată să renunţe la vechea identitate, la traiul decent şi să se mulţumească cu o căsuţă înghesuită, umedă, în cimitirul unde tată îşi exercită în fiecare zi noua slujbă: aceea de gropar.

    Relaţiile familiale, reduse la porniri de-a dreptul animalice, sunt descrise în pagini greu de digerat de cei sensibili:

Îl şocase cât de speriată părea, ce şleampătă era în rochia aceea fără formă. Ciorapii îi erau rulaţi jos, pe glezne, iar picioarele ei erau de-un alb lăptos şi acoperite de păr maroniu fin, picioarele grăsulii, iar faţa îi era acum puhavă, umflată. Odinioară fusese o fată frumuşică, zveltă, zâmbind timid, adorându-şi soţul profesor de şcoală, şi cânta la pian Chopin, Beethoven, Mendelssohn. Doamne, ce mult o iubise! – Iar acum era o femeie şleampătă, care bolborosea într-o engleză stricată şi lui îi era greu să înţeleagă ce naiba spunea.

   Mama înnebuneşte, tatăl se transformă într-un tiran ce-şi persecută copiii ( „Era genul de om la care furia se alimentează singură, extatic” ), fii se revoltă, comit acte de vandalism şi crime menite să le justifice furia, iar mezina, Rebecca, creşte aproape ca o sălbatică, inoculată fiindu-i de către tată ideea că: „ În lumea animalelor, cei slabi sunt degrabă înlăturaţi. Aşa că trebuie să-ţi ascunzi slăbiciunea, Rebecca.

   Totul culminează cu o înfiorătoare tragedie: groparul ucide un bărbat venit la o înmormântare, îşi împuşcă soţia – un act ce poate fi interpretat şi ca o curmare a suferinţei acesteia – şi apoi se sinucide. Rămasă orfană, Rebecca este înfiată de către buna şi generoasa Rose Lutter, fosta sa profesoară. Deşi plină de constrângeri puritane, perioada în care Rose locuieşte la domnişoara Lutter va fi cea mai liniştită şi lipsită de agresivitate perioadă din viaţa ei.

   Dacă prima parte a romanului mi-a amintit de un clasic britanic, „Castelul pălărierului” ( A.J. Cronin ), a doua parte este un veritabil road trip al Rebeccăi pentru supravieţuire. Proaspăt ieşită din adolescenţă şi copiind oarecum tiparul de sacrificiu al mamei, Rebecca se îndrăgosteşte de Nils Tignor, exponentul tipic al abuzatorului: şarmant, cu un comportament dramatic manipulativ, de tip narcisic. Au împreună un fiu, Niley, ce dovedeşte încă de mic aptitudini muzicale. După nenumărate plecări de acasă, de scene de gelozie şi după o bătaie cruntă, Rebecca îl părăseţe şi se decide să înceapă o nouă viaţă. Ca să scape de violenţa soţului, adoptă o nouă identitate – Hazel Jones – şi caută împreună cu fiul său un loc de unde s-o ia de la capăt.

    A doua parte a romanului este scrisă alert, într-o suită de imagini ce descriu un destin zbuciumat – acela al Rebeccăi – o eroină dură şi determinată, neaşezată încă în matca ei. Textul are şi un happy-end hollywoodian, Rebecca îndrăgostindu-se de Chet Gallagher, un pianist de jazz extrem de bogat, care îi oferă ei şi lui Niley ( devenit Zach în noua lor viaţă) un trai paşnic şi îndestulat, binemeritat.

    Tot în a doua parte parte a romanului se schimbă şi perspectiva narativă: dacă în prima parte, Rebecca era personaj, acum ea devine „vocea” ce relatează propriul prezent modelabil. Există şi un epilog epistolar între eroină şi Freyda Morgenstern, un personaj a cărui identitate nu o să v-o destăinui. Este o altă faţetă a povestirii pe care, dacă vă veţi încumeta să citiţi romanul, o s-o găsiţi extrem de interesantă!

    „Fiica groparului” este o carte complexă ca strucură, fără a-şi propune să facă apologia temelor prezentate: Holocaustul, statulul străinului, violenţa masculină sau inegalitatea de şanse dintre bărbat şi femeie. Îl lasă pe cititor să se poziţioneze la distanţa hotărâtă de el în ceea ce priveşte destinul personajelor sau cursul evenimentelor.

   Pe JOYCE CAROL OATES, autoarea romanului, o descopăr întâia oară. Debutează în anul 1964 cu romanul „The Shuddering Fall”, iar de atunci a scris peste cincizeci de titluri de romane şi numeroase alte volume de proză scurtă, teatru, eseuri. Pentru „Them” primeşte National Book Award în 1970, iar în 1996 primeşte PEN / Malaud Award pentru excelenţă în arta prozei scurte. Romanul „Fiica groparului” este nominalizat pentru National Book Critics Award for Ficion în 2007. La editura „Curtea Veche Publishing” este în pregătire volumul de proză scurtă al autoarei, „Blondes”.oates-joyce-carol-credit-dustin-cohen

    Editura „Polirom” găzduieşte de asemenea un număr considerabil din romanele aceleiaşi autoare: „Violul – o poveste de iubire”, „Apa neagră”, „Mândra fecioară”, „Grădina plăcerilor lumeşti” etc.

          Zahir, de Paulo Coelho

Titlu original: O Zahir

Traducere din limba portugheză: Gabriela Banu

Editura: Humanitas Fiction

Seria de autor Paulo Coelho

Anul apariției: 2014

Număr pagini: 336

     PAULO COELHO s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 80 de limbi şi editate în peste 200 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 150 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare. Înainte să devină un adevărat fenomen literar, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera. Deşi profund ataşat de Brazilia natală, romanele lui dezvoltă drame universale, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Paulo Coelho este scriitorul cu cea mai mare comunitate online, având peste 23 de milioane de fani pe reţelele de socializare. În 2009, a intrat în Guinness Book drept autorul celei mai traduse cărţi (romanul Alchimistul). I s-au decernat numeroase premii (printre care premiul german Bambi 2001, acordat personalităţii culturale a anului, premiul italian Fregene pentru literatură) şi importante distincţii (Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa, 1999; Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998 etc.). Este membru al Academiei Braziliene de Litere din 28 octombrie 2002. A fondat Institutul Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi bătrânilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene.

    Cu puțin timp în urmă vă povesteam despre Walkirii și despre cât de tare îmi place Coelho. Acea experiență minunată m-a împins să citesc ,,Zahir”, o altă carte a talentatului autor. Dacă atunci spuneam că îmi place tare mult, că m-am îndrăgostit de scriitura sa, acum vin cu o completare: ÎL ADOR PE COELHO! E genul de autor care reușește să te poarte în universul său încântător într-un mod cât se poate de plăcut. Te convinge că magia există, că adevărul suprem ne înconjoară, că am putea da de el, indiferent de direcția în care ne-am întoarce privirea.paulo-coelho

,,Și deodată, în mijlocul naosului, înțeleg ceva extraordinar: catedrala sunt eu, e fiecare dintre noi. Creștem, ne schimbăm, ne descoperim slăbiciuni pe care trebuie să le corectăm și nu alegem totdeauna cea mai bună soluție, dar în pofida acestor lucruri mergem înainte, încercând să ne păstrăm verticalitatea, corect, astfel încât să cinstim nu pereții, nu ușile, nici ferestrele, ci spațiul dinăuntru, spațiul în care adorăm și venerăm tot ce ne este scump pe lume.

Da, suntem o catedrală, nu încape nici o îndoială. Dar ce se află în spațiul din catedrala mea ascunsă?

Esther, Zahirul.”

     De data aceasta n-am citit toată povestea dintr-o suflare. Am simțit nevoia de a o savura, de a mă bucura de cuvintele așternute de autor cu măiestrie cât mai mult timp posibil. Timp de mai multe seri am revenit asupra cărții, m-am lăsat prins între mrejele sale fermecate, m-am aventurat alături de personaje în demersul lor de a se schimba pe ei înşiși și de a-i putea schimba și pe cei din jur. Căci, după cum bine știți, pentru a schimba lumea în bine, trebuie să permitem ca schimbarea să înceapă de la noi. Mai apoi, ne vom putea duce la îndeplinire misiunea cu care am fost însărcinați…

     Protagonistul nu este nimeni altul decât Paulo, scriitor brazilian, a cărui viață n-a fost nici pe departe roz. Totul s-a schimbat odată ce a cunoscut-o pe Esther, a patra sa soție, alături de care a petrecut cei mai frumoși ani ai vieții. Datorită ei a îndrăznit să scrie și să devină astfel unul din cei mai vânduți scriitori de pe mapamond. La rândul său, Esther se preocupă de profesia sa de jurnalist de război. Cei doi soți sunt bogați, nu duc lipsă de nimic, însă rutina pune stăpânire pe viețile lor.

,,Înainte de accident, așa aș fi făcut. Dar acum povestea mea personală își pierduse din importanță. Încetase să mai fie poveste, devenea iar legendă, căutare, aventură, călătorie în afara și înlăuntrul meu. Mă aflam din nou într-un timp în care lucrurile se transformau în jurul meu, și așa voiam să fie până la sfârșitul zilelor mele (mi-am adus aminte de epitaful meu: ,,El a murit încă din timpul vieții”). Luam după mine experiențele trecutului care-mi permiteau să reacționez cu iuțeală și precizie, dar nu-mi aminteam tot timpul lecțiile pe care le învățasem. Vă închipuiți un războinic, în mijlocul luptei, oprindu-se ca să decidă care ar fi lovitura cea mai bună? Ar muri cât ai clipi.”

    Relația lor se răcește, flacăra pasiunii se stinge încetișor. Și astfel, într-o zi, Esther dispare. Poliția îl audiază pe autor, însă îl eliberează la scurt timp. E evident că e doar un soț părăsit de propria-i soție și nu un criminal. Evenimentul este mediatizat, toată lumea află și-l compătimește pe bietul Paulo. El e uimit, nu ar fi crezut-o în stare de așa ceva, însă se învinovățește pe sine însuși în aceeași măsură. Dacă nu ar fi tot amânat discuțiile pe a doua zi…

     Presupusul amant al Estherei este un tânăr pe care l-a cunoscut în timpul călătoriilor sale prin Asia. Paulo scrie o carte, ,,Timp de reparat, timp de sfâșiat”, în care nu se sfiește să facă publică suferința sa. La lansarea cărții are surpriza de a-l întâlni pe kazahul Mihail. Acesta îi spune doar că Esther e bine și că i-a citit cu siguranța noua carte. Chiar și așa, se apropie de tânăr, îl însoțește prin mai multe locuri și descoperă lecțiile de viață pe care acesta și alții de țeapa lui le propovăduiesc.

,,Un an mai târziu, mă trezesc cu gândul la povestirea lui Jorge Luis Borges: ceva care, odată atins sau văzut, nu mai poate fi uitat – și ne contropește gândurile până ajungem la nebunie. Zahirul  meu nu constă în metafore romantice cu orbi, busole, tigri sau nu știu ce monedă. El are un nume, iar numele său este Esther.”

    Paulo pornește într-o călătorie spirituală pentru a se cunoaște pe sine însuși, dar și pentru a se apropia de Esther, de femeia ce devine ,,Zahirul” său. Acest Zahir e idealul său, e lucrul la care aspiră cel mai mult, la care tânjește din tot sufletul și pe care speră să-l obțină. Zahirul este un izvor nesecat al frumosului, un elixir al vieții nesfârșite. Se eliberează de propria poveste, descoperă adevăruri negrăite și, în final, o regăsește pe Esther în mirifica stepă kazahă. Pe cea care în tot acest timp nu a încetat să-l iubească, pe cea care l-a așteptat să ajungă în acest prag al înălțării spirituale. Și nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile fără îndrumarea și sprijinul tânărului Mihail…

     O frumoasă poveste, ce te captivează de la prima până la ultima pagină. O lecție despre aparențe înșelătoare, despre adevărul ce se află dincolo de primele impresii, despre iubirea adevărată și despre cum soarta jonglează cu ițele-i firave. Vă recomand cu drag această carte, sunt sigur că vă va plăcea! Poate la început va părea puțin mai greoaie, însă vă sfătuiesc să aveți răbdare, să nu vă grăbiți, căci ar fi păcat să ratați farmecul celor așternute pe hârtie de Paulo Coelho.

,, – Dacă cineva e în stare să-și iubească aproapele fără limite, fără condiții, își manifestă iubirea dumnezeiască. Când se arată iubirea lui Dumnezeu, atunci îți vei iubi aproapele. Dacă-ți iubești aproapele, te iubești pe tine. Când te iubești pe tine, lucrurile se întorc la locul lor. Se schimbă Istoria. Istoria nu se va schimba niciodată din cauza politicii, sau a cuceririlor științei, sau a teoriilor, sau a războaielor – toate astea sunt repetiții, asistăm la ele de la facerea lumii încoace. Istoria se va schimba atunci când ne vom putea folosi energia iubirii așa cum folosim energia vântului, a mărilor, a atomului.”

    Vă invit să plecați în căutarea propriului eu interior, al Zahirului mult dorit, să vă lăsați sufletul să zburde prin cele mai neașteptate locuri. Iubiți, apreciați, nu fiți egoiști, luptați pentru visurile voastre și totul va fi bine…

     Mulțumesc din suflet Editurii Humanitas Fiction pentru ocazia de a citi ,,Zahir”, această poveste a noastră, a tuturor!

           LECTURĂ PLĂCUTĂ!humanitasfiction

Cartea Zahir, de Paulo Coelho a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Fiction. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Humanitas Fiction.

Autor: Cosmin

Fii sincer cu tine însuţi şi aminteşte-ţi să razi în fiecare zi. Este tot ce contează cu adevărat

Rockstar, de Cristina Nemerovschi-Editura Herg Benet

Editura: Herg Benet

Număr pagini: 333

Lansare Rockstar-Lectură şi discuţii-27 09.2016-Cărtureşti Carusel ora 19.00

   Nu ştiu dacă mi-a mai fost atât de greu să vorbesc despre o carte ca despre “Rockstar” al Cristinei Nemerovschi. O să spuneţi: ”Ce mare lucru, e despre un star rock, cât poate fi de greu?!!!”. Da, cartea este despre o trupa rock, despre un star rock, dar este mult mai mult decât atât.
   După ce citeşti primele pagini, ai tendinţa să te întrebi: ”ok e un star, şi atunci de ce e trist şi singur chiar înconjurat de mulţime?”: ”Da mă simţeam singur în multe locuri şi întâmplări. Mereu în mijlocul prietenilor, al cunoscuţilor, al fanilor, al mulţimii în general.” Oare de ce, cu atâţia fani şi succes, concertele sunt pentru Storm un chin, fiecare piesă aducând cu ea o acută stare de tristeţe, de singurătate, de regrete: ”Eu spre deosebire de ei, nici măcar nu aveam idee dacă a două zi sau peste câteva ore aveam să mai fiu în viaţă. Viaţa mea era praf, eu eram spart în bucăţele mici, mici, ca un pahar vechi pe care-l scapi de la înălţime pe gresia dură. Ei erau mai puternici, mai simpli, mai reali”. Şi totuşi publicul, atenţia fanilor, succesul trupei, prietenii şi mama lui, îl ajutaseră să meargă înainte de la dispariţia lui Fire: ”Ca şi cum –odată ce el Fire dispăruse-cineva îmi ştersese o parte din trecut, tot ceea ce fusese mai bun, şi-mi lăsase doar câteva imagini definitorii, alea care mă chinuiau constant.”

  Din derularea poveştii vedem doi fraţi gemeni, cu o copilărie fericită, cu o mamă Kat, o mamă ”fericită, colorată, exuberantă, tandră”, o mamă care ştia să se distreze, dar în acelaşi timp să-şi crească şi să-şi iubească copiii, fără să-i îngrădească. Kat (Ecaterina) era rusoaică, dar părinţii ei se stabiliseră în Bucureşti când ea era aproape o adolescentă, învăţase uşor româna, apoi se stabilise în Spania, unde îşi crescuse băieţii. Gemenii vorbeau de mici spaniola, rusa, româna, engleza, Kat primea oaspeţi, scria cărţi, pleca în vacanţe exotice cu câte un iubit, dar întotdeauna cumva ştia tot despre băieţi şi era alături de ei. Kat îi lăsase să-şi descopere drumul şi să meargă pe el: ”Era o mamă atât de diferită, dar mă lăsase să fiu eu. Şi mă şi iubise în timpul asta. Era cel mai greu echilibru, proba la care eşuau cam toţi părinţii pe care-i cunoşteam: să iubeşti dar să laşi liber. Lui Kat îi ieşise.” Mai mult unii părinţi alegeau şi impuneau un anume drum, bazat pe calcule meschine uneori ,mai ales adolescenţilor care nu ştiau ce să facă: ”Toţi cei care nu îşi descopereau pasiunile, care nu ştiau din adolescenţă ce le-ar fi plăcut să facă peste 20 de ani, sfârşeau de cele mai multe ori prinşi pe drumurile alese de alţii pentru ei. Nu mai alegeau ceea ce îi bucură, ci ceea ce “era mai bine pentru ei”. Poate de aceea pentru ei şcoală a fost o etapă, siguri de visul lor: ”În plus faptul că realizasem cât de mult însemna muzica pentru noi şi îndârjirea noastră de a nu face altceva în viaţă ne ajutase să trecem prin şcoală cu zâmbetul pe buze” ”În timp ce pe mulţi cei de vârstă noastră şcoala îi ciuntea, le reteza cea mai frumoasă parte din ceea ce erau, le ucidea nebunia, noi trecusem prin ea senini, calmi, complet siguri pe ceea ce eram şi pe ceea ce urmă să devenim”.

    Pe iubita lui Alice o cunoaşte încă din copilărie, ea devenind ca un al treilea copil al lui Kat.
    Storm şi Fire înfiinţează trupa de rock “Hurricane Inside” şi viaţa lor se derulează frumos, intersectată cu întâmplări şi trăiri adolescentine, până la evenimentul tragic al morţii lui Fire (omorât de un italian, care-l confundase cu Storm)
    Din acel moment Storm se simte mort în interior, deşi îşi continuă mecanic viaţa, o viaţă căreia nu-i mai găseşte rostul. Urmează şedinţe la psiholog, beţii, droguri, zile uitate, dar continuă concertele ca o marionetă nevrând să-şi decepţioneze prietenii şi fanii şi mai ales simţindu-se dator faţă de Fire să ducă totul mai departe. Băieţii încearcă să-l sprijine, singurele lui certuri fiind cu Tixx, celălalt chitarist al trupei, care uneori pare că-l urăşte. Uneori discuta cu terapeuta şi cu Alice, încercând să-şi dea seama cine fusese iubirea secretă a lui Fire.

    Ca orice cântăreţ avea şi Storm un idol, pe Lola, cântăreaţa de rock, şi la îndemnul terapeutei se hotărăşte să meargă s-o cunoască, simţind că parcă asta îi va schimba viaţa.
    Are noroc să cunoască o tipă caldă, deschisă, sensibilă şi mai ales înţeleaptă: ”Dar Lola ştia multe despre bătălii, pierderi şi cuceriri, aşa că probabil trebuia s-o ascult. Trecuse prin toate astea şi ieşise nu neapărat întreagă, nu perfectă, nu impecabilă, nu neşifonată, ci doar adevărată, reală, vie, mai vie decât majoritatea oamenilor”, o tipă care îi spune câteva adevăruri: ”Ar trebui să ne trăim fiecare zi ca şi cum ar fi nu neapărat ultima, dar ca şi cum nu am avea nimic de pierdut.””Toate lucrurile de care ne temem, credea Lola, sunt în noi şi le putem învinge uşor, atunci când suntem cu adevărat motivaţi. Trebuie mai întâi să le înţelegem, apoi să încercăm să ne convingem că noi suntem cu mult, mult mai puternici decât ele. ”Împreună cu Lola îl cunoaşte pe Johnny, idolul ei, află povestea unei alte cântăreţe, Maribelle (prima iubire a lui Johnny), se gândeşte cu mai puţină durere dar cu nostalgie la Fire:”……fratele meu luptase mult să se construiască până la vârstă aia. Înţelesese atât de mult, citise, trăise, gândise, luptase. Avea drumul lui. Abia reuşise să-şi croiască poteca pe care voia să păşească tot înainte, pentru mult timp.”

    Se reîntoarce în ţară, are un nou concert unde la chitară cânta Alice, iubita lui pe care o şi cere de soţie, şi aşează ultima piesă din puzzle când Tixx îi mărturiseşte adevărul despre relaţia lui cu Fire.
    Vindecarea îi aduce şi o vizită de ziua lui, cu Kat, la mormântul lui Fire, şi-n oraşul acela micuţ se naşte o nouă melodie care se va chema Fire: ”Păşeam alături de Kat în oraşul pe care-l blestemasem nopţi la rând pentru că îmi răpise jumătate de inimă, şi în minte mi se năşteau versuri pentru o piesă nouă. Ştiam că se va chema Fire. Nu avea cum altfel. Nu există nume mai potrivit.” ”Şi am ştiut că mă voi întoarce, şi nu voi fi un învins, Pentru că mai aveam lucruri de făcut ,oameni de întâlnit. Şi am înţeles că doar de mine depinde să duc povestea mai departe.”
    Pe braţul lui Storm rămâne viu tatuajul cu cuvintele vizibile: ”Be true till the end” continuarea fiind pe braţul lui Fire, invizibilă pentru ceilalţi dar gravată în mintea lui: ”and laugh each day.”
   Dacă vreţi să ştiţi mai multe, să cunoaşteţi şi celelalte personaje, fani şi întâmplări, să înţelegeţi mai multe, citiţi cartea.

   Aşa cum ne-a obişnuit Cristina, cu o poveste aduce în atenţie multe alte poveşti de viaţă, idei, sentimente, trăiri.
    Până la urmă “Rockstar” este o poveste despre viaţă şi moarte, pasiune şi ură, deznădejde şi speranţă, dragoste, indiferenţă, trădare, prietenie. ’Rockstar”e viaţa însăşi.

   Iar motto-ul cărţii este superb: ”Nu există drumuri bune şi căi greşite. Pur şi simplu, nu există. Când vei găsi drumul tău, vei şti. Te vei simţi viu şi vei şti. Întotdeauna” şi cuvintele tatuajelor spun totul: ”Be true to yourself and remember to laugh each day.It”s all that really matters.” (Fii sincer cu tine însuţi şi aminteşte-ţi să razi în fiecare zi. Este tot ce contează cu adevărat)Editura_Herg_Benet

Cartea Rockstar, de Cristina Nemerovschi a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.  Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

lansare-rockstar

Autor: Arci

Un răspuns este întotdeauna o formă a morții.

Magicianul, de John Fowles-Editura Polirom

Editura Polirom, 2007

În traducerea Liviei Deac și a Marianei Chiroțan

Titlu original: The Magus ( 1965)

Număr de pagini: 659

Un răspuns este întotdeauna o formă a morții.

    Magicianul este romanul pe care îl citești cu sufletul la gură, de parcă în orice moment ar urma punctul culminant. Lecturând, descoperi cât de înșelător poate fi omul și cât de ușor poți să fii manipulat, cât de complexă și malefică poate deveni mintea omului, o minte odihnită, care nu duce grija zilei de mâine, urmărindu-și victima în stil „Big brother”. Nu e o carte frumoasă, dar e grozavă! O carte pe care nu o uiți ușor, o carte care te revoltă, te tulbură și te uimește în același timp. Acțiunea are loc în anii 1952-1953, în Anglia (partea I și a III-a, mai reduse ca număr de pagini) și insula Phraxos din Grecia (partea a II-a, care se întinde pe un număr însemnat de pagini). Personajul principal reprezintă un alter-ego al autorului, fapt dovedit prin mai multe elemente de autenticitate: propria experiență ca profesor de engleză a autorului pe insula grecească Spetsai, după o pregătire la Oxford.

     În debutul romanului, personajul-narator Nicholas Urfe face o mică incursiune în trecutul său familial: fiu unic al unor părinți englezi, extrem de exigenți, care însă mor într-un accident de avion. Moartea lor este resimțită de personaj ca o eliberare, putând astfel să ducă stilul de viață libertin pe care și-l dorea: înființează împreună cu niște prieteni clubul Les Hommes Révoltés, se dorește a fi poet. După terminarea studiilor, se angajează ca profesor la o școală din Anglia de Est, însă, plictisit, demisionează. În viața amoroasă este la fel de superficial, avertizându-și de la început iubitele că este un singuratic, lucru folosit ca armă la despărțire: aveam grijă întotdeauna să-mi previn victima, înainte de a se dezbrăca, de diferența de a te cupla cu cineva și a te căsători, devenisem aproape tot atât de abil în începerea jocului, cât și în terminarea lui.

     La sfârșitul lunii august, răspunde favorabil unei oferte de serviciu ca profesor de engleză la Liceul Lord Byron, de pe insula Phraxos, din Grecia. În seara aceea o cunoaște pe tânăra australiancă Alison Kelly, de care se va îndrăgosti, însă, simțindu-și libertatea pusă în pericol, de care se va despărți odată cu plecarea în Grecia.

     Înainte de plecare, se întâlnește cu predecesorul său, Mitford, care fusese în Phraxos și care îi face o prezentare a școlii și insulei. La despărțire îl sfătuiește să se ferească de „sala de așteptare”, ceea ce îl pune pe gânduri pe Nicholas.

    Prin ochii naratorului, autorul descrie peisaje grecești ce-ți taie răsuflarea, în totală opoziție cu cenușia Londra.

Marea bătea în turcoaz, muntele, la orizont, apărea albastru-cenușiu în fierbințeala fără boare. Vedeam coroana verde sclipitoare a pinilor de la Bourani. […] Undele se răspândeau pe suprafața albastră lăptoasă a mării într-un clipocit vag și acesta a fost ultimul semn de civilizație după ce bărcile au dispărut în golful vestic. Stăteam toropit la umbra subțire a unui pin în mijlocul peisajului atemporal disociat Greciei sălbatice.

    Fascinat la început de frumusețea insulei, Nicholas percepe, câteva luni mai târziu, singurătatea ca pe o povară, iar dezmăgirea provocată de eșecul său scriitoricesc îl determină să se gândească la sinucidere.

Însă, împins de curiozitate, trece de „sala de așteptare” (care era, de fapt, o placă agațată pe plajă) și intră pe domeniul misteriosului domn Maurice Conchis. Aici, la Bourani, se petrec evenimente care sfidează normalul și îl dezorientează pe Nicholas. Începe să își petreacă sfârșiturile de săptămână aici, iar Conchis își povestește viața; o viață pe care nu a trăit-o, de fapt, niciodată astfel, după cum va afla nu după mult timp Nicholas. Își face apariția o tânără fragilă, care se recomandă Lily (iubita din tinerețe a lui Conchis, moartă de febră tifoidă). De aici, pe parcursul câtorva săptămâni, se vor succede evenimente într-un ritm alert, personajul principal descoperind, alături de cititor, că totul este o minciună și, când se dă de înțeles că adevărul a fost elucidat, situația se răstoarnă din nou, dezamăgitor. De ce?

    Primul răspuns pe care îl oferă Conchis este spiritismul, apoi un teatru fără scenă, în care toți sunt actori, dar nu toți știu asta, experimentul făcut de o echipă ilustră de medici și, în final, pentru a-i da o lecție lui Nicholas. Ești ca și ariciul. Când ariciul își scoate țepii nu poate mânca. Cine nu mănâncă moare de foame. Iar țepii îți vor muri o dată (corect odată, n.n.) cu trupul., răspunde Conchis la reticența afișată de Nicholas.

Tu vrei să fii iubit? Eu mă mulțumesc pur și simplu să „fiu”, să exist. Poate într-o zi ai să înțelegi și tu ce înseamnă asta. Și ai să zâmbești. Un zâmbet aprobator, un zâmbet sarcastic.

     Magicianul este și un roman erotic, deoarece personajul principal trăiește experiența iubirii de două ori: o dată, iubirea sexuală, cu Alison, apoi pe cea spirituală, cu Lily, care se dovedește a fi Julie Holmes, apoi dr. Vanessa Maxwell etc., și care îl trădează într-un mod cumplit. Nicholas se întoarce cu sufletul spre Alison, dar primește o scrisoare prin care este anunțat că aceasta s-a sinucis, fapt ce va fi demontat într-o seară, când o vede urcând într-un taxi la Atena.

     Încercând să afle adevărul, Nicholas se întoarce în Anglia, unde o cunoaște pe mama surorilor Julie și June (Lily și Rose), care reușește să îl convingă, într-o oarecare măsură, că experiența de pe insula grecească l-a maturizat.

Continuam să mă simt persecutat, dar în alt sens; adevărurile lui Conchis se maturizaseră în mine; în special cele pe care le întrupase prin Lily. Încet-încet, învățam să zâmbesc, cu surâsul pe care îl dorea Conchis. Poți accepta fără să ierți, după cum poți lua o hotărâre fără s-o pui neapărat în aplicare.

     Într-un sfârșit se întâlnește din nou cu Alison, dar constată cu durere că nici unul nu mai este același.

Autor: Andreea D

Paznicii legământului, de Tom Egeland

Editura: Allfa (All)

Număr pagini: 496

Colecţia: Strada Ficţiunii Bestseller

   Tom Egeland s-a născut în 1959 la Oslo în Norvegia. În timpul liceului a studiat un an în S.U.A. în oraşele Denver şi Salt Lake City. A lucrat ca jurnalist la publicaţia săptămânală Vi Menn, ca reporter şi redactor de ştiri la ziarul Aftenposten, iar apoi ca redactor la canalul de televiziune TV2. A debutat în 1988 cu romanul Ragnarok. Succesul a venit odată cu publicarea romanului “Capătul cercului (Sirkelens ende,2001)” editura Allfa 2012. La fel de bine primit de către public a fost şi romanul “Paznicii Legământului (Paktens voktere, 2007)”-editura Allfa 2013, care continuă aventurile arheologului Bjorn Belto din primul roman. Romanul ”Lucifers Evangelium” publicat în 2009, i-a adus premiul Riverton pentru cel mai bun thriller norvegian. Cărţile lui Tom Egeland au fost traduse în peste douăzeci de limbi. Autorul însuşi mărturiseşte: “Scriu cărţile pe care mi-ar plăcea să le citesc-cărţi care mă intrigă, mă entuziasmează, mă provoacă, mă învaţă lucruri noi, dar şi cărţi care mă sperie…”

    Şi chiar aşa este, credeţi-mă mi-a fost foarte greu să încerc să vă povestesc câte ceva, atât de densă este cartea, foarte concentrată în evenimente şi informaţii.
Romanul începe cu o moarte prin otrăvire a unui om de rang foarte înalt, obligat să se sinucidă în Egipt în anul 1360 i.H. :

”Îl lăsaseră să aleagă cum vrea să moară, şi acum se adunaseră cu toţii în jurul lui-vizirii, marii preoţi, dregătorii şi generalii, aşteptându-l să golească pocalul. Numai faraonul şi regina nu veniseră. Nu voiseră să fie de faţă.”

   Apoi continuă cu Norvegia anului 1070 d.H., când la o mănăstire un bătrân Viking îşi aşterne amintirile despre regele Olav cel Sfânt, regele care a renunţat la zeii strămoşilor săi Odin şi Thor, Balder şi Bragi, Freyr şi Freya, încercând să propovăduiască credinţa în Isus (Hristos cel Alb). Mulţi i se alătură în noua credinţă, din respect şi supunere, deşi pe ascuns nu încetează să-şi cinstească vechii zei, inclusiv Bard Scaldul, cel ce scrie povestea şi care a fost foarte apropiat de regele Olav şi de egipteanul Asim. Amândoi se odihnesc în mormântul tainic al lui Asim, alături de comoara şi papirusurile, pe care doar egipteanul le puteau citi: ”Înainte să mor, aş vrea să vă spun povestea călătoriei îndrăzneţe care ne-a dus până în regatul soarelui, la templul zeilor străini.”

    Pe tabla de joc a lumii apare un nou jucător, Vaticanul care află în 1128 d.H. despre manuscrise şi încearcă cu orice preţ să le recupereze:

”Trebuie neapărat să găsească originalul! exclamă cardinalul, mai mult pentru sine decât pentru arhivar. Dacă manuscrisul ăsta cade vreodată în mâinile cui nu trebuie…” ”Asta nu trebuie să se întâmple niciodată.”

   În anul 1241 d.H. în Islanda unul din păzitorii comorii, Snorri Sturluson este ucis, ucigaşii căutând  manuscrisele.
     Acţiunea se mută în Islanda anului 2007 unde un preot Sira Magnus găseşte într-o colecţie de acte vechi “Codicele Snorri” –”Codex Snorri, o colecţie ciudată de cifruri, texte, hărţi şi simboluri oculte.” Apelează la excentricul arheolog Bjorn Belto, care după ce şi-a făcut un renume în cercurile ştiinţifice prin descoperirea “Raclei Sfintelor Taine”, duce o existenţă ternă, aşteptând parcă noi aventuri. Se alătură lor un geniu lingvistic, specializat în decriptarea codicelor, Terje, bucurându-se de o nouă posibilă descoperire.

    Lucrurile se precipită, Sira Magnus este ucis, codicele furat, doar că bătrânul apucase să-i trimită lui Bjorn o copie pe calculator. Cei doi cercetători găsesc pe marginea documentului adnotări făcute de Snorri, indicii despre comoară şi despre paznici, şi nişte însemne care reprezintă: ankh egiptean, runa tiwaz, crucea creştină şi o pentagramă, pe care le vor regăsi de-a lungul cercetărilor. Încep investigaţiile şi găsesc la Thingvellir, într-o peşteră o raclă cu suluri de pergamente scrise în coptă, limba folosită în Egiptul Antic din anul 200 i.H. până în secolul XII şi în ebraică. Sulurile sunt duse la institut şi puse sub pază.

   Devine si mai interesantă şi încâlcită povestea, mai ales că sunt foarte mulţi interesaţi de aceste pergamente, în special un şeic.

    Indiciile găsite în bisericile din Norvegia, în peşterile din Islanda, locuri sfinte din Londra până în Luxor şi Republica Dominicană, îl ajută pe tânărul arheolog să reconstituie o parte din poveste. În anul 1013 războinicii vikingi ai regelui Olav,  conduşi de acesta, au urcat în sus pe Nil şi au jefuit un mormânt dintr-un templu egiptean, unde, pe lângă bogaţii, au gasit o raclă de aur cu o mumie şi un mare număr de pergamente, care au fost apoi de-a lungul vremii păzite cu preţul vieţii de “paznicii legământului”.

    Întrebarea e dacă Bjorn va reuşi să afle de ce este urmărit şi vânat de oamenii şeicului, care avea un renume în lumea colecţionarilor şi mai ales de ce acesta vrea cu orice preţ manuscrisele. În jurul lui mor oameni, care încearcă să-l ajute, găseşte mereu noi indicii şi până la urmă mergând pe urmele paznicilor şi al comorii, dintr-o parte în altă a lumii, ajunge la date despre un nazist cu rang mare care a scos din Germania în timpul războiului o întreagă colecţie de documente.

  Află alte poveşti despre egipteanul Asim. Acesta a înfiinţat o frăţie, un ordin de paznici care să păzească mumia şi sulurile pentru a nu fi găsite de Vatican. În ordin au intrat oameni de diferite religii, înţeleptul Asim făcând un amestec de cunoştinţe despre numerologie, astrologie, geometrie sacră, mitologie, credinţe norvegiene şi creştine, de unde şi cele trei simboluri găsite pe papirusuri. Paznicii găseau indiciile exact ca Bjorn în texte încifrate cu diferite coduri

    Şi ca în orice poveste în care ”nimic nu este ce pare a fi” Bjorn se confruntă cu multe descoperiri, descoperă duşmani acolo unde credea că are prieteni, ucigaşi, oameni lacomi şi avari acolo unde credea că vede cinste şi loialitate. Descoperă secrete urâte de familie, taine ascunse, şi taina bine păstrată, aflând cine este de fapt şeicul.
     Toate acestea în numele lăcomiei a dorinţei de mărire şi putere, şi mai ales al interesului de a afla cel mai mare secret al Vechiului Testament, un secret care ar zgudui din temelii religia şi credinţa
     Dar nu vă pot povesti, trebuie să citiţi cartea pentru că merită. Romanul abundă de cunoştinţe despre istorie, religie, credinţe, lumi şi culturi pierdute toate pe un fundal de acţiune.

   Aşa cum bine scrie pe coperta cărţii: ”Împletind creştinismul cu mitologia egipteană şi cu străvechile credinţe nordice, Tom Egeland pune sub semnul întrebării lucrurile pe care le credem fără să le cercetăm”(Aftenposten).Editura All

Cartea Paznicii legământului, de Tom Egeland a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Arci

“Mă aflam în postura unuia cu ambii prieteni dispăruți, din dorința idioată de a face bani. Se părea că în tot acest timp în care am crezut că acționez împotriva acestor oameni, lucram, de fapt, împotriva mea. "

Eu împotriva mea, de Daniel Botea – Editura Quantum Publishers

eu-impotriva-mea-coperta

Editura: Quantum Publishers
An apariție: Iulie 2016
Nr. pagini: 178

Viața de student la psihologie a lui Leinad se împarte între sesiuni și băute ocazionale cu prietenii. Nimic ieșit din comun. Până într-o zi când, accidental, intră în posesia unui stick USB. Din curiozitate și, din nefericire pentru el, verifică fișierele stocate pe micul obiect. Află informații incredibile despre o societate secretă care făcea experiențe medicale pe oameni, fără ca aceștia să-și fi dat acceptul.
Faptul că ajunge să cunoască o tânără, studentă
și ea, genul de fată peste care nu dai în fiecare zi, sufletistă și inimoasă, complică și mai mult situația tânărului, mai ales după ce află că noua lui cunoștință suferă de o boală ce îi poate fi fatală.
Șantaje, urmăriri, situații tragi-comice, din loc în loc, și un umor proaspăt vă vor determina să deveniți fanii acestei serii.

    Începând cu anul 2006 am început să cumpăr cărți pe bandă rulantă, iar la ultimul recensământ am numărat peste 5000 de “cărămizi” în bibliotecă. Nu mai am spațiu, așa că am ajuns în situația să le depozitez și în șifonier, sub pat,  în spatele televizorului etc. Mă întreb dacă nu cumva o să încep să le pun și în frigider. Încă nu este cazul! Și asta pentru că am ochit un spațiu gol în dulapul de pe balcon. Dar ce o să zică soțul când va vedea cărți printre borcanele cu murături?

    De câteva luni încerc să rezist în fața tuturor tentațiilor literare, să fiu mai chibzuită, selectivă, dar nu-mi prea reușește figura. Dau târcoale cărților și îmi spun că pușculița este goală. Situația financiară îmi mai stopează elanul, dar când apare o carte la Editura Quantum Publishers, fac în așa fel ca să o am. Însă ceva îmi lipsea din bibliotecă: “Eu împotriva mea” de Daniel Botea. Până la urmă minunea s-a întâmplat și un exemplar a ajuns la mine!

    Deși descrierea de pe copertă mă intrigase de la bun început, nu eram convinsă că va fi pe gustul meu. Însă a fost suficient să citesc prefața și primele două capitole ca să-mi dau seama că am dat peste ceva bun. Mi-a plăcut maniera de scriere, faptul că temele abordate au fost dintre cele mai diverse(sociale, psihologice), iar modul în care Leinad își exprimă gândurile, dă cititorului senzația că i se adresează în mod direct, considerându-l parcă un prieten de pahar.

    Însă ceea ce m-a atras cel mai mult la “Eu impotriva mea” a fost faptul că întreaga poveste este presărată cu numeroase replici amuzante și înțepături ironice/critice (autorul are un talent nemaipomenit de a face haz de necaz). Și cred am învățat o grămadă de lucruri 🙂  Știu de acum înainte cum să-mi justific dezordinea din cameră – voi cita din Botea : cred în teoria haosului!

    Discuțiile spumoase dintre Carla și Leinad, dar și replicile pe care acesta din urmă i le dă lui Diu sunt un deliciu. Hai să vă dau câteva exemple:

    Atunci când Diu îl întreabă  pe prietenul lui dacă și-a recăpătat telefonul, acesta îi răspunde:

“- Nu, Diu, mi-am antrenat portofelul să facă pe celularul, și-așa rar are de purtat câte ceva.”

    Sau când îl întreabă de ce nu i-a scris un mesaj, replica lui Leinad a fost:

“- Simplu. Nu am credit. Dar, totuși, am băgat un bilețel într-o sticluță și am aruncat-o în lacul din Noua. Credeam că a ajuns la tine până acum.”

eu-impotriva-mea-2

    Leinad Aetob (20 de ani) este un tânăr care și-a petrecut mare parte din viață într-un orfelinat. Părinții l-au dorit tot atât de mult cum “era dorită România în Spațiul Schengen”, așa că l-au abandonat. În prezent este student la facultatea de psihologie și locuiește la cămin împreună cu Diu, cel mai bun prieten al său. Este de fapt singurul lui prieten și asta pentru că Leinad este genul de tip prea puțin sociabil, la fel de incomod “ca o soacră nimerită din întâmplare în aceeași stațiune cu voi la mare”, deștept  și mai ales (foarte) critic.

De obicei eram foarte suspicios în ceea ce privea categoria persoanelor care se ofereau să îmi facă favoruri, deoarece în majoritatea cazurilor încercau să-și atingă propriul scop prin intermediul naivității sau neatenției mele. Mă aflăm, de multe ori, în postura peștelui momit, crezând în rama oferită.”

     La un moment dat Leinad își pierde cărămida antică ce funcționează pe post de telefonul mobil, dar obiectul este găsit de Carla (18 ani), o studentă la medicină. Firește că tipul nostru dorește să se întâlnească cu fata ca să reintre în posesia “stupid-phonului”

“Îmi era și rușine că într-o epocă plină de smart-phone-uri, eu dețineam un stupid-phone, dar măcar mi se asorta întru totul.”

    Iar întâlnirea dintre cei doi este de-a dreptul hilară!

“În timpul ăsta, o fată blondă, mică de statură și îmbrăcată, deși cu gust, foarte sărăcăcios, stătea pe loc în timp ce eu mă izbeam de ea. Nu foarte tare, că doar nu-s țăran, atât doar cât să o dărâm.

– Vai, fată, dacă te-ai pierdut de părinți în drum spre grădiniță, măcar nu împiedica lumea! am mârâit răutăcios, de parcă era vina ei că eram eu neatent.

– Te rog să mă scuzi că nu știi să mergi pe stradă, adultule ce pretinzi că ești și care te comporți ca atare! Sunt bine, în caz că te întrebi, și mersi că m-ai ajutat să mă ridic după ce ai dat cu mine pe jos!

– Nu ai un serial animat de urmărit, măi, piticanie? m-am ambalat.”

    Iar când își dă seama că piticania blondă este chiar fata care i-a găsit telefonul, încearcă să dreagă busuiocul în stil propriul.

 “Să fii prost e una. Să mai fii și încrezut e o altă podoabă a incompetenței personale. Se spune că prostul care nu-i fudul, ăla nu e prost destul, dar dacă ești și prost, și încrezut, în cele mai nepotrivite momente, cu cele mai nepotrivite persoane, atunci mă mai liniștesc, știind că nu sunt singurul care va avea doar preotul la înmormântare.

 Ce să mai răspund? Pentru o secundă, mi-a venit să-i spun că e o coincidență de nume, apoi să-l sun pe Diu, să vină după telefon. Însă mi-am amintit că nu am de pe ce să-l apelez, și, chiar dacă aș fi avut, ăla m-ar fi întrebat “ți-ai luat telefon?” și tot m-aș fi trădat. Am plecat puțin capul, pentru a avea contact vizual cu pitica. Nu, nu de rușine, nici pe asta nu mi-o permiteam.

 – Mă scuzi, Carla! Nu știam că ești tu, am mințit, apoi prostia din mine a adăugat: Chiar credeam  că arăți mai bine decât mine!

 Râse. Pentru o secundă, mi-am imaginat că am redevenit amuzant.

 – Eu credeam că arăți măcar prost.”

     Leinad își primește telefonul înapoi și pleacă spre apartamentul Iasminei, iubita lui Diu. Nici bine nu ajunge în fața blocului, că atenția îi este atrasă de un tip înalt, grizonat, îmbrăcat într-un palton negru, care  ieșise în grabă dintr-un gang și alergă hotărât spre Leinad. Din cauza sperieturii, tânărul a alunecat pe gheață și a căzut, iar de aici i s-a rupt filmul. Și se trezește în spital!

    Timp de două zile a fost într-o stare de semi-conștientă și a simțit că cineva străin l-a vizitat. Cineva care se plângea că i-a furat  portofelul. Însă tânărul nu-și amintește să fi furat vreodată ceva! Și cu toate acestea, atunci când lui Diu i-au fost predate lucrurile persoanele ale prietenului său, printre ele a găsit și un portofel străin, plin cu bani, câteva documente, dar și un stick de memorie pe care scria ”MEA”.

    Ca tacâmul să fie complet, medicii se decid să-l pună în cămașa de forță, pe motiv că lovitura de la cap i-a afectat deplinătatea rațiunii (a se citi dement) și a început să se maltrateze singur. Cu ajutorul Carlei reușește să fugă din spital.

    Aventura este abia la început pentru că cel care l-a băgat în comă pe Leinad a început să-și facă un hobby din asta, ceea ce a generat un fel de urmărire care s-a soldat cu răpirea  și torturarea lui.

“După un timp imposibil de determinat – uitați de filmele cu James Bond – vehiculul s-a oprit. Răpitorii au coborât, dar nu și-au luat bagajele cu ei. Eu am și cu ciocanul…M-am uitat la prea multe filme, pentru că am început să mă gândesc cum aș face eu pe Thor, când se va deschide cufărul comorii cu mine. Dar, mai mult, speram ca vânătorii de comori să nu o îngroape pe asta undeva…

Până una alta, pirații ăștia îmi dădeau senzația că sunt bolnavi de Alzheimer și au uitat că tocmai le-a reușit reconstituirea Răpirii din Serai, cu mine pe post de fecioară.”

    Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Leinad și Carla. Între timp, eu îmi rod unghiile așteptând să-și facă apariția cel de-al doilea volum. Sper să se întâmple cât mai curând!

     “Eu împotriva mea” este o carte plină de viață, prezentată într-o manieră amuzantă și critică, indicată tuturor celor care au un ridicat simț al umorului.

Fragmente:

“Mă aflam în postura unuia cu ambii prieteni dispăruți, din dorința idioată de a face bani. Se părea că în tot acest timp în care am crezut că acționez împotriva acestor oameni, lucram, de fapt, împotriva mea. Din cauza mea am ajuns într-o situație în care nu-mi dau șanse de izbândă nici înverșunații jucători de păcănele sau tombole de prin târguri. Cum aș putea să câștig ceva dintr-o perspectivă, fără să pierd altceva pe alt plan?” 

Dacă Dumnezeu  ăsta exista, speram să nu fie vreun cămătar. Sincer, nu vedeam cum aș fi putut să-i înapoiez toate coincidențele, plus dobânda de 10% din întâmplări.”

 “- Nu crezi totuși că exagerezi cu tupeul?

  – M-am ars o dată la fântâna aia( mai urmează să spun că am făcut duș la aragaz și renunț la scris!). Se numește precauție, nu tupeu.”

“Ce chestie ciudată și cu prietenii ăștia pe care ni-i facem! De fapt, noi suntem ciudații în toată povestea asta, căci ne place să ne împrietenim cu oameni care ne laudă și care ne dau impresia că ne apreciază, dar, de cele mai multe ori, nu o fac, iar pe adevărații prieteni îi respingem doar pentru că sunt sinceri cu noi și că ne spun verde în față unde greșim. “

    NOTA 9,6Quantum Publishers Logo

    Cartea Eu împotriva mea de Daniel Botea a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

  Autor: Alina

Nu putem să pierdem timpul şi să-l furăm din altă parte fără să plătim furtişagul căci vine un moment când nu ne mai rezultă.

Copyright by UJMAG.ro

Pledoarie pentru mami şi tati, de Mirela Retegan

recenzie

       Cartea Mirelei Retegan “Pledoarie pentru mami şi tati” a apărut la Editura Evrika Publishing în anul 2016, multe din textele ce compun cartea fiind deja publicate de-a lungul anilor în reviste ca “Avantaje” sau “Tango” sau pe blogul personal al autoarei.
    Mirela Retegan este un nume binecunoscut în lumea presei şi a mass-mediei în general. S-a născut la 24 iulie 1970 în oraşul Dej. La 19 ani a plecat la Satul Mare urmându-şi cu mult curaj prima mare iubire din viaţă ei renunţând să dea viaţă visului bunicii ei de a deveni profesoară de istorie şi soţie de preot. În acest oraş din nordul îndepărtat al ţării îşi va începe cariera de jurnalistă. Aici a condus staţiile locale ale Radio Transilvania. Aici a lucrat ca ziarist de investigaţii. Aici l-a cunoscut pe Cornel Sorian de la trupa Sigma, a doua mare iubire a vieţii ei şi tot aici s-a născut fiica ei, Maya, pe 24 mai 2001. Apoi s-a mutat la Bucureşti unde a ajuns şefa la Naţional FM. A fost timp de cinci ani corespondent BBC, dar şi corespondent PROTV şi Mediafax.

     Aşa cum au observat mulţi, Mirela Retegan “a dus dragostea pentru copilul ei la rang de fenomen naţional”. Pentru că de foarte mult timp îşi creşte singură fiica, tatăl Mayei, de care s-a despărţit fiind în Marea Britanie, Mirela Retegan a descoperit că a creşte un copil este poate cea mai mare responsabilitate a unui om, fie el bărbat sau femeie şi pentru a face faţă acestei responsabilităţi nu trebuie niciodată să uiţi dragostea. Din această preocuparea şi dragoste pentru fiica ei s-au născut rând pe rând trupa Zurli, Mayateca, cartea recenzată aici şi, de anul acesta, programul “Antrenorul părinţilor”. Putem pe bună dreptate să vorbim de un fenomen! Şi de o anume generozitate în a împărtaşi cu cât mai mulţi din experienţă inerentă a creşterii unui copil, trecută de la întâmplări de care îţi aduci aminte cu drag, la teorii şi experimente reuşite.

     Dar iată ce spune Mirela Retegan despre ea însăşi:” Sunt puternică şi plângăreaţă, inodoră, incoloră şi un curcubeu imens, toate în acelaşi timp – nu pot să fiu obiectivă când vorbesc despre mine. Mă ador şi mă cert, aşa um facem toţi cu cei pe care-i iubim.” ( PANDO+RA’S) şi mai putem adaugă în continuare “cred în prietenie,, loialitate, cred că nimic nu e întâmplător şi mai cred că fiecare putem fi buni la ceva…trebuie doar să descoperim ce e acel ceva,” ( sătmăreanul.net./ 2011/05/8) cu alte cuvinte o presonalitate foarte interesantă şi complexă care sigur are ceva de spus când scrie o carte.

     Am citit cartea “Pledoarie pentru mami şi tati” într-o singură zi. Cuceritoare, interesantă, plină de umor, de râs printre lacrimi şi mai ales plină de adevăruri pe care toţi le-am trăit şi le-am simţit în calitate de părinţi doar că nu le-am scris pe hârtie O face pentru noi Mirela Retegan în această carte frumoasă. Nu o cunoşteam pe autoare în nici una din calităţile ei profesionale. Aparţin generaţiei părinţilor ei aşa că sfera mea de interes se intersectează mai greu cu generaţia copiilor mei din care face autoarea parte. Şi nu cred că aş fi avut plăcerea şi privilegiul de a citi cartea Mirelei Retegan dacă nu aş fi fost primită într-un grup de foarte tineri iubitori ai cărţilor cum sunt cei care formează Literatură pe tocuri. Pentru a o cunoaşte mai bine pe autoare am parcurs toate informaţiile pe care internetul le poate oferi şi mi-am dat seama că “Pledoarie pentru mami şi tati” este ceva la care trebuia să ne aşteptăm când e vorba de omul de presă, omul iniţiativelor îndrăzneţe, omul deciziilor dureroase, dar corecte, omul care are puterea să se gândească şi la ceilalţi atunci când se gândeşte la ea însăşi, adică, în două cuvinte, Mirela Retegan.

     Ce mi-a plăcut cel mai mult în această carte este sinceritatea. Nu simţi nici un moment că cele scrise sunt căutate ci simţi că ţi se împărtăşeşte cu maximă deschidere o experienţă de viaţă cu suişuri şi coborâşuri aşa cum este viaţa pentru oricine. Fiecare idee este argumentată cu momente din viaţă proprie,povestite cu o dezarmantă şi cuceritoare deschidere.
Primul capitol este intitulat “Un copil = o mama şi un tată”. Este de fapt un îndemn de a nu uita acest adevăr exiomatic nici măcar în focul unei despărţiri dureroase când, aşa cum spune autoarea, “pe frontul pe care se lupta o mamă şi un tată să câştige mai multe zile de vizită, mai multă vacanţă, pensie alimentară mai mare…de fapt mai multă putere asupra destinului copilului lor, NU CÂŞTIGă NIMENI”. (p.13). Pentru că cel mai mult pierde copilul. Această este ideea cheie a cărţii.

      Mirela Retegan este o mamă care îşi creşte singură fetiţa, pe Maya, încă de la început. Şi timp de un deceniu şi jumătate grija ei şi lupta ei a fost să nu ajungă să-l transforme pe tatăl fetiţei într-un duşman, ci să-l păstreze la dimensiunea la care a rămas după despărţirea lor, adică aceea de tată îndepărtat în spaţiu , dar prezent în mod activ în viaţa copilului lor.

     “Pledoarie pentru mami şi tati” nu este o carte care poate fi povestită, este o carte care merită să fie citită atât de mame cât şi de taţi. Pentru că nu este o peldoarie pentru feminism, nu are nimic propagandistic ci este scrisă negru pe alb o experienţă de viaţă ponind de la aceea de a fi ea însăşi copilul părinţilor ei, trecând prin adolescenţa plină de iluzii, tinereţea plină de curaj, vârsta matură plină de responsabilităţi şi poziţia singulară pentru care nu te simţi niciodată suficient pregătită, cea de mama.

    Mi-a plăcut foarte mult observaţia şi recunoaşterea sinceră că o mama oricât de mult şi-ar iubi copilul, oricât de implicată este în viaţa acestuia, niciodată nu va şti cu exactitate ce vrea copilul ei, ce-i place cu adevărat acestui copil şi de aceea trebuie acţionat de fiecare dată cu multă delicateţe. Chiar dacă un copil este atât de mult copilul mamei lui, el are propria să individualitate, propriile sale idei, gusturi, preferinţe. Nu este copia mamei sau al tatălui ci este câte ceva din amândoi şi ceva în plus.

    Foarte multe din textele care alcătuiesc cartea au fost publicate de-a lungul timpului în revistele “Avantaje” şi “Tango” şi pe blogul personal al autoarei ceea ce arată că este vorba de o carte îndelung gândită şi lucrată. Nu este uşor mai ales când eşti persoană publică precum Mirela Retegan, să-ţi etalezi experienţa de viaţă în faţă unor necunoscuţi, viitorii tăi cititori. Autoarea o face însă în mod simplu, deschis, cuceritor. Ne îndeamnă să gândim pozitiv, să nu luăm decizii emoţionale şi să fim echilibraţi şi fără orgolii atunci când la mijloc este viaţa copiilor.

     În cartea “Pledoarie pentru mami şi tati” se vorbeşte foarte mult despre dragoste. Cred că acesta este şi secretul plăcerii cu care se citesc paginile cărţii. Indiferent de toate întâmplările din trecut o femeie nu renunţă niciodată la ideea de dragoste. Mi-a plăcut foarte mult în acest sens răspunsul dat de Mirela Retegan la o întrebare dintr-un interviu apărut în revista “Tango”: “La un moment dat ne dăm seama ce aşteptări avem, ce ne lipseşte, şi ce ne dorim de la bărbatul de lângă noi. Dar cât timp eşti foarte îndrăgostit, nu-ţi dai seama. Atunci totul este perfect.” Perfect adevărat!

    Finalul cărţii ne aduce aminte un adevăr dureros de care nu prea ţinem cont şi anume: “nu avem timp cât vrem noi. Avem doar timpul pe care îl avem. Şi el nu se măsoară în ani, ci în momente. Iar ele, momentele, au ritmul lor, la timpul lor. Nu putem să pierdem timpul şi să-l furăm din altă parte fără să plătim furtişagul căci vine un moment când nu ne mai rezultă. Când, în loc să ne amintim cum ne-am trăit viaţa, ne plângem că am pierdut….TIMPUL”
Recomand cu căldură lectura cărţii Mirelei Retegan “Pledoarie pentru mami şi tati” editura Evrika Publishing.evrika-publishing

Cartea Pledoarie pentru mami şi tati, de Mirela Retegan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Evrika Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul  Editura Evrika Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de  Facebook

Povestea lui Paulo și a lui Chris e povestea noastră, a tuturor.

Walkiriile, de Paulo Coelho-Humanitas Fiction

Titlul original: As Valkirias

Traducere din limba portugheză: Gabriela Banu

Editura: Humanitas Fiction

Seria de autor Paulo Coelho

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 204

     PAULO COELHO s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 80 de limbi şi editate în peste 200 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 150 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare. Înainte să devină un adevărat fenomen literar, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera. Deşi profund ataşat de Brazilia natală, romanele lui dezvoltă drame universale, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Paulo Coelho este scriitorul cu cea mai mare comunitate online, având peste 23 de milioane de fani pe reţelele de socializare. În 2009, a intrat în Guinness Book drept autorul celei mai traduse cărţi (romanul Alchimistul). I s-au decernat numeroase premii (printre care premiul german Bambi 2001, acordat personalităţii culturale a anului, premiul italian Fregene pentru literatură) şi importante distincţii (Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa, 1999; Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998 etc.). Este membru al Academiei Braziliene de Litere din 28 octombrie 2002. A fondat Institutul Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi bătrânilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene.

    L-am cunoscut pe Coelho cu puțin timp în urmă, citind ,,Alchimistul”. M-am îndrăgostit iremediabil de scriitura sa, de modul în care își așterne gândurile pe hârtie. Mi-am promis că voi citi cât mai curând și altceva scris de el și, din fericire, iată că a venit timpul. Am deschis volumul de față nerăbdător și tare curios să aflu cine sunt walkiriile. Auzisem de aceste ființe fantastice întâlnite în mitologia nordică și deja îmi imaginam un roman fantasy, cu multă magie. Mi-ar fi plăcut tare mult, însă adevăratul conținut al cărții m-a încântat și mai tare.

     Protagoniștii sunt Paulo și Chris, doi soți ce pleacă într-o călătorie prin deșertul Mojave. Paulo e un cunoscător al magiei, ucenic al maestrului J., iar cea mai mare aspirație a sa e aceea de a-și vedea propriul înger. Chris îl însoțește doar din dorința de a-i fi aproape. Trec prin orașe slab populate, cunosc deșertul cu al său nisip înșelător, se află la un pas de a-și pierde viețile.

“Și Paulo își închipuia îngerul. Se cufundase de multe ori în lumea invizibilă care îl înconjura, și asta nu mai era o noutate pentru el. Dar acum, după ce J. îi dăduse o sarcină, simțea că îngerul lui era mult mai prezent – ca și cum îngerii și-ar fi făcut simțită prezența doar acelora care credeau în existența lor. Cu toate astea, în pofida faptului că omul crede sau nu crede, ei sunt întotdeauna aici – soli ai vieții, ai morții, ai infernului și ai paradisului. Îi puse îngerului o mantie lungă brodată cu fir de aur și, de asemenea, aripi.”

     Îl cunosc pe Took, un tânăr Maestru al Tradiției, cel care îi oferă o lecție lui Paulo, instruind-o pe Chris. Aceasta reușește să-și controleze cea de-a doua minte, ba chiar ajunge să-și audă propriul înger. Fără să vrea este trasă în acest joc desprins parcă din basme. Lumea lor, a lui Paulo și a lui Took, devine și lumea ei. Odată ce a cunoscut adevărata realitate, nu mai poate da înapoi. În plus e în stare să facă orice pentru a-și salva căsnicia.

    Află că walkiriile sunt în apropiere și-și continuă drumul. Le întâlnesc pe aceste femei incredibile, care au renunțat la confort, la o viață monotonă pentru a se alătura Wahallei. Împreună străbat un traseu, împărtășind celor ce le ies în cale ceea ce este cu adevărat important în viață: dragostea, fericirea, îndeplinirea visurilor. Cei doi soți le însoțesc, iar Chris e uimită să descopere această “Conspirație”.

,, – Nu există nici un păcat în afară de lipsa dragostei, continuă Wahalla. Fiți curajoși, fiți capabili să iubiți, chiar dacă dragostea ar părea trădare sau ceva îngrozitor. Bucurați-vă de dragoste. Bucurați-vă de victorie. Urmați-vă inima.

– Imposibil! se auzi o voce din mulțime. Avem obligații.

– Îndepliniți-vă obligațiile. Dar ele nu vor împiedica niciodată pe cineva să-și urmeze visele. Amintiți-vă că visele sunt o manifestare a Absolutului, și faceți în viața asta numai lucruri care merită. Numai cei care vor acționa astfel vor înțelege marile transformări care vor veni.”

    În cele din urmă, cu ajutorul Wahallei, Paulo își vede îngerul. Simte Universul în întreaga-i splendoare. Părăsește deșertul pentru a se întoarce acasă. Viața lui și a lui Chris nu va mai fi nicicând aceeași…

     E uimitoare filosofia de viață pe care autorul reușește s-o pună pe tapet. El reușește să scrie o carte ce mângâie suflete, o carte capabilă să schimbe viața cititorilor ei. O poveste ce vi s-ar părea, la prima vedere, banală, e mai mult de atât. E o istorie inspirată din viața marelui Paulo Coelho. După cum mărturisește și el la începutul cărții, cu excepția câtorva elemente fictive totul este real. A apelat la ele pentru a-i fi mai ușor să transmită cititorilor o lecție importantă, o lecție despre frumos, despre iubire, despre vis și despre îngerii atotprezenți în viața noastră.

,,Nu suntem singuri. Lumea se transformă, iar noi suntem o parte din această transformare. Îngerii ne călăuzesc și ne apară. În ciuda tuturor nedreptăților, în ciuda faptului că ni se întâmplă lucruri pe care nu le merităm, în ciuda faptului că ne simțim incapabili să schimbăm ce este greșit la oameni și în lume, în ciuda strălucitelor argumente ale Marelui Inchizitor – Dragostea este mai puternică și ne va ajuta să creștem. Și doar atunci vom fi în stare să înțelegem stelele, îngerii și miracolele.”

    Adevărurile cuprinse în această carte sunt cât se poate de realiste. Drumul inițiatic, acest bildungsroman, vă va fascina. Povestea lui Paulo și a lui Chris e povestea noastră, a tuturor. Cu toții suntem protagoniștii propriilor noastre aventuri, nelipsite de fantezie, de magie. În viața noastră totul este cât se poate de autentic, chiar dacă anumite fapte par de necrezut. Pentru a da la o parte voalul ce ne încețoșează orizontul trebuie să credem.

   Din acest motiv, vă invit să faceți această incursiune, să vă cunoașteți pe voi înșivă. Citiți ,,Walkiriile”, comunicați cu propriul înger și, cine știe, poate veți ajunge să-l cunoașteți. Credeți, sperați, nu vă îndoiți și orice pare de domeniul fantasticului poate deveni realitate…

    Mulțumesc Editurii Humanitas Fiction pentru șansa neprețuită de a citi această carte incredibilă! Mie mi-a plăcut extrem de mult și vă asigur că merită să-i oferiți o șansă.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!humanitasfiction

Cartea Walkiriile de Paulo Coelho, a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Fiction. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Humanitas Fiction. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Cosmin

Viața și opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu

recenzie

      “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” a apărut anul acesta, 2016, la editura Humanitas într-o nouă ediție ce face parte dintr-o serie de lucrări ale scriitorului și criticului literar Matei Călinescu. Din această serie mai fac parte “Portretul lui M” și “Un altfel de jurnal”. Toate cele trei cărți ale seriei sunt o foarte frumoasă apariție editorială cu coperte speciale de culoare albă pe care titlul este scris în culori diferite, roșu, galben, verde, de la o carte la alta. În partea de sus a coperții sunt practicate nouă perforații circulare prin care se pot vedea detalii ale unei lucrări grafice. În cazul cărții “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” lucrarea grafică aparține artistului Dragoș Pătrașcu. Coperta în sine aparține Angelei Rotaru.

    Gruparea acestor trei cărți într-o singură serie cu toate că sunt scrise la diferențe de ani și de experiențe de viață de către autor, arată că din punctul de vedere al coordonatorilor seriei între cele trei lucrari există elemente ce la apropie. Ca, cititor, cred că este vorba de faptul că toate trei sunt extrem de personale, scot la iveală ceva din intimitatea de gândire și simțire a autorului. Și acest lucru este și un mod discret de a deschide drumul spre înțelegerea celei mai vechi dintre cele trei cărți și anume “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”. Lectura acestei cărți nu este una ușoară. Nu este propriu zis un roman. De-a lungul timpului cei care au făcut aprecieri asupra ei au numit-o roman-eseu sau doar eseu ba chiar și doar roman. Este în mod sigur dificil de catalogat. Și totul este dificil pentru cititorul mediu care gustă literatura obișnuită. Pentru că nu vei găsi o poveste simplă cu personaje și întâmplări, ci întâlnești idei spuse într-un anumit mod și ești obligat să le înțelegi pentru a defini personajul. Zacharias Lichter este un personaj care nu poate fi cât de cât înțeles decât dacă intri, grație autorului, în modul acestuia de gândire.

      Dar mai întâi să facem cunoștință cu autorul. Matei Călinescu s-a născut la 15 iunie 1934 la București și a murit la 24 iunie 2009 la Bloomington, Indiana, SUA. A publicat pentru primna dată “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” în anul 1969, o apariție insolită ținând cont de rigorile ideologice ale acelui moment istoric. Suntem în plin comunism la doar patru ani de la instalarea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și dincolo de timida “primăvară bucureșteană” cum au fost definiți cei câțiva ani de relativă liberalizare a regimului, dincolo de elanul general legat de atitudinea conducerii țării față de invadrea Cehoslovaciei de către armata sovietică în august 1968, totuși regimul nu recunoștea decât un singur tip de filozofie, cea materialistă și un singur mod de a gândi lumea, prezentul și viitorul și anume gândirea marxist-leninistă. Orice referire la alt mod de a interpreta lumea se putea face numai în nuanță critică. Cartea publicată atunci de Matei Călinescu, lector universitar la Facultatea de Filologie a Universității București, aducea în fața cititorilor o filozofie, alta decât cea oficială și asta, numai cu câțiva ani înainte, l-ar fi putut arunca direct în închisoare. După 1965 au mai apărut cărți care erau menite să dezvăluie greșelile și devierile de la normele partidului făcute în anii dictaturii proletariatului, în așa numitul “deceniu obsedant”. Dar dezvaluirile, noile tipuri de personaje erau prefect încadrate în gândirea oficială. Zacharias Lichter, personajul creat de Matei Călinescu este imposibil de catalogat altfel decât un marginal, un homles în denumirea actuală, un individ care în ciuda deosebitei lui pregătiri, absolvise facultatea de filozofie, refuza să se integreze, refuza totul, un loc de muncă, o casă, o familie. Locuia într-un fel de garaj părăsit, trăia din te miri ce, mânca ce apuca, se îmbrăca cu ce primea sau găsea, în perioada caldă a anului dormea în parcuri și purta discuții filozofice cu oricine era dispus sa-l asculte. Autorul este cel care îl ascultă cel mai des și cu maxim interes, Îl ascultă, îl cultivă, notează părerile acestuia și poeziile lui, ba chiar sunt poezii pe care le salvează pentru a le integra în cartea ce proiecta să i-o dedice, atunci când Zacharias Lichter le arunca la coșul de gunoi.

     Matei Călinescu îl tratează pe Zacharias Lichter ca pe un fel de profet cu care are norocul de a fi contemporan. Și el, asemenea unui evanghelist, îi caută prezența, îl ascultă și apoi oferă lumii modul acestuia de a gândi sub forma unor mici eseuri ce constituie de fapt capitolele cărții. Zachaias Lichter nu face minuni, nu vindecă leproși și nu hrănește mulțimi ci doar vorbește altfel decât erau toți obligați să vorbească. El este încă stăpân pe libertatea lui de a gândi și de a vorbi. Să vorbești altfel decât sistemul în 1969 fără să pățești nimic este cu adevărat o minune. Și pentru mulți, atunci în epocă, cartea lui Matei Călinescu a fost un miracol în sine. Și o speranță.

     Primul capitol al cărții intitulat “Portret” ni-l prezintă pe Zacharias Lichter:

“Mulți dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar și întâmplător și în treacăt, l-ar putea recunoaște dintr-o descripție sumară făptura lui ciudată, de o urâțenie neverosimilă, se întipărește până și în memoria oamenilor cu un simț al observației slab dezvoltat, ca una dintre acele amintiri marginale, dar tenace care, multă vreme acoperite cu umbră, pot oricând reveni cu prospețimi și precizii uimitoare” (p.7)


Zacharias Lichter are, după cum spune chiar el, o fizionomie de metafizician și de iluminat iudeo-german de la sfârșitul secolului al XVIII-lea”. (p. 8)

     Întreg acest capitol descrie în detaliu potretul lui Zacharias Lichter, unicitatea lui în peisajul stradal, dar și gesturile și modul de a vorbi care îl definesc. Doar refăcând în minte chipul acestuia cititorul va înțelege următoarele capitole.

    În al doilea capitol “Despre flacără” aflăm momentul revelației, momentul în care personajul cărții face cunoștință cu modul în care Dumnezeu se manifestă asupra lui. Înțelege faptul că are o relație specială cu Dumnezeu. “…fusesem doborât de flacăra lui Dumnezeu! Pâlpâirea ei mă orbise, apropierea ei mă izbise ca o piatră, vuietul ei mă surzise, dogoarea ei îmi uscase gura ca o sete fără margini.” (p.10-11) Pentru cei din jur era doar un cerșetor ciudat care se manifesta cu o violență a gesturilor exagerată pentru că se împiedecase și spărsese borcanul de iaurt, hrana lui prețioasă din acel moment. Dar nu așa se manifestă de fapt Divinitatea, în cele mai neașteptate moduri alegând cele mai neașteptate persoane?

    Următoarele capitole sunt închinate părerilor filozofice ale lui Zacharias Lichter. Pentru că el are un mod extrem de personal de a vedea lumea, individul, societatea, religia, etica, estetica. Poate că mai mult decât în alte capitole în cel de al treilea, “Despre stadiile spiritualului”, se simte durerea autorului că este forțat să trăiască într-o epocă de cumplită lipsă de libertate a gândirii. Pentru foarte mulți comunismul a însemnat lipsuri materiale acutizate tot mai mult în anii 80 și lipsa libertății de mișcare.

Pentru unii, ca Matei Călinescu, cea mai teribil supliciu era lipsa libertății de gândire și exprimare. Pentru mine, ca cititor, asta a fost cheia în care am citit această carte. Ce poate fi mai cumplit pentru cineva care are ca mod de trăire cuvântul să fie permanent obligat să intre într-un tipar, să se deduleze, să spună lucruri pe care de fapt nu le gândea și în care nu credea. De aceea își pune personajul, pe Zacharias Lichter să spună în acest capitol: “S-ar putea spune că oamenii, cu cât resimt mai acut contradicțiile dureroase ale conștiinței, cu atât au o mai puternică nostalgie a nebuniei. Căci numai prin nebunie se poate depăși convenționalismul apăsător al tuturor limbjelor, sisteme arbitrare de semne, prin care, vrând să comunice, oamenii se integrează mereu în alte structuri străine de ființa lor profundă.” (p.13)

    Cititorul va avea plăcerea de a descoperi capitol cu capitol ce gândește Zacharias Lichter despre curaj, despre Iov, despre femei, despre copii, despre poezie, despre limbajul matematic, despre responsabilitate și libertate, despre sinucidere, comoditate și bătrâni. Lectura ei este un exercițiu de gândire și înțelegere extrem de plăcut și revelator. Sunt însă conștientă că pentru cei născuți după 1989 cartea are cu totul alt înțeles decât pentru un cititor mai în vârstă ca mine. Dar acesta este de fapt farmecul cărților cu adevărat bune, să vorbească fiecărui cititor pe limba lui. Pentru că nici azi raportul dintre individ și societate nu este simplu, iar Zacharias Lichter poate foarte bine să vorbească despre lume în general nu doar despre perioada comunistă. Cartea a apărut în 1969, dar reeditarea ei în 2016 o face deja o carte contemporană acestui timp.

     În cartea sa de amintiri scrisă sub forma unui dialog dintre el și prietenul său Ion Vianu, Matei Călinescu povestește că atunci când l-a construit pe Zacharias Lichter a avut un model real pe Genu Gheler și că acesta a fost foarte nemulțumit de modul în care prinde viață în carte. Dar același lucru se întâmplă și cu Zacharias Lichter. În epilogul care încheie cartea, autorul este dojenit de personajul său:

 

“Credeam că mă iubești, îi spune odată Zacharias Lichter celui despre care aflase că s-a apucat să-i compună biografia. De fapt tu nu te iubești decât pe tine: căci tu nu despre mine scrii, ci despre tine, substituindu-mi-te ca un mincinos și ca un nimicnic; și vrei să regăsești în mine toate mizeriile și neputințele tale și să le înnobilezi, să le cuprinzi în aerul arzător și sterp care înconjoară faptura mea”(p.153)

    Recomand cu căldură lectura acestei cărți deosebite. Povestea lui Zacharias Lichter și a concepțiilor sale este cuceritoare pentru oricare tip de cititor mai ales pentru că te pune pa gânduri. Pentru că aceste concepții sunt ale unui autor foarte tânăr la momentul apariției cărții și denotă o mare și originală profunzime de gândire. Așa a fost perceput și de contemporanii lui:

“Născut pentru a fi literat, spirit de elită, deși s-a afirmat ca noi toți din generația sa biologică în vremuile crunte și îmbâcsite, barbare ale stalinismului românesc, părea a trăi, a visa și gândi pe o altă planetă, sub sorii calmi și strălucitori ai clasicismului apusean.” România Literară, nr. 26/2009, “In memoriam”.

     Nu consider cartea “Viata și opiniil lui Zacharias Lichter” de Matei Călinescu o carte care obligatoriu trebuie legată ca semnificație de epoca în care a apărut. Raportarea ei la comunism o face mai particulară, dar dacă o citim ca oameni ai actualului moment istoric îi conferim valoarea reală pe care o are, aceea de a fi general valabilă.

    Chiar dacă nu există nimic care să le apropie, lectura cărții lui Matei Călinescu m-a făcut să trăiesc ca cititor același tip de sentimente și revelații ca și romanul lui Mihail Bulgakov, “Maestrul și Margareta” poate pentru că în fond e vorba despre condiția creatorului, a “maestrului”, nu-i așa?

     Mulțumesc editurii Humanitas pentru că mi-a oferit șansa de a citit “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu.

editura-humanitaseditura-humanitas-logo

Cartea Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu, a fost oferită de Editura Humanitas.Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii HumanitasPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Dana Burda

Povestea vieții mele, de Benjamin Franklin

(Autobiografia)

recenzie

     “Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin a apărut la editura “Herald” în anul 2016 în colecția “Autobiografia”. Excelenta traducere din limba engleză a fost făcută de Iulia Bodnari. Cartea este o frumoasă apariție editoriala având 249 de pagini. Este de asemenea meritoriu că această lucrare celebră de altfel în toată lumea, a binecunoscutului inventator, om de știință, om politic și diplomat, Benjamin Franklin, părinte fondator al Statelor Unite ale Americii, apare la 310 ani de la nașterea autorului. Și în ciuda secolelor care au trecut de când a fost scrisă, cartea este o lectură extrem de plăcută, cuceritoare chiar și plină de informații interesante din mai multe puncte de vedere.

      Numele lui Benjamin Franklin este printre cele mai populare pentru publicul larg. Elevi fiind, toți l-am întâlnit fie la orele de fizică, fie la cele de istorie. De-a lungul timpului a devenit personaj de roman, dar și personaj de film. Chipul lui este ușor de recunoscut nu numai pentru că apare în manuale când vorbim despre războiul de independență american, dar și pentru că apare pe bancnota de 100 de dolari. Nu știu cum mai stau lucrurile acum, dar cu decenii în urmă era ceva obișnuit să asociezi numele lui Franklin de paratrăsnetul pe care l-a inventat. Ciudat este însă, că spre deosebire de alte culturi la noi această carte autobiografică a fost mai puțin populară și mai puțin tradusă. Avem ceva referiri la ea într-un discurs al istoricului Nicolae Iorga din anii 30 ai secolului XX când se împlineau 140 de ani de la moartea lui Frankin,și mai avem o ediție mai veche, din 1976, scoasă de editura Univers în colecția “ Corespondențe, memorii, jurnale”.

    Faptul că editura “Herald” publică această carte nu este întâmplător și nici fără semnificație. Așa cum arată mottoul editurii pe situl ei, și lucrarea lui Benjamin Franklin este o “carte deschisă pentru minți deschise”. Pentru că modul în care își povestește Benjamin Franklin viața chiar dacă a făcut-o pentru fiul lui, ne va influența în egală măsură modul de a gândi pentru fiecare din noi- cei care o citim.

     Cartea are mai multe părți. Mai întâi o foarte utilă și succintă introducerea scrisă de Charles W. Elliot. Avem trecute aici în revistă toate momentele importante din viața lui Franklin ceea ce ne va ajuta să înțelegem mai bine amănuntele la care se referă autorul în lucrare. Urmează prima parte care a fost scrisă în 1771 în casa episcopului Shipley din St.Asaph și care se referă la perioada dintre anii 1706- 1757. Urmează apoi două scrisori, cea a domnului Abel James și cea a domnului Benjamin Vaughan prin care aceștia îl roagă pe Franklin să-și continue povestea vieții, argumentând cu pasiune de ce este necesar acest efort. Scrisorile sunt primite de autor la Paris unde se afla în calitate de reprezentant diplomatic al proaspăt eliberatelor State Unite ale Americii cu titlul de ministru plenipotențial ce trebuia să se ocupe de încheierea tratatului de pace cu Anglia. Și ultima parte continuarea poveștii veții lui scrisă pe când se afla încă în Franța, la Passy, în 1784. Dar cartea nu cuprinde decât tot evenimentele de până în anul 1757. La final prin grija editurii avem un foarte util tabel cronologic în care sunt trecute toate evenimentele majore din viața lui Benjamin Franklin.

     “Povestea vieții mele” este o lectură multivalentă. Poate fi citită de plăcere pentru că este scrisă într-un stil plăcut, simplu, antrenant ca și cum autorul i-ar povesti ctitorului ce a mai făcut în anii de când nu s-au văzut. Poate la fel de bine să fie privită ca un document cu valoare istorică, dată fiind excelenta pregătire a lui Benjamin Franklin, evenimentele legate de viața sa, dar și a orașului Philadelphia, a Bostonului sau a New Yorkului sunt extrem de interesante și revelatoare. Cartea are și o valoare morală. Permanent autorul ne trece în revistă căutările lui legate de perfecțioanarea sa ca gânditor, ca cetățean, dar și ca persoană pur și simplu.

       Prima parte a poveștii începe printr-o dedicație făcută de autor fiului său, William Franklin care a fost guvernator al New Jersey.

” Dragul meu fiu, dintotdeauna mi-a plăcut să adun mici anecdote despre strămoșii mei…Pe lângă asta, mai am și alte îndemnuri. Fiindcă am ieșit din starea de sărăcie și întuneric în care m-am născut și am crescut și am ajuns la o stare de belșug, și având o oarecare reputație în lume, și dat fiind că am trecut prin viață bucurându-mă de o considerabilă fericire, poate că posteritatea va dori să cunoască mijloacele de care m-am folosit și care, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, au reușit atât de bine; în același timp, poate că unele dintre mijloace se vor potrivi cu situația unora dintre cititori și vor fi considerate vrednice de urmat.” (p.11)

    Benjamin Franklin s-a născut la Boston la data de 6 ianuarie 1706 fiind ultimul copil al numeroasei familii întemeiate de tatâl său Josiah Franklin.Acesta a avut șapte copiii cu prima soție și alți zece cu cea de a doua soție Tatăl său a emigrat din Anglia în America în 1682 la fel ca mulți alți englezi în acele timpuri în căutarea unei lumi mai libere în ce privește modul lor de închinare după cu spune autorul în cartea sa. Mai târziu Benjamin Franklin, ajuns din nou în Anglia, și-a căutat rădăcinile familiei sale și astfel a aflat că strămoșii săi au locuit timp de secole în același sat, Ecton din Northampthonshire și că numele lor vine de la porecla ce era dată celor care aveau în proprietate o bucată de pământ de 30 de acri fiind oameni liberi.( p.12-13). Tatăl său,Josiah Franklin s-a stabilit la Boston unde a deschis un atelier de fabricat lumânări și săpun educându-și cei șaptesperzece copiii să fie capabili să cunoască o meserie cu care să poată duce o viață simplă și folositoare. Benjamin fiind cel mai mic a fost trimis la școală la opt ani și a urmat cursurile până la zece ani când tatăl său l-a retras făcându-l ucenic în atelierul lui. Dar micul Benjamin nu avea nici o plăcere să facă lumânări așa că a cerut să fie lăsat ca ucenic în tipografia fratelui său vitreg James unde a învățat meseria de tipograf dar și să iubească cărțile și să scrie mici eseuri pe diverse teme legate de preocupările generale ale acelor timpuri. La vârsta de 17 ani citește din întâmplare cartea unui anume Thomas Tyron care recomanda o dieta vegetariană și Benjamin Franklin decide să devină vegetarian din două motive la fel de importante, pentru sănătatea lui și pentru a face economie la banii pentru mâncare ca să-și poată cumpăra cărți.(p.29),

    Prima carte pe care a îndrăgit-o a fost “ Călătoria pelerinului” de John Bunyan și de aceea a căutat să aibă și să citească toate cărțile acestui autor. În anul 1732 se mută la Philadelphia în urma unei dispute cu fratele său. Și ajunge să se stabilească definitiv în acest oraș, implicându-se tot mai activ în dezvoltarea și modernizarea acestuia pe măsură ce averea sa devenea tot mai mare. Descrierile pe care autorul le face celor trei mari importante orașe de pe coasta de est, Boston, New York și Philadelphia sunt extraordinar de interesante. La fel de interesantă este descrierea modului în care erau organizate administrativ aceste orașe și ce însemna implicarea cetațenilor în toate problemele legate de interesul comun ca locuitori ai orașelor respective. Cu timpul Benjamin Franklin va deveni tot mai activ, mai cunoscut și mai implicat în tot ce însemna dezvoltare, modernizare, o viață mai sigură. Astfel și-a mobilizat concetățenii pentru punerea la punct a unor sisteme de prevenire a icendiilor ce erau dezastruoase în orașele cu case construite din lemn, s-a implicat in organizarea pazei orașului, a descoperit o soba capabila să facă mai multă căldură cu consum mai mic de combustibil, a descoperit atât de cunoscututl paratrăstnet, și între 1743 și 1749 a luptat să fie aceptată ideea înființării unei universități în Philadelphia. care va deveni Universitatea din Pennsylvania. În tot acest timp lucrează ca tipograf împreună cu un asociat deschizându-și tipografia în 1728. Aici scoate ziarul “ Pennsylvania Gazette” foarte apreciat și căutat pentru că impune o conduită echilibrată și fără scandaluri de presă. Paginile închinate modului cum trebuie să fie presa pentru a fi o parte activă și binefăcătoare în viața comunității sunt și azi de mare actualitate. Între 1733 și 1758 va scoate “ Poor Rochard’s Almanach” foarte cunoscut și căutat și care destul de repede va fi tradus și în alte limbi. Va fi un model pentru toate aceste tipuri de almanahuri anuale menite să ajute la educația populară. Încet încet, Benjamin Franklin va obține prin decizia și votul concetățenilor lui diverse funcții în administrarea orașului. În 1736 este numit secretar al Adunării generale iar în 1737 delegat al Directorului Poștei. În 1748 decide să-și vândă afacerea pentru a se implica total în problemele de dezvoltare a orașului dar și a statelor americane în general.

    Partea a doua a amintirilor nu face decât să aducă și mai multe amănunte legate de ceea ce deja cunoaștem din prima parte. Cele mai multe pagini sunt închinate proietctului său de a atinge perfecțiunea morală. Iată de fapt ce dorea să facă :

” Doream să trăiesc fără să comit nicio greșeală, de nici un fel; voiam să biruiesc toate ispitele la care m-ar fi condus orice înclinație naturală, obicei sau tovărășie proastă”. (p.124) Își dă repede seama că trebuie să se organizeze pentru că să poată transforma această dorință ambițioasă în realitate și așa concepe lista cu cele 13 virtuți care va deveni celebră de-a lungul timpului.Aceste virtuți erau temperanța, tăcerea, ordinea,hoărârea, cumpătarea, sârguința,sinceritatea,drepatea,moderația, curățenia, liniștea,castitatea și smerenia. (p.125-126) Și după ce dscrie cum s-a străduit să implementeze în viața și gândirea sa fiecare vitute în parte atrage atențăa ca “ posterității nu îi va strica să afle că, prin această mică invenție și cu binecuvântarea li Dumnezeu,strămoșul lor a dobândit fericirea constantă în viață până la vîrsta de 79 de ani , la care scrie aceste lucruri.”(p.134)

    “Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin este o carte mai mult decât interesantă și consider extrem de generoasă decizia editurii “Herald” de a ne oferi șansa să o cunoaștem într-o traducere foarte bună. Prin toate informațiile pe care le oferă, dar și prin ușurința cu care poate fi citită, sigur poate deveni o carte recomandată tinerilor încă de la vârsta adolescenței.

      Tipograf, editor, inventator, diplomat, om de stat și scriitor, Benjamin Franklin s-a aflat în permaneță acolo unde se decidea ceva, implicându-se în evenimentele cruciale ale formării Statelor Unite ale Americii fiind deplin convins așa cum a declarat nu numai odată că “ această țară a fost destinată să devină una dintre cele mai puternice de pe glob.”

      Este foarte interesantă și povestea publicării cărții “Povestea vieții mele.” În 1789 autorul a trimis câte un manuscris al cărții prietenilor lui, Benjamin Vaughn și Guillaume le Veillard, primarul orașului Passy din Franța pentru a le afla opiniile. După moartea sa în 1790, în Franța a apărut o ediție piratată a cărții în limba franceză, în 1791, cu titlul “ Memoires de la vie privee”. În limba engleză va apare prima ediție în 1793 “ The Private Life of the Late Benjamin Franklin L.L.D. Originaly Written By Himself and Now Translated from the French, London, 1793.

Am citit cu deosebit interes și cu mare plăcere această carte, care în ciuda timpului nu a pierdut nimic ca valoare și mulțumesc editurii Herald pentru această șansă.

Editura Herald-logo

Cartea Povestea vieții mele de Benjamin Franklin a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editurii Herald. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Istoria samurailor, de Robert Calvet

Titlul original: „Une histoire de samourais”

Traducere din limba franceză şi note: Valentin Protopescu

Editura: Herald

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 299

Colecţia: ARHETIP

   „Japonia”. Ce anume vă trece prin gând când cineva pronunţă acest cuvânt? Spunem că este o ţară din Asia care are o cultură aparte şi în care domină tehnologia. Numim una dintre sărbătorile mai cunoscute şi anume cea a florilor de cireş. Cei mici nu vor uita să menţioneze animeurile şi manga(benzi desenate). Alte persoane vor aminti de geisha, acele „femei care stăpânesc artele”. Japonia nu se rezumă doar la aceste propoziţii. Este o ţară pictată în două culori: alb (cultură, oameni) şi negru (războaie, asasinate). Populaţia niponă a cunoscut zile senine, dar şi mai înnorate. Oamenii s-au ridicat, au evoluat şi  creat ceea ce vedem astăzi. Multe întrebări legate de aceştia rămân fără de răspuns. Putem să îl găsim, însă citind, căutând în…lucrarea „Istoria samurailor”scrisă de…

… Robert Calvet, doctor în istorie care predă istoria modernă la Universitatea „La Rochelle” în Franţa. Volumul de faţă a fost publicat în anul 2009. A mai scris şi „Les États-Unis d’Amérique de Lincoln à Truman politique et société”, „Les États-Unis en fiche”, „République et Démocratie en France(1789-1899)”.

   În primul rând, autorul introduce cititorul arătând semnificaţia cuvântului „samurai”. Pentru a desemna un „profesionist în arta războiului” s-au folosit, mai întâi, termenii „tsuwamano”, „mononofu”, apoi sintagme ca „buke”, „musa”, pentru ca, la final, să fie utilizate lexemele „samurai” şi „bushi”. Ce erau samuraii? „Cei care slujeau un senior sau escortau un nobil…un fel de cavaleri”.

   În cele ce urmează ne sunt ilustrate diverse episoade din istoria Japoniei. Unul dintre acestea este cel al războiului dintre clanurile de războinici, Taira şi Minamoto, din strâmtoarea Shimonoseki. Clanul Taira era depăşit numeric de Minamoto, dar avea avantajul de a cunoaşte lupta pe mare. Minamoto va învinge, profitând de curenţii de apă. Acest moment reprezintă  pasul către o „nouă eră, una în care clanurile războinice îşi asigură dominaţia asupra ţării, îndepărtând de la putere aristocraţia imperială reunită la Kyoto în jurul împăratului”. Modul de a guverna este schimbat cu shogunatul sau bakufu. Minamoto Yoritomo va dori ca provinciile aflate sub puterea lui să devină mai independente, dar împăratul Go-Shirakawa refuză acestea. Va pune la cale un asasinat alături de fratele vitreg al lui Yoritomo. Planul îi e dejucat, iar ajutoarele sale sunt obligate să realizeze seppuku(sinuciderea rituală). Yoritomo aduce o nouă structură administrativă ca Biroul Afacerilor Publice(Kumon-jo), o curte de justiţie care se ocupă de „urmăriri şi apeluri…Mononchi-jo(Biroul Anchetelor)”. Bakufu coexista cu puterea imperială. Shogunii vor primi dreptul de a-şi numi proprii guvernatori-shugo „deţin puterea judiciară în caz de rebeliune sau de asasinat”. Jito colectau impozitele şi realizau cadastrul, iar „oamenii lipsiţi de liberatate” şi arendaşii se ocupau de agricultură. Nu uit de codurile legislative adoptate, unele sub forma edictelor precum „Joei-shikimoki” ce cuprinde 51 de articole. Principala monedă de schimb în acea perioadă era orezul, koku.

   Ceea ce m-a impresionat a fost că, în acele timpuri, femeile nipone erau mult mai independente. Calvet ne dă şi exemple ca Hojo Masako(1156-1225) care „a jucat rolul de shogun după moartea soţului ei”, Tomoe” concubina lui Kiso Yoshinaka…femei războinice…îl decapitează pe samuraiul Onda Moroshige ” ori artiste şi intelectuale ca poeta Ema Saiko(1787-1861).

    Un alt eveniment marcant este cel care îi suprinde pe mongoli încercând să cucerească arhipelagul nipon. Aceştia deţin armament cu mult peste puterile japonezilor, cum ar fi grenadele chinezeşti. Folosesc strategia încercuirii inamicului, în vreme ce japonezii pe cea a atacului pe timp de noapte şi practică tactica hărţuirii.  Graţie unei furtuni, învingătorii sunt japonezii. Datorită acestei secvenţe ei vor înlocui arcul cu sabia, secolul al XIV-lea. Samuraii foloseau diverse arme(shoto, wakizashi), fiind singurii care aveau dreptul de a purta atât sabia lungă, cât şi pe cea scurtă. Cea mai răspândită sabie era uchigatana sau katana. Naginata erau folosite de ninja şi de femeile nipone. Aflăm că „deşi sunt cavaleri, samuraii luptă mai curând pe jos”, şi trebuie să realizeze „acordul sabiei cu pensula” cunoscând şi elemente de literatură, să poată citi şi scrie, efectua calcule. Frapant era că ceremonialul seppuku(„sinuciderea rituală…războinicul…îmbracă veşminte de culoare albă…aşezat în poziţia seiza”) cuprindea şi oligaţia de a realiza un poem, cum a fost cel al lui Minamoto Yoeimasa:

„Ca un butuc putred

Pe jumătate îngropat în ţărână

Viaţa mea, fără să fi înflorit,

Se-apropie de tenebrosul capăt.”

   Demn de remarcat este felul în care autorul aduce în prim-plan „Codul onoarei: Bushido”, un fel de Biblie pentru samurai. Conform acestuia, cel care mergea la război trebuia să ia aminte de principiul că „se va adapta la orice împrejurare, dincolo de orice preocupare de ordin moral” . Samuraiul nu are prieteni, iar familie îi sunt cerul şi pământul. Valorile pe care le îmbracă sunt gi – corectitudinea, rei – acţiunea justă, yu – bravura. Ţelul său este meryo – onoarea, dar pentru a o atinge trebui să nu uite de jin – milă, makoto – sinceritate şi chugo – loialitate. Mai aflăm diferenţa dintre samurai şi ninja „persoană care îşi disimulează prezenţa”.

     „Istoria samurailor” este un volum complex care se aseamănă cu o buclă în timp. Pe parscursul celor 19 capitole, Calvet ne poartă în trecut pentru ca la final să traseze linia spre prezent. Cuvintele folosite sunt uşor de înţeles, făcând lucrarea accesibilă unui public cât mai larg. Descrierile războaielor dau senzaţia că ne aflăm în mijlocul luptei, iar fiece cuvânt ambiguu este imediat explicat.

Ce este un samurai? O persoană care „într-o situaţie de viaţă şi de moarte, acţionează simplu, alegând moartea imediată”, un artist în război şi un intelectual… Oare, doar atât să fie? Citim şi aflăm J

Lectură plăcută!Editura Herald-logo

Cartea Istoria samurailor de Robert Calvet  a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandataăde pe site-ul Editurii Herald.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Crina Stanciu

Această carte ne vorbește despre credință, yoga, mântuire, eliberare, relații, destin, fericire, viață, suflet .

India văzută și nevăzută de Vasile Andru

Editura: Herald, 2015

Număr pagini: 252

    Despre autor: s-a născut în 22 mai 1942, în satul Bahrinești, nordul Bucovinei. Studii universitare la Iași, absolvite în 1965. A predat cursul de Literatură Franceză și cursul de Estetică, la Facultatea de Filologie Suceava(1967-1974); și cursul Tehnici de Creativitate și stimulare mentală, la Facultatea de Ziaristică București (1991-1993). Redactor principal la revista „Viața Românească”, până în 2006. Din 2007 este redactor la revista „Lumină lină/Gracious ligth” din New York. Este prozator și eseist, master în Filozofie, membru al Uniunii Scriitorilor și al PEN- Clubului. A călătorit la Muntele Athos ( 1997, 1998, 2004) și în Tibet. A făcut stagii de documentare antropologică la Roma (1989) și la Paris (1990, 1991) și călătorii de studii în India cu bursă Sivananda (1992, 1996). Centrul Sivananda din Trivandrum-India i-a conferit titlul de master în filosofia Vedanta.

    Scrieri: A publicat 30 de cărți, proză și eseuri  de spiritualitate.

    Am vrut să citesc această carte pentru că am o pasiune pentru India. Întotdeauna m-au fermecat tradițiile și credința lor, profunzimea spiritualității lor, obiceiurile și portul. Deși nu știu cât de comod este un sari, oferă femeii o eleganță aparte, un aer aristocrat. Sper ca într-o zi să ajung să vizitez măcar o mică parte și de ce nu acel Taj Mahal bine cunoscut în întreaga lume. Un monument în orașul Agra care a fost construit de împăratul Shah Jahan pentru soția sa Mumtaz Mahal, fiind cel mai faimos și vizitat monument din lume. Monumentul dragostei.

    Am rămas surprinsă de câte lucruri am aflat despre autor, atât de multe cărți și totuși eu nu știam nimic, nici măcar nu am auzit de el. Încă o dată repet ceea ce am spus de nenumărate ori, România nu știe să promoveze literatura, nu ne ajută să cunoaștem oamenii de care ar trebui să fim mândrii și de la care avem ce învăța.

    India văzută și nevăzută este o carte de spiritualitate, care ne face cunoscută profunzimea și devotamentul interior al unor maeștri și al urmașilor acestora, al marilor nume din India. Dacă ar fi să compar cu religia ortodoxă aș spune că aceste scrieri sunt învățăturile sfinților noștri care ne completează pacea sufletească.

„India și fericirea

V.A. : Constat la indieni  o mare putere de adaptare, o plasticitate spirituală și toleranță la frustrare. Îi simt foarte apropiați sufletește. Se poate vorbi de o fericire, sau măcar de o mulțumire a indianului?

SWAMI : În India, nu-i un ideal de a fi fericit. Ci de a-ți trăi karma și de a atinge eliberarea față de naștere și față de moarte. Poporul acesta, când ajungi să-l cunoști, vezi că are o forță spirituală deosebită, un sens al acceptării. „

    Swami – Titlu respectuos conferit unui maestru spiritual.

   Ceea ce m-a atras la poporul indian este această acceptare, având în vedere că nu este o țară bogată,  este de admirat puterea lor de a trăi destul de optimist în simplitate, mai mult pentru că majoritatea trăiesc în familii numeroase iar respectul lor față de vârstnici este foarte intens.

    Autorul ne oferă multe informații din experiența lui întâlnită pe lângă nume importante în cultura Indiană.

Cum să dobândești liniștea. Cum să rămânem armonioși și să facem în jur armonia. Cum să-ți oprești generarea negativității gândirii. Observă-ți senzațiile , așa cum îți observi respirația. Gândurile negative vor defila, vor trece. Observând respirația și senzațiile . observi indirect și defilarea mentală . Îndelung . Distinge cele trei semne ale existenței : efemerul , durerosul , impersonalul. Așa zicea Goenka. „

Această carte ne vorbește despre credință, yoga,  mântuire, eliberare, relații, destin, fericire, viață, suflet.

„Cum e femeia indiană?

– Femeia indiană este o sclavă și o zeiță. Încă este supusă unor servituți, încă o apasă mentalități rigide, încă este zeificată. Vei spune : opoziția contrariilor! Nu, nu este opoziția contrariilor, este supraviețuirea unor prejudecăți legate de femeie. Femeia în genere este educată să fie supusă și ascultătoare. Ea merge după bărbat, ca-n biserica creștină la miruire.”

    E greu de înțeles cum în zilele de azi mai se ține această tradiție, femeia să fie supusă. Deși în biblie se spune că mândria lui Dumnezeu e bărbatul, iar mândria bărbatului e femeia.

    India văzută și nevăzută este o carte filozofică și spirituală, o carte despre cunoaștere și autocunoaștere. India este templul purificării sufletești.

     Dacă sunteți însetați de cunoaștere și spiritualitate, vă recomand această carte. Nu e o lectură ușoară pe care o savurezi la cafea.

     Ce nu mi-a plăcut : Începutul cărții este un dialog, mi s-a părut plictisitor deși citind am descoperit multe lucruri interesante.

    Ce mi-a plăcut: Pasiunea autorului pentru cunoaștere, descoperire și pasiunea de a povesti cititorilor amănunțit fiecare experiență și fiecare învățătură descoperită.

   *Extazul sau răpirea minții ( numite iluminarea) sunt fracțiuni ale Treziei…Adevărata trezie este ieșirea din ignoranță și din somnul speței. Înțelege lumea și astfel vei intra în altă lume.

VASILE ANDRUherald

Carte India văzută şi nevăzută de Vasile Andru a fost oferita pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandata de pe site-ul Editurii Herald. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina Facebook

Autor: Vero

Escal-Vigor, de Georges Eekhoud-Editura Univers

Editura Univers

Traducere: Irinel Antoniu
Număr pagini: 160

    Castelul Escal‑Vigor şi insula din jurul lui, Smaragdis, sunt scena pe care se construieşte utopia tânărului nobil Henry de Kehlmark. Dorinţa acestuia de a trăi conform naturii sale se loveşte de prejudecăţile unei întregi comunităţi care, deşi nu se dă înapoi de la propriile‑i excese, nu poate accepta dragostea dintre doi bărbaţi.

Georges Eekhoud (1854‑1927) a debutat cu două volume de poezii, dar avea să se impună prin romane precum Kees Doorik (1883) sau Noua Cartagină (1888; până acum singura carte tradusă în română, în 1958). Naturalismul său atrage laudele lui Émile Zola. Un veşnic revoltat împotriva constrângerilor sociale, se apropie de mişcările anarhiste. Romanul Escal‑Vigor(1899), unul dintre primele romane moderne care tratează deschis homosexualitatea, provoacă un scandal, iar autorul este urmărit în justiţie; este în final achitat, şi cu ajutorul unei scrisori de susţinere semnate, printre alţii, de Zola, André Gide sau Anatole France. În 1920 devine membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia.

Sursa foto şi text> Editura Univers

Instinct, de Ioana Duda-medicament pentru suflet

Titlul: Instinct

Editura: Herg Benet

Categoria: Proză scurtă, Eseuri

Colecția: Blog ‘n’ Roll

Număr de pagini: 176

Anul apariţiei: aprilie 2016

    Ador diversificarea în lecturile cu care mă delectez, ador să descopăr autori noi, oameni noi și a lor penel interior. Apreciez oamenii care au curaj să scrie așa cum simt, să fie așa cum vor – fără măști și se arată tuturor fără  nici un fel de problemă.

    Încă de când am aflat că la Editura Herg Benet va apărea cartea Instinct, scrisă de Ioana Duda, mi-am trecut titlul pe lista cu dorințe literare. Mi-am dorit foarte mult să o citesc. Cum de ce? Din instinct. O astfel de carte se citește din instinct, nu are nevoie de foarte multe motive, de analiză detaliată, de recenzii și opinii.  Cartea Instinct m-a simțit din prima, a simțit că rezonez cu multe din paginile ei, că mă voi regăsi în toate emoțiile și trăirile pictate pe foi imaculate.

    Instinct, de Ioana Duda nu este o carte pe care să o poți citi într-o singură zi, căci nu este o simplă carte. De când am deschis-o și am început să-mi plimb sufletul pe fiecare cuvințel, am simțit-o ca fiind un dialog între minte și suflet, un dialog sincer, emoționant și liber între două prietene – autoare și cititor, dar și o confesiune pe care autoarea o face propriului suflet, o mărturisire pentru a se elibera, a fi împăcată cu propria persoană, o împăcare a sa cu propria inimă.

De câte ori ți-ai urmat inima pentru a trăi fericirea? Fericirea este calea în propria viață. Nu-ți spun asta din experiență, ci din instinct.

     Instinctul Ioanei Duda a scris o carte, care a fost, este și va fi citită de către mulți cititori. Instinctul îmi spune acum că majoritatea cititorilor de Instinct sunt și vor fi femei. Poate am sau poate nu am dreptate, dar crede-mă că Instinctul feminin (Ioana Duda) a scris Instinct, dar nu este dedicată femeilor. Nu este dedicată doar femeilor. Instinct poate fi simțit, trăit, devorat și de către bărbații curioși, deschiși la minte și la suflet, care vor să cunoască și mai bine femeia – de alături sau femeia, în general.

   Să nu faci greșeala să crezi că Instinct este cartea prin care Ioana Duda elogiază doar femeia sau doar bărbatul. Nici gând. În Instinct Ioana elogiază TRĂIREA – cu tot ce înseamnă ea. Elogiază iubirea, emoția pură, bucuria, durerea, lacrima nervii, fericirea, dragostea.

    Știi? Poți să simți foarte bine faptul că… citind Instinct, citești jurnalul celei care a scris cu atâta drag fiecare pagină. Citind, am simțit foarte bine cum pătrund în viața Ioanei, în sufletul ei, cum particip – cu acordul ei, la fiecare episod din viața ei, cum în fața mea autoarea se dezgolește de secrete, de măști, de tot ce nu o reprezintă, iar mie mi se arată exact așa cum este ea – cu bune și rele, cu păcate și vicii, cu plusuri și minusuri, mi-a arătat fără teamă deciziile sale, rezultatele obținute, iubirile și suferințele, durerile fizice și interioare, rănile, vindecările, lacrimile și zâmbetele, acțiunile și retragerile sale atunci când poate trebuia să meargă mai departe.

    Un om simplu, cu o inimă imensă mi-a arătat foarte clar că oricine poate greși – că e indicat să greșești, să simți, să suferi, să plângi, să urli, să te temi și să fugi. Cartea Instinct mi-a predat încă o dată lecția acceptării și iertării de sine, căci fără acceptare și iertare pentru propriile noastre persoane nu putem trăi, nu putem merge mai departe. Da! Fără partener reușim să ne continuăm viața, dar fără noi în propria viață, nu putem trăi. Nu trăim, de fapt, doar supraviețuim, iar dacă noi nu ne acceptăm și iertăm, nu putem pretinde asta de la ceilalți din jur.

Poate că la prima vedere, eseurile și toate cele 176 de pagini scrise de sufletul unei femei trecute prin viață – nu foarte, dar oricum suficient, par doar o lipsă de ocupație, o pierdere de vreme pentru cititori, dar nu este așa.

    De instinct am avut, avem nevoie și vom avea mereu nevoie în viața noastră. De Instinct, cartea Ioanei Duda, avem nevoie pentru sufletul nostru. Eu una am simțit cartea Ioanei ca fiind medicament pentru suflet. Citindu-i trăirile ș fragmente din povestea ei de viață, am simțit cum mi-am făcut o nouă prietenă. O prietenă pe viață, care pot comunica de la suflet la suflet, fără să aibă nici una din noi nevoie de cuvinte. Citind am simțit cum o parte din inima ei vine la mine, se mută în mine pentru totdeauna. Și am ma simțit cum nu sunt singura care a suferit, a plâns, a urlat, s-a bucurat, a trăit, a căzut și s-a târât prin viață, că nu sunt singura care a reușit să se ridice, indiferent de lovituri. Iar dacă Ioana Duda a putut, eu am putut să fac asta, oricine va reuși.

Citind Instinct, trăiești o nouă viață și înveți să prețuiești ceea ce ești și ai mai valoros: pe tine.

Lectură plăcută.Editura_Herg_Benet

Cartea Instinct, de Ioana Duda, a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site/ul Editurii Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Eva Peron și-a donat toate bunurile națiunii.

EVITA. Viața secretă a Evei Perón,de Nicholas Fraser, Marysa Navarro

recenzie

    Editura “Corint” a scos volumul lui Nicholas Fraser și Marysa Navarro, Evita. Viața secretă a Evei Peron” în colecția Istorie coordonată de Lavinia Betea. Cartea este o lucrare științifică bine documentată, dar scrisă într-un stil accesibil, alert și plăcut, atractiv atât pentru specialiști cât și pentru cititorii obișnuiți atrași de figura atât de cunoscută a Evei Peron. În cele 313 pagini facem cunoștință cu viața, activitatea, mitul, dar și realitatea de dincolo de mitul născut în jurul Evei Peron. Cei doi autori sunt la rândul lor doi specialiști bine cunoscuți prin alte lucrări ale lor. Nicholas Fraser este jurnalist specialist în documentare internaționale iar Marysa Navarro predă istoria la Dartmouth College, New  Hampshire fiind specialistă în istoria Americii latine și având mai vechi preocupări și cercetări legate de peronism și de figura Evei Peron.

    Prefața cărții este scrisă de istoricul Alina Pavelescu. Am cunoscut-o prima dată, pe Alina Pavelescu, dacă se poate spune așa, cu câțiva ani în urmă grație inspiratului ei blog “Savonarolo who”. Între timp tânăra istorică a devenit director adjunct la Arhivele naționale și m-am bucurat mult să-i văd numele la prefața acestei cărți. Am descoperit același stil inteligent, sclipitor și extrem de succint așa cum erau scrise și articolele de pe blog. Alina Pavelescu are în mod sigur un dar de a scrie atractiv despre teme nu întotdeauna atractive. Prefața cărții de numai două pagini ne trasează exact subiectul cărții, intențiile autorilor și părerea personală a celei care scrie. Este suficient să redau începutul acestei prefețe pentru a face deschiderea spre cartea în sine.

“ Povestea Evei Peron are toate ingredientele unei telenovele latino-americane: o fată săracă, născută într-un orășel din provincia argentiniană, purtând stigmatul copilului din flori, pleacă din fragedă tinerețe la Buenos Aires pentru a-și căuta norocul ca actriță, ajunge amanta iar mai târziu soția conducătorului țării, pe care îl salvează de la sfârșitul prematur al carierei lui politice, apoi îl secondează în consolidarea cele mai populare dictaturi din istoria Argentinei, transformându-se ea însăși în îngerul săracilor și mama inocenților. La sfârșitul poveștii fata blondă se stinge după o grea suferință, petrecută de lacrimile și rugăciunile națiunii” p.5

În această frază este cuprinsă practic toată esența cărții.

    Maria Eva Duarte Peron atât de bine cunoscută sub diminutivul popular și plin de dragoste de Evita, s-a născut în data de 7 mai 1919 într-o fermă sărăcăcioasă. Mama sa Juana Ibarguren nu era căsătorită atunci când a născut pe cel de al cincilea copil al ei, Maria Eva. Toți copiii i-a avut cu amantul ei, Juan Duarte care era deja căsătorit și avea propria lui familie. Cu toate că ceilalți copiii fuseseră recunoscuți de Duarte și îi purtau numele, în cazul Mariei Eva acesta a refuzat să o recunoască fiind trecută în registrul de stare civilă de la Los Toldos cu numele de Ibarguren (numele de origine bască al bunicului matern). Legătura dintre părinții Evei a încetat după moartea într-un accident a lui Juan Duarte. Copilăria Evei ca și a fraților ei este marcată de lipsuri, marginalizare și lipsă de speranță. Asta o determină pe mica Eva să decidă să plece la Buenos Aires la numai 15 ani pentru a face o carieră de actriță. A reușit să facă față și să devină actriță dar lumea teatrului și radioului nu era o lume ușor de cucerit de o fată atât de tânără și lipsită complet de orice fel de sprijin.

   În 1943 se implică în sindicalism fiind una din fondatoarele Asociației Radiofonice Argentiniene, un sindicat al lucrătorilor din radiodifuziune. Marea aventură care o va transforma în cele din urmă într-un mit, a început în ziua de 22 ianuarie 1944 când Asociația Radiofoncă argentiniană a dat întâlnire membrilor ei la Luna Park pentru o serată de binefacere menită să ajute la strângerea de fonduri cu care să fie ajutați supraviețuitorii cutremurului ce distrusese complet orașul San Juan. Secretariatul muncii și potecției sociale condus de colonelul Juan Peron a fost însărcinat să centralizeze ajutoarele și să coordoneze inițiativele voluntarilor. Așa că la întâlnirea de la Luna Park era prezent și colonelul Juan Peron și  Eva face cunoștință cu el și de atunci nu s-au mai despărțit niciodată. În amintirile sale, Eva povestește ce i-a spus colonelului Peron cu ocazia acestei prime întâlniri “Dacă așa cum afirmați, cauza poporului este și cauza d-voastră, atunci eu vă voi rămâne alături oricare ar fi amploare sacrificiilor necesare, până când nu voi mai avea putere. Și el mi-a acceptat oferta.”

    A urmat apoi anul 1945 când Juan Peron a fost obligat să demisioneze și viața i-a fost chiar amenințată. Peron ajunge în cele din urmă la închisoare. Cert este că în toată această perioadă dificilă Eva i-a fost alături iar mai târziu va fi prezentată ca eroina care l-a salvat și i-a pregătit întoarcerea. Peste ani Eva va scrie despre aceste zile grele.: ”Aceste opt zile încă mă dor-mai mult, mult mai mult decât orice aș fi trăit dacă petreceam acest timp în compania lui, împărtășindu-i durerea…” p.95

    Pe 17 octombrie Peron se întoarce în urma unui val de greve și demonstrații fără precedent în istoria Argentinei. Drumul spre putere îi era deschis. Atunci și-au căpătat susținătorii populari ai lui Peron numele de los descamisados care în interpretarea peronistă semnifica întreaga clasă muncitoare. Imediat după revenirea în libertate Juan Peron s-a căsătorit cu Eva îndeplinindu-se astfel spusele ei încă de când era mică: “Mă voi căsători cu un prinț sau cu un președinte.” A urmat apoi foarte activa campanie electorală în urma căreia Juan Peron a fost ales președintele Argentinei. Și astfel Eva Duarte Peron a ajuns și ea în vârful puterii. Peron și-a prezentat programul politic ca președinte în noiembrie 1947: planul cincinal pentru Noua Argentină! p.121. O denumire care cititorului de o anumită vârstă îi poate stârni amintiri!

    Ajunsă soție de președinte, Eva nu a acceptat să rămână în umbra soțului ei așa cum era atunci obișnuit în toată lumea. Încă înainte de alegeri Eva a citit discursuri la radio, și într-un mediu dominat de bărbați a știut să se imixtioneze în discuțiile politice private ale lui Peron și să-și prezinte punctul de vedere. A știut să capteze atenția și să cucerească femeile copleșite de devotamentul și exubernața ei și de faptul că vorbea pe limba lor, cu gesturile care le erau obișnuite. În 1946 nu doar a ajutat campania soțului ei, dar a avut și propriul ei discurs și atunci când bărbații au încercat să o saboteze femeile i-au sărit în ajutor rezistând chiar și gazelor lacrimogene. Eva a jucat un rol important în acceptarea egalității politice și civile între bărbați și femei astfel că în septembrie 1947 femeile au căpătat drept de vot. Dar mai înainte, la 20 februarie 1946 s-a constituit Comitetul feminin “Maria Eva Durate Peron” un grup politic care promitea să elimine dezechilibrele și să dea drept de vot femeilor. După ce acestea au primit dreptul de vot, în 1949 s-a creat un partid politic, Partidul peronist al femeilor, care au reușit să aibă 23 de deputate în urma alegerilor din 1951.

    În 1947 a făcut o călătorie în Europa și autorii cărții dedică acestei călătorii un capitol întreg extrem de interesant. A vizitat mai întâi Spania lui Franco unde s-a bucurat de o primire extraordinară pentru că Spania avea nevoie de un împrumut de la Argentina ieșită bogată din cel de al doilea război mondial la care nu a participat. Vizita în Spania a durat 15 zile. A refuzat să se mai ducă în Marea Britanie pentru că nu a acceptat condițiile și impunerile protocolului familiei regale. A făcut apoi o vizită în Italia și la Vatican unde s-a bucurat de o lungă întrevedere cu papa. A urmat apoi Lisabona, unde l-a întâlnit pe Don Juan de Borbon cel care peste ani va deveni regele Spaniei, dar care la acea dată era o persoană nefrecventabilă oficial. Apoi a urmat Parisul unde a fost decorată cu Legiunea de onoare și a cunoscut marile case de modă pariziene. A mai vizitat Monte Carlo și Elveția. Vizita în Elveția va da neștere la multe suspiciuni legate de fonduri secrete depuse acolo în numele lui Juan Peron suspiciuni cu care cititorul român este deja obișnuit, ele existând și în cazul familiei Ceaușescu.

    După călătorie și-a canalizat toate eforturile în activitatea fundației de caritate care îi purta numele și care înlocuia practic vechea organizație în care erau implicate doamnele din înalta societate argentiniană. Fundația a fost creată la 8 iulie 1948 și a dus o lupta susținută cu sărăcia și excluderea socială. Au fost construite școli, spitale, azile de bătrâni, cămine pentru copiii orfani, a instituit burse și ajutoare de tot felul.Îi invita pe săraci să o viziteze direct la biroul ei și primea sute de persoane într-o zi. Pe data de 1 mai 1949 a spus într-un discurs: ”Prefer să fiu Evita chiar mai mult decât să fiu soția președintelui dacă numele de Evita este rostit pentru a vindeca durerea unor cămine din patria mea.”

    Puterea și popularitatea ei au crescut atât de mult încât numirea ei ca vicepreședintă a țării a fost primită fără proteste.

    Dar această fulminantă ascensiune care aducea o enormă popularitate regimului peronist a luat sfârșit când a descoperit că avea cancer de col uterin boală care i-a pus capăt vieții la numai 33 de ani. La 7 mai 1952 când a împlinit această vârstă i s-a conferit titlul de Conducătoarea spirituală a națiunii (Jefa Espiritual de la nacion).

Eva Peron și-a donat toate bunurile națiunii.

    A fost înmormântată cu onoruri naționale și la înmormântarea ei a fost o aglomerație uriașă în timpul căreia 200 de oameni au fost răniți și opt oameni au murit. După moartea sa a continuat crearea mitului Evei Peron care o continuat și după îndepărtarea de la putere a lui Juan Peron în anul 1955.

    Epilogul cărții pune în discuție lucruri mai puțin cunoscute de publicul larg legate de modul special de îmbălsămare al corpului Evei Peron ca și despre treptata transformare a ei în conștiința publică dintr-un personaj real într-un personaj de film, dar și faptul că a rămas în lumea celor mult prea mulți săraci ai Argentinei o figură emblematică protectoare.

    Lucrarea celor doi cercetători are toate atributele unei lucrări științifice având un capitol dedicat special notelor explicative numerotate cu cifre arabe în text și note de subsol însemnate în text cu steluță. La final cartea are un capitol de bibliografie și un Index de nume în ordine alfabetică ambele extrem de utile pentru deplina înțelegere a tuturor detaliilor din carte mai ales pentru cei mai puțin familiarizați cu amănuntele istorice.

    Se pune întrebarea, ce aduce nou cartea lui Nicholas Fraser și Marysa Navarro față de ce s-a scris până acum despre atât de populara figură a Evei Peron? Reluând practic detaliile vieții și activității Evei Peron, cei doi cercetători au încercat de fiecare dată să dea o dimensiune umană evoluției și activității acesteia și au reușit. Dincolo de mitul Evitei putem vedea femeia reală care a fost în toate etapele scurtei sale vieți. A fost însă mai dificil să îl convingă pe cititor că Eva Peron a fost doar o femeie care a profitat din plin de șansa pe care i-a oferit-o viața de a ajunge soția președintelui țării.

    Mie personal mi se pare că dincolo de noroc, de întâmplare sau pur și simplu destin, Eva Peron a avut conşțiința propriei ei condiții sociale și a făcut tot posibilul cu entuziasm și energie să caute soluții pentru a șterge pe cât se putea multe din urmările nenorocului de a te naște între săraci și mai ales sa fii o femeie născută în mediu defavorizat. Nu avea cum să-și depășească epoca, nu avea cum să depășească condiția de dependență de tot ce însemna soțul ei, dar a tras la maxim de toate ofertele. Să nu uităm că nu a trăit decât 33 de ani și că a avut puterea să facă ceva doar cinci ani! Este extraordinar din orice fel de punct de vedere privești lucrurile ca numai în cinci ani să poţi oferi bază pentru crearea unui mit politic!

    La moartea sa Eva Peron a lăsat în urmă 35 de spitale, 450 de școli, 5 cămine pentru bătrâni, 5 cămine pentru copiii orfani ca să nu uităm și feminizarea politicii argentiniene. Sigur că a putut face aceste lucruri pentru că a avut sprijin și a beneficiat de fonduri, dar în deceniile care au trecut de atunci toți știm că se poate avea și fonduri și putere și să nu rezulte nimic din asta decât hoție și corupție. De aceea cartea “Evita.  Viața secretă a Evei Peron” este o lectură atât de interesantă. Ne oferă șansa să cunoaștem ce înseamnă să-ți trăiești viața în toate dimensiunile ei cu pasiune și determinare. Nu am insistat deloc asupra evenimentelor politice care țin de instaurarea președenției lui Juan Peron și nici asupra definiției peronismului, fenomen politic deosebit de interesant în contextul mondial al înfrângerii nazismului și ieșirii din cel de al doilea război mondial. Cititorul  va putea afla detalii extrem de interesante  despre toate acestea menite să ne aducă mai aproape o țară atât de îndepărtată.

Recomand lectura acestei cărți care este o adevărată incursiune nu numai în istorie ci și în psihologia umană și în psihologia maselor ca și în extraordinara putere a propagandei politice.Editura Corint

Cartea Evita. Viata secreta a Evei Peron de Nicholas Fraser, Marzsa Navaro, a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint. Poate fi achizitionată de pe site-ul Editurii Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

                                               Autor: Dana Burda

 

Oscar Wilde a subliniat și omagiat viața, fericirea, frumusețea, iubirea în toate operele sale – opere care abundă de înțelepciune.

Oscar Wilde pentru blazaţi – 99 de pilule de înţelepciune pentru fericirea de aici şi acum. Allan Percy

Titlul original: EL COACHING DE OSCAR WILDE – 99 pildoras de sabiduria para la felicidad de aqui y ahora

Editura: Herald

Colecția:  COLIBRI

Categoria: Cărți deschise

Anul apariției:  2016

Număr de pagini: 160

    Știu că foarte mulți prieteni ai mei, prieteni care știu că lectura este o a doua natură a mea, un stil de viață, un hobby, o plăcere, o atitudine, un mod de a mă autodepăși mereu, de a afla, de a mă relaxa, o atitudine, o poartă deschisă întotdeauna spre nou și frumusețe – frumusețea e mereu simplă, ieftină sau gratuită, se minunează și spun că citesc pe bandă rulantă. Pe unii dintre cei care mă văd zi de zi cu o carte în fața ochilor, atitudinea aceasta îi supără, îi deranjează și îi determină să se manifeste care cum simte. Iar eu? Eu îi las în pace și mă manifest și eu cum simt: îi ignor cu și mai multe cărți citite.

    Pe mine scrie diversitate și dacă îmi place să citesc din toate domeniile – nu chiar toate, dar din majoritatea, dacă îmi place să descopăr cărți noi, povești noi și autori care să mă cucerească, citesc cât pot, orice și oricând.

    Așa s-a întâmplat și cu Oscar Wilde pentru blazați de Allan Pearcy. Știam că e un alt gen de carte, un gen de lectură căruia nu i-am spus niciodată nu. Această carte subțirică am citit-o de plăcere, cu plăcere și în doar câteva ore. Nu e nimic greoi, complicat sau spectaculos, dar e o lectură ușoară, relaxantă și foarte interesantă.

    După titlul său foarte pompos, cartea e foarte ușoară și extrem de subțire. Și dacă e să analizezi coperta și din nou, titlul, poți spune fără nici o urmă de confuzie că este o carte psihologică, genul ălă de carte motivațională, deloc interesantă și prea puțin apreciată de cititori.

    Dacă mă întrebi pe mine – cea care citește orice, chiar și cărți motivaționale, aceasta este mai mult un omagiu adus lui Oscar Wilde. Este genul de carte care te apropie și ma mult de autori cunoscuți și apreciați, autori care au avut ceva de spus în literatură și nu numai.

    Oscar Wilde pentru blazați face parte dintr-o serie de cărți extrem de interesante, care nu face altceva decât să ajute cititorii să cunoască și mai bine autori consacrați.

    Eu am ales să citesc 99 de pilule pentru fericirea de aici și acum, pentru că mi-a atras atenția cui aparțin cele 99 de citate amintite în paginile cărții. Eu am citit de Oscar Wilde doar Portretul lui Dorian Grey, carte care mi-a atras atenția prin povestea creată și prin subiectul abordat. Portretul a atras multe laude și foarte multe critici, dar autorul cu siguranță și-a atins scopul: a atras atenția, a fost citit, apreciat și criticat.  Datorită acestei cărți, Oscar Wilde pentru blazați chiar aș mai vrea să citesc un roman scris de acest autor.

    Mi-a plăcut diversitatea subiectelor abordate: viață, siguranță, bani, iubire și resentimente, a trăi și a supraviețui, adevăr, trecut, prezent și viitor, suflet, bogăție, defecte, plăcere, bunătate și răutate, muncă, joc, experiență, pasiune, fericire, creație, suferință, acceptare, libertate, ispite, datorie, responsabilitate, asumare, vindecare, valoare, reușită și eșec, prietenie, optimism și pesimism, educație, iubirea de sine, amintire și uitare, recunoștință și nemulțumire.

    Dacă era vorba doar de 99 de motive să fii fericit aici și acum cu ajutorul lui Oscar Wilde, probabil această carte ar fi fost doar o altă carte citită în acest an pe lista mea, dar nu a fost doar atât. În detaliile oferite de Allan Percy am mai găsit ceva foarte interesant. Consideră-le alte două motive importante care te pot convinge cu ușurință să citești această carte.

     Primul dintre ele este acela că în scurta detaliere pe marginea celor 99 de pilule pentru blazați, autorul a adus în atenție și alte titluri, alți autori consacrați, iar pentru mine a fost cea mai frumoasă modalitate de reamintire a unor autori și cărțile lor. Multe dintre cărțile amintite în Oscar Wilde pentru blazați le-am citit și mi-au plăcut foarte mult.

     Un al doilea motiv pentru care merită să rămâi în compania acestei cărți pentru câteva ore este unul și mai interesant: merită să citești pentru că la final, în ultimele pagini ale acestei cărți afli detalii despre viața lui Oscar Wilde.

    Autorul Portretului lui Dorian Grey a făcut închisoare, a fost părăsit de soție, niciodată nu s-au despărțit și în fața legii, de prieteni și cunoscuți. Niciodată nu și-a pierdut speranța și umorul.  Ceea ce nu am știut este faptul că după ce a fost eliberat, a plecat la Paris unde și-a schimbat numele din Oscar Wilde în Sebastian Melmoth

    Ce s-a dorit prin 99 de pilule pentru fericire? Nu știu motivația autorului Allan Percy, dar pot să spun opinia mea: fericirea este simplă, este actuală, vindecătoare, putând schimba radical cursul vieții. Fericirea din prezent aduce aceeași stare, sentiment și emoție și în viitor – apropiat sau îndepartat. Oscar Wilde a subliniat și omagiat viața, fericirea, frumusețea, iubirea în toate operele sale – opere care abundă de înțelepciune.

Lectură plăcută!herald

Cartea Oscar Wilde pentru blazaţi – 99 de pilule de înţelepciune pentru fericirea de aici şi acum. Allan Percy a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Cartea poate fi achiziţionată de pe site-ul edituriiPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

 Autor: Laura Apetroaie

Patimile după G.H.,de Clarice Lispector

Editura: Univers

Traducere: Dan Munteanu Colan
Număr pagini: 145

     Considerată de mulţi dintre criticii care i‑au studiat opera drept capodopera ei, Patimile după G.H. este cartea despre care şi Clarice Lispector considera că i‑a împlinit cel mai bine propriile exigenţe de scriitoare. Roman mistic şi filosofic, set de exerciţii spirituale în căutarea non‑sinelui ascuns în miezul sinelui, Patimile după G.H. pune pe marginea abisului o femeie, una dintre femeile lumii, dar şi femeia din toate femeile.

     Păşind pragul unei camere dosnice din propriul apartament, G.H., o sculptoriţă a cărei viaţă, bine organizată, are acum o neaşteptată breşă, păşeşte într‑o altă stare mentală, o altă conştiinţă a lumii. Dincolo de prag găseşte un semn tulburător lăsat în urmă de servitoarea mereu ignorată, care tocmai şi‑a dat demisia: un desen simplu pe perete, reprezentând un bărbat, o femeie şi un câine. Suntem în Brazilia, unde un asemenea semn nu e niciodată inocent. Nici măcar pentru o artistă sofisticată şi mondenă. În urma umilei servitoare cu pielea întunecată, G.H. se va confrunta şi cu un mesaj întrupat: un gândac bătrân, atât de bătrân încât este martorul întregii istorii umane, pe care o precede şi căreia îi va supravieţui. Efortul ei trepidant de a înţelege mesajul, de a‑l încorpora, de a gândi, de a discerne limita limbajului şi a propriei capacităţi de a gândi în limitele limbajului este transpus într‑una dintre cele mai frumoase, în austeritatea ei, cărţi ale secolului trecut. O răvăşitoare aventură intelectuală, la care bine ar fi să nu se încumete, aşa cum cere autoarea în avertismentul de la început, decât persoanele cu suflet format. Suflet, nu altceva. 

     Clarice Lispector (1920 – 1977) s‑a născut într‑o familie de evrei în Ucraina. Familia a emigrat în Brazilia pe când ea avea mai puţin de un an. A studiat Dreptul în Rio de Janeiro. A publicat peste douăzeci de cărţi: romane, proză scurtă, literatură pentru copii, eseuri şi culegeri de articole de presă. A fost căsătorită cu un diplomat şi l‑a însoţit ani de zile în misiunile sale în Europa. La douăzeci și trei de ani, publicarea primului ei roman, Aproape de inima vijelioasă a lumii, i‑a adus celebritatea peste noapte. Printre cele mai cunoscute titluri ale ei, se numără romanele Patimile după G.H. (A Paixão segundo G.H., 1964), Água Viva (1973), Ora stelei (A hora da Estrela, 1974), Un suflu de viaţă (Um Sopro de Vida, 1978). Este adesea numită „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”.

Sursa foto şi text: Editura Univers

O carte măsurată în linguriţe de cafea

Trenul M, de Patti Smith-Editura Polirom

 

Traducere din limba engleză şi note de Ona Frantz

Număr pagini: 240

O carte măsurată în linguriţe de cafea

     Volum de amintiri atipic, Trenul M este, în esenţă, o poveste despre curgerea vieţii, relatată de o legendă a muzicii punk rock americane. Fie că vorbeşte despre rutina ei newyorkeză sau despre legăturile cu artişti precum William Burroughs sau Paul Bowles, Patti Smith rememorează pentru a înţelege, în acordurile unei melancolii temperate, ale unui umor subtil. Proza ei împleteşte realitatea cu visul şi încearcă să le descifreze rostul amândurora; tînjeşte după cafeneaua perfectă şi după soţul ei decedat; merge pe urmele marilor artişti care i-au marcat existenţa, în căutarea unui adevăr profund; susţine concerte şi conferinţe, scrie, bea mereu cafea – drogul ei declarat – şi are vise obsesive. Dar ceea ce captivează în primul rând în acest volum este personalitatea complexă a autoarei, ce reuşeşte să îşi apropie cititorul şi să îl facă părtaş la căutările, întrebările şi răspunsurile ei, care definesc umanitatea.

„Ce înseamnă să fii femeie şi să fii singură? Această întrebare este esenţa volumului Trenul M, alături de veşnica interogaţie: unde găseşti cea mai bună cafea? Trenul M e un jurnal al călătoriilor alimentate cu cafeină, imaginativ, emoţionant, transgresiv şi de o stranietate încîntătoare, care te face să rătăceşti şi în care te pierzi, doar ca să descoperi apoi esenţa adevărului şi a comuniunii în propria ta fiinţă.” (Los Angeles Review of Books)

„Proza lui Patti Smith pendulează fără efort între prezentul şi trecutul ei, dar şi al savanţilor şi artiştilor ce au inspirat-o şi de care se simte apropiată: regizorul japonez Akira Kurosawa, poetul Arthur Rimbaud sau Alfred Wegener, primul om de ştiinţă care a avansat ipoteza derivei continentelor.” (Miami Herald)

„Chiar şi atunci când stă singură pe treptele locuinţei sale din New York şi se uită la petrecăreţii beţi, Patti Smith reuşeşte să dea senzaţia că în lume nu există nimic mai fermecător.” (Financial Times)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

O fecioară nesăbuită, de Ida Simons

Editura: Polirom

Număr Pagini: 200

Traducere din limba neerlandeză şi note de Gheorghe Nicolaescu

Un roman despre iluzia marilor prietenii

    Bogat în elemente autobiografice, romanul O fecioara nesăbuită evocă scene din viaţa unei familii de evrei peregrinînd în perioada interbelică prin Haga, Anvers şi Berlin. Vocea care povesteşte este a lui Gittel, o fată de doisprezece ani pe care pasiunea pentru muzică o apropie de oameni, dar îi oferă şi refugiu atunci cînd lumea din jur devine ameninţătoare. Părinţii ei se ciondănesc fără oprire, aşa că, după fiecare ceartă mai serioasă, mama îşi ia fiica şi se mută pentru cîteva săptămîni la rudele din Anvers. Gittel ajunge astfel să fie invitată de un fost prieten al tatălui ei să cînte la pian pentru Lucie, fiica lui de douăzeci şi nouă de ani. Între cele două tinere pare să se lege o prietenie strînsă, însă Gittel îşi vede înşelată încrederea, ca din senin, în cel mai crud chip cu putinţă. Scris cu vervă ironică şi umor, romanul Idei Simons este povestea unei adolescente aflate în căutarea unui loc sigur în vremuri nesigure şi într-o lume în care haosul e pe cale să se dezlănţuie.

O fecioara nesăbuită este echivalentul olandez al lui Stoner, un mare roman al literaturii universale. Din discreţia stilistică a Idei Simons se naşte un umor de cele mai multe ori blînd, dar care se transformă uneori într-o muşcătoare ironie.” (De Morgen)

„Romanul O fecioara nesăbuită ne vorbeşte, printre altele, şi despre «fragila prietenie dintre două fete care trăiesc într-o comunitate evreiască».” (Publishers Weekly)

Sursa foto ;i text: Editura Polirom

În curs de apariţie: În noaptea timpului, de Antonio Munoz Molina

Data apariţiei: 07.09.2016

Editura: Nemira

Titlul original: La noche de los tiempos

Traducere: Adelina Mioara Angheluta

Colecţia: Babel 

Număr pagini: 800

Octombrie 1936.

    Arhitectul Ignacio Abel, a cărui poveste de dragoste se desfăşoară în paralel cu povestea de război din Spania, pleacă din Madridul mutilat spre o altă viaţă, pe un alt continent, spre un New York unde are şi o bună reputaţie, şi o iubită de care istoria, frica şi prejudecăţile îl despart. Trecând graniţele dintr-o Europa fărâmiţată, bărbatul se redescoperă neîncetat reflectat în fereastra trenului şi în propria conştiinţa. Printre războaie exterioare şi interioare, viaţa se construieşte necontenit, asemenea oraşelor proiectate de el însuşi. Printre dorinţe şi suferinţe, dragostea trăieşte fără linişte, aidoma epocii în care s-a născut.

Amintind de Boris Pasternak, dar şi de Ernest Hemingway, capodopera lui Antonio Muñoz Molina face portretul unei lumi care dispare odată cu o iubire.

„Un fel de Război şi pace pentru Războiul Civil din Spania, extraordinarul roman al lui Molina urmăreşte o mulţime de personaje, amestecând ficţiuni cu figuri reale, creionând atât rutina din vreme de pace, cât şi violenţa grotescă din vreme de război.“ Publishers Weekly

„Cartea lui Antonio Muñoz Molina e aproape insuportabil de frumoasă: la fel ca toate clipele de iubire nebună.“ Marin-Malaicu Hondrari

Sursa foto şi text: Editura Nemira

Sutton, de J.R.Moehringer

Editura: Pandora M

 

Titlul original: Sutton

Limba originală: engleză

Traducere de: Paul Slayer Grigoriu

Numar pagini: 464

     Willie Sutton (1901–1980) a fost unul dintre cei mai mari spărgători de bănci ai Americii. Jefuia băncile înarmat cu un pistol sau cu o mitralieră Thomson, dar nu a tras niciodată vreun foc de armă. Şi-a atins apogeul în perioada Marii crize economice (1929–1933), când a jefuit zeci de bănci. Americanii, sărăciţi de criză, l-au transformat în erou naţional: băncile îi jefuiseră pe ei, Sutton jefuia băncile vinovate. Başca incredibila performanţă de a evada de trei ori din închisori considerate de maximă siguranţă. Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere În căutarea timpului pierdut. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi…
Ştefan Agopian

Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mănânci, nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării.
Filip Florian

Sursa foto si text: Editura Pandora M

O diagramă a minţii îndrăgostite, o formulă inedită a aventurii romantice, prin ingredientele căreia se ragasesc rock'n' rollul şi filozofia, economia de piaţă şi revistele glossy, curentele de modă şi multă banalitate.

Sex, shopping şi un roman de Alain Botton

Editura: Humanitas Fiction

Titlul original: THE ROMANTIC MOVEMENT

Număr pagini: 299

    Alain de Botton s-a născut în anul 1969, la Zurich. În 1977, familia lui se stabileşte în Marea Britanie, unde scriitorul şi-a făcut studiile şi trăieşte în prezent. A urmat cursuri de istorie la Cambridge, luându-şi masteratul în 1991, după care a obţinut un masterat în filozofie la King’College University of London în 1992. Este fondatorul şcolii londoneze The School of Life (2008) care promovează o nouă viziune asupra educaţiei, şi al organizaţiei Living Architecture (2009). Până acum i-au apărut 14 cărţi de factură eseistică, dezbătând într-o manieră neconvenţională teme fundamentale precum dragostea, religia, frumosul. Eseuri de îndrăgostit (1993) prima lui carte, l-a consacrat rapid pe scriitorul de numai 23 de ani, devenind bestseller internaţional. Alain publică în ritm constant lucrări de mare succes, care sunt traduse în peste 30 de ţări.
     Este şi prezentator de televiziune, iar în cărţile sale şi în programele de televiziune discută diverse subiecte contemporane şi teme, subliniind relevanţa filozofiei pentru viaţa de zi cu zi.
     Alain de Botton a fost ales în 2011 Fellow of the Royal Society of Literature.

,,Cărţile lui sunt nişte hibrizi originali, în care se îmbină romanul şi reveria filozofică.” OBSERVATOR

    ,,O diagramă a minţii îndrăgostite, o formulă inedită a aventurii romantice, prin ingredientele căreia se regăsesc rock’n’ rollul şi filozofia, economia de piaţă şi revistele glossy, curentele de modă şi multă banalitate. Alain de Bontton surprinde momentele universale ale vrăjirii şi dezvrăjirii din acest parcurs romantic, punând întrebări despre sex, cumpărături, romane, tipologia sărutului, gelozie, iar Flaubert, Descartes, Platon, D.H.Lawrence, Rousseau, George Bernard Shaw sau Proust îţi răspund printre rânduri.
     Alice lucrează în publicitate, Eric-în domeniul bancar. În casa ei domneşte stilul vintage, iar în apartamentul lui, minimalismul monocrom. Ea are complexe, el este dezinvolt (mai degrabă misogin convins). Amândoi sunt tineri şi atraşi unul de altul, iar argumentele îndrăgostirii, sunt un proces, pe care scriitorul îl analizează stendhalian, îmbogăţindu-şi naraţiunea cu toate nuanţele unui eseu erudit, dar amuzant.”

    Pentru unii amuzant, pentru mine din contra, foarte deranjant. Povestea ne poartă între Londra Cosmopolită contemporană şi paradisul insulelor tropicale.

   Dacă mă întrebaţi-extremele se atrag? În contextul acestei cărţi, aş zice că nu!

,,Când li se cerea să o descrie pe Alice, cuvântul ,,visătoare” le stătea oamenilor mai tot timpul pe limbă. Sub stratul de civilizaţie şi sub scepticismul aferent, ea dezvăluie privirea plină de regret şi lipsită de concentrare a unei fiinţe ale cărui gânduri lunecă permanent către o lume alternativă şi mult mai puţin concretă. Ochii ei verde deschis aveau nuanţe de melancolie ce vorbeau despre pierdere şi un nedefinit alean. Confuză şi chiar puţin ruşinată, putea fi văzută cum caută talmeş-balmeşul lumesc ceva care să insufle sens în platitudinea existenţei.”

    Alice tânjea după iubire, iar iubiţii de la timpul trecut nu i-au adus ce îşi dorea ea.
    Când îl întâlneşte pe Eric la o petrecere îşi petrec noaptea împreună, Alice, crede că în sfârşit şi-a găsit pe cineva pe placul ei.

,,-E minunat, ţi-ar plăcea. Arată bine, e deştept şi foarte blând. M-am simţit atât de bine lângă el! N-am vorbit foarte mult, dar n-are importanță. Era ca şi când ne-am fi înţeles unul pe altul intuitiv. A fost atât de emoţionat să mă trezesc lângă el, cu faţa lui de îngeraş delicios zâmbindu-mi. O, a fost grozav!”

    Eu cred că aceşti fluturi din stomac se transformă în molii, dacă nu este persoana potrivită.
    Eric al nostru este un misogin după cum am mai spus (părerea mea) el o critică pe Alice întru totul. Dacă ea vrea să meargă la un film, sau să petreacă puţin timp cu el, este criticată, iar dacă doamne fereşte ar da semne de slăbiciune în aceste situaţii, Alice ar fi o ratată.
     La început a fost acceptabil, dar pe parcurs iese la iveală o persoană dominantă, preocupat doar de el şi de imaginea afişată. Alice care, crede ea că îl iubeşte, trece încet, încet peste, dar unele lucruri se acumulează.

   Când cei doi iubiţi îşi petrec vacanţa în insulele tropicale. Aici, se împrietenesc cu un alt cuplu, mai mult Eric, mai ales că Bob este şi el în domeniul bancar. Bob şi Daisy sunt un cuplu căsătorit, sunt americani, iar buna dispoziţie a lor este molipsitoare, dar…Eric reuşeşte să îi strice tot cheful lui Alice. Când un joc de tenis devine ceva mai serios, Alice începe să aibă îndoieli în privinţa relaţiei sale.

,,Privindu-i pe Bob, Eric, Daisy şi ceilalţi cum dansează în jurul focului de tabără în seara de Ajun, Alice îşi aminti că, tocmai pentru că le lipseşte simţul umorului, oamenii care se iau în serios, râd totuşi. De fapt, râd chiar mai tare şi mai violent decât ceilalţi, dar un râs care ratează cea mai bogată sursă de umor-şi anume, acceptarea propriei absurdităţi.
Ce păcat că există un lucru pentru care Alice nu avea nici un pic de umor, pentru care nu avea nici o resursă de ironie autoreferenţială-şi acest lucru se întâmplă să fie dragostea.”

    Când Eric refuză să meargă cu ea la un târg de antichităţi (ce nevoie are ea de vechituri), prietena sa Suzi, îi va face cunoştinţă cu Philip, un bărbat din domeniul vânzărilor muzicale, dar căruia îi plac antichităţile.
     Alice îşi dă seama că poate să vorbească nestânjenită, iar dacă ea a spus ceva ce pentru Eric e deranjant, pentru Philip este ocazia de a dezvolta subiectul.
      Ce se va întâmpla cu relaţia Alice-Eric?
      Va avea o şansă ca Alice şi Philip să se cunoască mai bine? Alice se consideră într-o relaţie, deci îl vrea doar prieten. Philip se simte atras de această fată, care are probleme grave în relaţia sa cu Eric, dar el este o persoană care nu se implică cu cineva, decât, dacă aceea persoană este liberă, fără angajamente.humanitasfiction

Cartea Sex, shopping si un roman, de Alain Button, a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Poate fi comandată de pe site-ul editurii. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de  Facebook şi aici.

Autor: Nicol

,Fiica papei" face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia.

În pregătire-Fiica Papei, de Dario Fo-Humanitas Fiction

Editura: Humanitas Fiction

Colecţia: Raftul Denisei

Romanul lui Dario Fo ,,Fiica papei” face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vândut roman al anului 2014 în Italia.

    Dario Fo, iconoclastul autor al Misterului buf şi a multe alte piese de teatru ce reînvie tradiţia commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997 –, a publicat în 2014 primul sau roman Fiica papei, dedicat vieţii uneia dintre figurile remarcabile ale Renaşterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie în cheie sarcastică societatea italiană din vremea Renaşterii, propunându-ne totodată o suită de portrete desenate de el după originalele timpului. Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcătuieşte o adevărată saga, plină de înfruntări şi crime sângeroase, săvârşite deopotrivă prin fier şi prin otravă. Pe Lucrezia însă, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papa în 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezintă, în acord cu cercetările cele mai recente, drept o victima a maşinaţiilor tatălui şi ale fratelui său, celebrul Cesare Borgia, ea fiind în realitate o făptură sensibilă, iubita a unor bărbaţi cu nume răsunătoare în epocă, protectoare a artelor, artiştilor şi umaniştilor vremii, care a dovedit totodată un curaj bărbătesc în înfruntările armate dintre cetăţile italiene.

    „Dacă desprindem istoria papei Alessandro VI Borgia şi a rudelor sale din Renaşterea italiană, obţinem o saga tulburătoare, în care personajele se poartă fără pic de respect cu adversarii lor şi adesea chiar între ele. Victima menită sacrificiului e, fără îndoială, de fiecare dată, încă din copilărie, Lucrezia, aruncată cu orice prilej şi fără pic de milă, atât de tată, cât şi de frate, în vâltoarea intereselor financiare şi politice. Ce credea dulcea copila despre asta nu-i pasă absolut nimănui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar şi pentru un tată viitor papa şi pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, câteodată, Lucrezia nu-i nimic altceva decât un colet cu sâni plinuţi şi fese trăsnet. Ah, uităm, până şi ochii îi sunt plini de vrajă.“ (Dario Fo)

Sursa foto şi text: Humanitas Fiction

În spatele fiecărei personalități publice de renume, există întotdeauna o poveste... frumoasă, tristă, motivantă pentru ceilalți, uimitoare, dar întotdeauna o poveste de maxim interes. Printre marile personalități culturale, Peggy a avut ocazia să-l întâlnească și pe Brâncuși.

 Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim

Editura: Pandora
Colecția: StArt
Anul: 2016
Număr pagini: 168
Traducere: Ciprian Siulea

    În spatele fiecărei personalități publice de renume, există întotdeauna o poveste… frumoasă, tristă, motivantă pentru ceilalți, uimitoare, dar întotdeauna o poveste de maxim interes.
„Confesiunile unei dependente de artă” este prima carte din colecția StArt, apărută la editura Pandora M, colecție prin care se urmărește familiarizarea cititorilor nu doar cu conceptul de artă modernă și caracteristicile acesteia în secolul XX, ci și familiarizarea cu poveștile uluitoare aflate dincolo de cortine.

    Peggy Guggenheim este o figură remarcabilă, o adevărată dependentă de artă, o personalitate care a schimbat fața artei secolului XX. Provenind dintr-un mediu mai mult decât privilegiat, după cum mărturisește ea însăși: „provin din două dintre cele mai bune familii evreiești”, Peggy dobândește o avere destul de mare după ce tatăl său, aflat împreună cu amanta sa pe celebrul Titanic, moare. Se spune despre tatăl lui Peggy că, împreună cu alți oameni la fel de bogați, a refuzat să se îmbarce pe una din bărcile de salvare și și-a așteptat moartea îmbrăcat în cele mai bune haine.

    „Confesiunile unei dependente de artă” este unica autobiografie a lui Peggy Guggenheim, iar înainte de a face o analiză a cărții, ar trebui menționat neapărat faptul că Peggy Guggenheim nu este o scriitoare, ci o iubitoare de artă. Cu toate acestea, mărturisirea sa permite cititorului să deschidă o ușă… o ușă secretă asupra vieții acestei personalități.
Cu siguranță, există două modalități de a cunoaște marile personalități ale artei: una din ceea ce se scrie despre ei și cealaltă din ceea ce spun ei înșiși, iar această din urmă perspectivă este una care permite o cunoaștere mai apropiată, mai amănunțită, oferind elemente în plus, celor care vor să aibă o viziune completă asupra personalității.

    „Confesiunile unei dependente de artă” etalează nu doar aspectele vieții personale ale lui Peggy, dar este și o transpunere în timp, în secolul XX, în epoca ariștilor boemi pe care ea a avut ocazia să-i întâlnească.
Ne facem o părere despre firea haotică a lui Peggy, chiar din Cuvântul Înainte, scris de către Gore Vidal, scriitor american, care povestește un episod din viața lui Peggy: „Am văzut-o ultima oară pe Peggy, foarte adumbrită, la televiziunea italiană. Veneția sărbătorea a 80-a zi de naștere – sau cel puțin acea parte a Veneției care nu s-a scufundat nici în Adriatică, nici în lene. Camera s-a apropiat de chipul frumos al lui Peggy, pentru o filmare foarte de aproape. O voce din off a întrebat-o ce crede despre pictorii italieni de astăzi. Ochii ei s-au deplasat spre persoana nevăzută, iar jumătatea ei de zâmbet a sporit insesizabil. „Ah”, a spus ea, „sunt foarte slabi.” Apoi, în stilul ei permanent jamesian, a adăugat: „Nu-i așa?”

    În întroducerea scrisă de către Alfred H. Barr Jr. – istoric american, fost director al Muzeului de Arte Moderne din New York – aflăm că Peggy Guggenheim era considerată „o extraordinară patroană a artei secolului XX. A stat cu picioarele bine înfipte într-un teren zguduit de facționalism, fără să adopte vreo tabără, părtinitoare doar față de revoluția de valoare.”

    Cine este Peggy Guggenheim? Este un personaj aproape halucinant, care te poartă de la bucurie extremă, la tristețe, toate acestea într-un timp foarte scurt. Când deschizi filele cărții sale, ești prins în uraganul emoțiilor despre care ea însăși povestește și ți-e imposibil să te desprinzi, pentru că pășești împreună cu ea, treci prin toate stările despre care ea îți povestește. Iată de ce, Peggy Guggenheim este nu este doar povestitoarea acestei cărți, ci și un personaj cu o putere extrem de mare, hipnotizantă chiar, asupra cititorului.
În 1919, la doar 21 de ani, Peggy a intrat în dreptul deplin de a beneficia de partea sa de avere lăsată de către tatăl său. Este momentul în care se declanșează un perpetuu conflict cu mama sa care a simțit că nu va mai avea nici o putere de control asupra fiicei sale cu porniri excentrice. Pe lângă achizițiile făcute de Peggy, aceasta a devenit cunoscută prin investițiile sale în artă.
E destul de dificil de descris un astfel de personaj complex, pentru care trecerea de la starea de epuizare, la o plictiseală cronică se face foarte ușor. Iată cum se caracterizează ea însăși: „o narcisistă; un copil teribil; o nimfomană; o amatoare; o femeie labilă, dar emancipată; timidă; fermecător de naivă; o fetiță; și un lup singuratic”.

    Viața lui Peggy seamănă cu o cursă, totul se petrece foarte repede, de parcă s-ar fi grăbit să bifeze tot mai multe evenimente, să trăiască la maxim cât mai multe emoții, de la fericire extremă, la disperare, la neputință, apoi din nou la speranță, la bucurii, la iubire.

   Printre marile personalități culturale, Peggy a avut ocazia să-l întâlnească și pe Brâncuși.

„Îl cunoșteam de 16 ani, dar nici nu visasem că aveam să intru în așa complicații cu el. Era foarte dificil să discuți despre preț cu Brâncuși, iar dacă aveai cumva curajul să faci asta, trebuia să te aștepți să-ți ceară o sumă monstruoasă. Eram conștientă de asta și speram că marea noastră prietenie să ușureze lucrurile. Dar, în ciuda tuturor acestora, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi-a cerut 4000 de dolari pentru Pasărea în spațiu.”


Cu toate acestea, la un moment dat, Peggy a fost chiar pe punctul de a se căsători cu Brâncuși, dar despre asta și despre căsniciile scurte, intense sau plictisitoare ale marii iubitoare de artă, veți afla călătorind în paginile cărții sale.

    Peggy și-a pus amprenta în domeniul artei, pe fondul unui tradiționalism care părea, la acel moment, de neclinitit, apoi șirul schimbărilor a fost continuat, însă cu mari dificultăți, datorită circumstanțelor politico-economice determinate de conflictele dintre țări. În ciuda tuturor impedimentelor, Peggy s-a impregnat în domeniul artei, devenind o figură remarcabilă.
Stilul cărții este departe de a fi unul artistic, abundent în figuri de stil, ci este simplu și direct, așa cum o sinceră și seducătoare mărturisire poate fi.

    Despre personalitatea lui Peggy Guggenheim, dar și despre amprenta sa asupra artei, există diverse păreri, pentru a le clarifica, dependenta de artă precizează: „

Oamenii mă învinovățesc pe mine pentru ceea ce este pictura de astăzi pentru că eu am încurajat nașterea acestei noi mișcări. Nu eu sunt responsabilă. Acum 18 ani, în America exista un spirit pur de pionierat. O artă nouă trebuia să se nască – expresionismul abstract. Eu am stimulat-o. Nu regret asta. Ea l-a produs pe Pollock, sau mai degrabă Pollock a produs-o pe ea. Și doar acest lucru justifică eforturile mele.”

    Fără îndoială, dependența de artă a lui Peggy Guggenheim a fost o verigă importantă în evoluția acestui domeniu.
Recomand cartea celor care vor să vadă dincolo de cortină și să afle despre ceea ce e dincolo de aparențe.pandora M

Cartea Confesiunile unei dependente de artă de Peggy Guggenheim, a fost oferită pentru recenzie de Editura Pandora. Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii.

Autor: Rodica

Splendoarea vieţii, de Michael Kumpfmuller

 Editura: Univers

Traducerea: Iulia Dondorici

Număr pagini: 224

    O poveste de iubire fragilă, ca un dans pe marginea prăpastiei, i‑a adus lumină, tandreţe şi curaj în ultimul an de viaţă lui Franz Kafka. Dora Diamant, ultima lui iubită, este şi singura fiinţă care i‑a dat scriitorului puterea de a părăsi în sfârşit casa părinţilor. S‑au mutat împreună într‑un Berlin instabil şi periculos, în care inflaţia făcea ravagii şi antisemitismul lua amploare. Au fost nedespărţiţi până la capăt, iar povestea lor a devenit legendă.

    Splendoarea vieţii, roman premiat şi tradus în peste douăzeci de limbi, suplineşte o lacună mult regretată în biografia şi opera lui Kafka: treizeci şi patru de scrisori şi douăzeci de caiete de notiţe confiscate de Gestapo de la Dora Diamant în 1933, în timpul unei percheziţii. Scrierile atunci dispărute sunt căutate în continuare, dar nu au ieşit la lumină nici până azi. Michael Kumpfmüller, specialist în Kafka, dar şi excelent scriitor de ficţiune, reuşeşte să imagineze, cu o incredibilă varietate de amănunte bine documentate şi într‑un stil întru totul demn de personajul său principal, povestea care, probabil, e cuprinsă în textele confiscate de Gestapo.

Nu e nevoie să fi citit opera lui Kafka sau să‑i cunoşti biografia ca să poţi savura această poveste de iubire delicată, între o tânără admiratoare şi un bărbat enigmatic şi genial, aflat deja în ghearele morţii.

Sursa foto si text: Editura Univers

%d bloggers like this: