Tags Posts tagged with "Lucian Blaga"

Lucian Blaga

      Despre toamnă… în poezia românilor

    A venit și toamna, anotimpul frunzelor pictate în nuanțe roșiatice, castanii, galbene, frunze care se desprind, parcă, din înaltul cerului și învăluie pământul ca o mantie. Răcoarea atât de mult așteptată, după o vară caniculară, ne îndeamnă la visare. Nu doar o dată gândurile noastre zboară hăt departe, întrecându-se cu stolurile de păsări ce-și fâlfâie aripile prin văzduh.

    Din punct de vedere științific, toamna e doar un sezon ce face trecerea de la vară la iarnă, un anotimp ca oricare altul, cu caracteristicile climatice specifice. În schimb, pentru poeți, pentru cei pasionați de arta cuvintelor toamna are o însemnătate aparte. E o perioadă dificilă din viața omului, un moment de veștejire a inimii, o cumpănă din existența sa efemeră…

     Personal, iubesc toamna pentru tot ceea ce înseamnă ea, pentru aerul răcoros pe care-l inspir în fiecare dimineață, pentru dezmierdarea simțurilor pe care mi-o oferă peisajul specific anotimpului. Ploile de toamnă sunt de-a dreptul liniștitoare, stropii care biciuiesc ferestrele și copacii golași îmi oferă un sentiment pe care nu mi-l pot explica, un amestec ciudat de melancolie și speranță. Ce-i drept, sunt de felul meu o persoană care cade ușor în mrejele nostalgiei, ca și cum optimismul manifestat anterior s-ar fi evaporat pe nesimțite.

     Am scotocit prin bibliotecă și am scos la iveală câteva cărți de poezii, cărți ale scriitorilor români. Am început să le răsfoiesc de îndată, căutând poezii care să elogieze toamna, care să prezinte acest anotimp din prisma trăirilor umane. Din când în când, dedic câteva minute lecturii acestor poezii – un balsam pentru sufletele oricăruia dintre noi, motiv pentru care am decis să împărtășesc și cu voi câteva dintre ele, pe care le consider eu semnificative.

      Voi începe cu ,,Emoție de toamnă” de Nichita Stănescu, un discurs liric absolut fermecător, unul din cele mai frumoase pe care am avut șansa să le studiez la școală și care, sper eu, îmi va rămâne veșnic întipărit în minte și, mai ales, în suflet.  

,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.”

      Conform eului poetic, toamna este un moment critic pentru sufletul său, pentru iubirea sădită în inima sa. În aceste clipe de slăbiciune se teme, este neîncrezător, are în vedere posibilitatea ca existența sa să fie învăluită de o ,,frunză de pelin”, umplută de amărăciune, lipsită de dulceața iubirii împărtășite, trăite la cele mai înalte cote. Din câte se pare, sentimentele sale se reflectă asupra naturii, frunzele copacilor uscându-se odată cu inima sa. Totuși, puterea iubirii îi permite îndrăgostitului să spere la ceva mai bun, prevestind venirea primăverii și faptul că după toamnă, iarnă, viața va renaște, iar iubirea îi va încununa sufletul cu fericire…

    De la timida notă de optimism a lui Nichita Stănescu, trecem la George Bacovia, unul din poeții mei favoriți. Fără doar și poate, toamna este unul din anotimpurile cărora poetul simbolist le dedică nenumărate versuri, încărcate de pesimism, înconjurate de o aură nevrotică, caracterizate de spleen, de plictis existențial. Dintre acestea am ales ,,Amurg violet”:

,,Amurg de toamnă violet…

Doi plopi, în fund, apar în siluete

-Apostoli în odăjdii violete –

Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet…

Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;

Mulțimea toată pare violetă,

Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet…

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;

Străbunii trec în pâlcuri violete,

Orașul tot e violet.”

    După cum se poate observa, eul liric este cuprins de o deprimare profundă, se lasă pierdut într-un univers iluzoriu, guvernat de halucinație, bulversare, un univers închis, un spațiu claustrofob, de altfel. Acest ,,amurg violet” sugerează un declin, o degradare a spiritului ce va duce, inevitabil, la sfârșitul omului, a umanității. Caracterul bizar este accentuat de simbolul cromatic ,,violet”. Această pată de culoare persistă în mintea individului și o asociază cu plopii, cu orașul, cu mulțimea. Până și apostolii sunt învăluiți de această culoare, ilustrându-se incapacitatea clericilor de a înfrunta efemeritatea omului. Finalul poeziei oferă o imagine apocaliptică printr-o negare a rădăcinilor strămoșești, anunțând o dezintegrare a lumii, alunecarea acesteia în neant…

       În acest context, toamna întruchipează această apropiere de sfârșit, caracterul inevitabil și ireversibil al morții. Totul e sobru, funerar…

       O altă creație lirică pe care doresc să vi-o împărtășesc este ,,Amurg de toamnă” a marelui poet și filosof ,,Lucian Blaga”:

      ,,Din vârf de munți amurgul suflă

         cu buze roșii

         în spuza unor nori

         și-atâta

         jăraticul ascuns

         sub valul lor subțire de cenușă.

         O rază  

         ce vine goană din apus

         și-adună aripile și se lasă tremurând

         pe-o frunză:

         dar prea e grea povara –

         și frunza cade.

         O, sufletul!

         Să mi-l ascund mai bine-n piept

         și mai adânc,

         să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

         s-ar prăbuși.

         E toamnă.”

      Și de această dată, eul poetic suferă. De pe culmile fericirii, ale extazului a ajuns să decadă, să apună asemenea soarelui la asfințit. Inima sa a fost afectată extrem de tare de o iubire trecută. Intensitatea pasiunii, profunzimea sentimentelor pe care le-a nutrit odinioară l-au răvășit. Acum, cel suferind se teme, vrea să ia măsuri de precauție – inutile, am putea afirma – pentru ca inima sa să nu poată cădea pradă unei alte iubiri care, în final, să se sfârșească în același mod. E toamnă, tabloul din natură este transferat în sfera spirituală, iar acest anotimp semnifică, din punct de vedere al stării psihologice a individului, o cumplită deprimare, o oboseală a spiritului…

       Mă limitez la aceste trei poezii, extrase din creația a trei artiști ai cuvântului. Toamna este prezentată în trei maniere pe cât de asemănătoare, pe atât de diferite, căci, bineînțeles, viziunea asupra lumii este unică, în funcție de poet.

       Eu v-aș sfătui să citiți poezie, această formă inegalabilă a artei, această expresie la apogeu a sentimentelor și trăirilor umane. Și, mai mult decât atât, vă sfătuiesc să-i citiți pe poeții români. Pe cei de ieri, dar și pe cei de azi. România se poate mândri cu numeroase talente, așa că am face bine să le apreciem, fiecare în parte, la adevărata lor valoare!

      Și era să uit: pe anticariatul Târgul Cărții găsiți o gamă largă de volume de poezie. Ediții mai vechi, ediții mai noi, toate vă așteaptă să le răsfoiți.  

(O carte care a fost citită de mai multe persoane, care a fost răsfoită de mai multe mâini, ascunde printre filele sale și poveștile vechilor proprietari, a altor cititori…;)

by -
7

 

      Cuvintele care dau viaţă

     „Că nu e om să nu fi scris o poezie,/Măcar o dată, doar o dată-n viața lui…” Când scrie omul o poezie? Când simte cum îi dă talentul târcoale, când  căutarea rimelor și a metaforelor îi provoacă neliniște și insomnii? Sau atunci când fiorii dragostei dau năvală, iubirea se revarsă din inima incapabilă să mai poarte povara tăcerii și devine vers, declarație înfierbântată de dragoste? Tinerii, bătrânii, pot depune mărturia încercărilor de poezie, unele mai reușite, altele mai puțin, dar toate, absolut toate, devenite amintiri nostalgice și motive de suspine melancolice.

   „Cea mai frumoasă jucărie este jucăria de vorbe” spunea Arghezi. Jucăria? Obiectul banal cu care se distrează copiii. Noi, oamenii, în marele joc al vieții folosim „jucăria de vorbe” să producem și să transmitem emoții, să dezvăluim gânduri, să dăm viață faptelor, iubirilor.

   Cât suntem de diferite față de bărbați știm și ne bucură acest lucru. Și mai știm că nu ne vom îndrăgosti niciodată de o poză, de niște pectorali „bine lucrați” și un zâmbet șmecher în colțul gurii. Dar putem să iubim o privire și cuvintele care știu să ajungă în acele cotloane ale sufletului, pentru că viața se inventează prin cuvinte până să ajungă faptă.

    Povestea de iubire a femeii pentru un bărbat e ceva dincolo de hormoni, de disperarea speciei care vrea să meargă mai departe. Și va începe totdeauna pornind de la cuvinte. Bărbatul nu se hazardează, el are nevoie de o imagine. Doamnelor, știți ce este o imagine? Conform DEX, imaginea este o reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări, mai concret, un obiect perceput prin simțuri. Așadar, bărbatul trebuie să simtă, femeia să-și imagineze, cu ajutorul cuvintelor. Bărbatul vrea acțiune, femeia, visare, emoție, sensibilitate. Femeile vor detalii despre tot: despre el, despre sentimentele lui, despre ea în ochii lui, despre cum cum vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

    Femeia independentă, dar mai ales femeia intelectuală, va suferi mereu de un complex de inferioritate. Ea nu va avea niciodată timp să se consacre frumuseții și imaginii sale, îngrijirii atât de atente precum o cochetă, a cărei unică grijă este aceea de a seduce; va prefera să citească o carte, să vadă o expoziție, să asculte un concert. Ea știe că este o conștiință, nu va putea să-și „ucidă” privirea ironică și să-și preschimbe vorbele într-un tors de pisicuță. Ea nu este precum surorile ei, sclavele fardului și ale salonului. Simțind cât este de neîndemânatică, va vrea să își ia revanșa. Dorința de a seduce, cea din inima dar și din creier, poate să ofere percepții greșite: ea va vorbi în loc să asculte, își va etala cele mai subtile gânduri și emoții, își va contrazice partenerul în loc să-l aprobe.

   Când vă uitati în oglindă și simțiți că parcă nu v-ați încadra în canoanele frumuseții și parametrii perfecțiunii, gândiți-vă că fotomodelele din reviste sunt prelucrate de calculator, iar cele de pe FB necesită ore lungi petrecute în compania trusei de machiaj. Nu sunteți perfecte? Și ce dacă? Nici măcar femeile perfecte nu sunt perfecte. Și, până la urmă, ce poate fi mai plictisitor decât perfecțiunea?

   Bărbatului îi este uşor să facă dragoste cu o „imagine” aleasă la întâmplare, care poate să-i bucure trupul şi să-i  satisfacă „ego-ul”. Uneori, bărbatul are nevoie doar de o femeie și de oxigen. Ei nu au timp, ei nu au lacrimi, ei nu au vulnerabilități. Ei au un paradis al lor în care nu se spun și nu se trăiesc cuvinte. Femeia are nevoia permanentă de sensibilitate tradusă în cuvinte, de ce nu și în flori?!  Bărbaţii pe care-i numim „mari” sunt aceia care – într-un fel sau altul – își iau pe umerii lor greutatea lumii și a iubirii declarate. Sunt bărbații încăpățânați care ne țin strâns de mână și ne promit ca vom merge împreună până la capătul lumii, chiar dacă știm că lumea se poate sfârși mâine. Sunt bărbații care nu se tem de cuvinte și își găsesc împlinirea lângă un suflet-pereche: „Dacă tu ești a mea, dacă tu îți dăruiești eul tău mie, atunci și eu o să-ți dăruiesc ție și tuturor celorlalți lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aș închide buzele și aș tăcea viața întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut. Aș tăcea retras în mine și nimeni n-ar ști după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!” (Lucian Blaga către Cornelia Brediceanu)”.

    Mintea bărbatului, mintea femeii. Cuvintele care dau viață sau ucid iubirea. Nichita Stănescu, cel care descifra hieroglifele trăirilor, a elucidat (prin cuvinte!) misterele ambelor sexe: „Şi-ţi auzeam gândurile cum mă priveau…”.

 

 

 

 

%d bloggers like this: