Tags Posts tagged with "Lucruri pe care le-am făcut fără să vreau"

Lucruri pe care le-am făcut fără să vreau

by -
27

Lucruri pe care le-am făcut fără să vreau

   Cei care mă cunosc, știu bine că sunt, adeseori, prinsă în mijlocul unor evenimente amuzante. Atributul de „amuzante” este, evident, atribuit mult mai târziu… pentru că pe moment… lucrurile par jenante. N-o să vă povestesc de câte ori am plecat de acasă în papuci de casă, de câte ori mi-am pus încărcătorul de la telefon în congelator, nici de câte ori am pus gunoiul în mașina de spălat și rufele în coșul de gunoi. Consider că sunt scăpări comune, întâlnite la fiecare dintre noi… Ei… dar să vă povestesc…

  1. Eram în liceu când, îmi plăcea foarte mult să imit profesorii. Așa mi s-a întâmplat că l-am imitat pe proful de bio, timp de vreo 10 minute, fără să știu că el era undeva în spatele meu, urmărindu-mi performanțele. Ce s-a întâmplat după aceea? Nu e dificil de imaginat… așa cum nu e greu să vă imaginați cum mi-a picat mie fața când am dat cu ochii de el. Oricum… au trecut ceva ani de atunci… și acum, când îl întâlnesc (destinul a făcut ca proful de bio să locuiască pe o stradă paralelă cu a mea, deci acum ne întâlnim aproape zilnic) îmi aduc aminte și retrăiesc impactul.
  2. Îmi ajutam părinții foarte mult: cu treburi prin casă, cu cumpărături etc. Într-o toamnă, mama se pregătea să pună murături. Așa că ne-am dus în piața aglomerată unde erau adunate mașini și căruțe. Ne-am oprit la varză. Era nevoie de un sac mare pentru butoiul nostru imens de acasă, așa că ne-am dat la ales. Lângă mașina de varză, un domn cu un tractoraș pentru copii și cu o foaie A4 pe care scria: 5 minute = 25 lei (în banii din vremea aceea). La un moment dat, la mașina cu varză s-au adunat mai multe femei și s-a aglomerat. Printre îmbrânceli și cântăriri ale sacului, am reușit să terminăm capitolul varza. Când am ajuns acasă, mama mi-a dezlipit de pe spate foaia pe care o luasem, fără să-mi dau seama, în îmbulzeala creată la varză. Venisem câțiva kilometri cu foaia aceea agățată pe spatele meu și pe care scria: 5 minute = 25 lei.  
  3. În școala generală, eram destul de rebelă. Cine a făcut școală pe vremea comunismului, își mai aduce aminte de băncile acelea din lemn… Ei bine, tare-mi mai plăcea să sar de pe una pe alta. Singurul impediment era acela că nu voia nimeni să facă echipă cu mine la sărit. Mai mult decât atât, unul din băieți încerca să-mi explice că nu e bine să sari, că nu e frumos… etc – lucruri de neînțeles pentru Rodica acelei vârste. Așa că i-am răspuns cu complimente pe care nu le pot descrie aici. Pe cât de liniștit și civilizat era băiatul, pe atât de tare i-am întins nervii, până când n-a mai rezistat și a luat-o la goană după mine… tot sărind pe bănci. Așa l-a și prins dirigintele care l-a și pedepsit, în varianta comunistă de atunci (bețe la palmă). Timpul a trecut… și a așternut uitarea peste aceste întâmplări. Dar, povestea nu s-a terminat. Acum câțiva ani, pe când eram într-o excursie la mănăstiri, m-a trimis o doamnă să dau preotului un pomelnic. Am ajuns în fața altarului, cu lumânarea aprinsă și cu hârtia în mână. Când a deschis ușa altarului, preotul era nimeni altul decât colegul care o încasase din cauza mea. N-am putut să-i spun „Săru`mâna părinte”. Nici el nu m-a privit cu ochi blajini. Tot ceea ce am putut să-i spun a fost: „Nu e pentru mine. M-a trimis doamna aceea”, iar răspunsul lui a fost: „Nici nu mă așteptam”.  
  4. Nu mai sunt așa rebelă… dar am rămas, totuși, cu capul în nori. Pentru că am un respect deosebit pentru persoanele trecute de o anumită vârstă, nu trec rapid pe lângă vecinele mele de bloc, ci mai schimb câte două-trei cuvinte cu ele. Una din ele, despre care știam că e puțin trecută de vârsta de 80 de ani, m-a oprit într-o zi să-mi spună că soțul ei a murit și că tocmai a lăsat-o singură. Mi-a părut foarte rău, îl cunoșteam pe soțul doamnei. Era un moș de treabă. Am consolat-o, am îmbărbătat-o și mi-am văzut de existența mea accelerată. Într-o dimineață, pe când mergeam la serviciu și nu mai era nimeni pe scurtătura care-mi dă fiori (dar întotdeauna merg pe acolo pentru a scurta drumul), dar nas în nas cu soțul doamnei. Cu o seară înainte, văzusem un documentar despre suflete și călătoria lor… dar nu mă așteptam să călătorească pe aceeași scurtătură ca și mine. L-am salutat (dar tensiunea mea era peste 16, garantat). Auzeam țiuitul acela în urechi și deja nu mai știam ce se întâmplă cu mine. Moșul și-a ridicat șapca în semn de respect, cum făcea întotdeauna, mi-a spus „Spor la muncă” și a plecat, trecând pe lângă mine, ca un nor. Când m-am întors de la serviciu, am aflat că doamna vecină octogenară suferea de o anume afecțiune psihică care te face să uiți persoane dragi și să nu mai știi ce spui. Da… și eu care credeam că sufletul mortului prefera aceeași scurtătură ca și mine.
  5. Am avut ocazia (aici n-a mai fost vina mea) să fiu confundată pe stradă cu altcineva. Mă întorceam de la facultate. Eram în stația de autobuz. O doamnă a venit la mine, m-a salutat, nici măcar n-am apucat să spun un cuvânt că ea deja și-a vărsat toată furia asupra mea. În viziunea ei, eu eram o nepoată de-a ei care îi aruncase ceva în straturile cu legume. Și mi-a zis verzi și uscate… că știe ea că eu am fost, că m-a văzut și altă vecină… etc. Am urcat în autobuzul meu fără ca femeia să știe că NU eram eu nepoata sa… mă confundase.
  6. Când eram la facultate, aveam câteva colege pasionate de modă (din păcate doar de modă). Într-o zi, am auzit-o, întâmplător, pe una din ele spunând despre mine că m-am îmbrăcat cu pantalonii împrumutați de la bunica. A urmat un examen la care respectiva s-a așezat lângă mine. În timpul examenului mi-a făcut semn să dau ciorna mai aproape de ea ca să poată copia. Atunci, diabolica Rodica din epoca respectivă, a scris cele mai mari tâmpenii posibile pe ciornă. Am dat ciorna mai în dreptul ei, așa cum mi-a cerut. Rezultatul a fost unul devastator… pentru colegă. Cât despre mine, după ce am luat 9, mi-am scuturat celebrii pantaloni și mi-am zis că există cineva acolo sus care se ocupă de păstrarea balanței în această lume. Cu mintea de acum cred că aș fi putut să-i scriu măcar de-un 5…
  7. Eram însărcinată și mă plictiseam acasă singură. Așa că, ce mi-am zis eu: oare soțul meu mă mai iubește? Dacă nu mă mai iubește? Ca să elimin orice dilemă în acest sens, am hotărât să o fac pe-a detectivul. Subliniez că nu aveam niciun motiv să cred asta, dar uneori, femeile… mai ales atunci când așteaptă un copil, devin un cumul de emoții, uneori imposibil de stăpânit. Așa că, mi-am cumpărat o cartelă nouă și i-am trimis un mesaj care suna cam așa: „Bună. Sunt tipa aceea sexy, cu un corp perfect care a trecut pe la biroul tău zilele trecute. Am observat că mă placi, nu are rost să te ascunzi. Ce-ai zice să începem cu o cafea?”. Imediat, am primit răspuns: „Te rog să mă lași în pace”. Mai întâi m-am bucurat, dar apoi mi-am spus… dar dacă tipa ar insista?! Așa că a urmat un alt mesaj: „Știu că ești căsătorit, dar crede-mă, nu vreau să-ți fac probleme, sunt cea mai discretă femeie din lume. Nu vreau decât o noapte cu tine”. Și răspunsul a sosit prompt: „Îți repet: nu mă mai deranja”. M-am bucurat enorm, mi-am zis: „Waw… mă iubește chiar și acum când mi-am dublat greutatea”. Dar, apoi mi-am spus… dar dacă femeia aceea sexy și perfectă, blondă cu picioare lungi, ar insista?! Așa că i-am mai trimis un mesaj: „Te rog, nu fac decât să mă gândesc la tine, nici nu știi ce pasiune arde în mine de când ți-am întâlnit privirea”. Și mesajul lui prompt: „Pentru ultima dată, îți spun – nu mă mai deranja”. Bine… îmi zic eu… am un soț care mă iubește necondiționat. Dar femeile – îmi spuneam eu – femeile pot fi atât de insistente, încât bărbatul să cedeze. Dacă… totuși?! Așa că, timp de câteva ore, i-am compus tot felul de mesaje, la care el, vizibil deranjat, răspundea prompt, cu același refuz. Pe vremea aceea, nu exista opțiunea de blocare a mesajelor sau a apelurilor… așa că femeia aceea perfectă a insistat… numai o noapte voia, nimic mai mult. Terorizat de psihoza femeii, ultimul mesaj a fost o originală trimitere la origini. Și de atunci, ea nu a mai insistat.  

    În încheiere… o întâmplare mai scurtă. Am avut o vizită recent și am avut ideea de a face comandă de pizza. Era o ofertă care se numea clar „Primești 2, plătești una” și era un fel de pizza pe placul prietenilor noștri. Doar că, atunci când am sunat am întrebat: „Mai aveți oferta „Primești una, plătești două”?

%d bloggers like this: