Tags Posts tagged with "Nemira"

Nemira

Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

Replica, de Lauren Oliver-recenzie

Editura: Nemira

Traducere: Dorina Tătăran

Număr de pagini: 190/233

An apariţie: 2017

    Roata se învârte, oamenii se transformă şi nu numai: CĂRŢILE se schimbă spre polul opus. Dragi cititori aş vrea să vă imaginaţi pentru câteva secunde că sunteţi un personaj, că trăiţi cu intensitate acele momente din volum în care inima vă bate nebuneşte, adrenalina vă curge prin vene şi a venit momentul să alegeţi între viaţă şi moarte. Acestea sunt emoţiile care m-au trezit, dar nu la realitate, ci la imaginar cu un pahar de epitete, de imagini dinamice aruncate în faţă seara ori ziua în amiaza mare. Ce anume m-a frapat la această carte este dubla personalitate: întorci cartea pe o faţă şi citeşti „Replica-Gemma…Întoarce cartea pentru povestea Lyrei…”. Curiozitatea nu poate fi înfrântă, faci ceea ce scrie şi descoperi o altă eroină a poveştii. Ambele se leagă într-un singur cadru, dar văzut de pe poziţii diferite: replică şi om? Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

   Lauren Oliver  s-a născut pe data de 8 noiembrie 1982 şi este autoarea unui bestseller New York Times intitulat „Before I Fall”, care a câştigat şi Premiul Publishers Weekly Best Book of the Year. „Delirium”, al doilea volum pe care l-a semnat, este prima carte dintr-o trilogie şi se află, şi ea, pe lista de bestselleruri New York Times. De acelaşi succes s-au bucurat şi celelalte volume din serie. Lauren Oliver a studiat literatura şi filosofia la University of Chicago. În prezent este scriitoare profesionistă şi locuieşte la New York.

   Voi începe cu partea mov a volumului, cu povestea Lyrei. Aceasta este o fată care numai o viaţă normală nu a dus: a fost mereu acel şoricel de laborator cu care se juca şi pe care experimenta un mare doctor, numit Dumnezeu. Acesta este cel care a adus pe lume sutele de replici, băieţi şi fete, pentru a descoperi un element mai vital: un leac pentru moarte. Lyra este o astfel de replică ori clonă. De când se ştie aceasta a fost înconjurată de asistente, de doctori care îi făceau perfuzii şi îi administrau medicamente, de alte fete care arătau la fel. Nu a fost tratată ca un om, ci ca un monstru care mai bine nu ar exista. Singurele care s-au comportat altfel cu tânăra noastră au fost o asistentă şi o doctoriţă care, de altfel, a şi învăţat-o să citească şi să viseze. Ai crede că într-o lume în care esţi înconjurat de medici şi de medicamente eşti ferit de boli. Realitatea este alta: Heaven, sanatoriul în care se află Lyra, este bântuit de o epidemie care răpune vieţile fetelor şi băieţilor creaţi. Se doreşte a se găsi doza exactă şi ingredientul necesar pentru a nu mai exista aceste riscuri sau…cel  puţin acestea le crede protagonista. Boala se extinde şi spre Lyra. Alte replici ajung mult prea repede la sfârşit, iar una reuşeşte să fugă: un băiat. Heaven va fi cuprins de flăcări, iar Lyra se salvează şi îl întâlneşte pe  numărul 72 care nu demult evadase. Se ascund de soldaţii care dăduseră foc la institut şi sunt găsiţi de doi tineri: Gemma şi Jake. Cei de pe urmă se oferă să îi ajute pe 72 şi Lyra să îşi caute un loc unde să locuiască, să înceapă de la ceva, chiar infim fiindcă nu cunoşteau lumea din afara Heaven. Se dovedeşte că fiecare îşi urma propriul interes: Gemma doreşte să afle care este legătura tatălui său cu Heaven, iar Jake vrea să ştie dacă tatăl său s-a sinucis cu adevărat sau fusese ucis fiindcă aflase mult prea multe despre institut.

   Partea verde a volumului…Gemma este o adolescentă care trăieşte cu un complex de inferioritate: nu arată la fel de bine ca… nu învaţă la fel de bine ca. Părinţii o tratează ca pe o păpuşă de porţelan, nelăsând-o să meargă în excursii, la întâlniri, trebuind să îi ştie fiecare mişcare. Oare de ce? Această întrebare a prins contur şi în mintea tinerei noastre care va dori răspunsuri. Dar unde să le găsească? La Haven, locul pe care tatăl său îl pomenise în discuţiile cu mama sa şi care era unul dintre motivele pentru care Gemma nu avea voie să plece în vacanţă cu prietena sa în Florida. Care este planul lui Gemma? Fuge de acasă cu Pete, un băiat care vorbeşte vrute şi nevrute şi…ajunge la Haven exact la momentul în care incediul părea a se domoli. Pe cine va întâlni? Pe Jake şi, mai apoi, pe Lyra şi pe 72.

   Protagoniştii noştri îşi doresc răspunsuri, trec prin momente care ne vor ţine inima pe loc, se îndrăgostesc, se urăsc, dar rămân împreună. Un grup mozaic care va cunoaşte iubirea, curajul şi moartea…

   Volumul este redactat la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent şi obiectiv. Ritmul cu care înaintează acţiunea de la expoziţiune la intrigă, punct culminant este unul trepidant. Autoarea reia firul întâmplărilor în povestea de cealaltă parte a cărţii. În abstract ar părea că întâmplările se repetă, dar în concret aflăm elemente noi şi vedem o altă viziune asupra poveştii: Gemma vede, simte, trăieşte într-un fel acele evenimente, iar Lyra într-un alt fel. Lyra are o anumită gândire, o anumită personalitate:

„ea încă nu înţelegea ce anume le făcea pe replici atât de diferite de oameni, niciodată nu reuşise să înţeleagă. Şi ea îşi dorea diverse. Îşi dorise să înveţe să citească. Îi fusese foame, frig, fusese obosită, îşi dorise mâncare şi un pat al ei”; află ce este libertatea şi ce înseamnă să ţii pentru o altă persoană „le vor înfrunta împreună, aşa cum erau atunci: transformaţi în oameni prin bucurie, printr-un sentiment al apartenenţei, la fel ca libertatea”. Gemma va învăţa să se aprecieze mai mult, se va redescoperi:

„Tu eşti uimitoare, mă auzi? Tu eşti perfectă!…Sunt un fel de monstru…”, „nu se mai simţea chiar extraterestru. Se simţea un pic mai deşteaptă. Şi un pic mai uimită de toate misterele pe care le văzuse, de complexitatea universului şi de oamenii din el. Chiar un pic mai umană”.

     Descrierile spaţiale nu sunt numeroase, dar această autoanaliză pe care personajele o fac, felul în care percep lumea din jur: replica-omul, omul-replica; acestea sunt elementele care dau o coloratură aparte lucrării lui Lauren Oliver. Nu uit de suspans, de întorsăturile de situaţie pentru că ştim şi nu ştim cine este REPLICA şi cine este FIINŢA UMANĂ? Poate că este una şi aceeaşi persoană? Trebuie să citim să aflăm.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Replica, de Lauren Oliver a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Vassa şi Noaptea, de Sarah Porter-prezentare

Editura: Nemira

Titlul original: Vassa in the night

Traducere: Mihaela Sofonea

Colecţia:  Young Adult

Număr pagini: 336

  Detalii

    Vassa locuieşte împreună cu mama vitregă şi surorile vitrege într-un cartier în care magia e la tot pasul. Babs, proprietarul magazinului din partea locului, are obiceiul de a-i decapita pe hoţii şi uneori chiar şi pe clienţii nevinovaţi. Aşa că, atunci când trebuie să iasă la miezul nopţii să cumpere becuri, se prea poate să fie o misiune suicidară. Noroc că are un sprijin: o păpuşă de lemn, ascunsă într-un buzunar. Cu ajutorul ei, poate că va alungă blestemul…

   Inspirat de povestea rusească Vasilisa cea Frumoasă, romanul scris de Sarah Porter desenează un Brooklyn magic, în care obiectele au suflet şi întâmplările se ţin lanţ zi şi noapte.

Sursa:  Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

În spatele blocului, de Mara Wagner-recenzie

  ,,Mara Wagner debutează la editura Nemira în colecția Cuaternar cu romanul În spatele blocului – o carte despre copilăria și adolescența petrecute în comunism, cu toate jocurile și micile ritualuri care colorau viața într-o epocă gri.” /Blog Nemira

   Cartea Marei Wagner este o carte uşor de citit, plăcută, amuzantă şi tristă pe ici pe colo şi mai ales foarte reală.  Mi s-a părut mai mult un “jurnal personal” al Mariei, o adolescentă care se caută şi se autodefineşte în perioada grea a anilor”80.

   Maria ne vorbeşte despre ea, despre familia ei, vecinii din bloc şi din cartier, despre jocurile copilăriei, dar şi despre cozi, marfă puţină, raţie de alimente şi mai ales despre comportamentul contradictoriu al adulţilor, modul cum văd viaţa şi se raportează la copiii lor şi la probleme.

   Să vorbim puţin despre realităţile vieţii de atunci.

   Când Maria era mică la televizor era un film serial pentru copii foarte vizionat ,,Mihaela”, acum în fiecare zi la TV erau 2-3 ore de program şi mai ales “Telejurnalul” cu realizările “tovarăşilor”, doar sâmbăta şi duminica erau desene animate şi “erau de neratat”. Duminica după “Lumea copiilor” era “Albumul duminical”, o emisiune pentru întreaga familie şi în rest emisiuni laudative unele chiar cu melodii drăguţe:

“Sigur că astfel de emisiuni nu se puteau rata, desenele animate se dădeau rar la televizor, doar sâmbăta şi duminica. În restul zilelor era program TV doar seara două trei –ore, se numea Telejurnal. N-aveai ce vedea, numai oameni şi vorbărie, imagini cu Tovarăşul, fabrici şi câmpuri. Nimic interesant, foarte rar câte un film american vechi.”

   Apoi cozile interminabile la care stătea întreagă familie, sau doar copiii dacă părinţii erau la lucru. Uneori lucrurile mergeau normal, alteori nervii, oboseala, aglomeraţia duceau la certuri şi busculade. Altfel, acolo, oamenii se puneau la punct cu noutăţile, femeile schimbau reţete, se plângeau de soţ, de copii, îşi bârfeau vecinii. Ajungeau să-ţi placă cartelele folosite pentru anumite alimente, evitai astfel haosul şi scandalul.

“Oamenii se împrieteneau la cozi, aşa se întâmplă întotdeauna.”
“Mariei îi plăceau cartelele, stabileau o oarecare ordine în haosul asta alimentar.”

   Mătuşa Mariei le mai trimitea pachete din Germania, care erau vămuite şi chiar lipseau anumite produse, dar oricum prindeau bine.

   Apa caldă se dădea doar câteva ore pe zi, aşa că mama Mariei încălzea apă şi-l îmbăia pe Dragoş, fratele ei mai mic, în cuva maşinii de spălat, observase că aşa nu se consumă multă apă şi mai ales că nu se răceşte aşa repede.

    Seara cartierul era în beznă din cauza lipsei de curent, lecţiile se făceau la lumânare sau la lampa cu gaz, dar cel mai rău era când Maria trebuia să vină pe întuneric de la şcoală.

   Dar vara…vara era raiul. Mergeau în concediu la mare, stăteau la aceeaşi familie, la curte, mergeau la plajă, mâncau ce gătea gazda, seară făceau un grătar cu ţuică, bere, vin.

   Familia Mariei era o familie din clasa de mijloc, mama profesoară, tatăl inginer, şi un frate mai mic. Stăteau într-un apartament cu două camere, aranjat utilitar, doar cărţile multe făceau o notă aparte. Doina, mama ei se ocupa pe lângă serviciu de casă, de copii, şi tricota pulovere, căciuli, mănuşi, veste de lână pentru toată familia şi mai apoi pe bani pentru colege. O implicase şi pe Maria s-o ajute cu curăţenia, cu fratele ei, cu drumurile la bunici. Părinţii mamei locuiau aproape de ei, Maria era legată emoţional de bunicul ei. Pensionat de boală când Maria era mică, dorise să-şi ajute fata aşa că se ocupase permanent de copilă. Tatăl Mariei primise un calculator de la sora lui şi toată ziua meşterea şi lucra la el, aşa că era cam absent din viaţa casei.

   Deşi Doina era cam autoritară i-ar fi plăcut uneori ca soţul ei să se implice mai mult şi s-o ajute. Când au o criză în căsnicie, ea duce copiii la bunici, şi-i lasă acolo ceva timp încercând să –şi refacă familia. Maria şi Dragoş se tem de un divorţ, dar adulţii îşi rezolva problemele:

“La urmă urmei, ai ei nu erau chiar aşa răi. Sigur, mai ridicau tonul unul la altul, de fapt mai mult mama se certa când se supăra pe tata, de cele mai multe ori pentru că n-o ajută cu treaba în casă. Sau pentru că petrecea prea mult timp la calculator. Maria nici nu şi-l putea imagina pe tatăl lor “făcând urât” sau dându-i pe uşa afară. Poate doar pe mama aruncând nişte farfurii de pământ, ca atunci. În plus, tatăl lor nu se baga niciodată când îi certa mama şi nici nu-i lovise vreodată”.

   Crescând, Maria conştientizează viaţa şi problemele celor din jurul ei, comparând familiile prietenelor cu a ei. Prietena ei cea mai bună, Ramona, avea un frate de vârsta lui Dragoş, dar tatăl ei avea zile când bune când bea prea mult, se certa cu soţia, îi bătea şi-i scotea din casă, aşa că ei dormeau la Maria.

   Maria nu s-a temut niciodată de tatăl ei, doar de mama ei. Pe Maria o bătuse de când era mică cu o nuieluşă, pentru diferite pozne pe care le făcea, copila peste ani amintindu-şi doar durerea bătăii nu şi cauza.  Apoi când crescuse mai mare au urmat palmele venite de nicăieri şi pedepsele.

    Dar Maria chiar se considera norocoasă în comparaţie cu alţi copii din vecini:

”Maria se consideră totuşi printre copiii norocoşi. Cunoştea copii pe care îi băteau şi mama şi tata. Cu nuia sau lingura de lemn, curea sau furtun, făcăleţ ori bătător de covoare, orice le pica în mână când se cerea aplicată corecţia. Mama ei prefera să-i bată doar cu palma, spunând că “unde dă mama creşte”. Hotărât lucru se putea declara norocoasă. La ei în familie tatăl nu-i dădea afară din casă, iar mama nu-i bătea decât cu mâna.”

   Maria este un copil bun, se joacă cu ceilalţi copii jocurile copilăriei acelor vremuri, are grijă de fratele ei să nu fie bătut de alţii, leagă prietenii cu fete şi băieţi, este în esenţă un copil normal. Doar că fiind un copil introvertit gândeşte mult, analizează, despică firul în patru.

   De aceea când Ramona îi spune că unui băiat, Manu, îi place de ea, Maria este încântată şi emoţionată, dar totuşi circumspectă. Îi plăcea băiatul cu ochii verzi, un gen de “băiat rău” (şi care-i fete nu-i place genul?), era incitată şi de poveştile pe care le auzea de la alte fete care aveau prieteni:

“Maria se întrebase de mai multe ori dacă a avea un prieten chiar implică o cerere de prietenie din partea lui, ”Vrei să fii prietena mea?”, sau dacă lucrurile pur şi simplu se întâmplau şi te prindeai după anumite semne că ai sau încă nu un prieten. Dar care anume erau semnele. Maria n-ar fi ştiut să spună. Şi nici pe altcineva nu voia să întrebe, căci s-ar fi dat de gol.”

   Nici băieţii nu erau foarte curajoşi, le urmăreau pe fete din priviri, comentau între ei şi-şi dădeau coate, erau drăguţi uneori.

   La un moment dat Manu îi dă întâlnire în spatele blocului şi chiar o sărută, dar pentru ea totul era atât de nou, misterios şi emoţionant ţinutul de mâna, atingerea umerilor şi mai ales sărutul, încât este foarte timidă.

“Energia degajată din mâinile lor, atingerea lui aspră şi totodată blândă, fermitatea cu care o ţinea, pielea lui pe pielea ei, toate astea o acaparaseră în asemenea măsură, încât parcă altceva nu mai exista pe lume.”
“Maria nu era în stare să spună nimic, mergea mută, condusă de Manu şi ascultând fascinată. Din când în când mai dădea din cap şi zâmbea. Nu scosese aproape nici un cuvînt de când se întâlniseră.”

   Doar că nota proastă de la matematică şi mai ales faptul că ascunde testul de mama ei vine cu repercusiuni. Mama ei o pedepseşte:

“Dragoş privea cu ochi mari spectacolul, era ceva ce nu vedea în fiecare zi dar era totuşi un ritual pe care-l cunoştea. Întâi tăcerea posacă a mamei, apoi izbucnirea, furia crescândă cu urlete şi strigături, care culminau de regulă cu o palmă ori cu nişte tras de păr în funcţie de gravitatea faptelor. Maria simţea deja loviturile care urmau să vină.”
“Scăpase ieftin de data asta n-o bătuse.”
“Nu doar că scăpase ieftin, ieşise chiar bine.”

  Ca o salvare vine plecarea în vacanţă la mare unde-l cunoaşte pe Vlad, fiul unei familii prietene. Se plimbă împreună, discută, copilăroşi şi reticenţi, deşi le place unul de altul, chiar vor coresponda.
Întoarsă acasă, Maria află că prietena ei Ramona umblă cu Manu, şi normal o doare trădarea lor:

“Prietena ei din bloc, poate prietena ei cea mai bună, fosta ei prietenă. Împreună cu prietenul ei, cu care se ţinuse de mâna şi care o sărutase în ploaie şi care o lăsase pe spate pe teren şi o sărutase a doua oară în văzul tuturor. Fostul ei prieten, Doi trădători.”

  Toate frământările vârstei ei îşi pun amprenta, nu se mai poate concentra şi cum nu-i place, dar nici nu înţelege matematica, ia din nou o notă mică. Peste toate se adaugă şi durerea morţii bunicului.

   În momentele acestea de derută, părinţii ei află de notă şi pedepsele nu întârzie să apară:

“-Nu mai ieşi afară tot anul, spuse mama pe un ton calm în timp ce-şi stingea ţigara.
-Şi vom lucra zilnic la matematică, adaugă tatăl, arătând spre cartea de pe masă, cu coperţi cafenii.”
“-Şi, domnişoară, cu povestea asta te-ai lins pe bot şi de ziua ta, încheie mama pe un ton plin de satisfacţie, se ridică şi părăsi bucătăria.”

   Necăjită, neînţeleasă, debusolată şi foarte singură pleacă de acasă în ploaie, dar ajunge în final, seara la bunica ei, vorba aia “nici măcar să fugă de acasă nu era în stare”.

   Totuşi gestul ei le dă de gândit părinţilor, care îşi revizuiesc atitudinea, gândindu-se că au fost prea aspri, aşa că-i vor lua un meditator la matematică, îi ţin ziua de naştere şi chiar îi fac cadou un căţel, pe care şi-l dorea de mult.

   Împăcarea contează enorm pentru Maria:

“Scoase mâna stângă din buzunarul cald şi prinse mâna înmănuşată a mamei. Mai făcură doi paşi, apoi se opriră amândouă şi mama o îmbrăţişă. Maria îşi cufundă nasul în haina rece şi aspră a mamei, şi acolo, în mijlocul trotuarului, în braţele mamei, simţi că timpul s-a oprit în loc.”

     Apoi de revelion Vlad şi ai lui vin la munte, băiatul avea un fel de a fi sincer şi deloc complicat, nu se ferea de cuvinte, era spontan şi Maria avea încredere în el:

“Şi acum suntem împreună, spusese. Ce bine sunau cuvintele astea! Simplu, firesc. Şi nu conta dacă se referise la ei doi sau la toţi, doar la vacanţă, la iarnă sau pentru totdeauna. Era bine cum era şi Maria savura fiecare clipă.”

   Un copil naiv, bun şi frumos care speră în continuare văzând frumosul peste tot:

“Aşa imprevizibilă cum era, viaţa era totuşi frumoasă. Un singur lucru nu-i era foarte limpede, dacă i se ceruse sau nu prietenia. Dar, de fapt, nici nu mai conta prea tare.”

   Mi-a plăcut Maria, poate unora vi se va părea copilăroasă, demodată, chiar plictisitoare. Dar aşa erau relaţiile, mai calme, mai lente în evoluţie, mai romantice şi parcă era mai frumos.

   Bineînţeles am şi nemulţumiri, nu legate de carte sau de autoare, ci de situaţii.

   Citind cartea mi-am adus aminte de copii, de familii pe care le cunoşteam şi care ar putea fi chiar cele din roman. M-a revoltat situaţia din familia Ramonei, ştiu că pe vremuri femeile erau altfel educate, dar să stai lângă un bărbat abuziv cu tine şi copiii tăi a fost un lucru pe care nu l-am înţeles şi nu l-am acceptat niciodată.

   Ce exemplu de familie pot avea acei copii? Ce trauma vor avea? Cum vor percepe viaţa de familie, iubirea, prietenia ca adulţi având drept exemplu ce se întâmplă în familia lor? Şi-apoi pentru ce? Cu toate tarele epocii se punea preţ pe copii şi familii, iar o mama îşi putea creşte liniştită copiii din munca ei şi pensia alimentară. Dar pentru asta trebuia hotărâre şi curaj!

   Pe urmă, sincer, m-a dezamăgit mama Mariei (ca de altfel în multe cazuri văzute de-a lungul timpului). Da lucra, se ocupa de casă, dar nu-şi lasă sufletul să se apropie de copii. Făcea ce fac multe mame şi-n ziua de azi, serviciu, spălat, mâncare şi-n rest…avea pretenţii la note bune şi comportare impecabilă, aşa cum o concepea ea. Unde erau discuţiile dintre o mamă şi fiica ei, de ce Maria trebuie să se sperie şi să-şi facă gânduri negre la primul ciclu? De ce nu are cu cine să discute tot ce o frământă? Eu cred că o mamă trebuie să fie în primul rând prietena numărul unu a copiilor ei, o prietenă cu care să poată discuta cele mai intime şi năstruşnice gânduri fără teamă de-a fi judecaţi.

   Ştiu că nu este uşor nici pentru mame, depinde mult de educaţia primită de ele, dar este singurul mod de-a rămâne conectat la viaţa copilului tău. Altfel devii doar un spectator.

   Maria era recunoscătoare pentru fiecare apropiere, tânjea după mama ei, iar mie, sincer, îmi venea s-o strâng de gât pe Doina. Şi credeţi-mă, ştiu ce vă spun, din experienţă.

    Poate a fost şi norocul meu de-a fi crescută într-o familie frumoasă, cu părinţi deschişi la minte şi moderni pentru acele vremuri. Aşa că şi eu la rândul meu am încercat să fiu în primul rând prietena copiilor mei.

   Dacă o carte poate stârni atâtea gânduri, atâtea emoţii, şi reamintiri, înseamnă că şi-a atins scopul.
   Vă recomand din suflet cartea Marei Wagner.
   Veţi vedea o altă faţă a copilăriei şi adolescenţei, frământată, frumoasă şi interesantă, fără atâtea gadgeturi, doar “în spatele blocului”.

Cartea În spatele blocului, de Mara Wagner a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

Pendragon- Farr, oraşul pierdut, de D.J.MacHale-recenzie

Titlul original: The Lost City Of Farr
Traducerea: Silviu Genescu
Editura: Nemira- 2011
Număr pagini: 577

   D.J.MacHale s-a născut la 11 martie 1956 în Connecticut. Este scriitor, regizor, producător executiv şi creatorul mai multor serii de televiziune populare şi filme. A publicat seria fantasy pentru copii Pendragon, care se bucură de un succes uriaş, numărând deja nouă volume, traduse în peste cincisprezece limbi.

   Bobby Pendragon un băiat de paisprezece ani duce o viaţă obişnuită în Stony Brook, Connecticut. Are o familie iubitoare, un cămin călduros, chiar şi un câine drag, Marley. Bobby va înţelege în curând că este cu totul deosebit, în mâinile sale aflându-se soarta lumii. Încet-încet, îşi dă seama că realitatea nu este aşa cum credea el. Ajunge cu unchiul său, Press Tilton, într-o gară abandonată, unde vor călători împreună într-o altă dimensiune.

“Dintr-odată, pereţii zgrunţuroşi păreau făcuţi din cristal sau diamant. Lumina peste tot, de parcă ar fi provenit din interiorul pereţilor.
Este o privelişte cu adevărat uluitoare. Atât de uluitoare, încât, încât nu m-am putut opri să mă minunez şi să mă întreb ce erau toate astea. Apoi s-a auzit muzică. Nu era vreo melodie pe care s-o poţi recunoaşte; erau doar nişte sunete blânde şi dulcege, amestecate. Erau aproape hipnotice. Sunetele combinate se auzeau tot mai tare şi mai tare, de parcă totul era din ce în ce mai aproape.
O mâna uriaşă, invizibilă mă apucase şi mă trăgea înăuntru.”

   Proiectat prin timp şi spaţiu, misiunea sa este de a apara ţinutul Halla (practic Universul) de demonul Saint Dane, un răufăcător diabolic care încearcă să distrugă omenirea. Prima sa aventură îl poartă prin Denduron, un teritoriu locuit de fiinţe ciudate, condus de un vrăjitor tiranic şi ameninţat de războaie interne.

   Saint Dane a fugit din Denduron pe Cloral, acolo unde totul este acoperit de ape. Din jurnalele pe care le trimite la Mark, prietenul de pe Pământ, şi fetei care i-a dat primul sărut lui Bobby, aflăm mai departe peripeţiile prin care trec unchiul Press şi Bobby.

“Se numeşte Cloral şi totul este acoperit de apă. Nu glumesc. Totul este sub apă. Iar guigii de pe Cloral sunt nişte rechini uriaşi şi răi, cărora tare le mai place carnea de om.
Am fost, din nou, pe punctul să fiu mâncat. A fost cât pe ce să mă înec. Braţele aproape că mi-au fost smulse din umeri şi cred că mi-am fisurat câteva coaste. Şi toate acestea în prima oră de la venirea mea aici, pe Cloral. Pare un loc distractiv, nu-i aşa?”

   Loor, călătoarea de pe tărâmul Zadda, situat într-un alt timp şi spaţiu, nu va reuşi să meargă pe Cloral. Vor exista tensiuni între oamenii tărâmului ei, astfel că, va încerca să rezolve problemele şi să supravegheze dacă îşi face apariţia maleficul Dane.

   Cloral este un tărâm al apelor. Oameni trăiesc în oraşe plutitoare, numite “habitate”. Comunităţi întregi sunt construite pe nişte barje uriaşe, iar unele sunt atât de întinse, încât poţi jura că te afli pe o insulă.
Deplasarea prin apă se face cu sănii acvatice rapide, anume construite. Respiraţia se face printr-o sferă de plastic, anume construită să se muleze pe faţa celui care o poartă. Salvaţi de Spader, un acvaner de pe Grallion, cei doi vor călători cu glisoarele pe apă. Vehiculele lor de deplasare, adaptate apei erau înlocuitoarele maşinilor de pe pământ.

“Glisoarele semănau cu nişte skijeturi, dar mult mai sofisticate. Fiecare avea forma şi mărimea unei căzi nu prea adânci. Erau de un alb strălucitor şi păreau făcute din plastic. Prova era ascuţită, iar pupa plată. Pentru a controla ambarcaţiunea, cârmaciul avea o manşă cu mânere ca de motocicletă. În spatele cârmaciului mai era un scaun turnat, pentru pasager. Marginile bordajului se ridicau doar câtva centimetri deasupra apei. Glisoarele aveau tangoane pe ambele părţi. Tangoanele erau ridicate din apă şi asta conferea ambarcaţiunilor aspectul unor păsări în zbor. Flotoarele erau motoarele glisorului. Ambarcaţiunea nu avea cârmă sau ceva similar. Când unchiul Press răsucea manetele de control, acestea săreau şi măreau forţa jeturilor din flotoare. Aşa era dirijat glisorul”

   Bobby va afla că Spader este şi el un Călător, doar că, încă nu ştie. Grallion este un habitat, cât o insulă, pe care sunt recolte bogate, necesare hrănirii oamenilor de pe Cloral.

   Bobby şi unchiul său vor lucra o perioadă şi ei la aceste ferme, încercând să îşi dea seama unde este Dane. Nu au de aşteptat mult, iar pericolul vine de la un habitat plutitor imens, care se va ciocni de Grallion. Acest habitat imens, Magorran, va avea la bord doar oameni morţi, otrăviţi, printre care şi tatăl lui Spader. Ce s-a întâmplat? 200-300 de oameni nu mor din senin. Se pare că e mâna lui Dane. Acesta poate lua orice formă vrea, astfel că, sub înfăţişarea unui pirat, va ataca cu nava şi echipajul său Grallionul. Vor cere toată hrana sănătoasă de pe habitat. Vinovat de moartea oamenilor este infectarea hranei cu substanţe otrăvitoare. Pe lângă înfăţişarea de pirat, Dane este transformat şi într-o femeie agronom, şi care a reuşit să îi păcălească pe toţi! Ce se va întâmpla mai departe? Îngrăşămintele au fost împrăştiate şi la celelalte ferme din habitat, atât cele de la suprafaţă cât şi fermele acvatice.

   Farr, oraşul pierdut, singura bucată de uscat de pe Cloral, s-a scufundat cu multă vreme în urmă, iar acesta se spune că ar fi un mit! Într-adevăr aşa este? Există oraşul pierdut? Ar reuşi el să salveze lumea?Există într-adevăr nişte coordonate din adâncuri, dar Dane află şi el această poziţie. Spader, Bobby şi Unchiul Press, se va scufunda, iar ce vor găsi depăşeşte orice închipuire. Farr, nu numai că există, ci este şi locuit. Sub un munte, sub o cupolă uriaşă camuflată, locuitorii din Farr îşi văd de viaţa lor, dar şi protejează recoltele celor de pe Coral, la fermele acvatice.

,,Oraşul avea un aer antic. Nu existau nici clădiri moderne, nici maşini şi nici vreo tehnologie. Însă erau multe păsări. Vă vine să credeţi? În această cavernă submarină zburau păsări.
Clădirile aveau un aspect antic, grecesc, cu trepte de marmură, care duceau spre intrările mărginite de coloane ale unor structuri cu cupola. Erau împrăştiate peste tot pe versanţii abrupţi şi variau în mărime, de la clădiri monumentale imense, impresionante, aşa cum vedeţi prin Washington D.C., până la mici case din piatră, simple, acoperite cu stuc alb. Am văzut mulţi faarieni plimbându-se pe cărările line care şerpuiau în sus şi-n jos, prin tot locul. Mai existau şi lujeri minunaţi, agăţători, care drapau mare parte a clădirilor, iar câteva cascade curgeau din izvoare ascunse în adâncimea muntelui.”

   Ce se va întâmpla? Vor reuşi să găsească cei trei leacul pe Farr pentru recoltele otrăvite ? Ce se va întâmpla cu oraşul acesta când va apărea Dane? Vor reuşi cei trei călători să salveze această lume? Vor reuşi ei să se salveze?

   Mi-a plăcut mult acest al doilea volum din seria Pendragon. Eu sper să se traducă toată această serie remarcabilă. Din punctul meu de vedere este o serie mai bună ca Harry Potter.

 

Cartea Pendragon-Farr, oraşul pierdut, de D.J.MacHale a fost oferită de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărtii

” - E adevărat! E vrăjitoarea englezoaică! Jamie Fraser, cum de mi-ai putut face asta?”

Cercul de piatră (vol. 2), de Diana Gabaldon-Editura Nemira-recenzie

                         A treia parte din seria Outlander

Titlul original: Voyager

Traducere: Gabriel Stoian

Editura: Nemira

Colecţia Nautilus Fantasy

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 640

Gen: historical romance; adventure

Cotatie Goodreads: 4,38

 

   Seria Outlander: 1. Călătoarea -Outlander(1991) ; 2. Talismanul – Dragonfly in Amber(1992); 3. Cercul de piatră – Voyager(1994); 4. The Drums of Autumn (1996); 5. The Fiery Cross(2000) ; 6. A Breath of Snow and Ashes(2005) ; 7.Ecouri din trecut – An Echo in the Bone(2009) ; 8. Written in My Own Heart’s Blood(2013)

   Jamie Fraser a supraviețuit în chip miraculos. Când descoperă minunea, Claire Randall vrea să i se alăture. Trebuie să atingă iar pietrele de pe Craigh na Dun pentru a ajunge la Edinburgh, în anul 1766. Cei doi nu-și doresc decât să trăiască o viață liniștită. Dar nepotul lui Jamie e răpit de pirați, ceea ce declanșează o urmărire în care pericolele se țin lanț.

   Diana Gabaldon își poartă protagoniștii prin mai multe epoci istorice și prin spații pitorești, care invită la reverie. În a treia parte din seria de succes Outlander, și iubirea se arată într-o altă lumină, iar incursiunea în trecut dezvăluie zone neștiute.

    „Outlander reprezintă o victorie strălucită pentru Diana Gabaldon, care îmbină magistral literatura de aventuri cu proza fantastică și romanul de dragoste.“ – The New York Times Review of Books

     Am citit multe cărți de-a lungul timpului și m-am atașat de unele dintre ele, dar Outlander este, de departe, seria mea preferată. Chiar dacă se compune din mai multe părți și, chiar dacă au multe pagini și un scris mărunt, vă spun sincer că merită efortul. Stilul lejer abordat de autoare nu face decât să vă ajute să le citiți în mare viteză. Are aventură, romantism, intrigă, mister, legende scoțiene, istorie, locații pitorești, momente emoționante, pasaje amuzante, personaje inedite. Este o serie excepțională!

  Primului volum din partea a treia – Cercul de piatră, mi-a mers la suflet și asta pentru că mi-a plăcut voința lui Claire, tot ceea ce a făcut ca să-l regăsească pe dragul ei Jamie, iar reîntâlnirea celor doi a fost una dintre cele mai emoționante, dar și amuzante scene. Însă, cu toate că au încercat să lămurească anumite lucruri între ei, Jamie a preferat să păstreze pentru el câteva secrete. Îmi doream să asist la momentul dezvăluirilor, dar acesta nu a venit. Așa că, înțelegeți de ce am așteptat cu multă nerăbdare apariția celui de-al doilea volum. Iar așteptarea mi-a fost răsplătită!

   Înainte de prezentare, trebuie să menționez foarte pe scurt ce s-a întâmplat până acum, pentru a fi de folos celor care nu știu deloc despre ce este vorba în Outlander.

   În anul 1945, fosta soră medicală Claire Randall, se întoarce din război și pleacă cu soțul, Frank Randall, într-o a două lună de miere. Dar o stâncă magică descoperită într-un loc misterios o transformă într-o călătoare în timp (ea trece printr-un cerc de pietre așezate în picioare pe Craigh na Dun) si se trezește brusc într-o Scoție măcinată de conflicte, în 1743. Destinul i-l scoate în cale pe tanărul războinic James Fraser și trăiește alături de acesta aproximativ trei ani. L-a iubit  și ar fi rămas cu el dacă ar fi putut, dar James a trimis-o înapoi prin cercul de piatre, însărcinată, în efortul disperat de a-i salva pe ea și pe copilul nenăscut de dezastru  iminent care avea să-l lovească la Culloden. Claire revine în secolul XX, la aproape trei ani de la data dispariției și își continuă viața alături de Frank. După douăzeci de ani (în anul 1968), la ceva timp după moartea soțului ei, Claire și fiica ei, Brianna, cer ajutorul unui tânăr istoric, pentru realizarea unui proiect ce ar avea legătură cu istoria iacobiților din secolul al XVIII-lea, bătălia finală de la Culloden, iar din cercetările făcute de ei, se descoperă că James Fraser a supraviețuit bătăliei.

   Când află minunea, Claire Randall vrea să i se alăture. Va trece prin cercul de pietre de pe Craigh na Dun și ajunge la Edinburgh, în anul 1765. Reușește să dea de Jamie și, în scurt timp, descoperă că el posedă două identități: este Alexander  Malcom, respectabilul domn care deține o tipografie, dar și Jamie Roy, vestitul contrabandist de whisky. Din păcate, Jamie intră în vizorul agenților vamali care încep să-l urmărească, tipografia îi este incendiată, iar nepotul lui, Ian cel Tânăr(14 ani) este nevoit să ucidă un agent vamal. Și astfel ajungem la tema cărții de față.

     De această dată, evenimentele din Cercul de piatră (vol.2) nu se vor mai desfășura în paralel – trecut și prezent, ci numai în secolul al XVIII-lea, anul 1765. În schimb, ne  bucurăm de multă acțiune, intrigă, scene erotice, dezvăluiri șocante, numeroase aventuri și foarte multe faze amuzante sau hilare. Chiar și în cele mai tulburătoare momente, se spun sau se petrec tot felul de lucruri hilare și te trezești zâmbind. Sunt parcă adăugate special ca să destindă atmosfera. Nu aș fi crezut că pot zâmbi când:  Jamie va fi silit de către cumnatului lui, să-i aplice o corecție nepotului său; Jamie intră într-o încurcătură foarte serioasă și trebuie să se interpună între Claire și Laoghaire, aceasta din urmă vrând să-l vadă hrană pentru ciori, castrat și eviscerat și să i se înfigă capul într-un par deasupra porții ei; Jamie are rău de mare și nu se mai poate mișca, iar chinezul  îl jignește cu … stil, întrebându-se dacă nu cumva scoțianul e născut sub semnul șobolanului sau a boului; Jamie este împușcat și are loc scena delirului.

   Evenimentele petrecute la finalul primului volum al celei de-a treia părți – Cercul de piatră, îi determină pe Claire și Jamie să se îndrepte spre Lallybroch, zona natală a scoțianului, principalul motiv fiind acela că trebuie să-l aducă înapoi acasă pe Ian cel Tânăr, nepotul lui Jamie.

   Pe drum, Jamie pare tot timp abătut și puțin îngrijorat, iar Claire se întreabă dacă nu cumva el se gândește la ceea ce promitea să fie o revedere dificilă, la rămășițele carbonizate ale tipografiei și la bărbatul mort din subsolul bordelului. Sau poate că gândurile sale se îndreptau la șocul pe care Jenny, sora lui, îl va avea când o va revedea pe Claire după douăzeci de ani de absență sau poate că se teme de ceea ce va spune Jenny cu privire la faptul că s-a asociat cu contrabandiștii de whisky. Însă adevărul este altul!

   După reîntâlnirea șocantă cu rudele lui Jamie, cuplul se retrage într-una din camere cu gândul să recupereze anii pierduți, dar în timp ce fac dragoste, sunt întrerupți de o femeie care începe să urle:
” – E adevărat! E vrăjitoarea englezoaică! Jamie Fraser, cum de mi-ai putut face asta?”

   Va mai amintiți de personajul Laoghaire Mackenzie, din “Călătoarea ”,  tânăra de 16 ani care manifestase o pasiune violentă față de Jamie? Acum se apropie de patruzeci de ani și este schimbată mult fizic, dar a rămas aceeași ticăloasă egoistă. Ea este femeia care și-l revendică acum pe Jamie.

“ – E al meu! a șuierat ea, apoi a bătut cu piciorul în pământ. Pleacă în iadul din care ai venit și lasă-mi-l mie! Pleacă, am spus.

   Era oare posibil ca Jamie să fie cu ticăloasa care cândva a vrut să o omoare? De ce Jamie nu i-a spus de Laoghaire? Claire este pur și simplu șocată și nu se poate opri din plâns.

– Ar fi trebuit să-mi spui imediat ce am sosit! De ce dracu’ nu mi-ai spus?

   Strânsoarea din jurul brațelor mele a slăbit, iar eu am reușit să mi le eliberez. Cu ochii scăpărând de furie, a făcut un pas spre mine. Nu m-am temut; mi-am tras un braț înapoi și l-am lovit în piept.

 – De ce? am strigat, izbindu-l iar și iar, loviturile sunând înfundat pe pieptul lui. De ce, de ce, de ce?

 – Pentru ca mi-a fost teamă!

   M-a prins de încheieturi și m-a împins în spate, astfel că am căzut de-a curmezișul patului. Cu pumnii încleștați și respirând sacadat, a rămas deasupra mea.

 – Sunt un laș, lua-te-ar naiba! Nu ți-am putut spune de teamă că mă vei părăsi și, chiar dacă m-am dovedit lipsit de bărbăție, am crezut că nu voi putea îndura asta! 

 

“- Și nu sunt, oare, bărbat? Să te doresc atât de mult încât nimic altceva să nu mai conteze? Să te văd și să știu că îmi voi sacrifica onoarea sau familia sau chiar viața ca să fiu alături de tine, cu toate că tu m-ai părăsit  ?”

     S-au aruncat vorbe grele, s-au adus învinuiri reciproce și au fost la un pas să se ia la bătaia sau la ceva și mai dur (aici are loc o scenă care m-a șocat foarte mult, dar va las pe voi să aflați despre ce este vorba). Niciodată nu m-aș fi gândit că Jamie i-ar reproșa lui Claire că a plecat, știind că el a încurajat-o. Însă, în acele momente, niciunul nu mai judeca limpede. Stârniți de furia de a fi stat atâția ani departe unul de altul, făceau tot ce puteau ca să se ucidă reciproc – ea, pentru că o trimisese de-acolo și pentru prezența lui Laoghaire, iar el, pentru că ea plecase și pentru existența lui Frank.

“- Ști ce înseamnă să trăiești douăzeci de ani fără inimă? Să trăiești ca un bărbat pe jumătate și să te obișnuiești cu viața care ți-a mai rămas, umplând golurile cu ceea ce găsești la îndemână?

– Cum să nu știu? am spus eu și m-am zbătut să mă eliberez, fără șanse de reușită. Da, ticălos nenorocit, știu asta! Dar ce-ți închipui, că m-am întors la Frank și am trăit fericiți?

 L-am lovit cu piciorul cât de tare am putut. El s-a crispat, dar nu mi-a dat drumul.

 – Câteodată am sperat că așa se va întâmpla, a spus el printre dinții încleștați. Iar uneori vedeam asta – tu și el, zi și noapte, culcându-se cu tine, posedându-te și strângând în brațe copilul meu! Și, Dumnezeule, te-aș fi ucis pentru asta!” 

    Dezamăgită, șocată și distrusă sufletește, Claire pleacă de la Lallybroch, fără știrea lui Jamie, îndreptându-se spre Craigh na Dun, cu gândul să revină la fiica ei, Brianna, în secolul XX.

“Doar cu Jamie dădusem tot ce aveam, riscasem totul. Lepădasem orice precauție, judecată și înțelepciune, laolaltă cu tihna și constrângerile unei cariere construite cu greu. Mă dădusem doar pe mine, cu el nu fusesem decât eu însămi, îi dădusem sufletul și trupul, îi îngăduisem să mă vadă goală, avusesem încredere să mă vadă întreagă și să-mi aprecieze slăbiciunile – pentru că asta se întâmplase cândva.

   Mă temusem că el nu mai putea să facă acest lucru. Ori nu va vrea. Iar apoi cunoscusem acele câteva zile de bucurie perfectă, socotind că ceea ce fusese adevărat cândva era adevărat din nou; eram liberă să îl iubesc, cu tot ce aveam și eram, și să fiu iubită cu o sinceritate care să o egaleze pe a mea.

   Lacrimile mi-au alunecat umede și fierbinți între degete. Jeleam după Jamie și după cea care fusesem alături de el.

   Știi, mi-a șoptit o voce, ce înseamnă să spui din nou te iubesc și să o faci cu sinceritate? 

 Știam. Și, ținându-mi capul între mâini sub pini, mi-am dat seama că nu voi mai putea face asta niciodată.” 

    Claire va fi ajunsă din urmă de Ian cel Tânăr care îi mărturisește că Jamie a fost împușcat de Laoghaire, a făcut febră și este la un pas să moară. Speriată de cele întâmplate, Claire revine la familia Murray și constată că rana lui Jamie s-a infectat grav, însă reușește să-l salveze cu antibioticele pe care le adusese cu ea din secolul XX.

   Jamie negociază cu familia lui Laoghaire și acordă o compensație în valoare de 1400 de lire, ei și celor două fiice ale sale, iar pentru a obține acești bani, el trebuie să  plece spre locul unde dosise o comoară. Dar mai întâi îi povestește lui Claire cum a descoperit-o (iar eu sunt nevoită să vă prezint câteva evenimente din Cercul de piatră vol. 1, ca să fac legătura cu ceea ce se petrece în Cercul de piatră vol.2).

   După înfrângerea de la Stirling, nu cu mult înainte de cea de la Culloden, se răspândise zvonul despre aurul trimis din Franța din partea lui Ludovic pentru Charles Stuart și iacobiții săi, aur care nu ar mai fi ajuns la destinație, ci ar fi fost ascuns și numai un singur om mai cunoștea locul – Duncan Kerr.

   Pe vremea când  încă era închis la Ardmuir, Jamie a avut șansa să-l întâlnească pe bătrân, chiar înainte că acesta să moară. Deși avea fierbințeli, Duncan  nu-și pierduse mințile, l-a recunoscut pe Jamie și i s-a destăinuit. Potrivit instrucțiunilor primite de la el, comoara se afla la capătul pământurilor Mackenzie, pe a treia insulă, cea mai îndepărtată de țărm. Cum locul nu era departe de închisoare, Jamie a evadat de acolo și s-a dus direct la locul indicat de bătrân, dar cum comoara era ascunsă pe o insulă aflată la o distanță de aproape un kilometru și jumătate de țărm, a fost nevoit să înoate până acolo. El se așteptase să găsească lingouri de aur, dar a găsit doar o lădiță, plină cu monede romane de aur și argint, și o pungă în care erau o grămadă de  pietre prețioase. În mod clar nu era aurul trimis de Ludovic!

   Nu avea habar cui îi aparținea comoara sau cine o pusese acolo și nici ce trebuia să facă cu ea. În schimb, și-a dat seama că nu putea să o ia cu el, mai ales că era vânat cu îndârjire de englezi și nici nu avea cum să cheltuie acei bani. Așa că a preferat să se lase prins din nou de englezi și dus la închisoare.

   Ezitând să se folosească de acea comoară pentru sine și considerând că trebuia să mai știe cineva de ea în caz că el ar fi murit în închisoare, le trimisese scrisoare atent codificată lui Ian și lui Jenny (cumnatul și sora lui), la Lallybroch, dezvăluindu-le locul ascunzătorii și felul în care presupunea el că ar trebui folosită.

   Pe parcursul mai multor ani, Ian și fiii lui, s-au dus pe insulă, luau câteva monede și bijuterii, apoi călătoreau până în Franța unde vărul lor, expatriatul Jared Fraser, renumitul negustor de vinuri, îi ajutase să schimbe în mod discret monedele și pietrele prețioase în bani și își asumase răspunderea de a-i distribui acelor iacobiți care aveau mare nevoie de ei.

   De această dată, în prezent, Jamie trebuie să facă iarăși rost de bani, și cum el încă se resimte după ce fusese împușcat, apelează la ajutorul nepotului său, Ian cel Tânăr. Acesta trebuie să parcurgă înot acea distanță de un kilometru și jumătate, iar Jamie și Claire vor sta cu ochii pe el.

   În timp ce priveau uimiți spre o barcă trasă la mal, din centrul insuliței apare un bărbat care avea ceva sub un braț, de mărimea și de forma lădiței descrise de Jamie. Nu au avut timp să se gândească ce era acel obiect pentru că pe o pantă a insulei apare un al doilea bărbat care căra, aruncat neglijent peste umăr, trupul pe jumătate gol al lui Ian cel Tânăr. Cei doi s-au urcat repede în barcă și s-au îndreptat spre o corabie. Cine sunt ei? De ce l-au răpit pe băiat? Încotro se îndreptau?

  În cea mai mare grabă, Jamie și Claire se vor îndreaptă spre Le Havre, unde vor fi așteptați de Jared Fraser. Din evidențele pe care le obținuse acesta de la căpitanul portului Le Havre, descoperă numele corabiei și încotro se îndreptă – Barbados. Însă, toate corăbiile care mergeau spre Indii plecaseră deja de o lună, așa că nu au primit decât un velier.

   Din păcate, se anunță a fi o călătorie foarte periculoasă pentru că este deja luna decembrie și în curând vor apărea furtunile de iarnă, iar Jamie are rău de mare și nu se știe dacă va suporta să stea pe navă timp de două-trei luni.

   În afară de cei doi și echipajul velierului Artemis, vor mai merge cu ei Fergus ( tânărul de origine franceză, pe care l-au scos în urmă cu douăzeci de ani dintr-un lupanar parizian) și mai tânăra și proaspăta lui soție, Marsali, nimeni alta decât fiica lui Laoghaire, șase contrabandiști aduși de Fergus și un chinez ( un personaj care dă un plus de savoare acestui roman).

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu îndrăgitele personaje, cum a decurs  călătoria spre Jamaica și cine încercă să-l omoare pe Jamie. Un lucru vă mai destăinui: ceea ce v-am prezentat sunt numai câteva informații despre ce se întâmplă în primele 150 de pagini, așa că aveți multe de descoperit. Lectură plăcută!

Nota 10 +

Cartea Cercul de piatră (vol.2) de Diana Gabaldon a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Foto>Pinterest

 

by -
15

NOI-AM PUTEA FI CEI CARE TREC PE LÂNGĂ TINE CHIAR ÎN ACEASTĂ CLIPĂ.

Eu sunt numărul patru, de Pittacus Lore

Titlul original: I Am Number Four
Editura Nemira
Traducerea: Ana Veronica Mircea
Numar pagini: 373

   Sub pseudonimul Pittacus Lore se ascund doi scriitori: James Frey şi Jobie Hughes. James Frey (născut 12 septembrie 1969 în Cleveland, Ohio) este autorul a trei bestselleruri, A Million Little Pice s(2003) şi My Friend Leonard (2005) şi romanul Bright Shine Morning (2008). Jobie Hughes (născut 9 iulie 1980 în Renton, Washington) a copilărit în orăşelul Spencer, Ohio. Este autorul volumului At Dawn şi coautor al seriei ,,Eu sunt Numărul Patru”.

La început am fost nouă.
Trei au dispărut, sunt morţi.
L-au prins pe Numărul Unu în Malaysia.
Pe numărul Doi în Anglia.
Iar pe Numărul Trei în Kenya.
Şi i-au ucis pe toţi…
Eu sunt Numărul Patru.
Ştiu că sunt următorul.
Ne vânează, nu se vor opri înainte de a ne ucide pe toţi.

   Planeta Lorien de zece ori mai mică ca Pământul, a fost invadată de planeta Mogador şi animalele lor uriaşe. Sute de nave au împânzit văzduhul, bombele cădeau precum ploaia, animalele monstru sfârtecau tot ce prindeau în cale. Lorieni Garde (cei cu puteri speciale) au încercat să le ţină piept, dar în zadar. Nava cu Moştenitorii, cei 9 copii şi cepanii lor au reuşit să scape. Numărul Patru este un băiat de cinsprezece ani acum, şi se ascunde pe Pământ de zece ani. Va reuşi diferitele sale identităţi să îl salveze de Mogadorieni?Aceştia din urmă vor să distrugă Moştenitorii planetei Lorin, singurii care ştiu ce planuri au cei de pe Mogador. La fel cum a supt toată seva de pe Lorien, la fel se pregătesc să facă şi cu planeta Pământ.
Numărul Patru a ajuns în sfârşit să se ascundă în Paradise, Ohio, o localitate mică, dar care are avantajul de a descoperi pericolele la timp.
Are neapărată nevoie de fugă continuă, iar ceilalţi, care au mai rămas, la fel.
Dacă se întâlnesc, vraja aruncată de Străbuni asupra lor dispare, iar Mogadori îi poate ucide cum vor. Deocamdată îi poate ucide în ordinea numerelor…

Cicatricile de pe glezna dreaptă este un semn că a mai fost ucis un Lorien Garde.

,,Prima cicatrice şi-a făcut apariţia când aveam nouă ani. M-a sculat din somn, arzându-mi-se în carne. Atunci locuiam în Arizona, într-un mic orăşel de graniţa, lângă Mexic. M-am trezit ţipând în toiul nopţii, torturat de durere, privindu-mi îngrozit carnea care ardea, formând cicatricea.
Cu a doua cicatrice m-am pomenit la doisprezece ani. Eram la şcoală în Colorado, luăm parte la un concurs de ortografie. Imediat ce a început durerea, am ştiut ce se întâmplă, ce se întâmplase cu Numărul Doi.
A treia cicatrice mi-a apărut acum o ora. Eram pe o barcă-ponton. Apa din jur a dat în clocot şi partea de jos a piciorului meu a prins să strălucească în timp ce mi se întipărea cicatricea.”

  Acum Numărul Patru, alias John, încearcă să se ascundă în Ohio. Aşa este înscris la şcoală, iar Henri trece drept tatăl său scriitor. De fapt Henri este cepanul nr Patru, protectorul lui, cel ce îl învaţă tot ce ar putea folosi, inclusiv antrenamentele de lupta, îl iniţiază în descoperirea planetei Lorin, prin intermediul ,,Cufărului” adus pe Pământ odată cu ei, dar cel mai important trebuie să îl înveţe să folosească Moştenirile, atunci când acestea vor apare.

,,Henri nu e tatăl meu, dar spun întotdeauna că e, ca să înlătur suspiciunile. De fapt e protectorul meu, sau mai degrabă ceea ce se înţelege pe Pământ printr-un tutore. Lorien avea două tipuri de locuitori, deţinători Moştenirilor, sau ai puterilor, acestea fiind extrem de variate, orice între invizibilitate şi citirea gândurilor, între capacitatea de a zbura şi utilizarea unor forţe ale naturii, cum sunt focul, vântul, fulgerul. Celor care primesc Moştenirile li se spun gărzi, iar cei care nu le au se numesc cepani, sau protectori. Eu fac parte din Garde, Henri e cepan .Fiecărui garde i se repartizează un cepan, de la o vârstă foarte fragedă. Cepanii ne ajută să înţelegem istoria planetei noastre şi să ne dezvoltăm puterile. Cepan şi Garde-un grup care să conducă planeta şi un altul care s-o apere.”

pitacus lore

   Prima Moştenire a lui John este focul din mâini, declanşat de emoţia întâlniri celei mai frumoase fete din scoale-Sarah- ,,E şocant de frumoasă, cu părul blond cazându-i drept până la umeri, cu pielea de culoarea fildeşului, pomeţi înalţi şi ochi de un albastru pastelat.”

   Cu antrenamentul adecvat şi ajutorul lui Henri, John va deveni un Lumen cu imunitate în faţă focului. El poate arde ca o torţă vie, dar va simţi doar o căldură uşoară, la fel ca o zi de vară, cu condiţia să nu respire în acest timp.
Va încerca să se împrietenească cu Sam, un coleg de la şcoală, cu Sarah căruia nu îi este indiferent. La fel ca la orice şcoală, fata frumoasă face pereche cu vedeta echipei de fotbal, iar când se despart, acesta din urmă are pretenţia de a deţine controlul asupra lui Sarah. Apropierea dintre Sarah şi John îi va aduce repercursiuni din partea fostului prieten al fetei. Ce este mai greu: este comportamentul normal de adolescent la un extraterestru care fuge mai repede ca o maşină, este mai deştept şi puternic ca oricine. Apar primii fiori ai dragostei, primul sărut, iar de aici apare şi a doua Moştenire, telekinezia, puterea ridicări obiectelor, persoanelor, lucrurilor în aer.

numarul patru

   Va reuşi John să stea de data această mai mult de câteva luni într-un loc? Se va da de gol în vreun fel? Vor ajunge la el mogadorienii? Va reuşi să i se dezvolte şi alte puteri folositoare în lupta supravieţuirii?
Va reuşi să scape cu viaţă din confruntarea cu mogadorienii trimişi pe urmele lui?
Va reuşi mogadorienii să invadeze Pământul?

numarul patru 1

NOI
AM PUTEA FI CEI CARE TREC PE LÂNGĂ TINE CHIAR ÎN ACEASTĂ CLIPĂ.
NOI
TE PRIVIM ACUM, ÎN TIMP CE CITEŞTI.
NOI
NE-AM PUTEA AFLA ACUM ÎN ORAŞUL TĂU, ÎN CARTIERUL TĂU.
NOI
NE PĂSTRĂM ANONIMATUL
NOI
AŞTEPTĂM SĂ VINĂ ZIUA CÂND NE VOM REGĂSI.
NOI
TOŢI, UNII CU ALŢII.
NOI
VOM FI ULTIMUL BASTION-DACĂ
NOI
VOM ÎNVINGE, VOM FI SALVAŢI, NU NUMAI
NOI,
CI ŞI
VOI,
DEOPOTRIVĂ.
DACĂ PIERDEM, TOTUL E PIERDUT.

Îi acord acestui prim volum din serie 4,5 steluţe. Urmează vol. 2-Puterea celor şase şi vol. 3-Lupta celor nouă.

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Surse foto: Pinterest

 

 Dodii, de Florin Dumitrescu

recenzie

     Cine este Florin Dumitrescu? Asta m-am întrebat și eu, iar scurta biografie m-a luminat, bucurat și purtat în trecut, în copilărie. Autorul poeziilor a colaborat ca și textier cu trupe autohtone foarte cunoscute și îndrăgite: Timpuri noi, Sarmalele Reci, Direcția 5, Pasărea Rock. Cum crezi că ascult eu acum Șpriț de vară pe viscol? Ca și autor de versuri numai bune de citit de către pasionații de versuri, s-a apucat târziu – fie vorba între noi, nu există târziu pentru cărți, literatură și lectură. Chiar și târziu, CV-ul lui Florin Dumitrescu arată chiar bine, publică încă din 1996, iar u an mai târziu apare Ana are mere. Scrie și pentru copii și obține premii importante. Scrie chiar și în Cartea cu bunici (Humanitas, 2007). Florin Dumitrescu este doctor în antropologie din 2014.

   Dodii este titlul volumului de poezii scris de Florin Dumitrescu. Dodii sunt vorbele aiurea spuse de cineva, în grabă, fără să gândească, dar atunci când toate aiurelile, nu sunt fără rost, iese ceva. La Florin Dumitrescu iese, dar special: o poezie (sau mai multe) în care te regăsești, te vezi, te cauți, te rătăcești, te recompui, devii mai bun sau chiar altcineva.

Acest volum de poezie este structurt în părți, trei la număr, iar Dodii, poezia care dă titlul volumului este inclusă în prima parte a volumului.

Și tu crezi în dodii? Și tu asculți de zodii?

    Coperta volumului de poezii este și ea grăitoare. Pentru mine este o copertă – oglinda în care privești și poți alege ceea ce vezi. Depinde doar de tine. Depinde doar de tine în ce culori vezi viața, cât de mari vezi încercările și cât de grăitoare sunt soluțiile, cât de dulce este reușita. Poți să alegi tot ce vezi și cum vezi tot ce este în jurul tău.

   Dodii de Florin Dumitrescu e despre viață, despre tot ce există, despre tot ce simți, despre cum simți. Despre cum vezi și ce vezi, despre ceea ce roade în interior. Despre opiniile pe care le ai, despre tăcerile tăinute ce nu pot fi ascunse sau păstrate în umbră

Dodii exprimă emoție, nervi, umor, lacrimi, durere, dramă, întrebări fără răspuns, confuzia, lumina, bunătatea, realitatea înconjurătoare. Exprimă furie sau se face doar haz de necaz. Exact ca în viața noastră cea de toate zilele.

Profet sau poet…. – Sau prooroc… –S-au textier de pop-rock

     Dodiile vorbesc și despre condiția umană, despre credințe, principii și valori personale. Le avem pe toate și numai noi putem decide cum și dacă le folosim sau le lăsăm să zacă, să hiberbeze și stima de sine să se târâie până dispare de tot. Iar pentru asta nu e de vină statul, nici cei din jur.

În Dodiile cu rimă au loc toți și toate. Mai ales de toate acele situații de care ne lovim zi de zi: ghișeul, fata de la carne,  rima,  descântecul, zeii, Bulă. Oricine vorbește aiurea, dar în Dodii-rimă care ne amuză, da-ți spun și un adevăr, nu cred că poate oricine scrie. Florin Dumitrescu reușește să amuze, să te facă să ridici din sprânceană. E imposibil să uiți că…

L-au ucis pe Bulă

(…;) Cine-a tras în Bulă?

Cine a tras în simbolul valah? (…;)

Cui ne lași tu Bulă

orfani de umor?

Dacă-i banc,lipsește poanta,

dar mă tem că-i tristul adevăr…

Dacă nu e Bulă,

speranța

e nulă…e nulă.. (…;)

   Dodii te amuză. Te întruntă. Te face să-ți adresezi întrebări. Florin Dumitrescu dă Dodiilor un sens, un rost. Și nu uita: Țara te vrea prost (Sarmalele Reci, 1995), dar tu nu vrei să faci pe plac nimănui, așa-i? Citește! Cărțile te fac neprost!

                         Lectură plăcută!

sigla Nemira

Cartea Dodii, de Florin Dumitrescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Nemira.

Robogeneza (continuarea romanului Robopocalipsa), de Daniel H.Wilson

Editura: Nemira

Titlul original: Robogenesis
Traducerea: Mihai Dan Pavelescu
Colecţia: Nautilus
Număr pagini: 424

Detalii
„O poveste ingenioasă şi puternic vizuală despre războiul dintre oameni şi roboţi.“ The New York Times

Mathilda Perez, fetiţa care are acces la comunicarea pe căi ascunse, vrea să-i salveze viaţa fratelui ei şi, în plus, trebuie să identifice o nouă ameninţare. Pe de altă parte, în rândurile celor din neamul Osage, supravieţuitorii obosiţi se străduiesc să redevină războinici. Iar de pe malurile unui Tokyo devastat inventatorul Takeo Nomura şi iubita lui fac o descoperire uimitoare în ocean.

Cu ajutorul unei subtile cunoaşteri a tehnologiei roboţilor, Daniel H. Wilson inventează o lume suprarealistă, la doar un pas de lumea noastră. Faţă în faţă cu o nouă provocare, Archos R-14 poate fi singura speranţă de supravieţuire.

„Un roman care bântuie cititorul… Wilson construieşte într-un ritm înfricoşător o poveste palpitantă despre pericolele pe care le aduce tehnologia avansată în viaţa noastră.“ Los Angeles Times

Sursa foto si text: Editura Nemira

by -
14

" ... odată ce totul depinde de tine, mai ai de ales?"

Jumătate de lume de Joe Abercrombie

Titlu original: Half The World

Editura: Nemira

Colecţia: Nautilus Fantasy

An apariţie: 2016

Număr pagini: 413

Traducere din limba engleză de Liviu Szoke

     Seria „Marea Sfărâmată” continuă să îşi poarte cititorii în noi aventuri. După ce în „Jumătate de rege”, Yarvi ne-a impresionat cu o minte sclipitoare şi a demonstrat că adevărata forţă nu stă în muşchi ci în creier, în „Jumătate de lume” este rândul altor personaje să parcurgă drumuri iniţiatice şi să ne plimbe într-o călătorie unică.

    Mi-a plăcut reîntâlnirea cu Yarvi. Îmi era dor de protagonistul volumului trecut şi i-am admirat inteligenţa şi în această continuare a poveştii. Clar, unii oameni uimesc cu puterea minţii lor, iar Yarvi este un astfel de specimen cu un IQ uluitor.

      Cu toate acestea, „Jumătate de lume” nu îl are pe Yarvi drept personaj central. Acţiunea se concentrează de această dată pe Thorn Bathu, care nu este precum alte fete de vârsta ei. Atingerea Mamei Război trezeşte în ea instinctul de luptă şi şi-ar da şi sufletul pentru a trece testele impuse de un antrenor mult prea crud şi misogin. Înghiţind insulte, dispreţ şi mult exces de zel gratuit, fata ajunge în faţa unui test final incorect şi se vede nevoită să lupte împotriva a trei adversari în loc de unul. Lucrurile iau o întorsătură morbidă când Thorn îl ucide accidental pe unul dintre ei.

ThornThorn învăţase pe propria piele destule lecţii în careul de antrenament al lui Hunnan.”

– Thorn Bathu! îşi îndreptă spre ea un deget înroşit. Te numesc ucigaşă.”

Pedeapsa pentru crima comisă este moartea. În sala tronului se decide ca Thorn să fie ucisă cu pietre pentru atrocitatea petrecută. Pe nimeni nu pare să intereseze ce s-a întâmplat de fapt, iar Brand, unul dintre colegii de antrenament, se aşteaptă ca cineva să vorbească în apărarea fetei, ca maestrul Hunnan să mărturisească adevărul, ca zeii să facă ceva… dar tăcerea care se lasă peste hotărârea luată spune clar că soarta lui Thorn este pecetluită.

Cu ultima fărâmă de curaj, fiind convins că face ceea ce trebuie, Brand îi povesteşte lui Yarvi mârşăvia din spatele presupusei crime, iar preotul, aşa cum ne-a obişnuit, găseşte o soluţie … convenabilă.

     Folosindu-se de inteligenţă şi viclenie, Yarvi îi smulge prizonierei jurământul că-l va sluji în schimbul eliberării ei. Din acest moment, viaţa lui Thorn Bathu se schimbă, iar destinul pe care zeii i l-au hărăzit începe să se împlinească.

– Fac un jurământ de soare şi de lună. Voi îndeplini orice serviciu vei crede tu de cuviinţă pentru mine.”

– Câteodată, puţină durere pe moment poate rezolva multe mai încolo.”

– Atât timp cât eşti în viaţă, ce-o să devii depinde doar de tine în primul rând.”

     Drama personală a lui Thorn este anulată de drama colectivă a Gettlandului. Sub conducerea regelui Uthil, regăsim un ţinut unit, iar părintele Yarvi pare să fie un ajutor nepreţuit cu înţelepciunea lui. Ca de obicei însă, momentele de linişte sunt scurte deoarece comploturi, sfidări şi crime odioase prevestesc un nou război pentru care Yarvi este nevoit să caute aliaţi. În călătoria ce urmează precum şi în urzelile preotului, Thorn îşi are rolul ei pe care deşi nu îl cunoaşte, trebuie să şi-l asume ca urmare a jurământului depus. Alături de ea îl va avea pe Brand, colegul de antrenament care i-a salvat viaţa cu preţul carierei lui de războinic.

     Ambii vor înfrunta pericole, îşi vor înghiţi în lacrimi de neputinţă propriile dureri, vor învăţa să lupte, să-şi gestioneze sentimentele contradictorii şi să devină arme letale pentru a supravieţui.

Durerea este cel mai bun profesor…”

Privind întotdeauna înspre trecut, niciodată înspre viitor. Întotdeauna văzând ce ai pierdut, niciodată ce ai de câştigat.”

    Mi-au plăcut ambele personaje. Atât Thorn cât şi Brand sunt o combinaţie de putere, furie oarbă dar şi emoţie. Par a fi total opuşi la prima vedere ceea ce face ca relaţia dintre ei să fie una savuroasă şi să capteze atenţia în pofida fundalului cataclismic pe care se desfăşoară acţiunea.

     Thorn şi Brand îşi dezvoltă abilităţile progresiv şi împreună reuşesc să îşi anihileze demonii care îi torturează. Asemănători pe de-o parte şi diferiţi în o mie de sensuri, cei doi protagonişti uimesc prin lecţiile de viaţă pe care le primesc şi pe care le oferă la rândul lor.

– Câteodată îmi doresc să fi rămas în Primul dintre Oraşe, spuse ea.

– Atunci n-ai mai fi ajuns în pat cu mine.”Thorn Bathu

    Conflictul exterior – războiul pe care Gettlandul sfidat e pe cale să-l pornească împotriva a jumătate de lume – se împleteşte cu conflictele interioare ale personajelor, iar tensiunea în continuă creştere pare să fie o bombă cu ceas a cărei explozie nu ar putea fi oprită nici măcar de zei.

    Personajele pe care Abercrombie le pune în scenă sunt caractere puternice, conştiente de propriile defecte dar şi cunoscătoare ale calităţilor de care dispun şi pe care le folosesc la maxim pentru a-şi atinge scopurile. Fiecare urmăreşte ceva, fiecare are răni şi jurăminte făcute ce atârnă greu şi fiecare e dispus să-şi vândă şi ultima bucată de suflet pentru a câştiga o luptă în care „Oţelul e răspunsul.”

Magia are un preţ pe care nu ţi-ai dori să-l plăteşti.”

Proştii se laudă cu ce vor face. Eroii o fac.”

     Finalul ne aduce din nou o surpriză. Planul isteţ al lui Yarvi este explicat chiar de acesta, iar rolul lui Thorn devine pe deplin înţeles. Şi iată cum Yarvi uimeşte din nou cu inteligenţa lui ieşită din comun …

Un Preot nu-şi permite întotdeauna luxul de a lucra doar cu fapte corecte. Un Preot trebuie să cântărească binele suprem. Un Preot trebuie să găsească răul cel mai mic.”

     Seria „Marea Sfărâmată” poartă cititorul printr-o lume uimitoare când zeii încă hotărau destine, iar faptele de vitejie cu adevărat măreţe erau cântate în balade. Am „devorat” cu maximă plăcere şi acest al doilea volum, iar Gettlandul este cu siguranţă un ţinut mitic în care m-aş întoarce bucuroasă oricând.

sigla NemiraCartea Jumătate de lume de Joe Abercrombie a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulțumim Editura Nemira

Autor: Maryliyn

Surse foto: 1, 2

%d bloggers like this: