Tags Posts tagged with "Non-ficțiune"

Non-ficțiune

by -
17

România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful  principiului naționalităților

Autori: Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc

Editura: Dacia

Anul apariției: 1983

Gen: Istorie, Non-ficțiune

Număr de pagini: 416

   Eliza Campus a fost unul dintre cei mai străluciți studenți ai savantului Nicolae Iorga, pasionată de istorie, care avea să ajungă conferențiar la Facultatea de Istorie din București și șef al sectorului de istorie universală din cadrul Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga”. Ea este autoarea mai multor lucrări de istorie, printre care ,,Înțelegerea balcanică”, ,,Din politica externă a României 1913-1947” și ,,Politica externă a României în perioada interbelică”.

   Viorica Moisuc (n. 1934) a fost, pe rând, profesor de istorie, cercetător științific al Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga”, cercetător științific principal al institutelor de Studii Istorice și Social-Politice, respectiv de Studii Sud-Est Europene. În prezent este profesor universitar, senator, membră în Comisia pentru drepturile omului.

  La rândul lor, Constantin Botoran și Ion Calafeteanu sunt doi istorici români admirabili, ce s-au remarcat printr-o contribuție importantă adusă istoriografiei române și europene.

   Primul Război Mondial a reprezentat o conflagrație de proporții impresionante, în care au murit mii de oameni, dar, mai important decât atât, a marcat o evoluție politică și socială esențială pentru apariția și dezvoltarea Europei de astăzi. Imperiile multinaționale s-au dezmembrat, au dispărut de pe harta politică a bătrânului continent, lăsând în urma un număr remarcabil de state naționale, independente.

   Principiul autodeterminării, propus de Wilson, dar și politica susținută la Conferința de Pace de la Paris au influențat, în mod direct, destinul României, fărâmițate până la acel moment de intemperiile istoriei. În condițiile în care perioada Primului Război Mondial mă pasionează în  mod special, datorită schimbărilor pe care le-a determinat, am decis să citesc și să studiez lucrarea de față, rezultatul muncii de cercetare asiduă depuse de patru mari istorici români.

   Cartea are în vedere plasarea României în contextul internațional al Primului Război Mondial, dar și în planul întocmit în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. Pe parcursul celor 6 mari capitole avem ocazia să înțelegem cât mai bine subiectul abordat, să ne conturăm o imagine de ansamblu cât mai apropiată de adevăr, de ceea ce s-a întâmplat în acei ani tulburi și, deopotrivă, glorioși ai națiunii române.

   Primul capitol aduce în prim-plan niște considerații asupra chestiunii principiului naționalităților până la izbucnirea conflagrației mondiale. Următoarele trei capitole prezintă anii Primului Război Mondial. Anii de neutralitate (1914-1916)  au fost marcați de numeroase tratative ale României cu Marile Puteri, în timp ce în țară luaseră naștere două curente de propagandă distincte, proantantă și germanofil. În cele din urmă, România s-a alăturat Antantei (Franța, Anglia, Rusia și Italia), declarând război Austro-Ungariei.

   Perioada 1916-1918 a reprezentat, fără doar și poate, un efort neîncetat al națiunii române, din punct de vedere economic-financiar, militar, diplomatic. Indiferent de clasa socială, de statutul social, toți românii au avut de suferit, au îndurat lipsuri, au înfruntat necruțătorul război, purtând în suflet speranța victoriei puterilor aliate și, implicit, a unificării provinciilor aflate sub jug străin cu patria-mamă.

   Din fericire, sfârșitul războiului a surprins România în tabăra învingătorilor, de partea Antantei. În anul 1918 s-a realizat mult așteptata unire cu provinciile înstrăinate: Basarabia (27 martie), Bucovina (28 noiembrie) și Transilvania (1 decembrie). Însă greul de abia acum începea.

   Capitolele 5 și 6 prezintă misiunea diplomatică a României în vederea recunoașterii internaționale a Marii Uniri, dar și modul în care s-a desfășurat Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Principiul naționalităților, diplomații iscusiți și alți factori au fost în favoarea reîntregirii națiunii române.

   În condițiile în care în anul 2018, aniversăm centenarul Marii Uniri consider că este necesar, mai mult decât oricând, să ne documentăm, să ne amintim de acest eveniment esențial pentru existența României pe care o cunoaștem astăzi. Cartea celor 4 istorici români oferă o perspectivă amănunțită asupra uneia din cele fascinante și complicate perioade din istoria României Moderne.

   Dacă aveți șansa să citiți cartea de față sau orice alt titlu ce poartă semnătura unuia dintre acești istorici, vă recomand să nu o ratați! Chiar dacă nu sunteți, în mod deosebit, pasionați de lecturile cu caracter istoric, cred că este aproape obligatoriu să descoperim și să prețuim istoria națională a patriei noastre.

        La mulți ani România!  

Cartea România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920) poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
10

    Imperiul Otoman (1450-1700), de Andrina Stiles-recenzie

Titlul original: The Ottoman Empire, 1450-1700

Traducere din limba engleză: Felicia Pavel

Editura: All

Colecția: Acces la istorie

Gen: Istorie, Non-ficțiune

Anul apariției: 1998

Număr pagini: 184

     Andrina Stiles este autoarea/co-autoarea mai multor cărți de istorie, printre care ,,The Ottoman Empire, 1450-1700”, ,,Russia, Poland and The Ottoman Empire, 1725-1800” (Rusia, Polonia și Imperiul Otoman), ,,The Unification of Germany, 1815-1890” (Unificarea Germaniei), ,,Napoleon, France and Europe”(Napoleon, Franța și Europa), ,,Sweden and The Baltic, 1523-1721” ( Suedia și Zona Baltică), ,,The Unification of Italy” (Unificarea Italiei).

    Nu este pentru prima oară când am ocazia să țin în mână un volum din vechea colecție a Editurii All, sugestiv intitulată ,,Acces la istorie”. Cum spuneam, numele este sugestiv, întrucât cărțile din această colecție utilă, binevenită, oferă informații sintetizate, bine documentate, dar, mai mult decât atât, îi permit cititorului să arunce o privire dincolo de înșiruirea de fapte, evenimente, personalități. O astfel de carte îți oferă șansa de a înțelege istoria, de a lucra cu informația, de a o analiza și de a o folosi pentru a-ți realiza o ,,fundație” trainică.

      De această dată, am studiat ,,Imperiul Otoman”, un ghid realizat de Andrina Stiles pentru cei dornici să se familiarizeze cu istoria Imperiului Otoman, cu perioada cuprinsă între anii 1450 și 1700. Fiecare capitol are la sfârșit o schemă a lecției și o serie de exerciții, bazate, cel mai adesea, pe sursele istoriografice citate în carte. Aceste exerciții permit consolidarea cunoștințelor acumulate, motiv pentru care lucrarea Andrinei Stiles reprezintă un manual extrem de bun. Încă de la început se precizează că volumul este dedicat atât simplului cititor, dornic să-și lărgească orizontul de cunoaștere, să descopere noi curiozități, cât și elevilor și studenților cărora le oferă mai mult decât o simplă lectură.

    Pot afirma că perioada aleasă și prezentată de autoare este foarte bine inspirată, iar pasionatul de istorie din mine susține că este și cea mai frumoasă. Cele două secole și jumătate au reprezentat perioada cea mai înfloritoare a Imperiului Otoman, o perioadă de ascensiune, de apogeu, urmată, din nefericire, de o stagnare lentă și de începutul unui declin dureros. Mi se pare extrem de uimitor faptul că o putere ca Imperiul Otoman a putut să se prăbușească de pe culmile succesului militar, politic, social și să prăbușească atât de urât, atât de nedrept (oare?). Totuși, această lucrare reușește să ne ofere răspunsuri, justificate, bazate pe o temeinică cercetare.

     Primul capitol  prezintă, pe scurt, apariția Imperiului Otoman, evoluția rapidă a acestuia până la Căderea Constantinopolului, un eveniment crucial  din istoria Europei. Aflăm, de asemenea, diferențele dintre otomani și turci și modul în care Imperiul a început să se facă remarcat pe scena politică a Evului Mediu.

   Al doilea capitol evidențiază perioada de puternică expansiune a Imperiului Otoman (1450-1566), făcându-ne cunoștință cu Mehmet al II-lea Cuceritorul (Fatih), cu Bayazid al II-lea, cu Selim I și cu Suleyman Magnificul (Legiuitorul). Ni se oferă detalii despre politica externă a imperiului, despre războaiele purtate fie cu cei din Răsărit, fie cu europenii. Al treilea capitol vine ca o completare, prezentând concret elementele ce au determinat succesul otoman, fără a se uita de cei doi mari conducători – Mehmet al II-lea Cuceritorul și Suleyman Magnificul – ce au asigurat gloria imperiului, o glorie pe care urmașii lor nu aveau s-o mai cunoască niciodată…

                            

                           Suleyman Magnificul (1520-1566)

     Capitolul al patrulea este, fără doar și poate, unul din cele mai interesante și mai importante. Acesta ilustrează modul în care era organizat imperiul în perioada evocată, aducând în discuție timarul, sistemul devșirme, ienicerii, spahii, dar și ierarhia socială, viața socio-economică a statului. Astfel, se completează imaginea de ansamblu asupra Imperiului Otoman din acele vremuri, marcate de succes și dezvoltare. Fără aspectele anterior menționate e dificil să înțelegi modul în care funcționa statul otoman, scoțându-se, totodată, în evidență ceea ce le lipsea europenilor pentru a li se opune, pentru a ajunge, la rândul lor, la același nivel de dezvoltare, la același apogeu al extinderii teritoriale.

        În următorul capitol, cel de-al cincilea, cititorului îi sunt aduse la cunoștință perioada 1566-1700, dar și domniile ce au urmat morții lui Suleyman Magnificul. Devenim martori ai stagnării Imperiului Otoman, care din nenumărate motive decăzuse și nu mai avea puterea necesară pentru a se susține pe el însuși, pentru a rezista trecerii timpului, modernizării ce se făcea resimțită de la un deceniu la altul. Ajungem până la momentul în care debutează declinul imperiului, a cărui dată e dificil de stabilit. Dar despre acest declin se detaliază în cel de-al șaselea capitol.

      Capitolul șapte oferă detalii despre modul în care era privit Imperiul Otoman atât de locuitorii săi, cât și de occidentali, sub forma unor relatări interesante. Cel din urmă capitol se intitulează ,,Impactul Imperiului Otoman asupra Europei” și redă modul în care acest stat a reușit să influențeze destinul vechiului continent, destinul Balcanilor și al Occidentului. Bineînțeles că se are în vedere și impactul Europei asupra Imperiului Otoman, căci schimbul de influență s-a manifestat reciproc.

                                                             Expansiunea Imperiului Otoman

     Imperiul Otoman a reprezentat o mare putere militară, un model de organizare. Otomanii nu au ezitat să facă sacrificii, nu s-au încumetat aproape de la nimic pentru binele statului și pentru ca dinastia otomană să poată dăinui. S-a practicat fratricidul, sultanii și-au omorât fii, anumite femei au făcut orice pentru a-și apăra familia, pentru a-și atinge scopurile. Mulți au gustat din șerbetul puterii, însă puțini sunt cei care au știu cum să-l bea, astfel încât să nu fie otrăviți de acesta.

    Imperiul Otoman a promovat toleranța religioasă, cum probabil nu a mai făcut-o altă mare putere europeană, iar în anumite perioade din istoria sa a aplicat în mod admirabil justiția. Din aceste motive și nu numai, popoarele contropite au avut șansa de a trăi mai bine decât înaintea cuceririi sau decât ar fi trăit sub conducerea marilor familii regale europene. Un alt fapt interesant este reprezentat de posibilitatea de a deveni dintr-o slugă, dintr-un sclav lipsit de drepturi un om liber, un om cu putere. Nenumărate au fost cazurile în care oameni simpli, din popor, au ajuns viziri, pașale, sultane. Iar lista aspectelor fascinante, referitoare la Imperiul Otoman, este mult mai lungă…

      Dacă sunteți pasionați de istoria Imperiului Otoman, dacă doriți să aflați mai multe despre acesta, despre o altă lume, nu ezitați să citiți această lucrare!

    De asemenea, dacă aveți șansa să citiți orice alt titlu din colecția ,,Acces la istorie”, nu ratați ocazia!

     Istoria este atât de prețioasă, atât de fermecătoare, atât de importantă…

 

Cartea Imperiul Otoman (1450-1700) de Andrina Stiles este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

     

by -
13

Istanbul. Orașul imperial, de John Freely-recenzie

Titlul original: Istanbul.The Imperial City

Traducere din limba engleză: Ondine-Cristina Dăscălița

Editura Trei

Colecția Istorie

Gen: Non-ficțiune, istorie

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 352

 John Freely s-a născut la New York în 1926. A intrat în marina militară americană la vârsta de 17 ani, servind în cadrul unei unități de comando în Birmania și China în timpul ultimelor luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. A obținut un doctorat în fizică la New York University în 1960 și a urmat studii postdoctorale la Oxford University. A predat fizica și istoria științelor la Bogazici Universitesi și a locuit la New York, Boston, Londra, Atena, Istanbul și Veneția.

   Este autorul a peste 40 de lucrări, printre care mai multe cărți de istorie și călătorie ce au cunoscut un mare succes (Strolling Through Istanbul, Classical Turkey, Strolling Through Athens, Strolling Through Venice,  Inside the Seraglio, Children of Achilles etc.). S-a stins din viață pe 20 aprilie 2017, numele său rămânând sinonim cu memoria orașului Istanbul.

   Istanbul. Acest cuvânt, format doar din câteva litere, semnifică foarte multe. Povești nespuse, vorbe nerostite, oameni neînțeleși, evenimente cunoscute și necunoscute, clădiri, iubire, războaie, lacrimi, zâmbete, toate se contopesc, devin un întreg, pe care-l numim simplu: Istanbul. Dar, înainte de toate, Istanbulul este un oraș deosebit, unicul din lume situat pe două continente, având o istorie pe cât de lungă, pe atât de fascinantă.  

     Despre acest loc incredibil, extrem de drag sufletului meu, sunt multe de spus, atât de multe, încât cuvintele prisosesc. Istanbulul poate fi pus, fără îndoială, laolaltă cu alte mari orașe ale lumii, fără a se lăsa eclipsat de farmecul Parisului, de eleganța Londrei, de vestigiile Romei, de caracterul cosmopolit al New York-ului. Istanbulul este special, diferit prin excelență, învăluit de o aură fermecătoare ce se datorează, într-o bună parte, istoriei învolburate.

       John Freely, un împătimit al metropolei de pe Bosfor, a realizat o lucrare de referință, intitulată sugestiv ,,Istanbul. Orașul imperial”. Nu-și propune să cuprindă întreaga istorie a acestui oraș, fapt imposibil, de altfel. Nu își dorește decât să sintetizeze existența acestui loc unic, s-o pună în valoare, s-o prezinte și dintr-o altă perspectivă. Și, nu în ultimul rând, vrea să transmită puțin din admirația și dragostea sa pentru Istanbul, în încercarea de a ne convinge să-l vizităm și să-l iubim, la rândul nostru. Iar eu sunt sigur că a reușit.

     Să citești acest jurnal înseamnă, totodată, să călătorești, să te lași purtat de-a lungul istoriei cunoscute, să faci cunoștință cu oamenii de ieri, de azi. Pășești prin Istanbul, te pierzi printre străduțele ticsite de clădiri mai vechi sau mai noi, te lași vrăjit de strălucirea minaretelor, de parfumul vechi al seraiurilor, de briza proaspătă a Bosforului, de ciripitul zglobiu al porumbeilor.

      Istanbulul este prezentat  la cele trei mari vârste ale sale, în trei ipostaze diferite, dar care surprind, în esență, cam același oraș: Bizanțul grecesc, Constantinopolul roman/bizantin și Istanbulul otoman/turc. Sufletul orașului a rămas aproximativ același, atmosfera s-a tot schimbat, s-a îmbunătățit, s-a înrăutățit, dar a păstrat întotdeauna puțin din farmecul specific metropolei de pe Bosfor, metropolă care unește două continente (Europa și Asia), două lumi diferite (Occidentul și Orientul), modernul de tradițional.

     Povestea Istanbulului începe cu întemeierea Byzantionului (aproximativ 658 î.Hr.) pe malul european al Bosforului, al acestei strâmtori  ,,ce întrece orice altă strâmtoare, deoarece cu aceeași cheie deschide și închide două lumi, două mări” (Petrus Gyllius).  Timp de câteva secole, polisul a jucat un rol important, datorită poziției sale strategice, de care a profitat din plin. S-a implicat în războaiele dintre greci și persani, dintre atenieni și spartani, individualizându-se, remarcându-se ca un oraș independent, un punct esențial în viața economică, dar și politică a acelor vremuri (fapt valabil și mai târziu).

    În ciuda expansiunii romane, Bizanțul și-a păstrat statutul de oraș liber, fiind cucerit și supus Romei abia în 196 d.Hr., în timpul domniei lui Septimius Severus. În 330 d.Hr., împăratul Costantin cel Mare a mutat capitala imperiului la Bizanț, care din acel moment avea să poarte numele de Constantinopol (NOVA ROMA CONSTANTINOPOLITANA). Astfel, Bizanțul grecesc devenise un oraș imperial, o capitală de unde se decidea soarta unui imperiu întins pe trei continente.

    Constantinopolul a fost martor al decăderii Imperiului Roman, al dispariției celui din Apus (476 d.Hr) și al istoriei învolburate al celui din Răsărit (Bizantin). Orașul a cunoscut perioade de înflorire și, respectiv, de regres, de foamete și sărăcie. Împărați de seamă, precum Teodosiu cel Mare, Iustinian și-au lăsat amprenta asupra acestui colț de lume, marcat de intemperiile istoriei. Capitala ortodoxismului s-a aflat sub conducerea mai mult sau mai puțin abilă a unor oameni și dinastii ce s-au succedat neîncetat. A rezistat doar până într-un punct, căzând pradă turcilor conduși de Mehmet al II-lea Cuceritorul în anul 1453.

    Din acest moment, avea să înceapă o altă epocă pentru orașul ,,înconjurat de o ghirlandă de ape” (Procopiu), botezat Istanbul. A fost islamizat, transformat în capitala unui imperiu aflat în plină ascensiune, însetat de sânge și dornic să se extindă. Timpul a trecut, sultanii instalați la Topkapî s-au tot schimbat, nu fără a lăsa ceva în urmă, nu fără a oferi un tribut orașului, constituit din moschei, medrese, fundații de binefacere ș.a.m.d. Descoperim fiecare domnie în parte, victoriile, eșecurile, bunătatea, tirania celor care se autoproclamau ,,padișah al lumii”. Cunoașteam strălucirea Istanbulului din timpul lui Suleyman Magnificul, decăderea ce a urmat, stagnarea, declinul înfășurat într-o poleială aurită.

Vedere asupra Istanbulului (secolul al XIX-lea) – gravură realizată de Melling

     Începutul secolului al XX-lea avea să aducă numeroase schimbări, iar printre acestea s-au numărat destrămarea Imperiului Otoman, proclamarea Republicii Turcia și mutarea capitalei la Ankara de către Mustafa Kemal Ataturk. Chiar și așa, Istanbulul a rămas la fel de magnific, reprezentând nucleul economic, cultural, istoric al țării.

     Modul în care este înfățișată metropola de pe Bosfor te convinge să o vizitezi, să-ți dorești să pui piciorul în acest colț de lume impresionant, cu o lungă istorie în spate. John Freely acordă o atenție deosebită monumentelor din Istanbul, dedicând un capitol separat acestui patrimoniu al umanității. Căci pe aici s-au perindat grecii, romanii, turcii, fiecare contribuind  la clădirea imaginii orașului de care ne putem bucura noi astăzi.

     Istanbulul a fost dintotdeauna un important centru comercial, datorită poziției sale geografice, încât multe popoare au trecut pe aici, mulți dintre ei stabilindu-se în uimitoarea metropolă. Venețieni, genovezi, armeni, evrei, francezi, greci au conviețuit și conviețuiesc în acest oraș, celebru datorită caracterului său multicultural, multiconfesional. Poate că din acest motiv a rezistat de-a lungul timpului, a renăscut de fiecare dată din propria cenușă. Istanbulul a întruchipat și continuă, sper eu, să întruchipeze o civilizație proprie.

     Vă recomand să citiți ,,Istanbul. Orașul imperial” de John Freely! Vă invit să  descoperiți metropola de pe Bosfor cu al său tablou plin de culoare, înmiresmat, animat. Poate că veți ajunge să vizitați Istanbulul (dacă nu ați reușit deja) și sunt sigur că după această lectură veți admira totul altfel, dintr-o altă perspectivă, a omului care știe și înțelege măcar puțin din sufletul acestui oraș.  

     Istanbulul e un oraș al contrastelor, dar și un oraș al istoriei vii, nemuritoare, ce continuă să pulseze printre zidurile prăfuite ale construcțiilor, mascată de gălăgia furnicarelor de oameni, de clipocitul apei, de ritmurile muzicii orientale și, deopotrivă, occidentale…

Părerile criticilor:

  • ,,Această lucrare dezvăluie mici tezaure de informație, având totodată un farmec ce amintește de O mie și una de nopți.” – Literary Review
  • ,,Dacă vă gândiți să faceți o vizită la Istanbul, nu plecați fără a citi această carte din scoarță în scoarță cel puțin de două ori.” – Irish Time
  • ,,Cea mai potrivită carte de luat cu tine când pleci să explorezi cel mai fascinant oraș al lumii.” – Scotsman

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

 

Cartea Istanbul. Orașul imperial de John Freely poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

        Saga favoritelor, de Jean des Cars-Editura Trei-recenzie

Titlul original: La Saga des Favorites

Traducere din limba franceză: Bogdan Perdivară

Editura: Trei

Colecția: Istorie

Gen: Non-ficțiune, istorie

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 440

Nota mea: 10/10

  Născut la Paris în 1943, Jean des Cars (pe numele întreg, Jean Marie de Pérusse des Cars) este un scriitor și jurnalist francez, colaborator la Paris MatchFigaro Magazine și Jours de France. Istoric reputat și autor prolific, el și-a creat un nume ca pasionat cronicar al marilor case dinastice europene și al destinelor celor mai iluștri reprezentanți ai acestora. Printre lucrările sale cele mai cunoscute, multe dintre ele traduse în numeroase limbi, se numără Saga dinastiei de HabsburgSaga dinastiei de WindsorSaga dinastiei RomanovSaga reginelorSaga favoritelor, dar și biografiile dedicate unor personalități istorice celebre, precum Ludovic al II-lea al Bavariei, împărăteasa Elisabeta a Austriei, prințul moștenitor Rudolf al Austriei, împărăteasa Eugenia a Franței și multe altele.

   Jean des Cars se numără, fără îndoială, printre scriitori mei favoriți. Stilul său mă fascinează, întrucât cărțile sale nu sunt scrise într-un limbaj rigid, riguros, rece, ci, dimpotrivă, stilul științific, specific lucrărilor de non-ficțiune, se împletește cu cel jurnalistic. Astfel, totul se transformă într-o poveste cursivă, plăcută, capabilă să te țină captiv în mrejele sale și, mai ales, în ale istoriei. Jean des Cars se aventurează în această carte a vieții, în acest izvor fără început și fără sfârșit și revine cu amintiri pe care nu ezită să ni le împărtășească.

   O lucrare de-a sa pe care am citit-o recent se intitulează frumos ,,Saga favoritelor”. Mi-a plăcut nespus, întrucât am avut ocazia, încă o dată, să profit de stilul unic al autorului. De-a lungul câtorva zile m-am bucurat de această antologie, superb ilustrată, presărată de povești de dragoste ce au cutremurat societatea ultimelor secole prin curaj, pasiune și o lipsă incredibilă de inhibiții. Totodată, m-am lăsat purtat într-o călătorie uimitoare prin Europa, pe la Curțile Regale, pe meleagurile veșnic fermecătoare ale bătrânului continent.

   Este necesar să începem prin a preciza semnificația termenului ,,favorită”.  Autorul ne oferă explicații în acest sens, pe care consider că trebuie să vi le împărtășesc:

,,Ce este o favorită? Cuvântul, neîndoielnic originar din italiană, se referă la o femeie care ,,se bucură de favorurile” unei persoane de rang foarte înalt. Spre deosebire de o amantă, favorita nu se mulțumește să fie obiectul unei pasiuni amoroase, fie aceasta efemeră sau durabilă. Ea are putere, exercită influență politică, economică sau artistică; obține rezultate, fericite sau dezastruoase. Fie că e iubită de populație, tolerată sau detestată, nimic nu se face și nu se desface fără ea.”

   Acum vă gândiți, cu siguranță, la favoritele regilor Franței, de multe ori mai celebre decât regii înșiși, însă, stați fără grijă, aceștia nu sunt singurii care au încercat să-și găsească fericirea în rândul celor lipsiți de sânge albastru.  Se știe că viața capetelor încoronate nu a fost întotdeauna roz, fiind prea presați de protocol, de o conduită ,,adecvată” unui membru al Familiei Regale, dar și de alianțele matrimoniale, realizate în scopuri politice (menținerea și garanția păcii, extinderea granițelor etc).

       Madame de Pompadour (Sursă: Wikipedia)

  Ați fi uimiți să descoperiți că multe state se pot ,,mândri” cu astfel de relații interzise, unele mai mult sau mai puțin cunoscute, dar care au avut, fără doar și poate, niște consecințe ce au rămas întipărite în memoria colectivă a europenilor și nu numai. În volumul de față, Jean des Cars le aduce la cunoștința publicului larg pe optsprezece dintre favoritele Europei. Mai bine de jumătate aparțin Franței, țării de baștină a scriitorului, permițând o incursiune semnificativă în istoria acestui stat, unul dintre stâlpii Occidentului încă din Evul Mediu.

   Prin urmare, favoritele de la Versailles/Louvre prezentate sunt: Agnes Sorel – întâia favorită; Diana de Poitiers – amazoana lui Henric al III-lea; Gabrielle d’Estrées– vesela alinare a lui Henric al IV-lea; Louise de La Valliere, doamna de Montespan și doamna de Maintenon – cele trei vârste ale dragostei regelui Ludovic al XIV-lea; surorile de Nesle, doamna de Pompadour și doamna du Barry – capriciile amoroase ale lui Ludovic al XV-lea; Zoé du Cayla – inspiratoarea lui Ludovic al XVIII-lea, la care se adaugă Miss Howard – amanta providențială a viitorului Napoleon al III-lea.

    Am apreciat că printre paginile acestei cărți se regăsesc și alte favorite despre care, personal, voiam să aflu mai multe: Lola Montez – muza blestemată a regelui Ludovic I al Bavariei, Katia Dolgorukova – fericirea furată a țarului Aleksandru al II-lea al Rusiei, Blanche Delacroix – iubirea sfidătoare a lui Leopold al II-lea, regele belgienilor; Magda Lupescu – lupoaica lui Carol al II-lea al României și, nu în cele din urmă, Wallis Simpson – o amenințare pentru coroana britanică, marea iubire a monarhului Eduard al VIII-lea al Regatului Unit.

                    Wallis Simpson

   Fiecare dintre cele 18 povești prezintă viața unei  favorite cu bune și cu rele, cu realizări și cu fapte rușinoase, pusă în relație cu viața monarhului căruia i-a ,,sucit” mințile. Descoperim, astfel, nu doar erorile înfăptuite de anumiți regi în numele iubirii, ci și modul în care a decurs domnia lor, modul în care viața privată – atât de controversată – s-a răsfrânt asupra îndatoririlor față de națiunea asupra căreia fuseseră însărcinați să vegheze. Pentru realizarea acestor biografii 2 în 1, scriitorul s-a documentat foarte mult, a cercetat arhive prăfuite, a studiat cărți și a făcut din această saga o sursă de informație cât se poate de complexă, de corectă și de încredere.

    Întâmplările de la marile Curți ale Europei m-au purtat în lumi pe cât de fermecătoare, pe atât de complicate, m-au determinat să visez cu ochii deschiși. Nu doar o singură dată mi-am spus că aș da orice să pot face o călătorie în timp pentru a vedea cu proprii ochi evenimentele remarcabile ce suscită și acum interesul publicului. Reproducerile după tablouri, după portrete aparținând unor oameni de mult plecați dintre noi sunt, într-adevăr, savuroase. (Și nu spun asta din perspectiva unui cunoscător și mare pasionat de artă, nici vorbă!)

   Totuși, povestea mea favorită este cea a Magdei Lupescu și a regelui Carol al II-lea, două personaje autohtone, amintiri dintr-o Românie a secolului al XX-lea, pe când mai purta încă numele de regat și se afla sub cârmuirea unor oameni, cu adevărat, înzestrați. Jean des Cars nu se limitează la a prezenta relația pasională dintre cei doi, principe moștenitor, ulterior, rege și o tânără din popor. Scriitorul francez face cunoscută încercarea națiunii române de a-și depăși statutul, de a-și obține independența și de a-și desăvârși evoluția sub îndrumarea unei familii domnitoare europene.

   Sunt aduși în discuție Carol I – un rege sever, dar vizionar, Elisabeta – cunoscută în lumea cultural-artistică sub numele de Carmen Sylva, Ferdinand I – cel loial, întregitorul României, Maria – nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cea căreia îi datorăm, în bună parte, Marea Unire din 1918. După aceea, îi vine rândul lui Carol al II-lea – un monarh nu tocmai responsabil, cel care a renunțat la tron pentru împlinirea pe plan sentimental. Cea vinovată de neglijența lui este nimeni alta decât Magda Lupescu, alături de care a înfruntat viața, presărată de pasiune, surprize, petreceri și… reproșuri.

               Magda Lupescu și Carol al II-lea al României

  În ,,Saga favoritelor” veți găsi povești de dragoste pentru toate gusturile, motiv pentru care vă recomand s-o citiți, chiar dacă nu sunteți pasionați, în mod special, de istorie! Vă invit să luați parte la o călătorie fascinantă, pe care o veți adora. Pașii vă vor purta pe la Louvre, pe la Versailles, pe străzile Parisului veșnic animate, pe la palatul Buckingham și prin multe alte destinații europene (și nu numai). Câteva pagini de istorie și câțiva stropi de iubire – elixir neprețuit, o combinație perfectă, în ceea ce mă privește…

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Saga favoritelor de Jean des Cars a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Surse foto: Pinterest, Wikipedia

Atatürk-făuritorul Turciei Moderne, de Mehmet Ali Ekrem-recenzie

Editura Politică București

Anul apariției: 1969

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 256

Nota mea: 10/10

   Cei care mă cunosc știu că sunt pasionat de istoria Imperiului Otoman și a Turciei. Îmi face mare plăcere să citesc o carte ce abordează acest subiect și, astfel, să reușesc să pătrund tot mai mult în această lume fascinantă, în această civilizație, pe cât de diferită, pe atât de asemănătoare cu a noastră. Cu fiecare carte studiată, am șansa de a-mi lărgi orizontul de cunoaștere și de a înțelege mai mult. Căci, scopul istoriei este, în primul rând, cel de a înțelege, de a învăța, ca, mai apoi, să poți aplica în viața de zi cu zi.

  Atatürk este, în ceea ce mă privește, un geniu, o personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea. Opera sa, acțiunile întreprinse în favoarea națiunii turce reprezintă un izvor nesecat, un subiect inepuizabil. Îi port o profundă admirație și un respect sincer. Pentru mine el este egalul lui Alexandra Macedon, al lui Petru cel Mare, al lui Napoleon Bonaparte, întrucât și-a pus amprenta asupra societății din care a provenit, lăsând o moștenire neprețuită poporului său și nu numai.

Mustafa Kemal Atatürk (Sursă foto)     

  Așa am ajuns să citesc lucrarea lui Mehmet Ali Ekrem, un istoric român de origine turcă, frumos intitulată ,,Atatürk – făuritorul Turciei Moderne”. Fără îndoială, titlul este mai mult decât potrivit. Ataturk a făurit Republica Turcia, a profitat de dezmembrarea decăzutului Imperiu Otoman, de moartea inevitabilă a acestuia și a îndrumat națiunea turcă spre renașterea națională. Slăbiciunea resimțită de Sublima Poartă a fost folosită de Mustafa Kemal în folosul turcilor, reușind să clădească din ruine ceva durabil. Temeliile republicii nou formate continuă să reziste și astăzi cu trăinicie, în ciuda vieții politice actuale extrem de tumultoase.

  După ce am parcurs întreaga carte cu o deosebită plăcere, mi-am dat seama că este cea mai bună sinteză a vieții și a activității lui Atatürk pe care am citit-o și, poate chiar, cea mai bună existentă în limba română. Bibliografia evidențiază o cercetare temeinică, având la bază documente și lucrări în limba turcă, dar și în alte limbi europene. La sfârșit, ne este oferită și o selecție de fotografii alb-negru ce-l înfățișează pe Mustafa Kemal și frumoasa sa evoluție, ascensiune pe scena politică a Turciei.

  Înainte de toate, ne este prezentat contextul, situația Imperiului Otoman aflat în plin regres în secolul al XIX-lea, respectiv la începutul secolului al XX-lea. Gloria de altă dată pare să fi rămas blocată între paginile cărților prăfuite. Sfârșitul expansiunii otomane, dar și sistemul de organizare feudal au contribuit la decăderea imperiului și la sărăcirea acestuia. Din opulența și grandoarea lui Mehmet al II-lea Cuceritorul sau a lui Suleyman Magnificul pare să nu mai fi rămas nimic. Imperiul Otoman nu s-a adaptat vremurilor, modernității și a căzut pradă, încet-încet, influenței și intereselor Marilor Puteri. A devenit ,,bolnavul Europei”, guvernat de o dinastie neputincioasă sau, mai bine zis, indiferentă, mult prea ignorantă și dezinteresată, închisă în propria cochilie.

   Câteva capete ,,luminate” au încercat să modernizeze Imperiul, implementând reformele Tanzimatului, însă acest proces a fost întrerupt. Domnia despoticului Abdülhamid al II-lea a înrăutățit situația și mai tare. Teritorii cucerite cu secole în urmă au intrat sub autoritatea unor țări precum Franța, Anglia, Italia, țări din Balcani și-au proclamat indepedența. Imperiul a dispărut din Africa, iar existența sa în Europa era limitată. Tineri revoluționari, inspirați de Occident, au încercat să schimbe ceva. Așa au apărut Junii Turci, printre care s-a numărat și tânărul militar Mustafa Kemal, aflat la începutul unei cariere ce se anunța a fi încununată de succes și numeroase realizări.

   Primul Război Mondial a năruit Imperiul Otoman, din cauza alianței sale cu Puterile Centrale, și l-a adus la sapă de lemn. Puterile Antantei au fost hotărâte să șteargă moștenirea lui Osman de pe harta politica a lumii. Tratatul de la Sèvres a reprezentat o adevărată moarte a statului. Țara a fost împărțită aproape în totalitate și contropită de străini. Însă, din fericire, scânteia revoluției a izbucnit în Anatolia și, sub conducerea lui Mustafa Kemal, turcii au început un veritabil război de independență. Împotriva Sublimei Porți și împotriva Occidentului.

Turcia în urma Tratatului de la Sèvres (Sursă foto)

   După câțiva ani de luptă, de eforturi ce nu pot fi contestate, Mustafa Kemal și tovarășii săi au reușit să schimbe destinul turcilor. Astfel, la 29 octombrie 1923, a fost proclamată Republica Turcia la Ankara, eveniment ce a urmat Tratatului de la Lausanne – renașterea unei națiuni. Protagonistul nostru și-a atins scopul, a fost ales președinte al țării, dar greul abia atunci a început. După ce a pus la punct relațiile internaționale, s-a văzut nevoit să se ocupe cât mai urgent de reorganizarea internă a statului. A întâlnit nenumărate piedici, revolte, însă nimic nu l-a împiedicat să ducă la capăt mișcarea de modernizare și europenizare a Turciei.

   Timp de 15 ani, până la moartea sa, Turcia a fost reformată și schimbată, odată pentru totdeauna. S-a pus accent pe laicizarea statului, pe reînvierea spiritului național. Procesul de emancipare al femeior a continuat, acestea au căpătat drept de vot, ieșind din conul de umbră pe care au fost nevoite să-l accepte timp de secole. A fost introdus numele de familie în rândul populației, iar Mustafa Kemal și-a primit meritatul apelativ ,,Atatürk”, fiind considerat un tată al turcilor. Alfabetul arab a fost înlocuit cu cel latin, iar Turcia a fost supusă unei iluminări, promovării educației în rândul maselor.

 Atatürk arătând poporului noul alfabet, în timpul unui turneu prin țară (Sursă foto)

   Oricâte cărți, oricâte lucrări de specialitate s-ar scrie despre Atatürk și la activitatea sa, nu ar fi suficiente. Realizările sale sunt neprețuite. Atatürk este, fără doar și poate, un model de urmat. Un militar excepțional, un om politic de seamă și, cel mai important, un cetățean al patriei sale, căreia și-a dedicat întreaga existență. A pus interesul colectiv, interesul națiunii înaintea celui propriu, înainte împlinirii sale ca individ. Din acest motiv, este necesar să citim mai multe despre el, să învățăm din experiența lui și să contribuim cu toții pentru clădirea unei lumi mai bune. Pentru noi și pentru urmașii noștri.

   Fie că sunteți pasionați de istorie, fie că nu, vă sfătuiesc să citiți acest volum, să vă familiarizați cu personalitatea lui Mustafa Kemal Atatürk! Fiecare țară poate avea un Ataturk al ei sau mai mulți. Important e să învățăm, să muncim, să ne desăvârșim și să ne implicăm. Nepăsarea și ignoranța unora, mai pregătiți, mai buni, a permis dintotdeauna dezlănțuirea celor lipsiți de orice scrupul. Prin urmare, nu-ți uita patria și nici propria persoană!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Atatürk-făuritorul Turciei Moderne de Mehmet Ali Ekrem este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu-recenzie

Prefață: Cornel Bîrsan, Vasile Lupaşc-Sfinteş

Editura: Librex Publishing

Anul apariției: 2017

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 144

Nota mea: 10/10

    Câți dintre voi ați auzit până acum de Petru Dimitrie Cercel? Cu siguranță, nu mulți. Și, cu certitudine, nu de la școală, nu din manualele de istorie. Din nefericire, trăim în vremuri în care societatea pune un preț tot mai mic lucrurilor importante, uită esențialul, se pierde în detalii de actualitate. Pentru mulți istoria este o enigmă, un mister de nepătruns, motiv pentru care este important să creștem o societate care nu ezită să arunce o privire în urmă pentru a-și înțelege prezentul și pentru a înfrunta viitorul.

     Atunci când școala nu ne oferă suficient, nu ne ajută atât cât ar trebui, nu ne rămâne decât să ne lărgim singuri orizontul de cunoaștere. Lectura reprezintă cel mai util mijloc de a ne dezvolta, de a ne construi o lume interioară capabilă să se reflecte și asupra celei exterioare. Istoria este extrem de importantă, reprezintă o sursă infinită de informație, de lecții de viață, de sfaturi. Cei care aleg să studieze istoria și să se ocupe de cercetare sunt puțini, mai ales, în România.  

    Spre norocul nostru, avem și câțiva oameni talentați, pasionați de această știință aparte, care nu ezită să-și împărtășească descoperirile cu ceilalți și să contribuie, într-un fel sau altul, la educarea societății contemporane. Printre ei se numără și tânărul autor Cristian Moșneanu, pe care l-am cunoscut prin intermediul lucrării ,,Istorie furată. Întemeierea Țării Românești. Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr”, realizată împreună cu istoricii Cornel Bîrsan și Adrian Anghel. Am fost încântat să văd că Editura Librex publică un alt titlu ce poartă semnătura acestui autor și țin să le mulțumesc pentru exemplarul oferit (și autorului pentru autograf :D ).

     Numele lui Petru Dimitrie Cercel nu-mi era complet străin, căci nu demult citisem un articol despre acesta pe internet. Totuși, am fost curios să aflu mai multe și am avut ocazia să mă bucur de această carte, o lectură rapidă, concisă. Unul din motivele pentru care-l apreciez pe Cristian Moșneanu este reprezentat de modalitatea în care se prezintă lucrările sale, acestea fiind accesibile publicului larg, cititorului nu tocmai familiarizat cu limbajul istoric, cu tipul acesta de carte. El nu se adresează strict elitei intelectuale, istoricilor, ci tuturor, întrucât întreaga națiune ar trebui să-și însușească disciplina numită istorie. Volumul de față debutează, de altfel, cu o introducere, cuprinzând o prelegere despre importanța istoriei și motivele pentru care autorul a ales să ne ,,vorbească” despre Petru Dimitrie Cercel și nu despre o altă personalitate istorică mai celebră.

“Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atăt de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel  Papei Sixtus al V-lea)

    Înainte de toate, Petru Dimitrie Cercel (1545-1590) a fost domn al Valahiei, al Țării Românești, fiu al lui Pătrașcu cel Bun și urmaș al domnitorilor Radu Negru, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul.  Cartea prezintă câțiva membrii ai familiei sale și dezbate, cu argumente solide, legătura de sânge cu Mihai Viteazul. Se dovedește că responsabilul de prima unire a Țărilor Române a fost frate vitreg cu gentilomul valah. Fără doar și poate, relația dintre cei doi domnitori este extrem de controversată în rândul istoricilor, însă cu timpul poate că vor fi scoase la iveală și alte dovezi care să ofere o certitudine.

                                                                            Sursă

    Unul din capitolele cele mai interesante ale acestei lucrări este, în ceea ce mă privește, cel referitor la iubirea protagonistului față de ,,creația dumnezeiască ruptă din coasta lui Adam”. Am fost uimit să descopăr câte femei importante au căzut pradă iubirii și slăbiciunii față de domnitorul român. Pe lista ,,cuceririlor” sale se numără Griseldis, o membră a familiei Bathory, Caterina de Medici – mama regelui Franței Henric al III-lea, Louise și Margareta (,,Regina Margot”) – soția, respectiv sora aceluiași monarh. În mod neașteptat, Haseki Safiye Sultan, de origine venețiană, se află printre admiratoarele lui Petru Cercel. În condițiile în care, soția sultanului Murad al III-lea și sultana-mamă a lui Mahmud I era închisă în harem, în așa-zisa colivie cu zăbrele de aur. Soția domnitorului și mama copiilor săi este nimeni alta decât Sultana Koprelli, o nobilă otomană convertită la creștinism.

                                                             Safiye Sultan – Sursă

      Aflăm mai multe despre urmașii lui Petru Dimitrie Cercel, despre numeroasele călătorii întreprinse de-a lungul vieții și vizitele sale la marile Curți Regale ale vremii, dar și despre scurta sa domnie de doar doi ani. Spre deosebire de mulți alți domnitori, el a reușit în puținul timp petrecut pe tronul Țării Românești să aducă o contribuție la creșterea prestigiului acestei țări în ochii Marilor Puteri apusene. A reorganizat administrația țării, a adus nenumărați străini pentru ca Renașterea să ajungă și în acest colț al continentului. Și, mai mult decât atât, a cultivat prietenii cu importante figuri ale vremii, străduindu-se să clădească un sistem de alianțe care l-ar fi sprijinit  în lupta contra Imperiului Otoman.

   Petru Dimitrie Cercel are “o anume abilitate plină de graţie ṣi de dragoste, la care se adaugă o ȋnfăţiṣare binevoitoare că nu poţi judeca de unde primeṣti mai multă satisfacţie: din vorbirea sau din privirea lui cu care subjugă ca ṣi cu niṣte lanţuri ṣi strânge ȋn veṣnică supunere inima altora… El poartă imprimată, pe suverana sa frunte , imaginea vie a mărinimiei, din pieptul căruia ies comori” (Francesco Puggiella-legiuitor ṣi poet toscan)

     Nu există niciun dubiu că acest domnitor a fost primul ambasador cultural al românilor, fiind el însuși un artist și un mare învățat. Vorbea 12 limbi străine, fapt ce i-a deschis multe porți. A încercat să-și lase amprenta asupra vieții culturale românești, s-o aducă în rândul celor din Occident. Eforturile sale sunt de necontestat, iar dacă ar fi reușit să domnească mai mult, și-ar fi dus întreaga misiune la bun sfârșit. De remarcat că Petru Dimitrie Cercel a fost bun prieten cu Pierre Ronsard, marele poet francez, ai cărui strămoși provin de pe meleagurile noastre. Se aduc dovezi în privința acestui fapt și a legăturilor dintre Ronsard și Banul Mărăcine.

     “Toţi se miră de ȋnfăţiṣarea lui cea maiestoasă, de vorbirea lui cea curată aproape ȋn toate limbile europene ṣi de ȋnalta lui ȋnţelepciune” (Relatare despre Petru Dimitrie Cercel din cronica Fuchsia – Lupio – Oltarodium)

    Ce aduce nou această lucrare?

   În premieră pentru istoriografia românească, sunt traduse din limba franceză două scrisori de recomandare pentru Petru Dimitrie Cercel ale regelui Franței, Henric al III-lea, și ale reginei-mamă, Caterina de Medici, misive adresate Dogelui Veneției. De asemenea, este lămurită chestiunea originii românești a poetului francez, Pierre Ronsard, și a legăturilor sale cu Banul Mărăcine. Nu în ultimul rând, ne este oferită o perspectivă asupra obiceiurilor din Valahia acelor vremuri, un capitol esențial pentru a înțelege atmosfera de atunci.

               

                                                                      Pierre Ronsard – Sursă

    Scopul acestei cărți este, în primul rând, după cum precizează și autorul în încheiere, acela de a familiariza cititorul cu personalitatea lui Petru Dimitrie Cercel. La urma urmei, acesta nu se diferențiază de Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și alți domnitori despre care am învățat și continuăm să învățăm la orele de istorie.

     Prin urmare, vă recomand cu tot dragul volumul ,,Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa”! Veți descoperi o lectură deosebită, o carte despre o personalitate prea puțin cunoscută, uitată în negura trecutului, dar pe care tânărul autor și istoric Cristian Moșneanu o aduce la viață și la cunoștința publicului larg.

  Sunteți pregătiți să-l cunoașteți pe Petru Dimitrie Cercel, un mare gentilom și un remarcabil erudit, un prim ambasador cultural al unei țărișoare ,,insignifiante”?

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Librex. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Librex. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
13

Soliman Magnificul, de André Clot-Editura Aramisrecenzie

Titlul original: Soliman le Magnifique

Traducere din limba franceză: Ion Herdan

Editura: Aramis

Anul apariției: 1997

Gen: Istorie, Non-ficțiune

Număr pagini: 378

Nota mea: 10/10

   André Clot (9 noiembrie 1909 – 2002) a fost un istoric și eseist francez. A lucrat între anii 1936 și 1942 pentru l’Agence Havas, între 1943 și 1945 pentru Radio Brazzaville și din 1945 până la pensionare pentru l’Agence France-Presse. A locuit mult timp în Turcia și în Orientul Mijlociu. Specialist în studii islamice, a publicat numeroase cărți referitoare la istoria și cultura țărilor musulmane.

    Printre operele sale principale se numără: L’Espagne musulmane. viiie – xve siècle (Spania musulmană. Secolele 8-15); L’Égypte des Mamelouks : l’empire des esclaves 1250-1517 (Egiptul Mamelucilor: imperiul sclavilor 1250-1517); Les Grands Moghols : splendeur et chute, 1526-1707 (Marii Moguli: splendoare și decădere, 1526-1707), Mehmed II, le conquérant de Byzance (1432-1481) (Mehmet al II-lea, cuceritorul Bizanțului), Haroun al-Rachid et le temps des “Mille et une nuits” (tradus la noi ca și Civilizația arabă în vremea celor 1001 de nopți), Soliman Le Magnifique (Soliman Magnificul). Ultimele trei au fost traduse și în limba română.

   Fără îndoială, cu toții am auzit, la un moment dat, despre Süleyman Magnificul. Deși mulți dintre noi nu știm mai nimic despre acesta. Eu l-am descoperit datorită serialului omonim, difuzat cu câțiva ani în urmă la Kanal D. Nu m-aș fi așteptat să-mi placă, însă tot frumosul expus, prezentat telespectatorilor m-a fascinat și pe mine. Povestea de dragoste dintre Süleyman și Hürrem, gloria Imperiului Otoman, viața luxoasă, fericită și tragică, deopotrivă, de la seraiul Topkapî. A trecut ceva timp și n-am încetat, nici măcar pentru o clipă, să mă documentez și să-mi cultiv pasiunea pentru istoria otomană.

   Îmi doream cartea lui André Clot de mult timp, căci auzisem că este foarte bine realizată și structurată, numărându-se printre cele mai bune lucrări referitoare la acest subiect inepuizabil și fermecător. Am citit-o cu o deosebită plăcere. Este o carte de istorie, lipsită de ficțiune și ce reflectă, pe cât de mult posibil, adevărul istoric. Cu bune și cu rele. Cu victorii și cu eșecuri. Cu iubire. Cu ură. Cu război nesfârșit, al sultanului cu ceilalți și cu propria sa persoană. Totuși, nu m-am plictisit, întrucât am avut impresia pe tot parcursul lecturii că în fața mea se țese povestea vieții unui om, în deplina ei splendoare…

 Portretul lui Süleyman. Sursă

  Cartea debutează cu o extrem de interesantă introducere în istoria otomanilor. Descoperim astfel cum Osman, urmașul unui neam provenind din regiunea altaică, a pus bazele Imperiului, devenind primul sultan. Următorii au dus mai departe această misiune, susținută și de concepte religioase. Încet-încet granițele Imperiului, la început un nucleu statal din Anatolia, s-au extins tot mai mult, profitând și de slăbirea bizantinilor. Cuceririle lor nu s-au limitat la cele din peninsula Asia Mică, ajungând curând să domine Balcanii. Lovitura de grație a oferit-o Mehmet al II-lea, cel care a asediat și cucerit Constantinopolul, punând capăt Imperiului Bizantin, un vestigiu al gloriei romane.

   Pe acest fond își face apariția tânărul Süleyman, al zecelea sultan al dinastiei. Un personaj a cărui faimă i-a fost predestinată, întrucât cifra zece are o mare importanță în cultura islamică. Cifra perfecțiunii. Tatăl său i-a pregătit terenul în scurta sa domnie, permițându-i lui Süleyman să-și întreacă strămoșii și, mai mult decât atât, să aducă imperiul la apogeu, la un nivel de dezvoltare și expansiune pe care nu-l va mai atinge niciodată. Volumul se structurează în două părți: viața personală și realizările sultanului în contextul internațional, respectiv situația Imperiului de la acea vreme, organizarea sa administrativă, socială, rolul culturii și al artei în viața publică.

   Încet-încet îl descoperim pe Sultanul Sultanilor, Kanuni (Legiuitorul) Süleyman, cunoscut de europeni drept Magnificul. Se poate spune că a trăit într-o epocă de aur ce nu s-a limitat la Imperiul Otoman. Întreaga Europă era supusă schimbărilor. Nu demult fusese descoperită America, Renașterea era în plină ascensiune, iar pe tronurile europene stăteau Francisc I (Franța), Henric al VIII-lea (Anglia) și Carol Quintul (Spania și Sfântul Imperiu Roman). Süleyman completa acest tablou al măreției, fiind, fără doar și poate, cel mai strălucit dintre capetele încoronate ale vremii. (Și nu spun asta din simpatie pentru acesta!)

                  Imperiul Otoman la punctul culminant al expansiunii sale. Sursă

   În anul 1520, Süleyman urca pe tronul lăsat moștenire de Selim Yavuz (Crudul). În ciuda vârstei sale (avea doar 26 de ani), era înzestrat cu o inteligență nativă, cu un spirit strategic, cu dragoste pentru artă și frumos și, poate cel mai important, cu experiența conducerii oamenilor. În scurt timp s-a făcut remarcat pe scena politică a Europei prin cucerirea insulei Rodos și a Belgradului. Drumul său spre inima Europei prindea contur. Din nefericire, după marea victoria de la Mohacs și după cucerirea Ungariei (și, implicit, a Transilvaniei) ceva s-a întâmplat. Cea mai bine pregătită și dotată armată din lume întâlnise cel mai mare obstacol din istorie: vremea și ale sale capricii. Nu a reușit să asedieze Viena, iar visul de a pune mâna pe Roma, capitala creștinismului, s-a năruit. De remarcat că multe alte figuri ale istoriei au întâmpinat dificultății din aceeași cauză. Este suficient să-i menționăm pe Napoleon Bonaparte, pe Adolf Hitler. (Poate că ar fi reușit mai mult dacă ar fi studiat istoria și geografia fizică, nu-i așa? Sau poate dacă i-ar fi acordat atenția cuvenită?)

      Facem cunoștință cu Hürrem, Roxelana, fata cu părul de foc ce i-a furat mințile sultanului, deși în această carte nu se pune accentul pe relația lor. Cert este că această femeie, Haseki Sultan (sultana favorită), a știut să-l manevreze, să-l vrăjească cu râsul și voiciunea sa. I-a oferit mai mulți copii, dintre care doar 5 au ajuns la vârsta maturității: Mehmet – copilul favorit al familiei, mort înainte să ajungă sultan; Mihrimah – raza de lună a tatălui său, una din cele mai importante arme politice ale lui Hürrem; Selim – viitorul sultan Selim al II-lea, Bețivul, Desfrânatul; Bayazid – omorât din cauza ambițiilor sale politice și Cihangir – cel mai sensibil și vulnerabil fiu, ucis de boala care l-a însoțit și măcinat întreaga viață. Hürrem este cea care a contribuit la asasinarea favoritului Ibrahim Pașa, dar și a prințului moștenitor Mustafa. Iubirea lui Süleyman pentru ea l-a determinat să o ia de soție, o premieră în istoria dinastiei. Până în momentul respectiv niciun sultan nu mai luase de soție o sclavă convertită la islamism.

   Imaginea promoțională a serialului. Pe tron se află Süleyman, la dreapta sa Hürrem Haseki Sultan, la stânga Hatice Sultan – sora sa cea mai mică, în față – Mihrimah Sultan, în spate Mahidevran Sultan – mama lui Mustafa, Șehzade Mustafa, Ibrahim Pașa – soțul lui Hatice, Rüstem Pașa – soțul sultanei Mihrimah. Sursă.

   Între paginile acestei cărți regăsim portretele unor oameni rămași faimoși datorită contribuțiilor aduse imperiului și nu numai, printre care se numără Barbarossa – marele amiral otoman, Mimar Sinan – arhitectul care a înfrumusețat imperiul datorită geniului său creator, un Leonardo Da Vinci al Orientului. Sunt prezentate, de asemenea, relațiile diplomatice dintre Sublima Poartă și Europa, pe de o parte, și Imperiul Safavid (Persan), pe de altă parte. Înțelegerea dintre Süleyman și Francisc I, dogele Veneției, relațiile tensionate cu Carol Quintul, conflictele armate cu șahul Tahmasp pe care persanii nu aveau să le uite niciodată.

Süleyman Magnificul și Francisc I (regele Franței). Sursă

   În cea de-a doua parte, facem o incursiune în viața de la palat, în haremul celebru datorită caracterului său paradoxal, în societatea otomană a acelor vremuri. Ne plimbăm printre nobili, țărani, musulmani, creștini, evrei, ne împărțim între Anatolia (Asia) și Rumelia (Europa). Simțim pe propria piele schimbările aduse de Legiuitor în administrarea imperiului său. Și, în final, ne despărțim de acest univers magnific, de cei 46 de ani de domnie ai lui Süleyman, ani marcați de victorii și lacrimi, deopotrivă. Și privim cum epoca de aur se stinge ca o flacără lăsată în bătaia vântului. Însă Süleyman Magnificul va rămâne veșnic viu în memoria colectivă a turcilor și a umanității…

   E suficient să privești bibliografia ca să constați câtă documentare, câtă cercetare au fost necesare pentru realizare acestei sinteze. Unul din istoricii pe care i-a consultat cu precădere a fost însuși românul Nicolae Iorga. Lucrarea lui Clot este excepțională, capabilă să-ți ofere o lecție de istorie temeinică, de calitate și pe care ți-e imposibil să n-o îndrăgești. Din acest motiv, vă recomand cu mare drag ,,Soliman Magnificul”. O carte despre o personalitate remarcabilă, despre o epocă de neuitat și despre o lume care continuă să uimească, să inhibe imaginația oamenilor. Fie că sunteți împătimiți ai lecturilor istorice, fie că sunteți simpli cititori dornici să-și lărgească orizontul cunoașterii, acest volum este perfect…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Soliman Magnificul de André Clot este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

%d bloggers like this: