Tags Posts tagged with "pasiuni"

pasiuni

Câte indiscreții formează o aventură? [...] Unele femei colecționau linguri. Anna colecționa iubiți.

Casnica, de Jill Alexander Essbaum-Am fost o soţie bună, în general

Titlu original: Hausfrau (2015)

Genul: analiză psihologică

Editura Trei, 2016

Număr de pagini: 347

Traducere din limba engleză de Mariana I. Piroteală

Omul care nu a trecut prin infernul pasiunilor sale nu le-a depășit niciodată. Carl Jung

   Ce înseamnă să fii casnică? La o simplă căutare cu motorul google, se găsesc nu mai puțin de 497000 de răspunsuri. Definiția din dicționar ne spune că aceasta este femeia care se ocupă numai cu gospodăria (nefiind salariată); gospodină. Și la ce să te aștepți când ții în mână un roman cu acest titlu? O copertă elegantă, lucioasă, cu portretul unei doamne… . Ei bine, Anna Benz, casnica din romanul cu același titlu contrazice într-o oarecare măsură definiția. Anna se autocompătimește și realizează mai târziu, prea târziu, că și-a ratat viața. E romanul unei morți anunțate.

   Americanca Anna se căsătorește cu europeanul bancher Bruno Benz și se mută cu acesta în casa lui părintească, într-un cartier cochet din apropiere de Zürich, Elveția. Familia lor se mărește cu trei copii, doi băieți și o fată, față de care Anna nu are o deosebită afecțiune. Cu toate că ar putea să facă orice își dorește, Anna se plafonează și se simte nefericită și încearcă să evadeze din cotidian printr-o serie de aventuri erotice, care o coboară într-o imoralitate aproape absurdă.

 Câte indiscreții formează o aventură? […] Unele femei colecționau linguri. Anna colecționa iubiți.

    La sfatul soțului ei, care o vede atât de tristă, începe ședințe de psihanaliză și lecții de germană, pleacă în plimbări lungi în timpul nopții. Singurătatea este resimțită adesea, mai ales că în cei nouă ani de când se află în Elveția, nu a reușit să învețe limba, iar Bruno este rece și nu pare să îi înțeleagă tristețea. Din urma unei relații cu un bărbat pe care credea că îi iubește rezultă o fetiță. Fără procese de conștiință, Anna își înșală în continuare soțul, refugiindu-se în sex. Însă unul lipsit de bucurie. Punctul culminant al degradării sale și momentul care m-a făcut să o urăsc și să nu-i atribui circumstanțe atenuante personajului este moartea lui Charles, fiul Annei, într-un accident auto, când ea se afla cu unul dintre amanți într-o cameră de hotel. Durerea ei este sinceră, dublată de un sentiment profund de vinovăție. La puțin timp de la înmormântare, Bruno își dă seama de infidelitatea ei și de faptul că el crește un copil care nu e al lui. Dar, nu. Vă las să descoperiți finalul. Eu vă spun doar că în acea zi, după-amiaza și până noaptea târziu, trenurile din oraș au avut întârziere.

    Cu toate că personajul principal mi-a stârnit antipatie, dați-mi voie să recunosc că romanul este foarte bine scris. Obiectiv, de analiză psihologică, cu un singur fir epic, Casnica ține un anotimp: toamna; trei părți: septembrie, octombrie, noiembrie; douăzeci și patru de capitole, patru planuri temporale bine delimitate în text: cel al acțiunii propriu-zise, cel al rememorării unor evenimente anterioare, al întâlnirilor cu psihanalistul și cel al lecțiilor de limba germană. Autoarea folosește tehnica detaliului pentru a descrie stările Annei și pentru a completa eventuale goluri, dată fiind intercalarea planurilor temporale. Aceeași tehnică, dacă nu îndrăznesc prea mult, este folosită și în prezentarea întâlnirilor erotice: scenele sunt explicite, descrise cu rigoarea unui medic, lipsind practic orice artificiu stilistic. Prin anticipare, este sugerată direcția în care se îndreaptă povestea, cititorul intuind astfel ce va urma.

Edith Hammer, o altă expatriată, îi spusese mai demult Annei că, dacă în Elveția întârzia vreodată trenul, exista un singur motiv.

  • Când sare cineva în fața lui. (pagina 12)

 

   Începutul și finalul romanului se află în strânsă relație de simetrie, materializată printr-o afirmație ca o consolare: Anna era o soție bună, în general./Am fost o soție bună, în general.

    Interesante sunt discuțiile Annei cu Doktor Messerli, care încearcă să o înțeleagă și oferă explicații ale nefericirii ei, inspirate din teoria lui Karl Jung.

O greșeală făcută o dată e nebăgare în seamă. Aceeași greșeală, a doua oară? O aberație. Dar a treia oară? Doktor Messerli a clătinat din cap. Ce s-a întâmplat s-a făcut cu un scop. Voința ta acționează. Îți dorești cu ardoare un rezultat. O repercusiune. Anna s-a prins de mâna stângă cu dreapta și și le-a așezat pe amândouă în poală. S-a creat un precedent. Vei primi ce-ți dorești. Și nu e nevoie să cauți greșelile acestea. Pentru că acum te caută ele pe tine.

Femeia singură e periculoasă, vorbise Doktor Messerli cu o sinceritate gravă. Femeia singură este o femeie plictisită. Iar femeile plictisite acționează sub impuls.

   Lecțiile de limba germană devin prilej de jocuri de cuvinte pentru autoare, însă unele îți pierd savoarea prin traducere.

–În germană, diateza pasivă se formează cu verbul werden. „A deveni”. Așa că bicicleta devine furată, dacă vreți. Sau femeia a devenit întristată.

Sau corpul va deveni devastat. Iar inima va deveni frântă. Într-un fel, Annei i se părea mai logic așa. „A fi” este static. „A deveni” implică mișcare. O mișcare paradoxală spre capitularea neputincioasă. Indiferent despre ce e vorba, nu o faci tu. Ți se face. „Pasivitate” și „pasiune” încep la fel. Numai felul în care se termină e diferit.

   Anna Benz este o Karenina modernă, însă, spre deosebire de personajul tolstoian, care are tăria de caracter de a-și lua soarta în propriile mâini în numele iubirii, prima este extrem de pasivă, lipsită de inițiativă și narcisistă. Critica a mai comparat-o cu Emma Bovary, personajul lui Gustave Flaubert. Nimic mai adevărat; ambele vor să scape de o viață monotonă, lipsită de perspective. Toate trei sunt prinse în căsătorii nefericite și toate trei se sinucid.

     Având în vedere îndemnul autoarei din Mulțumirile de la sfârșitul romanului,

    Dacă vă simțiți vreodată la fel de groaznic ca  Anna, vă rog–vă implor–cereți ajutor. , romanul capătă un caracter moralizator (Așa faci, așa pățești!), devine o parabolă despre trădare și dreptate, dar și un semnal de alarmă; consecințele trădării sunt crunte. Oare câte femei asemenea Annei există? Și câte în pragul depresiei?

  Casnica e un roman dur despre o femeie care, la un moment dat, și-a îndreptat pașii pe un drum greșit și care, chiar conștientizând greșeala, a continuat să meargă în direcția greșită. Și a pierdut tot, tot! E un roman pe care nu-l uiți ușor și care te șochează, un roman care trebuie citit, dar nu recitit. E suficientă suferință în el pentru o singură lectură.Editura Trei

Cartea Casnica, de Jill Alexander Essbaum a fost oferită pentru recenzie de Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
24

Interviu altfel cu Oana Arion

Născută şi crescută într-o familie conservatoare şi cu principii riguroase, dar având în acelaşi timp experienţa unei copilării pe care ea însăşi o descrie ca fiind “magică”, O. G. Arion surprinde în paginile cărţii sale, prima dintr-o serie intitulată “Nemuritor”, o lume fantastică şi misterioasă, populată de creaturi magice, creaturi pe care nu o dată ne-am fi dorit să le putem întâlni în viaţa reală. Combinaţia interesantă dintre realitate şi fantezie, acompaniată de umorul debordant şi de schimbările dramatice de situaţie fac din “Ultimul viking” o lectură captivantă şi savuroasă.
Deşi a terminat Facultatea de Drept, autoarea nu a profesat decât foarte puţin, preferând o viaţă boemă, motivată de satisfacţii personale unei cariere în mediul juridic şi acceptând provocări profesionale dintre cele mai neobişnuite, ca de exemplu postul de decorator floral sau cel de manager de cafenea.
În prezent locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul său şi cu cele două pisici – Tomi şi Nera – care, aşa cum ne-a mărturisit vor fi personajele centrale ale unui nou proiect şi anume o carte pentru copii.

Carte: Vineri, 19.02.2016, cartea Ultimul Viking de O.G. Arion, poate fi achiziţionată împreună cu revista Click pentru femei de la toate chioşcurile de presă.

Ultimul viking de OG Arion

Conform dorinţei Oanei “Ultimul Viking” a plecat în lume aşa că ea a avut timp să ne răspundă la câteva întrebări

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Am multe amintiri din vremea copilăriei mele: stejarul din curtea bisericii cu care se învecina casa bunicilor, discurile cu poveşti, bicicleta albastră şi patinele cu rotile, prăjitura “Primăvara”. Nu ştiu dacă vreuna dintre aceste amintiri m-a marcat fundamental, dar cu siguranţă îmi revin în minte câteva momente amuzante. De exemplu îmi rodeam cu abnegaţie şi dăruire unghiile. Părinţii mei au încercat să mă convingă în fel şi chip să renunţ la acest “hobby”: “Onuţa, nu-i frumos, de acum eşti domnişoară (aveam vreo cinci sau şase ani)”, “Oana, dacă te mai prind cu mâna în gură, te ciufulesc!”, dar nimic nu a funcţionat. Asta până într-o zi când a venit în vizită feţita unor prieteni. Mi s-au umplut ochii de lacrimi de invidie: avea bocanci (bocanci, oameni buni!!!), o rochie înflorată cum mai văzusem doar în revistele Burda (ţineţi cont că asta se întâmpla cam prin 1985) şi cele mai drăguţe unghii date cu lac incolor. Salivam, la propriu. O chema Emi, am urât-o cu o patimă mistuitoare, dar, datorită ei, din seara aceea nu mi-am mai ros unghiile. Ca o completare a poveştii, ţin să precizez că am primit prima mea pereche de bocanci abia când am intrat la liceu.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu? Cum a fost prima întâlnire? Dar primul sărut?
Hmm, “adolescenta” a fost cam rebelă. Aveam părul mult mai blond decât este astăzi şi era lung-lung, până mai jos de talie. Mă îmbrăcam anapoda rău: fuste lungi, înflorate sau blugi pe care îmi coseam eu diferite petice sau mărgele. Mi se întâmpla des să îmi fie prea lene ca să ies la tablă şi spuneam că nu am învăţat, deşi ştiam la perfecţie răspunsul. Mergeam la olimpiade şi chiuleam de rupeam. Dap, un paradox, ce mai!
Cât despre prima întâlnire, hmm. Mă îndrăgostisem nebuneşte de un tip cu un an mai mare decât mine. Înalt şi frumuşel, umba pe holurile liceului cu o cămaşă legată în jurul mijlocului de parcă toată lumea era a lui. Simţeam furnicături până în vârful degetelor de la picioare atunci când îl vedeam trecând. Într-o zi, o colegă de clasă, la fel de îndrăgostită de Făt-Frumos vine şi îmi spune: “Oana, tu eşti mai curajoasă, aşa. Nu poţi să vorbeşti cu el? Să vezi dacă mă place?” Eu-cea curajoasă şi cu un pretext beton ca să intru in vorba cu el, îl abordez cu prima ocazie şi îi raportez cum că are o admiratoare. Răspunsul a fost wow: “Păcat, pentru că mie îmi place de tine”. Da, tipul era fan Rapunzel!!!! În seara respectivă am chiulit împreună de la ultima oră şi ne-am întâlnit în parcul I.O.R. “la băncuţe”. Atunci ne-am şi sărutat pentru prima oară. Zece ani mai târziu… m-am măritat cu el!

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Visam să ajung un designer celebru şi să cuceresc lumea, evident. După liceu am lucrat la o casă de modă şi m-am cam lămurit care erau perspectivele dacă optam pentru Arte. Aşa că următoarea alegere firească a fost Dreptul. Nu am avut idealuri, şabloane sau liste pe care să bifez anumite lucruri. Fiind extrem de egoistă şi vanitoasă, mi-am cultivat treptat fiecare “bucăţică” de talent pe care o aveam. Voiam să fiu “altfel”. Acum trebuie să îmi spui tu dacă acest vis s-a îndeplinit sau nu J

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Aoleo! (Bogdan o să citească asta, nu? ) Glumesc. J Sunt căsătorită de nouă ani cu cel care care mi-a fost prima iubire. Nu cred că pot defini “viaţa alături de un partener”. Pot spune însă că este minunat să fii măritată cu cel mai bun prieten al tău. Cred că secretul este să nu uiţi niciodată să râzi.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Sinceră să fiu, habar nu am! Nu am copii, iar relaţia mea cu mama a fost aproape inexistentă în perioada adolescenţei mele, în parte pentru că părinţii mei m-au lăsat să fac propriile alegeri, fără să se implice activ. A fost cumva la modul “Este viaţa ta. Dacă vei avea nevoie de noi, suntem aici. În rest, vânt din pupă!” Cred că am crescut destul de frumos.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Pasiuni? Adică ce ştiu să fac sau ce îmi place să fac?
Ştiu să desenez, sunt chiar bunicică la capitolul ăsta. Fac bijuterii şi îmi confecţionez haine. Cât despre CE îmi place, cam cât timp ai la dispoziţie? 🙂

Îmi place să citesc, deşi în ultima vreme “timpul liber” şi cu mine am intentat divorţ (se pare că “timpul liber” s-a simţit neglijat şi a invocate nepotrivire de caracter). Îmi place să mă uit la serii/seriale (sunt mega-ultra fan The Walking Dead). Îmi plac filmele şi prefer genul horror, iar la comedii nu râd, spre disperarea jumătăţii mele mai bune. Sunt îngrozitor de comodă şi leneşă, aşa că –surpriză!!!- nu sunt pasionată de călătorii şi nu mi-am propus, cel puţin deocamdată, să văd lumea. Cât despre muzică…..Rock on!!! Îi mulţumesc cu acesta ocazie celui care a inventat minunatul device “hands-free”. Aşa pot să zâmbesc dimineaţa în metrou ascultând Lacrimosa.

Oana Arion împreună cu Gabriélle Güvenel, vă aşteaptă sâmbătă 20.02.2016, orele 14, la o întâlnire neconvenţională la cafeneaua Ritual (Piata Amzei, nr. 29). Două tinere autoare, două prietene care îşi aşteaptă prietenii să stea la o şueta în faţă cu o cafeluţă aburindă discutând despre nimicuri şi despre cărţi.

Ţinută: Blugi! 🙂

Mai multe detalii găsiţi aici: Neconventional

Neconventional

Mulţumesc Oana că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări…altfel! Arci!

Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
10

Interviu altfel cu Adrian Christescu

Adrian Christescu s‑a născut în 1968 în Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (1986), a urmat cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988‑1993) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu” (2004‑2008). Din 1992, a lucrat în vânzări pentru diverse societăți comerciale, iar în prezent este managerul propriilor sale companii. Volumul său Trofeul (povestiri, 2011) a primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași.

După ce a luat “Trofeul” şi a pornit pe drumul vieţii urmând “Destinul lupului singuratic”, Adrian Christescu ne-a răspuns cu amabilitate la întrebări.

CĂRŢI

Trofeul si Destinul lupului singuratic de Andrian Christescu

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Mama rămăsese în Bucureşti pentru că nu putea să-şi părăsească serviciul iar eu eram la Târgu Mureş la bunici în timpul primei mele vacanţe de vară. Era în 1975 şi terminasem clasa a I-a. După două săptămâni, nici răsfăţurile lor nici tovarăşii de joacă şi nici vestitul loc de baie “la plăcile de ciment” aflat pe malul Mureşului ce curgea la 200 de metri de blocul bunicilor nu mai reuşea să-mi ostoiască dorul de mămica mea. Suit pe un deluşor aflat la capătul străzii Constantin Romanu-Vivu aveam o vedere panoramică asupra blocului de patru etaje şi a drumului ce trecea prin faţa lui. Pentru cei care coborau la Gara Mică în Târgu Mureş şi doreau să ajungă în cartierul 7 Noiembrie era singurul drum logic ce putea fi abordat.

Şi noi când veneam de la Bucureşti tot pe aici veneam. Dar atunci eram fericit pentru că veneam ţinând-o de mână oricât de greu îi era ei să ne care bagajele cu cealaltă. Era dreptul meu şi nu l-aş fi cedat pentru nimic în lume! Acum însă, eram singur. Scăpasem de prânz şi, ca în fiecare zi, pândeam pe oricine apărea de după colţul blocului şi îmi imaginam că era ea. Îmi plânsesem de milă până îmi secaseră lacrimile pentru că îmi era un dor ce îmi provocase prin autosugestie nişte suferinţe aproape fizice. Ori de câte ori apărea câte-o o siluetă, mai ales pe înserat atunci când ştiam că sosea trenul de Bucureşti, pieptul îmi tresălta şi o emoţie vie mă curenta. Dacă este ea?

Zile întregi, poate săptămâni, răbdasem şi ca să pot trece peste toate dezamăgirile începusem să mi-o imaginez ca şi cum ar fi aievea. Contururile unei persoane înceţoşate de apusul roşiatic erau preluate de imaginaţia mea şi o vedeam pe ea, mămica mea, venind pe alee. Subţirică, blondă cu părul tuns scurt şi doi ochii albaştri calzi şi veseli îmi apărea mereu în faţa ochilor, întotdeauna îmbrăcată cu taiorul ei cyclam ce îi venea atât de bine, târând o valiză roşie după ea. În imaginaţia mea se întâmpla mereu la fel; atunci când ajungea la colţul blocului părea să se oprească şi, îndreptându-se de spate, scruta privirea către mine. Recunoscându-mă, o vedeam zâmbind iar eu, copleşit de fericire, stăteam nemişcat pe dâmbul de verdeaţă aşteptând un gest de la ea. Lăsa valiza de-o parte apoi, după ce îşi ridica mâna voioasă deasupra capului salutându-mă, îşi deschidea braţele aşteptându-mă. Mereu, în scena regizată de imaginaţia mea, eu coboram în fugă fericit ca un fulg şi într-o clipită deja mă topeam în braţele ei. Şi aşa în fiecare zi.
Şi astăzi se întâmpla la fel. Dar, ca niciodată, tristeţea de după trezirea mea din vis, cea care mă făcea să-mi târşăi amărât picioarele către casă pe întuneric, mă scutură şi abandonai imaginea în care mama venea către mine. Deşi îmi făcea semn, eu nu mai eram dispus să mă bucur pentru a fi trist pe urmă. Îmi fusese de ajuns. Aşa că am închis ochii ca să-mi alung vedeniile când am auzit o voce:

Adi… dar ce-i cu tine? De ce te faci că nu mă vezi! Am bătut atâta drum de la Bucureşti ca să nici nu mă bagi în seamă! Mami era acolo în faţa mea. Şi era supărată!

M-a iertat până am ajuns în casă.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Mama mă înscrisese la Dimitrie Cantemir în Bucureşti însă eu, aflat fiind în vacanţă la Târgu Mureş, am uzat de certificatul de naştere şterpelit înainte de plecare din dulăpiorul de acte şi am reuşit să mă înscriu în clasa a IX-a la Liceul Alexandru Papiu Ilarian. Uneltisem de mult cu bunică-mea care gândise înţelept că această cale era cea mai sigură pentru a o putea urni pe fiică-sa dintr-un Bucureşti unde nu o mai ţinea nimic decât încăpăţânarea. Aşa că, vă puteţi imagina că schimbarea a fost totală. Lăsasem şcoala generală nr. 50 aflată la Bucur Obor unde în fiecare dimineaţă plăteam vamă cu senvişul la ţiganii care ne ţineau calea şi deveneam coleg cu copii notabilităţilor dintr-un frumos oraş ardelenesc. Ce să vă spun? Mie mi-a plăcut schimbarea aşa că de integrarea nu s-a mai preocupat nimeni.

Cred că prima întâlnire a avut loc în clasa a X-a în timp ce eram la practica agricola de două săptămâni în livada de mere din Batoş, undeva nu departe de Reghin. A avut loc în spatele unei căpiţe de fân în mijlocul unei livezi plină de mere bot de iepure. În faţa noastră erau două şanţuri noroioase făcute de roţile tractorului iar eu priveam la ele neştiind ce să spun în timp ce ţineam o mână pe după gâtul unei fete brunete, înaltă şi cu alură de voleibalistă ce avea nişte buze ca o vişină coaptă. Am tăcut îndelung şi tremuram amândoi de emoţie. Eu o simţeam sub braţ cum tremura iar ea, sunt convins că îmi observase genunchiul care părea că fusese lovit de streche. Până la urmă ne-am sărutat vreo două ore experimentând senzaţia la nesfârşit. A doua zi, nu ştiu dacă de ruşine sau din ce motiv, nu ne-am mai vorbit şi ne-am ocolit apoi tot liceul. După 32 de ani, adică anul trecut în toamnă, am revăzut-o din nou neschimbată într-un magazin. Am privit-o uluit apoi după ce am văzut-o pe maică-sa lângă ea m-am liniştit. Mama ei, fosta mea primă întâlnire, nu m-a recunoscut. Nici eu nu aş fi făcut-o dacă nu aş fi văzut-o pe fata ei de 15 ani. Numai feciorul meu mai lipsea din preajmă…

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ca adolescent eram prea fericit ca să îmi fac vise. Îmi doream doar să pot să mă ţine aproape de grupul meu de prieteni. N-am visat nimic de genul să mă fac cosmonaut sau poliţist sau măcar secretar de partid la UTC cum am văzut pe la alţii. Nu mi-am petrecut adolescenţa rupând cartea şi chinuind minele de pix şi nici nu am invidiat pe nimeni care făcea asta. Mi-am trăit intens adolescenţa şi am savurat-o minut cu minut. Sunt tare mândru de asta. Cred că este una din cele mai mari realizări de ale mele.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Sunt fericit când nu sunt singur, dar, din păcate pentru cea care este alături de mine, eu sunt dependent şi de singurătăţile mele. Am ajuns destul de înţelept ca să ştiu că timpul schimbă pe toată lumea şi nimeni nu se poate opune. Pleci la drum cu cineva şi la un moment dat te trezeşti cu o străină lângă tine. Sau, mai rău, cu un duşman! Şi ceea ce e mai ironic că nu întotdeauna şi nu în totalitate din vina celuilalt!
Eu cred că o relaţie sănătoasă este cea care te face să te bucuri de clipele petrecute alături de persoana de lângă tine. Să le savurezi şi să te îmbeţi de plăcerea pe care ţi-o provoacă compania ei. Amintirile pe care am să le duc în neant cu mine despre o relaţie nu sunt cele referitoare la o partidă de sex, o îmbrăţişare sau vreo frază epică rostită într-un moment de ţinut minte. Aşteptările înfrigurate dinaintea întâlnirilor şi tristeţea despărţirilor îmi dau cel mai bine “temperatura” relaţiei.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Adolescentul ştie şi singur, fără a avea nevoie de noi, ceea ce ştie. Slavă Domnului, vorba reclamei de la Mobexpert, că noi, oamenii, suntem cu toţii diferiţi! Cred că pe lumea asta ar fi plictisitor din cale afară dacă ar exista reţete pentru adolescenţi, tineri sau bătrâni. Când pleci în viaţă arzi de nerăbdare ca să o trăieşti. Ce se întâmplă după… asta depinde de gene, educaţie şi caracter.
Am un fiu adolescent aşa că întrebarea asta mă bântuie şi pe mine. Cred că am reuşit să devin un părinte care nu îşi doreşte pentru copilul său tot ceea ce nu a reuşit el în tinereţe. Nu am aşteptări înalte dar am o rezervă imensă de a mă bucura de bucuriile lui. Aş vrea să mă vadă ca un prieten mai vârstnic, să mă respecte pentru ceea ce fac şi să mă iubească pentru ceea ce sunt.

6. Ce alte pasiuni în afară de scris mai ai?
Îmi place ceea ce fac zi de zi iar acest lucru sunt conştient că este un cadou de la viaţă. Sunt negustor şi câteodată cârciumar şi fac totul din pasiune. De câţiva ani gătesc. Imi place să citesc seara şi să scriu dimineaţa. Ador filmele văzute la cinema dar nu resping vizionarea lor pe calculator. Îmi place să sporovăi şi să râd cu prietenii la un pahar sau cu băiatul meu în particular. Joc handbal în fiecare marţi seara de la şapte iar vara îmi place să joc tenis de la ora opt dimineaţa. În general, îmi place să mă uit în jurul meu. E plină ţara asta de personaje de carte şi e păcat să le ratezi!

Mulţumesc Adrian că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai … altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
2164

Dragi prieteni, incepand din acest moment rubrica “Discutii” va capata o alta denumire, mai frumoasa si mult mai apropiata de ceea ce se intampla in cadrul ei.

Aici putem avea discutii diverse despre pasiunile pe care le avem, muzica, filme, viata in general, etc. Putem incheia prietenii virtuale, ne putem da sfaturi, putem sa punem intrebari care ne macina, si putem primi raspunsuri. Aceasta rubrica este creata pentru o cunoastere si o comunicare mai buna intre noi cei care suntem cititori pasionati. Putem sa ne cunoastem trairile, emotiile, neincrederea, dar mereu vom fi alaturi prin sprijin moral. In timp dupa cum unii au observant, iar ceilalti care se vor alatura isi vor da seama, am devenit ca o mica familie, o comunitate calda si primitoare. Daca este nevoie de ajutor si putem sa o facem nu stam pe ganduri. Cineva dintre noi toti se va gasi sa intinda o mana sau o vorba aducatoare de bine. Intr-o lume plina de stres, sa stai de vorba chiar si pentru cateva minute cu prietenii virtuali poate face minuni.

De ce Ciocolata si Piper?

Ciocolata este dulce, piperul este iute, dar impreuna formeaza o combinatie magnifica.

Fiind pasionati de citit, pe langa o carte buna ne delectam si cu o bucatica de ciocolata fina si cremoasa, cu umplutura sau fara si de ce nu chiar amaruie.

Dupa o lectura placuta, apetitul este deschis si o gustare picata cu gustul magnific al piperului verde ne sporeste parca pofta de a trai viata la intensitate.

Cartile sunt precum ciocolata si piperul. Ati lecturat carti dulci precum ciocolata, dar si carti piperate si poate foarte iuti. Luminoase si intunecate ca si culoarea ciocolatei, picante sau foarte hot ca si piperul.Viata insasi este formata din ceva dulce si ceva iute. Discutiile noastre sunt precum ciocolata si piperul. Dulce, amarui, iute, pasional! Si trebuie sa recunoastem ca, daca pe langa discutiile cu iz dulceag nu exista si o picanterie nu are farmec. Noi ca si persoane avem personalitati distincte si ne putem asocia cu ciocolata si piperul. Unii mai impulsivi, alti mai dulci, unii ciocolata cu piper, adica au putin din amandoua ingredientele. Doua ingrediente la care poate nu v-ati gandit, dar fac parte din viata si structura noastra.

Asa ca, dragi prieteni virtuali putem discuta despre orice, despre lucruri care ne fac placere si dorim sa le impartasim intre noi – atata timp cat nu exista cuvinte vulgare sau jignire, dar poate exista gustul placut al ciocolatei presarate cu piper de buna calitate. Ca si o concluzie: ciocolata este buna fie ea amaruie, cu umplutura, cu lapte, alba sau neagra, iar piperul verde, rosu, negru sau alb are rolul lui bine definit.

Cartile, liantul care ne uneste sunt precum : Ciocolata si Piperul !

Discutii despre orice ne face placere intr-un cadru dulce – picant = Ciocolata si Piper !

Va asteptam cu mare drag in lumea noastra dulce – picanta, o lume speciala a cartilor, dar si a nimicurilor sau lucrurilor importante din viata.

Echipa- Literatura pe tocuri.ro

Mili & Iasmy

Daca doriti sa revedeti discutii mai vechi puteti naviga aici si aici