Tags Posts tagged with "poezie"

poezie

by -
9

Duel poetic: Gânduri & Tărâmul poeziei

Gânduri-Nicoleta Tudor

În lumea asta mișcătoare

Cu paradigme şi-ntrebări,

Ce suntem noi, mă întreb oare?

Suntem acum sau reluări?

 

Suntem răspuns sau întrebare?

Sau doar crâmpei de univers,

Suntem din lut sau din suflare?

Suntem poem sau doar un vers?

 

Unicitatea noastră simplă

Pierdută-n marea de mulțime

Ne pierde-n lumea asta amplă?

Sau doar ne-aruncă la-nălțime?

 

Eu îmi răspund, dar oare când

M-am întrebat ultima dată?

În viața asta, pe pământ?

Sau într-o lume expandată?

 

Când totuși am simțit că sunt?

Acum, sau am știut mereu,

Trezită parcă dintr-un vis,

Al universului, sau doar al meu?

 

Frânturi de suflet, le adun,

Le recunosc și le lipesc.

Sunt așchii oare din trecut,

Sau viitorul îl pregătesc?

 

Tărâmul poeziei –Călin Lucian

Poetul e creator de lumi
De intri pe tărâm de vers
să-ți laşi încălțămintea la intrare

Ai grijă cum păşeşti
ai grijă
căci vei călca pe vise şi pe stele
pe şoapte şi pe nori
pe aripi
pe idealuri
şi pe curcubee
iar paşii tăi îți vor fi zbor
pe-un cer de vată parfumată

Acolo pajiştile-s pline
de flori ce vor să te îmbie
cu-aromă de copilărie
e-o lume nouă în fiecare poezie

Poetul e creator de lumi!

 Verdict?

 

sursa foto Pexels

by -
13

De vorbă cu scriitorul Lucian Ciuchiţă

    Am reuşit să-l cunosc pe Lucian şi “pe viu”, cum s-ar spune, la târgul de carte Gaudeamus din 2016, unde a venit special să ne întâlnească pe noi, echipa de la Literatură pe Tocuri.
Ne-a oferit cărţi, autografe şi am stat mult de vorbă ceea ce m-a ajutat să-l cunosc puţin pe omul Lucian Ciuchiţă.
I-am citit cărţile de poezie şi proză, îi citesc postările pe pagina de facebook şi pe grupul nostru, ceea ce m-a ajutat să-l cunosc şi pe scriitorul Lucian Ciuchiţă.
Pe “amândoi”: omul şi autorul” îi admir pentru hotărârea şi determinarea cu care îşi susţin ideile, poveştile, crezurile.
M-a frapat că la o emisiune la care a fost prezent, cineva a întrebat maliţios: din ce trăieşte scriitorul Lucian Ciuchiţă?. Sincer, nu cred că asta ar trebui să ne intereseze pe noi, pe cititori, ci calitatea scrierilor sale, subiectele pe care le abordează şi le dezvoltă cu măiestrie artistică.
Aşa că, haideţi să-l cunoaştem puţin pe Lucian.

Arci: Spune-ne cine este Lucian omul şi profesionistul?

   Lucian: Sunt un OM, un scriitor supus al Adevărului şi al Conştiinţei Cosmice, liber cugetător, căutător de sens şi speranţă; uneori, par un om trist din cauza răutăţii incomensurabile care acaparează Lumea. Totuşi, în pofida vicisitudinilor găsesc resursele necesare că să lupt împotriva nedreptăţii. Dimineţile sunt altfel pentru luptători! Un ins care crede că poate să schimbe ceva în mişcarea haotică a lumii, o biată fiinţă care vrea să transmită un „ecou” în peştera ignoranţei, un simplu om care îşi doreşte ca Binele să învingă Răul Absolut. Mă rog, sunt un individ naiv, care crede că poate să transmită „sens şi speranţă” unor semeni întru raţiune, care, de cele mai multe ori, au impresia că exprimarea literară este rodul unor halucinaţii de moment.

Sunt printre puţinii scriitori profesionişti din această ţară, adică trăiesc din ceea ce scriu şi public…

Arci: Ce gen de literatură preferi ca cititor? Ce autori ţi-au rămas “la suflet” sau te-au inspirat să scrii?

  Lucian: Literatură bună, evident! Colind mai mult prin anticariate decât prin librării în căutarea unei cărţi bune…Constat cu stupoare că pe vremuri se scriau cărţi foarte bune, iar acum mă îngrozesc ce se publică şi, mai ales, ce cărţi se găsesc în librării…foarte multă maculatură, în special cea din import şi care poartă semnătura unor autori străini. E drept, sunt destui autori români care prin scriitura lor atentează la inteligenţa cititorilor. Dar şi mai grav este faptul că aceste cărţi sunt promovate, expuse ostentativ în vitrinele librăriilor, iar operele literare sunt ascunse sub tejghea…Cred că se doreşte acest lucru, aşa cum la televiziuni se promovează manelele, de ce nu şi manele literare?! Mai este cazul să vă pomenesc de autorii mei preferaţi?! Antoine de Saint-Exupéry, Nikos Kazantzakis, Aldous Huxley, Jerome K. Jerome, Albert Camus, Karel Čapek, Dostoievski, Bulgakov, Hemingway, Edgar Allan Poe, Ernesto Sábato, Jorge Luis Borges, Umberto Eco, dar şi autori români deosebiţi: Panait Istrati, Marin Sorescu, Ştefan Bănulescu, Florin Bănescu, Laurenţiu Fulga, Corneliu Leu, Nicolae Breban…Nu, nu m-au inspirat aceşti autori, doar le apreciez opera…În general, scriu aşa cum simt, nu mă las influenţat de vreun scriitor anume, probabil mi-am creat deja un stil propriu…La ultima lansare de carte cineva a ţinut să menţioneze acest lucru, că romanul este scris în stilul lui Lucian…
Arci: Citindu-ţi toate romanele şi eu am remarcat acelaşi lucru, şi recunosc că îmi place foarte mult „stilul Lucian Ciuchiţă”

Arci: Ce muzică îţi place să asculţi când te relaxezi sau, de ce nu, când scrii?

   Lucian: Muzica anilor ’80…Mă rog, o savurez şi pe cea din anii 60-70…jazz, hard rock, clasică…Este adevărat că mă relaxează, şi o ascult în funcţie de starea în care mă aflu în acel moment. Pe vremuri am compus câteva poezii în timp ce ascultam melodii sensibile. Probabil vibraţia lor a avut un efect de creaţie asupra mea…un transfer pe aceleaşi unde de sensibilitate artistică. În schimb, când scriu la un roman îmi trebuie o linişte de cavou celtic…Din păcate, trăiesc în Bucureşti şi sub nicio formă nu-mi găsesc aici liniştea de care am nevoie…Oare de ce nu mă retrag pe o insula?!
Arci: Bună întrebare! Cred că fiecare, indiferent de meserie, ne-am dori asta măcar din când în când!

Arci: Ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care ţi-a marcat în vreun fel evoluţia?

   Lucian: Multe…foarte multe, dar pe care am să le prezint într-un roman semi-autobiografic. Un roman la care scriu în momentul de faţă şi care va vedea lumina tiparului către sfârşitul anului viitor…
Arci: Deci …aşteptăm…

Arci: Ce preferi să scrii poezie sau proză, şi de ce?

   Lucian: Nu mai scriu poezie, sunt romancier…Cu poezia am început în urmă cu treizeci de ani, dar acum mă simt mai atras de proză…Câteodată mai scriu şi versuri pe care le public pe FB, ori le strecor în paginile unor romane unde le “recită” anumite personaje romantice…

Arci: Mi-a plăcut foarte mult volumul tău de poezii ”Căutătorul de Zimbri”. De ce l-ai publicat în ediţie bilingvă?

   Lucian: Atât volumul cu prefaţa scrisă de Marin Sorescu, şi mă refer la “Oameni şi Ţărmuri”, cât şi volumul menţionat de tine sunt bilingve…Aşa s-a dorit atunci şi nu-mi aduc aminte dacă a fost ideea mea sau a Editurii Athena…În schimb, pot să vă spun că au fost traduse de Bogdan Ştefănescu-Universitatea Bucureşti, iar mai jos aveţi o lista în care apar câteva dintre lucrările bilingve ale traducătorului…

LISTA DE LUCRĂRI -Bogdan Ştefănescu, Universitatea din Bucureşti

1. Nichita Stănescu -Sentimental Story (Poveste sentimentală), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
2. Mircea Eliade -The Fate of Romanian Culture (Destinul culturii româneşti), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
3. Constantin Noica -The Cantemir Model (Modelul Cantemir în cultura română), Editura Athena, Bucureşti, 1995
4. Lucian Ciuchita –Oameni şi ţărmuri/Men and Havens, Editura Athena, Bucureşti 1996; …”

Dar ca fapt divers, d-nul universitar Bogdan Ştefănescu a recunoscut oficial cu ocazia lansării volumului Oameni şi Ţărmuri, în 1996, că a fost una dintre cele mai grele opere de tradus…filozofia nu se traduce atât de uşor!

Arci: Cum ţi se pare că sunt primite poeziile tale de către cititori?

   Lucian: În general sunt plăcute poeziile care ating latura romantică…când intrăm pe alte coordonate şi poezia capătă sensuri filozofice atunci cititorii sunt mai puţin atraşi…
Arci: Am observat asta…

Arci: În 2014 ai publicat romanul “Insula Purgatoriului”. De unde ideea unei închisori pe apă?

  Lucian: Romanul are la bază un scenariu conceput de mine în 2012, care a fost prezentat unui regizor cu dublă cetăţenie româno-americană. Regizorul profund impresionat mi-a sugerat că este bine să-l propunem studiourilor de la Hollywood. Povestea se cunoaşte deja şi a fost dezbătută pe larg în media…Ideea mi-a venit cu mult timp înainte, probabil când lucram la Analiza Fenomenului Terorist Contemporan, la care am fost co-autor şi care a fost publicată în 2006. Atunci mi-am imaginat o puşcărie în mijlocul apelor din nave dezafectate unde să fie încarceraţi cei mai periculoşi infractori…O idee originală care, desigur, oferea şi o soluţie economică. Se eliminau gardienii, din mijlocul oceanului nu aveai cum să evadezi, iar deţinuţii erau păziţi de…rechini! Această idee face parte dintr-o poveste originală concepută de mine, Prizonierii Apelor, poveste din care s-au inspirat producătorii de la Hollywood, cei care au realizat filmul Escape Plan, cu Arnold Schwarzenegger şi Sylvester Stallone. Niciunui scenarist de-al lor nu i-a dat prin cap o asemenea idee, pur şi simplu au plagiat scenariul meu ca să realizeze acel blockbuster…De aici pleacă toată tevatura în care au încercat să ascundă adevărul şi, evident, au fost daţi în judecată şi aşa a început procesul de plagiat la Tribunalul Bucureşti…

Arci: În ce fază eşti cu procesul?

   Lucian: Procesul va continuă până am să înving. Dacă va fi nevoie voi merge şi la CEDO…Nu poţi să comiţi atâtea abuzuri în instanţă şi să treci cu vederea, sau să spui că “americanii nu fac aşa ceva!” Oare de ce avem şi un proces penal pentru fals şi uz de fals? Dacă aveau dreptate de ce au venit cu documente false în instanţă?! Oricum, pe producătorii de la Hollywood care au realizat filmul Escape Plan îi aşteaptă multe surprize din partea mea…
Arci: Îţi doresc mult succes!

Arci: Au urmat apoi cele trei romane care îl au pe detectivul Mark G.Preston şi echipa lui în prim plan. Vorbeşte-ne puţin despre ele.

   Lucian: Pot să vă spun că în trilogia: “Copoiul din Cardiff”, “Taifun în adâncuri”şi “Gemenii lui Bormann” am încercat să conturez un personaj charismatic, deştept, cu fler, un alt fel de detectiv…Un nou “Sherlock Holmes” dar adaptat zilelor noastre…Recenziile acestor romane pot fi citite pe site-ul Literaturii pe Tocuri, şi vă mulţumesc încă o dată pentru susţinere şi promovare.

Arci: Trebuie să spunem că romanele tale nu sunt numai romane de acţiune, ci sunt mult mai complexe. Găsim în ele multă istorie, filozofie, politică. Ce te motivează să scrii astfel? Te întreb pentru că nu mulţi cititori agreează stilul acesta.

   Lucian: Fiecare roman în parte are particularităţile lui şi, mai ales, un anumit mesaj…Stilul care mă caracterizează are la bază includerea unor fragmente filozofice, care îmi aparţin, evident, şi le veţi regăsi în toate cărţile mele. Trebuie să recunosc că romanele mele nu se adresează tuturor cititorilor, ci numai celor care caută o poveste bună, originală şi care are la bază un mesaj puternic de transmis pentru omenire. Eu nu scriu în funcţie de ce se cere pe piaţă, dar promit o literatură de calitate…
Arci: Vezi, de asta îmi place să ”te citesc”!

Arci: Vei continua cu aventurile lui Mark G.Preston sau te vei orienta către alt personaj central? Menţionez că mi-ar părea rău să “nu-l mai întâlnesc” pentru că îmi place calmul, inteligenţa, stilul puţin flegmatic şi mai ales ironia şi umorul lui fin.

   Lucian: Deocamdată mă opresc cu personajul Mark G. Preston. Este posibil ca într-un viitor apropiat să continui aventurile acestui “copoi” din Cardiff şi bineînţeles cu întreaga lui echipă…Poate îi trimit în Africa, poate în Asia…Sunt atât de multe probleme care trebuie rezolvate!!

Arci: Şi acum “Celeste”, ultimul tău roman publicat. Cum te-ai decis asupra acestei poveşti care pe lângă acţiune, filozofie, SF, este şi un poem închinat iubirii?

   Lucian: Celeste-Planeta Purgatoriului a fost creat din dorinţa mea să descopăr o lume minunată, pură…Celeste este trimisă pe o altă planetă deoarece ea reprezintă iubirea, sensibilitatea, sinceritatea…Am reuşit într-un mod cu totul inedit să transplantez iubirea lui Romeo şi a Julietei în spaţiul cosmogonic fără să mai amintesc de duşmănii de familie şi otravă…De fapt, “otrava” este diabetul de care suferă Celeste şi care mută practic balconul din Verona în universul nesfârşit…Un univers în care există o planetă Atracius populată de fiinţe care nu cunosc iubirea, dar nici răutatea, un loc în care gheaţa nu este rece şi pe care o luminează, simultan, doi sori…

Arci: Cred că suntem cu toţii curioşi ce noi surprize literare ne vei oferi?

   Lucian: Sunt mari şanse ca la sfârşitul anului să mai lansez un roman la Librăria Mihai Eminescu şi la Sala Radio…De data aceasta avem un roman care vine în atenţia cititorilor cu satiră şi umor…Să-i spunem “Rătăciri”, dar se va numi altfel…Pentru anul următor voi fi prezent la Târgul Gaudeaumus cu un volum de eseuri ( scrise în ultimii zece ani), iar în toamnă, desigur, cu un nou roman…Un roman cu şi despre francezi, o poveste de dragoste care se petrece în Normandia. O poveste originală, aşa cum sunt toate creaţiile autorului, care se desfăşoară pe două planuri, atât în zilele noastre cât şi din perioada debarcării din Normandia…Aproape gata este şi un volum de povestiri care şi el va fi publicat cândva…Poate în acelaşi timp cu romanul semi-autobiografic la care scriu în momentul de faţă…Probabil vor vedea lumina tiparului în 2019…
Arci: Romanul a cărui acţiune se petrece în Normandia pare a fi un “Gemenii lui Bormann” pe pământ francez. Abia aştept să-l citesc!

Arci: Ştiu că deja întrebarea pare un clişeu, dar chiar aş vrea să ştiu ce părere ai despre piaţa de carte din România?

   Lucian: Ca la piaţă de… Evident, îmi menţin părerea pe care mi–am făcut–o cunoscută de mai multe ori, şi anume că ideea de „târg de cărţi” îmi repugnă – cărţile nu sunt o marfă, aşa cum sunt roşiile şi castraveţii în piaţă – sunt oglindirea sufletului şi merită respectul cuvenit.
Dar cine să susţină această cauză într–o lume în care doar banul contează, şi cu el cumperi orice, de la mărfuri la sentimente, inclusiv pe copiii tăi aşa, cum spunea Honoré de Balzac în celebra sa carte „Moş Goriot” cu aproape două secole în urmă.
În fine, „Comedia umană” pare să–şi găsească noi experienţe în vremurile noastre, deloc frumoase doar tulburi, şi ne determină să–i privim pe scriitorii moderni, asemeni cărţilor, ca fiind nişte tarabagii care îşi vând marfa în târg.
Da, dar vând toţi aceeaşi marfă, cărţi!
Este cum la un târg de „Ziua Recoltei” se adună fel de fel de agricultori care îşi prezintă roadele toamnei, or „resursele şi descoperirile genetice în domeniul agriculturii”, şi ne vând legume şi fructe, îmbogăţite şi dezvoltate ca Făt–Frumos – care a crescut într–un an cât alţii în şapte – şi pe care, noi, muritorii de rând, le consumăm fără să bănuim unde a ajuns nu doar comedia, ci şi mizeria umană.
Deci, scriitorii, sunt un fel de tarabagii care îşi vând cărţile, ca roşiile în piaţă, şi care vor încerca să va convingă, la fel ca negustorii, că roşiile lor sunt mai bune, mai ecologice, mai dulci, mai zemoase, net superioare calitativ etc.
Sunt dispuşi să vă spună orice, doar să atragă clienţii la marfa lor, jinduind să îşi vândă marfa, aşa cum florile aşteaptă polenizarea.
Mă rog, sunt roşii de mai multe soiuri, este adevărat, mai verzi, mai negre, dar tot pătlăgele rămân.

Arci: Ce alte pasiuni mai are Lucian Ciuchiţă?

   Lucian: Citesc, călătoresc, alerg prin parcuri….câteodată pictez şi mai bat la tobe…Da, am tobe în sufragerie…şi şevaletul în dormitor!

Arci: Ştiu că ne urmăreşti şi ne citeşti la rândul tău aşa că spune-mi sincer ce părere ai despre munca noastră? Şi pentru că eşti un profesionist poate ne mai dai câteva idei.

   Lucian: Apreciez foarte mult recenziile publicate pe site şi mă atrag foarte mult duelurile poetice…Ideea acestor interviuri cu scriitori mi se pare foarte bună întrucât aşa ne putem convinge de valoarea fiecăruia. Şi tot aşa se poate crea o punte de legătură între scriitori şi cititori…O idee bună ar fi să aveţi o emisiune culturală pe un post de televiziune…Parcă o văd pe Sorina Ciocârlan cum ne prezintă cele mai noi apariţii editoriale, ori cum discuta în direct cu scriitori de valoare…Mai întâi a fost ideea, aşa cum îmi place mie să spun…

Arci: Ce transmiţi echipei şi cititorilor site-ului Literatură pe Tocuri?

   Lucian: Le urez cât mai multe recenzii şi interviuri cu scriitori valoroşi…şi o emisiune la TV!
Va mulţumesc din suflet pentru susţinere şi interesantele întrebări, sper că nu am bătut câmpii prea tare…iară dacă am făcut-o, va rog să mă scuzaţi şi să mă credeţi pe cuvânt că am făcut-o cu sinceritate…
Arci: Ca întotdeauna …o plăcere să stau de vorba cu tine!

 

Mulţumesc că ai avut răbdare să stai la poveşti cu noi. Mult succes în continuare şi abia aştept un nou roman!

Mulţumim şi noi! Literatură pe tocuri

Succes!

by -
9

Duel poetic: De Dragoste & Atât

 

De Dragoste-Nicoleta Tudor

E toamnă, te iubesc ca-n fiecare vară

Cu iz primăvăratic de frunze verzi necoapte

Îți simt a ta privire la fel ca prima oară

Când mângâierea ta mă duce blând în noapte

 

E toamnă, frunzele ne-aduc din nou aminte

Să prețuim iubirea și-n suflet s-o păstrăm

Căci toamna noastră vine, deși încă-i cuminte

Dându-ne cu belșug tot ce putem să luăm.

 

Și pentru că e toamnă, o frunză ruginie

Păstra-o-voi în păr cu gandul doar la tine

O voi păstra în taină, să-mi fie mărturie

, Să o privesc cu drag în iarna care vine.

 

Și pentru că e toamnă,

mă-ntorc gândind la vară

Să retrăiesc magia

pierdută într-o harpă

Și să-mi aduc în simțuri,

pentru a câta oară

, Parfumul ce-am păstrat,

cândva, într-o eșarfă.

 

ATÂT-Daniel Irimescu (Daniel Dac)

Atât de limpede ți-e gândul
Că nu mă satur să-l ascult,
Cum se prelinge-ncet pe gură,
Un strop de cer și de tumult.

Atât de caldă ți-e privirea,
În ochii tăi mă întâlnesc
Și mă topesc printre troiene,
Cu focul tău nepământesc.

Surâsul tău mă înfășoară
Cu fir ușor de borangic,
Din vremuri vechi de odinioară,
Ce foc în mine au aprins.

Atât de-ntinsă-i depărtarea
Ce se așează între noi,
Că se întunecă și zarea
De-atâta chin, și-atâtea ploi.

La pasul tău privesc cum trece,
În suflet urmă mi-a lăsat,
Și nici un râu nu o va șterge
Cât te iubesc fără păcat.

Verdict?

by -
9

Povestind cu…Dan Ioan Panţoiu

   După ce am citit romanul “Mercenarul Întunericului”, care mi-a plăcut foarte mult şi v-am şi povestit despre el, mi-am pus în gând să vi-l prezint şi pe autor.
Nu vă povestesc cum, ştiţi că dacă îmi pun ceva în gând reuşesc, aşa că…am reuşit să contactez autorul şi să stăm puţin la poveşti virtual, normal, şi iată ce a ieşit.

Arci: Pentru că nu ne cunoaştem spune-ne câteva cuvinte despre Dan Ioan Panţoiu, omul, dar şi profesionistul.

   Dan: Omul: născut pe 8 aprilie 1956 în Costeşti-Argeş. Absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti-1979. Iubesc: Cerul. Pământul, Iarba, Florile, Pădurea în Toamnă şi Mirosul reavăn al Pământului în Primăvară-DUMNEZEU!
Familia şi poveştile de dragoste de ieri-eu!
Profesionistul: Ca avocat de mai bine de treizeci şi unu de ani, mi-am fixat ca ţel să descopăr nedreptatea şi să lupt total împotriva ei

Arci: Sunt curioasă, aşa că vreau să ştiu dacă ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel?

   Dan: M-a marcat tot ce-am trăit în copilărie lângă bunicii materni.

Arci: Ce gen de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi români sau străini?

   Dan: Îmi place literatura cu iz de viaţă. Dintre scriitorii noştri îl iubesc pe Zaharia Stancu. Dintre cei străini îmi place John Grisham. Ciudată asociere, nu?!
  Arci: Poate că nu, ţinând cont de ceea ce ai spus că iubeşti şi de meseria pe care o practici!

Arci: Ce gen de muzică asculţi? Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi când scrii sau te relaxezi?

  Dan: Muzica romantică şi de atmosferă. Când scriu ascult jazz on line: Jazz Groove.

Arci: Cum se împacă meseria,de altfel dură, pe care o practici cu scrierea textelor de muzică uşoară? Trebuie să spunem cititorilor că ai scris texte remarcabile pentru interpreţi valoroşi ai muzicii uşoare româneşti.

  Dan: Indiferent ce am făcut sau fac în viaţă, rămân un om care vibrează la frumos.
  Arci: Se simte! Mărturisesc că ţi-am ascultat cu atenţie textele.

Arci: Colaborarea cu teatrul Davila din Piteşti la spectacole de revistă şi la drama muzicală “Donel, suflet de ţigan” a cui idée sau propunere a fost?

   Dan: Mi-a aparţinut.

Arci: Ce preferi să scrii- poezie sau proză? Unde şi când ai publicat poezii?

   Dan: Ambele mă exprimă. Am debutat în revista Mlădiţe/Junimea a Liceului Nicolae Bălcescu din Piteşti (1971-1975, ultima promoţie numai de băieţi). Mi s-au publicat apoi poezii şi proză scurtă în revista Ramuri a Liceului Zinca Golescu tot din Piteşti (liceu doar de fete-sic!), Astra sub conducerea lui Dan Tărchilă, Săptămâna lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. La editura Sesam din Piteşti a văzut lumina tiparului primul şi singurul volum de versuri-Gara de Dincolo.

Arci: Din nou curiozitatea…Cum te vedeau fetele /femeile în tinereţe? Ştiu şi eu că pe vremea noastră un licean /tânăr care scria poezii era …ceva foarte romantic.

   Dan: Ha! Asta ar trebui să le întrebi pe ele!
   Arci: Norocul tău că nu le cunosc, cine ştie ce mai aflăm.

Arci: Poţi să ne spui câteva versuri, chiar o poezie pe care o consideri reprezentativă pentru elevul/tânărul Dan Panţoiu?

   Dan: ’’Un tren ce pleacă/spre Nicăieri/şi Nimeni/care m-a condus la gară; /o gară verde/cu trandafiri sălbatici; /şi Niciodată/n-am să mă întorc, /au trecut pe lângă mine/Nemurirea/şi Amintirea,/voi rămâne/colb,/pe margine/de drum,/bătut de ploi/şi soare…

Arci: Şi ajungem la romanul “Mercenarul Întunericului”. Cum ţi-a venit ideea cărţii?

   Dan: Unul din principiile mele de viaţă este acela de nu regreta ce n-am făcut şi sufletul mi-a cerut. Dacă n-aş fi spus povestea lui Dusan, aş fi regretat. Imboldul s-o public mi l-a dat prietenul meu, scriitorul (şi avocatul) Marian Nazat.

Arci: Ai aflat povestea sau chiar ai cunoscut protagonistul?

   Dan: Câte ceva din fiecare
  Arci: Hm, cam secretos!

Arci: Bănuiesc că ai împrumutat personajului câte ceva şi din tine. Ce trăsături ai care seamănă cu ale lui Duşan?

   Dan: Întreabă-l pe el.
   Arci: Sincer, mi-ar plăcea să-l cunosc, cred că ar fi o discuţie nemaipomenită, dacă n-ar fi la fel de secretos ca autorul!

Arci: Povestirile despre cutremur şi despre unele întâmplări din armata de atunci ca şi cele de după 1990 sunt foarte veridice. Unde erai în perioada respectivă? Ai fost efectiv implicat?

   Dan: Da,eram elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi ai Ministerului de Interne. Comandantul şcolii-grl.mr.Iulian Vlad.

Arci: Familia şi locurile natale ale lui Duşan sunt doar ale personajului său mixate puţin şi cu ale tale?

   Dan: Vrei să mă”prinzi”?! Las cititorii să răspundă.
   Arci: Hm, aş vrea….

Arci: Cine a fost primul tău cititor ? Dar cel mai mare critic?

   Dan: Primii cititori au fost familia şi prietenii. Tot ei!

Arci: Ce părere are familia că scrii? Mă gândesc că munca la firma de avocatură te solicită foarte mult şi tot acest timp alocat scrisului te ţine mai departe de cei dragi.

   Dan: Mă susţin!

Arci: Ce părere au prietenii şi cunoscuţii tăi despre carte?

   Dan: M-au întrebat de ce s-a terminat?!
   Arci: Bună întrebare! Şi eu sunt curioasă!

Arci: Cum au primit cartea criticii şi cititorii, mai ales că ai fost publicat de o editură de top?

  Dan: Asta ar trebui să întrebi editura. Nu am facebook şi deci nu am primit feedback.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cartea ta şi despre autor? Ceva inedit? Ceva ce le-ar putea schimba percepţia?

   Dan: Nu am de unde să cunosc cum e percepută cartea. E un amestec de realitate şi ficţiune, proporţia…n-o mai ştiu!

Arci: Vezi că era bine să ai facebook!

Arci: Ce părere ai despre piaţă de carte din România?

   Dan: Încă există. Mulţumită unor edituri cum este şi RAO.

Arci: Şi acum trebuie să ştiu ce roman urmează? Te-ai gândit sau scrii deja?

   Dan: Scriu continuarea: ”Ultima comandă”. Ce crezi,e  bine?!
   Arci: M-ai făcut fericită, abia aştept cartea!

Arci: Ce alte pasiuni mai ai în afara scrisului?

   Dan: Muzica, literatura, teatrul, filmul şi la sfârşit dar nu în ultimul rând, sportul.

Arci: Ai reuşit să te uiţi puţin pe site-ul nostru? Ce părere ai?

   Dan: Mă bucur că sunteţi. Cu voi şi alţii ca voi se mai risipeşte întunericul!

Arci: Câteva cuvinte pentru echipa şi cititorii site-ului.

Dan: Bucuraţi-vă de lumină! Căutaţi-o, căutaţi-o, căutaţi-o! Şi cum spunea Dusan: ”Respiră, gândeşte, trăieşte!”

 

Mulţumesc, Dan pentru că ne-ai dat ocazia să te cunoaştem puţin. Mult succes în continuare!

Vă mulţumim şi noi!

Literatură pe tocuri (Mili şi Iasmy)

by -
3

#dansliteratura – Poezie și dans cu Simona Deaconescu și Adela Dragomir

Fundația Gabriela Tudor continuă intersecțiile artistice din cadrul laboratorului interdisciplinar #dansliteratura. Al treilea atelier de lucru, derulat în perioada 21-27 august se concluzionează duminică, 27 august, la ora 20:00, când poeta Adela Dragomir și coregrafa Simona Deaconescu se întâlnesc cu publicul la Librăria Cărturești Verona (București), ora 20:00 (Grădina Secretă).

#dansliteratura a fost lansat de Fundația Gabriela Tudor în luna martie, în cadrul programului „20 ani/ există un viitor pentru dansul contemporan”. În formatul dinamic propus de #dansliteratura se întâlnesc personalități artistice cu profiluri diferite, dar complementare, proiectul încercând să extindă limitele unor istorii literare și coregrafice și să spargă tiparul de insularitate a dansului, deschizând noi perspective de cercetare artistică interdisciplinară. Având un format modular, #dansliteratura a inclus o serie de 3 mini-rezidențe cu durata a 7 zile, concepute ca niște laboratoare de lucru intensive și întâlniri cu publicul la care participă coregrafii Cristina Lilienfeld, Simona Deaconescu, Paul Dunca și poeții Adela Dragomir, Robert Elekes și Răzvan Țupa. Proiectul este curatoriat de poeta Andra Rotaru și coregraful Cosmin Manolescu, care au realizat selecția artiștilor participanți și moderează cele trei întâlniri artistice, precum și evenimentele deschise publicului.

„Eu și Simona Deaconescu ne-am întâlnit foarte organic, având viziuni destul de asemănătoare. Chiar cred în ideea că toate artele au un limbaj comun și am simțit asta cu Simona de când am cunoscut-o.” – mărturisește Adela Dragomir. „Ne leagă multe idei pe care le folosește fiecare în arta sa. (…;) Conceptele în jurul cărora m-am întâlnit cu Simona sunt cele legate de timp, spațiu, frumusețe, durere, moarte, respirație, lacrimă, mișcare, corp, inimă, suflu, devenire, trăire, dragoste etc. (…;) Ce vom face duminică, la prezentarea noastră, va fi legat de rămânerea în timpul de acum, de rămânerea în prezent. Momentele pe care le-am gândit și care se vor lega într-un performance de 20-30 de minute vor invita publicul, ne vor țintui pe noi mai mult în prezent, ne vom trăi, împreună cu publicul, prezentul prin dans, muzică, cuvinte.”

Adela Dragomir s-a născut în Timișoara, în 1980. A publicat volumul individual de poezie: Colaj de tăceri, Editura Brumar (2010). Este prezentă cu proză și poezie în revistele: Suplimentul literar „Renaşterea Bănăţeană” (1997); Orient Latin (2000); Orizont (2001); Dintr-o respirație (2004); Forum Studențesc (2004); Orizont (2005); Orizont (2011); Orizont (2015). Cărți colective, proiecte Ariergarda: Spații părăsite, Cartea de la Lipova, Editura Mirador, 2009; Cartea străzii „Eugeniu de Savoya”, Editura Brumar, 2010; Strada „Augustin Pacha” – Curți interioare, Editura Brumar, 2011; Aleea din parc, Editura Brumar, 2012. Antologii de poezie: Piper, scorțișoară, dafin, vanilie (editor Marian Oprea), Editura Brumar, 2013; Sexul frumos (editor Marian Oprea), Editura Brumar, 2015. A fost distinsă cu Premiul Amarcord pentru debut in poezie, acordat de Uniunea Scriitorilor (1998). Este membru-scriitor 5+TVA (Timişorenii văd altfel) și membru-scriitor Ariergarda.

Simona Deaconescu a studiat în paralel coregrafie și regie de film, abordarea ei estetică fiind una interdisciplinară, elaborând proiecte în care arta și știința se completează. Este coregrafa colectivului Tangaj Dance, alături de care a realizat spectacolele „0001 | Fabrica de Vise”, „0002 | Birdville”, „0003 | Aftertaste” și filmele de dans „Silent Places” și „Sonder”. Simona susține ateliere de tehnică și compoziție de dans, precum și ateliere interdisiplinare (laboratoare de film de dans, instalații video și corpuri sonore). Spectacolele și atelierele suținute de Simona au fost prezentate în București, Craiova, Cluj-Napoca, Budapesta, Viena, Istanbul și New York. Filmul de dans „Silent Places”, realizat în colaborare cu directorul de imagine Oleg Mutu, a fost selectat în peste 30 de festivaluri din Europa, SUA și Asia. Simona colaborează constant cu studiouri de creație multimedia, în 2016 aducându-și aportul creativ pentru două lucrări de video mapping: „Embodymento” în cadrul festivalului Spotlight alături de KOTKI visuals și „We are Them” în cadrul festivalului iMapp alături de Mindscape Studio. Din 2015 Simona este directorul artistic al Bucharest International Dance Film Festival și organizator al Dance Film Platform în cadrul Anualei de Arhitectură din București. În 2016 Simona a fost membru al echipei de curatori care a dezvoltat candidatura orașului București pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021. Mai multe despre proiectele ei pe tangajdance.com.

Prezentările finale ale #dansliteratura, cu toți artiștii participanți, vor avea loc în 13 septembrie la Galeria Jecza din Timișoara, și pe 19 octombrie la Centrul Național al Dansului București.

Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării. 

Credit foto: Andra Rotaru

Cu tine capăt glas de Roberto Kuzmanovic- dincolo de cuvinte sunt bucăţi de viaţă-Prerecenzie

 

   Trebuie să recunoaştem că nu prea am reuşit să depăşim perioada clasică în ceea ce priveşte poezia românească şi, deşi mediul online este plin de poeme, iar cărţi de poezie se tipăresc pe bandă rulantă… totuşi poeziile româneşti rămân încercări forţate de a sparge graniţa dintre vechi şi nou, nereuşind să se ridice la nivelul lui „atunci” şi nici să reflecte un „azi”. De multe ori, un citat selectat în mod inteligent ne îndeamnă să citim întreg poemul pentru ca la final să rămânem oarecum dezamăgiţi, cu senzaţia că am fi aşteptat mai mult. Aşteptări… nu ne învăţăm niciodată minte şi nu renunţăm la ele. Parcă ne e în sânge să ne formăm aşteptări cu riscul de a fi dezamăgiţi.

   Personal, am renunţat să mai citesc poezie contemporană când m-am „prins” că nu aduce nimic nou şi că rămâne la stadiul de simplu (prea simplu) sau că aduce în prezent trecutul nefiind capabilă să inoveze sau (aici sună urât) că imită stiluri. Am rămas cu Bacovia, cu Minulescu şi cu N. Stănescu care îmi plac şi astăzi şi am zis pas versurilor care împânzesc social media şi antologiile tipărite ca ciupercile după ploaie.

   Când l-am cunoscut pe Roberto şi am aflat că scrie poezie… Nu e cazul să vă gândiţi că am urlat vreun „Lasă-mă!”. M-am purtat civilizat şi am înşirat acolo nişte încurajări fără să îmi las scepticismul să se simtă… şi bine am făcut. Primul poem pe care i l-am citit (a se reţine că l-am citit pe tot, eu cea care nu citesc poezie de autori contemporani) – „Nu-i teatru, e iubire” – mi-a clătinat cumva părerea nu tocmai briliantă despre poezia contemporană. „No, stai încet! mi-am zis. Dacă un măr e bun, nu înseamnă că aşa e tot sacul!” Dar… i le-am citit pe toate. Primul volum de poezie contemporană citit în întregime (şi recitit aş adăuga). De ce? Pentru că mi-a plăcut. Şi spun asta în condiţiile în care sunt destul de critică în ceea ce priveşte poezia. Ce mi-a plăcut? În primul rând faptul că pot face analiză pe ea, că pot interpreta simboluri şi semnificaţii, că ridică semne de întrebare care provoacă la gândire.

   Combinaţia de mitologie şi filozofie întâlnită în poemele sale este un alt plus al volumului de poezii, creând un fel de limbaj cifrat al cărui sens stă ascuns nu în cuvinte, ci în spatele lor. Accentele romantice, erotismul inserat pe alocuri, disputa cu divinitatea resimţită dincolo de cuvinte sunt alte elemente pe care le-am găsit savuroase. M-am trezit că le analizez, că le găsesc sensuri, că interpretez simboluri încercând să ajung la mesaj. EU. Adică EU. Pentru cei care mă cunosc, cred că e suficient să zic că „mie mi-au plăcut poemele lui Roberto Kuzmanovic” şi de aici ar reieşi faptul că merită citite. Au un fel de muzicalitate care induce în transă, activează curiozitatea prin cuvinte parcă înviate dintr-un timp mitic, abordează teme precum:

   – Trecerea ireversibilă a timpului care macină atât suflete cât şi sentimente, transformându-le în praf de vreme şi întinând orice strălucire. În poezia lui Roberto, timpul nu reuşeşte să vindece sau să aducă uitarea, ci doar să creeze abisuri întunecate de singurătate ca şi când veşnicia ar fi canonul pe care poetul îl primeşte pentru păcate necomise de la o divinitate care are chef de jocuri cu destine umane.

„Spune-le tuturor, amăgindu-i, ca un fotograf:

Zâmbiţi, vă rog, ca să pot muri şi eu!”

   – Iubirea aflată sub semnul efemerităţii, iar faptul că nu durează o transformă în drog apoi în amintire – o amintire gravată dureros din care revin frânturi transformate în versuri.

„Spune-mi de ce nu reuşesc să mă feresc şi să m-abţin,

De un „te iubesc”, demonic de nebunesc?”

    –  Singurătatea ca formă de apărare împotriva oamenilor, a iluziilor vândute la colţ de epocă, a visurilor pe care poetul le priveşte omniscient şi ironic ştiind că niciun dumnezeu nu le va permite împlinirea. Singurătatea mai este abordată şi ca formă de superioritate de genul „eu ştiu, voi nu” şi de aici izolarea de cei care văd doar aparenţa fără a năzui să caute esenţa.

„m-am detaşat cu drag de-această lume,

Despre care unii vorbesc de parc-ar şti,

Sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăţia goală

Goală şi al naibii de mediocră”

   – Erotismul atât ca modalitate de descătuşare a unei pasiuni clocotinde, cât şi ca manifestare a unor sentimente intense de iubire ce duc până la venerarea persoanei iubite, deşi dincolo de perfecţiune sunt defecte, falsităţi şi răni – prin actul erotic par să se anuleze toate sechelele, angoasele şi durerile, nu mai există graniţe, totul fiind sfâşiat într-o îmbrăţişare care acceptă întregul cu ambele feţe de bun/rău, adevăr/minciună.

„Dezbracă-te şi întinde-te peste liniştea dinaintea gemetelor,

Pregăteşte-ţi fiorii şi glasul

O să te sting, te-ating şi iar te-aprind.”

    – Călătoria ca drum iniţiatic, ce mai apoi se transformă în dependenţa de a pleca iar şi iar şi iar, până la capătul timpului, căutând acel adevăr suprem niciodată atins oricât de mult ai şti. Iar timpul se încăpăţânează să curgă tot mai lent în vreme ce capătul neantului pare tot mai îndepărtat.

„Dincolo de un scop e un alt destin,

Care câteodată e apă de ploaie şi nu e veşnică.”

   – Divinitatea care rămâne surdă şi mută în faţa rugilor fiinţelor umane şi care generează întrebări despre creaţie, păcat şi pedeapsă. Raiul pare o glumă, iadul devine un dat, iar din focul veşnic pare să se zvârcolească un rău… care a fost oare vreodată cu adevărat rău?

„şi îmi ajungi aşa cum eşti,

Vis până la sfârşitul sfârşitului.”

   – Teatrul jucat pe scena vieţii cu personaje ce schimbă măşti în funcţie de situaţie făcându-te să te întrebi care e realul, care e ultima mască frumoasă ce va cădea înaintea relevării realităţii hâde.

„Dacă mi-e dat să joc în acest teatru de groază,

(neinspirat l-aş porecli „Moartea” – doar atât).”

   În poezia lui Roberto Kuzmanovic totul are un început atemporal şi vine în prezent călătorind pe aripi de vreme. Volumul „Cu tine capăt glas” reuneşte aceste poeme între două coperte precum şi cugetări şi întrebări existenţiale care îşi caută răspunsuri în minţi dispuse să ia piciorul de pe acceleraţie pentru a oferi o clipă gândirii. Ceea ce trăim este realitatea sau realul e dincolo de iluzia pe care o numim viaţă? Ce-ar fi dacă azi ai afla că dincolo de strălucirea soarelui este cel mai crunt întuneric? Ai vrea să-l descoperi sau ţi-ai înşela în continuare ochii cu lumina exterioară?

   Ca o concluzie, după multe peripeţii, volumul „Cu tine capăt glas” a reuşit să vadă lumina tiparului, iar eu am un zâmbet larg… acel zâmbet de „în sfârşit” şi pot să mă consider norocoasă că am deja volumul în mâini deşi precomenzile abia au început. Cartea „Cu tine capăt glas” poate fi precomandată de aici. Trebuia să mă folosesc cumva de faptul că sunt blondă, nu? În plus, nu voiam să risc să rămân fără carte din cauza unui „stoc limitat”. Gândindu-mă mai bine… oare cât ar fi fost de comic să aud un „Nu cred că îmi rămâne carte şi pentru tine!”? Nu e cazul de zâmbete. Nu s-a întâmplat.

   Închei cu speranţă în poezia contemporană. Ştiu că nu se face primăvară cu o floare, dar „Cu tine capăt glas” demonstrează că se poate, că încă mai avem talente, că încă se poate scrie poezie autentică la standarde înalte, că nu suntem obligaţi să rămânem pentru veşnicie în Eminescu.

Autor Maryliyn

 

Amantă pentru o zi

De multe ori s-a întâmplat

Singurătatea să m-ajungă

Și când văd zâmbete pe străzi

Să simt că ziua e prea lungă

 

 Dar noaptea este doar a mea

Aşa cum nimeni nu o ştie

Printre plăceri adânci pe care

Nu le cunoaşte o soţie

 

   Orice femeie ar trebui să fie amantă pentru o zi. Să se abandoneze măcar odată în viață acestei nebunii, de a arunca la gunoi orice tabu, orice normă socială care ne frânge aripile și ne prinde în chingile unor reguli pe care le acceptăm mai mult de nevoie decât de voie. Orice femeie ar trebui să știe cum este să îți tresară inima când aștepți un mesaj, sau când îl primești, să simtă emoția gândului că este prezentă în mintea cuiva mereu, că cineva îi trimite o fotografie, un vers, o speranță.

   Orice femeie ar trebui să aibă, măcar odată în viață, colțul ei intim în care să nu intre decât cine vrea ea, și în care să poate fi cine și-a dorit ea să fie.

   Desigur, moralitatea. Dar ea nu are nicio legătură cu asta. Pentru că atunci când ești amantă nu faptul că înșeli este important (poate nici nu o faci, de fapt) ci faptul că îți demonstrezi ție că ești suficient de femeie încât să mai poți trăi emoție, încântare, nerăbdare, teamă, excitare, totul la un loc.

   O amantă reîncepe să citească poezie, așa cum o făcea în adolescență. O amantă vede altfel cerul, simte altfel soarele, inspiră altfel viața.

  Orice femeie ar trebui să simtă măcar odată în viață fiorul aventurii, pasiunea care încalcă orice regulă, și, prin asta devine cu atât mai intensă.

   Puține sunt însă cele care o fac. Cele mai multe, mințindu-se că sunt oneste, dar, în realitate fiindu-le teamă. Teamă să scape pentru câteva clipe de povara pe care a pus-o societatea pe umerii lor, când au aruncat stigmatul social asupra noțiunii de amantă.

   Și, dacă este să privim în jur și să fim onești, amantele sunt judecate în primul rând de femei. Bărbații, chiar și cei fideli, le privesc cu îngăduință, pentru că le înțeleg dorința de a se bucura de viață. Și ei o au, de cele mai multe ori.

  Feminismul a vorbit mult despre emanciparea femeii. Ea ar trebui să înceapă cu emanciparea amantelor. Când ele nu vor mai fi judecate, atunci femeile își vor câștiga un drept major – de a fi cum vor ele să fie.

   Da, femeile ar trebui măcar odată în viață să încerce să vadă cum este să fii amantă. Măcar să poată regreta ceva ce au făcut și nu ce ar fi putut să facă. Existența și nu potențialitatea ei.

 

by -
7

Duel poetic: Iluzia finalului & Fără nume

Iluzia finalului
Mihaela Popescu

Final Interval uman

 Între două începuturi

 Un îndemn al ieșirii

În lumina

Zilei de mâine

O goană nebună

 După colorații fluturi de gânduri

Final

Cuvânt banal

Legătură trecutului

Cu răsăritului prezentului

 Îmbrățișarea momentului

Fericirii deschiderii

De noi orizonturi

 Călătoria sufletului

Spre alte lumi pustii

 Repopulate la intervale egale

 Cu altfel de idei geniale

Graniță mortală

 Între trecere și secundă vitală

 Final

 Nu-nseamnă un punct

Un tragic sfârșit

 Când tot ce-a fost s-a risipit

Ci totul e-o înșiruire ordonată

 De puncte de suspensie

Ale speranțelor extensie

O iluzie cu parfum de mirare

Care miroase neîncetat

A continuare…

 

Fără nume (Le mage)
Mihai Gavrilescu

E sentimentul acela al flăcării stinse.
Într-un moment pe care nu l-ai anticipat niciodată
se face întuneric
și nu mai poți vedea nimic
nu mai poți atinge nimic
nu te mai poți face auzit.
Ar trebui să aibă un nume
ceva care să-ți facă pielea de găină
ceva care să descrie mai bine aruncarea în prăpastie
un sinonim mai bun pentru această prăbușire a acoperișului cerului peste tine.
Ei îl numesc mult prea simplu: vid
de parcă ar fi ceva banal
să simți că lipsești cu totul din tine
să simți că lipsești

Părerea voastră?

 

 

by -
8

 

Duel poetic: Mai ales noi & Atat mi-a ramas

Mai ales noi
Ro Rodica Pricob Puşcaşu

Totul e lumină,

Ca irisul tău atunci când își adună culorile,
Ca inima ta atunci când aruncă săbii de iubire.
Totul e lumină,
Mai ales sus,
Pe colțul de lună unde-ți plimbi gândul în seara aceasta,
Mai ales pe cărarea dintre curcubeu și mâna ta plină de flori.
În lumea aceasta,
Mai ales noi găsim lumină,
Acolo unde timpul, cu surâsul lui înghețat,
Aleargă pe câmp cu plasa pentru secunde.
Mai ales noi,
Care-am aruncat răspunsurile peste tot
Și nu ne pasă de ochii celor care culeg spini din realitate,
Noi, mai ales noi…
Iubim.

 

Atât mi-a rămas
Călin Lucian

sfâșiai albastrul providenței
care se cufunda în mare
sortito
și îl împleteai cu albul poeziei
în care-ți revărsai esența
ce-ți picură clipele sub sâni
căutându-mi privirea
întrebând apusul
pentru ce își întinde aripile
ca să mă poarte în nordul
de unde toate zborurile
duc spre sudul tău
până și pietrele surâdeau de bucurie
sub pașii noștri
îndrăgostito
atunci când ne plimbam atingerile
iar valurile mării veneau la mal
pentru a ne admira și chicoteau complice

atât mi-a rămas din noaptea aceea
iubito
dimineața în care surâsul tău
răsărea lângă sărutul meu

Aşteptăm părerea voastră!

 

 

by -
6

Eminescu n-a existat.

 

TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe,

Ca o barbă nepieptănată de crai

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună,

Seara, în jurul focului poezii ­-

„Mioriţa“şi „Luceafărul“ şi „Scrisoarea III“.

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau doinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei

Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus Eminescu.

(Marin Sorescu)

by -
7

Duel poetic: Renaştere &Rodul tău…

Renaştere
Nicoleta Muşat

Vorbeşte-mi Soare, tu, în raze
Şi mângâie-mi pe creştet gândul
Să-ţi cadă suflul printre brize,
Să îmi topeşti din suflet, zidul.
Căci zidu’-acesta mă separă,
De tine şi de mine chiar,
-Încearcă tu, hai şi repară
Şi fă-ţi spre inima-mi, culoar.
Ajută-mă să merg pe calea
Ce duce către-altarul tău
Să nu mă prindă înserarea,
Sau umbra vreunui Soare rău.
Şi fă lumină şi mă du…
Cu ochii tăi, pe îndelete,
Acolo unde ştiu că tu,
Ai construit palat din perle.
Mireasă, am promis să-ţi fiu,
Chiar de eşti sus, iar eu prea jos,
Îmi e de-ajuns doar să te ştiu
Că mă-ncălzeşti, tu, făt-frumos !

Rodul tău…
Lucian Ciuchiţă

A sosit vremea cireşelor
Iar tu nici măcar n-ai observat
Că primăvara s-a scurs
Precum nisipul destinului în mare…
Treci şi ajută la culesul cireşelor
Căci aşteaptă de la tine
Doar să întinzi mâna să le cuprinzi.
Te-ai întrebat vreodată de ce sunt mai gustoase
Fructele pe care le culegi singur?
Mai fă un lucru până iarnă va veni
Plantează mai mulţi cireşi şi învaţă-i pe alţii
să le culeagă Rodul…
Consumă energia Soarelui Divin
Şi întoarce feţele munţilor spre Lună
Rodul tău nu va mai fi străin
Când Focul celest va încălzi o Lume mai Bună.

 Părerea voastră?

by -
8

Duel poetic: Prizoniera macilor tăi&Gălăgia tăcerii

Prizoniera macilor tăi
Georgiana Călinescu

Mi-ai legat mâinile cu macii tăi înroșiți
și picioarele cu lanțuri grele de fier…
Mi-ai legat inima în pieptul tău
cu spice de grâu făcute cunună de Soare…
M-ai lăsat să mor de-atâta candoare !
Și nici nu te-ai străduit ! Sau… numai tu știi…
Am venit ca o albină la florile tale de mac,
de-atâta nesomn, să mă-mbăt și să tac…
M-am uscat pe câmpul tău, cu păpădiile tale,
în lanurile tale, cu fluturii tăi, cu îngerii tăi,
în pământul tău umed eu tot m-am uscat !
Doar mâinile mele au dat rod.
Cu dreapta te scriu și cu stânga te mângâi,
cu dreapta te-ating și cu stânga te strig,
cu dreapta țip în fiecare noapte la ușa ta,
cu stânga te iert pentru surzenia ta…
Mi-ai legat mâinile cu macii tăi înroșiți
de focul inimii mele…
Îmi sângerează mâinile de-atâta rouă de maci !
Cum să mai fac eu dulceața
dacă va fi plină de-atâta sânge și rouă?
Și cât de tare mă urăști acum când m-ai spus lumii întregi
că mă usuc de dorul tău ?! Cum ai mai râs de mine…!
Cu lacrimi ai râs ! În hohote ai râs !
Mai știi când mi-ai spus că-ți plâng ochii când scrii ?
Îmi plânge toată durerea lumii și simt cum trece prin mine…
plânset din ochii Pământului !
Cu dreapta… cu stânga… cu macii plini de rouă…
Sunt prizoniera macilor tăi…!

Gălăgia tăcerii
Călin Lucian

Îmi venea să dansez pe lună
când vedeam cum mă cauți
venind cu cratimele-n brațe
și tropăind cu bocancii tăi grăbiți
de care m-am îndrăgostit,
pe alei virtuale,
pe scurtăturile dintre rânduri,
doar-doar îmi vei prinde sărutul
și mi-l vei strivi de gura ta
în îmbrățișări respirânde.
Mă culpabilizam
de un “te iubesc” nevinovat
pe care mi l-ai descătușat
în esența ta de femeie
cu aromă de vanilie,
de a început să-mi fie târziu de mine,
iar lui Dumnezeu lehamite
de veșnicia singurătăților mele.

Îmi lipsești, îndrăgostito,
iar tăcerea rămasă
în urma bocancilor tăi
este atât de fără poezie.
Mă plictisesc lângă o metaforă
cu sânii dezveliți,
încercând să-nrămez ploaia
între niște virgule
și să mă las de fumat,
dar prea m-am înecat
în universul din privirea ta,
încât, m-aș duce pe Marte
de dorul atingerilor tale venusiene.

Pe unde-ți mai tropăi bocancii,
iubito ?

 

Părerea voastră

by -
4

Duel poetic-Antirăzboinica&Rugăciune demodată

Antirăzboinica
Nicoleta Muşat

Visam că soarele răsare noaptea
Şi ziua-nmugureşte luna
Că surlele înghit lacome şoapta,
Visam că ne acoperă furtuna.

Visam că adevarul poate fii minciună,
Visam că lumea toată s-a schimbat,
Că zorii primţverii se amână
Şi noi ne scoatem visul la mezat.

Ştiam că visul nu-i adevărat,
Că pe pământ sunt liber şi stăpân,
Au curs vise bizare,vise de pelin,
Liniştea planetei n-o vrem în venin

Rugăciune demodată
Lorena Craia

Un corb aşezat pe umărul meu
Loveşte, loveşte, loveşte…
Mă-ntreabă de tine şi Dumnezeu –
Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte…

Nu ştiu să-i răspund, putere – să uiţi,
Ce multă, ce multă, ce multă…
Sunt mame ce-şi plâng copiii pierduţi,
Ascultă, ascultă, ascultă…

Un corb aşezat pe umărul meu
Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte…
Mă-ntreabă cine mai e Dumnezeu –
Loveşte, loveşte, loveşte…

Nu pot să mai tac, durere – nu uiţi,
Ascultă, ascultă, ascultă…
E-o mamă-n baltă de lacrimi de sfinţi,
Ce multă, ce multă, ce multă…

Părerea voastră?

by -
5

Duel poetic- Alerg, urc şi mă cobor…&De ziua mea

Alerg, urc şi mă cobor…
Elena Moisei

Curg adânc spre rădăcini
Și mă afund adânc în luturi…
Mă strecor prin mărăcini
Și mă ridic în zbor de fluturi…

Alerg, urc și mă cobor,
Prin vântul nopții-mi fac cărare…
Urc pe-o margine de nor,
Într-un albastru de uitare…

Sub o streșină de cer,
Prin noaptea împletită-n vânturi,
Rup o coardă de mister
Și ți-o trimit la tine-n gânduri…

Ochiul minții te-a pictat,
Prin nori-albaștrii-ascunși sub pleoape…
Și pier când te-am sărutat,
În zbor de flutur peste ape…

În galop fără de foc,
Sălbatic, zbor fără sfârșituri…
Urc, cobor, nu stau deloc,
Prin vânturi plec spre alte timpuri…

De ziua mea
Marius Robu

În amurgul sufletului meu
Nu e niciun fel de înserare,
Stelele se nasc și Dumnezeu
Înviază parcă din uitare

Și ce dacă scapătă lumina
Soarelui, și n-ai să mă mai vezi,
Îți voi da-ntâlnire în grădina
Visului, cât o să mai visezi

Tu nu vezi că tot ce ni se-ntâmplă
E deasupra celor ce se pot?
Mâna stângă mi-o ridic la tâmplă
Și cu dreapta inima mi-o scot

Și mi-ntreb și inimă și minte:
Care dintre voi se teme oare
Că-n amurguri soarele fierbinte
Se răcește sau iubirea moare?

Inima-mi bate, mintea mă gândește
Și-n ochii mei se văd ca să mă plângă,
Dar dacă una poate se-ndoiește
Cealaltă sigur poate să se frângă…

Iar eu le spun fricoaselor din fire:
Iubirea nu e-n mine sau în voi,
Ci noi suntem ostatici în iubire
Perechi să facem, nicidecum război;

Și-am să le strig din fiecare
Cântec al zorilor de zi:
Măcar cât soarele nu moare
Nici dragostea nu va muri.

Parerea voastră?

 

by -
4

Duel poetic-Drumul&Eşti tu?

Drumul
Tărchilă Nina

tot noapte-i pe drumul ce duce-nspre tine,
tot pietre îmi sângeră talpa mereu
şi-o iarbă amară mi-adulmecă firea
cu cât mai tăcut curgi în sângele meu.
ploi albe de lună sting jarul din stele
şi şerpuie-un somn de vis dezbrăcat,
pe drumul acesta dintre mine şi tine
ceva n-a venit sau poate-a plecat,
ceva nu se naşte şi stăruie-n mugur
mâncat de rugină, ursit a risipă…
te uit într-un cântec, te-ngrop sub o pleoapă
şi fără răspunsuri mi-e noapte şi frică.
închide fereastra şi ţine-mă-n braţe,
mai toarnă-mi în suflet din pacea de tine
şi ferecă poarta să nu intre noaptea
adânc până-n inimi … fii cel care vine,
fii cel ce-mi presară lumină pe cale
să nasc dimineţi în braţele tale!

Ești tu?
Daniel Vișan-Dimitriu

Nu știu cum ai făcut, ce mi-ai trimis,
de m-am oprit pe loc și te-am privit
cu ochii mari, încremenit, uimit,
căci nu puteam să cred: erai un vis?

Veniseși din legende, dintr-un mit,
să îmi transformi cuvintele în vers,
să îmi oprești plictisitorul mers
și să-mi trimiți mesajul: “Ești iubit!”?

Sau chiar erai iubirea ce-o aștept,
aceea pentru care-s pregătit
să umplu locul gol ce-l am în piept?

Ești, oare, tu, aceea ce-am iubit
în viețile în care, pe nedrept,
am fost îndepărtat și pedepsit?

Verdict?

by -
6

Duel poetic: Mi-ai pus o floare la ureche&Privirea ta

MI-AI PUS O FLOARE LA URECHE…
Elena Moisei

Mi-ai pus o floare la ureche…
Și-un cer înnegurat cu ploi,
S-a înroșit când buze moi
Striveau un zâmbet nepereche…

Și luna s-a ascuns sfioasă,
Când pe deget un inel,
Un fir de iarbă subțirel,
L-ai împletit prin umbra deasă…

Când stelele pe cer rămase
Și norii pleacă spre apus,
Din flori de câmp în păr mi-ai pus,
Cunună-n noaptea de mătase…

Doar pentru noi adie vântul…
În șoapte, într-un tremurat,
Un veac întreg s-a strecurat
Și liniștea-mi cuprinse gândul…

Mi-ai pus o floare la ureche…

PRIVIREA TA
Daniel Vişan Dimitriu

Îmi trec prin gânduri paşii, mi-i petrec
de la un gând la altul, zi de zi,
în obiceiul meu de a trăi,
şi o voi face pân-o fi să plec.

Mă mai opreşte, uneori, un vis,
din mersul printre gânduri, dar plutesc
prin alte lumi, şi nu, nu mă opresc,
căci sunt, la tot ce văd în el, deschis,

şi-mi place să te văd acolo-n el,
alături, cu privirile arzând,
iubindu-mă, dansând sau surâzând.

Privirea ta … ştii tu, ai tu un fel
de-a mă privi, de-a-mi fi în vis şi-n gând
pe care n-aş putea să-l uit nicicând

Părerea voastră?

 

 

by -
6

Duel poetic-Lasă-mi tot&Nopţi albe

Lasă-mi tot
Nicoleta Muşat

Nu-mi lua stele din cer
Şi nici razele de soare,
Nu fă lumea un mister,
Nu-mi lua scoicile din mare.
Nu lua zilei, lumina,
Nu ascunde luna-n noapte,
Nu lua florilor, tulpină,
Nici dulceaţă dintre şoapte.
Nu lua ploaia toamnelor,
Nici a frunţii mele gânduri
Nu lua vraja muzelor,
Şi nici ale mele rânduri.
Treci pe puntea dintre munţi,
Nu te teme de prăpăstii,
Urcă cerul să-l săruţi
Pe ai frunţii nori pustii.

Nopţi albe
Călin Lucian

Visez
domniţă
visez
Iar în visul acesta
se făcea că
tu
te-ai îndrăgostit de mine
De-atunci
îmi este teamă
să mai pun geană pe geană
Aş petrece cu tine
o mie şi una de nopţi
şi-un pic de veşnicie
Visez
domniţă
visez
Nu mă lua în seamă

Părerea vostră?

by -
10

Duel poetic: Legenda toamnei&Sonet de toamnă…

Legenda toamnei
Maria Savu Săvulescu (MAYA ALMA)

Mă uit cum cade toamnă
iar ochii mei îi caută
înnebuniți pe-ai tăi

Mă uit cum vii
cu rece, doamnă,
iar ochii tăi dorite
își irizează-n
ochii mei
lumini, văpăi

Mă uit cum vii
cu noaptea
toamnă
știu, astăzi
vii în toate
în viitor vii
cu trecut
numai prezentului
îî lași întâietate
doamnă

Mi-a-mbătrânit o geană
sub care-mi plouă
toamnă
înapoiază-mi iulie
cu gura să-i culeg cireșe
nu sparge încă norul
încă nu-i timpul de cernit
îndoliată doamnă

Nu-mi pasă toamnă
vino cum vrei 
eu oricum te strămut
în mine vară –
frumoasă Hesperidă
ce-mi pasă mie doamnă
când am iubitul meu
oare de ce îmi pasă
totuși, cum vii, 
toamnă


Sonet de toamnă…
Lucian Ciuchiţă

Toamna se prelinge peste noi cu straie din fapte şi idei,
Frunzele ruginii din mantie ca amarul unor aşteptări primare,
Sunt ridicate de adierea vântului dătător de speranţă sş chemare,
Vârtej spontan ca o tornadă atinge al cerului temei,

Norii împovăraţi aşteaptă ca ploaia să ţâşnească din venele lor,
Fructele soartei mustesc pe pământul ars ca un cuptor de lut,
E pâinea coaptă lin pentru gurile flămânde ale binelui făcut;
Din seva pământului sterp se nasc morala şi speranţa zilelor,

Şi hrana ce ţine suflarea din pieptul fără teamă
O taină a Renaşterii pecetea dragostei o cere,
Vremuri ce gonesc ale secundei rază de lumină

Pe faţa Lunii se reflectă scânteia celestă prin licăriri clare,
Sunt Roadele vieţii viitoare ferecate într-o temniţă cristalină,
Iar prima Brumă aşternută se confundă cu tenebra iernare…

VERDICT?

 

by -
9

Duel poetic-S.O.S -şi- Jucând şah cu soarta

S.O.S
Lucian Ciuchiţă

Mi-am trimis solie, o carte,
Precum un naufragiat o sticlă cu un mesaj.
S.O.S… Mi-aş dori să fiu
Citit sau Salvat…
Rămân în apele marilor
Precum un peşte pe uscat….

Jucând şah cu soarta
Călin Lucian

Dansând cu regina pe tabla de şah
şoptindu-i acesteia paşii
nebunul de mine
eu n-am observat
că dragostea-i scoasă din nou la mezat
şi nici că viața mă joacă la zaruri
dansam cu regina
nebun de legat
jucând şah cu soarta
mi-am luat iarăşi mat.

  Ce spuneţi? 

by -
7

„O toamnă atât de nebună / şi-atât de nebuneşte se cutremură pământul / în respiraţia lui ruginie, / o toamnă de struguri în fierbere, / o toamnă în care mustul se bea / din căuşul palmei celuilalt, / o toamnă de pământ obosit de atâta soare, "

Noaptea în care focurile vor arde până la capăt, de Emilia Ivancu

Editura EIKON, 2016.

Număr de pagini: 45

     Am citit volumul Emilia Ivancu, Noaptea în care focurile vor arde până la capăt în cheia unei poetici a privirii pentru că este atât de mult vizual în versurile sale, încât m-a dus cu gândul la acele tapiserii medievale pline de imagini picturale cu toamne, solstiţii, vânători şi ciute. ( „Am coborât apoi muntele cu sânge /  păşind pe urmele sigure ale ciutei / deşi vulturii ne ispiteau să ne aruncăm în zbor asemenea lor / atât de îmbătaţi eram de măreţia adâncului oglindită în cer. MUNTELE CU SÂNGE )emilia-1

   E vorba de anotimpuri grele, de toamne de brocart şi mătase, toamne de chihlimbar şi tămâie, anotimpuri de despărţiri şi apropieri, anotimpuri cu tâlc sau…din contră – fără sens, anotimpuri ce se nasc pentru a fi pur şi simplu în afara noastră şi totodată în noi: „O toamnă atât de nebună / şi-atât de nebuneşte se cutremură pământul / în respiraţia lui ruginie, / o toamnă de struguri în fierbere, / o toamnă în care mustul se bea / din căuşul palmei celuilalt, / o toamnă de pământ obosit de atâta soare, / toamnă grea, ca o femeie coaptă / toamnă de ţipăt, nu de cântec, / pentru că lucrurile se iubesc încă, / şi nu vor să se despartă, / precum frunza de pom şi pasărea de cuib, / e o toamnă de foşnet, în care le cad coarnele cerbilor, / alergând după ciuta pierdută, / toamnă de vrajă, când cad nucile în grădină / precum bucuriile neaşteptate.” ( din TOAMNĂ DE CEARĂ ŞI TĂMÂIE )

   O să vă surprindă poate asocierile pe care le aduc în discuţie, doar că poezia Emiliei Ivancu este cu adevărat o visterie imagistică. Versurile din ,,Vânt la început de noiembrie”mi-au amintit de una dintre bolgiile Infernului lui Dante, în care îndrăgostiţii, amanţii, cei fideli unul faţă de celălalt, dar trişori cu lumea, erau despărţiţi de-a pururi de un vânt nefast care, ba-i apropia, ba-i îndepărta: „Nici nu aveam timp să ne strîngem mâinile / în jurul trupurilor noastre speriate / sau în jurul celor pe care îi iubim, / pentru că el, vântul, cu ploaia şi cu norii lui / oricum ne ia uneori tot, / şi merele din grădină, / şi zâmbetele de dimineaţă, îmbrăţişările de seară, / şoaptele din noapte. / Dar ce e mai grav e că nu ne ia şi viaţa, viaţa noastră / ne lasă cu ea pe umeri – o haină grea pătrunsă de ploaie / ce ne înfrigurează până şi în somn, / iar noi rămânem atârnaţi între cer şi pământ.

   Combustia culorilor duce la polaritatea alb – negru şi oferă viziunea unei lumi ce se zbate să prindă contur. Albul acoperă un univers deşirat, un pustiu în care reverberează încă amintirea lumilor ce-au fost  odată. Negrul aminteşte de subteranele lui Vulcan, de cenuşa groasă, sufocantă, ce vibrează în ritmul infernal al loviturilor de ciocane. Scene halucinante, de coşmar suprarealist se perindă alert. Cai orbi, cai negri, aleargă în neştire, în căutarea verdelui ce n-a fost niciodată verde. Vă mai amintiţi caii sculpturali, cu picioare exagerat de lungi, parcă de păianjen din picura lui Dali? Ei bine, în poezia Emiliei Ivancu, ei se suprapun peste bezna de început de lume a lui Caravaggio. ( „O lume în mişcare sub pământ – / ciocane ce lovesc pereţii de negru, / aer ce se respiră pe sine în negru / praf negru ce se depune pe ochii lor, / ochi mari, ochi orbi, ochi ce au uitat lumina, / de ea va fi existat cândva. / Ochii lor îşi amintesc doar o alergare în verde, / copitele adulmecând verdele, / copite ce azi abia mai calcă, cu greu / sub greutatea negrului, ce va ajunge cândva, în bulgări, / să ofere lumină ochilor noştri orbi, / în timp ce ochii lor, adânciţi în craniu şi în negură, / îşi mai amintesc, vag / doar urme de verde crud, în nechezat de primăvară.” CAI ORBI PE SUB PĂMÂNT )

   Din registrul trăirilor exemplare fac parte şi versurile dedicate mamei sau bunicii, dar şi „zeului din grinda casei” – chipuri ale trecutului înnobilate de înţelepciune, îngăduinţă şi promisiunea că însăşi viaţa lor conţine dezlegarea unei taine. ( „ Îmi aduc aminte, mamă, cum am trăit / şi cum n-am trăit. Zi de zi, noapte de noapte, / Mă rog să-mi amintesc toate vieţile, / cele trăite de mine, de tine / sau de cei ce au trăit înaintea noastră.” ) Există 3 entităţi simbolice superlative: piscul de colină ( sau muntele – atât de prezent în versurile din volum ), granitul şi templul. Acestuia din urmă – templului – i se adaugă variaţiuni subiective, personale: casa părintească. Citind poemul dedicat „Zeului din grădina casei” mi-a venit în minte o idee dintr-o carte pe care poeta Emilia Ivancu o iubeşte mult – Cartea şoaptelor: „ Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat, ci truchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta”. ( p.8 ).

   Trebuie să mărturisesc că am citit volumul „Noaptea în care focurile vor arde până la capăt” într-o manieră personală, identificându-mă cu trăirile puse în versuri. Ce e de admirat la Emilia Ivancu e un soi de puritate a versurilor, de colecţionarism – ca şi cum poezia ei e o cutie în care sunt adunate amintiri ce învie prin culori, sunete îndepărtate, arome îmbietoare, parfumuri cu dichis.

   Ca cititor, mărturisesc că a fost genul de lectură trăită aproape visceral. Unele versuri au fost o călătorie în propria-mi copilărie, unele m-au întristat, m-au durut, iar alte versuri m-au făcut să trag ce mi-e mai drag şi mai aproape.

   EMILIA IVANCU este cercetător, traducător şi poet. În prezent, este lector de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Poznan ( Polonia ). A obţinut titlul de Doctor în filologie cu o teză despre literatura postcolonială. Publicaţiile ei includ: „Travels with Steinbeck in Search of America” ( 2005 ), Dicţionarul personajelor lui Lucian Blaga ( co-autor, 2005 ), Dicţionarul polono-român / româno-polon ( co-autor, 2011 ). Emilia Ivancu a publicat şi trei volume de poezii: „Jocul de a nu fi mai mult decât sunt” ( 2012 ), „Şamanii şi poeţii” ( Editura Eikon, 2014 ), „Washing My Hair with Nettles” ( trad. În limba engleză de Diarmuid Johnson, Parthian Books 2015 ). Este redactor al revistei academice „The Finnish Journal of Romanian Studies” ( Universitatea din Turku, Finlanda ) şi membru fondator al Asociaţiei Cultural-Literare ARADOS – o organizaţie de promovare a tradiţiilor lirice din România, ţările celtice şi Polonia.

 

by -
10

Rubrica: Colţul misoginului-texte ironice/autor.A.D.

Femei versus limbaj

   Subiectul acestui articol nu îl reprezintă celebra atracție a femeilor către trăncăneală (folosesc aici termenul în sensul în care îl folosea Mircea Iorgulescu când definea lumea lui Caragiale). Desigur, pe această temă se poate broda mult și bine și sigur se pot obține efecte comice.

   Aş vrea însă să trec dincolo de facilitatea lui şi să (mă) întreb dacă femeile folosesc în mod structural altfel limbajul decât bărbaţii. Mai exact, dacă relaţia pe care ele o stabilesc cu logosul este una diferită faţă de cea masculină, aşa cum se întâmplă, de exemplu în cazul culorilor. (Încercați să explicați unui bărbat noțiunea de fucsia sau marsala și o să vedeți la ce mă refer exact)

   Nu există femei care să fi marcat radical poezia lumii. Nu spun că nu există femei care să nu fi scris poezie mare. Ana Ahmatova (aşa cum îmi amintea cineva, căreia îi mulţumesc), Marina Ţvetaeva, Wisława Szymborska. Dar, după ştiinţa mea doar o singură femeie a însemnat un prag în evoluţia poeziei-Sappho. Iar aici ne aflăm, ca şi în cazul lui Homer, la întrepătrunderea dintre istoria literaturii şi legendă. În rest, momentele care au rupt un zăgaz al logosului şi i-au creat un alt făgaş, au fost exclusiv masculine-Shakespeare, Rimbaud, Withman, Maiakovski.

   Nu există femei care să fi marcat radical literatura umoristică a lumii. Și, dacă stau să mă gândesc bine, există foarte puține femei care să practice acest tip de literatură. (Pentru cine nu citește, să se gândească la ce actrițe de stand-up comedy cunosc).

  Desigur, o explicație poate să fie una socială. Virginia Wolf era adepta unei astfel de teorii prin care lega statutul social al femeii de absența creativității feminine din anumite domenii. Totuși aceleași femei care erau asuprite și ținute departe de biblioteci și de viața intelectuală au reușit în domeniul prozei să dea adevărate culmi. Ghici cine a reușit printr-o singură carte să definească romanul gotic, strămoșul thrillerului de azi și chiar al literaturii sf? O puștoaică (în termenii de azi, o femeie în termenii de atunci) de 18 ani al cărei nume, Mary Shelley, a fost demult înghițit de propria creație-Frankenstein. Și mai sunt vreo câteva exemple, în special în domeniul prozei psihologice. Fluxul conștiinței ar fi unul dintre ele.

   Atunci de ce nu poezie, de ce nu umor? De ce roman? Și așa ajungem la întrebarea de la început? Folosesc femeile altfel limbajul decât bărbații? Psihologii spun că de mici femeile sunt condiționate să fie mai curând relaționale, în timp ce bărbații ar fi mai curând concreți și obiectuali. Punând cap la cap toate acestea, ar rezulta că limbajul poetic este unul al obiectului iar revoluțiile în acest domeniu sunt efectul unei schimbări de perspectivă strict conceptuală. De altfel, la un astfel de nivel poezia se apropie de matematică. A demonstrat-o strălucit Solomon Marcus, cel căruia Nichita Stănescu îi răspundea ”matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte”. Criticii literari au tot repetat că lirica feminină este una sentimentală (și nu neapărat în sens pozitiv), semnalând unul și același lucru – incapacitatea feminină de a privi limbajul ca un obiect și nu ca un element de relație.

  În cele din urmă, puține femei s-au dovedit a fi adeptele lui Sausuure. Poate pentru că era cam enervant, iar limbajul descris de el nu folosea scopurilor pe care ele și le doresc.

 

by -
14

În cazul în care nimeni nu ți-a spus azi/Te iubesc

Duel poetic-Extaz şi Sovăitor de sigur

EXTAZ
Maria Savu (MAYA ALMA)

Te simt în fiecare bătaie a inimii
Te simt catifea

Te simt
Te simt oriunde
chiar și acolo unde nu te văd
În memoria celulară te simt
Acolo unde ochii nu au putere să pătrundă
să se ascundă;
Las mintea să umble liberă
prin marile Orașe-Lumină,
în fiecare ocean să te simt ;
în ultrasunetele țipătului de pescăruș
în cerul senin cu noi în fotoni
străbătându-l pe aripi de frunze
transcendând culmi atinse de minuni lirice,
simfoniile naturii şi de învățăturile maestrului Sharula ;
mereu într-o continuă căutare unul după celălalt
strălucind în reflexe solare, infimă pudră stelară
Te simt dincolo de puterile mele ,
te respir atlant ;
Voi trimite neîncetat vibrații Universului
să te caute, să mi te-aducă din locașurile
sfinte ale lumii, când nu voi mai fi ;
să nu mă pot odihni dincolo de lumi
fără atingerea ta
Te simt acolo… unde…
…nu aș putea niciodată să-ți spun.

Păstrez inima ta, e la mine în inimă
Pur și simplu te simt
Și atât

Șovăitor de sigur
Călin Lucian

În cazul în care nimeni nu ți-a spus azi
Te iubesc
Ești minunată
mi-ești dragă
privirea mea te-admiră doar pe tine
atunci
îți spun eu
Tu îmi ești

N-am să-ți culeg la stele
ca să îți umplu dormitorul
căci
sincer
ce să faci cu ele
Nici luna de pe cer
nu am să ți-o ofer
iar versul nu o să-mi devină
provocator de diabet sentimental
În schimb
într-o poiană a sufletului meu
e-un leagăn
îl vei vedea de vei păși cu grijă
e undeva pe lateral
Când vei simți nevoia
de liniște
și de iubire
lipsită de-obligații
de vorbe mari
de vorbe
abandonează-te în brațele-mi
ce te vor legăna ușor
și
te voi recita ca pe o poezie dragă
‘naintea tuturor

În caz că nimeni nu ți-a spus azi
Te iubesc
femeie
atunci
eu
am să îndrăznesc..!

 Câştigător? Egalitate? Ce parere aveţi?

by -
8

Duel poetic: Crengi înmugurite-VS-Frunze

Crengi înmugurite
Nicoleta Muşat

Crengi înmugurite,
Se mişcă-n lumina
Trandafirie
A înserării cochete.
Crengi înmugurite
Leagă aripa timpului,
Şi-l împinge,ceremonios
Înainte.
Flori obosite
Îşi apleacă frunţile
Pe trotuarul
Bolnav de ţaråna.
Încet,
Amurgul se lasă,pustiu
Şi cerul se-mbracă
În halat cenuşiu.
Gåndurile mele stau
Legănate de vise.
Cu måna lor,
Visele
Mă poartă
Spre infinitul pustiu
Ce urcă pe scară tăcerii.

Frunze
Daniel Vişan-Dimitriu

Se-aştern de parcă-s clipe dintr-o viaţă
pe care o pictează-n ruginiu,
acoperind tot ceea ce răsfaţă
un codru ce n-a fost, nicicând, pustiu.

Era de-un verde crud, iar timpul stânca
nesfărâmată-n fire de nisip,
se îmbrăcase,-n mantia ce, încă,
avea puterea de a-i da un chip.

Iar chipul lui, de-un verde ne-mblânzit,
s-a menţinut o vreme, dar apoi,
a dispărut, căci timpul, plictisit,
s-a vrut, iar, nevăzut, trecând prin noi.

Şi tot ce-a fost atât de verde-odată
a devenit, treptat, de-un galbel-pal,
în clipe ce se-aştern pe viaţa toată,
căafrunze ce-o acoperă, brutal.

 

Verdictul vostru este…..? Cine câştigă astăzi? 

 

 

by -
10

Duel poetic-Ce zici?/Aş vrea

Astăzi în duel: Călin Lucian şi Maria Savu (MAYA ALMA)
Ce zici ?
Călin Lucian

nu ai vrea, domniță,
să împărțim niște amintiri de mâine,
de peste două timpuri,
sau mai bine de toată viața ?

poți să vii ieri sau atunci
când am încercat să zbor pentru prima dată,
poate că nu îmi frângeam aripile de atâtea ori.
iar tăcerea de piatră nu o tulbură nimeni,
căci numai tu știi să-mi tropăi –
cu bocancii ăia ai tăi pe care îi iubesc –
atât de plăcut prin suflet.

este prea fără nimic pe aici în lipsa ta
și-am zis că, poate,
cumva, așa, fără explicație,
eu sunt acasă pentru tine.

nu ai vrea, domniță,
să împărțim niște amintiri de mâine,
de peste două timpuri,
sau mai bine de toată viața ?

AȘ VREA
Maria Savu (MAYA ALMA)

Aș vrea så te gust,
så må-nfrupt din altarul trupului tåu
la miez de noapte când bat clopotele si toaca
când strugurii își varså of-ul si lacrima
într-un pahar cu must
ah ce-aş mai vrea din tine så gust

As vrea så te gust de la buze în jos
când cerul şi-astupå ochii cu nori
când lumea se-mparte în sfinți si trisori
când vântul se iubeste cu frunzele mai vânjos
pe unde-i drumul mai lat ori cât mai îngust
pe-un capåt de lume
ah, din tine, n-aş înceta nicicând så tot gust

                                             Voi ce părere aveţi?

by -
9

Duel poetic-Atât de departe-Muzica stelelor

Atât de departe
Maria Savu Săvulescu

Nu vei fi al meu pentru totdeauna
Nici eu nu voi mai fi a ta
Doar cerul va rămâne albastru cu noi
În stele diferite, nemaiputând să ne-atingem.
Poate doar într-o zi când voi fi meteorit
și ne-om căuta,
la tine cobor, tu-mi ești Pământul;
peste miliarde de ani-lumină s-ajung
lovind comete în drum
ori mai bine Soarele să mă pot învârti în juru-ţi!
Să mă privești cum îţi strălucesc
și îmi va fi de ajuns;
să ne despartă noaptea până a doua zi
nu ai să poți ajunge la mine, dar
îți trimit raze să-ți țină de cald
să nu mă uiți niciodată
să rămânem flămânzi unul după celălalt.

Inima spune mereu adevărul:
– nu voi mai fi bine în veci!

Nu ești al meu, mi-ai fost dat pentru puțin,
deocamdată două jumătăți,
în viitor Pământ tu și Soare eu,
fără să ne putem vreodată atinge
şi totuși atât de bine…împreună.

 

Muzica stelelor
Daniel Vișan-Dimitriu

Erai pe malul mării și dansai
atât de singură și de pierdută
în liniștea din care auzeai
o muzică, pe plajă așternută

Ca un covor de stele într-un vis
venit din depărtări, din veșnicie,
în timpul infinit și indecis
între “a fost” și “ce va fi să fie”.

Piciorul tău, la fiecare pas,
făcea, în trupul său, o eră nouă
pe care-o salutai a bun rămas,
cu mâinile întinse, amândouă.

Privindu-te, curând am auzit
ce nu mai auzisem niciodată:
o muzică, venind din infinit,
ce mi-a umplut ființa dintr-odată.

Nu mi-am putut abține un suspin
și m-ai văzut, te-ai îndreptat spre mine,
mi-ai oferit al stelelor cămin
și o eternitate să m-aline.

Verdict? 

by -
8

Duel poetic-Nud -Vs.-Muzica stelelor

  Acum o surpriză şi pentru protagonişti, i-am citit pe grupul nostru si îi prezentăm astăzi înt-+un duel pe Maria Savu Săvulescu si Daniel Vișan-Dimitriu.

NUD
Maria Savu Săvulescu

Vorbește-mi despre ploaie
în timp ce îmi pictezi sărutul
în timp ce îmi dorești tumultul
sânilor obraznici
vorbește-mi despre ploaie

pictează-mi curcubeul
pierdut în ochii tăi
jenat de maniera-ți
în care-i privești coapsele
dorindu-le profund, zălud-
mai spune-mi despre ploaie
hai
hai
hai, spune-mi-
ce mai știe ploaia despre noi?

Muzica stelelor
Daniel Vișan-Dimitriu

Erai pe malul mării și dansai
atât de singură și de pierdută
în liniștea din care auzeai
o muzică, pe plajă așternută

Ca un covor de stele într-un vis
venit din depărtări, din veșnicie,
în timpul infinit și indecis
între “a fost” și “ce va fi să fie”.

Piciorul tău, la fiecare pas,
făcea, în trupul său, o eră nouă
pe care-o salutai a bun rămas,
cu mâinile întinse, amândouă.

Privindu-te, curând am auzit
ce nu mai auzisem niciodată:
o muzică, venind din infinit,
ce mi-a umplut ființa dintr-odată.

Nu mi-am putut abține un suspin
și m-ai văzut, te-ai îndreptat spre mine,
mi-ai oferit al stelelor cămin
și o eternitate să m-aline.

Daniel Vișan-Dimitriu

 Ce spuneţi? Verdictul vostru.

by -
24

Duel poetic: Altă capră și alt lup Vs. Pescăruşul încălţat

 Azi haideţi să ne amuzăm un pic. Mihaela Hură şi Daniel Irimescu (Daniel Dac) s-au hotărât să ne facă să zâmbim:

Altă capră și alt lup
Mihaela Hură

Plecând de-acasă capra într-o zi,

le-a spus ieduților: -Iubițicopii,

mama se duce la cumpărături.

Să nu vă vină cheful de-aventuri:

Nu vă certați și nu vă păruiți,

Pe sobă să nu vă găsesc suiți,

aveți salată-n frigider – mâncați

și ușa nu uitați s-o încuiați!

Am auzit că lupul e flămând,

așa că nu cumva să vă dea-n gând

pe-afară să ieșiți să vă jucați,

decât dacă doriți să fiți mâncați.

Puteți da drumul la televizor

Un ceas jumate, pentr-un film ușor,

Dar numai când sunt gata temele.

Nu te strâmba la mine, iedule!

Hai, gata, trebuie să mă grăbesc,

Mâncare proaspătă să mai găsesc.

Vă pupă mama și să fiți cuminți!

 

Zâmbind de loc cuminte printre dinți,

iezii o urmăresc din ochi cum pleacă,

apoi începe-n casă marea joacă:

salturi periculoase de pe pat,

televizor la sunet maxim dat,

un fotbal scurt cu mingea de pereți,

la prânz – bomboane, suc și pufuleți.

Ce teme și ce lecții, haide, na,

când mama nu-i și casa-i doar a ta?

În jocul lor vioi și avântat,

să-ncuie ușa iezii au uitat

și-n casă s-au trezit, neașteptat,

cu lupul mare, rău și nemâncat.

Cu gura larg căscată, speriați,

n-au avut timp să fugă cei trei frați.

Lupul, văzându-i slăbănogi și mici,

A început să urle: -Ce-i aici?

Așa o debandadă n-am văzut

De când pe lumea asta m-am născut!

Zău că m-ați enervat atât de tare,

că mi-a trecut și pofta de mâncare.

Ia haide, treceți voi acum la treabă

și faceți curățenie degrabă;

de-olună prin pădure tot colind,

și-aici, la voi, nici n-am loc să mă-ntind.

 

Supravegheați de lupul fioros,

iezii s-au pus pe treabă serios

și-ntr-o juma’ de ceas, căsuța lor

a devenit cel mai curat locșor.

Văzând ce bună treabă au făcut,

lupul s-a declarat satisfăcut:

-Acum îmi place casa voastră, zău,

dar o problemă am: mi-e foame rău!

Mă uit la voi și tare v-aș mânca,

dar nu-mi ajungeți nici pe o măsea.

Și sunt de felul meu și cam milos,

Iar voi v-ați comportat foarte frumos –

v-ați străduit și ați făcut curat,

de-aceea eu vă iert. Da, ați scăpat.

Dar mergeți să-mi gătiți acum ceva,

Că foamea ce mă roade-i tot mai rea.

Pe seară, când s-a-ntors capra acasă,

Lupul stătea cu iezii ei la masă.

Mirarea ei n-am cum să v-o descriu,

dar a-nțeles și ea, într-un târziu,

că lupul, cât de fioros ar fi,

nu se repede la mâncat copii

decât dacă sunt neascultători…

Așa că, mai întâi cam cu fiori,

s-a așezat și ea cu ei la masă

și-au petrecut o seară chiar frumoasă,

apoi în curte-un foc au încropit

și până-n zori au stat la povestit.

Spre dimineață, lupul, somnoros,

i-a spus căpriței: -Știu că nu-i frumos,

dar te-aș ruga ca nimeni să nu știe

că între noi e-așa prietenie,

căci toți se tem de mine, că sunt rău,

și n-aș vrea să mă creadă nătărău.

Promiți că n-o să povestești?

-Promit!

i-a spus cumătra. Dar s-a nimerit

să treacă pe acolo-ntâmplător

un mare și iubit povestitor.

Și capra – ca o capră – ce să vezi?

i-a spus că lupul i-a mâncat doi iezi…

Pescăruşul Încălţat
Daniel Irimescu

Într-un colț uitat de lume

Care încă n-are nume,

Stau pe plajă și vorbesc,

Despre locul pitoresc!

 

Cum vorbeau și se sfădeau,

Taina lumii deslușeau,

Iată, văd în depărtare

O minune, zburătoare!

Se adună toți să vadă

Se înghesuie la coadă,

Vor să stea cu toții-n față

Și gândesc c-ar fi, o rață!

 

Numai ieri ce a sosit,

Dup-un zbor mai prelungit

Pescărușul cel moțat

Și cu cizme încălțat.

Nici n-au vrut să îl primească

Pe un băț se s-odihnească,

Că nu seamănă defel,

Cu ceilalți, care-s ca el!

 

Toți se uită lung la el

Și îl cred ca-i dus nițel,

Ori se-ntreabă cam mirați

De cumva sunt oare frați?

Dragul nostru pescăruș

A mâncat un cărăbuș,

Și acum gândește oare,

Mi-i se trage din mâncare?

 

Într-o clipă intuiește,

Le vorbește despre pește,

Despre cum s-a pricopsit,

Ș-apoi cizmele-a vopsit!

În acel loc părăsit,

Și puțin cam ponosit,

Nimeni nu văzuse-odată,

Cizmuliță colorată.

Și acum cam plin de el,

Le vorbește fel de fel,

Câte-n lună și în stele,

Cum s-ajungă ei la ele!

 

Dintr-o dată se ridică,

Le vorbește fără frică,

Le propune-nfumurat

Ca să-l facă împărat!

-Eu sunt cel mai potrivit,

Toată lumea am uimit!

Peste tot pe unde-am fost,

Le-am găsit la toți un rost!

 

Nu, că ei n-ar fi știut,

Dar eu sunt mai priceput,

Ce-am adus eu din afară

E la modă, obște chioară!

Ia uitați, ce-am în picioare!

Cizme veșnic călătoare,

Spuse el în ciocul lui

Și rânjind poporului!

Și pășind semeț spre ei

Ca un zmeu printre pigmei,

Le propune încă-odată,

Să îi dea lui marea toată!

Că nu pot s-o folosească

Chiar de-i mare strămoșească,

C-alte legi vă guvernează,

Spuse el plin de emfază.

Din mulțime a ieșit

Pescărușul răgușit,

Care cu-a lui voce gravă,

Spune că totu-i otravă.

Păsările se agită,

Unele ar da și mită,

Numai să fie numit,

Pescărușul nou venit!

Soarele îl arde-acum,

Toată obștea vede cum,

Că el nu-i deloc special

Și c-ar fi chiar provincial!

 

Se vorbesc și socotesc

Iar pe urmă îl gonesc,

Tocmai de unde-a venit

Că pe noi el ne-a mințit!

 

Toată obștea povestește

De-a lui cizme de poveste

Și să fie toți atenți,

La străinii repetenți!

Să se ducă-n lumea lui

Cu-a ei legi de

Și-l trimit în lumea mare

Ca să facă o plimbare

 

Cizmulița se topește

Pescărușul vrea doar pește!

 

Nimeni nu-nțelege-o iotă

Tot ce vine

Cine oare a văzut

Pescăruș ce-i încălțat

Că nu pot ei s-ontrețină s-o folosească

Și n-au stofă Chiar de-i mare strămoșească

C-ale legi îi guvernează

Spuse el plin de emfază

Deci si prin urmare.

Urâţică exprimare.

Da”ntrebam şi noi stilat

Este Hură sau e Dac?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

by -
15

Duel poetic: Până dincolo de moarte vs.Nu îmi mai e frică de bătrâneţe

Azi doi tineri poeţi frumoşi şi talentaţi care ne încântă cu postarile lor: Nataşa-Valentina Roman şi Mihai Gavrilescu-Le Mage:

Până dincolo de moarte-Natasa-Valentina Roman

Bărbate

Am două bilete dus

Până dincolo de moarte

42 de grame în care port dimineţile noastre în braţe calde, prelungi

Am atâta gând de tine

 

Ceva

Se frânge-n mine ca-n poemele Antoniei

 

Până la Dumnezeu se-ntinde pleoapa mea deschisă

Şi tot ce suntem noi

Trăieşte

Până dincolo de moarte

 

                  Nu îmi mai e frică de bătrâneţe – Mihai Gavrilescu (Le mage)

Nu îmi mai e frică de bătrâneţe.

Ştiu, la un moment dat vor începe să-mi tremure mâinile
copiii mei vor încerca să mă trimită la vreun medic
să mă controlez la inimă
dar eu ştiu că nu e nimic în neregulă cu ea
şi că mâinile mele tremură în acelaşi ritm
ca atunci când au cunoscut prima dată
forma sânilor tăi cruzi de tânără fată.
Da, îmi vor apărea zbârcituri pe faţă
nu mă voi supăra când mi se va spune că mă fac să par urât
orice linie de pe faţa mea e trecerea ta prin mine
şi, pentru asta, eu cel mai frumos sânt.
Va veni şi vremea când nu voi mai auzi
Ceilalţi se vor îngrijora neştiind că sunt de fapt
plictisit de zgomotul lumii
şi nu asculta decât melodia aceea
înregistrată pe patefonul minţii mele
pe care mi-ai cântat-o
într-o zi de mai, sub un tei,
Lorelei.
Aproape de final îmi voi pierde şi vederea
toţi se vor aduna lângă patul meu şi vor plânge
iar eu voi zâmbi şi le voi spune
că voi închide ochii pentru totdeauna
pentru că acolo-mi e cel mai bine,
căci pe interiorul pleoapelor mele
te-am pictat pe tine.

 Ce spuneţi? Egalitatea? Preferat? 

by -
26

Duel poetic: Poveste geto-dacă vs.Ion

Să vedem…să vedem…cine se duelează astăzi. Două poezii frumoase, două doamne minunate.
Mihaela Hură
Poveste geto-dacă (pseudolegendă)

A fost demult, a fost odată,

În vremuri vechi, în Dacia,

Un dac care iubea o fată.

Dar ea, desigur, nu-l iubea…

I-a oferit, sărmanul, aur,

Ba chiar și pietre nestemate

(o parte-s astăzi în tezaur

și-au emigrat, cu timpul, toate…

 

Dar fata a rămas de piatră,

Iar dacul s-a dus la război,

să-și apere pământ și vatră,

în iarna lui o sută doi.

 

Și când s-a-ntors, târziu, acasă,

Învingător și-acum erou,

fata l-a-ntâmpinat țâfnoasă:

-Nu mi-ai adus nici un cadou??

 

La asta, sincer, luptătorul

nu se gândise chiar defel

în timp ce-și fractura piciorul

luptând cu un roman mișel.

Când i s-a pus astfel problema,

el a rămas puțin inept;

dar a înlăturat dilema

cedându-i inima din piept

frumoasei dace. Iar aceasta

vizibil s-a topit acum:

-Dă-mi, dace, un inel, și basta!

-Aș vrea… dar l-am pierdut pe drum.

 

Dup-un moment de cugetare,

frumoasa a decis, firesc:

-Să ticluim o sărbătoare

A celor care se iubesc!

 

Elena Moisei
ION

Ai văzut, măicuță dragă?
Asta nu mai e de șagă!
Ion al meu, caii dezleagă
Și se pune la portiță…
A stat toată seara-n poartă,
Cum să nu fiu supărată…
Cu Ilinca cea șireată,
Că n-am vrut să-i dau guriță!

…Și Ilinca, bat-o vina,
Numai ea face pricina!
Neagră e precum afina!
Ea s-a prins cu el la horă…
Da’ nu știe nici să joace,
Șchiopătează, e stângace…
Și nici lucrul nu-i prea place…
Vrea să-i intre-n casă noră!

Șade toată ziua-n tindă,
Și-a pus busuioc în grindă!
Nu se vede în oglindă?
E tot cu ochii după Ion…
Nu știe nici cum să toarcă!
Nici fânul cum să-l întoarcă!
Umblă ca o oaie bearcă!
N-o poți opri, nici în pripon!

Alaltăieri, pe scăpătat,
Când Ion venea de la arat,
De lucru ea și-a căutat,
A urcat peste costișă…
Și i-a ieșit lui Ion în drum!
Cum să-ți spun eu ție-acum?
Tot satul râde, asta-ți spun!
M-am acrit ca o agrișă!

Da’ pe Ion mi-e ciudă mie!
Nici nu-i pasă…cântă-n vie!
Și-a pus pană-n pălărie!
Fetele-i dau roată-n poartă…
Da’ eu știu, de mine-i place!
De-asta mie ciudă-mi face!
Îi zic du-te…vine-ncoace!
Da’ tot mie grija-mi poartă!

Parerea voastră? Egalitate? Câştigător?

by -
13

Duel poetic-Iluzie vs.Principiu

    Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că-mi place poezia şi citesc cu plăcere ce scriu poeţii noştri cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi.
Şi pentru că nu mi se pare corect să vorbim şi să-i cunoaştem numai pe prozatori, haideţi să-i cunoaştem şi pe cei care ne vrăjesc inimile cu versurile lor.
Şi pentru că vreau să mă joc puţin i-am provocat pe poeţi la un “duel” în versuri şi iată ce a ieşit.

    Pentru ca este un Duel Poetic, dorim să vă exprimaţi opţiunea.

Să pornim duelul, vedem cine iese învingător în prima rundă.

        Succes!

RODICA PUŞCAŞU

Iluzie

Dimineaţă… oamenii secera secundele,
zborul păsărilor opresc timpul în loc
Tu păşeşti
Singur
În gândul meu încă adormit
Că un soare ce atinge florile
Tu păşeşti
Singur
Şi ochii mei se închid că să te prindă acolo
Dar te strecori şi gândul alunecă…
Iluzie…
Mă trezesc şi e dimineaţă…iar oamenii secera secundele.

CĂLIN LUCIAN

Principiu

când Cel ce deţine timpul
mă va întreba ce aş face cu el
dacă mi l-ar da pe tot înapoi
am să-i răspund fără să clipesc
că aş renunţă la toată viaţă mea
pentru clipele petrecute lângă Ea
însă
pentru că inima ei este dăruită
şi aş renunţă la tot
pentru iluzia oferită de altcineva
îi spun Celui care-l deţine
să îşi păstreze timpul
eu
îmi păstrez singurătatea mea.

e singură care
cu-adevărat
mă vrea!

by -
10

M -am săturat să tot regret un moment de teamă, M -am săturat să nu fiu eu când tot aşa mă cheamă, Săturându-mă mă-nchin la tot ce port în suflet.

Interviu Liliana Teodora Lupu-poet-Vis de Înger

Un vis de inger de Liliana Teodora Lupu

1.De ce scrii poezie şi nu proză?/De ce şi poezie nu  proză?

R: Îmi place poezia, cred ca ea reprezintă un mijloc de-a spune ceea ce simti într-un mod elegant şi educativ, nu e uşor să pui sufletul pe tavă dar e uşor să pui sentimentele în rânduri şi ele să reflecte sufletul. Îmi place şi proza, chiar o şi scriu, nu am publicat încă proză dar sper să o fac în viitorul apropiat

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

R:  Mi-ar place să cred că eu, dar nu e aşa, pentru că îmi iubesc poeziile, sunt trăirile mele şi cine altcineva să le înţeleagă mai bine? cred ca cititorul e cel mai de nădejde critic, e singurul care decide dacă îi face plăcere să-şi piardă minute din viaţă citind ceea ce scriu eu.

3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

R: Poezia în general e citită în momentele în care ai nevoie de linişte, dar la cât de zbuciumată şi grabită  e lumea în zilele noastre uită să-şi relaxeze sufletul şi mintea … nu ştiu cum e primită poezia dar ştiu că nu e înghesuială mare prin librării

4. Cât e de greu să publici în România ?

R: Cred că nu e aşa de greu de publicat, poate ar trebui să se mai lucreze la calitate

5. Când ai început să scrii și unde ai publicat primele versuri?

R: Am început să scriu la sfârşitul clasei a IV a dar nu mi-am păstrat poeziile, una singură am găsit-o rătăcită  într-un caiet se numeşte “Poveste”,  în clasa a Va profesorul meu de limba română Man Vasile a descoperit că îmi place să scriu. Când spun “a descoperit“ mă refer la faptul că şi-a dat seama că ştiu să-mi aşez gândurile pe foaie într-un mod plăcut, mi-a publicat câteva poezii în revista şcolii, dar nici atunci nu am avut suficientă minte să am grijă de poeziile mele, abia de pe la 18 ani am realizat ca nu ar fi rău se le aşez pe o agendă şi nu pe foi care se pierd

6. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

R: Întotdeauna va fi Mihai Eminescu, dar îmi place foarte mult şi Nichita Stănescu în egală măsură şi Păunescu, Grigore Vieru, mi-au plăcut poeziile profesorului meu Man Vasile, îmi place în general toată poezia şi o citesc cu plăcere, iar de se întâmplă să nu înţeleg unele versuri atunci când o recitesc imi place să le dau semnificaţia care îmi convine mai mult, depinde de starea mea sufletească

7.Ce dorinte, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

R : În viaţa particulară visele mele s-au împlinită în limita în care mă pot considera un om fericit, mai sunt câteva de realizat, toate la timpul lor, dacă în decursul anilor am învăţat să stăpânesc ceva ce mi-a lipsit cu desăfârşire aceea e răbdarea. În ceea ce priveşte creaţiile mele mi-ar place să fie citite de mai mulă lume, poate par simple, pentru că şi eu sunt un om simplu, dar esenţa lor e puternică, dacă citim mesajul din ele vom înţelege de cât de puţin avem nevoie ca să ne simţim fericiţi şi impliniţi

8. Cum ai defini poezia?

R:  Poezia e poarta spre infinit dacă ne lăsăm conduşi de suflet şi sufletul îl lăsăm condus de bunătate.

Cugetare

M -am săturat să tot regret un moment de teamă,

M -am săturat să nu fiu eu când tot aşa mă cheamă,

Săturându-mă mă-nchin la tot ce port în suflet.

Sufletu-mi se-neacă-n iubirea curată şi  blândă,

Ce folos, când poate fi uşor pierdut!…

Oamenii i-am pus pe primul loc.

Ei pot cu o privire, c-o spaimă

şi cu ură să ucidă iubirea-mi blândă.

Învăţat-am în timp că nici iubirea,

nici viaţa, nici noi nu suntem un joc.

Am obosit să fiu tot ce vor alţii, să uit că-n lume mai exist,

Am obosit şi-adorm pe aripi de iubire

Iar visul meu nu vreau să fie trist.

În sunete de harpă şi-n glasuri infinite de îngeri eu cânt

Simplitatea.Să pot să fiu tot timpul ceea ce-am fost,

ce cred, ceea ce sunt.

Eu cred în idealuri, ele nu cred în mine,

aşa m-am rătăcit în cutezare.

Mulţumesc Liliana că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
20

Striptease diurn/De fiecare dată/Amân/Să-ţi fac Striptease diurn/Să-ţi permit/Să-mi sfâşii hainele/Una câte una

Interviu Roman Nataşa-poet-ÎN PALMA EVEI

Data naşterii : 22.12.1987

Locul naşterii: Lipova

Activitatea literară:

RETEAUA LITERARA (format electronic)

AGONIA.RO  (format electronic)

POEZIE.RO (format electronic)

LITERATURITATE .RO (format electronic) – http://natasavalentina.blogspot.ro

Apariţii literare:

Pe urmele cireşerilor, 2009.

În căutarea jocului sfârşit, 2010.

În căutarea jocului sfârşit, 2011.

Revista Singur, numărul 36-37, aprilie 2014.

 Revista Gutenberg, numărul 21, decembrie 2014

 Revista Gutenberg, numărul 22, martie 2015 cu articolul Femeia- atunci şi acum

 Revista Gutenberg, numărul 23, iunie 2015 cu articolul Adrian Melicovici

 Antologia PE ALEEA CUVINTELOR

(Editura Inspirescu, 2015)

Antologia Urzeala Cuvintelor

(Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad 2016)

Volum personal de versuri ÎN PALMA EVEI

(Editura Sfântul Nicolae, Brăila 2015)

 Premii obţinute

Menţiune la Concursul interjudeţean de haiku şi fotografie „Floare de cireş” Ediţia I, Timişoara, aprilie 2007.

Premiul al III-lea la la concursul de scrisori, eseuri şi mesaje de dragoste „Dulcea mea doamnă.Eminul meu iubit.”, ediţia a IX-a, secţiunea adulţi

Menţiune la concursul naţional „Unifero” 2015 secţiunea adulţi

Premiul special la concursul de scrisori, eseuri şi mesaje de dragoste „Dulcea mea doamnă.Eminul meu iubit.”, ediţia a X-a, secţiunea adulţi

 

    1.De ce scrii poezie şi nu proză?

     De 15-16 ani scriu poezie pentru că este parte din fiinţa mea, la fel ca respiraţia sau zâmbetul pe care îl ofer celor din jurul meu în fiecare zi. Oamenii nu pot trăi fără hrană, apă, aer, eu nu pot trăi fără a scrie, fără a-mi exprima cele mai intime stări sufleteşti. Este tentant să mă apuc şi de proză, însă prefer să las ideile să crească în mintea mea.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

      Cel mai mare critic al meu sunt eu. Am avut în jur persoane care mi-au oferit foarte multe sfaturi utile, însă, cu timpul, evoluând, au crescut şi pretenţiile mele în ceea ce priveşte creaţia mea. Din punctul meu de vedere, a fi mulţumit de felul cum scrii proză sau poezie înseamnă a refuza să creşti. Întotdeauna se poate mai bine. Întotdeauna poţi privi mai sus. Totul ţine de tine. În  momentul în care tu conştientizezi cine eşti, ce eşti şi drumul spre care te îndrepţi, vizualizezi modul în care îţi doreşti să îţi atingi obiectivele propuse. Nu aspir la succes, însă îmi doresc ca fiecare poezie de-a mea să fie mai bună. Ce am scris în urmă cu doi ani este mult bun din punct de vedere calitativ decât creaţiile mele de acum 14 ani. O poezie bună e precum vinul.

   3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

     Depinde de persoanele care citesc poezie. Totodată depinde şi de poezia care se publică şi este promovată în zilele noastre. Există poezie slabă, dulceagă şi foarte bine primită, adresată unui public mediocru. Am avut ocazia să citesc poezie foarte bună, însă nu suficient promovată. Despre unii dintre aceşti poeţi talentaţi am scris articole şi am încercat să îi promovez în revista România Ta Diaspora fondată de Adrian Melicovici tocmai pentru că eu cred în valoarea şi evoluţia lor.

  4. Cât e de greu să publici în România?

     Nu este greu să publici în România, însă este important să fii remarcat şi promovat. Există poeţi şi prozatori talentaţi, premiaţi, însă necunoscuţi cititorilor de poezie bună.

   5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

     Mi-aduc aminte că eram în clasa a 7-a când am scris prima poezie. Se numeşte Iarna şi o păstrez şi acum în caietul cu copertă roşie. Au trecut foarte mulţi ani de-atunci. Primele versuri au fost publicate în revista Muza, iar „copilul meu literar” În palma Evei a fost publicat 14 ani mai târziu. Am aşteptat să cresc şi de-abia după aceea mi-am împlinit primul meu vis.

    6. Care este poetul preferat(sau care te-a marcat mai mult)?

      Sunt mai mulţi poeţi pe care îi admir şi care mi-au influenţat creaţiile şi mentalitatea: Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Rainer Maria Rilke. Carina Baba (Ienăşel) şi Carla Ivănescu sunt cele de la care am învăţat să cresc; citesc cu încântare versurile calde şi feminine scrise de Lucia Bibarţ şi Florica Ranta Cândea; poezia Antoniei Zavalic frânge întotdeauna ceva în mine prin emoţia puternică pe care mi-o trezesc poemele ei; poeziile lui Paul – Alexandru Dolha au o sensibilitate aparte care îmi electrizează sufletul, creaţia lui Mihai Cotea redă fidel realitatea ochilor mei, iar lirica Mariei Şarpe m-a impulsionat să fiu mai bună.

     7. Ce dorinţe, visuri ai în privinta creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

       Nu ştiu dacă va veni o zi în care voi fi mulţumită de felul în care scriu, însă peste vreo 2-3 ani îmi doresc să public al doilea volum. Până atunci scriu, trăiesc, iubesc şi încerc să extrag tot ce este mai bun din această călătorie numită viaţă.

     8. Cum ai defini tu poezia?

Striptease diurn

De fiecare dată
Amân
Să-ţi fac
Striptease diurn
Să-ţi permit
Să-mi sfâşii hainele
Una câte una
Ţi le trimit
Prioritar
Cu dedicaţie
Scrie-mi.

      Poezia-mi este un striptease diurn, un act intim prin care împărtăşesc celor care mă citesc viziunea mea despre iubire, femeie, Dumnezeu, moarte, foame, avort, teamă. Filme, cărţi, anumite cuvinte şi persoanele speciale din viaţa mea mă inspiră să scriu. Cineva, la scurt timp după ce am publicat volumul meu de debut, a spus că este un act de curaj a-mi pune pe hârtie creaţiile. Poate că este aşa. Nu ştiu. Poezia este mişcare, viaţă, ritm, bucurie, melancolie, posibilitatea de a supravieţui timpului prin realitatea pe care o exprimă.

Mulţumesc Nataşa că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
13

Când mi se face dor de A din EA, Tot alfabetul este o belea;

Interviu Marius Robu-poet

Nu mi se pare nimic mai potrivit, când vreau să mă descriu, decât vorbele lui Emil Cioran: ”Să nu ai nimic în comun cu oamenii, decât faptul de a fi om.”

 Marius Robu
mariusrobu@yahoo.com

1.De ce scrii poezie şi nu proză?/De ce şi poezie nu  numai proză?

Scriu poezie doar când nu pot scrie, nici măcar face altceva.

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

Anonimatul

3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

Poezia mea este o oglindă în care cititorii se privesc și văd frumosul din ei. Este primită ca o regăsire de sine.

4. Cât e de greu e să publici în România?

Totul se reduce la sprijinul financiar.

5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

Am început să scriu în copilărie și nu am publicat primele încercări. Poezia mea a fost citită mai apoi în reviste școlare, auzită la radio, recitată în taină, apoi în volume de autor, antologii etc.

6. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

Am avut un poet care m-a marcat: Mihai Eminescu și unul care m-a demarcat: Marin Sorescu.

7. Ce dorinţe, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

Creațiile mele sunt visurile mele.

8. Cum ai defini tu poezia?

Nu aș defini poezia decât ca fiind ceva care mă definește. Atât.

CUM UIT O DRAGOSTE BELEA
Când mi se face dor de A din EA,
Tot alfabetul este o belea;
Vreau să te uit acum, Abecedar,
Să nu-i mai văd nici numele măcar!
 .
Când mi se face dor de A din EA,
Cum se pronunță chiar IUBIREA MEA,
Vreau să te uit, belea cu suflet crud,
Nici numele să nu ți-l mai aud!

Mulţumesc Marius că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

 

by -
17

E un soi de nu ştiu ce, o lipsă, o aruncare de braţe împreunate pentru a strânge un gol înăuntru, o secetă de buze care sărută o eclipsă de obraz de aer,

Interviu cu Mihai Gavrilescu-poet-Le Mage

Scurtă descriere

      Mă numesc Mihai Gavrilescu, dar  poate că sunt mai bine cunoscut sub pseudonimul Le mage. Şi prefer să mă numiţi aşa. Scriu poezie pe blogul cu acelaşi nume, Le mage, de aproape 2 ani, de când am început să mă scutur de versuri acolo, poate pentru că îmi crescuseră prea multe pene şi oricum nu ştiam cum să zbor cu ele sau poate pentru că aveam prea mult timp liber şi oricum el zbura fără mine. Între timp blogul meu a devenit micul meu “paradis pierdut” şi am început să am tot mai mulţi turişti care au drum pe acolo în călătoria spre ei înşişi.

 1.De ce scrii poezie?

Îmi pun şi eu aceeaşi întrebare de fiecare dată când mi se naşte un vers în minte

Şi devin şi mai contrariat atunci când încep să rimeze toate aceste cuvinte.

Singura explicaţie pe care am găsit-o e că nu eu scriu poezie,

Ci, într-un fel încă necunoscut, pe mine ea mă scrie.

2.Cine e cel mai mare critic al tău?

Cei mai mari critici ai mei sunt ultimele litere ale tuturor poeziilor mele şi timpul.

3.Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

     Când mi-am făcut debutul acum 2 ani în mediul on-line nu aveam aşteptări prea mari de la ce va urma, pur şi simplu era un mod de a mă scutura de versuri în alte moduri decât pe şerveţele şi caiete de matematică. Aşa a apărut Le mage. Am fost încântat să văd că în 2 ani am reuşit să adun peste 40000 de oameni în jurul poeziilor mele, oameni care mă citesc, mă apreciază şi, ocazional, mă “comenteze”.

      Cred că poezia este primită de camerele lor obscure nu doar în funcţie de lungimea de undă în care e scrisă, ci şi în funcţie de oglinzile din interiorul lor cu care proiectează imaginea în ceilalţi sau în străfundul propriilor lor ochi. Astfel aceeaşi poezie poate derula în minţile unora un film monocrom cu actorii principali jucându-şi rolul cu încetinitorul, uneori îmbrăcaţi în roşu, parcă ieşiţi din banda de celuloid a lui Spielberg, alţii pot exagera esteticizarea suferinţei din poeziile mele şi se pot astfel trezi într-un Pulp Fiction, unii pot să se îndrăgostească de accentele de iubire comună, consumabilă, de la colţul blocului, din poeziile mele, inspirată poate din comediile romantice ale lui Woody Allen, alţii poate duc spre extrem acest sentiment al cuplului, până aproape să devină Romeo sau Julieta, telenovelizându-mi versurile, rimele şi metrica. Oamenii simt diferit, apreciază diferit şi nici nu mi-aş dori să fie altfel, de aceea mereu păstrez cât mai mult mister în ceea ce creez; cu cât gusturile celor care mă citesc sunt mai diversificate şi interpretările lor mai diferite, cu atât am mai profund sentimentul datoriei împlinite.

4.Cât e de greu e să publici poezie în Romania?

      Depinde foarte mult de calea pe care o alegi. Dacă vrei să publici un volum fad de poezie cu care să te lauzi prietenilor, e simplu, majoritatea editurilor îţi pot oferi asta într-un tiraj mic şi, eventual, în regie proprie. Dacă vrei însă să o faci într-un mod artistic, să redefineşti cartea clasică şi să o transformi într-o veritabilă experienţă, paginile să devină poveşti vizuale, coperţile – trainice porţi de intrare într-un alt tărâm – atunci e mai greu să găseşti deschidere din partea unei edituri. În principiu din cauza costurilor. Am încercat asta, încerc asta, voi încerca asta. E singura condiţie pe care o am pentru a publica o carte de poezii. Până acum, din păcate, nu am găsit o editură dispusă la un asemenea pariu.

     Norocul nostru, al poeţilor din secolul acesta, e că putem publica on-line şi că putem crea tărâmuri virtuale după chipul şi asemănarea sufletului nostru. În felul acesta nu suntem la mâna unui editor, ci suntem judecaţi exclusiv de cei care ne citesc, lucru pe care eu îl consider mult mai propice adevăraţilor artişti care încearcă să se facă cunoscuţi fără a cunoaşte vreun „deschizătorLe mage de uşi”. Cu acest gând mi-am construit şi eu colţul meu de „paradis pierdut”: Le mage.

5.Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

       Îmi e foarte greu să găsesc un moment în timp în care am început să scriu poezie, poate şi pentru că sunt de părere că poezia există în fiecare dintre noi încă de când ne naştem. “Mama”, acel prim cuvânt care mi-a făcut părinţii să plângă, probabil a fost prima mea poezie. Apoi am început să scriu pe caietele de matematică (fiind pasionat de numere) şi pe şerveţele, uneori chiar şi pe băncile de lemn din şcoală sau cu creta pe astfalt, oriunde exista posibilitatea de a lăsa o urmă în urma-mi. Nu am publicat în nicio revistă şi nici nu am făcut parte din vreun cenaclu; am participat la câteva concursuri de poezie pe care le-am câştigat, dar nu am fost niciodată să îmi revendic vreun premiu. Pur şi simplu nu am simţit nevoia să îmi fac un nume din poezie, am simţit că una din premisele poeziei este modestia şi că cel mai autentic mod de exprimare poetică e sub vălul anonimatului. De aceea vă salut acum drept Le mage.

 6.Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

 Când mă doare capul prefer să-l citesc în Braille pe Rabindranath Tagore

(mi se pare că are mult mai multe nuanţe dacă e citit cu ochii închişi)

Când mă dor tălpile e semn că mi s-a făcut poftă de zbor, deci îmbrac aripile lui Icar şi îmi fac vânt cu necuvintele lui Stănescu

(nu ajung niciodată prea sus căci norii, contrar tradiţiei populare, sunt destul de tari şi te răpun

dacă nu le dovedeşti că ştii să faci baloane de săpun)

Când mă dor degetele mâinilor de la prea mult scris încep să desenez cu creta pe pereţi tot felul de hieroglife barbiliene

Până când peretele se îndrăgosteşte de cretă atât de mult încât una dintre cele două piere

Când mă dor coatele de la prea mult stat în poziţia Gânditorului citesc Marin Sorescu

Şi când mă dor ochii de la prea mult metal şi plastic mă transform într-un timid om de tinichea pasionat de ecologie şi citesc Mircea Cărtărescu.

Când mă dor picioarele de la prea multă fugă de lumea în care trăiesc citesc Bukowski

Iar  când mă dor picioarele de la prea multă iubire pentru lumea în care trăiesc citesc Neruda

(recunosc, uneori ca să-mi revin din prea mult bine, deşi nu e poet, îl citesc pe Chomsky).

Şi poate cel mai des mi se întâmplă să mă doară dorul

Şi atunci nu-mi pot citi altceva mie, nu-i pot citi altceva ei,

Decât Eminescu

sub un tei.

7.Ce dorinţe, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

    Îmi doresc să rămân mereu neatent, stângaci, să greşesc cât mai mult şi să nu-mi pierd niciodată curiozitatea în faţa oricărui moment următor. E singurul sens pe care-l pot atribui vieţii.

8.Cum ai defini tu poezia?

    Sunt de părere că la început nu a fost cuvântul, ci poezia. Iar poezia aceasta e o stare de perfectă puritate, trivializată de cuvânt.

9.Dacă ar trebui să convingi pe cineva să citească poezie, ce i-ai spune?

Nu citi niciodată poezie!

Dor

 

E un soi de nu ştiu ce, o lipsă,
o aruncare de braţe împreunate
pentru a strânge un gol înăuntru,
o secetă de buze care sărută o eclipsă
de obraz de aer,
o mână rece care caută să încălzească o altă mână rece
şi nu o găseşte;
şi îngheaţă.

E un soi de nu ştiu ce, o ceaţă,
o noapte singur cu o cană de ceai
şi Ray Charles cu “Georgia on my mind”,
un zor de dimineaţă
în care perna e minţită cu îmbrăţişări pentru cineva
cu păr lung şi negru şi ochi căprui,
o zi în care soarelui îi lipseşte
un alt soare ca să poată naşte rază.
E un soi de nu ştiu ce, o stază,
un tablou de Picasso cu linii drepte
şi figuri geometrice absente,
un templu fără icoane
unde toţi se roagă la altcineva pentru acelaşi cineva,
o poezie de-a Nichitei fără niciun vers pentru Dora.
Da, Dora, ce nume potrivit,
declinând ce-ţi simt!

E un soi de nu ştiu ce, un despărţit,
te invit să iei loc în poezia mea
acolo unde ţi-ai scuturat pene
să mă umpli şi să îmi pictezi griul în culori de curcubee.
Să o scriem împreună cum o făceam la început
când îmi mişcai cu degetele mângâindu-mi degetele
peniţa în caligrafii de suflet.
Poate-ai să înţelegi şi tu
cum mă doare în fiecare dimineaţă
umbra florii tale pe umăr şi în braţe
ca pe Micul Prinţ
şi-aroma gravă din vocea lui Nat King Cole
când mă trezeşte, legănându-se între atriile mele
cu “Nature Boy”.

E un soi de nu ştiu ce chestia asta dintre noi
e mult prea mult,  e un fior !
Şi-ar fi prea simplu să îţi spun
că doar mi-e dor.

Mulţumesc Mihai că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Însă, cu toate-acestea, mă-nfior, Când văd cum îmi răsare-o bahahuie, Ce-mi lasă spiritul inert şi-aproape chior, Cerşind, umil, prostiei, o statuie.

Interviu cu Lorena Craia-Poet/Dimineţile unui anotimp

Data naşterii: 22 aprilie 1985

Locul naşterii: Constanţa

Stare civilă: căsătorită

Copii: 3

Viaţa literară:

  • primele versuri în clasa a II-a, la 8-9 ani
  • concurs de poezie în clasa a VII-a, Miercurea-Ciuc
  • calificată naţional la olimpiada de limba şi literatura română „Mihai Eminescu”, Galaţi, 2004
  • primele apariţii online: site-ul Agonia.ro, 2009-2010 (şi singurele).

Studii:

  • Şcoala nr. 43 cu profil UNESCO „Ferdinand”, Constanţa
  • Liceul teoretic „Traian”, 2000-2002, Constanţa
  • Liceul teoretic „Mihai Eminescu”, 2002-2003, Constanţa
  • Liceul teoretic „Decebal”, 2003-2004, Constanţa
  • Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa – cursuri la zi, fără taxă, 2004-2005
  • Facultatea de Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa – cursuri la zi, taxă, 2004-2008
  • School of Business and Management, University of Bradford, England, the UK – 2011-2012 (prin echivalare studii cu Facultatea de Ştiinţe Administrative)

Activitate profesională:

  • Coordonator Marketing în cadrul Centrului Cambridge al Asociaţiei pentru Integrare Europeană „Repere”, Bacău – 2008-2010
  • Administrative Secretary la Bilton Medical School, Bradford, England, the UK – 2010-2011
  • Director Marketing în cadrul Centrului Cambridge al Asociaţiei pentru Integrare Europeană „Repere”, Bucureşti şi Constanţa – 2012-2014
  • Marketing Executive pentru programele Erasmus+, Paragon Europe, Malta – 2014-2015
  • Lector limba engleză Cambridge – 2014-prezentCraia Lorena
      1. De ce scrii poezie şi nu proză?

     Consider că poezia te înalţă pe scara ierarhică a literaturii tuturor timpurilor. De exemplu, aş fi preferat ca acest interviu să fie exclusiv în versuri, mi-era mai uşor. Şi poate şi inedit. Poezia, nu întreaga literatură, face parte din cele şapte arte. Poate că există şi un motiv. Există de mii de ani, deşi se încearcă acum îngroparea ei, împreună cu toţi cei care mai scriu azi poezie.

    Era mai bună întrebarea de ce am ales să scriu în vers clasic și nu în vers liber sau alb. Definiția versului sună cam așa: este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimă și măsură. Aceasta este definiția versului, în general. Iar eu, din ce știam, poezia are versuri. Mai apoi, au apărut și versurile libere (un rând dintr-o poezie, în care regulile enunțate mai sus sunt aplicate după cum dorește poetul) – iar eu, ca poet, mi-am luat această libertate acum vreo doisprezece ani, prin 2004, când într-o singură zi am scris vreo cinci-șase poezii în vers liber. Am decis că nu au valoare de poezie. Mai mult decât o etalare de metafore, o listă de sentimente, puse una sub alta, nu au nimic. Degeaba sunt cititori de-ai mei cărora le plac acele versuri mai mult, poate, decât cele în vers clasic. Pesemne le place proza și nu își dau seama.

     Sunt o persoană care mânuiește foarte bine limba română. Consider că pentru a scrie poezie, mai ales în vers clasic, este nevoie să controlezi în primul rând punctuația. Dar cine mai studiază gramatică la școală…? Acum este simplu să scrii poezii fără semne de punctuație. Și asta pentru că din păcate așa-zișii scriitori nu mai sunt la curent cu normele de ortografie și ortoepie. Sau le este lene, știu eu? Aceste rupturi au fost puse pe seama curentului postmodernist, care permite, carevasăzică, exprimarea liberă a sentimentelor raportate la această lume exterioară, care, după ce că se degradează într-un ritm aproape de neoprit, mai este și versificată. Iubirea, onoarea, respectul, mântuirea, patriotismul, lirismul, tot, absolut tot, din punctul meu de vedere, au murit în postmodernism. Limba română este ciopârțită, sentimente sublime sunt târâte prin mocirlă și duse la periferia existenței umane, cititorul este lăsat în ambiguitate, pentru că, nu-i așa… este la modă! Deja nu mai vorbim de o estetică a urâtului, ci de urâțenia esteticii.

    Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o “neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984). Și eu, mai demult, spuneam, că versul alb ar trebui încadrat la proză fragmentată, nicidecum la poezie. Unii mi-au spus „E progres, ce vrei?” Păi cine a zis că progresăm în direcția bună? Faptul că ducem literatura la un alt nivel, nu înseamnă și că o ducem la nivelul bun. Este doar altul.

    Pentru a reveni la întrebare, aș vrea să precizez câteva aspecte: scriu poezie pentru că poezia a murit. Poate reușesc să o resuscitez. Sau poate mă voi îngropa și eu alături de ea. Aș putea să mă axez pe scriere în proză, dar nu consider că aș îmbogăți cu mult literatura actuală. Talentul meu pare a fi cu precădere pentru vers. Şi rimă. Am şi proză scrisă… pe undeva, prin nişte sertare prăfuite. Este mai greu să scrii poezie. Lucrezi mai mult cu talentul pe care îl ai. Credeți că nu există sculptori și pictori actuali, care au renunțat la munca asiduă pentru un rezultat final de excepție, preferând să expună în galerii de artă și muzee materialele brute? Anul trecut am vizitat Reina Sofia, muzeul de artă contemporană din Madrid, Spania. Am văzut un tablou. La început am crezut că este doar suportul pe care trebuia să fie așezat tabloul. Nu, era tabloul în sine. Alb, lucios, cu un punct negru în mijloc. Se numea Vid (Void). În altă cameră, era expus un mastodont din marmură. Am crezut că este sala în construcție. Nu, nu era. Era opera unui sculptor. Iar unii vor spune că Venus din Milo este desuet. Da, suntem vinovați exclusiv cu toții că aruncăm în desuetudine stiluri, opere, capodopere, doar din dorința de a fi unici, diferiți. O aroganță care ne va ucide, începând cu spiritul nostru. Pentru că fără artă, Nimicul își va schimba definiția în Tot.

     2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Soţul meu, fără doar şi poate! Din prima zi. În el am cea mai mare încredere atunci când vine vorba de o recenzie familială. Sunt două poezii de-ale mele pe care nu le agreează nicicum. O glosă scurtă, „Simțurile stau de pază” și o altă poezie, scrisă recent, „Ochiul suflă așchii de lemn”. Mi-a argumentat cum că aș avea un limbaj destul de variat, iar în acestea repet versuri sau strofe întregi. I se par sub nivelul meu. Și el mereu compară orice poezie de-a mea cu una care este în lucru acum. Va conține aproximativ 9600 de versuri, extinsă pe 12 cânturi a câte 100 octave fiecare. Nu vreau să dezvălui mai mult, e posibil să aibă un impact major, dar nu am idee când o voi finaliza. Ani de zile, poate și un deceniu, dar până mor, ceva tot o să iasă.

    Apoi ar mai fi Cătă (Doar Cătă – nu vrea alte titulaturi; oricum nu aș ști cum să-i spun alt fel). El m-a descris în câteva cuvinte: autodistructivă, pierdută (desigur!), umitoare (nu în sensul bun, a zis), frumoasă (nu fizic), egocentristă, nebună (cum n-a mai întâlnit), lipsită de empatie (uneori – datorită egocentrismului). A spus că se bucură că am apărut în viața lui și că NU sunt alături de el tot timpul. Nici nu am cum să fiu. Sunt preocupată de poezie în ultimul timp și în fiecare săptămână, când vine la noi să bea o bere, îl trag de mânecă și îi spun: Haiii să îți citesc ce am mai scris, lasă alte discuții!! E genial. Silviu și Cătă, doi oameni care au fost martori deseori la momentele când îi lăsam baltă din senin și fugeam cu o foaie și un pix în altă cameră să mai scriu o strofă. Apoi le citeam. Despre ceea ce scriu, critică de multe ori din perspectiva comprehensibilității lui (Cătă, cuvântul e pentru tine! știu că îl urăști). Îi place și nu-i place, a spus că se pierde, așa cum și eu mă pierd, revin la idei, reiau, rescriu. În schimb, avem discuții interminabile despre facerea lumii, extratereștrii, muzică, filme, pictură. Mereu contradictorii, mereu frumoase.

    Altcineva… Hmm, a, da! Alex (Lint Lord – vrea să i se spună Lordul Scamelor). E nebun și deloc terestru. Acid, tranșant, cu zâmbetul pe buze. Exact cum le place tuturor. Nu cred că are alți prieteni în afară de noi, ăștia doi-trei, alături de care mai are ceva de spus. În lumea asta superficială, câți prieteni pot avea oamenii sinceri și deștepți? L-am rugat să îmi spună câteva cuvinte despre mine, să mă descrie și a reorganizat toate întrebările interviului. Am zis că mă las de scris! El scrie proză în limba engleză, face recenzii pentru filme, se pricepe omu’. I-am arătat câteva răspunsuri din interviul cu dumneavoastră și m-a criticat aspru. Mi-a spus să fiu și mai acidă. Să fiu eu însămi. Sunt, sunt, dar părțile negre le păstrez pentru cei mai apropiați. Să ne cunoaștem mai bine și mai discutăm.

    Momentan, din afara spațiului domestic nu am alți critici. În schimb, cu siguranță voi avea o mulțime după acest interviu. Sunt pregătită.

    3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

    În general…? Sau poezia scrisă de mine? Poezia, în general, este respinsă aproape în totalitate, mai ales de generația tânără. Bine, mă refer la generația tânără, care, de bine, de rău, mai citește clasici. Apoi, dacă mă refer la generația tânără care poate nu ar fi citit vreodată ceva, dar ar fi reținut două catrene eminesciene și eventual le-ar fi folosit ca declarații emfatice sub clar de lună iubirii neîmplinite sau ne cucerite încă, pot spune că deloc. Resping literatura în general. Își dau ochii peste cap și poate și înjură, dacă nu sunt atentă. Și pe bună dreptate. Asta fac și eu. Îi suțin, le înțeleg dezamăgirea. Mulți profesori de limba și literatura română sunt de vină. Le bagă pe gât teorii ale unor critici și le impun elevilor să scrie exact ce au spus respectivii. Părerile elevilor nu contează, pentru că sunt… elevi.

    Mi s-a întâmplat același lucru, la olimpiada națională de literatură Mihai Eminescu, din 2004, la Galați. Eram clasa a XII-a. Ce vremuri… Era prima dată când participam la un concurs național de o așa amploare. Țin minte că pe vremea aceea, în deschidere, ne-a vorbit criticul literar Eugen Simion. Nu aveam nimic împotriva dumnealui, dar am avut după ce mi-a tăiat tot subiectul I, eseul, spunând “Cum își permite un elev de clasa a XII-a să mă contrazică?” Nici nu a citit restul lucrării. Și l-am contrazis pe bună dreptate și l-aș contrazice și acum, pe același subiect. Nu, nu sunt de acord că înfluențele europene ne îmbogățesc limba și limbajul. Sunt paraziți lingvistici, care o îmbolnăvesc. Avem o limbă excepțională, nu este nevoie să ne milogim altor popoare să ne găsească echivalente pentru a ne putea vorbi limba noastră, care este “o comoară, în adâncuri înfundată.”

    Un alt aspect ar fi mizeria literară, parodiile duse la extremul ridicolului. Copiii aceștia sunt nevoiți să studieze Poema chiuvetei, scrisă de Cărtărescu. Am înțeles că este o satiră a Luceafărului. O chiuvetă se îndrăgostește de o stea, apoi, se pare că nu îi merge relația și se axează pe o idilă cu gaura din perdea. Superb, aproape că mă duce cu gândul la Nunta Zamfirei, poate și Nuntă în cer. Mda, au dreptate elevii să fie indignați de ceea ce li se prezintă. Măcar de ar avea libertatea să își spună punctul de vedere.

    Iar dacă ne referim la cum este primită poezia mea, pot spune că momentan, doar două-trei persoane, ici colo, și-au exprimat nemulțumirea față de stilul meu.

    Deşi nu activez de mult timp în spaţiul virtual (mai exact din data de 20 aprilie a.c.), am primit deja destule reacţii, unele mai înflăcărate ca altele. Nu mă voi opri asupra celor laudative, ci asupra unei satire dedicate mie, de un domn, Octavian Clement, care a fost oarecum supărat, indignat, poate atins chiar de remarcile mele privitoare la scrierile dumnealui în proză, în costumaţie de versificaţie. Sonetul sună cam aşa:

Doamnei C cu dragoste

N-aveți metal și nu aveți nici daltă
Brățări pe versuri nimeni nu vă pune
Doar gura mare cât să-nghit-o lume
Și-apoi s-o scuipe, spre succes vă saltă…

De ați avea ureche cum se spune
Madame vă jur n-ați da cu bâta-n baltă
Și-ați medita, că tot e vremea caldă
Un strop mai mult, nu zic de-nțelepciune…

Din bob în bob apare și pilafu….
Oricum ceva din mine vă iubește
Nu știu ce e dar caut azi să aflu.

Ce stă pe loc și-ntr-una se rotește?
Cum se ridică sus la stele praful
Și de pământ cu anii se lipește?…

(preluată direct aşa cum a fost scrisă de pe pagina dumnealui, în urma atenţionării că îmi este dedicată în special).

    Pe de altă parte, o admiratoare a versului meu obişnuieşte să îmi lase în comentariu versuri inspirate de poeziile mele. Ca exemplu, la poezia “Nunta cui…”, scrisă pe data de 23 iunie a.c., doamna Tudora Maia Marina mi-a lăsat următorul mesaj:

M-am vindecat , nu vezi ? Si-s vinovata eu !

Iubire nu mai este , si vina s-a prescris .

Dansam cu intelesuri , pe rime de catran ,

In care eu cu tine , visam si doar visam !

Atatea zile scurte , atatea zile lungi , o trena au purtat ,

Tinuta de solstitiu !

Azi , uniforma vietii , o voi purta cu drag ,

Ca sunt femeie simpla !

Pe clipele traite, valsez , desi nu mi-s zeita ,

Si-mi amintesc cu drag,

De ielele ispite , primite cu onoruri ,

In chiar subconstiinta .

Sa rascolim doar lutul , cu pasi sa-l masuram ,

Ca tot acolo-ajungem , intorsi din intuneric .

Ne-om intalnim in gropi , lumina sa o cerem ,

In hora sa jucam ,

Ce n-am jucat la scena , regretul , doar regretul ,

Atunci cand trebuia …

      

     Diferite opinii, diferiți oameni. Așa este peste tot. Și e doar începutul, se pare. Posibil că voi avea mulți care vor arunca în mine cu roșii din public, dar se spune că dacă viața îți dă roșii, să faci o salată. Sau era cu lămâia și limonada. Tot pe-acolo.

   4. Cât e de greu să publici în România ?

     Nu cred că m-am întrebat acest lucru vreodată. Când observ în jurul meu atât de multă literatură proastă, de foarte proastă calitate, tind să spun că se publică extrem de uşor. Acum nu mai trebuie să fii acceptat de o editură, care își filtrează debutanții, mai ales! Acum poți să ai editura ta și să publici ce vrei. Nu te trage nimeni de mânecă. Libertate totală, bani să fie. Vrei să scrii Haiku, scrii Haiku și publici. Nu contează că Haiku nu presupune doar trei versuri, unul sub altul. Vrei să publici visul de azi noapte, dai bani, găsești editura care îl publică. Prefețele cărților se fac acum între scriitori, de la unii la alții. Pe tehnica trocului: faci o recenzie, fac și eu.

     Problema însă nu este cât de greu se publică în România, ci cât de uşor se promovează în România non-valori. M-am născut în anul în care Cenaclul Flacăra a fost desfiinţat. Dar am trăit acele momente prin părinţii mei, care mi-au arătat de mică şi mi-au povestit cum era atmosfera în acea perioadă. Şi sincer, ştiind toate acestea, lacrimile curg şiroaie când urmăresc secvenţe, filmuleţe, documentare despre acest eveniment unic în istoria României. Le mulţumesc înaintaşilor mei pentru că au dus spiritul de patriotism, valori umane şi esenţă sufletească mai departe, în generaţiile sărbezite de artişti închipuiţi. Cam tot ce avem cu adevărat de valoare izvorăşte din perioada în care Cenaclul Flacăra era puternic pe metereze. Tatiana Stepa, cântăreaţă şi poetă excepţională, de o sensibilitate aparte, alături de care o menţionez cu regret pe Constanţa Buzea (prima soţie a lui Adrian Păunescu), din nou versuri vibrante, tulburător de vibrante. S-au dus, aşa cum Adrian Păunescu se ducea acum şase ani.

     Astăzi, am plăcerea şi emoţia să mă refugiez într-un colţ de lume aparte şi departe de tot ce umbreşte profunzimea fiinţei umane, citind din poetul Eduard Zalle şi ascultând muzica lui Walter Ghicolescu. Am fost o perioadă desprinsă de viaţa artistică, preocupându-mă de familie. De carieră. Am fost plecată afară din ţară. M-am întors. Plângeam de singurătate şi totuşi, aveam destul de mulţi oameni pe lângă mine. Însă acum aproximativ trei luni, soţul meu, care păstrase contactul cu această lume ce i-a plăcut dintotdeauna, mi-a recomandat câteva melodii ale domnului Ghicolescu. Am înmărmurit în momentul în care am auzit melodicitatea, vocea şi chitara, acompaniate deseori de muzicuţă. Un artist care a debutat în Cenaclul Flacăra. Regretatul Adrian Păunescu i-a făcut introducerea pe scenă, interpretând „Telefon peste moarte”, versuri Adrian Păunescu.

     Apoi, reintroducându-mă în lumea poeziei actuale, descopăr poetul Eduard Zalle. Am atât de multe să spun, încât aproape cu o indignare feroce aş strânge oameni de găt pe stradă, pentru că nu îl cunosc. Vreau să pronunţ „Ochiul-agrafă”, este licenţa poetică a domnului Zalle, este poezia mea preferată, poate pentru că mi-a şi recitat-o la telefon, eu neştiind a cui este şi evident, dorind să ghicesc autorul, scormoneam prin literatura secolului trecut, gândind poate la Vasile Voiculescu…

     Revenind la întrebarea iniţială, „Cât e de greu să publici în România?”, pot spune doar atât. Este mai greu să fii acceptat ca o valoare substanţială, decât să fii notoriu. Este mai greu să îţi fie recunoscut talentul nativ, intrinsec, robust, fluid, parte din ceea ce eşti, decât să fii băgat, cel puţin, în aceeaşi oală cu toţi rataţii. Dacă le spui că scrii poezie, îşi dau ochii peste cap. Sunt saturaţi cititorii de scriitori parveniţi, seci, care caută neîncetat să fie talentaţi, aşezându-se în faţa computerului şi gândind ce ar mai putea scrie azi. Este strigător la cer că am ajuns în situaţia în care mă gândesc şi cu teamă, şi cu furie, la momentul când, printr-o nefericire, aş ajunge în vreo Antologie de texte literare, alături de necuvinte. Nu este greu să publici şi nici să devii public, este greu să te deosebeşti de pseudo-intelectuali şi semidocţi. Şi păcatul cel mai mare este că trebuie să dăm mâna cu timpul care trece şi, printr-un armistiţiu ilogic din punct de vedere artistic, să aşteptăm cuminţi aşezarea pe treptele istoriei.

Dintr-o enervare tipică mie, am scris următorul pamflet:

Paradisul desfrânării – suntem iar epigoni

Dispare pasiunea din femeie,

Totul devine consumatorism,

Iubiţii stau ciorchine pe-o glămeie

Şi practică de zor amatorism.lorena

 

Apare pe la câte-un colţ de stradă

O haită de posaci, care muncesc

Să-ntindă la uscat, pe balustradă,

Iluzii care ne-ndobitocesc.

 

Acum nu mai e timp de profunzime,

Emoţiile par că nu contează

În oameni, femecaţi cu sărbezime,

Şi poezii care, cumva, nu mai vibrează:

 

*Unde eşti, mioriţă dragă, laie,

Ce mă-nvăţai cuvântul „bucălaie”,

Unde-aţi fugit, luceferi din trecut,

Lăsând graiul din cărţi aproape mut?

 

Unde e floare-albastră a iubirii,

Şi odele lui Voiculescu, mântuirii,

Şi mucegaiul lui Arghezi din Baudelaire…

Ah, binele şi răul lui Voltaire!

 

Se mai vedea lumină în Stănescu

Şi câteodată-n cel ce-a fost Sorescu,

Tot ce-am numit vreodată nălţare şi lirism,

S-a stins contemporan, în cel mai crud cinism.

 

Aţi împuşcat piciorul metric, şchiopătează

O poezie, azi aflată-n metastază,

Şi văd cum ritmul versului se duce,

Dintr-un condei, punându-i poeziei cruce.

 

*Se pare că-i penurie de studiu,

În tot şi-n toţi găsiţi pornografie,

Şi dac-aţi căuta ce e preludiu,

Nici n-ar conta… „Aşa a fost să fie!”

 

Se folosesc doar termeni superfluu,

De altfel, inutili în combinaţii,

Sperând la recunoaşteri într-un clu,

Prin onomatopee de ovaţii.

 

Pe cine-ntrebi, mai toţi filosofează,

Dar n-au citit în viaţa lor un Nietzsche,

Se-nchină, fac trei cruci de bobotează,

Sperând că Dumnezeu nu îi abzice.

 

Şi nu m-abţin din a fi ambetantă,

Ar fi facil un şoc de mare clasă,

În ochii voştri sunt o diletantă,

Pe când biblioteca-mi este casă.

 

Însă, cu toate-acestea, mă-nfior,

Când văd cum îmi răsare-o bahahuie,

Ce-mi lasă spiritul inert şi-aproape chior,

Cerşind, umil, prostiei, o statuie.

    5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

      În clasa a II-a. Mereu zâmbesc de câte ori îmi aduc aminte de momentul când am luat creionul şi m-am apucat să scriu cele 8 versuri, care nici în ziua de azi nu au titlu. A fost după ce am citit de vreo nouăzeci şi ceva de ori povestea Bambi, scrisă de Felix Salten. Versurile sună cam aşa:

Afară ninge cu fulgi mari,

Mari, pufoşi şi argintii

Şi face marile intrări

Ale palatelor, lucii.

 

În culcuşul de arţar,

Căprioara puiu-şi linge

Şi-n palatul de cleştar

Ninge, ninge, şi tot ninge.

 

     În clasa a V-a am mai scris despre munți, și văi, și soare, și mamă, și fluturi, și lac,  – copilării –, care acum au sens. Atunci le trăiam ideatic, acum le experimentez rând pe rând, așa cum sunt: munți și văi – cort, folk, chitară, mers pe jos, drumeție, foc de tabără, cântec, poezie. Cu mama mă cert mai tot timpul, mă enervează la culme cât de multă dreptate are, aș fi vrut să mă cunoască mai puțin. Cu ea semăn probabil la curajul de a spune ce cred, nu în cel mai diplomat mod. Fluturi? Am avut în stomac și încă mai am când mă uit câteodată în ochii lui Silviu. Lac – mi-e frică să merg pe marginea apelor fără mal. Din poze, de la distanță și din povestiri, da, admir. Asta e, nimeni nu e perfect. Am și eu o fobie de lacuri.

     Scriam mult într-un caiet. Scriam încontinuu. De-a lungul anilor, am strâns câteva poezii. Nu ştiu câte. Zeci, poate puţin peste sută. Un puseu de creaţie am avut în perioada liceului, când m-am simţit datoare faţă de noul curent să scriu şi eu în vers alb. Nu, acele câteva poezii, sub zece la număr, nu pot fi numite poezii. Este proză în toată regula. Vor fi transcrise în linii de proză şi poate, într-o zi, publicate ca atare. În schimb, anul acesta, am revenit asupra lor, transformându-le în varianta de vers clasic. Aşadar, pe unde veţi observa numerotare în caractere romane (II, III, IV ş.a.m.d.), să ştiţi că sunt variantele noi, cu versificaţie.

    În perioada liceului am participat şi la olimpiada naţională de limba română, printr-o întâmplare. Eram eleva liceului teoretic „Decebal”, din Constanţa. Doream să public la revista liceului şi am întrebat-o pe doamna profesor de limbă şi literatură română, Laura Ududec, dacă pot participa şi eu cu ceva scrieri. Răspunsul dumneaei a fost „Mergi la olimpiadă”. Fără semnul întrebării. Bine, merg. Ţin minte că după etapa judeţeană, am dorit să mă înscriu şi la olimpiada de filosofie, dar evident, nu m-a lăsat. Eram în cursa pentru naţională şi trebuia să mă concentrez pe o singură direcţie. Cred că am dezvoltat obsesii individuale de pe vremea aceea, deşi am şi acum câteva reminiscenţe de preocupări colective, bulucite în spaţiul meu imediat apropiat. M-am calificat la naţională. Era prima dată pentru mine, era ceva nou, dar era prima dată când mi se recunoştea valoarea scrierilor, fără a mi se cunoaşte numele, sorgintea sau anamneza. Şi spun „anamneză”, pentru că încă mai consider dorinţa mea de scris ca pe o boală incurabilă, de care aş vrea să scap în anumite momente şi să revin cu picioarele pe pământ. Am avut pentru asta, ca antidot temporar, relaţii eşuate de iubire eşuată, care îmi blocau spiritul atât de tare, încât eram nevoită să particip la diferite concursuri de cultură generală, pentru a nu risca să îmi scadă sub trei cifre IQ-ul.

    Cred că prin 2011, pe când eram prin Anglia, am mai scris două poezioare („Mărţişor” – mi-era tare dor de casă, a fost cadou pentru mama mea şi „Coral vitreg cu magia” – dintr-o disperare de a mă regăsi cu poezia). Apoi, tăcere.

    Anul trecut l-am cunoscut pe soţul meu. M-am îndrăgostit în momentul în care l-a menţionat pe Goliath. Voi lăsa această afirmaţie în suspensie, pentru că risc să scriu un roman autobiografic, în loc de interviu. Dar pot afirma atât: datorită lui şi numai datorită lui, nici măcar datorită mie, eu astăzi vă povestesc toate aceste întâmplări. Datorită lui, poezia a revenit în viaţa mea. Datorită lui, eu scriu cum nu am mai scris vreodată. Şi tot datorită lui, am renăscut în versurile care, atunci, demult, în copilăria şi adolescenţa mea, erau leagănul pe care mă balansam ori de câte ori aveam chef. El este cel care m-a inspirat anul trecut să scriu şi prima poezie în limba engleză („The Striving” – titlul este propus de el) şi tot el este cel care m-a convins anul acesta să contactez pe cineva din Constanţa, care mă poate îndruma cu măcar o opinie obiectivă în ceea ce priveşte calitatea compoziţiilor mele. Astfel mi-am făcut curaj şi am trimis un mesaj celor de la Cenaclul Literar „Mihail Sadoveanu”, din Constanţa. Răspunsul a venit imediat la două zile, din partea domnului preşedinte, Aurel Lăzăroiu, care m-a invitat în primă instanţă (dar nu în instanţă), pentru o discuţie despre ceea ce scriu. I-a plăcut cum scriu, am devenit membru colaborator şi în scurt timp, cel mai probabil la jumătatea lunii iulie anul acesta, voi avea şi debutul literar. În legătură cu acest lucru, voi face un anunţ public atât pe pagina poeziei, Ars Muriendi – Lorena Craia Poezii, cât şi pe pagina personală, Lorena Georgiana Craia, unde vor fi invitaţi toţi iubitorii de poezie să participe. Şi să aducă şi roşii, fireşte!

   6. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

     Vasile Voiculescu şi Lord Byron. Îmi place muzicalitatea versurilor lor. Voiculescu pentru temele religioase, Byron, pentru iubire. Cred că mă regăsesc cel mai bine în zona dintre cei doi: nici nu-mi bat joc de cruce, dar nici nu o aşez la căpătâi. Cred în divinitate, dar într-un mod mai abstract decât ar fi portretizat Voiculescu în poeziile sale.

     Toţi scriitorii pe care i-am răsfoit au avut un impact. Unul de schilodire, altul de înavuţire. Ce, nu este adevărat că cinefilii urmăresc şi filme demne de Zmeura de Aur? Am acumulat mult, este un amalgam, sunt un produs a ceea ce am citit, apoi am adăugat experienţa personală. Prin clasa a V-a scriam despre Munţii Carpaţi şi majoritatea poeziilor mele erau tributare lui Vasile Alecsandri.

     Nu îl menţionez pe Mihai Eminescu, pentru că mai toţi îl aduc în discuţie, dar nu prea ştiu că îşi scria versurile pe mânecile de la cămaşă. Şi mi-e silă deja să văd cum mulţi îl invocă drept muză, spirit liric absolut ce i-a înălţat până la cealaltă galaxie, dar scriu numai porcării. Să îl trateze ca pe un geniu, dacă tot spun asta! Sau dă bine să spui că îl iubeşti pe Eminescu şi Păunescu? Nu i-am menţionat, mi-ar fi ruşine. Oameni ca ei se nasc o dată pe secol. Secolul XXI de abia a început. Nu cred că mai apuc un al doilea Luceafăr şi nici un alt Cenaclu Flacăra.

    7. Ce dorinţe, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

     Mai bine zis, ce dorinţe am în legătură cu literatura actuală… În primul rând, aş dori să se verifice la un doctor de boli mentale cei care doresc să scoată definitiv autorii canonici de valoare din programa pentru Bacalaureat. Le recomand eu. Am fost şi eu îndrumată, dar pe alte considerente. Poate sunt eu învechită, dar se spune că dragostea este ca vinul, care cu cât este mai vechi, cu atât este mai bun. Aşa o fi. Aşa n-o fi. Cine mai ştie. Dacă ne uităm prin galantare, vedem sticle cu vin care au termen de valabilitate.

    În privinţa creaţiilor mele, visul a fost realizat în ziua când am primit prima critică obiectivă din partea unei persoane care nu mă cunoştea deloc.

     În viaţa particulară, mă tem. Îmi permit să îl citez pe marele Adrian Păunescu, spunând „Iubesc, am curaj şi mă tem!”. Mă tem de ceea ce urmează pentru copiii mei, pentru iubirea noastră, ca soţ şi soţie, ca suflete pereche. Mă tem de voluptatea cu care apune tot ce este frumos, tot ce a mai rămas frumos. Am scris şi o poezie pe această temă, „Să beau din pocal inocenţă şi pradă”. Ca la un ultim apel, am senzaţia că se aliniază la zid cei câţiva oameni decenţi şi de valoare, iar diletanţii trag în ei, legaţi la ochi, mai rău ca la ‘89.

   8. Cum ai defini tu poezia?

      Nu cred că pot defini eu poezia, cred că poezia mă definește pe mine.

Mulţumesc Lorena că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări! Arci! 

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

%d bloggers like this: