Tags Posts tagged with "poezii"

poezii

by -
8

„Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

Lăsând totul în vânt… de Cristian Moșneanu

Titlu: Lăsând totul în vânt…

Autor: Cristian Moșneanu

Editura: Librex

Anul: 2016

   Ce poate fi mai frumos într-o după-amiază de primăvară, decât să te cufunzi în lumea feerică a versurilor de dragoste?! „Lăsând totul în vânt...” nu e doar un volum de versuri, este ritmul unei inimi care nu cunoaște viața altfel, decât prin iubire și prin apartenența la o istorie pentru care strămoșii noștri merită un deosebit respect.

   Cine este Cristian Moșneanu? Îl cunoaștem din primele pagini, din descrierea făcută de Anca Dăneț: „Cristian este o fire vulcanică și pasională, un suflet sensibil și frumos, făcut din simțăminte și trăiri, profund și rațional, iar aceasta se reflectă în tot ceea ce face. Poeziile lui sunt cireșe dulci-amare, fâlfâiri de șoapte de dor, fiori de iubire, urlet din adâncul celui mai adânc al ființei sale, sărut pe sufletul iubitei, gânduri sparte în bucățele de depărtarea dintre cei doi, iar vântul dorului autorului reușind să îi aducă iubitei doar frânturi: un te, un iub, un dor.”

   Iată ce spune, la finalul acestui volum de versuri, însuși poetul: „Asemeni vieții omului, acest volum de versuri reprezintă o călătorie izvorâtă și aflată sub stindardul unor alegeri. Fiecare stare ce se reflectă în aceste stihuri reprezintă un pas al propriei mele călătorii. După publicarea primului volum de versuri, am crezut că nu voi mai scrie poezie niciodată. Am conștientizat ulterior că poezia pentru mine reprezintă o stare de spirit care apare ocazional și nicidecum nu este o formă de manifestare continuă. Deși această stare de spirit, în efemeritatea timpului, a avut dimensiunea unei singure picături de apă în vâltoarea unei furtuni, a reușit să dea viață a peste patruzeci de poezii”.

   După ce a scris „Gânduri și rânduri”, Cristian Moșneanu ne încântă cu un nou volum de versuri, unul la fel de exaltant ca și primul, doar cu nuanțe mai accentuate de profunditatea gândirii în circumstanțele atât de sublime ale sentimentelor. Tema pe care a ales-o poetul este iubirea… și poate că unii ar fi de părere că s-a scris și s-a prea scris pe această temă, încât… ce mai poate fi adus nou?! Ei bine, poem cu poem, vers cu vers, cititorul e prins în mirajul rimelor, în ritmul unei inimi care pulsează ca o melodie celebră… și brusc realizezi că ai citit cartea „lăsând totul în vânt”. Universul conturat de către poet e o pânză pe care pictorul dezlănțuie cele mai ascunse și profunde gânduri.

   „Lăsând totul în vânt…” începe cu un poem dedicat străbunicului poetului, Ioniță Grigore, „care a luat parte la Războiul Balcanic din anul 1913, precum și la cele două Conflagrații Mondiale”. Intitulat „Poem pentru eroul meu”, această poezie demonstrează respectul poetului față de oamenii care au construit, în momente de răscruce și grele încercări, un viitor pentru care noi, cei de astăzi, suntem recunoscători:

  „Când stropi de apă vie cad/În nopți ce-aduc doar moarte,/Un glas se aude-nsângerat:/„Soldați, nu stați deoparte”.

   Acum, într-o lume care abundă în îndemnuri individualiste, care nu mai pun accentul decât pe materialism, acest al doilea volum de versuri a lui Cristian Moșneanu este ca o respirație de aer pur, sănătos… și atât de rar. Versul său este de o naturalețe pe care astăzi e aproape imposibil să o mai întâlnești, mesajele aparent simple ale poemelor sale purtând, în realitate, o profundă încărcătură simbolistică.

    Poetul trasează traiectoria cunoașterii iubirii, de la iubirea față de identitatea strămoșească, până la iubirea față de femeia care i s-a imprimat în suflet. Dacă pentru strămoși, poetul își arată respectul dedicându-le versuri sublime, pentru ființa iubită, iubirea devine un proces cosmic, cu complici de talia astrelor: „Vin stele peste chipu-ți, fără număr/Nici nu respir, n-am cum să mai clipesc/Iar tu să-mi pui galeșul cap pe umăr/iar eu să-ți spun încet că te iubesc./ Cu săruturi încet-încet să mă dezgheți,/Pe-ai tăi nuri, calea-și găsește versul/Un geamăt se răsfrânge în pereți/Acum să se oprească Universul”.

   Sub aparența cuvintelor simple, se ascund adevăruri universale, cugetări profunde despre sensul vieții prin iubire, despre cum toate elementele naturii își asortează intențiile în funcție de starea poetului: „Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

   Sentimentul de iubire, sublim până în cele mai fine trăiri, este țesut cu un fir colorat, alcătuit dintr-o mulțime de figuri de stil ce amintesc de stilistica eminesciană. De la epitete precum:„izvor nesecat”, „chipul feeric”, „ochii limpezi”, „chipul gingaș”, la comparații: „noaptea ca o boare”, „suspin ca o candelă”, dar și alte figuri de stil, imaginile create de către poet sunt uneori calme și line, alteori spectaculoase prin transpunerea zbuciumului sufletesc: „De-atâta depărtare, de tot ce e văzut/De munți și văi și zori și ape/De pomi, noroaie și amurgul dispărut/De somn, de odihnite pleoape/De tot ce ești când lângă mine nu te știu/De tot ce sunt când visul ți-e aproape/De zilele când ești cu mine și-s al luminii fiu/De nopți cu geamătul de vânt din ale tale șoapte/De toate acestea și încă mii în parte/Arzând în dorul care mă destramă/Respir numai prin tine, prin ale tale fapte/Și dorul tău la jugul lumii mă înhamă”.

    Iubirea apare ca sens al acestei existențe, ca predestinare, mărturisește asta însuși poetul, în poezia „Eu te iubesc”: „Eu te iubesc căci asta mi-e menirea/Și ceasul tihnei s-a oprit în loc/Iar dulci îți sunt și zâmbetul și firea/Sublim îți arde ochiul în potop”.

   Unde se situează poezia lui Cristian Moșneanu, în circumstanțele literaturii actuale? Ei bine, poetul Cristian Moșneanu nu se raportează tendințelor, ci, mai degrabă el dă valoare sentimentelor sale, pe care le expune cu ascuțita inteligență a sufletului, urmându-și propriile reguli… și îi reușește foarte bine!

    Recomand cartea celor care iubesc versurile… și mai ales versurile de iubire, care vin ca o plăcută alinare în fiecare anotimp… dar în special primăvara.

Librex.ro

Cartea Lăsând totul în vânt… de Cristian Moşneanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
4

Duel poetic: Iluzia identităţii & Să nu te simţi niciodată singur

Iluzia identităţii
Mihaela Popescu

Stau singur

Într-un vagon obscure

Rămas gol

Îmi dau ocol

Mă privesc

Mă pierd

Mă regăsesc

Binevoitor măsor

O mână de amator

Trasând o linie imaginară

Graniță neclară

Între mine adevăr

Până la mine minciună

Totul dimpreună

Strașnică furtună

Apoi cu teamă

Mă-nconjor

Compensator

Aștept să mă limpezesc

Clar să-mi întrezăresc

Realitatea ficțiunii

Despre mine

Personajul

Mirajul

Bruiajul

Unei proiecții caudate

Neterminate

Strivite fereastrei

Unui vagon obscur

Rămas gol

Pierdut atol

Într-un ocean secat

De sinceritate

Mesaj abandonat

Cu abilitate

În cutia amintirilor

În numele clipelor

Strânse cu regularitate

De-o mână de amator

Într-un glob transparent

Numit apparent

Identitate.

Să nu te simţi niciodată singur (Le mage)
Mihai Gavrilescu

 

Zilele de toamnă te trezesc
cu stetoscopul în urechi
ca să-şi acordeze căderile frunzelor
la ritmul bătăilor tale de inimă.
Fiecare dimineaţă e la fel.

Îţi bei ceaiul în aceeaşi cameră,
pe acelaşi scaun,
din aceeaşi ceaşcă,
doar felul în care amesteci mierea
cu linguriţa pare că are de fiecare dată
un altfel de sens.
Sau poate vrei să-ţi dea şi ţie un alt sens.
Îţi părăseşti apartamentul de bloc,
laşi nişte paturi dezvelite şi goale
o canapea de mult neaşezată
și o mobilă suferind de amnezia
ieri-ului prăfuit.
Te leagă un “nu ştiu ce” de ele,
parcă nu ai vrea să le laşi singure
Sau poate nu vrei
să rămâi tu singur.
Iei acelaşi autobuz, dai peste aceleaşi feţe
ele beau cafea, se vede în cearcănele
lipite de toamnă ca nişte plasturi cu umbre
sub ochii lor.
“Miroase a toamnă!” îşi spune o bătrână
cerşindu-şi zilele oamenilor.
Tu nu o auzi, nu zâmbeşti, te prefaci iritat
te grăbeşti spre acelaşi birou
în care îţi vinzi zilele
pe care ai fi putut
să le dai de pomană
celor care încă mai ştiu
de ce îngălbenesc frunzele.
Te întorci acasă, e seară,
te amesteci cu mulţimea de nimeni
care înţeleg la fel de puţin ca tine
de ce-i părăsesc păsările.
Te crezi diferit privindu-i insistent
pentru că ei beau cafea şi tu ceai.
Încerci cheia de două ori în uşă
nici casa nu te mai vrea,
covoarele te aşteaptă întinse;
oricât de tare le-ai călca
te privesc indiferent;
patul e nefăcut şi rece;
te cuibăreşti în plapumă,
nu vrei şi tu cearcăne ca ceilalţi,
te culci devreme
și transformi azi-ul în ieri
uitându-l la încuierea pleoapelor.

Şi poate totul ar fi fost altfel
dacă ai şti că într-un alt colţ de lume
cineva ascultă la un pick-up vechi
în fiecare noapte,
când Bucureştiul adoarme,
bătăile tale de inimă
încercând să-şi acordeze
visul la ele.

 

Sursa foto: thechive.com-pinterest

 

by -
6

Duel poetic: Metaforă & Sunt vinovată de…

Metaforă
Călin Lucian

te iubesc atât de mult,
încât, te respir poezie.

sărutându-ți rimele
mă cufund între virgulele tale umede
și te citesc printre rânduri,
dansând în liniștea ploii
pe care mi-o răsari pe sub gene.
îți simt mângâierea albului
pe albastrul din mine,
nu-i așa că palmele tale
îmi recită versul
și îmi ating chipul
în poemele tale ?

SUNT VINOVATĂ DE…
Maria Savu ( Săvulescu ) 

 Sunt singura vinovată că lumina
Ce-mi dăruiești, nu poate să străbată
Nopțile goale în care am vina
În inimă adânc îngropată

Sunt singurătatea inculpată
De la capătul degetelor mele
Vaietul unui clopot a spart chiar acum
Timpanul vrăjit unei stele.

Părerea voastră?

by -
6

Duel poetic: Bluff & Suntem aspiranți la… iubire?

Bluff
Maria Savu Săvulescu-Maya Alma

Lasă-mă să te iubesc măcar o noapte
căci uite, e octombrie și strâng mai mult eșarfă
ce-mi ține loc de vară – trădare e în șoapte
când nu ești tu psalmi triști se sinucid în harfă

Știu, vin cu toane și iadul meu, năvalnică
să-nchin în fața ta duh, steaua nopții, dragoste
și mai presus de ele, eu, nesigură, șăgalnică
căci nu știu de mai vrei iluzie amară,
pacoste

Te joc la poker, risc să te pierd c-apoi să te câștig
bluff inutil; și viața-i tot zbătaie-n joc
tu m-ai ales iubite, mi-ești prană, hei, te strig
vino să-mi intri-n slove și să îmi porți noroc

Iubirea nu mi-a cruțat nicicând pântecul
de durere.. și hai, aruncă-ți peste mine hlamidă-
-mpărătească… împușcă-i nopții întunericul
și curge cu lumină…precum mătasea din omidă.

 

Suntem aspiranți la… iubire ?
Georgiana Călinescu

Ca o şcolăriță cuminte,
am citit printre ridurile
de pe fruntea-ți îngândurată…
Am aflat culorile din visurile tale
de când erai un adolescent
care scria poezii rimate ieftin…
De dragul tău,
am mângâiat macii cu miros de levănțică
deși eu iubesc pe împărații Roșu și Verde…
De câte ori am atins mătasea lor,
mi-au sângerat albastru-n buricele degetelor…
De dorul tău,
am ascultat muzică de jale
și-am început să-ți iubesc mâinile cele calde
care-mi scriu caligrafic în fiecare noapte,
pe trupul meu, în vis…
Ce-am mai făcut de dragul tău…?
Am citit mii de poezii,
am scris alambicat decriptări
unor fețe palide care nu înțelegeau nimic…
Am aflat că ești și-acum
un adolescent în suflet
și mi-e teamă să-ți cânt tot cântecul inimii mele,
ca să nu mă trezesc din visul
în care tu nu-ți amintești de mine…
Aș vrea să te-aştept într-o gară,
de vară, de cu seară,
pe-un peron plin de domnișoare bătrâne
în rochii de tafta prăfuită
și de domni din altă epocă…
Și să mă strângi în brațe
cât pentru-o viață,
cât pentru-o altă viață,
până la nemurire !
Suntem… aspiranți la iubire ?

Georgiana Calinescu

by -
9

Trado, de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad

Titlul original: Trado

Editura: Nemira

Anul aparitiei: 2016

Număr pagini: 157

Gen: poeme

Cotație Goodreads: 4,10

Nota mea: 2/5

 

„Scrisul începe cu dorința de a trăda.”

„cuvintele trădează în fiecare clipă  în care spui ma chère.”

„Traducerea începe prin dorința de a iubi.”

   Nici n-aș ști cum să încep recenzia despre „Trado”. Este o carte atipică, un triptic format din poemele fiecărei dintre cele două autoare în parte și judecăți de valoare, citate ale unor oameni de litere celebri referitoare la actul de traducere și de trădare, la iubire și alte aspecte.

„Iată o expresie care revine adesea atunci când e vorba despre traducere: Traduttore, tradittore.

Această expresie pune în oglindă două sensuri diferite ale

aceleiași rădăcini latine.

Ea face din traducător un trădător.

O expresie greu de tradus

De aici vine numele Trado.”

   „Trado” este scrisă de o româncă și o suedeză, pe care activitatea de traducere le-a pus față în față. Cartea se bucură de o mare recunoaștere în Suedia, fiind publicată la o editură de anvergură. Autoarele tratează, prin poezia lor, subiecte și experiențe comune, precum iubirea, trădarea, regimuri politice, copilăria, relațiile cu părinții.

  Cel puțin așa am înțeles eu și recunosc că nu simt că aș fi reușit să pătrund pe deplin înțelesurile cuprinse între aceste coperți. Nu sunt obișnuită cu poezia și nici cu lecturile abstracte, nu reușesc să le captez în toată profunzimea lor. Nu dețin sensibilitatea necesară pentru înțelegerea poeziei, îmi plac cărțile cu acțiune, iar „Trado” nu este una dintre ele.

  Voi spune ceea ce cred eu că este tratat în acest volum (ceea ce nu înseamnă că este și ceea ce autoarele au vrut să spună):

  La nivel de formă, este tratat actul de traducere, cu toate implicațiile lui. La nivel de fond, înțelesurile sunt mult mai subtile, tratând teme precum:

regimurile politice, caracteristicile țărilor în care cele două au crescut:

„eu știu pe de rost tisa, pinul, molidul și bradul,

tu condițiile de producție,

pe mine tatăl meu mă învăța vara tabla înmulțirii,

pe tine, tatăl tău, socialismul”

„Gravitație

e

atunci când umbra ta aduce cu Marx

a mea cu molidul

care ani la rând

de Crăciun

umplea casa cu ace verzui.”

„Svetlana a spus: Acolo de unde vin, cei vii valorează mai puțin decât ceea ce mâinile lor au produs.”

„Svetlana a spus: Acolo de unde vin, mesele de bucătărie sunt scene de teatru pentru toate războaiele.”

„unde se termină războiul civil

și unde începe

revoluția

care are gust

și miros

de primăvară,

chiar și atunci când

pe străzile ei

curge sânge?”

„Svetlana a spus: Acolo de unde vin, suntem nostalgici după un timp pe care nu l-am trăit.”

    Referitor la regimurile politice, autoarea română realizează din rochița de stambă vișinie o metaforă pentru luptă:

„De fiecare dată când pleci la luptă, te îmbraci în rochița

din stambă vișinie.

Nu ți-a rămas mică.

Când deschizi dulapul, întinzi mâna și știi exact unde-i

locul ei.”

  Cum a transformat rochița vișinie într-o metaforă pentru luptă, ce rol are ea? Puteți afla citind unul din poemele din carte.

– pierdere:

„Svetlana a spus: Dacă vrei să scrii despre pierdere, cineva pe care-l iubești trebuie să te părăsească, numai așa vei înțelege sensul acelui cuvânt.”

„și am mâncat multă carne

la masa de după slujba

din cimitir,

exact așa cum i-ar fi plăcut lui.

mâncând carne n-am supraviețuit

doar l-am comemorat.

acolo unde e el acum

somnul vine în câmpul nesfârșit

cu maci.”

– literatură: se fac referiri la literatura rusă și la istorie:

„Până și Platonov a savurat revoluția

roșilor

înfrângerea albilor.

Însă Oblomov nu.”

   Toate aceste teme nu sunt de sine stătătoare sau separate, ele se întrepătrund în versuri, creând o sinteză. Ideea centrală este sprijinită de întâlnirea celor două femei, din colțuri diferite ale lumii, dar a căror existență este aproape comună, rezumându-se la aceleași lucruri: o existență în oglindă.

În continuare, voi reda versurile care mi-au plăcut cel mai mult, cât și citatele mai multor oameni de litere despre actul traducerii:

„cuvintele sunt pentru noi

niște mine antipersonal

care se întorc pe urma pașilor noștri

fără milă.”

„Svetlana a spus: Acolo de unde vin, suntem nostalgici după un timp pe care nu l-am trăit.”

„Svetlana a spus: Dacă vrei să scrii despre pierdere, cineva pe care-l iubești trebuie să te părăsească, numai așa vei înțelege sensul acelui cuvânt.”

„Emil Cioran scrie: O traducere este proastă atunci când e foarte clară, adică mai inteligibilă decât originalul. Asta dovedește că ea nu a știut să conserve ambiguitățile și că traducătorul a tranșat, ceea ce este o crimă.”

„Octavio Paz: Traducerea și creația sunt procese gemene.”

„A fi tradus de celălalt înseamnă să devii intim.

Și în același timp e un act de invaziune.”

„Bogdan Ghiu scrie: Doar culturile care se iau în serios traduc. Restul, culturile subalterne, învinse, supuse, neeroice (…), culturile traduse și non-traductive vorbesc deja în limba (limbile) stăpânului (stăpânilor).” – mare adevăr!

   Țin să precizez că îl consider citatul cel mai autentic din toată cartea! Este suficient să ne uităm în jurul nostru și să observăm că așa este: românul este obligat să vorbească engleza, chiar și alte limbi pe lângă; cum ieși din țară, recunoști românii după cum „rup” ei din fiecare limbă (engleză, franceză, spaniolă, italiană, germană), doar-doar s-or face înțeleși. În schimb, în țări precum Anglia, America sau Franța, cei care vorbesc alte limbi decât cea maternă sunt puțini. Nici n-au nevoie, lumea le vorbește limbile.

„José Ortega y Gasset scrie: Și fiecare limbă este o ecuație diferită de vorbe și tăceri.”

„Jorge Luis Borges scrie: Originalul e infidel traducerii.”

 Despre autoare:

   Svetlana Cârstean este o poetă și traducătoare română, născută în 1969, la Botoșani. A debutat în 1994, publicând, alături de alți autori, în volumul „Tablou de familie”. A debutat individual cu „Floarea de menghină” în 2008, publicat 5 ani mai târziu în Suedia, în traducerea poetei Athena Farrokhzad. În 2015, a lansat volumul „Gravitație” (dintre care unele versuri se regăsesc și în „Trado”).

În 2016, a lansat volumul „Trado”, împreună cu Athena Farrokhzad, mai întâi în Suedia, apoi în România.

   Athena Farrokhzad este o autoare născută în 1983, în Iran. În copilărie, a emigrat alături de familie în Suedia. Scrie poezii, piese de teatru, desfășoară activitate de critic literar și predă cursuri de scriere creativă. A debutat în 2013, cu „Vitsvit”, tradusă în română de Svetlana Cârstean, sub titlul de „Albdinalb”. De asemenea, cartea a fost pusă în scenă de regizoarea Farnaz Arbabi.

În 2016, a lansat volumul „Trado”, scris împreună cu Svetlana Cârstean.

Cele două autoare și traducătoare se completează în „Trado”; două femei luptând împotriva regimului politic, o poveste în oglindă, două țări diferite.

sigla Nemira

 Cartea Trado, de Svetlana Carstean si Athena Farrokhzad a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira

evaluare

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

by -
6

Sisteme de fixare şi prindere de Ştefania Mihalache

recenzie

   Volumul de poezii “Sisteme de fixare și prindere” al scriitoarei și poetei Ștefania Mihalache a apărut la editura Nemira în anul 2016, într-o colecție dedicată poeziei denumită “Vorpal” aflată sub coordonarea Svetlanei Cârstean. Am fost intrigată de denumirea colecției și poate așa au fost și alți cititori, dar am căutat explicația care este una deosebită:

            “ Vorpalul e arma absurdă dar eficientă și impecabilă care apare în poemul Jabberwocky  din Alice în “Țara oglinzilor”. Arma jucăușă și periculos de inteligentă…”

   Colecția “Vorpal” a debutat cu două volume de poezii : “Dodii” de Florin Dumitrescu și “ Sisteme de fixare și prindere” de Ștefania Mihalache. Cei doi poeți au avut o seară de poezie la M60 cu recitări din volumele publicate de editura Nemira pe 13 decembrie 2016.

Colecția “Vorpal” s-a lansat la târgul de carte “Gaudeamus”, sâmbătă, 19 noiembrie 2016. Cu această ocazie coordonatoarea colecției, Svetlana Cârstean a spus:

“ Acum cinci ani scriam că poezia este o Cenușăreasă care se strecoară prin literatura contemporană cu saboții ei de lemn, cumva încercând să nu facă prea mult zgomot.” În mod sigur colecția “ Vorpal” va transforma Cenuăreasa într-o adevărată prințesă. Volumul poetei Ștefania Mihalache este deja un prim pas al acestei transformări.”

   Miercuri 7 decembrie 2016, în cadrul celei de a doua ediții a premiilor Matei Brâncoveanu pentru tinerii artiști, gală susțintă de Fundația Alexandrion, poeta Ștefania Mihalache a primit Premiul pentru Literatură pentru volumul “ Sisteme de fixare și prindere” apărut în toamna 2016 la editura Nemira.

   Ștefania Mihalache s-a născut la data de 15 august 1978 la Brașov. Este absolventă a Facultății de litere a Universitații Transilvania, Brașov și are un master în studii de gen și cultură la Universitatea Central Europeană, Budapesta, cu teza “Narratives of Masculinity. Negotiating the Border in Bram Stoker’sDracula.”

   Debutează cu volumul colectiv “Junii 03”, Antologia tinerilor prozatori brașoveni, editat de revista “Interval” 2003. În 2004 debutează editorial cu volumul “Est-falia”, Editura Paralela 45, roman nominalizat la Marile premii Prometheus, ediția a IV-a, categoria Opera Prima. A publicat și romanul “Poemele secretarei” la editura “Cartea românească”

   A publicat proză și recenzii în revistele “Pana mea”, “ Vatra”, “ Observator cultural”,” Time Out”, “Dilemateca” și “Noua literatură.” A lucrat ca scenaristă la Media Pro Pictures, București. Din octombrie 2009 a fost doctorandă a Facultății de litere a Universității București cu o teză pe tema copilăriei în proza de după 1989, coordonată de profesorul Eugen Negrici. A obținut titlul de doctor în 2012.

   Volumul de poezii “Sisteme de fixare și prindere“ are 109 pagini, este elegant ca apariție de carte cu o mică reproducere grafică a desenului bine cunoscut al lui Leonardo da Vinci, “The Uman Foetus in the Womb” . Cartea are patru părți distincte: Primul, A doua, Colierul dublu, Cablu de tracțiune. Toate noțiunile acestea pur tehnice, chiar înșelător de tehnice, ascund o temă veche de când lumea, o temă pur feminină, tema maternității cu tot ce presupune în secolul 21 și în mileniul III- maternitatea. Femeia acestui timp pur tehnologic în care umanitatea pare a se pierde și a se căuta pe sine fără ca încă să se găsească, maternitatea este în mod surprinzător o problemă care însingurează. Și din toate poeziile Ștefaniei Mihalache eu am resimțit această însingurare. Noua conformație fizică a viitoarei mame, noua și imensa responsabilitate pentru copilul care se va naște, noile senzații fizice, dar și noile trăiri psihice totul e nou, nou și nu odată creator de alte și alte întrebări și senzații.Și mai este ireversibilitatea tuturor schimbărilor prin care trece femeia. Odată cu naşterea copilului se naște și ea din nou, o altă femeie, complet diferită și completă altfel, pentru că este MAMA. Din poezii și denumirile de capitole mi-am dat seama că este vorba de doi copii, un băiat, “Primul”  și o fată, “A doua” deci două experiențe diferite chiar dacă în mare sunt la fel. Dar ea, mama, este altfel. Pentru Primul este și ea prima dată, pentru A doua deja are experiență și știe cam la ce să se aștepte. Trăirile ei se concentrează pe alte lucruri, întrebările ei se axează pe alte nedumeriri.

   Mi-a plăcut în mod deosebit poezia “Lumea, nimic mai puțin” în care tinerei pe cale de a deveni mamă îi este teamă să-i vorbească copilului ca nu cumva să-i prezinte lumea în care acesta se va naște ca o lume idealizată și ideală.

“ Am vrut să-ți promit c-o să vorbim zilnic

c-o să te aduc pe lume pe un pat de vorbe

pe rmă era să-ți promit totul

cu tinerețea fără bătrânețe și toate celelalte

dar m-am oprit la timp.” (p.11)

  Foarte sugestivă este și poezia “Filmul” în care este prezentată banala deja ecografie doar că în câteva versuri se adună o mulțime de simboluri inversate, dinspre moarte spre viață.

“ O dată pe lună stau în fața unui monitor,

urmăresc un film de Tarkovski

cu o umbră fugită -ntr-o mare de gri

o umbră întoarsă adusă răsucită și scăpată

o umbră care vrea să sară un râu până la mine

pe care luntrașul trebuie s-o treaca în sens invers

și care îmi dă mie un ban dacă pot să-i spun

cum îmi doresc să fie.” (p.14)

Definiția poetică a Mamei este excepțional redată în poezia “Timpul tău e al meu”:

“Numai o mamă o să fiu, singura

care știe locul adevărat

al fiecărui obiect din casă

și voi, tu și tatăl tău,

o să trebuiască să mă întrebați pe mine unde sunt lucrurile….” (p.21)

   Am fost toată viața mea de adult în primul rând mamă și de multe ori mi-am dat  seama că de fapt în asta constă atotputernicia unei mame, să fie creatoarea universului ordonat material al familiei ei! Să fie, așa cum spune poeta, “dresoarea mopului a aspiratorului și a măturii”. Poetic și faptic adevărat!

    Partea a doua este dedicată fetiței, “A doua”. Tonul se schimbă puțin. În mod neașteptat A Doua este privită ca cineva mai puternic, cu mai multă forță decât Primul. Iată cum este descrisă în poezia “ Lullaby” (p.42):

“ Tu,a doua,

ești instantanee

neîntârziată

imediată

neînfricată

neînfricoșată….”

Aceeași imagine de putere și strălucire o găsim și în poezia “ Coadă de cometă”, p.43.

“Tu ești

o coadă de cometă

și o stea stătătoare

și o strălucire îndrăzneață

care se ia la întrecere seara

cu Luceafărul de seară.”

    Partea a treia a volumului se numește “Colierul dublu”. În tehnică colierul dublu este un dispozitiv de metal sau din plastic cu care se fixează țevile. Sunt deci elemente de prindere și fixare. Poeziile sunt de data asta axate pe sentimentele și trăirile femeii de după apariția copiilor. Acum apare nevoia reîmprietenirii cu cea care a devenit după naștere. Și poeziile chiar asta fac. Sunt referiri la silueta complet schimbată, la burta care nu se mai  retrage în forma ei iniţială, la ridurile care vorbesc de griji și de o altă vârstă. În poezia “Prietene în vizită”, p.65, exact despre aceste noi și neașteptate provocări este vorba.

“ Burțile nu trec niciodată

nu se resorb

nu se retrag discret și elegant

ca niște bucăți de carne din trecut

ca niște fapte

nimeni din familie nu vorbește

la mesele la care ne adunăm toți decențele

ele rămân.”

   Ultima parte a volumului se numește “Cabluri de tracțiune”, din nou elemente din universul tehnic, ingineresc. Toate titlurile poeziilor sunt din același univers tehnic, micile elemente tehnice cu care fixăm și prindem obiecte din mediul casnic. Sunt titluri de genul inel de cuplare, șină de plastic pentru perdele, mascare șurub pentru șină de perdea, ansamblu culisant etc. M-am întrebat chiar pornind de la titlul cărții de ce această preferință pentru elemente din zona tehnică, fixă, imuabilă a vieții noastre când de fapt poeziile se referă la cele mai sensibile și mai profunde trăiri pe care le poate avea o femeie când devine mamă? Oare dincolo de toată fericirea aceasta unică de a da viață și a te dedica ei, femeia nu se simte cumva prinsă și fixată ca printr-un întreg sistem tehnic? Nu se mai poate mișca decât într-o singură direcție precum perdeaua pe şina ei de plastic și nu mai poate fi decât fixată precum țeava cu acel colier dublu de metal sau de plastic. Dar este și bucuria statornică de a crea astfel Familia și este deplin conștientă de locul său în această familie. În poezia “Patru”, p.91, tocmai despre familie este vorba și despre  forța pe care au toți patru împreună.

“Acum noi suntem patru,

și mai puternici ca încă alți patru,

pentru că ei, oricum ar fi ei,

nu sunt drago-lupi ca noi….”

În unele poezii precum “Capete 2” sau “Tată în iarnă” poeta se referă la tatăl ei despre care spune:

“Îmbătrânesc

și tații mei îi retrag de sub mine

unul mâinile calde de inginer

celălalt mâinile   subțiri și nervoase de poet…”

   Cred că acestor două fațete ale tatălui le răspunde titlul volumului și titlurile multor poezii. pe de o parte noțiuni inginerești transformate însă într-un univers poetic foarte personal.Volumul însă este dedicat lui Eric și Antonia, primul și a doua.

   Recomand lectura acestui volum de poezie. Dincolo de versuri, de imagini poetice, de trăiri surpinzător de sincer redate, de talentul de a reda în imagini deosebite sentimentele cele mai omenești cu putință, dincolo de toate acestea și încă multe altele, veți cunoaște o poetă din tânăra generație cu totul deosebită. Poezia ei degajă sinceritate, curaj, plăcerea de a trăi și o putere admirabilă în înfruntarea tuturor provocărilor vieții, maternitatea, grija copiilor, bătrânețea, relația cu părinții proprii, sentimentul continuității. Cu ajutorul versurilor ei ne va fi mai ușor să descifrăm propriile noastre trăiri pentru că în fond acesta e rolul poeziei.

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea pusă la dispoziție.

sigla Nemira

Cartea Sisteme de fixare si prindere, de Stefania Mihalache a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

by -
6

Duel poetic: Dacă ploaia ar ştii & Dezbrăcat de cuvinte

Dacă ploaia ar știi
Maria Savu (Săvulescu)-Maya alma

Stăpânul meu, iubitul altor vieți trecute
Mister ce îmi domnește peste trup și vers
Flămândă sunt de tine și de săruturile-ți sute
Tu știi c-aduci magia lunii la mine-n univers?

De spaimele iubirii să nu îți fie teamă
Prea fragede ne sunt și-s fără vicleșuguri
Mai stai la mine, nu mă băga în seamă
Nebună nu-s, cum nu-s pietrele muguri

Nu sunt nebună doar marea cu noua-i adâncime
Prin care-ți pătrund, spirit, să nu mă smulgi din tine
N-auzi bătăi în inimă? knock, knock, sublime
Fără povară vin cu mine și brațele-mi sunt pline

Sunt pline de miresme, de zestrea-mi generoasă
Și vin la tine-n brațe cu tot regatu-mi noaptea
Oare mă simți dorite și cât sunt de frumoasă?
Oare mi-auzi strigarea dusă cu ziua-a șaptea?

Deoparte și de alta se sfâșie în două
Pământ și cer, furtuna se-ntețește
Deasupra noastră-i eden și-aștept frumos să plouă
Ploaia-i făcută pentru noi, e tot ce ne-nflorește.

 

Dezbrăcat de cuvinte
Călin Lucian

cum știe ea să picure
să-mi picure secundele noastre
stropi de veșnicie
căci știe ea ce știe

cum își mai strânge mijlocul
cu brâul-cerului
în prospețimea dimineții
nu fii timidă
lasă-mi versul
să-ți dezvelească rotunjimile
pe șevaletul esențelor
ce-mi ticăie în piept
căci mi-e artă de tine
precum îți iubesc trupul
ca un Van Gogh

cum știe ea să picure despre noi
nu-i auzi șoaptele stropilor
sărutând marea?

 

 

 

 Dodii, de Florin Dumitrescu

recenzie

     Cine este Florin Dumitrescu? Asta m-am întrebat și eu, iar scurta biografie m-a luminat, bucurat și purtat în trecut, în copilărie. Autorul poeziilor a colaborat ca și textier cu trupe autohtone foarte cunoscute și îndrăgite: Timpuri noi, Sarmalele Reci, Direcția 5, Pasărea Rock. Cum crezi că ascult eu acum Șpriț de vară pe viscol? Ca și autor de versuri numai bune de citit de către pasionații de versuri, s-a apucat târziu – fie vorba între noi, nu există târziu pentru cărți, literatură și lectură. Chiar și târziu, CV-ul lui Florin Dumitrescu arată chiar bine, publică încă din 1996, iar u an mai târziu apare Ana are mere. Scrie și pentru copii și obține premii importante. Scrie chiar și în Cartea cu bunici (Humanitas, 2007). Florin Dumitrescu este doctor în antropologie din 2014.

   Dodii este titlul volumului de poezii scris de Florin Dumitrescu. Dodii sunt vorbele aiurea spuse de cineva, în grabă, fără să gândească, dar atunci când toate aiurelile, nu sunt fără rost, iese ceva. La Florin Dumitrescu iese, dar special: o poezie (sau mai multe) în care te regăsești, te vezi, te cauți, te rătăcești, te recompui, devii mai bun sau chiar altcineva.

Acest volum de poezie este structurt în părți, trei la număr, iar Dodii, poezia care dă titlul volumului este inclusă în prima parte a volumului.

Și tu crezi în dodii? Și tu asculți de zodii?

    Coperta volumului de poezii este și ea grăitoare. Pentru mine este o copertă – oglinda în care privești și poți alege ceea ce vezi. Depinde doar de tine. Depinde doar de tine în ce culori vezi viața, cât de mari vezi încercările și cât de grăitoare sunt soluțiile, cât de dulce este reușita. Poți să alegi tot ce vezi și cum vezi tot ce este în jurul tău.

   Dodii de Florin Dumitrescu e despre viață, despre tot ce există, despre tot ce simți, despre cum simți. Despre cum vezi și ce vezi, despre ceea ce roade în interior. Despre opiniile pe care le ai, despre tăcerile tăinute ce nu pot fi ascunse sau păstrate în umbră

Dodii exprimă emoție, nervi, umor, lacrimi, durere, dramă, întrebări fără răspuns, confuzia, lumina, bunătatea, realitatea înconjurătoare. Exprimă furie sau se face doar haz de necaz. Exact ca în viața noastră cea de toate zilele.

Profet sau poet…. – Sau prooroc… –S-au textier de pop-rock

     Dodiile vorbesc și despre condiția umană, despre credințe, principii și valori personale. Le avem pe toate și numai noi putem decide cum și dacă le folosim sau le lăsăm să zacă, să hiberbeze și stima de sine să se târâie până dispare de tot. Iar pentru asta nu e de vină statul, nici cei din jur.

În Dodiile cu rimă au loc toți și toate. Mai ales de toate acele situații de care ne lovim zi de zi: ghișeul, fata de la carne,  rima,  descântecul, zeii, Bulă. Oricine vorbește aiurea, dar în Dodii-rimă care ne amuză, da-ți spun și un adevăr, nu cred că poate oricine scrie. Florin Dumitrescu reușește să amuze, să te facă să ridici din sprânceană. E imposibil să uiți că…

L-au ucis pe Bulă

(…;) Cine-a tras în Bulă?

Cine a tras în simbolul valah? (…;)

Cui ne lași tu Bulă

orfani de umor?

Dacă-i banc,lipsește poanta,

dar mă tem că-i tristul adevăr…

Dacă nu e Bulă,

speranța

e nulă…e nulă.. (…;)

   Dodii te amuză. Te întruntă. Te face să-ți adresezi întrebări. Florin Dumitrescu dă Dodiilor un sens, un rost. Și nu uita: Țara te vrea prost (Sarmalele Reci, 1995), dar tu nu vrei să faci pe plac nimănui, așa-i? Citește! Cărțile te fac neprost!

                         Lectură plăcută!

sigla Nemira

Cartea Dodii, de Florin Dumitrescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Nemira.

by -
5

Duel poetic: Şi mă duc, mări, mă duc&Îndoiala…

Și mă duc, mări, mă duc.
Georgiana Călinescu

Și mă duc, mări, mă duc…
De dor cald să mă usuc…
Și-am să mor, mări, de dor
Tot la spartul stelelor,
De dorul de dimineață
Care-i tot ca o dulceață,
Dulceață de maci cu rouă
Ce mi-a frânt inima-n două…
De dorul de la amiază,
Ce mă ține noaptea trează,
M-am ferit și m-am ascuns
Ca s-ajungem la apus,
Când mă mor de dor de seară
Care-i tot ca o povară
Ce-mi apasă sufletul
Și cu jar îmi arde trupul !
Mă înalță, mă coboară,
Sau mă face de ocară,
Mă urăște, mă iubește
Și în brațe mă topește !
Mă sărută, mă aruncă
Și-apoi strigă că-s urâtă,
Bin’că-i noapte neagră, mată
Și-mi acopăr fața roată
Cu dor mut de supărare
C-am fost verde ca o floare…
Veştejitu-m-aş de jale
Dacă-mi iese doru-n cale!
Și mă joc, mări, mă joc,
Pe la poarta cu noroc
Și norocu’i dat la lume,
Mie-mi dă doar cu fărâme!
Și mă duc, mări, mă duc
De dor cald să mă usuc…
Și-am să mor, mări, de dor
Tot la spartul stelelor…
Și mă duc, mări, mă duc
Unde drumu’nu-l apuc…
Și-am să mor de drag de viață,
Care-i tot ca o dulceață…
Dulceață de maci cu rouă
Ce mi-a frânt inima-n două…
Și-am să mor, mări, de dor…
Tot la spartul stelelor…

 

Îndoiala…
Elena Moisei

Când sămânța încolțește,
Pe-un teren viran, propice,
Jurăminte se pot șterge…
Poți să zici orice ai zice…

Nu mai cred că marea-i verde,
Nici albastră nici adâncă…
Nu știu cine te va crede,
Chiar de mori lovit de stâncă…

Jurăminte-s inutile…
Cine poate te convinge,
Nu știu ce și nu știu cine,
Supărarea s-o poți stinge…

Îndoiala când apare,
Totu-n jur te amețește…
Plouă într-o zi cu soare…
Și-un castel se prăbușește…

Păreri?

by -
14

Oceanul sufletului, de Jalal-Ud-Din Rumi

Editura: Herald, 2016

Traducere din limba persană și note: OTTO STARCK

Studiu introductiv: TEODORU GHIONDEA

   Despre autor – RUMI a fost unul dintre cei mai cunoscuți mistici persani și islamici, limba maternă a fost persana, denumit „prințul poeților sufi”. Născut în Balch ( Afganistan )în 30 septembrie 1207- decedat în 17 decembrie 1273 Konya ( Turcia).

„  SUFÍSM s. n. curent principal al misticii musulmane, apărut în sec. VIII în Arabia și Persia ca reacție împotriva islamismului, cu caracter anticlerical și ascetic. (< fr. soufisme)” – DEX

Ce este sufismul? – este o sectă mistică în cadrul islamului care se opune doctrinei oficiale, bazându-se pe dragostea reciprocă dintre Allah și oameni, iubire și cunoaștere mistică, respingând dogma inaccesibilității lui Allah. Denumirea de sufist vine de la lâna aspră (suf) purtată în semn de renunțare la orice lux.

Alte opere ale autorului – Mathnawi ( Distihuri) ; Diwan –e Shams-e Tabrizi( Divanul lui Shams din Tabriz); Rub’ayyat( Catrene); Fihi-ma-fihi ( Lăuntrul lăuntrului) principala creație în proză a lui Rumi.

   Oceanul sufletului este un uimitor izvor al iubirii provenită din adâncul sufletului, o iubire divină religioasă și nu numai, plină de lumină și culoare, profeții și legende. Scrisă într-un fel unic și captivant, această carte prezintă o lume distrusă și refăcută prin activitate divină, fără a fi o carte comună de poezii, aceste versuri intense sunt prinse din realitate cu învățături din Coran, asemenea unor pilde. Momente în care mintea și inima se unesc, ajungând să-și întoarcă credința către Dumnezeu, o credință liberă, sinceră și adevărată.

 IUBIREA PENTRU DUMNEZEU

Slăvită fii, Iubire! O lume de adastă.

Ești vraciul ce ne scapă de orișice năpastă.

 

O, leac al îngâmfării și poftei de renume!

Ești Platon și Galenos, meniți să ne îndrume.

 

Doar prin Iubire-ajuns-a un trup de lut la cer

și-a prins să dănțuiască și muntele stingher.

 

Iubirea îmbătat-a-atunci muntele Sinai.

L-a fulgerat pe Moise,lăsându-l fără grai.

 

De m-aș lipi de gura celui asemenea mie,

aș da-n vileag, ca naiul,ce-i voie să se știe.

 

Cel despărțit de cel ce asemenea lui cuvântă

Rămâne mut chiar dacă întreg lăuntru-i cântă.

 

Când piere trandafirul și când gradina moare

nu mai auzi cum cântă nicio privighetoare.

 

Iubitul este totul și-n văl cel ce iubește.

E viu doar îndrăgostitul și-i mort cel ce-ndrăgește. „ –fragment

   Observ că autorul scrie Iubirea cu I mare, deși cuvântul nu e la începutul frazei, ceea ce presupun că semnifică atribuirea divină a cuvântului, un sentiment important fără de care omul ca specie nu ar reuși să exceleze.

   Foarte profunde versurile autorului, așa cum reiese din ultimele două, iubirea profundă te face viu, să îndrăgești nu e suficient. Trebuie să simți iubirea din adâncul sufletului, din OCEANUL SUFLETULUI, o iubire adevărată și pură.

Se menționează Moise și profetul Ali, dovadă că autorul era religios și liber în credința lui. Scrierile lui Rumi fiind oarecum religioase, filozofice, din care poți învăța foarte multe lucruri.

          ALI ȘI POTRIVNICUL SĂU

„   De la Ali învață să fii cinstit,

Căci Leul Celui Veșnic nicicând n-a viclenit.

 

În luptă cu ghiaurii,fu gata să-l străpungă

Pe-un călăreț potrivnic, cu spada lui cea lungă.”

În această luptă Ali e gata să învingă cu spada lui dușmanul, dar se oprește, Ghiaurul rămâne uimit de mila și iertarea lui Ali.

„Răspunse-Ali „ Eu spada în slujba Lui mi-o pun

N-ascult ce-mi cere trupul.Doar Lui eu mă supun.

Nu-s leul unri patimi,ci al lui Dumnezeu,

și-ntotdeauna fapta vădește crezul meu.

Nu eu , ci Domnu-ndreaptă săgeata către țel.

Sunt spada,dar o trage și-o mânuiește El.”

    Credința lui Rumi era mistică, puternică, legendară, având în vedere că aceste scrieri ale autorului sunt încă publicate, foarte longevive învățăturile lui.

Mă bucur că am avut șansa de a citi aceste versuri complexe și înțelepte ale lui Rumi, călătorind spiritual într-o lume a iubirii oglindită în Oceanul sufletului meu.

Editura Herald-logo

 

 

Cartea Oceanul sufletului de Jalal-Ud-Din Rumi a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald

 

 

by -
6

Duel poetic: M-am rătacit pe drum..&În miez de lună plină

M-am rătacit pe drum… – joc de creion
Elena Moisei

În drumul meu spre casă,
M-am rătăcit pe drum…
Și nu știu cum, necum,
Un tremur nu mă lasă…

Și ceața-n pâclă deasă,
Mă-neacă și e fum…
Și nu știu cum să-ți spun,
Mi-e teamă că nu-ți pasă…

Baloane de săpun,
Răsar din nebuloasă…
Alunec, ceața-i groasă…
Și viața mea, e scrum…

…Și temeri mă apasă…
Pășesc, piciorul pun,
Șovăitor, acum…
Și fac cale întoarsă…

În drumul meu spre casă,
M-am rătăcit pe drum…

 

În miez de lună plină
Lorena Craia

Din faună, în mine,
Un lup flămând revine,

Se naşte şi renaşte,
Dar nu ştiu pentru cine;

Ca sfântul pentru moaşte,
Se târguie pe-un bine,

Iar soarele, ce-apune
Din razele ciorchine,

Îmi veştejeşte floarea
Ce nu-mi mai aparţine.

Un lup flămând mă-mpinge
În turma de feline,

Unde-mi va fi necasa
Cântărilor divine

Şi mă adap din râul
Ce peste mine vine,

Secându-i valul. – Malul
De moarte şi ruşine

În faună se-ntoarce
Şi-n scorburi citadine

Adoarme-n hibernare,
Dar nu ştiu pentru cine.

Verdict?

 

 

by -
6

Duel poetic: Dă-mi, Doamne! şi Poem şoptit

Dă-mi, Doamne!
Georgiana Călinescu

M-ai pedepsit, Doamne,
că Ți-am cerut…
că Te-am rugat…
că am vrut…!
Ți-ai luat ochii de la mine…
m-ai alungat din privire….
Ți-am spus rugăciune de seară,
de zi și de noapte Ți-am spus,
și Tu tot m-ai prins într-o gheară
ce mi-a stors viața și m-a răpus…

Dă-mi, Doamne, pasul ușor
ca să zbor !
Dă-mi, Doamne, mersul duios,
să nu calc pe vise, pe flori !
Dă-mi, Doamne, versul fierbinte
și dor de cuvinte
să-mi dai, nemilos,
dar să nu mă omori…!

Gândurile mele, cu mine, le ai…
și lacrimile mele le știi…
de-o viață pentru mine le ții !
Dar nu Te mai saturi de ele,
de toate durerile mele,
din toate cămările inimii…!
Cu toate puterile Tale,
Dă-mi, Doamne, doi ochi arămii….!

 

POEM ȘOPTIT
Maria Savu (Săvulescu)-Maya alma

Aceste versuri nu le scrie mâna mea
Nici mintea n-a cerut ceva să spună
Acest poem mi-a fost șoptit cu dragostea
Celui ce-n inimă multe dureri adună

Acest poem nu-mi aparține, e al lui
Al celui ce îmi poartă dragostea eternă
Cuprinsă-i între cer și poarta sărutului
Ca steagu-i pe catarg el flutură în bernă

Nu îmi ajunge-o viață să scriu pe îndelete
Îmi trebuie eternitatea și poate nici atunci
Cum aș putea să cred c-oceanului îi-e sete
Cerșesc apă să fiu, să nu poți să m-arunci

Ce-o să mă fac cu tine, tu defăimezi
Olimpul
Și îl închizi în pumni ca pe un fluture tomnatic
Scoate din inimă rugul de mur cu ghimpul
Și altoiește-i dor într-un măceș sălbatic.

Părerea voastră?

 

 

by -
5

Duel poetic:Flori de liliac&Picurator

Flori de liliac
Lorena Craia

Ochii mei nu privesc urmele nimănui

Şi din ei mi se scurge căprui din căprui,

Ochii mei sunt alamă, de cântece trişti,

Mâna rece în pernă întreabă: Exişti?

 

Glob de sticlă e lumea în care sunt eu,

Glob de plumb este lumea cu-al meu Prometeu,

Care-aduce în dar focul viu, din păduri,

Care lasă în dar, pe cenuşă, frânturi

 

Din privirea ce ochii mei trişti, uneori,

Mai sărută pământul cu tine, cu flori,

Din lumina ce stinge-ntunericul gol,

Agăţându-se-ntruna de-al meu peţiol.

 

Ochii mei nu privesc urmele nimănui;

Poate doar pe drumeagul pe care, hai-hui,

Preumblam ce eram, doi loviţi de iubiri,

Îngropând, pas cu pas, renumite-amintiri.

 

Cine poate veni din trecut în prezent,

Să ne ţină de mâini cu brăţări de ciment?

Cine poate pleca pe acelaşi drumeag,

Dezgropând, pas cu pas, amintirea şirag…

 

PICURĂTOR
Marius Robu

Picură-n mine
Clipa ce vine.
Ce negru nor
Mi-e viitor!
.
Și ce trecut
Verde-a crescut
Din clipa-n care,
Prin picurare,
.
În urma mea,
Crud încolțea
Sufletul meu
Negru și greu.
.
Picurător,
Transformator
Dintr-o culoare
În alta-s, oare?

 

Verdict?

 

by -
6

Duel poetic: Versetul Iubirii&e (ano)timpul iubirii

Versetul iubirii
Maria Savu Săvulescu (Maya alma)

În fiecare noapte mă îmbii iubitul meu
cu un pahar de vin și-atâtea lungi săruturi
la veacul fericirii și vălul ei de zâmbet
tu mă numești minunăție, abis, parte din fluturi

Și nu e noapte să nu îmi vrei tumultuosul
trup, exilul coapselor, cerșind din mine duh
ah, cum știi tu să duci cu vorba, tu frumosul,
perechea mea de suflet, esență de văzduh

Transcend templul din mine în temelia ta
nicicând temeri să-ți năruiască zidul
să îl păstrezi intact de-o fi să-ți ardă dragostea,
de-o fi să-mi strângi eternității vidul

Vom arde împreună cu tot ce-avem, mi-ajunge
iubirea cu-aurora pe-o aură de aur
de vrei incătușează-ți clipa de-a mea,
străpunge
nemurirea și-ncununează-te un șoim pe fruntea-mi, laur.

 

e (ano)timpul iubirii
Călin Lucian

o admiram cum își lăsa chipul
mângâiat de stropii unui vers înnorat
ce ploua anotimpuri

hei
iubito
tu îmi ești doamnă
nu-ți lua privirea din ochii mei
nu-ți fie teamă
să nu îți pese că frunze cad
vor mai cădea
să nu privești afară

mai strânge-mă
îmbrățișează-mi gura cu un sărut
nu mai privi înspre trecut
eu sunt prezentul tău
iubită doamnă
nu-ți fie teamă
n-ai să mă pierzi
îți aparțin
eu pentru tine m-am născut

Ce părere aveţi?

 

by -
16

Ne-am învățat să ne vânăm. Să căutăm nod în papură fără nici un fel de conciliere. Fără să-mi însușesc și buna-mi conduită.

 Întrebare de lumină, de Amalia Năcrin

 

Editura –Națiunea 2016

Pagini – 103

Am descoperit această autoare pe facebook, prima mea lovitură cu rândurile ei s-a zdruncinat cu romanul Zădărnicia unui mers pe sârmă, o poveste plină de originalitate și dureroasă. De obicei  fugim de realitate, avem atât de multă dramă în viața de zi cu zi și vrem să evadăm într-o lume de poveste în cărțile pe care le citim. În ceea ce scrie Amalia nu poți evada, e atât de real încât te cutremuri.

Iubesc poezia, iar versurile Amaliei nu trebuie să le înțelegi pentru că le simți, regăsești atâtea sentimente pe care toți le-am simțit sau le simțim. Iubire, trădare, durere ( mai ales durere), nedreptate, răzvrătire,,disperare.

                    Fără titlu

  Ne-am învățat să ne vânăm.

              Să căutăm

nod în papură fără nici un fel de conciliere.

Fără să-mi însușesc și buna-mi conduită.

     Doar să știu a cere.

     Suntem doar fiere.

     Verde, amară

     care dă pe-afară

din burta plină de draci,

cu înjurături….cu vârcolaci.

 Cu nasul pe sus umblăm,

             defilăm

          și considerăm

              că avem

fiecare, cea mai serioasă problemă.

          Punem poalele-n brâu,

            mâinile în șolduri,

                     teatral

                    și matinal

pornim să dăm cu mucii în fasolea celui de peste gard.

Afișăm bun simț, maniere în cel mai nerușinat mod galant

                    de alter ego,

     de scărpinat la corzi sensibile,

        suntem cei mai bolnavi,

                văităcioși,

          cei mai importanți,

          scorțoși,gomoși

      fără să ne străduim,

           pe unde chinuim

              să dăruim.

                    ( fragment)

   Autoarea pune pe hârtie atât de multă profunzime încât simți fiecare cuvânt, trăiești și vizualizezi fiecare poem ca făcând parte din viața ta. Amalia scrie cu sufletul și din suflet, te poartă prin natură, păna la Dumnezeu și înapoi, îți face cunoștință cu lumina și întunericul, dragostea și uitare.

   Nu e un secret că deja sunt fan al Amaliei, aștept să citesc viitoarele publicații, iar despre omul din spatele poeziei originale, pot spune că e o persoană sensibilă, responsabilă, care emană căldură sufletească prin toți porii.

                             NOI

          Mi-aș dori să aduc  înapoi tot.

            Și râsul ca un antidot.

           Dar nu mă lasă situații.

                Nu poți să vrei.

           Și nu vrei să mai pot.

           Tiroliane peste tot!

        Nu te mai lasă cineva-ul

                și ceva-ul

               și de-ai vrea,

              de-aș vrea!

              Și disperarea.

     Și viața…..interpune între noi.

              Nu-i casa mea!

                     ……………..( fragment)

Felicitările mele autoarei, mult succes!

 

intrebare-de-lumina-1

 

 

 

 

 

by -
8

Duel poetic: De ce te iubesc?&Uite de aia o iubesc

De ce te iubesc?
Maria Savu Săvulescu(Maya Alma)

Cum te iubesc
nu aș putea spune
nu am un fel al meu
ci, cum îmi vine
dar las tăcerile
să-ți murmure
despre noi
sau nu, să-ți spună
inima mai bine
despre sacra-i foame
dulcea-i cruzime
ce muscă buze
și strânge-n gheară
ca tigrul căprioară
da
predator si vânător
braconier
și… încă ce?

cum te iubesc
nu știu
dar iată că
tocmai s-a spus

Uite de aia o iubesc
Călin Lucian

o iubesc pentru că-mi este,
o iubesc pentru că noi,
o iubesc pentru că pur și simplu.

o iubesc pentru că-i toamnă,
o iubesc pentru primăvara din ea,
o iubesc fără motiv.

o iubesc pentru că mi-e dragă,
o iubesc pentru că, doamne, ce drag îi mai sunt,
o iubesc pentru c-o iubesc.

o iubesc pentru că aripi,
o iubesc pentru că zbor,
o iubesc și iubesc s-o iubesc.

Părerea voastră?

 

 

by -
9

Duel poetic: Nemurire&Floare de cireş

Nemurire
Rodica Pușcașu

Să nu mori niciodată atunci când plouă,

E păcat…

Nici când aripi de înger îți cresc din iubire,

Când din nopțile tale-ai săvârșit albastru dor

Nici când ai ochi care te-nvelesc cu povești.

 

Când nemurirea e acum pe tava micului dejun,

Când ochii tăi sorb amintirile și-mi spun

Că nici un nor nu-i călător fără de dor,

Spune… cum aș putea să mor?

 

Nu-I moarte acolo unde-s șoapte,

Unde din patul stelelor renasc cuvinte

Așezate-n armonie-n versuri,

Nici acolo unde știi că pentru eternitate e nevoie doar de un cuvânt.

Nu e mormânt,

Acolo unde-I iubire și cuvânt.

Floare de cireş
Lucian Ciuchiţă

Chiar dacă, nisipuri mişcătoare mi-au înghiţit
Câţiva ani de sacrificii
Am reuşit să-mi împart viaţa cu ceilalţi,
Sperând că voi trăi mai mult.
Viaţa devine scurtă când este urâtă
Frumuseţea întânzindu-i marginile.
Îmi voi lungi Viaţa chiar cu preţul Ei…
Păstrează floarea de cireş sub cupola sufletului tău
Hrăneşte-o şi ajut-o să rămână mereu vie.
Ea va înţelege că tu eşti Grădinarul
Cel care stăpâneşte Marginile Existenţei
Învaţă să redai viaţa celor care ştiu să se bucure de ea
Destramă nemurirea şi picur-o în sufletele noastre,
Căci vremea florilor de cireş se apropie…

Părerea vostră?

by -
8

 

Duel poetic-Caliente.VS.Scena vieţii

 Caliente
Maria Savu (Săvulescu-MAYA ALMA)

Tu-mi ești iubirea-ntruchipată și nu-nțeleg
de unde-atâta zbor, un univers,nu simți ardoare?
te-ador cum viața îmi ador și îmi golesc întreg
ah de-ai simți cum golul meu îți umple clipe de savoare

Îți place să-mi speli trupul și vai îl ungi cu adieri de violete
și-mbrățișări, flămândă gura ți-e și-ntr-un păcat
îi urci sonet iar eu zâmbesc neîncetat
ca un izvor secat
ce-așteaptă apa să-i umple din nou ocean gurii de sete

Ce mi-aș dori mai mult? te-aș bântui o viață
Cu-atingeri pulmonare și soarele etern
Ți-aș coborî pe gură raze și te-aș iubi pe față
Cu umbre și lumini, solie mă aduc și mă aștern

Nu știi, inima-mi bate pentru doi
Izbește-n atrii sângele albastru
Tu știi? răspunde pentru amândoi
Răspund și eu urcându-mi teama pe un astru.

SCENA VIEȚII…

Daniel Dac – Irimescu Daniel 

…viata ca o scenă!

În lacrima ce cade pe pământ
Zăresc castele ce le-am făurit,
În visele născute din cuvânt,
Ce-apoi la primul gând s-au năruit.

Mă plimb pe harta-nscrisă în nisip

Prind urma pașilor lăsați în timp,
Ce niciodată n-au ieșit din arhetip,
Sau rătăciți de vânt prin anotimp.

Azi spectator la teatru, mă strecor,

Fără bilet spectacolul privesc
Și nu mai știu de scena-i, un decor,
Unde se joacă rolul ce-l primesc.

Privesc secvențe ce le recunosc,

Jucate trist de-un biet actor,
Din partituri ce par că-l chinuiesc,
Și-n fiecare bis, același regizor!

 Verdict?!!!!

by -
10

Duel poetic-Intr-o haina ponosita. vs. Cantec a tarziu

Într-o haină ponosită…
Autor Elena Moise

Coruri de parfum, răzlețe,
În aromă de cafea,
Răspândesc din arse bețe…
Într-o veche cafenea…

Într-un colț, o mutră tristă
Ce privește-n jur absent…
Printre rânduri, o revistă,
Răsfoită-i, neatent…

Noaptea-i neagră, fără lună,
Buzunaru-i cam precar…
Berea-n halba fără spumă,
Stă cam tulbure-n pahar…

Încercați-vă norocul!
Strigă tare-un flașnetar,
Învârtind o roată-n jocul
Ce-ți spunea destinul, clar!

O monedă ia drumețul,
Ultima din buzunar…
Soarta își plătește prețul,
Fără a avea habar…

Într-o haină ponosită
Când prin viață întrebai,
De ce soarta-i prigonita?
Dai un ban și nu-l mai ai!

Cântec a târziu
Autor Mihaela Hură

Creștea o fântână în larg de pustiu.
Spre ea se-ndreptau însetații grăbiți,
loviții de soartă, hoinarii răniți,
atrași de miracolul ei străveziu,
goneau într-un suflet, prin foc pribegiți,
în vreme ce viața cânta a târziu
în larg de pustiu.

Sub cerul jăratic, convoaie de hoți
furându-și, în cale, bucăți de destin,
uitând, pentru mâine, un ieri anodin,
credeau că nu-i apă destul pentru toți
și reinventau câte-un rol cabotin,
vânzând inocența pe treizeci de zloți
zănaticii hoți.

Când unul, când altul, la capăt de drum
în pumnul bezmetic strângând un pocal,
credeau c-au pus mâna pe Sfântul Graal
și soarta lor alta va fi de acum.

Dar, când se-aplecau să ia apa de-argint,
în fundul fântânii vedeau licărind
o altă fântână,
cu apă mai bună,
cu apă de stele,
în zâmbet de iele.
Urlând bucuroși, se-aruncau în abis
cu mâna întinsă spre ultimul vis
din fundul fântânii crescute-n pustiu.

În urma lor, viața cânta a târziu.

 Ce spuneţi?

by -
11

Duel poetic-Cea mai frumoasă femeie din viaţa ta. VS.Cum se îmbrăţişează o stea

Astăzi intră la duel: Nataşa-Valentina Roman şi Mihai Gavrilescu (LE MAGE)

Cea mai frumoasă femeie din viaţa ta
Nataşa-Valentina Roman

 Sunt cea mai frumoasă femeie din viaţa ta

braţele-mi curg

Şi miros a primăvară

Nu mă întâmpla doar azi în tăcerea dreaptă

Începe dorul să-ţi împletească gândurile

În coşuri de cireş dulce

Şi mărul ah mărul

Din care guşti tot ce-ţi sunt eu ţie

Mă nesfârşeşte

Noi

Suntem o continuă naştere a stărilor de dincolo de moarte

Dealurile şi apele mele-ţi amintesc

Că sunt

Cea mai frumoasă femeie din viaţa ta

 

Cum eşti tu la mine-n eu
 Mihai Gavrilescu (Le Mage)

Nu-ţi spun că eşti cea mai frumoasă din lume

pentru că nu e chiar aşa.

Tu eşti mult mai mult de-atât:

eşti cea mai frumoasă din lumea mea.

 

Acolo
Nataşa Valentina Roman

mi-era foame şi frig

rătăceam pe străzile ochilor mei

gângurind a cald

mâinile mângâiau întunericul

cu aceeaşi speranţă

pe care o port cu mine

în zilele de marţi treisprezece

mi-era foame şi frig

căutam

acel ceva

nedefinit

măsurând arhitectural înălţimile

un fel de bildungsroman

cu final deschis

mi-era foame şi frig

până azi

în braţele tale

Cum se îmbrăţişează o stea
Mihai Gavrilescu (Le Mage)

În parcul din Titan e pustiu şi e noapte
şi nimeni nu ştie cum
de fiecare dată când Pământul simte
gravitaţia unei îmbrăţişări
îşi transformă scoarţa în portocaliu
de Lună de Saturn
tapetată cu frunze fără braţe
pe care lacul le strânge la pieptul de valuri
şi le împreunează în buchete de flori
întinse către stelele din cer.
În parcul din Titan cerul îşi ascunde,
în cromatici de fier,
rănile de stele căzătoare care-i traversează epiderma
ca o unghie de mână care a uitat să scrie,
lăsând lacul să-şi pună aceeaşi dorinţă mereu
dorinţa de a oglindi o urmă vie
care să nu cadă.
Şi apare din ceaţă, strălucindă,
ca într-o iesle de prunc sfânt urmărită de magi,
cu părul ei cu parfum de lavandă,
aruncată de săgetători încordaţi
în frig de şoapte de oameni
care şi-au pierdut sclipirea din priviri.
Lacul îşi creşte ochi şi îi fotografiază amintiri
la fiecare clipire udă de pleoape;
Lacul îşi creşte mâini şi o plimbă în călduri
de palme de suflet pe ape;
Lacul îşi creşte braţe şi o cuprinde
în cascade de îmbrăţişări
stârnind gravitaţii.
Lacul îşi creşte buze:
“Îmi naşti palpitaţii
şi dorinţa de a fi ocean
ca să te pot cuprinde toată.
Din mine nu te mai scot niciodată!
Trezeşte-mi alean!
Şi-am să mă prefac în fântâni de tine”.
În parcul din Titan, şi ieri, şi astăzi, şi mâine
Cei care ştiu cum e să fii ţinut în braţe
pot vedea
cum lacul oglindeşte o singură stea
până devine cer.

 Verdict? Decizia?

by -
11

Suntem pe un fragment din univers, un loc ce a fost cândva o imensă sălbăticie, altădată – un pântec.

   Timp cu poeți morți de Ko Un-Editura Tracus Arte

Traducere din limba coreeană și note: Iolanda Prodan

Editura: Tracus Arte

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 206

      Nominalizat de cinci ori la Premiul Nobel pentru Literatură, Ko Un (n. 1933) este considerat a fi cel mai important scriitor contemporan sud-coreean. Opera sa, cuprinzând peste 140 de volume (poeme, proză, eseuri, autobiografii, jurnale de călătorie, traduceri) surprinde, în esenţă tare, încercările personale prin care a trecut (retragerea din viaţa socială între 1952 şi 1962, când a aparţinut unui ordin al călugărilor budişti, încarcerările şi torturile la care a fost supus în timpul dictaturilor din anii ’70-’80, tentativele de suicid), dar şi momentele de cotitură din istoria peninsulei coreene.

     Apreciat de critica de specialitate pentru talentul de a se reinventa în permanenţă din punct de vedere stilistic, Ko Un şi-a caracterizat poezia sa drept „un ecou, o curgere care se poate zdrobi de un ţărm sau care poate crea ritmuri din întuneric şi lumină”. Ko Un pendulează în scrierile sale între sensibilitatea tuşelor caracteristice caligrafiei tradiţionale coreene şi sonoritatea dramatică a dizidentului politic, a eroului antisocial ce adoptă o poziţie intransigentă faţă de încălcarea dreptului la liberă exprimare, cenzura originalităţii şi a imaginaţiei şi proliferarea idolatriei.

       Opera sa a fost tradusă în limbile engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, suedeză, norvegiană, chineză, japoneză, vietnameză, arabă, poloneză, rusă, cehă şi turcă. Este laureat al mai multor premii literare sud-coreene dar şi străine: Ordinul norvegian pentru merite literare (2005), Premiul suedez „Cikada” pentru literatură (2006), Premiul pentru întreaga activitate (Canada, 2008), Premiul pentru contribuţia la literatura internaţională (SUA, 2011), Premiul „Coroana de Aur” (Macedonia, 2014) ş.a.
Printre cele mai importante volume de poezii se numără: Piankamseong (Sensibilitatea celeilalte lumi, 1960) Maninbo (Zece mii de vieţi, 30 de volume, publicate începând cu anul 1986), Baekdusan (Muntele Baekdu, 1987-1994,) Mujaesipyeon (Poeme fără titlu, 2013) ş.a.

     În ultima perioadă am început să citesc mai multă poezie, față de care manifest mai nou o atracție. Probabil m-am mai maturizat și odată cu asta gusturile mele în materie de cărți s-au schimbat puțin, s-au diversificat. Cert e că apreciez poezia, pe care o găsesc a fi cea mai profundă formă de manifestare a unei arte, de o valoare inestimabilă. Evident că mă refer la arta scrisului, la neprețuita artă a cuvântului. Arta poetică, o specia a sa, este una specială, unică, întrucât reușește să adune laolaltă și ceea ce pun în evidență alte arte. Într-o poezie cuvintele nu sunt doar niște banale litere, ci dimpotrivă.

     Toate procedeele artistice folosite de poet reușesc să-l transpună pe cititorul de poezie într-un univers fermecător. Cuvintele eului liric nu înfățișează doar sentimente, trăiri, gânduri, ci sunt capabile să ofere imagini colorate, cântece vibrante, miresme încântătoare…

     Poezia este încadrată de specialiști în genul liric, de fapt i-l dedică, aducându-i astfel un omagiu simbolic. Poezia este parte a vieții noastre, viața noastră este o poezie. Adesea ne pierdem printre versurile inegale, astrofice, fără rimă și fără ritm, printre figurile de stil și imaginile artistice înșelătoare. De multe ori nu știm ce să facem mai departe, dacă să punem punct sau doar o delicată virguliță, dacă ceea ce avem în fața ochilor este real sau doar un produs al imaginației noastre nemărginite. A înțelege ceea ce se ascunde în spatele versurilor poate echivala cu a-ți înțelege propria viață, propriul destin…

     Poezia îți permite să-ți exprimi cea mai mare beatitudine sau să te eliberezi de cele mai mârșave gânduri. Poezia îți permite să-ți pui sufletul pe tavă, să-l expui în întreaga-i splendoare. Poezia vindecă cele mai aprigi răni, îndepărtează cele mai inestetice echimoze ale minții și ale sufletului tău. Și totodată, poezia îi permite cititorului să se vindece la rândul său, să se autosupună unui eficient act catharctic. Despre poezie și despre arta poetică s-ar putea spune mult, însă adevăratul scop al acestui articol este de a vă recomanda un pansament literar pentru suflet…

     ,,Timp cu poeți morți” este o antologie extraordinară, o idee admirabilă de a aduce în vizorul pasionaților de poezie și nu numai o părticică din opera poetului sud-coreean Ko Un. E imposibil să nu-l admiri pentru toată munca titanică pe care a depus-o de-a lungul vieții sale, viață ce n-a fost numai lapte și miere. E imposibil să nu-l admiri pentru lejeritatea cu care scrie, pentru lipsa de inhibiții de care dă dovadă. În fața foii de hârtie se simte liber, nu respectă tipare, nu-și impune tipare. El doar scrie. Își pune sufletul pe hârtie. Simte. Oferă cârma inimii. Inima-i devine busolă într-o lume a haosului și a dezordinii. Și inima-i permite să iasă mereu la liman…

     Antologia de față adună poezii din mai multe volume distincte, poezii scrise în ani diferiți, în perioade diferite ale vieții lui Ko Un. El se lasă inspirat de tot ceea ce-l înconjoară, se lasă condus de fericire, de melancolie, de revolta din sufletul său. Nu poți să nu remarci influențele culturii buddiste prezente în multe din poeziile sale. Iar notele traducătoarei reprezintă un deliciu pentru cei însetați de cunoaștere, pentru cei ce-și doresc să-și lărgească orizonturile…

     Am petrecut ore întregi în compania lui Ko Un, în compania cuvintelor sale. Câteva ore ce au reprezentat un câștig sufletesc. Ce să vă mai spun altceva? Citiți-l pe Ko Un, bucurați-vă de poeziile sale, simțiți, iubiți viața orice vi s-ar întâmpla…

         Timp cu poeți morți

Suntem pe un fragment din univers,

un loc ce a fost cândva o imensă sălbăticie,

altădată – un pântec.

Acum, fiecare dintre noi

nu e doar un simplu poet în viață.

Aici suntem îndepărtate tărâmuri necunoscute

plăsmuite din altceva, nu din poeți în viață.

 

Niciun sunet nu trece de limitele exctincției.

Câteodată corpul nostru e greu,

altădată e mai ușor decât inimile noastre.

Sufletele poeților morți pătrund în trupurile noastre

și aici își fac cuib, pliindu-și aripile istovite.

Povara corpului e grea…

Eu sunt mai mult decât eu însumi,

tu ești mai mult decât tu însuți.

Cântăm în dialectul universului,

cântăm  în noua limbă maternă a poeților morți.

Singuri am început și împreună vom fi, mereu.

Povara corpului e ușoară… […]

 

Fiecare dintre noi e un poet în viață,

dar fiecare dintre noi

nu este doar un poet în viață.

În lumea de aici și în lumea de dincolo

trebuie să fim trei, șapte, unsprezece poeți…

Suntem senzualitatea timpului

în care venim și spre care plecăm.

Timpul când comemorăm pe cineva

e și timpul în care cineva ne va comemora

pe fiecare dintre noi.

Întâlnirea noastră de aici s-a născut

din nenumăratele despărțiri și treceri în neființă

pe care le-am lăsat în urma noastră,

altundeva.

 

Iată-ne aici!

Pe tărâmul nostru îndepărtat este un lac.

Înainte să închidem ochii și după ce i-am închis,

un nufăr alb plutește pe luciul apei.

Nefericit e poetul ce nu a scris niciodată

o elegie pentru cineva.

E rațiunea pentru care trebuie să scriem o nouă elegie,

câteodată. […]

 

PĂRERILE CRITICILOR:

,,Ko Un este un poet magnific, o combinație între expertul budist, înflăcăratul liberal și istoricul științelor naturii.” (Allen Ginsberg)

,,Poezia lui Ko Un are aerul vechi al unei gropi pe un drum de țară după ploaie și, în același timp, actualitatea vie a unui microcip de ultimă generație.” (Michael Mclure)

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Editura Tracus Arte

Cartea Timp cu poeti morti, de Ko Un a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată inclusiv din librăriile online agreate

Autor: Cosmin

by -
3

Primăvara din noi

-Au crescut fire de iarbă în palma mea, le vezi, nu?
– Da, da, şi parcă sub unghii grâul încolțește…ochii tăi sunt plini de polen.
– Lasă-mă să îți smulg genele.
– Cum?
– Cu buzele.
– Care buze?
– Lumina mea stângăşi Lumina ta dreaptă.
– M-am pierdut…
– Unde ești?
– În tine.
-Și primăvara?
-În noi amândoi

Joc

Ascult prin seva gândurilor tale
Cum orașul zgârie nori de fum în zbor,
Îi sorb pe toți în podul palmei tale,
Respir din porii tăi…

Desenează-mi o sârmă,
Calcă pe suflete moarte
Până ajungi la mine…
Văruiește-ți pereții sufletului în alb
Și lipește-mi aripi de smoală,
Ca să zbor…

Este prea târziu pentru noi,
Becul s-a ars…
Sufletul miroase a rugină
Și noi odată cu el.

by -
50

Porția lunară de poezie (rubrică nouă)/Concurs lunar

O poezie este proiecție a vieții celui care o scrie. O poezie ia naștere când mintea și sufletul poetului se simt pline, încărcate emoțional, euforice. Acesta așterne versurile pentru a se elibera, pentru a căpăta încredere în sine, pentru a fi stăpân pe situație. Într-adevăr nu oricine poate fi poet, însă dacă scrii nu o faci pentru a fi poet, ci pentru tine, pentru sufletul tău… Eu și draga mea prietenă Vero ne-am hotărât să împărtășim cu voi poezioarele pe care le scriem și astfel să inaugurăm rubrica ,,Porția lunară de poezie”. Nu ne considerăm poeți, ci suntem niște simpli oameni care scriu pentru a-și regăsi echilibrul interior. Sperăm să vă placă această rubrică și vă așteptăm să ne fiți alături în cadrul acestui proiect!

Februarie este luna iubirii și pentru articolul lunar am ales poezii care au ca temă IUBIREA, cea care ne înconjoară și fără de care viața noastră ar fi anostă, lipsită de culoare…

1.,,Dacă…” de Hayat Seviyor

Dacă eu sunt o culoare
Tu ești tabloul
Dacă tu ești tabloul
Eu sunt natura
Dacă eu sunt natura
Tu ești viața
Dacă tu ești viața
Eu sunt iubirea
Aceștia suntem noi
Nimic unul fără altul
Iubirea ne dă viață
Iubirea suntem noi…

2. ,,Iubim…” de Hayat Seviyor

Iubirea e ceva inestimabil,
Iubirea e un sentiment fantastic,
Iubirea e cadoul cel mai de preț
Deci iubește căci n-ai ce să pierzi.
Te iubesc, tu mă iubești
Am devenit NOI, suntem un întreg
Iubim, căci ne face bine
Iubim, iubim, căci asta ne dorim…

3. ,,Apus la malul mării” de Vero

Nisip fierbinte
Te-ai răcit
E seară
E vreme de iubit,
Pe plaja minunată
Pășim noi doi odată.
Apus de soare
Doi privim
Și nu vedem, noi ne iubim
Apus de soare trecător
Pe-al vieții drum
La fiecare om.

De asemenea, ne-am gândit să organizăm un concurs de creație literară, în cadrul căruia vom premia lunar 2 poezii. Mai scrii versuri din când în când? Ai versuri prin caiete mai vechi pe care nu le-ai dat nimănui să le citească până acum? Dacă da, atunci acest concurs e pentru tine! Nu există o temă anume, așa că poți da frâu liber imaginației. De asemenea nu există o limită de versuri.

Sponsori ai concursului

Editura Tracus Arte si Echipa Literatura pe tocuri!

Premiu: pachet de cărţi oferit de Editura Tracus Arte
Pachet de cărţi oferit de echipa Literatura pe tocuri

2 poezii premiate, 2 câştigători (fiecare va primi câte un pachet de la Editură + un pachet de la Echipa LPT)

Portia lunara de poezie Concurs Editura Tracus Arte si Literatura pe tocuri

Cerinţe obligatorii:

1. Like paginii de Facebook–Literatura pe tocuri
2. Like paginii de Facebook–Pasiunile mele
3. Like paginii de Facebook- Editura Tracus Arte
4. Share (distribuire) publică la postarea de concurs pe pagina voastră personală. Vă rugăm să schimbaţi setările la profilul personal pentru a putea vizualiza dacă aţi îndeplinit primele condiţii şi aţi apreciat paginile menţionate. În cazul în care nu putem verifica, premiul va fi alocat altui câştigător.
5. Într-un comentariu pe site vă rugăm să postati creaţiile şi să menţionaţi numele pe care l-aţi folosit pentru a îndeplini condițiile de pe facebook, dar şi link-ul de distribuire.
6. Abonaţi-vă la newsletter-ul nostru

Participanţii care nu îndeplinesc cerinţele vor fi descalificaţi.

În perioada 1-7 martie poeziile vor fi analizate de un juriu, iar pe data de 8 martie vom anunța câștigătorii. Pe lângă cărți, câștigătorii vor avea ocazia de a-și vedea poeziile publicate într-un articol pe Literatura pe tocuri și promovate în social media.

Juriul: Cosmin Lazăr, Veronica Budea, Adelina Sănduleac, Arcidalia Ghenof

Se poate înscrie oricine are domiciliul stabil în România.

Perioada de desfăşurare: 14.02-29.02.2016 (ora 24.00-termen limită)

Vă rugăm să folosiţi adrese de e-mail valide şi să urmăriţi anunţarea câştigătorului, poate fi oricare dintre dvs. Câştigătorul să îşi verifice adresa de e-mail (validă), având la dispoziţie 5 zile să răspundă, dacă nu, premiul se reportează şi va fi alocat altui câştigător printr-o nouă jurizare. Adresa de livrare unde trebuie să ajungă coletul să fie una validă. În cazul în care coletul nu va fi ridicat de la Poşta română, nu se mai retrimite.

ATENŢIE: ANUNTĂM CÂŞTIGĂTORUl O SINGURĂ DATĂ PRIN E-MAIL
Şi nu uitaţi, vă rugăm după ce ridicaţi premiul să ne anunţaţi.

Mulţumim pentru înţelegere!

Succes participantilor!

Cu drag,

Juriul!

 

Ionut Caragea

Editura eLiteratura din Bucuresti a publicat in septembrie 2014, in format electronic si tiparit, cartea bilingva de poezii “Festina lente”, semnata de Ionut Caragea. Cartea de 185 pagini, publicata in romana si in spaniola, incepe cu prefata lui Paul Abucean, cel care realizeaza si traducerile celor 50 de poeme din continut. Traducerile au fost revizuite de scriitorul Renato Gudiño. Fragmentele de pe coperta a IV-a sunt semnate de Ion Simut si Daniel Corbu. Autorul copertei este graficianul Leo Orman. Volumul se poate comanda de la editura eLiteratura prin e-mail (office@epublishers.info, info@ePublishers.info, info@eLiteratura.com.ro), la telefon (0722 156 408), iar in scurt timp va fi disponibil in librariile din Bucuresti si din tara.

Prefata volumului „Festina lente” – „Poezia in cautare de sine” – Paul Abucean

Pe Ionut Caragea l-am cunoscut (vorba vine!) in localitatea sa natala, adica Gugal. Gugal, cum se stie, e o ulita a satului global. Erau timpuri grele. Oamenii incepusera sa se standardizeze. Se clonau voluntar, chiar daca “numai” in suflet. Devenisera simple mecanisme. Devenisera niste umbre. Oriunde priveai, vedeai inregimentare pasiva si masiva. Chiar si arta incepuse sa devina sinonima cu gaunosenia. si mi-am zis: musai sa existe un izvor de seninatate undeva, o Speranta! si nu mica mi-a fost bucuria – si mirarea! – sa descopar ca oameni ca el inca exista. Spiritul inca nu a murit.
A scrie despre Ionut Caragea este, desigur, o treaba utopica. Putini dintre noi sunt definibili – chiar si la modul relativ – dar cine s-ar incumeta sa defineasca Poetul insusi, cel care, prin natura sa, e cea mai lunecoasa matrice de referinte si metafore? Poezia e menita sa sfideze ordinea celor fizice, asa ca numai inotind in poemele sale iti poti face o idee cam cit de vast este acest ocean dezancorat de la tarmul batrinului Tomis. Iata deci niste… (s)tropi caracteristici: “as fi vrut ca Dumnezeu sa fie macar o data om / si sa petreaca ceva timp si cu mine / sa ne intilnim intr-o buna zi pe strada / el sa ma bata cu palma pe umar / ce faci prietene?” (Colectionarul poemelor de unica folosinta); “oamenii pe care i-am intilnit o data in viata / aduc pe undeva cu Dumnezeu / imi lipsesc imbratisarile lor / stringerile de mina / dar mai ales privirile…” (ibidem); “in mansarda inimii mele oamenii / se-nghesuie si se iubesc” (Ceai verde cu aroma de nemurire); in fine, putin cite putin devine clar ca el, Caragea, e propulsat de o candoare miraculos conservata, candoare care-i permite sa mintuie prin verb tot ce se poate inca mintui in teritoriul cotidianului.
Antologia de fata ii va deceptiona profund pe cei care cauta in poezie o fuga spectaculoasa din realitate. Nu exista in ea revelatii instantanee, nici terapii intensive, nici proprietati curative, nici autostrazi spre imparatia cerului. Caragea ne livreaza “numai” cele care sunt omeneste contractabile, si o face cu onestitate completa. Nu numai ca nu ne anesteziaza contra realitatii, dar ne obliga, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simtim si s-o gindim din unghiuri noi, perfect originale. Cei saraci cu duhul se vor simti tradati in poezia sa. Vor fi nevoiti sa se intoarca in salile unde, macar o oara pe saptamina se invata, hipnotic si convulsiv, deliranta “vorbire in limbi”. Limba in care ne vorbeste Caragea este o limba arhaica, arhetipala, chiar daca inca inteligibila: limba solidaritatii umane. El are intuitia fatidica (in toate sensurile) a faptului ca numai dedicindu-ne viata semenilor nostri putem accede la “divinitate”. in aceasta limba arhetipala devin exprimabile ecuatii ontice de prim ordin, cum ar fi “Eu = vecinul lui Dumnezeu” (Rilke), “Eu = multitudini” (Whitman), si “Eu = radical din Dumnezeu” (ori expresia echivalenta “Eu la patrat = Dumnezeu”;) (Caragea).

Ionut Caragea nu se lasa sedus, nici intimidat, de tendinte si curente. Pe cind la patul agonic al poeziei romanesti par a-si disputa colacii doua grupari lexicalmente distincte, dar cu platforma politica si grad de virulenta similare – una coprocultista, a celor care vad in poezie un simplu laxativ, un simplu debuseu al puseurilor lor exocrine, si cealalta didacticista, a celor care fac din poezie un amvon al diseminarii egolatrelor lor halucinatii, Ionut Caragea ne propune ceva nou si vechi de cind lumea: o abordare generoasa, altruista. Imun la contagierea partinica, el urmeaza un singur edict: cel al propriei constiinte si sensibilitati. Unul dintre ultimii reprezentanti, in aceasta era arhi-orwelliana, ai unei specii virtual disparute: Omul Liber. Iata deci un poet care in niciun moment nu ne amageste ca ar detine raspunsuri. El ne zice, in esenta: “Haideti, dragi prieteni, sa cautam impreuna!” si ce altceva, daca nu o perpetua si febrila cautare, este Poezia, autentica poezie? Pentru aceste motive, emblematic imi pare poemul sau “Ceva din mine cauta ceva”, care, cu necesara clauza a provizoratului, ar putea constitui, in stagiul curent, un eventual manifest de arta poetica al sau: “Ceva din mine cauta o secunda, ceva cauta/ un minut,/ Ceva cauta o ora, ceva cauta o zi, ceva cauta o luna,/ Ceva cauta un an, ceva cauta o viata,/ Ceva cauta mereu ceva.”

Un adevar esential se desprinde, inevitabil, din ansamblul hermeneuticii caragiene: nu destinatia conteaza, ci voiajul in sine. Fiecaruia dintre noi ii este rezervata o Itaca a sa, ideea insa – si aci intervine misia poetului – este sa facem periplul cit mai fascinant si durabil. Poate niciunde nu este mai pregnanta aceasta filozofie ca in “Poemul meu ca un tren” (“poemul meu ca un tren pe firul epic / metafore-pilde si cuvinte curioase / cu locuri la geam”;), unde, dezlantuit pe infinite sine lirice, poemul-tren, al carui traseu include fiecare gara imaginabila a universului si al carui motiv de a fi este fiecare pasager imaginabil, pare a inhala zare dupa zare dupa zare.
Odiseea propusa de Caragea este compatibila cu cea sugerata de Borges (“si precum Itaca / si arta e, de vesnica verdeata, nu minuni” – Jorge Luis Borges, Arte Poetica). Totusi, Caragea deplaseaza semnificativ centrul de greutate spre continuarea dirza a explorarii si spre vocatia comunitara a artistului, cam in genul cum o face, pe cale muzicala, un Lluis Llach: “drum bun luptatorilor / daca ramin credinciosi neamului lor / catargul corabiei lor / zeul vinturilor sa-l noroceasca / si chiar cu toata truda si chiar cu tot chinul / plin de amor fie-le sufletul / spre doruri stravechi calea sa-si afle / plina de aventura / plina de cunoastere.” (Lluis Llach, Viatge a Itaca, pe un text de Kavafis)

 “Numai poetul stie cita singuratate si cita tristete / este in casa cuvintelor sale” (Casa cuvintelor) – sopteste, misterios si poate profetic, Poetul. Totusi, poate stim si noi, cei care alaturi de el vislim spre Itaca, ce furtuni si ce incercari ne asteapta. stim prea bine ce inseamna, in anul de gratie 2012, a compune poezie in limba romana. Ori in oricare alta dintre limbile vulnerabile. Cind existenta insasi a lutului din care-ti plamadesti adapostul este amenintata, putine lucruri mai ramin in jur, afara de tristete. si, pe masura ce cancerul globalist avanseaza, Speranta se trage indarat, batuta si inlacrimata. Trista, peste masura de trista si pustie va fi Casa Sufletului cind gindul lumii singur va ramine…
De aceea il citesc si recitesc pe Ionut Caragea. stim ca “s-a nascut pe Google”, dar, spre diferenta de cei care, venind de nicaieri, probabil tot acolo se vor intoarce, el isi trage seva din stra-adincuri, din insasi timpla marelui Burebista: “Tu, Sfinte Laurentiu, nu vei afla vreodata / De sora ta batrina ce curge-n rasarituri, / Dar vei cunoaste dacul cu fata sa brazdata / si ochii sai albastri, lipsiti de licarituri.” (Tu, Sfinte Laurentiu)
si, dintre citi s-au nascut si s-or mai naste inca in tristul “sat global”, putini, tot mai putini vor avea gloria de a muri in sfinta noastra limba…

Festina lente” – Coperta a IV-a – Paul Abucean, Ion Simut si Daniel Corbu

Ionuț Caragea nu se grabește incet, cum recomanda o vorba veche. Festina lente ar fi pentru el un deziderat. Ionuț Caragea nu are rabdare, este avid dupa o afirmare rapida – ceea ce pare astazi normal. E stilul lui evident, neliniștit și frematator, deși ar vrea sa acrediteze o alta idee despre sine și despre poezia sa. Se vede foarte bine in modul sau de a scrie: e direct in exprimare, cauta drumul cel mai scurt spre a-și face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, instrainarea) și impresiile (singuratatea, fericirea, ritmul vieții), fara a fi complicat in traire și in expresie. Nu sta excesiv pe ganduri. Nu elaboreaza texte alambicate. Cititorul ințelege repede ce vrea sa spuna – ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus și poezia lui trece ușor dintr-o limba intr-alta. Nu-i place sa bata pasul pe loc. E un calator grabit in viața și in cultura. Poate sa ajunga și așa departe, numai sa-l țina energia propriei biografii și resursele propriului limbaj poetic.” (Prof. Univ. Dr. Ion Simuț)

Avem in fata o noua carte de poeme semnata de unul dintre liderii generatiei poetice douamiiste. O noua carte densa, de o forta lirica neobisnuita si o unitate stilistica (blazon Ionut Caragea) care impresioneaza. Ionut Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemati la inalta frazare lirica. E un poet proteic, in stare sa abordeze experimente la care autorii lirici ai generatiei sale nici nu indraznesc. Descopar astfel un virtuoz al versului liber, dar si al celui clasic, cu rima si ritm, instalat intr-o metafizica originala. Se poate cita din fiecare pagina a cartii, cu aceeasi bucurie a descoperirii poetului autentic.” (Daniel Corbu)

 

Festina lente

naucitoare clipe, poeme indecente

aceasta este viata, un vis: festina lente

calvarul cu cocoasa, copita de argint

cu fiecare vorba incerc sa nu va mint

cu fiecare scrisnet un gind se domoleste

in fiecare fapta o moarte ma pazeste

aceasta este viata, un vis: memento mori

adu-mi mereu aminte, pleca-vor calatorii

la margine de cale doi oameni se iubesc

privindu-i cu tristete, si eu imbatrinesc

nu-mi place vinul asta cu gust de scortisoara

nu-mi place nici izbinda pe calea cea usoara

aceasta este viata: de gustibus; nu-ti place?

traieste alta viata sub alta carapace!

si crucea, ce e crucea, si ce poteci arata?

poteca spre vecie si cea spre niciodata?

si corpul, care corp se va arde-n crematoriu?

si humea, care lume traieste-n purgatoriu?

aceasta este viata, un veni, vidi, vici

o scurta nebunie cu dragoste si vicii

tu scrie, lasa joaca, poeme indecente

aceasta este viata, un vis: festina lente

Festina lente

alucinantes horas, poemas indecentes,
la vida es un sueño, vivir – festina lente,
calvarios gibosos, pezuña plateada,
os digo mis verdades, y de mentira nada

al rechinar los dientes, mi espíritu deslío,
la muerte se perfila en cada acto mío
un gran memento mori, un sueño es la vida,
recuérdame, te ruego, que estamos de salida

al borde de la vía, un par de enamorados,
los miro con tristeza, qué viejo me he tornado,
pues no me sabe a nada el vino de canela,
ni la victoria fácil, sin pugna ni espuela

de gustibus, la vida es así… ¿que no te gusta?
¡pues búscate ya otra, segura y robusta!
y el cruce, ¿qué es el cruce? y ¿qué caminos muestra?
¿cuándo girar a diestra? y ¿cuándo a siniestra?

y el cuerpo, sí, ¿qué cuerpo irá al crematorio?

y el mundo, sí, ¿qué mundo está en el purgatorio?

un veni, vidi, vici, así es nuestra vida,

efímera locura de amor y despedida

tú escribe, sin más vueltas, poemas indecentes,

la vida es un sueño, vivir – festina lente

Trebuia sa trec si prin asta

intr-o zi voiam sa plec definitiv

dar imi era frica de anumite lucruri

nu voiam ca ceilalti sa fie tristi din cauza mea

chiar daca s-ar fi obisnuit repede cu ideea

ca nu mai exist

nu voiam sa pierd posibilitatea de a ajunge acolo la cer

chiar daca nu credeam in rai si infern

asa cum fusesem invatat de copil

intr-o zi voiam sa plec definitiv

fara sa spun nimic, fara sa las vreo urma

fara sa perpetuez specia, fara sa realizez ceva maret

de care sa-si aduca altii aminte

oricum stiam ca totul se uita, ca totul e distrugere

ca nimic nu conteaza, ca pulberea pamintului

in care se odihnesc oasele

va fi absorbita de gurile negre si flaminde

ale universului

intr-o zi s-a intimplat ceva numit revelatie

mi-am privit sufletul si un gind fabulos

a deschis poarta unei lumi nevazuta de nimeni

atunci am inceput sa scriu

sa dau forma acestei miraculoase salvari

mi-am acceptat orice experienta

a trupului, a durerii, ca pe o secunda in plus

in care puteam sa-mi desavirsesc creatia

si mai mult de atit, sa le dau si celorlalti

un motiv sa existe

Debió pasarme (Trebuia sa trec si prin asta)

un día pensé irme

tenía sin embargo algunos temores

no quería entristecer a nadie

aunque cualquiera se habría acostumbrado a mi ausencia

no quería perderme el chance de subir al cielo

aun sin ninguna esperanza de salvación

pese a lo que me habían inculcado

un día quise partir

sin dejar huella ni recado

sin haberme multiplicado

ni otra mayor hazaña

para la posteridad

consciente que todo se olvida todo se arruina

que nada importa y la arcilla misma

en que reposan las osamentas

acabará tragada por ansias cósmicas

un día sucedió algo llamado revelación

una idea fabulosa surgió en mi espíritu

y me animó a escribir

a ir posibilitando este tipo de salvación

milagrosa

fui aceptando todo lo ocurrido

bueno y malo

aprovechando cada segundo

y brindándoles a otros una razón

para seguir

 

Sursa Ionut Caragea

%d bloggers like this: