Tags Posts tagged with "povesti"

povesti

Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, de Iulian Tănase-recenzie

 

Editura: Nemi

Numar pagini: 72

Anul: 2017

Ilustraţii: Alexia Udrişte

 

   Într-o lume cu accentuate nuanțe individualiste, cu tendințe de automatizare, riscăm să creștem generații de copii-roboți, interesați de tehnicile computerizate, în detrimentul jocului… și mai ales al copilăriei. Într-o astfel de lume, când universul copiilor se restrânge adesea la un joc virtual, Iulian Tănase apare ca un cavaler salvator. Dincolo de calitatea de autor al cărții, el se transpune într-un salvator al copilăriei… căci nu e nimic mai sublim decât o copilărie trăită cu fericirea și zâmbetul menit vârstei.

   E adevărat, de la începuturile sale, până în prezent, lumea a fost într-o continuă schimbare, progresul fiind, de altfel, una din constantele acestei lumi. E perfect normal să acceptăm faptul că nu mai trăim ca acum 100 de ani. Dincolo de acceptări și neacceptări, rămâne întotdeauna perioada aceea a vieții în care suntem sublimi, frumoși, curați… calități pe care, nu se știe prin ce „minune”, le pierdem atunci când ne dorim să fim mari. Există, din fericire, posibilitatea să te întorci… și asta face Iulian Tănase. Se întoarce în timp și creează, reconstruiește o lume uitată… a copilăriei.

   Sacha este un băiețel de patru ani, cu ochii mari, albaştri şi păr blond, cârlionţat. Deocamdată, Sacha este rârâit şi casa în care locuiește împreună cu familia sa e una obișnuită… dar totul capătă sens atunci când băiețelul primește în dar un castel… un castel fermecat.

   Din acel moment, viața capătă alte dimensiuni. Coordonatele imaginației se întind în mii de universuri. Inevitabil, locuința se transformă într-un spațiu fantastic, creionat de fantezia fără limite a unui copil de patru ani, iar membrii familiei devin și ele un fel de personaje în poveste.

   E ceva feeric în a fi copil… nu te judecă nimeni dacă uitându-te la uși, vezi evantaie-mitralieră, nici dacă portocalele se transformă sub ochii tăi în dovleci de Halloween. Scaunele sunt niște animale sălbatice, foarte blânde, totul pare să fie perfect. Pare…

   „Aventurile lui Sacha în castelul fermecat” nu e doar o carte pentru copii… la un moment dat, citind, rămâi cu un gust amar și chiar îți dau lacrimile, atunci când Sacha îți povestește că „de multe oli l-am observat pe tata că se uită fix la mine și la Adola și ne ia în blațe și lăcrimează, și când noi îl întlebăm de ce lăclimezi, tata, el zice că ne iubește foalte mult și că astea sunt laclimi de iubile”. Mai târziu, înțelegi că părinții lui Sacha sunt despărțiți… lucru atât de des întâlnit astăzi, dar totuși, de neînțeles pentru copii: „Când iubești pe cineva, stai tot timpul cu el împleună, cum stau eu cu Adola și cu mama, dal eu aș vlea să stau împleună tot timpul și cu tata, dar mama a zis că nu se poate, că e mai bine așa, dal eu nu cled că e mai bine așa, și am făcut-o ploastă și ulâtă, apoi mi-am celut scuze”.

   Nu-i așa că aceasta nu e o simplă carte?! E mult mai profundă decât mi-am imaginat la început… când  am crezut că e o carte doar pentru copii.

   Pe tema divorțului s-au scris și se mai scriu milioane de pagini, mii de perspective, de soluții pentru a ajuta copilul să treacă mai ușor sau să înțeleagă. Dincolo de teoretizări, lumea copilului, cu elementele concrete, dar și cu întreaga pleiadă de fantezii, este zguduită din temelii atunci când formula clasică a familiei suferă modificări.

   La început, am crezut că marele atu al cărții sunt ilustrațiile realizate cu o deosebită măiestrie de către Alexia Udriște… însă apoi am realizat că mesajul dedus din text este elementul surpriză, adevăratul plus al cărții.

   Atmosfera de poveste descrisă de Sacha ilustrează lumea, în simplitatea și puritatea ei absolută… așa cum numai la patru ani poți să o vezi. În lumea aceasta, alcătuită din culori vii, totul e perfect, exceptând umbrele lansate de acțiunile adulților. Din acest punct de vedere, cartea e o lecție de viață… predată de un copil de patru ani. Mesajul e acela că viața e frumoasă, atunci când există toleranță, atunci când  te lași în voia simplității și nu complici lucrurile. În copilărie, totul e simplu și frumos… dar totul se schimbă atunci când ne pierdem capacitatea sau voința de a fi simpli.

   În cartea, dialogul tatălui alternează cu monologurile fiului. Și unul, și celălalt, gândesc profund. Tatăl își alege cuvintele cu grijă, semn că este conștient de sensibilitatea unui copil ai cărui părinți s-au despărțit. Fiul, în schimb, vorbește cu o sinceritate debordantă, specifică vârstei, dar adevărurile pe care le spune sunt dureroase pentru adulți.

„-Ți-e dol vleodată de viața ta de când nu aveai copii?

-Nu mi-e dor.

-De ce?

-Nu știu, nu vreau să îmi fie dor de ceva ce nu mai există.

-Nu mai ezixstă viața ta de când nu aveai copii?

-Nu.

-Dal unde e ea acum?

-A rămas în memorie, pot doar să îmi amintesc de ea.

-Ți-a plăcut viața aia a ta?

-Da, mi-a plăcut, iubitul meu. A fost o viață frumoasă.

-Mai flumoasă decât viața de acum?

-Nu, asta e cea mai frumoasă viață.

-Pentlu că ezixt eu și Adola?

-Da.

-Elai felicit?

-Da, așa credeam atunci, că eram fericit.

-Și când nu elam născuți, nu-ți era dol de noi?”

 

   Întrebările copilului îl pun pe tată în dificultate, însă întotdeauna acesta reușește să-și aleagă cuvintele potrivite și să dea un răspuns.

   Răspunsurile rârâite ale lui Sacha debordează prin sinceritate, semn că locul sincerității și a altor valori morale e acolo, în inima copilăriei.

  Deși face parte din colecția Nemi și este recomandată copiilor cu vârsta de peste patru ani, eu voi îndemna în primul rând părinții să citească această carte. Vor fi uimiți de calitatea imaginilor, dar și de mesajul textului… și în final, cine știe… poate că unii dintre noi vor lua trenul către lumea fascinantă a copiăriei… măcar din când în când.

Cartea Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, de Iulian Tănase poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
6

Pinguinul care voia să afle mai multe de Jill Tomlinson-recenzie

Editura Nemira, 2016

Colecția Nemi

Titlu original: The penguin who wanted to find out, 1975

88 de pagini

Vârsta recomandată: 7+

   O carte pentru copii trebuie să conțină neapărat o învățătură, altfel nu-și mai are rostul. Copiii devorează orice informație pe care o primesc și pun întrebări la care noi, adulții, nici nu ne gândim. Le răspundem cu răbdare, pe înțelesul lor, și așteptăm să le vedem lumina din ochi. Îi privim cum cresc și se maturizează, apoi îi lăsăm liberi – ne-am îndeplinit misiunea.

  Povestea lui Otto, pinguinul curios, înglobează învățături despre maturizare, despre lumea înconjurătoare și despre relațiile cu semenii.

   Otto este un pui de pinguin, care abia așteaptă să iasă la joacă. Îi place zăpada și să se adăpostească de frig pe picioarele tatălui său. Este primul ieșit din ou, în colonie, și descoperă că are o responsabilitate foarte mare: aceea de a avea grijă de ceilalți puișori.

   Ghidat de adulți, face primii pași în zăpada Antarcticii și învață să se hrănească singur. Dar, nu uită niciodată să îi ajute și pe ceilalți.

  Otto este un pui orfan, pinguinul-tată care l-a clocit a găsit oul în zăpadă și l-a adoptat. Prin urmare, copiii își pot construi în minte o imagine pozitivă a familiei din care face parte un tată vitreg. Claudius, pinguinul-tată, îi oferă puiului răspunsuri și-l ajută să învețe să se descurce în societate. El pregătește puiul pentru lume, nu lumea pentru pui.

–Nu cred că mă voi obișnui vreodată cu frigul ăsta, a spus Otto.

–Ba o să te obișnuiești. Cât ești mic, îți țin eu de cald, dar când vei crește, o să fii acoperit cu un strat de grăsime, așa ca mine. Asta e de mare ajutor.

Otto s-a uitat în sus spre Claudius:

–Chiar o să fiu așa de gras ca tine?

–Da, toți pinguinii adulți sunt grași.

–Ce bine, zise Otto. Ei bine, presupun că o să mă obișnuiesc atunci.

 

   În același timp, micul cititor primește informații despre pinguinii imperiali, despre foci, despre lumea subacvatică și Polul Sud. Află că poți fi prieten și cu cei diferiți, că trebuie să îți asculți părinții și să îi ajuți pe cei neajutorați.

–Să aștept, a bombănit Leo. Întotdeauna așteptăm ceva.

–Așa e. Eu trebuie să aștept să-ți crească penele. Nu intru în mare fără tine.

–Vai, Otto, chiar o să mă aștepți?

–Da, zâmbi silit Otto. Va trebui să mă obișnuiesc cu asta.

   Ilustrațiile făcute în creion moale schițează lumea înghețată a pinguinilor, lăsând loc imaginației micilor lectori spre a o colora și a o transforma într-un paradis terestru. Povestea lui Otto poate fi folosită și ca auxiliar didactic transdisciplinar, la clasele mici, deoarece conține, pe lângă învățături – valori și atitudini –, și informații din geografie – despre Polul Sud și Antarctica – și zoologie – viața pinguinilor imperiali.

   Am petrecut o oră lecturând alături de fiica mea, care, așa cum era de așteptat, a pus multe întrebări, precum Otto.

Cartea Pinguinul care voia să afle mai multe, de Jill Tomlinson a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
8

Spiriduşul apelor, de Otfried Preußler-recenzie

Titlu original-Der kleine Wassermann

Editura: UNIVERS ENCICLOPEDIC JUNIOR 2017

Ilustraţii-WINNIE GEBHARDT

 Traducere-Christa Richter si Christian Sencovici

 Număr pagini: 112

  „ Otfried Preußler (1923–2013), care se autodenumea „un povestitor”, este considerat unul dintre cei mai importanţi şi îndrăgiți autori germani. Multe dintre cărţile sale – cum ar fi Spiridușul apelor, Mica vrăjitoare sau Tâlharul Hoțdezloți ocupă un loc de seamă în literatura pentru copii.”

   Lectura este foarte importanta in viața copiilor, la fel cum este important si ce le citim sau ce cărți să le cumpăram. E prima carte a autorului pe care o citesc si care m-a surprins într-un mod plăcut.

   Spiridușul apelor este o poveste fermecătoare care are la baza familia. Familia din povestea noastră este formată din Piticul-Apelor, Pitica-Apelor şi Piticuţul-Apelor. O bucurie mare când s-a născut un băiețel grozav în familie, mai ales că are ochii verzi şi membrană între degete. E uimitor cât de repede se dezvoltă Piticuțul-Apelor, vorbește, înoată. La început înoată doar în camera de zi, apoi prin casă, iar după ce a primit hainele caracteristice unui adevărat Pitic al apelor a ieșit să înoate în împrejurimile casei.

Și chiar a doua zi îi aduse Piticuțului-Apelor o pereche de pantaloni nou-nouți din piele de pește, pe lângă aceștia o haină verde ca stuful, o căciuliță cu moț roșie ca focul și, bineînțeles, o pereche de cizme adevărate de Pitic-al-Apelor, din piele galbenă. „

   Această carte cuprinde ceea ce numim noi o copilărie frumoasă în care nu lipsesc năzdrăvăniile, prieteniile, descoperirea de lucruri noi. Ce se întâmplă cu un copil când crește? Vrea să descopere singur lucruri care nu are voie să le facă, să trăiască propria aventură, să cunoască prieteni noi. Bineînțeles, noi mămicile suntem greu de convins să lăsăm copiii să pornească în propria aventură.

Piticuțul nostru pornește în căutare de aventuri întâlnind tot felul de vietăți în apele Iazului Morii, unele chiar ciudate.

Peștera era întunecoasă. Mai întâi se gândi că Animalul-cu-mulți-Ochi ar fi un vierme uriaș alburiu. Dar apoi îi văzu înotătoarele de pe spinare și își dădu seama că era un pește. Un pește care avea pe ambele părți ale corpului un șir întreg de ochi rotunzi.

– Ce te uiți? îl întrebă Peștele-cu-Mulți-Ochi pe Piticuțul-Apelor. Nu știi că eu sunt Nouă-Ochi? Cum îți plac?

„Ești urât! Mi-e frică” vru să răspundă Piticuțul-Apelor, dar se răzgândi și spuse numai:

– Deci pe tine te cheamă Nouă-Ochi? ……..”

   Foarte frumoasă evoluția Piticului, cum face el cunoștință cu aerul, cu ploaia, cu oamenii. Cum descoperă că oamenii sunt diferiți privind familia morarului sau o șatră de țigani poposind pe marginea iazului. Totul pare fermecat în ochii Piticuțului.

– Da’ ce faci tu aici, măi băiete? Întrebă Piticul-tată.

  – Ce să fac? Repetă trist Piticuțul-Apelor. Caut ploaia, și acum o chem, dar ea nu răspunde. Îmi vine să cred că a plecat.

Pe Piticul-tată îl bufni râsul. Pe cine cauți? Ploaia? Băiete, dar ești tot timpul în mijlocul ei! Ei da, așa se întâmplă, adaugă el zâmbind, așa se întâmplă dacă nu-l asculți pe tata până la capăt. „

  Câteodată Piticuțul face lucruri periculoase ( întocmai copiilor), cum se dă prin jgheabul de lemn al morii, fără să fie conștient că iazul poate rămâne fără apă dacă modifică viteza apei, doar pentru a folosi roata pe post de tobogan.

   Editura Univers Enciclopedic vine cu această nouă carte pentru copii minunată, educativă și plină de aventură. O carte perfectă pentru a face copilașii să îndrăgească lectura oferind un tablou superb al naturii, prieteniei și cunoașterii!

Cartea Spiriduşul apelor de Otfried Preußler poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
13

Cum să-ți dresezi dragonul, de Cressida Cowell-recenzie

Editura: Nemira,2017 @ NEMI

Traducere din limba engleză: Cristina Jinga

Redactor: Laura Câlțea

Pagini: 228

     Despre autoare

   „Cressida Cowell a crescut în Londra și pe o mică insulă, aproape nelocuită, de pe coasta de vest a Scoției, unde și-a petrecut timpul scriind povești, pescuind și căutând dragoni. Era convinsă că pe insulă trăiau cu adevărat dragoni și, de atunci, a rămas fascinată de ei. Acum locuiește în Londra cu soțul ei, Simon, cu fiicele Maisie și Clementine, și cu două pisici, Lili și Baloo.”

    Cum să-ți dresezi dragonul este primul volum a unei serii ce îl are ca protagonist pe Sughiț. Din aceeași serie mai fac parte: Cum să fii pirat; Cum să vorbești dragoneza; Cum să fentezi blestemul unui dragon; Cum să scapi de urgia unui dragon; Ghidul eroului printre dragonii ucigași; Cum să zbori prin furtuna unui dragon; Cum să frângi inima unui dragon; Cum să furi sabia unui dragon. Cărți care nu sunt neapărat de citit într-o anumită ordine.

„Despre Sughiț – Sughiț Strașnicul Stavrid al III-lea, formidabil luptător cu sabia și îmblânzitor de dragoni, a fost cel mai mare Erou Viking care a existat vreodată. Însă în memoriile sale Sughiț își amintește de vremurile când era doar un băiețel obișnuit care descoperea cât de greu e să fii Erou.”

Sughiț este fiul șefului de trib, nu prea este corespunzător pentru a fi conducător, dar este singurul viking care vorbește limba dragonilor (dragoneza) și este dornic să afle tot ceea ce ține de gândurile dragonilor, chiar dacă pentru tatăl său este o dezamăgire. El trebuie să parcurgă câteva probe periculoase pentru a trece de „Programul de Inițiere într-ale dragonilor.”

   Peștera dragonilor este un adevărat pericol din care Sughiț trebuie să fure un ou de dragon. Furatul unui ou nu ar fi o treabă prea grea dacă oul e de găină, dar când e de dragon se transformă într-o adevărată aventură.

   În timp puiul de dragon se dovedește a fi Știrb la propriu și figurat, deși s-ar fi putut numi foarte bine, Flămânzilă 🙂

    Ambiția lui Sughiț de a prelua conducerea tribului de pe Insula Tontului îl face să creeze o alianță cu dragonul copilăros și neascultător deși sunt total diferiți. Se împrietenesc în ciuda faptului că nu te poți  baza cu adevărat pe un dragon, iar prietenia lor ajută la schimbarea destinului vikingilor fiind amenințată de Dragomus  Maritimus  Giganticus.

O lectură amuzantă, captivantă, care te poartă într-o lume fascinantă aducându-ți un zâmbet în colțul gurii.

   Menționez că filmul animat este fantastic mai ales vizionat în 3D, dar lectura este una savuroasă, plină de umor. Ilustrațiile stârnesc imaginația și totul te îndeamnă să nu lași cartea din mână.

  Autoarea scrie fabulos, cursiv și pe gustul tuturor, nu doar a copiilor. Sau poate eu sunt un copil mare 🙂 . Numele alese pentru fiecare personaj sunt comice (Picioedepește, Râtmucos, ș.a.), așa cum sunt și caracterele fiecăruia.

 Recomand cu mare drag și bineînțeles cu zâmbetul întipărit pe chip la care nu vreau să renunț după finalizarea lecturii.

– Ca să vezi și tu, rânji Râtmucos, iată și NEISPRĂVITUL, mânjit tot cu rahat de dragon.De fapt, chiar te prinde bine.

        -HĂ-HÎ, HĂ-HÎ, HĂ-HÎ! Nechează Sufludecâine.

       – Acela nu-i dragon, zise în zeflemea Viermele-de mare, dragonul lui Sufludecâine, care era un Orăcăitor mare și urât, cu un bot de mops și fire josnică. Acela e un gușter cu aripi.

     – Acela nu e un dragon , de strâmbă disprețuitoare Râma-de-foc, Dragonul lui Râtmucos, care era la fel de mojică și de încrezută ca și stăpânul său. Acela e un nou-născut țurțuraș de iepure de câmp, jalnic deranjat la burtă.

  Știrbul icni de furie. „

 

Cartea Cum să-ți dresezi dragonul, de Cressida Cowell a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

Bunica, zânuța și îngerașii.

    Afară ninge, suflă vântul, iarna deja și-a intrat în  drepturi. Îmi place atmosfera de afară, dar și din căsuța-mi caldă, parfumată și împodobită de sărbătoare. Acum e acum, dar trecutul e încărcat de amintiri dintr-o iarnă de poveste: cu zăpezi cât casa, soba duduind, nepoatele și bunicii lângă soba fierbinte. Vocea melodioasă a bunicii răsuna în liniștea făcută de ochii sclipitori ale micuțelor. Bunica – plecată acum pe cea mai strălucitoare stea, recita poeziile învățate la puțina școală pe care a făcut-o, dar a urmat cu sfințenie școala vieții, din care a ieșit premiantă: trei vlăstari ce-au iubit-o dumnezeiește.

   Bunica recită poezii îngerilor și cu toții râd. Îngerii o înconjoară cu iubirea lor, ascultând versurile și poveștile despre cele trei zâne și un prinț, ale bătrânei cu chip de sfântă. Nici un sunet, nici un râset de cristal nu o întrerupe pe minunata bunicuță, vocea-i melodioasă e balsam, e mângâiere pentru îngerii triști și îndurerați – au văzut plângând o zână a bunicii.

  • Bunico, zânuța plânge… și plânge cu jale, spune îngerașul cu lacrimi în ochi.
  • Plânge de dor, îngerașă frumoasă.. Îi este dor de povești spuse de bunica, de zâmbetul și vocea ei.
  • Bunico, dar nu știe zânuța că tu ești cu noi?
  • Știe, dar tot îi este dor.
  • Și plânge, iar eu nu pot să nu plâng cu ea, spune tuturor îngerul cu ochii în lacrimi.
  • Plânge și bunica, draga mea, îi răspunde bătrâna blând.

Îngerașul fuge în brațele bunicii. Se alintă, iar iubirea îi oprește lacrimile.

  • Bunicuța mea iubită, nu o putem ajuta pe zânuță? Întreabă un alt îngeraș emoționat.
  • Nu știu, dragul meu.
  • O putem ajuta, spune un al treilea îngeraș cu ochii senini.
  • Bunico, spune-ne povestea zânuței, te rugăm!

Bunica, cu zâmbet trist și lacrimi în ochi, spune doar pentru ea: mi-e așa dor de zânuțele mele, dar de zânuța Lăuruș mi-e și mai dor… Și-a șters lacrimile și-a adunat în jurul ei îngerași – cu toții o iubeau atât de mult!

  • Bunico, sunt atât de fericit că ești aici cu noi, spune stâlcit un îngeraș
  • Și eu sunt fericită, dar mi-am lăsat familia în lacrimi și durere.
  • Bunico, de ce vin oamenii în cer? Am auzit că mor, dar cum să moară, dacă ajung la noi?
  • Nu moare nimeni, dragul bunicii, dar fizic nu mai suntem lângă cei pe care-i iubim. Trăim veșnic aici.

Hai să vă spun povestea zânuței mele, vreți? Fiți atenți.

Toți erau atenți, cu ochii mari și zâmbet cald. Bunica povestea, iar un alt îngeraș mi-a șoptit povestea pentru voi.

   Zânuța e tristă. E tristă că e singură, că nu are pe nimeni alături care să o iubească. Și-a dorit și ea să fie alintată, protejată. Crede că va rămâne singură mereu pentru că s-a născut cu un defect fizic.  Cu toate astea, zânuța visează să aibă soț, copii și căsuța lor. Visează la ziua în care va deveni soție și își va ține în brațe copiii.

   Îngerașul mi-a transmis și ultimul gând al bunicii înainte să se încheie povestea: dorința zânuței se va îndeplini. Mi-a spus și despre veselia îngerașilor și dorința lor de a fi de ajutor zânuței.

Bunica spune încă povești, îngerii se joacă, iar zânuța din poveste crede total în dorința ei. Câtă fericire vor trăi împreună: zânuța, bunica, îngerașii și toți cei care o iubesc!

A fost odată..Poveşti adevărate

Teroare la priveghi-Anii`50, poveste adevărată.

   În articolul trecut, vă vorbeam de unchiul tatălui meu, care venea din Oltenia cu tot felul de povești. Prinzând gustul, îl tot băteam la cap să-mi spună povești de groază petrecute în sat. Unele erau adevărate, trăite pe propria piele, altele inventate chiar de el, pentru că tot îl înnebuneam cu „cererile” de povești… O să vă mai împărtășesc câteva:

 Chip de diavol: câine sau hârtie?

   O poveste trăită de celălalt unchi, fratele celui care povestește. Se întorcea într-o noapte de la un bal. Era vremea balurilor, nu ca acum, a cluburilor. Întorcându-se, pe uliță era întuneric, când vede un câine alb urmărindu-l. Peste puțin timp, nu mai vede câinele, ci un rotocol de hârtie. Atunci îl fulgeră un gând: dacă este diavolul? Nu știu unde auzise el că diavolul își schimbă înfățișarea. A fugit cât l-au ținut picioarele, dar până la urmă a dispărut și rotocolul de hârtie.

  Auzind povestea, ni se pare prostuță, cum să crezi că un simplu cățel sau un rotocol de hârtie ascunde un diavol? Însă așa gândim cu mintea de acum, din secolul XXI. Atunci, pe vremuri, străzile nu erau luminate, poveștile cu fantome și duhuri se auzeau peste tot, nu exista informarea de acum, nu exista Internetul. În plus, să luăm în considerare vârsta celor ce au trăit întâmplările: mai mici decât mine acum, niște tineri lipsiți de experiență, de abia ieșiți din adolescență.

Teroare la priveghi…Anii `50, poveste adevărată.

   Un priveghi, mortul în coșciug, babele curioase, ca de obicei, pe lângă. Deodată, mortul mișcă un deget. Toate babele au luat-o la fugă afară din casă, îmbulzindu-se spre ușă și chirăind cât le țineau puterile.

Ce s-a întâmplat de fapt: cineva pus pe șotii a legat degetul cadavrului cu o sfoară și la un moment dat a tras de ea.

  Știu, poate părea o glumă proastă și macabră, însă chiar și în ziua de astăzi, aș da orice ca să le văd pe acele femei bârfitoare și curioase, pentru care priveghiul și înmormântarea nu sunt decât evenimente de bârfă și de „studiere” a celor prezenți, fugind speriate, cât le țin picioarele, convinse că mortul se scoală din coșciug și le urmărește.

Copilul din cimitir

   Deja cam secase repertoriul, îmi spusese toate poveștile de groază adevărate, mi le repetase de sute de ori, așa că s-o fi gândit el să vină cu ceva nou. O fi fost din folclor, o fi fost inventată de el, din păcate nu voi ști niciodată, nu mai am pe cine întreba acum….

Cică un copil murise, având probleme cu un picior. Dacă te duceai noaptea prin cimitir la mormântul lui, auzeai de undeva:

– Mă doare picioru’! Mă doare picioru’! Mă doare picioru’!

 Știa el cum să te țină captivat în poveste, inducea tensiunea, vorbea cu o voce egală, iar când erai cu toată atenția acolo, în mijlocul acțiunii, striga „Mă doare picioru’!” și te prindea de picior. La început m-am speriat, am țipat, apoi îl rugam de fiecare dată când venea pe la noi să-mi spună povestea. Îmi plăcea să mă sperii, chiar dacă știind poanta, efectul nu mai era același…

Strigoaica din podul bisericii

   Aceasta este o poveste spusă fiului său, adică unchiului meu. De fapt, de la el am aflat-o, după moartea tatălui său și chiar m-am mirat că am ratat-o, mie nu mi-o spusese. Este inventată, desigur, probabil unchiul meu, pe când era copil, se ținea de capul lui la fel ca mine pentru a-i spune povești de groază și bietului om îi sărăcise repertoriul, așa că a început să inventeze. Îi spusese că în podul bisericii exista o „strigoaică” care ieșea noaptea de acolo și speria credincioșii.

Sau știu și eu, n-am fost niciodată noaptea în biserica din sat, așa că nu pot jura că nu umbla pe acolo vreo strigoaică…

 

 

by -
13

                  Prietenia și rochița galbenă

   Sofia locuiește într-un castel mare și luxos din împărăția florilor, are șapte ani și este cea mai frumoasă prințesă din toate timpurile. A fost darul de la Dumnezeu pentru părinții săi înaintați în vârstă care aproape că nu mai sperau la un moștenitor. Acesta e și motivul pentru care prințesa era răsfățată puțin prea mult și ocrotită peste măsură de toată lumea din castel. Părul ei lung şi auriu împodobea ca o bijuterie sutele de rochițe, una mai frumoasă ca alta. Fiind singură la părinți, Sofiei nu-i plăcea să-și împartă lucrurile cu nimeni. Se spune că era puțin egoistă, dar destul de înțeleaptă.

      Castelul era înconjurat de o grădină imensă, plină cu flori înflorite în fiecare perioadă a anului. Această frumoasă grădină era opera lui nenea Tudor, un grădinar cu mâini de aur și sufletul curat. El avea o fetiță de aceeași vârstă cu Prințesa Sofia, numită Ana, ele fiind singurele copile din castel.

    Ana are părul roșcat, pielea albă ca laptele și plină de pistrui. E blândă și foarte veselă. Ea are doar două rochițe: una cenușie pentru toată ziua și una roșie pentru zilele de duminică și sărbătoare. De multe ori împărăteasa o ruga pe prințesă să-i ofere Anei din rochițele ei mai vechi, dar prințesa nu se îndura să renunțe la ele.

   Cele două fete sunt mai mereu împreună la joacă, la teme, la masă și la biserică. Singurul loc unde nu merg împreună e școala. Ana merge la o școala de stat, iar Prințesa Sofia are profesori particulari.

    Au trecut anii iar fetele au crescut, au împlinit 14 ani. Se apropie sfârșitul unui nou an școlar. Ana va juca într-o piesă de teatru la festivitate, unde va interpreta rolul Cenușăresei. Singura problemă e că nu are o rochiță de basm pentru sfârșitul piesei. Știind că Sofia are sute de rochițe, s-a gândit să o roage să-i împrumute una pentru piesa de teatru.

  – Sofia, am o rugăminte la tine, ai putea să-mi împrumuți o rochiță de-a ta pentru câteva ore ? Oricare, pentru că toate sunt superbe.

   – Cum îndrăznești? Crezi că aș putea să port o rochie pe care ai purtat-o tu? Nici gând.

    Împărăteasa, auzind conversația, s-a întristat, a încercat din răsputeri să o convingă pe fiica ei să-i dăruiască una dintre rochițe mai ales că nu le poartă pe toate. Rugămințile împărătesei au fost în zadar.

  – Te înțeleg, răspunse Ana, iartă-mă că am îndrăznit să uit cine sunt, iartă-mă că am îndrăznit să cred în prietenia noastră. Aleargă pe holurile castelului cu lacrimile șiroind pe obrajii pistruiați. Brațele lui nenea Tudor o așteptau deschise, umărul său fiindu-i sprijin fiicei sale întotdeauna.

  A sosit ziua în care Ana trebuia să fie Cenușăreasă, o zărește pe Sofia în grădină culegând flori. Într-un impuls de moment fuge în camera Sofiei și alege o rochiță galbenă, o privește lung.

    „Iartă-mă Sofia, am să o pun la loc în scurt timp, nici măcar nu vei observa”.

    Piesa a început, Ana fuge în culise să îmbrace rochița galbenă. Lângă rochiță Sofia aștepta:

  – Ana, ai ales o rochița frumoasă! O să fii o Cenușăreasă minunată.

  – Iartă-mă, Sofia, am împrumutat-o fără voia ta. Poți să o iei, nu am să o îmbrac.

  – Iartă-mă tu pe mine, Ana! Am fost egoistă și răsfățată! De acum vom împărți rochițele, vei fi prințesă alături de mine.

   Sofia scoate de la spate un buchet de trandafiri roșii și-l oferă Anei cu prietenie, se îmbrățișează cu dragoste copilărească depășind latura socială a prieteniei lor.

  – Fugi, Ana, Cenușăreasa este așteptată pe scenă! Pantoful ți se va potrivi perfect, iar rochița galbenă te-a transformat într-o adevărată prințesă. Eu voi fi în sală și te voi aplauda la final.

   Sofia și Ana stau pe o bancă în grădină. Au trecut de 70 de ani. Își privesc cele două nepoate cum aleargă printre florile înflorite și se bucura de o prietenie plină de devotament și dragoste.

   Dragostea există în inima fiecăruia, așteaptă doar să fie dăruită. E minunat să o dăruiești unei persoane care la rândul ei îți întoarce sentimentele nobile.

%d bloggers like this: