Tags Posts tagged with "Recenzie"

Recenzie

Dorinţa inimii, de Jill Shalvis-recenzie

Titlul original: The Sweetest Thing (Lucky Harbor, #2)
Editura Lira/Litera
Traducător: Manuela Bulat/Graal Soft
Anul apariţiei: 2016
Număr pagini: 286

    Seria Lucky Harbor: 1. Irezistibil(recenzie)-Simply Irresistible (2010), 2. Dorinţa inimii-The Sweetest Thing (2011), 2.5. Kissing Santa Claus (2011) (in Small Town Christmas), 3. Îndrăgostită nebuneşte(prezentare)-Head Over Heels (2011), 4. Noroc în dragoste(prezentare)-Lucky in Love (2012), 5. At Last (2012), 6. Forever and a Day (2012), 6.5. Under the Mistletoe (2012), 7. It Had to Be You (2013), 8. Always On My Mind (2013), 8.5. Dream a Little Dream (2013) (in A Christmas to Remember), 9. Once in a Lifetime (2014), 10. It’s in His Kiss (2014), 11. He’s So Fine (2014), 12. One in a Million (2014), 12.5. Merry Christmas, Baby (2014)

    Dorinţa inimii de Jill Shavis aş spune că este o tartă aromată în care fiecare cititor îşi poate adăuga ingredientele preferate şi rezultatul să fie unul demenţial. Are romantism din belşug, te face să zâmbeşti şi în acelaşi timp te poartă în Lucky Harbor- Washington, o locaţie ideală pentru cei care iubesc sporturile nautice. Dacă simţi nevoia să evadezi şi să te bucuri din plin de atmosferă/personaje atunci sigur intrigile locale vor condimenta peisajul.

   Un mare plus al autoarei Jill Shalvis este că ştie să echilibreze şi să menţină interesul pe tot parcursul lecturii. Cumva seria Lucky Harbor m-a dus cu gândul direct la Trilogia Hanul Amintirilor de Nora Roberts, o altă provocare literară care mi-a rămas în suflet.

    Despre carte:

    Dintre cele trei surori, Tara Daniels este femeie extrem de atrăgătoare, perfecţionistă, tot timpul îmbrăcată impecabil, niciun fir nu i se mişcă, mereu pe tocuri, iar pasiunea ei este arta culinară. Hmm, sună bine, nu? Problema este că trecutul a forţat-o să fugă de Lucky Harbor şi să nu se mai întoarcă, însă dorinţa mamei sale le-au adus împreună pe surorile rătăcitoare.

    Pasiunea pentru Ford Walker a existat întotdeauna. Într-o vacanţă de vară, în adolescenţă, cei doi s-au cunoscut ajungând să se iubească cu patimă. Rezultatul a fost o sarcină neprevăzută şi un copil care a fost dat spre adopţie. Chiar dacă Ford a vrut să se căsătorească, Tara ştia că nu este momentul lor şi a preferat să meargă mai departe, să uite. Amândoi au regretat că n-au reuşit să fie prevăzători, să lupte sau poate să se gândească mai bine la ce s-a întâmplat, dar prezentul le oferă o altă oportunitate: sunt din nou faţă în faţă.

   Tara îl evită cu orice preţ, dar locuiesc într-un oraş micuţ în care oamenii se cunosc foarte bine şi sunt extrem de curioşi. Se simte focul ce arde între cei doi şi întrebările care planează asupra lor, dar prietenia cu Jax Cullen-iubitul lui Maddie şi hanul care îl administrează îi tot aduce împreună.

   Mama lor, Phoebe Traeger le oferise celor trei surori şansa de a se cunoaşte şi chiar dacă nu mai era alături de ele fizic, ea le aduce împreună. Tara îşi dorise să scape de parte ei din moştenire, să vândă hanul şi să revină la viaţa perfectă din Texas. Divorţul de Logan Perrish-pilot de curse şi vedetă NASCAR o ajută să se regăsească pe sine, să nu-şi mai piardă identitatea.

„Acum, era o femeie foarte dură şi poate chiar distanţă. Era necesar să fie astfel pentru a-şi proteja inima. Şi pentru a nu mai suferi.
Din păcate, având de-a face cu Ford, tocmai îşi încălcase regula. Când venea vorba despre el, problema era că mintea şi trupul ei păreau să fie în conflict.
Doreşte-l!
Ţine-l la distanţă!”

   Era destul de greu să-l îndepărteze pentru că Ford se simţea atras de ea şi profita de fiecare clipă pentru a-i testa rezistenţa.

„Ford era un expert de talie mondială în navigaţie. Când nu concura pe mare şi nu apărea în Cosmo pe lista celor mai viteji şi amuzanţi bărbaţi, locuia în Lucky Harbor. Aici, el şi cel mai bun prieten al său, Jax, deţineau şi conduceau The Love Shack, cel mai popular local din oraş. Din câte îşi dădea Tara seama, făcea asta în special pentru că se specializase în flecăreală, lucru pe care îl făcea din plin când stătea în spatele barului, amestecând băuturi şi bucurându-se de viaţă.”

   Tara ar vrea să scape de amintiri, dar ele o înconjoară şi trebuie să le facă faţă. Cum ar putea să ignori pe bărbatul care îi bântuie gândurile?

„Şi ei îi plăcea viaţa. Sau ideea de viaţă.
În regulă, mai avea de lucrat la bucuratul de viaţă. Problema era că bucuratul se împiedica de realitate.
-Până la urmă, iei o brioşă sau nu?
Ford işi înclină capul, iar privirea lui trecu peste ea ca o mângâiere.
– Iau orice firimitură îmi oferi.
Cuvintele lui aduseră pe buzele ei un zâmbet sincer.
– De parcă te-ai mulţumi cu o firimitură!
– Cândva, m-am mulţumit.
El încă surâdea, dar ochii ii erau serioşi acum, iar ea simţi un freamăt în partea de jos a stomacului.
Amintiri. Nedorite.”

   Şi răspunsul îl ştie, dar pare dificil de asimilat. Cert este că trebuie să lămurească cumva ce-i deranjează, să discute ca doi oameni ce cândva au împărtăşit ceva frumos.

„Cum se face că încă simţim atracţia?
Ford se lipi de ea, făcând-o să simtă cât de mult simţea el atracţia.
– Adică n-ar trebui să mai existe, şopti Tara cu buzele lipite de gatul lui, după ce o cuprinse în braţe. Eu n-ar trebui…
„… să tânjesc după tine…“
Unele lucruri pur şi simplu se întâmplă, spuse el încetişor în părul ei. Zilele se transformă în nopţi. Valurile oceanului se sparg mereu la ţărm. Iar eu te doresc, Tara.
La naiba, chiar te doresc! Te-am dorit întotdeauna.”

   Ceea ce nu anticipase Tara era că şi fostul soţ vrea să o recucerească, ceea ce va stârni multă vâlvă în micul orăşel. Competiţia dintre ei se va muta inclusiv pe facebook şi va anima audienţa. Se vor împărţi în tabere cu susţinători oferind picanterii despre întâlnirile lor.

   Partea frumoasă este că în aceeaşi perioadă apare în viaţa celor doi şi Mia, fiica lor. Este o tânără, carismatică, frumoasă, deschisă, zâmbitoare, dornică să îi cunoască pe cei care au ales să o dea spre adopţie.

– „Doi frumoşi armăsari aleargă umăr la umăr, concurând pentru inima Tarei Daniels, patroana complexului Beach Resort din Lucky Harbor. Care dintre cele două exemplare sexy va trece linia de sosire? Drăguţul Logan Perrish, vedetă din NASCAR, sau frumosul nostru Ford Walker, navigator? Prieteni, s-ar putea să fie un finiş la fotografie. Votaţi pentru noul nostru sondaj de pe Facebook! Pentru fiecare vot se percepe un dolar, banii urmând să fie donaţi Centrului de cercetare a cancerului pediatric de la Spitalul General, aşa că nu ezitaţi. Cu toţii ne permitem să dăm un dolar, nu-i aşa?
Votaţi acum!“ Mia işi ridică privirea şi se uită la Ford şi Tara. Este vorba despre voi?
Ford se uită la semnătură. Lucille Oldenburg. Hoaşcă băgăcioasă!
Tara încremenise lângă aragaz, cu ochii îngroziţi.
– Glumeşti?
– Nu, rosti Mia”

   Mia îl acceptă pe Ford imediat, însă cu Tara trebuie să creeze o legătură, să afle de ce cu ani în urmă nu a putut să o păstreze. De ce tocmai mama ei nu a vrut-o. Oricât ar fi de uşor la prima vedere, pentru cele două înseamnă un nou capitol, o nouă şansă. Fiecare merită să fie fericită şi la un moment dat să se ierte. Mia să îşi descopere părinţii în mediul lor natural şi Tara să accepte că nu este o persoană perfectă. Chiar dacă a ales raţional, nu trebuie să se judece atât de aspru. Atunci părea soluţia perfectă, însă erau tineri şi gândeau diferit. Fiica lor merita să fie fericită, iar ei nu erau pregătiţi să fie părinţi.

   Dorinţa inimii este o carte fermecătoare, caldă, perfectă pentru orice moment. De multe ori citind înţelegem că nu există perfecţiune, ci clipe memorabile ce trebuie trăite. Chiar dacă am greşit cândva, nu este totul pierdut, uneori viaţa se întoarce ca un bumerang şi ne oferă şanse unice pentru care merită să luptăm cu ardoare.

    Partea frumoasă este că fiecare capitol din carte începe cu câteva gânduri ale Tarei.

Spune întotdeauna adevărul. Astfel, nu mai trebuie să ţii minte nimic.

Concluzia apare atunci când te-ai săturat să gândeşti

O judecată bună se naşte dintr-o experienţă proastă. Din păcate, majoritatea experienţelor proaste se întâmplă din cauza unei judecăţi proaste.

   Dacă iubiţi să experimentaţi, la final vă las o reţetă ce se regăseşte în carte.

Bună dimineaţa, Soare!

Ingrediente:
– un strat de găluşte de cartofi
– un strat de şuncă sau de carnaţi tăiaţi cubuleţe (sau slăninuţă, orice vă place)
– un strat de branză cheddar (din belşug, fiindcă nu există niciodată prea multă branză la micul dejun)
Amestecaţi următoarele şi turnaţi-le deasupra:
– 6 ouă bătute;
– 1/2 linguriţă sare (sau mai multă, dacă nu se uită nimeni);
– 1/2 linguriţă piper;
– 1/2 linguriţă muştar uscat;
– 1/2 cană ceapă tocată;
– 3 căni de lapte;
– două linguriţe de sos Worcestershire.
Peste toate astea, adăugaţi 1/2 cană de unt topit. Şşşt, să nu spuneţi nimănui…
Lăsaţi tava neacoperită o oră, in cuptorul incins la 180 de grade.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Surse imagini: pinterest.com

Cele două Diane, de Alexandre Dumas(tatăl)-recenzie

Editura: Lider

Număr volume: două

   De când mă ştiu mi-au plăcut cărţile scrise de Alexandre Dumas. Am citit volumele sale cu nesaţ în vremea copilăriei. Fiece pagină părea ceva rupt dintr-un film, dintr-o viaţă de om: caracterele descrise, lumea care juca jocul sorţii într-un război, cadrele spaţio-temporale care animă lectorul la a continua lectura. Felul în care compune acest autor denotă măiestrie cu atât mai mult cu cât reuşeşte să introducă cititorul undeva dincolo de viaţa de zi cu zi a Franţei de demult. Luminile altminteri în alb şi negru se descoperă a fi vii şi fac ca toate cele ce se petrec în volum să pară a fi o realitate şi nu o istorie uitată.

   Cine a fost Alexandre Dumas? Un scriitor francez din secolul al XIX-lea, a cărui operă a fost tradusă în peste 100 de limbi. Romanele lui istorice de aventură au fost adaptate în aproape 200 de filme. Primul lui volum – „Cei trei muşchetari” – este una dintre cele mai citite cărţi de toate generaţiile din ultimele două secole.

   Opera se deschide cu…un fiu de conte şi o fiică de rege. Personajele principale ale operei sunt doi orfani. Ei nu ştiu care le este provenienţa, cuvintele tată şi mamă le sunt total necunoscute, dar cunosc un lucru: că există iubire. Doi copii care vor învăţa împreună, vor fi frate şi soră, vor împărţi bucuriile şi neajunsurile. Cine sunt ei? Diana şi Gabriel „tânărul era de rasă normandă aleasă, cu părul castaniu şi ochii albaştri, cu dinţii albi şi buzele roşii ”. La împlinirea vârstei de optsprezece ani, Gabriel află de la doica sa că este Senior de Lorge, Conte de Montgommery. Din păcate familia sa pare să fi fost blestemată fiindcă toţi membrii săi au murit. Tatăl său dispăruse cu multă vreme în urmă şi nu se cunoştea dacă mai era viu sau murise. Gabriel vrea să îşi răzbune familia, dar ştie că dacă mai află vreo persoană că ultimul Montgommery trăieşte e posibil să sfârşească precum ceilalţi. Cum să îşi vadă visul realizat? Să muncească nu cu numele ori cu titlul, ci cu propriile mâini pentru a-şi crea renume şi a câştiga de partea sa forţe noi. Nu vrea să realizeze acestea de unul singur, ci împreună cu prietena sa din copilărie căreia îi promisese că se vor căsători. Planurile îi sunt dejucate fiindcă atunci când ajunge la Diana pentru a-i dezvălui cele aflate constată cu stupoare că altcineva i-o luase înainte: fata de care se îndrăgostise se căsătorise cu un bărbat mult mai în vârstă, fiind constrânsă de o scrisoare şi teamă. Gabriel înţelege situaţia, dar ştie că o va iubi întotdeauna pe Diana. Tânăra va pleca pe un drum presărat cu aur, palate, regi şi regine, iar Gabriel pe altul plin de sânge, omor şi risipă.

   Anii trec, Gabriel îşi creează propriul renume – viconte d’Exmès – alături  de camarazii de arme şi de ducele de Guise. Pare că totul s-a aşezat, dar în realitate norii de furtună abia  s-au adunat. O scrisoare este trimisă ducelui de Guise, iar Gabriel află astfel că regele doreşte să o căsătorească pe Diana cu un nou pretendent din moment ce ducele de Castro, fostul ei soţ, decedase. În fond, era doar o mişcare a regelui pe tabla de şah prin care urmărea o nouă alianţă între familii. Gabriel ştie că acum a venit vremea lui şi se va arăta mai mult decât bucuros să îi facă pe plac lui de Guise, plecând la Paris să ducă regelui Henric al II-lea drapelurile statelor cucerite în război.

   Diana între timp află care îi sunt părinţii: regele Henric al II-lea al Franţei şi maîtressa acestuia, Diana de Poitiers. La puţin timp de la plecarea spre soţul său, cu ani în urmă, acesta a decedat. Ea a rămas doar cu numele: Diana de Castro. Regele a recunoscut-o ca fiind fiica sa legitimă şi a trimis-o la o mănăstire de maici pentru mai multă vreme. Când a fost primită la palat, a intrat de îndată în graţiile regelui, a devenit fiica acestuia în adevăratul sens al cuvântului. Relaţiile cu mama sa, însă nu s-au încălzit din contra, pe zi ce trecea se răceau. Tatăl îi cere acesteia să se căsătorească din nou şi îi explică şi motivele. Tânăra îl înţelege, dar îl roagă să îi mai lase răgazul de a-l mai întâlni încă o dată pe Gabriel şi a clarifica ceea ce simţeau unul pe altul. Regele se învoieşte, dar exista un mic inconvenient: Diana nu ştia nici adevărata identitate a lui Gabriel, nici pe aceea pe care o dobândise el  în război.

   Lucrurile se vor schimba atunci când cei doi se vor reîntâlni şi vor începe mai multe lupte: a lor pentru iubire şi lupta lui Gabriel pentru a reabilita numele de Montgommery. Povestea nu este doar a lor, ci şi a intrigilor de la palat, a comploturilor, relaţiilor amoroase ascunse pe după perdele, urii şi otrăvurilor, a unui servitor care are o dublură malefică ce îi râde în nas de fiecare dată când se întâlnesc. Sper că nu am divulgat prea mult :)

   „Cele două Diane” este scris la persoana a III-a de un narator obiectiv, omniscient, omniprezent. Cadrele spaţiale sunt frumos creionate „era o seară de august senină şi frumoasă. Cerul era limpede, de un albastru intens, dar luna încă nu se arătase. Noaptea părea cu atât mai misterioasă, mai visătoare şi mai fermecătoare… Această blândă seninătate contrasta în mod ciudat cu agitaţia şi zgomotele care umpluseră ziua. Spaniolii dăduseră două asalturi unul după altul, dar fuseseră respinşi de fiecare dată. Provocaseră însă mai multe morţi şi răniseră mai mulţi oameni ”. Dialogul are coloratură deosebită:

„În numele lordului Grey, stăpânul meu monseniore, continuă arcaşul care nu era orgolios din fire, aţi fost desemnat unul dintre cei cincizeci de prizonieri pe care monseniorul amiral trebuie să-i predea învingătorilor. Nu trebuie să fiţi supărat pe mine, sărman nevolnic, pentru că am fost silit să vă dau această veste neplăcută. / Supărat pe tine!Nu, dar lordul Grey, care este un gentilom, ar fi putut să-şi dea osteneala să-mi ceară chiar el spada. Numai lui am de gând să i-o predau, ai priceput?/ Cum va binevoi monseniorul ”.

   Reacţiile personajelor nu lasă loc de dorit „lui Gabriel i se făcu negru în faţa ochilor şi fu nevoit să se rezeme de pervaz ca să nu se prăbuşească. Aşadar, presentimentele nu-l înşelaseră!”, „se întrebă dacă e cazul să stea acolo şi să aştepte, sau să meargă mai departe. Dar nerăbdarea lui nu se împăca cu imobilitatea ”.

   Diane, Diane: una bună la inimă, iar alta pierdută în negura timpului…Ce se va întâmpla cu personajele noastre, oare îşi ştiu cu adevărat originile, poate sunt fraţi? Vor supravieţui unei lumi care se rupe din interior? „Da, te voi salva, tată! Diana mea, te voi salva!”.  

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

by -
7

         Anul regelui, de Principele Radu al României-recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing
Anul apariției: 2012
Număr pagini: 110
Nota mea: 10/10

     Anul 1866. Anul în care România îl primea pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și-l accepta drept principe domnitor. Această personalitate remarcabilă a obținut, mai apoi, independența României, devenind în 1881 primul rege al românilor. Sub domnia acestuia s-au realizat numeroase reforme, s-au întreprins acțiuni ce aveau scopul de a moderniza regatul proaspăt creat. Avea să fie urmat la tron de Ferdinand I, alături de care România s-a luptat și a trecut peste Primul Război Mondial. După aceea, Carol al II-lea a fost încoronat, însă avea să renunțe la tron favoarea fiului său. Regele Mihai I.

    Tânărul monarh cu un viitor promițător înainte nu a avut șansa de a cârmui prea mult timp țara primită în grijă de la înaintașii săi. Comuniștii l-au amenințat, l-au obligat să abdice și l-au exilat împreună cu Regina-mamă Elena. Propria națiune îl izgonea, negându-i moștenirea și fără a i se oferi respectul cuvenit. În exil s-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma, împreună cu care a avut cinci fiice: Principesa Moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei României, Principesa Elena, Principesa Irina, Principesa Sofia și Principesa Maria.

   Deși departe de meleagurile natale, Majestatea Sa le-a insuflat soției și fiicelor sale iubirea pentru România, pentru români și pentru valoarile acestei națiuni, pe care nu a încetat să le poarte în suflet. Viața printre străini nu a fost simplă, ci dimpotrivă. Abia după căderea comunismului, regele Mihai a avut șansa de a-și revedea țara. Prin intermediul Principesei Moștenitoare, al Principelui Radu, al Principesei Maria, a contribuit la refacerea României postcomuniste, implicându-se în numeroase activități caritabile, dar și în creșterea prestigiului țării pe plan internațional. În consecință, a influențat aderarea noastră la Uniunea Europeană în 2007, de exemplu.

   “Anul regelui” este un lăudabil demers al Alteței Sale Principele Radu, o încercare de a aduce monarhie și pe rege în atenția publicului, în atenția românilor de pretutindeni. În vremuri în care puțini sunt cei care își întorc privirea spre trecut, spre realizările strămoșilor, este nevoie să ne amintim de rege, de Casa Regală pe care o reprezintă cu demnitate de decenii întregi.

    România nu mai este monarhie constituțională, însă la ,,fundația” republicii postcomuniste au contribuit și membrii Familiei Regale, proaspăt veniți din exil. Acesta este unul din numeroasele motive pentru care Majestatea Sa merită să fie acceptat, respectat și iubit de noi toți. Înainte de a fi rege, Mihai I este om, are o familie frumoasă pe care o iubește nespus. Astfel a luat naștere acest album, bogat ilustrat, ce împletește atribuțiile regale cu cele ale unui cap de familie. Principele Radu surprinde momentele-cheie ale anului regal, dezvăluind ceea ce se află dincolo de imaginea oferită de mass-media.

    Este prezentat fiecare anotimp în parte, cu evenimentele, obiceiurile și programul regelui. Rândurile scrise alternează cu fotografii ce îi înfățișează pe membrii Familiei Regale, o mulțime de instantanee din viața publică și privată a Majestății Sale. Aflăm detalii din “culise”, despre etichetă, despre protocol, despre patronajul și furnizorii Casei Regale. În orice caz, acest album nu trebuie să vă lipsească din bibliotecă. Să nu uităm că monarhia a salvat România, a construit-o și a sprijinit-o neîncetat. Eu sper că vă va face mare plăcere să-l descoperiți pe regele românilor!

  LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Surse imagini: www.familiaregala.ro

Inimă sălbatică, de Caridad Bravo Adams- Review Angelic

Readucem la viaţă rubrica lansată cu ceva vreme în urmă, mai exact în 2015- Review Demonic& Review Angelic.

 

Titlul original: Corazón salvaje

Editura: Orizonturi

Anul apariției: 2017

Gen: Romantic, Roman Social

   Corazón salvaje. Prima legătură avută cu romanul a fost, de fapt… telenovela. O telenovelă despre care vorbeau mama și bunica (eu nu am văzut-o la prima difuzare, pe la începutul sau mijlocul anilor `90, eram prea mică). Dar ele o urmăriseră și le plăcuse mult. Și telenovela, dar și chipeșul actor din rolul principal, regretatul Eduardo Palomo.

   Era ceva diferit, apăruse într-o perioadă când piața nu era suprasaturată de tot felul de seriale de calitate îndoielnică. O telenovelă bună, de epocă.

   Spre bucuria mea (eram curioasă, le tot auzisem vorbind), au redifuzat telenovela prin anii 2000. Am urmărit-o și într-adevăr, mi-a plăcut. Și mie mi-a plăcut de Palomo, recunosc, și mi-a părut foarte rău să aflu că a murit.

   Mai târziu, am descoperit că telenovela avea la bază un roman scris de o apreciată autoare mexicană, Caridad Bravo Adams. De fapt, acest roman este unul de referință în literatura sud-americană, inspirând nu mai puțin de 5 ecranizări!

   Vă dați seama ce bucurie pe mine când am aflat că a apărut cartea și la noi, având posibilitatea de a o achiziționa de la chioșcurile de ziare.

   Am fost mirată să văd cât de vast este romanul, împărțit în 3 volume, a câte 300 și ceva de pagini. Așadar, romanul lui Caridad Bravo Adams cuprinde, în total, cam 1000 de pagini!

   Și mai mult m-au mirat diferențele dintre carte și serial, începând cu spațiul în care se desfășoară acțiunea. În carte, povestea are loc în Martinica, pe atunci colonie franceză.

„Martinica… insulă răsărită acolo unde scânteietoarea Mare a Caraibilor pare mai neliniștită, broșă de aur în colierul de smaralde al Antilelor… Exuberantă și aspră, generoasă și sălbatică, pradă aventurierilor, refugiul piraților, fiica preferată a celui mai fierbinte soare de pe planetă, leagăn al marelui vulcan care e ca o inimă arzând ce-și stăpânește bătăile în măruntaiele Pământului… Pământ rodnic și misterios, abrupt și enigmatic…

Insulă sălbatică, având nume de femeie: Martinica!”

   Dispunerea geografică schimbă aproape totul. Așa am aflat multe despre acea insulă, apărută în urma erupției vulcanului Mont-Pelée. Cred că puțini știu despre erupția vulcanică din 1902, urmată de un tsunami, fenomene ce au ras de pe fața pământului orașul Saint-Pierre, până atunci, capitala insulei. După această catastrofă, Fort-de-France, al doilea oraș important de pe insulă, devine Capitala pe care o cunoaștem azi.

   Autoarea plasează acțiunea romanului în mijlocul calamității, ceea ce m-a făcut să caut informații despre acele evenimente și să constat documentarea amănunțită a cărții: sunt descrise cutremurele ce au precedat erupția, scurgerile de lavă, plecarea precipitată a locuitorilor insulei, discursul guvernatorului, care susținea că nu mai era nici un pericol, pentru a evita depopularea zonei… Un singur lucru m-a derutat: din câte am înțeles, în urma acelei erupții și a tsunami-ului, se pare că a existat un singur supraviețuitor. Din carte reiese că ar fi mai mulți.

   Personajele în jurul căreia gravitează acțiunea sunt aceleași din serial: Juán, Mónica, Aimée, Renato. Patru destine legate de iubire și trădare. Renato este îndrăgostit nebunește de logodnica sa, Aimée, însă ea nu-i împărtășește sentimentele. Aimée este o femme-fatale obișnuită să aibă bărbații la picioare, o egoistă interesată doar să-și atingă scopurile, fără a-i păsa de sentimentele celorlalți. Are o aventură cu Juán del Diablo, nimeni altul decât fratele după tată al lui Renato, bastardul alungat cu ani în urmă de la moșie. Juán o iubește sincer și face mari eforturi pentru a strânge avere și a-i satisface toate capriciile celei pe care o consideră viitoarea sa soție.

   Mónica este sora lui Aimée și de când se știe, îl iubește pe Renato. Însă a fost nevoită să-și ascundă sentimentele, iar orgoliul a determinat-o să se refugieze în mănăstire. Printr-un concurs de împrejurări, Mónica ajunge soția lui… Juán. Cum și de ce aflați citind cartea.

   Mi-a plăcut cartea, foarte bine documentată și mai ales, este mai mult decât un roman de dragoste: este un roman social, un roman al epocii. Pe fundalul acțiunii, sunt descrise aspecte importante ale acelor timpuri: puterea celor bogați, exploatarea de către moșieri a celor săraci și a persoanelor de culoare, sclavia fiind abolită numai cu numele; maltratarea copiilor sărmani, nedreptățile epocii.

   Nu mi-a plăcut scriitura greoaie, dar și aceasta este o mărturie a epocii: așa se scria pe atunci, cu descrieri elaborate, cu accente patetice. Cred că la acest aspect a contribuit și traducerea, nefiind cea mai inspirată.

Rezumând, merită citită! Este o mărturie a istoriei, a unei epoci.

 Despre autoare:

   Caridad Bravo-Adams (1908-1990) este o scriitoare mexicană, provenită dintr-o familie cubaneză. Multe dintre scrierile ei au stat la baza scenariilor de telenovele, printre care „La Mentira”, „La Intrusa”, „Corazón salvaje”.

Mai jos vă puteți delecta cu o melodie superbă, coloana sonoră a serialului:

Surse foto: Wikipedia, Libertatea, Pinterest

by -
7

Secretele celebrităților, de Nick Redfern

-recenzie-

Titlu Original: Celebrity Secrets: Government Files on the Rich and Famous

Autor: Nick Redfern

Editura: Curtea Veche

Anul: 2009

Colecția: Săptămâna Financiară

Traducător: Marius Chitosca, Bogdan Georgescu

Număr pagini: 216

   „Secretele celebrităților” este o colecție de informații preluate de la agenții guvernamentale, precum CIA sau FBI, despre oameni care, deși având popularitatea şi faima unor adevărate staruri, au dovedit că viața oferă tuturor probleme de diverse nuanțe.

   Nick Redfern – scriitor, lector și jurnalist – s-a născut în 1964 în Staffordshire și a devenit, în timp, pasionat de UFO, scriind multe articole pe aceasta temă, pentru diverse publicații renumite: „Daily Express” sau „People”. Este evident faptul că Nick Redfern este pasionat nu numai de UFO, ci și de subiecte mai pământești, printre care și secretele. Dintre toate secretele acestei existențe, Redfern alege să scrie despre secretele a 20 de personalități celebre în sfere diferite.

    „Volumul Secretele Celebrităților” răspunde unor întrebări intrigante și notabile, cum ar fi: de ce Marina Statelor Unite a păstrat un dosar asupra apreciatului scriitor Jack Kerouak? A întreținut Frank Sinatra într-adevăr, relații cu Mafia? L-a ținut FBI-ul sub supraveghere timp de ani de zile pe John Lennon, fostul membru al formației Beatles, pentru că agenții se temeau că acesta dona bani teroriștilor irlandezi? Și ce secrete se ascund în spatele interesului guvernului față de mulți alții, precum Abbott și Costello, Marilyn Monroe, Rock Hudson, Mickey Mantle, Jimi Hendrix, Elvis Presley și Andy Warhol? Informațiile sunt cel puțin uluitoare.

    Nota din partea autorului: „În cazul în care nu este specificată altă sursă, toate materialele din această carte provin din documente guvernamentale declasificate.”

    Cu aceste cuvinte regăsite în introducerea cărții, autorul reușește să inducă o curiozitate specifică epocii în care trăim, aceea de a afla informații din viața celor care aleg să își expună viața în lumina reflectoarelor… iar noutățile nu sunt deloc neglijabile. Aspecte detaliate și relativ intime ale existenței a 20 de staruri sunt expuse în această carte, așa cum sunt ele culese în dosare ale agențiilor guvernamentale.

   Precedate de o introducere, cartea este structurată în 21 de capitole după care urmează concluzii, bibliografie și mulțumiri. Primele 20 de capitole dezvăluie aspecte din viețile unor celebrități precum: Abbott și Costello, Jack Kerouac, Errol Flynn, Ernest Hemingway, Billie Holiday, John Wayne, Audie Murphy, Frank Sinatra, Trupa The Kingsmen, Elvis Presley, Marilyn Monroe, Rudolf Nureyev, Andy Warhol, Jimi Hendrix, Rowman și Martin, Rock Hudson, Sonny Bono, John Lennon și The Beatles, John Denver, Prințesa Diana. Ultimul capitol abordează și alți oameni faimoși, autorul motivând că: „Agențiile guvernamentale au dosare despre o întreagă gamă de alte figuri celebre, unele dintre acestea fiind extrem de sumare, altele de o întindere considerabilă, însă conținând numai frânturi și fragmente de informații. Este interesant că subiecții vizați de FBI prezintă cam aceleași caracteristici. Celebritățile care au scăpat de virusul extorcării sunt văzute de FBI ca drogați sau comuniști”.

    Oscilând între stilul jurnalistic cu care Redfern este familiarizat, datele prezentate sunt așezate ca într-un puzzle, astfel încât nu există impresia unei cărți de tip „documentar”, ci mai degrabă totul pare o poveste bine spusă și atent detaliată, dar mai ales argumentată. Pentru că a fost pentru o lungă perioadă de timp jurnalist, Redfern expune o colecție de informații veridice prin prisma celebrității surselor citate. Documentele pe care acesta le citează sunt documente aflate în posesia celor mai renumite agenții guvernamentale, ceea ce face ca lectura să fie una și mai interesantă.

   Titlul este unul cu o intensă notă jurnalistică, știut fiind faptul că trăim vremuri în care oamenii sunt adevărați devoratori de secrete. Cu acest titlu, asortat la o copertă la fel de insinuantă, cartea ascunde între coperțile sale amănunte ciudate, picante sau chiar ciudate despre celebritățile luate în vizor. Dincolo de aceste aspecte, stă factorul uman și atestarea faptului că indiferent de imaginea reflectată de mass-media, un om rămâne un om, indiferent de cât de celebru este. Latura umană, cu întreaga sa pleiadă de emoții, de frici și de slăbiciuni este coordonata comună a oamenilor faimoși expuși în această carte.

   „Secretele celebrităților” nu este doar o carte, ci este dovada faptului că dincolo de aparențe și de percepția publicului referitor la viețile starurilor, adevărul este întotdeauna diferit, viața acestora fiind presărată cu diverse probleme. Intensitatea acestor probleme si presiunea la care sunt supuse unele staruri din cauza flashurilor continue ale aparatelor foto, din lipsa intimității, au dus la adevărate tragedii, despre care au consemnat și dosarele arhivelor din agențiile guvernamentale.

   Stilul este concis, clar, simplu și fluent, lectura curge destul de repede, în ciuda volumului destul de mare de informații. Fiecare capitol este bine conturat, are un fir epic, descriind situațiile cursiv, într-un limbaj lejer și în ordinea cronologică în care au avut loc evenimentele din viața starului respectiv, de la începuturile carierei, la ascensiunea profesională (cu toate aspectele generate de acest proces), până la declin sau chiar moartea unora dintre cei analizați.

   Catalogată drept „scandaloasă” de către unele publicații străine, cartea a stârnit controverse la fel de mari precum și alte cărți ale lui Nick Redfern. Celor care au catalogat cartea în astfel de termeni, li se spune încă din Introducere: „Fie că ne place sau nu să recunoaștem, toți savurăm în secret lectura ultimelor bârfe indiscrete despre Britney și Kevin, Brad și Angelina, Paris (Hilton) și, ei bine, oricine se întâmplă să fie starul săptămânii în curs. Da în plus față de studierea atentă a paginilor revistelor de can-can sau de urmărirea programelor nocturne de televiziune despre viața vedetelor de la Hollywood, există o altă sursă care ne permite să aflăm otul despre secretele interesante ale eroilor noștri de televiziune, de pe marele ecran și de pe scenă. Sursa e numită Freedom of Information Act (FOIA)”.

   Fără îndoială, lumea celebrităților, atât de strălucitoare și feerică pentru oamenii obișnuiți este una cu aspect dual, între percepția spectatorilor și adevărata lume a starurilor, fiind o diferență considerabilă. Despre realitatea uneori cruntă și sumbră în care trăiesc unele staruri, scrie Nick Redfern, într-o carte care stă mărturie a faptului că „nu tot ceea ce strălucește este aur”.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Furia îngerilor, de Sidney Sheldon-recenzie

Titlul original: Rage of Angels
Editura Orizonturi
Traducător: Vlad Marian
Anul apariţiei: 2012
Număr pagini: 456

  Furia îngerilor de Sidney Sheldon este un roman de suspans în care lupta asiduă pentru independenţa spirituală sau financiară este alternată cu agonia, intriga şi pasiunea.

   Trăirile personajelor, latura psihologică şi desfăşurarea acţiunii într-o lume plină de incertitudini/crime/intrigi dau substanţă cărții. Chiar dacă autorul nu se află printre favoriţii mei, fundalul evenimentelor se axează pe jungla umană, libertatea şi lupta pentru succes. Romanul s-a bucurat de succes şi a fost ecranizat în anul 1983, iar printre actori se regăsesc Armand Assante și Jaclyn Smith

   Personajul principal, Jennifer Parker este la început de carieră, visează să ducă mai departe meseria tatălui său şi orice sacrificiu este nesemnificativ. Ziua de 4 septembrie 1969 ar fi trebuit să fie una specială, dar depunerea jurământului ca avocat se va transforma într-un coşmar. Nu este singura care are aşteptări mari, inclusiv procurorul districtual din Manhattan-Robert Di Silva se află la un pas de capturarea oficială şi definitivă a lui Michael Moretti, ginerele lui A. Grannelli, şeful Mafiei, însă undeva se strecoară o eroare gravă. Dovezile sunt solide şi un martor cheie ar putea să îl înfunde pe acest criminal cu sânge rece, ceea ce lasă impresia unui caz din start rezolvat. Pentru procuror ar fi fost o propulsare în carieră şi bonus, o publicitate excesivă, însă planul i se va schimba radical.

Jennifer aruncă o privire spre acuzat, Michael Moretti. În ciuda celor citite despre el, Jennifer nu se putea împăca cu gândul că Michael Moretti era un criminal. Arată ca o stea de cinema în decorul unui tribunal, gândea Jennifer. Stătea nemişcat, numai ochii lui negri trădând ceva din furtuna interioară. Se mişcau fără încetare, examinând fiecare colţ al sălii ca şi cum ar fi încercat să-şi calculeze şansele de fugă. Nu exista nici o scăpare. Di Silva avusese grijă de asta.”

   Pentru a scăpa basma curată, Moretti pune la cale un plan nebunesc şi pionul care îl va ajuta fără voie este chiar Jennifer Parker-tânăra naivă din echipa procurorului. Un plic trimis din greşeală către martorul cheie va distruge cazul, Michael Moretti va fi eliberat şi Jennifer este pe punctul de a i se interzice practicarea profesiei de avocat. Din cauza prostiei sale îşi făcuse din procurorul districtual un duşman de moarte ce intenţiona să se răzbune cu orice preţ.

La New York nimănui nu-i pasă dacă trăieşti sau mori. Nu te mai autocompătimi! îşi spunea Jennifer. Dar era greu.”

    Interogată şi ameninţată, se află la un pas de ruină. Jennifer trăieşte drama eşecului, datorită publicităţii abuzive este acuzată şi denigrată deşi este nevinovată. Nimeni nu o crede, toţi au impresia că este în colaborare cu Mafia şi preferă să o evite. Nimeni nu doreşte să angajeze pe cineva lipsit de experienţă, chiar dacă în realitate este o persoană cu numeroase cunoştinţe şi dacă ar avea o şansă ar fi un bun avocat.

    Prinsă la mijloc, zdrobită din toate părţile, îşi joacă ultima carte, iar salvarea apare când descoperă anunţul lui pe Ken Bailey într-un ziar local. Indirect o susţine şi alege să o primească într-o clădire dărăpănată. Atunci când Adam Warner, un avocat foarte cunoscut o caută pentru a-i cere explicaţii despre caz, Jennifer crede că nu mai poate rezista. Deşi toţi îi vor capul cu orice preţ, Adam are răbdare, cercetează dosarul îndelung şi pe măsură ce discută cu cei care o cunosc este ferm convins că a fost doar o victimă colaterală. Îi solicită detalii suplimentare şi o surprinde când îi oferă o mică speranţă: nu sunt dovezi pentru a fi scoasă din barou.

   Devine fără voie salvarea ei, iar pe măsură ce se revăd îşi dau seama că atracţia este periculoasă şi nu se poate concretiza. Adam este căsătorit cu o femeie influentă şi planul său este de a candida pentru Senatul Statelor Unite.

   Jennifer prinde curaj şi nu renunţă, cazurile pro bono o ajută să se facă remarcată în rândul nevoiaşilor, însă acestea vor fi doar o mică parte din nebunia care se va declanşa. Adam Warner nu se opreşte aici, îi va trimite din proprie iniţiativă clienţi importanţi în timp ce presa o va aduce din nou faţă în faţă cu procurorul Robert Di Silva-duşmanul ei. Un caz imposibil va fi câştigat de tânăra avocată şi succesul nu întârzie să apară. Michael Moretti se simte atras ca un magnet şi va ajunge să o caute din ce în ce mai des, dar dorinţa frumoasei avocate este de a rămâne independentă şi refuzul categoric de a lucra cu Mafia mai mult îl incită.

Michael nu cunoscuse niciodată o femeie cu personalitate, o femeie care să aibă curajul să-l sfideze. Jennifer Parker a avut curajul să-i inchidă telefonul. Ce spusese? Nimic din ce aţi putea face sau spune nu mă poate interesa. Michael Moretti se gândi la asta şi zâmbi. Greşea. O să-i arate cât de mult greşea.”

   Prinsă între doi bărbaţi, Jennifer se va îndrăgosti nebuneşte de Adam Warner crezând că are şanse la fericire. Destinul le rezervă o serie de incidente care le va da viaţa peste cap lovindu-i din plin pentru că sunt simple marionete.

Jennifer se umplea de ură.

Eşti un monstru…

Depinde din ce punct de vedere, nu-i aşa, drăguţo? Eu sunt soţia lui Adam. Tu eşti târfa lui.”

 

   Momentele de bucurie din Furia îngerilor sunt alternate cu drama, agonia şi extazul. Cu ajutorul autorului Sidney Sheldon se simte adrenalina din sala de judecată, suspansul şi neputinţa. Un caz, o pledoarie, martori cheie sau pur şi simplu o interpretare a unui avocat pot face dintr-o dramă umană un succes fulminant. Trăirile, suferinţa sau pasiunea sunt dozate pas cu pas şi oferă cititorului o viziune asupra vieţii în general. Un om poate avea totul şi să te lase dus de val, însă într-o clipă eşecul poate să-l surprindă. Finalul acestei cărţi este unul neaşteptat, deşi pe alocuri autorul cumva îşi pregăteşte cititorul.

Cartea Furia îngerilor de Sidney Sheldon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

by -
3

Krabat, de Otfried Preussler-recenzie

    Editura Univers Enciclopedic Junior oferă încă o carte deosebită destinată special adolescenților și nu numai și anume romanul scriitorului german Otfried Preussler. Romanul “Krabat” a apărut în traducerea lui Gertrud Nicolae în anul 2016, fiind o frumoasă apariție editorială cu ilustrații alb negru ce aparțin lui Herbert Holzing ce reușesc extraordinar de bine să redea elementele fantastice ale povestirii. Aceste ilustrații sunt cele care despart cele trei părți ale romanului împărțit pe capitole cu titluri proprii exact ca în orice roman clasic.

   Romanul “Krabat” a apărut în anul 1971 și s-a bucurat de atunci de un succes constant.  A primit premiul Deutscher Jugendlitteraturpreis în anul 1972, a fost tradus în 30 de limbi și a fost ecranizat sub numele “Krabat. Moara satanică” în 2008, filmările fiind făcute în zona Sibiului. A mai fost ecranizat ca desen animat în Cehia în anul 1977 sub titlul “Ucenicul vrăjitor”.

   Scriitorul german Otfried Preusler s-a născut la 20 octombrie 1923 în localitatea Reichenberg din Boemia, acum Liberec, Cehia. Părinții săi au fost profesori dar se trăgeau dintr-un neam vechi de sticlari. În 1942 termină liceul, este încorporat în armata germană și trimis pe frontul din est unde este luat prizonier în 1944 de unde se întoarce în anul 1949. Își găsește familia și logodnica în orașul Rosenheim din Baravia și se căsătorește chiar în acel an. Între 1953 și 1970 lucrează ca învățător, folosind din plin talentul său de povestitor. Din 1970 se dedică doar scrisului. A scris mai multe cărți dedicate copiilor și adolescenților care au fost traduse în 55 de limbi și vândute în milioane de exemplare în lumea întreagă.

   Romanul are ca erou principal un băiat de 14 ani pe nume Krabat. Acțiunea se petrece în anul 1646 în timpul Războiului de 30 de ani (1618-1648) care a devastat toată partea centrală a Europei, distrugând localități, omorând oameni și lăsând copii orfani. Un asemenea copil este și Krabat care pentru a găsi de mâncare se întovărășește cu alți doi băieți mergând cu colindul între Anul Nou și Bobotează, întruchipându-i pe cei trei crai de la răsărit. Erau mulțumiți că primeau de mâncare și puteau găsi adăpost. Dar începând cu cea de a patra noapte, Krabat are un vis ciudat care se repetă. Pe o bară stau 11 corbi și o voce îl cheamă la moara din Schwarzkhollm. După cel de al treilea vis Krabat se decide să dea curs chemării și pornește spre moară. Ca să ajungă la moara de la Apa Neagră trebuie să treacă prin Mlaștina Scroafei și în ciuda avertismentelor primite Krabat își continuă drumul. Ajunge seara și îl cunoaște pe meșterul morar într-un mod foarte neobișnuit, dar cu care totuşi, se învoiește să intre ucenic pentru a învăța morăritul “și toate celelalte”. A doua zi face cunoștință cu cele 11 calfe de la moară care îl aveau în frunte pe tânărul Tonda, calfa mare. Și așa își începe Krabat ucenicia învățând în fiecare zi mersul treburilor la moară iar în fiecare vineri “toate celelalte” care nu erau altceva decât cunoștințe de magie neagră. Învață să se prefacă în corb, învață să comunice prin gând, învață să aibă putere fizică neobișnuită pentru vârsta lui, învață să își controleze puterea minții, și mai ales învață ce fel este meșterul cel chior de un ochi. Acesta se vânduse Diavolului care în schimbul Spaimei iadului pe care meșterul morar o ținea închisă în Camera Întunecată și de la care își lua toată puterea, trebuia să-i dea an de an viața cuiva. Krabat observă că de fiecare dată când este lună nouă la moară vine un personaj ciudat cu pană roșie de cocoș la pălărie și atunci moara macină și noaptea dar nu grăunțe sau boabe de grâu.

   Între calfe se leagă prietenii dar cel mai bun prieten al său este Tonda care îl ajută și îl sfătuiește mereu. Cu timpul va ajunge să-i cunoască bine pe toți și să se înțeleagă cu fiecare cu excepția turnătorului Lyschko care raporta tot ce vedea și auzea meșterului.

   La finalul primului an află că în noaptea de Anul Nou una din calfe murea într-un bizar accident și locul îi este luat de un ucenic nou. Primul sacrificat este prietenul său Tonda și Krabat nu vrea să accepte moartea acestuia. Este tot mai atent la ce se petrece și tot mai sârguincios la învățarea lecțiilor de magie pentru că își dă seama că va avea nevoie de putere pentru a-l înfrunta pe meșterul morar.

  Încă din primul an, în noaptea de Paște, pe când se afla aproape de pădure împreună cu Tonda pentru legământul secret de frăție, aude cântecul grupului de fete din satul apropiat și se îndrăgostește de solista pe care o numește Kantorka. Dar Tonda îi explică faptul că meșterul impusese ca legea să nu se îndrăgostească și dacă afla identitatea fetei aceasta era în pericol de moarte așa cum se întâmplase cu fata iubită de Tonda. Urmează apoi încă doi ani care ca efecte par mult mai mulți datorită magiei negre și Krabat înțelege tot mai mult ce însemna moara, meșterul, magia și ajunge să-și cearnă prietenii adevărați dintre calfele morarului.

   Finalul poveștii este tensionat și plin de semnificații. Va putea Krabat să-și recâștige libertatea și să o salveze pe fata iubită?

    Lectura romanului “Krabat” a fost pentru mine o plăcere din mai multe puncte de vedere:

    În primul rând m-am bucurat să citesc o carte pentru adolescenți scrisă în stil clasic. O poveste de dinainte de era informaticii, înainte de epoca post-adevărului cu ambiguitățile ei comerciale. O carte care transmite cititorului de orice vârstă învățăminte clare, universale și nemuritoare. Pentru că povestea lui Krabat vorbește despre libertate, prietenie, dragoste și pace. Aceste valori nu își vor pierde actualitatea niciodată și de aceea romanul lui Otfried Preussler a fost, este și va fi citit cu interes chiar dacă aparent ceea ce înflăcărează imaginația sunt elementele de magie. Citiți cartea și veți vedea că am dreptate!

   În al doilea rând autorul reuşește să adune într-o singură poveste toată simbolistica legată de moară, mai ales de moară de apă. Și această simbolistică o întâlnim în basme, legende, romane din tot spațiul european. Morarul, cel care știe stăpânii, apa, piatra și lemnul indiferent de anotimp a părut în epoca medievală o ființă cu puteri magice, neomenești. Numai cine nu a auzit niciodată uruitul pietrelor de moară nu poate înțelege fascinația unei mori. Pentru mine descrierile extrem de precise și amănunțite ale muncilor legate de moară au fost extrem de atrăgătoare, unul din bunicii mei fiind morar în prima jumătate a secolului 20.

    În al treilea rând autorul știe să introducă într-o poveste ce se petrece în secolul 17, ideile lui izvorâte din dureroasa sa experiență legată de războiul la care a fost obligat să participe la o vârstă extrem de tânără. Vizita pe care Krabat o face împreună cu meșterul morar la electorul de Saxa este edificatoare în acest sens. Discursul Morarului pentru a-l convinge pe elector să continue războiul distructiv care deja dura de decenii, nu face decât să lasă să se audă vocea Diavolului care avea numai de câștigat din distrugeri, morți, spaime și nefericire.

    La final mărturisesc faptul că romanul “Krabat” a fost o surpriză deosebită și pentru că este o carte a unui autor cunoscut și apreciat tradusă din limba germană. Din păcate, în ciuda imensei oferte de literatură străină tradusă la noi și apărută la diverse edituri, traducerile din literatura contemporană germană sunt foarte puține. Din fericire editura Univers Enciclopedic Junior deschide un drum în acest sens. “Krabat” este cea de a doua carte a unui autor german, scoasă de acestă editură, pe care o citesc în acest an.

Cartea a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
3

Seria “Agentul Presedintelui”, de W. E. B.Griffin-recenzie

    W. E. B. Griffin (n. 1929) a crescut în suburbiile New York-ului şi în Philadelphia. După efectuarea serviciului militar, unde a primit medalia Army of Occupation, şi-a început studiile la Philipps-Universitat Marburg, Germania, pe care le-a întrerupt pentru a participa la Războiul din Coreea, în calitate de corespondent de război, unde i-a fost decernată insignă Infanterist Combatant. La sfârşitul conflictului, Griffin a continuat să lucreze în armata americană. După succesul primelor sale romane, s-a dedicat exclusiv scrisului. Este autorul a 36 de romane publicate în 6 serii (The Brotherhood of War, The Corps, Men at War, Badge of Honor, Honor Bound şi The Presidential Agent), fiecare dintre ele devenind bestseller pe listele The New York Times, The Wall Street Journal şi Publishers Weekly. Cărţile sale sunt traduse în peste 15 limbi şi s-au vândut în peste 45 de milioane de exemplare. Este membru al asociaţiilor Operaţiuni Speciale, Veterani ai Războaielor în Străinătate, al Legiunii Americane, al Asociaţiei Piloţilor din Aviaţia Armatei şi Asociaţiei Tanchistilor. A fost investit cu Ordinul St George al Asociaţiei Tanchistilor şi cu Ordinul St Andrew al Asociaţiei piloţilor din Aviaţia Armatei.

  Din seria “Agentul Preşedintelui” au fost traduse la noi două romane la editura Nemira: ”Din Ordinul Preşedintelui” şi “Ostaticul”.

   Am citit cu foarte multă plăcere şi interes cele două romane, dar sincer nu pot să vi le povestesc, au atât de multă acţiune, dialoguri, personaje, de parcă ai urmări un film. Dar pentru că sunt sigură că v-ar plăcea, şi merită citite, am să încerc să subliniez câteva evenimente şi personaje.

   Aşa că voi începe prin a vă spune ce a generat folosirea lui Charley Castillo de către preşedintele SUA. Autorul ne vorbeşte despre agenţiile de informaţii CIA, FBI, DIA, DEA, Siguranţa statului, o mulţime de echipe şi de oameni, şi totuşi, preşedintele este convins că fiecare lucrează de capul lui, că nu colaborează, că orgoliile, rivalităţile şi dorinţa de afirmare sunt din ce în ce mai mari, ceea ce îi determina să raporteze doar ceea ce ei consideră important.

   Ca atare îi anunţă pe Secretarul de Stat Matt Hall (omul în care avea cea mai mare încredere, fiind totodată cel mai bun prieten al lui) şi pe Dr Natalie Cohen, consilieră pe probleme de Securitate Naţională, că va desemna pe cineva să cerceteze activitatea serviciilor pentru că vrea să zguduie din temelii ”imensa şi extraordinar de scumpa noastră comunitate de servicii secrete”
Astfel că îl numeşte pe asistentul lui Hall, maiorul Carlos Guillermo Castillo să facă cercetări şi să-i raporteze numai lui sau secretarului de stat rezultatele.

   Cercetările sunt cu atât mai importante cu cât dispare un avion american 727 din Luanda, care aparţine unei firme private, dar în lumina evenimentelor din 11 septembrie, toate dispariţiile de avioane erau tratate cu maximă seriozitate. (“Din Ordinul Preşedintelui”).

   Dick Miller, un agent detaşat la ambasada din Luanda, află primul, face câteva cercetări şi comunică rezultatele ambasadorului. Acesta le înaintează comunicate tuturor agenţiilor, dar ele cred că patronii au distrus avionul pentru a încasa asigurarea, aşa că nu mai cer raportul informativ detailat al agentului. Dar nimeni nu mai reuşeşte să afle nimic despre avion, iar unul dintre patronii firmei (pilot care plecase după avion) este dat dispărut. Preşedintele îl însărcinează pe Charley Castillo să afle ce s-a întâmplat şi-n acelaşi timp să vadă şi modul de reacţie al agenţiilor.

   Povestea vieţii lui Charley este deosebită, el are cetăţenie germană şi americană şi s-a născut în perioada războiului din Vietnam. Mama lui Erika von und zu Gossinger, aparţinea unei familii bogate, care deţinea trei ziare regionale, o fabrică de bere şi multe pământuri, a avut o poveste de dragoste de câteva zile cu un tânăr pilot american Jorge Castillo, care a fost trimis pe front. N-a mai ştiut nimic despre el şi n-a avut cum să-i anunţe naşterea fiului lor Karl. Poate că tatăl şi fratele ei l-ar fi putut cauta, mai ales că erau prieteni cu comandantul american detaşat în zonă, dar nu au făcut-o pentru că nu voiau un american în familie. Moartea lor într-un accident de maşină şi vestea pe care o primeşte Erika, diagnosticul de cancer pancreatic, o determina să încerce să dea de Jorge, nevrând ca fiul ei, care abia împlinise 12 ani, să rămână singur. Karl nu dorea să plece în America, dar în Germania nu mai aveau rude, doar un foarte bun prieten Otto, care conducea afacerile şi sperase mereu că se va căsători cu Erika pe care o iubea foarte mult.

   Maiorul american Allan B Naylor află că Jorge a murit ca un erou în Vietnam, a primit Medalia de Onoare post mortem şi găseşte familia lui care locuia la San Antonio-Texas. Don Fernando Castillo şi soţia lui Alicia erau bogaţi, aveau ferme, afaceri şi o importantă descendenţa istorică. Mai aveau două fete şi nepoţi, dar pierderea singurului fiu îi afectase foarte mult. Aflând despre nepot vin în Germania, îl cunosc şi pe el şi pe mama lui, apoi la moartea ei îl aduc în America şi Karl devine Carlos. Este acceptat necondiţionat în noua familie şi iubit, dar mai apropiat va fi de bunica lui Abuela şi de vărul lui Fernando, de aceeaşi vârstă cu el.
Absolvent de West Point, cu o solidă cultură generală, vorbeşte mai multe limbi străine, este carismatic ceea ce-i atrage porecla de Don Juan. Viaţa lui continuă în armată, participă la războiul din Golf ca pilot, şi rămâne ca ofiţer de informaţii.

   Ajutat de foşti colegi de armată aflaţi în diferite funcţii, cum era şi Dick Miller (pe care-l salvase în Golf) află că ar fi în ecuaţie şi o organizaţie islamistă, cu conexiuni în Philadelphia, care voia să distrugă “Clopotul din Philadelphia Pennsylvania”. Este contactat de Howard Kennedy, un fost agent FBI care lucra pentru Alex Pevsner, un traficat de arme, care se oferă să-l ajute să localizeze avionul. Charley se bazează pe informaţiile furnizate, mai ales că, află că atât CIA cât şi FBI se folosiseră de avioanele de transport ale rusului, pentru diferite transporturi ultra secrete.

   Cu ajutorul forţelor de poliţie din Philadelphia găseşte conexiunile cu islamiştii, primeşte informaţiile de la Pesvner şi cu ajutorul generalului McNab şi a beretelor verzi găseşte avionul şi-l aduce în ţară.
Succesul operaţiunii îl determină pe preşedinte să-l trimită într-o nouă misiune (“Ostaticul”) în Argentina, unde fusese răpită soţia ataşatului ambasadei, J. Winslow Masterson (fost baschetbalist). În timpul cercetărilor ataşatul este găsit împuşcat într-un taxi, la fel şi şoferul, iar femeia răpită este găsită drogată. Încearcă cu ajutorul forţelor argentiniene să găsească vinovaţii şi să organizeze trimiterea familiei în ţară. Dar maşina ambasadei este atacată, şoferul un tânăr puşcaş marin este ucis şi Betty Scneider agentă de securitate şi iubita lui Charley este rănită grav.

   Toate aceste evenimente îl determină pe Preşedinte să înfiinţeze organizaţia “Oficiul de Analiză Organizaţională” care va aparţine de Departamentul de Securitate Naţională, condus de maiorul Charley Castillo  şi care îi va raporta numai lui direct.
Cercetările întreprinse şi echipa cu care lucrează îl fac pe Charley să descopere implicarea fratelui lui Betsy Masterson, funcţionar ONU în toate nenorocirile.

   Sigur că va soluţiona povestea, aşa că dacă vreţi să aflaţi vinovaţii, motivele şi finalul unei poveşti de dragoste, pentru că romanul are toate ingredientele, citiţi-l!.

   În poveste sunt implicaţi mulţi oameni în funcţii cheie: ”Aranjamentul…ascunde afaceri murdare de milioane de dolari. Mulţi au profitat de pe urmă lui, dar şi mai mulţi ar face în continuare orice pentru a-şi lua partea leului. Iar vărsarea de sânge nevinovat este doar unul dintre mijloace…”

   Şi din nou vedem cum lăcomia, dorinţa de putere, fac oamenii să calce pe cadavre.
Eu chiar aştept cu nerăbdare şi sper să fie traduse şi alte romane din serie.

   Iată şi câteva păreri despre această serie:
    “Zdrobitor ca un croşeu de dreapta nimerit în plin” (Chicago Tribune)
   “Griffin păşeşte sigur pe drumul creării unei excelente variante americane a seriei James Bond. Ostaticul merge drept la ţintă” (Monsters and Critics)

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Jurnalul unei belele, de Virginy L. Sam-recenzie

 

Titlul original: „Journal d`une Peste”

Autor: Virginy L. Sam

Ilustraţii: Marie-Anne Abesdris

Editura: Univers Enciclopedic Gold

Colecția: Univers Enciclopedic Junior

Anul: 2016

Traducere: Blanche Oltean

Număr pagini: 272

 

   Nimic nu este mai fascinant decât lumea feerică a copilăriei. Așa credem noi, adulții… însă în realitate, lumea copiilor poate fi destul de agitată. Aflăm asta din mărturisirile lui Fannette, o puștoaică creativă, pentru care:

„Viața e făcută pentru ca să te DISTREZI.

Adulții n-au întotdeauna dreptate.

Lumea e cam DEGEABA dacă seamănă doar cu școala.

Să fii tu însuți înseamnă să fii DIFERIT”.

   Virginy L. Sam este realizator TV, autoarea a numeroase piese de teatru, cântece, satiră și povești. În 1982 ea răstoarnă litiera pisicii în baia surorii sale, Marie-Anne. Se răzbună pentru că aceasta îi rupsese toate cartoanele jocului ei preferat: 1000 de Granițe. Mama le spune: „Sunteți niște belele”. Ceva ani mai târziu, Virginy devine scriitoare, iar Marie-Anne desenatoare… și se pare că se înțeleg mult mai bine decât în copilărie. În 2015, ambele surori au parte de un bine meritat succes: publică cartea „Jurnalul unei belele”.

   Ca să fie clar, ni se pune în vedere, încă de la început, faptul că viața este monotonă atunci când se respectă regulile (Nu cânta la masa; Nu arunca nimic pe fereastră; Nu băga pisica în cuptorul cu microunde etc) și se fac numai lucruri „autorizate”. De-a lungul „scurtei sale vieți” – după cum mărturisește Fannette – i-a fost dat să audă multe reguli, multe interdicții… însă cu perspicacitatea sa, a reușit întotdeauna să opună rezistență… și este foarte mândră de asta.

   Întreaga sa existență e un adevărat fluviu de întrebări, de frământări, multe dintre acestea având ca subiect, controversatele creaturi, numite „părinți”.

   Cartea e o reușită îmbinare dintre text și imagine, cu un limbaj lejer, extrem de plăcut copiilor cu vârsta cuprinsă între 7 și 13 ani. Stilul este unul adolescentin, sincer, fiind o adevărată oglindă a gândirii copiilor din epoca noastră. Trăirile pe care le are Fannette, emoțiile sale care uneori abundă în impulsivitate, se regăsesc – atât de vii și intense – și la cititorii de vârsta lui Fannette.

   Iată un episod care reflectă personalitatea lui Fannette și iscusința cu care reușește să intre întotdeauna în belele:

„Eu eram blocată acolo și hipnotizată de caietul ăsta. Problema: costa 12E și eu îmi cheltuisem toți banii de buzunar pe bentițe (singurul accesoriu de fată pe care îl port tot timpul). Deci, niciun ban în buzunar. Falită. Totuși, imposibil să-mi imaginez că îmi pot scrie jurnalul pe altceva în afară de ACEL caiet. Atunci, fără să părăsesc caietul din ochi, am sunat-o pe mama, care lucrează la câteva străzi mai încolo, în florăria ei și am rugat-o să vină de urgență.

-Repede, mama, e o urgență!

-Ce s-a întâmplat? Te-ai rănit? E ceva în neregulă? E ceva grav?

Ca să o fac să vină mai repede, am închis fără să-i răspund.

Asta a fost bună: a ajuns alergând în doar 4 minute și 22 de secunde (am cronometrat-o).

M-a strâns în brațe ca și cum mă-ntorsesem din morți, apoi și-a luat un aer super îngrijorat ca să mă întrebe ce se întâmplase.

-Mămicuță dragă, trebuie neapărat să-mi iei caietul ăla, pentru că o să mă pun pe scrisul unui jurnal și doar pe caietul ăla pot să o fac!

A rămas mută o secundă, apoi a început să urle cu vocea ei ascuțită pe care o are pe când e foarte furioasă”.

E doar una din întâmplările mărturisite de Fannette, iar concluzia sa, după îndelungi cugetări este aceea că: „Părinții sunt niște creaturi absolut bizare”.

   Ilustrată cu măiestrie, cartea este jurnalul zilnic al lui Fanette, caietul în care aceasta își scrie nu doar năzdrăvăniile pe care le face, ci și concluziile și cugetările pe care le are vizavi de fiecare eveniment. Într-o manieră amuzantă, haioasă, intenția lui Fannette este aceea ca, prin intermediul acestei cărți, să-i învețe și pe alții cum să fie diferiți și cum să scape de plictiseală și de monotonia vieții, opunând rezistență la toate regulile… și fiind diferiți. De altfel, Fannette îi invită, la sfârșitul cărții, pe toți cei care au trăit evenimente similare și au simțit la fel, să ia parte din Confreria Belelelor.

   Un adevărat fluviu de evenimente și mărturisiri, de concluzii și cugetări, toate amestecate cu cele mai haioase ilustrații, cartea este o lectură amuzantă nu doar pentru copii, ci și pentru adulți… pentru că, ce poate fi mai relaxant după o zi de muncă, decât să  citești rândurile amuzante scrise de către o maestră în belele?! În plus, cine citește cartea în calitate de părinte, are mai multe beneficii: pe lângă relaxare, ea descrețește frunțile, dar oferă și o perspectivă nouă asupra a ceea ce știm despre copiii noștri… sau mai bine zis, despre ceea ce credem că știm.

   Ideea de carte-jurnal este una care pare să capteze atenția copiilor de astăzi, devenind un adevărat trend, iar „Jurnalul unei belele” este una dintre cele mai fascinante cărți ale acestui gen. Încă de la primele pagini, chiar și copiii care nu au lectura ca pasiune, vor fi prinși în poveste și vor urmări cu sufletul la gură aventurile pe care le povestește Fannette.

   Recomand cartea în primul rând copiilor ( vor găsi o altfel de lectură, plăcută, lejeră, amuzantă), dar și adulților care vor să se întoarcă în lumea plină de frământări și vise a copilăriei, cu pleiada sa de gânduri, de planuri și de pozne.

   În loc de final, așteptăm cu nerăbdare continuarea aventurilor lui Fannette, pentru că ea ne mărturisește: „Începând de acum, a apărut o nouă prioritate în viața mea: să îl revăd pe Theo Ulmer”, dar apoi mai adaugă: „O să găsesc o modalitate ca să mi se ofere un nou caiet și voi reveni”.

Cartea Jurnalul unei belele de Virginy L. Sam a fost oferita pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandata de pe site-ul Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

„Parfumul ei plutea în camera noastră cu iz de igrasie. Nu camera era putrezită, ci amintirea noastră. Amintirea că ar fi existat vreodată un sentiment de iubire.”

     ÎnAltă iubire de Flavius Simion

Titlul original: ÎnAltă iubire

Editura: Librex

Anul apariţiei: 2017

Număr pagini: 145

Gen: Romantic

Cotație Goodreads: 4,56

   „Îți mulțumesc că m-ai învățat să am emoții și să le hrănesc. M-ai învățat să iubesc cu o IUBIRE ÎNALTĂ și nu vreau să fiu ÎN ALTA.”

   „În altă iubire” este o carte despre dragoste, despărțire, durere, suferință, trădare. Este un fel de exorcizare a sentimentelor, a unei iubiri ce a cauzat multă suferință și a lăsat urme adânci. Este o carte pe care n-o pot încadra în vreun gen. Nu este roman, nici nuvelă sau colecție de povestiri, nu are o acțiune anume, tinde mai mult spre liric. De fapt, cuprinde și câteva pagini în versuri: „Să mai visăm la dorul nostru fără sens./ Să te așez încet pe foi și să te scriu, asta-mi doresc.”

   Este plină de sentimente, de trăiri intense.

    „Deci oamenii care caută motivația să se bucure mai mult de viață ar trebui să citească Resurecție iar romanticii   incurabili ar trebui să citească ÎnAltă iubire. E vorba de gust aici.” – așa spune Flavius Simion, autorul cărții într-un interviu (sursa). Citind aceste rânduri, am înțeles perfect. Romantică incurabilă, hm, chiar nu mi se potrivește deloc descrierea. Probabil din acest motiv nu prea am rezonat cu cartea. Aceasta nu înseamnă că nu poate fi pe gustul altor cititori. Cu toate acestea, am găsit câteva citate care mi-au plăcut și la care am rezonat mai mult sau mai puțin:

   „Noi nu plătim cu viața niciodată, plătim în oameni pe care-i pierdem, în drumuri greșite pe care apucăm să mergem. Și nu există plată mai mare de atât. Nu s-a pomenit vreodată să doară ceva mai mult decât să pierzi pe cineva iubit.”

   „Niciodată nu învăț. Nu pot învăța să nu mai greșesc.”

   „Că noi iertăm totul, absolut totul, mai puțin pe noi înșine. De parcă altcineva ar avea nevoie de iertare, nu propria persoană.”

   „Numai că nu-mi pot abține scrisul… îmi curge cumva din minte prin mâini.”

  „Îmi dădusem seama că-mi era încă dor de amintirile noastre. Nu de tine, pentru că e imposibil să-ți fie dor de durere. Și asta ai însemnat tu pentru mine. Durere.”

   „În cele din urmă, noi întotdeauna alegem, în setea noastră după iubire. Ne îndrăgostim de cine nu oferă la fel.” – perfect adevărat și dovedit științific; s-a stabilit că persoanele cu tipuri opuse de atașament se atrag.

   „Noi căutăm fericire într-un vas pe care scrie durere… luăm și mâncăm din el până ni se întoarce stomacul pe dos. Că așa-i OMUL! Nu se satură cu puțin. De fapt, cred că în privința asta suntem cu toții înfometați.

   „Am început să te văd în oameni, în zâmbetele lor. Odată, chiar te-am văzut în lacrima unei bătrâne. Aș fi simțit că erai tu peste ani.”

   „Nu ceea ce credem noi despre noi ne definește, ci ceea ce credem despre ceilalți.”

„Eram alinarea ta în miezul vremurilor reci. Doar în cele reci. În cele calde, altcineva îți era alături.”

   „Parfumul ei plutea în camera noastră cu iz de igrasie. Nu camera era putrezită, ci amintirea noastră. Amintirea că ar fi existat vreodată un sentiment de iubire.”

  „Noi, oamenii, nu suntem goi sau distruși, suntem incompleți. Perfect de incompleți.”

   „De ce persoanele pe care le considerai odinioară prieteni acum nici măcar cu un zâmbet nu-ți mai sunt datoare? Ne plângem cu toții că nu există prieteni adevărați. Dar dacă ar exista ce-am face cu ei? I-am spânzura la fel cum o facem cu toate lucrurile pure care ne înconjoară?”

   „Noi alegem să ne înfundăm tot mai mult în trecut. Parcă clipele de uitare și nepăsare sunt mai prețioase.”

„Trebuie să zâmbesc pentru tine, nu să plâng. Cine s-ar îndrăgosti de plânsul cuiva?”

   „Mi s-a rupt inima când v-am văzut împreună. A fost momentul în care am realizat că noi murisem cu adevărat și că mi-ai luat iubirea și-ai călcat-o în picioare fără regret.”

   „Noi ne îndrăgostim de cine nu trebuie. Întotdeauna. Poate că suntem orbi sau doar inconștienți. Sau amândouă.”

  „Într-un fel, prietenia e unul dintre motivele vieții și e o componentă vitală ei.”

   Ce punct forte mai are „ÎnAltă iubire”? Forma în care se prezintă, grafica pusă la punct până în cele mai mici detalii, de la coperta și fotografiile alese, de o înaltă calitate, până la semnul de carte cu un design foarte atractiv și însoțit de citate.

„ÎnAltă iubire” este primul volum dintr-o serie, autorul intenționând să publice încă două.

Despre autor:

   Flavius Simion este un tânăr autor, student al Facultății de Jurnalism. Pe lângă acest volum, a mai publicat „Resurecție”. Așa cum a declarat într-un interviu, a început să scrie dorind să continue seria lui J.K. Rowling.

Cartea poate fi comandată de pe Librex.ro.

by -
12

 Comisarul şi cei şapte pitici, de Sergiu Someşan

Editura: Smart Publishing, 2016
Pagini: 146

     Despre autor

    Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

    Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate.

    Autor de poezii și proză.

   Publicații – Cuvinte de vânzare;  Să n-o săruți pe Isabel; Radiestezia- realitate și mister; Carte de magie; Cadouri de Crăciun, Aproape îngeri; Șapte flori erotice, Justițiarul. sursa 

    De mult mă tenta să citesc o carte a autorului. Am avut plăcerea de a citi o primă carte polițistă, o carte pe gustul meu.
    Comisarul și cei șapte pitici este un pamflet diferit al basmului Alba ca zăpada, dar care nu este un basm. Este o poveste cu multe crime pornind de la ideea fraților Grimm. O idee care ne demonstrează imaginația bogată a autorului de a transforma o poveste frumoasă într-o poveste cutremurătoare, plină de crime odioase.

   Acțiunea romanului se petrece în Brașov unde moartea a șapte pitici provoacă teroare, speriind piticii dar și autoritățile de lipsa probelor pentru al prinde pe criminal. Fiecărui pitic i se taie degetul mic, iar asupra lui se găsește câte o foaie cu șapte pitici desenați. După fiecare crimă, e tăiat cu un X roșu câte un pitic, foaia fiind lipită pe fiecare cadavru.
    Primul pitic – Octavian Lazăr, 35 de ani. Asemănarea lui cu Tyron Lannister (piticul bețiv din Urzeala Tronurilor) îl ajută să fie angajat în barul Medieval, întreținând atmosfera cu un număr  în care trage cu arbaleta într-un măr deasupra unei chelnerițe. Este ucis de arbaleta sa în drum spre casă, într-un parc.
   Al doilea pitic –Vasile Muscalu (Vasilică Bobinatorul), meseriaș iscusit, ucis în atelierul său prin electrocutare.
    Al treilea pitic –Alexandru Mare, pictor. Numit pictorul de cărți poștale și de singurătăți, semnându-se AlMare. Ucis în pădurea de la Tâmpa, legat cu un furtun de o țeavă a izvorului, presiunea făcând să-i scoată ochii din orbite, prin ei țâșnind apa.

Mai fusese și altă dată prezentă la locul unor crime, dar piticul transformat în fântână arteziană o impresionase mai mult decât orice văzuse până atunci.”

   Cu fiecare pitic identitatea e creată mai detaliat, iar moartea mai spectaculoasă.
   Al patrulea pitic –Cătălin Ene, muzeograf. Ucis în cușca de fier din subsolul muzeului, numită Fecioara de fier – plină cu ace de oțel.
    Piticii cinci și șase – Gemeni, circari. Moartea lor părea accidentală, o căzătură de la înălțime de la trapez. Gâturile lor au fost rupte înainte de cădere. Plus că degetele lor mici au fost tăiate, iar afișul cu piticii tăiați cu X roșu era prezent.
    Al șaptelea pitic – Arpad Attila, viceprimar în comuna Festeloș. Ucis într-un butoi cu acid. O moarte crudă.
    Dacă sunt șapte pitici, cine e Albă ca zăpada și unde e?
    Ancheta e formată din șase agenți.
  Comisarul-șef Câmpeanu care se apropie de pensie; Comisarul Brumaru care va conduce ancheta; inspectorul Alina Dănciulescu care este foarte vigilentă și are un rol important în anchetă; inspectorii Crăciun și Mihăilă și agentul Rusu.
    Ei descoperă un film XXX care-i leagă pe acești pitici, în care Albă ca zăpada este o tânără Eva Nagy, care s-a sinucis la 19 ani. În film se vede clar că fata e drogată.
   Aici se vede motivul, e vorba de o răzbunare. Apar primii suspecți: tatăl victimei și iubitul ei Anton Stoicescu.
    Iubitul ei era înrolat în Legiunea Străină(poreclit Recuperatorul Jean Valjean).
Ucigașul caută principalul vinovat de filmarea acestui film XXX, întrebându-i pe fiecare pitic înainte să-i ucidă: Cine este Regizorul?.

    Părerea mea

   Nu am obiceiul de a oferi multe detalii a romanelor pe care le citesc. De data aceasta am făcut o excepție. Cartea e formată din acțiune și investigații, nu există subînțelesuri, de aceea detaliile acestei povești contează.
   Mi-a plăcut mult acțiunea, investigația, personajele și povestea.
   M-a surprins imaginația autorului, pentru că m-am surprins pe mine într-un film bun. Da, mi-ar face mare plăcere să văd o ecranizare românească a acestui roman.
   Nu sunt multe de spus, singurul lucru pe care pot face e să vă recomand să citiți. Descoperiți criminalul și acțiunea complexă din puținele pagini ale acestei povești care pe mine m-a captivat.

Mulţumim autorului Sergiu Someşan pentru exemplarul oferit!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
4

Insomnii, de Irina Binder

Editura: For You

An apariţie: 2016

Număr pagini: 343

        Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de ploile acelea de vară care parcă trezesc la viaţă tot ceea ce întâlnesc în cale. Ne purifică într-un fel, ne fac să ne deschidem ochii în faţa lumii, să ne dăm seama de unele greşeli, de unele neajunsuri. Ele  ne dau, uneori, răspunsuri la întrebări care ni se păreau a nu avea răspuns şi ne aduc starea de calm atât de mult căutată… Acesta ar fi sentimentul pe care mi l-a trezit cartea Irinei Binder. Mai bine spus…este că mi-a trezit un sentiment compus din multe altele. Până la acest volum citisem toate cărţile scrise de Irina Binder şi am fost mai mult decât entuziasmată că o nouă carte apăruse în librării. Mă întrebam la nesfârşit despre ce anume avea să scrie autoarea şi m-a luat prin surprindere…

     Irina Binder este autoarea seriei de succes Fluturi. Aceasta a cucerit inimile cititorilor de pretutindeni prin felul în care scrie, prin faptul că arată exact ceea ce simte şi transmite acestea celor care îi lecturează rândurile.

   Volumul „Insomnii”, spre deosebire de precedentele opere ale Irinei, ne deschide o uşă către învăţătură. Nu suntem ghidaţi în orişicare taină, ci în aceea a vieţii. E precum propriul medicament: dacă s-a întâmplat un lucru care ne-a deranjat la un moment dat aş putea spune că „Insomnii” are remediul. Lucrarea este compusă din mai multe capitole cu titluri sugestive precum „Vrei să mă cunoşti?”.  Cititorii nu o vor cunoaşte atât pe Irina cât vor începe să se descopere pe ei înşişi:

„Nu-mi privi insistent chipul şi nu-mi pune etichete definitive după ce m-ai ascultat rostind doar câteva cuvinte”,

„Nu asculta poveştile altora despre mine şi nu mă privi prin ochii celorlalţi, pentru că fiecare om mă vede diferit şi prea puţini sunt aceia care mă văd aşa cum sunt cu adevărat”,

„Vino! Te provoc să mă cunoşti. Nu promit că sunt cea mai bună sau mai rea decât ţi-ai imaginat…Doar că sunt mai profundă de atât”.

 Majoritatea oamenilor se tem de noutate, de ceea ce implică aceasta: riscuri, plusuri, minusuri, dar volumul de faţă sare în ajutor acestora şi îi îndeamnă să sară în necunoscut şi să…ÎNCERCE, să nu se lase zdrobiţi de cuvintele nu ştiu sau nu pot, doar să facă un pas în faţă „Nu ştii niciodată unde duce un drum dacă nu faci primul pas. Teama de eşec ne ţine de multe ori în loc. Îndrăzneşte să faci primul pas către ţelurile tale şi către visurile cele mai frumoase. Fă primul pas către oamenii pe care simţi că vrei să îi cunoşti şi pe care crezi că ai putea să îi iubeşti ”.

   Există o diferenţă între ”a trăi şi a exista”, aşa cum prea bine aminteşte şi autoarea, un lucru înseamnă să priveşti ceea ce fac alte persoane, să zâmbeşti la cele ce ţi se povestesc şi altul este să relatezi tu, cititorule, ceea ce ţi s-a întâmplat, să trăieşti ceea ce vorbeşti.  Trebuie să punem mai mare preţ pe noi înşine, să încercăm să ne descoperim felul de a fi fiindcă „tu eşti tot ce ai mai de preţ, tu eşti cel mai bun prieten al tău. Tu depinzi toată viaţa numai de tine…Nu mai suferi, nu te mai consuma, nu te mai irosi. Nu merită. Nimeni.”.

   Volumul de faţă este precum o cutie cu pastile pentru inimă, trup, suflet, precum o cascadă, iar la fundul acesteia se găsesc mii de bănuţi de aur care mai de care mai strălucitor care ne spune o poveste, ne dă un sfat ori…ne ridică pur şi simplu de pe scaun şi ne determină să ne sprijinim în propriile forţe. Aceasta nu înseamnă că mereu vom fi singuri deoarece un alt element nelipsit din viaţă îl reprezintă prietenii care „îţi şterge lacrimile şi nu stă împreună cu tine doar atunci când râzi”, „un prieten nu îţi sune doar ceea ce îţi place să auzi, nu te flatează nemeritat şi nu te încurajează atunci când greşeşti”, „un prieten nu raportează totul la „eu”, ci la „noi. Un prieten adevărat te iubeşte necondiţionat”.

   Un om trebuie să înveţe nu doar ce reprezintă prietenia, dar şi ce înseamnă dragostea, cele două întrepătrunzându-se „dragostea nu înseamnă cuvinte, nici promisiuni, nici eforturi şi nici justificări…înseamnă să fii frumos, bun şi puternic cât pentru doi…lacrimi de fericire şi de dor”. Poate că nu reuşim mereu să ne înţelegem propriile trăiri, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să cedăm. În plus ni se arată că trebuie să le arătăm celor pe care îi iubim, respectăm că le suntem alături şi la bine şi la greu, că nu sunt singuri. Una dintre povestirile care sunt relatate în carte este mai mult decât clară în acest sens: ni se prezintă o femeie care venise la spital  să afle dacă este bolnavă sau nu. Părea abătută; vom afla că aceasta nu mai fusese de mult îmbrăţişată, că se simte ca şi cum nimănui nu îi mai pasă de ea „cum, nu vă îmbrăţişaţi în casă…nu ştiţi cum sunt copiii când cresc?…ştiţi cum sunt bărbaţii, mai neatenţi”. Ce reflectă toate acestea? Faptul că trebuie să acţionăm pentru cei dragi la timp, să nu lăsăm anii să treacă pe lângă noi, iar lumea să se schimbe fiindcă e posibil ca, printre iţele vieţii, să se strecoare şi…regretul.

    „Insomnii” este scris la persoana I, tehnica narativă este diversă: povestirea în ramă, aşezarea eului în centrul preocupărilor sale, structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite descoperirea psihicului uman. Se remarcă lanţul subiectiv şi spontan, nedirijat al unor amintiri involuntare (trăsături tipice operelor narative moderne). Personaj al lucrării poate fi oricine: eu, tu, persoana din stânga sau din dreapta mea ori a dumneavoastră. Volumul este bine structurat, naratorul este subiectiv, îndreptat către analiza psihologică a ceea ce înseamnă sentimentele, trăirea pentru omul secolului al XXI-lea.

   Lectură plăcută şi  trăieşte, dragă cititor, ca şi cum acest minut ar fi ultimul, nu lăsa să treacă o zi fără a face ceea ce ţi-ai propus şi dorit deoarece „nu-i aşa că…dacă ai şti că azi este ultima zi din viaţa ta…ai ieşi din casă pentru a mai privi pentru o ultimă dată cerul în toate stările lui, pentru a simţi pământul sub picioare, pentru a mai simţi ploaia, pentru a îmbrăţişa vântul, pentru a simţi mirosul naturii şi pentru a-i auzi freamătul?”.

Cartea Insomnii, de Irina Binder a fost oferita pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro

 

„Driza surprinde cu o claritate uimitoare lupta dintre om și android (… Cartea ei este un must-read.“ Deseret News

Mila 2.0: Trădarea, de Debra Driza

Titlul original: Mila 2.0: Renegade

Traducere din limba engleză: Dorina Tătăran

Editura: Nemira

Colecția: Young Adult

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 368

    Debra Driza este membru al grupului de bloggeri Bookanistas, dedicat literaturii pentru adolescenți. În vreme ce lucra ca terapeut, a descoperit că e mult mai plăcut să-și tortureze personajele. În prezent locuiește în California împreună cu soțul, cei doi copii și un câine din rasa rhodesian ridgeback. Mila 2.0 este primul ei roman. O puteți vizita online la debradriza.com.

„Driza surprinde cu o claritate uimitoare lupta dintre om și android (… Cartea ei este un must-read.“ Deseret News

     Cu câteva luni în urmă mă delectam cu primul volum al seriei “Mila 2.0”, trăiam la intensitate maximă cele scrise și rămâneam cu întrebări despre cum vor evolua lucrurile în continuare. Am așteptat ceva timp, însă a meritat pe deplin. Mi-a făcut mare plăcere să revin în lumea creată de Debra Driza, o lume identică cu a noastră, dar care ascunde secrete incredibile. Mi-a fost dor de scriitura lejeră și reconfortantă a autoarei, de poveste, de Mila, de tot.

      Acum, după ce am mai parcurs un volum, nu pot să afirm decât că sunt profund impresionat și dornic de mai mult. Îți este imposibil să te plictisești de această poveste, nelipsită de aventură, de suspans și de un strop de romance. O picătură ce valorează cât un ocean întreg. Subiectul dezvoltat în această carte, deși aparent utopic, te pune pe gânduri. Nu știm ce ne așteaptă în viitor, androizi precum Mila e posibil să-i întâlnim peste tot: pe stradă, în magazine, la plajă. Asemenea aventuri ar putea fi prezente la ordinea zilei. Nu degeaba se spune că omul își poate imagina doar ceea ce poate realiza. În aceste condiții, literatura SF este mai mult decât pare, o proiecție a unui viitor diferit.

    Celor care nu au citit primul volum (și cărora le recomand să se revanșeze curând) vă spun doar atât: Mila, o fată aparent normală, descoperă că este un android și că tot ceea ce știa despre ea este o minciună. Amintirile, trăirile, sentimentele nu îi aparțin. Ea este doar un robot ultraperformant, un prototip, un experiment, pe care armata americană l-ar putea folosi în misiuni mai mult sau mai puțin periculoase. Nicole, bioinginerul care a creat-o în laborator și căreia îi spunea “mamă”, a murit, iar ea, Mila, a rămas singură, nevoită să fugă, să se ascundă de generalul Holland și de toți cei care-i  vor răul.

,,Mama. Sângerând, după ce fusese împușcată la ordinul lui Holland, de către unul dintre oamenii lui. Durerea provocată de pierdere mi s-a răsucit în piept și aproape că m-am chircit, amintindu-mi că mama nu mai era. Moartă. Ucisă de un nebun, sub pretextul că își apăra țara. Nu aveam să-i mai văd niciodată zâmbetul. Niciodată nu aveam să îi mai aud vocea. Niciodată nu aveam să îi mai spun că o iubesc.”

    În a doua parte a istoriei, Mila se află în Virginia Beach alături de Hunter, singurul pe care mai poate conta. Se simte tot mai atrasă de acest băiat chipeș care a venit aici din celălalt capăt al Americii numai și numai pentru ea. Petrec momente unice, totul pare desprins dintr-o poveste în care ea este doar o adolescentă îndrăgostită. Adevărul este mai crunt decât atât. Și îi este atât de greu  să-și accepte identitatea, darămite să i-o împărtășească și lui Hunter.

   

  ,,Am închis ochii, uitând de câte ori ne învârtisem, uitând totul, în afară de cât de aproape eram de el. Seara aceea era specială, o amintire reală și doar a mea. Nimeni nu avea să-mi ia acel moment. Niciodată. Un alt motiv pentru care nu eram sigură că puteam să îl las să plece. M-a făcut să îmi doresc o viață pe care să vreau să mi-o amintesc.”

   Mila descoperă că poza sa a apărut în ziare, pe internet. Este căutată de poliție, fiind considerată vinovată de moartea lui Nicole. Trebuie să-l găsească pe un anume Richard Grady, singurul care o poate ajuta în acest moment. Astfel, pornește împreună cu Hunter, care nu știe adevăratul scop al căutărilor, într-o aventură la sfârșitul căreia nimic nu va mai fi la fel. Călătoresc  cu mașina până în statul Tennessee și sunt găzduiți de acest vechi amic de-al lui Nicole într-o casă cu un complicat sistem de securitate.

   Richard îi strecoară în suflet o urmă de îndoială în privința lui Hunter. Iar ceea ce descoperă mai târziu o cutremură: în tot acest timp mașina lui a fost ținută sub supraveghere. Cel mai probabil, Hunter face parte din Vita Obscura. Gruparea care vrea s-o dezmembreze și să-i fure tehnologia. Anumite lucruri sunt mai clare decât oricând…

    Rănită de trădarea lui Hunter, Mila se vede nevoită să-și continue drumul, pentru a afla și alte răspunsuri. Nu ezită nici măcar o clipă să se folosească de dotările sale de android, devine o fugară în adevăratul sens al cuvântului. Nu va mai reuși niciodată să recapete inocența poveștii de dragoste dintre ei doi. Nu mai poate da înapoi. Va înainte, fără să știe ce o va aștepta la capătul drumului.

,,Căldură. Bucurie. Senzația unei binecuvântări pure, de parcă fiecare bucățică din corpul meu era vie și conștientă. De parcă, brusc, aș fi fost compusă din mult mai multe celule nervoase decât înainte. Sărutul lui m-a adus înapoi, dincolo de garaj și, pentru câteva momente scurte, am simțit că suntem conectați într-un fel pe care nu îl mai simțisem niciodată. Bătăile inimii lui, parfumul lui, căldură trupului lui, toate m-au învăluit și mi-au dat senzația că aparțin. Așadar, asta înseamnă să fii cu adevărat viu.”

   Va afla Mila cine este ea cu adevărat? Va scăpa de Holland, de Vita Obscura? Inima sa va mai bate vreodată pentru Hunter? Cine este, cu adevărat, trădătorul? Va dovedi întregii lumi că este la fel de umană ca un om, că-și merită dreptul de a trăi?

    Debra Driza scrie un SF, dar nu orice fel de SF, ci unul pentru toți cititorii, pasionați sau nu ai genului. Veți observa cum paginile zboară pe nesimțite, veți sta cu sufletul la gură și veți aștepta ca și mine, de altfel, continuarea peripețiilor androidului Mila. Vă recomand cu drag această carte excepțională! Prietenie, trădare, familie, tehnologie, iubire adolescentină sunt doar câteva din ingredientele acestei povești. Nu ne naștem oameni, ci devenim oameni. Pentru asta este nevoie să iubim, să ne deschidem inimile și să ne contopim cu persoana iubită, să devenim un întreg inseparabil…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Mila 2.0: Trădarea, de Debra Driza a fost oferita pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Secretele din Strada Portului, de Ann Cleeves

   În 2006 Ann Cleeves a primit premiul “Duncan Lawrie Dagger” acordat de către “Crome Writer’s Association” (CWA) pentru primul roman din seria “Shetland” numit “Raven Black” (tradus în limba română cu titlul ”Negru de corb” apărut în 2012 la Crime Scene Publishing).
    Anul 2014 a reprezentat pentru autoare una dintre cele mai bune perioade literare, succesul celor două seriale tv atrăgând după sine vânzări excepţionale ale tuturor romanelor sale.

   O crimă înainte de Crăciunîn metrou, un martor, un secret vechi din trecutul unei comunităţi în aparenţă inocentă. Toate indiciile duc la strada Portului şi totuşi, oare de ce toţi cei care locuiesc acolo se feresc vorbească?

      “Nimeni nu tulbură apele mai tare decât Ann Cleeves” (Val McDermid)

   Înainte de Crăciun detectivul Joe Ashworth se întoarce cu fiica lui Jessie de la un spectacol de colinde, de la Catedrala Newcastle. Jessie era solista corului şcolii şi tocmai fusese lăudată de dirijor pentru interpretare. Se întorc cu metroul bucuroşicomentândprivind lumea care se agită cu cumpărăturileÎn metrou Joe înregistrează cu privirea mereu alertă de poliţist diferite grupuri de tineri teribilişticorporatişti care se întorc acasăşi o doamnă în vârstă elegantă şi distinsăcare se aşează pe scaun. Din cauza unei defecţiuni, metroul nu mai pleacă din staţia Mardle şi oamenii coboară meargă la autobus. Joe e hotărât ia un taxi, dar Jessie fuge înapoi în vagon s-o trezească şi pe doamna în vârstăsingură care nu coborâse, aşa descoperă e moartă. Joe o anunţă pe şefa lui Vera şi echipa de criminalişti.
    Vera Stanhope, şefa biroului de omucideri şi Joe află numele moartei, Margaret Krukowski de 70 de ani, şi existenţa banilor din portofel îi face şi dea seama motivul crimei nu a fost jaful. Adresa moartei era pe strada Portului la nr. 1, unde avea Kate Dewar o pensiune, şi unde mai lucra şi Margaret, care avea un apartament la mansardă.

   În timpul derulării cercetărilor îi cunoaştem pe cei din trecutul şi prezentul victimei.
   Kate Dewar, de fapt Kate Guthrie, fosta cântăreaţă şi compozitoare de succes, proprietara pensiunii, are doi copii-Ryan şi Chloe, pe care simte câteodată nu-i mai înţelege. Doi adolescenţi total diferiţifata mereu implicată în câte un proiect şcolar, dornică fie în prim planbăiatul un şmecheraş şi profitor, veşnic băgat în necazuri, care părea se cuminţise de când lucra la Malcolm, un prieten de-al lui Margaret. Soţul lui Kate, Rob murise şi acum avea un prieten, profesor de muzică, Stuart, cu care voia se căsătoreascăSe înţelege foarte bine cu Margaret, cu care era prietenă din tinereţecare chiar o ajutase mult cu pensiunea şi cu creşterea copiilor. Dar abia acum realizează nu ştie prea multe despre prietena ei, pentru întotdeauna îi respectase intimitatea. Ştia doar soţul polonez, cu care se căsătorise împotriva dorinţei părinţilor, o părăsise şi ea era activă la Adăpostul pentru femei şi în diferite acţiuni de caritate.

    Locatarul aproape permanent al pensiunii George Enderby se ocupă cu comerţul de cărţi şi poposea 2-3 zile şi la pensiune. La un moment dat este părăsit de soţia lui Diana, dar pentru nu vrea şi trâmbiţeze eşecul apelează la un prieten profesor, biolog la Universitate, Michael Craggs, care venea pe insula Coquet facă cercetări.
    Malcolm Kerr avea un atelier de reparat bărci şi vara organiza excursii de observare a păsărilor de mare pe insula Coquet. Când trăia şi tatăl lui, Billy, şi firma mergea bine, Margaret lucrase contabila la ei. Apoi, într-un incendiu firma a ars, Billy rezolva actele cu firma de asigurări. Totul s-a întâmplat chiar în ziua când a avut loc petrecerea de ziua lui Billy, s-au auzit chiar zvonuri ar fi fost vorba de încasarea asigurării, dar legea tăcerii guverna cel mai mult micul orăşel şi mai ales strada Portului. Pe atunci la cârciuma din Coble, unde se adunau cu toţiiera proprietara o femeie aprigă Val, al cărei fiu Rick, un tip alunecos şi perfid, dispare tot în acea noapte.
    LaAdăpost” le cunoaştem pe Jane administratoarea, pe Laurie, o fostă hoaţă, pe Susan care o ştia din tinereţe pe Margaret şi pe Emily, o adolescentă cu probleme.
    În timp ce se derulau cercetări, interogatorii, este ucisă o prostituată Dee Robson, o crimă oribilăPoliţia are tot felul de bănuielimai ales după ce Stuart Booth, logodnicul lui Kate, le povesteşte în tinereţe a fost clientul lui Margaret, care lucra ca escortă sau prostituată de lux. Ciudat era îi dispăruse din portofel o poză a ei pe care o avea de când erau foarte tineri.

    Printre toate cercetările personajelor, implicate mai mult sau mai puţin în întâmplări din trecut şi prezent, aflăm câte ceva şi despre viaţa personală a poliţiştilor.
    Astfel Joe, căsătorit cu Sal, avea trei copii, cea mai mare fiind Jessie, un tip calm, liniştit, bine văzut de colegi şi de şefa lui.
     Vera Stanhope, şefaal cărei tată fura pe vremuri ouă de păsări exotice şi făcea afaceri cu Billy Kerr.     Charlie, divorţat, cu o fată care venise locuiască cu el.
      Holly, adjunctăcareşi dorea foarte mult reuşească într-o lume mai mult a bărbaţilorVieţile lor personale se derulează în paralel cu vieţile personajelor din anchete şi cercetări.
     Un punct de cotitură îl constituie momentul când Jessie este luată din grupul de colegi, şi atrasă într-o altă zonă, dar spre norocul ei este salvată de Malcolm.
     

  Şi după ce am aflat atât de multe, vine firesc întrebareacine este ucigaşul? de ce ucide?
     Dacă vreţi aflaţi cum s-a derulat în trecut şi prezent viaţa personajelor, cum au interacţionatcine este criminalul citiţi cartea.
    Este un roman poliţist foarte bine scris, care teobligă” oarecum gândeşti în rând cu criminaliştii, ţi faci propriile deducţii şi al cărui final este mai mult decât surprinzător.
      Aşa sunt perfect de acord cu aprecierile de pe coperta cărţii:
    “Dialogul alert, descrierile şi intriga bine dozată, demonstrează de ce romanul poliţist englezesc are un moment de glorie” (Woman)
     “Folosirea cu atât de multă uşurinţă a limbajului şi construcţia atât de inteligenţă a romanului o fac pe Ann Cleeves una dintre cele mai talentate scriitoare de romane poliţiste.” (Sunday

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
13

 Justiţiarul, de Sergiu Someşan

Editura: Vremea

Număr pagini: 160

Data apariţiei: Aprilie 2016

   Descriere:

   ,,Severe riscuri îşi asumă Sergiu Somesan cu acest roman! Riscul ca dinspre Palatul Parlamentului să se audă: „Aha! Deci asta ne-ai face d-ta nouă!!” În calitatea mea de cititor pe nerăsuflate al cărţii, simt nevoia să-l şi să mă apăr: Doamnelor şi domnilor, departe de noi asemenea gânduri! Este pură ficţiune, având în centru un personaj malefic, un „rău”, cum spun copiii, un dement, un criminal, e foarte, foarte urât ce face el!

   Pe de altă parte, sigur, de îndata ce afli care e subiectul, nu poţi să te împiedici a te întreba: Şi totuşi, de ce s-a ignorat cu totul rezultatul unui referendum perfect legal şi valid? Ei, lasă, poate că la un moment dat la întrebarea asta o să răspundă ancheta unei comisii… parlamentare!

   „Justitiarul” este un roman poliţist 100% românesc, de bună calitate, alert, bine scris, credibil în toate detaliile. Sergiu Someşan, autor al unor cărţi de facturi diferite, se impune indiscutabil şi în această zonă. – Tudor Calin Zarojanu”

   Romanul “Justiţiarul” de Sergiu Someşan se numără printre cele mai bune romane citite de mine din literatura română contemporană, reuşind să mă menţină, fără să mă plictisească, în mrejele sale până la finalul lecturii.

   Cu toate că am mai citit şi “Să n-o săruţi pe Isabel” şi “Carte de magie”, ambele de acelaşi autor, aceasta mi s-a părut de departe cea mai bună carte a lui Sergiu Someşan. Pornind de la acţiunea bine structurată, până la personaje, cartea nu-ţi dă voie să o laşi din mână.

   Romanul debutează cu reîntoarcerea în România a unui bărbat înalt, între două vârste, pe nume George Pruteanu. Acest domn a devenit foarte bogat după ce un prieten vechi i-a lăsat toată averea, drept moştenire. Nu vă imaginaţi că i-a dat-o fără să facă nimic, nu, nici vorbă! L-a pus să îi promită că o va răzbuna pe nepoata lui, care fusese omorâtă într-un mic cartier din Bucureşti. Văzând că i-a promis, Ian, căci aşa îl chema pe milionar, s-a sinucis, iar George l-a îngropat exact unde îi spusese, cu câteva clipe înainte să moară.

   Pruteanu uitându-se pe fereastra camerei de hotel  în care era cazat, rămâne uimit cât de mult se schimbase Bucureştiul după 30 de ani de când nu l-a mai văzut. Rămâne uimit şi de faptul că, l-a intrarea în Palatul Parlamentului era o coadă imensă de copii şi adulţi, el imaginându-şi că este Ziua Porţilor Deschise.

   Înainte de a merge în cartierul în care fusese omorâtă nepoata lui Ian, George Pruteanu vizitează un anticariat de pe Lipscani, în Centrul Vechi, acest loc amintindu-i de copilărie, atunci când văzuse un stilet frumos, dar pe care nu şi-l permitea. Acum, fiind un om cu o situaţie materială foarte bună, a intrat în anticariat şi a cumpărat acel stilet pe care şi-l dorea din copilărie.

   După ce iese din anticariat, porneşte, luând un taxi, spre cartierul Ferentari, pentru a-şi duce misiunea la capăt şi pentru a-şi respecta promisiunea. Cu toate că este avertizat de taximetrist să fie atent în jurul lui, Pruteanu nu îi ia în seamă sfatul şi porneşte fără frică la pas prin Ferentari.

   Într-un final, după multe peripeţii, ajunge în locul în care locuia cel care a ordonat să fie omorâtă fata, şi cu ajutorul stiletului îl ucide şi el pe cel care i-a făcut rău nepoatei lui Ian.

   Mulţumit că şi-a încheiat misiunea cu bine, Pruteanu nu pleacă aşa repede din Bucureşti, ci doreşte să mai rămână pentru câteva săptămâni în acest oraş în care totul este posibil.

   Pe când se întoarce din Ferentari, George observă că un parlamentar omoară o fată pe trecerea de pietoni, acest caz, după câteva zile, fiind muşamalizat. Indignat, Pruteanu află cine e parlamentarul şi îl ucide de îndată ce îl prinde.

   Observând că parlamentarii nu îşi fac treaba cum trebuie şi dorm pe ei, în scenă apare Justiţiarul, un om care pare bătrân şi hotărât. Acest bărbat scrie un comunicat către Parlament, unde precizează că trebuie să fie în Parlament exact 300 de parlamentari, că Parlamentul trebuie să fie unicameral, iar parlamentarii trebuie să primească în fiecare lună salariul minim pe economie. Bineînţeles, domnii din Parlament nu iau în seamă acest comunicat, dar Justiţiarul nu stă degeaba. Îşi crează un blog, de unde transmite live-uri în care îşi anunţă deciziile. Ei, bine, Justiţiarul hotărăşte să folosească o roată cu numele tuturor parlamentarilor pe ea, atât deputaţi, cât şi senatori, şi unde se opreşte roata după ce este învârtită de Justiţiar, acela va fi următorul parlamentar omorât.  Astfel, omoară zeci de parlamentari, iar ceilalţi din conducerea ţării nu fac nimic, doar stau în birouri şi urmăresc cine va fi noul om de pe lista Justiţiarului.

   De-a lungul cărţii, Cristina, o tipă care lucra pentru poliţie, şi căpitanul Enescu ajung să aibă o relaţie de iubire împreună. Cercetările sunt în toi, poliţia trezindu-se din somnul profund. Din întâmplare Cristina descoperă în pivniţa lui Enescu un studio exact ca al Justiţiarului, şi o prietenă de-a ei anunţă poliţia, iar Enescu este încătuşat.

   Dar oare chiar el e Justiţiarul?

   O carte foarte bună, care a reuşit să mă binedispună şi să mă facă să uit de tot în timp ce o citeam.

   V-o recomand cu drag!

Mulţumim autorului Sergiu Somesan pentru cartea oferită!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

Confreria Sfântului Giulgiu, de Julia Navarro

Titlul original: La Hermandad de la Sabana Santa

Traducere: Adriana Steriopol

Editura: Rao, 2006

Număr pagini: 411

  Julia Navarro s-a născut la Madrid în 1953. Ziaristă şi moderatoare, a colaborat cu cele mai importante publicaţii spaniole şi cu diverse posturi de televiziune. Confreria Sfântului Giulgiu este primul său romanvândut în peste 350.000 de exemplare şi tradus în 19 limbi. Cel de al doilea roman al său este Biblia de lut (2007), urmat de romanul– Sângele Nevinovaţilor (2008), Spune-mi cine sunt (2015).

   Romanul de faţă urmăreşte drumul “Linţoiului lui Isus” de la începuturi până în prezent. Cartea este structurată clar: trecut-prezent. În trecut, autoarea ne plimbă prin toată istoria zbuciumată şi călătoare a Sf. Giulgiu. Această relicvă sacră a creştinătăţii, este cel mai râvnit bun lumesc, dar şi cel mai apăratmai ales cu vieţi umane. Lungul său drum şi cine are drepturi asupra sa, vom încerca descoperim în această carte. În prezent, se  o luptă la fel de acerbă, asupra proprietăţii acestui Giulgiu sacru.

    Prezent
   Alt incendiu. Focul urmarea ca un blestem vechea catedrală. Dar el nu credea în fapte întâmplătoare, iar în catedrala din Torino se petrecuseră prea multe accidente: tentative de jaf calificat şidupă câte îşi amintea el trei incendii. Victimele-fără limbă.

Focul începea cuprindă băncile credincioşilorîn vreme ce fumul învăluia în penumbră nava principalăPatru siluete îmbrăcate în negru înaintau grăbite spre o capelă lateralăÎn uşa din apropierea altarului principal, un bărbat îşi frângea mâinileŢiuitul ascuţit al sirenelor de pompieri se auzea din ce în ce mai aproape. În câteva secunde avea năvălească în catedralăşi asta însemna un nou eşec.
Da, erau deja aici; aşa aleargă în mare grabă spre siluetele în negru, îndemnându-le fugă spre el. Una dintre siluete continuă înaintezeîn vreme ce, speriate, celelalte se retraseră din faţa focului care începea -i înconjoare. Nu mai aveau timp. Focul înaintase mai repede decât socotiseră ei. Silueta care insista  ajungă la capela laterală fu cuprinsă de flăcări. Focul îl ajunse, dar bărbatul mai avu încă putere îşi scoată cagula care îi ascundea chipul. Celelalte umbre încercară se aproprie, dar nu reuşiră, focul cuprindea totul, iar uşa catedralei începea  cedeze sub loviturile pompierilor. Îl urmară în grabă pe bărbatul care îi aştepta tremurând lângă o uşa laterală. Fugi exact în momentul în care apa din furtunuri năvălea în catedralăîn vreme ce silueta învăluită în foc ardea fără scoată vreun sunet.
Fugarii nu-şi dăduseră seama o altă siluetăcare se ascundea în umbra unui amvon, îi urmărise atent, pas cu pas. Avea în mâna un pistol cu amortizor cu care nu reuşise tragă.
Când bărbatul în negru dispăru prin uşa lateralăcoborî din amvon şiînainte ca pompierii -l poată vedea, acţionă un resort ascuns în perete şi se făcu nevăzut.’

   Astfel s-a desfăşurat acest incendiu. Incendiile anterioare s-au soldat cu victime arse. Cele două cadavre tinere aparţineau a doi bărbaţi în jur de douăzeci şi cinci de ani. Nu focul i-a ucis, ci nişte gloanţe de pistol. Un amănunt înspăimântător-nu aveau limbă. Cazuri nerezolvate. Ce avem este un tânăr tot fără limbăcare este în închisoare pentru tentativă de furt din catedrală.

   Cine vrea fure Giulgiu? Cine îl apără?
  Asistăm la ancheta Departamentului de artăcare era un organ special ce depindea în acelaşi timp de Ministerul de Interne şi de Ministerul Culturii. Departamentul era format din poliţişti, dar şi de un număr mare de arheologi, istorici, experţi în arta medievalăîn arta modernăîn arta sacră.
    Şeful acestui departament, un poliţist foarte bun şi un istoric şi mai bun, Marco Valoni, împreună cu echipa sa va încerca descopere cine vrea să incendieze Giulgiu, sau poate vrea îl fure…

   Pietro şi Giuseppe erau doi poliţişti de nădejde ai echipei, Sofia (o apariţie răpitoareblondă cu ochi albaştrişi Antonio erau doctori în arte, iar Minerva specialistă în computere, formau creierul echipei lui Marco.
    Aceştia sunt un corp special care se ocupă cu urmărirea delictelor artistice. Furt de opere de artă, falsuri, contrabandă

     Trecut
   Abgar, regele Edessei, grav bolnav de leprăîi cere lui Josar plece şi îl roage pe Isus vină îl vindece dacă este cu putinţăCât despre rugămintea lui Abgar, răspunsul este următorul:

“Fii preafericit tu, Abgar, care crezi în minefără fi cunoscut.
Pentru despre mine este scris: cei care îl vor vedea nu vor crede în el, pentru aceia care nu îl vor vedea poată crede şi fie preafericiţi.
Cât despre rugămintea ta de a veni şi de a fi alături de tine, este nevoie ca eu înfăptuiesc aici toate lucrările pentru care am fost trimis şi după ce le voi fi înfăptuit întorc la Acela care m-a trimis.
Şicând voi fi întors la El, îţi voi trimite pe unul dintre ucenicii mei ca  te vindece de boală şi  arate ţie şi alor tăi calea spre fericire.”

   După o perioadă când regele Abgar abia mai reuşea trăiascăcând speranţa începe se stingă, auzind de răstignirea lui Isus, apare Josar cu giulgiu în care a fost înfăşurat MântuitorulEra chipul, trupul plin de răni, imprimat pe acel linţoliu. Cum a strâns giulgiul la piept, regele s-a vindecat. De atunci, Abgar a pus la loc de cinste Giulgiu, a dărâmat templele păgâne şi a trecut la creştinismîmpreună cu poporul săuDuşmanul de temut al său, însuşi fiul Maanu, va vrea ardă aceea pânză făcătoare de minuni, iar după moartea tatălui, vrea o ucidă pe Reginamama lui, iar toţi creştini dispară în chinuri.

    Tadeu, un discipol al lui Isus, împreună cu Josar, vor împrăştia cuvântul Domnului în regat.
    La moartea lui Abgar, cei doi învăţaţi şi meşterul care a ascuns Giulgiul, îşi vor tăia limbile, aşa nu va afla Maanul unde este ascuns. Creştinii din Edessa sunt convinşi această pânză miraculoasă trebuie păstrată cu orice jertfă la ei în cetate.

   Asistăm după ani şi ani la periplul Giulgiului prin lume. Acesta, cu voie sau fără voie, va fi vândut. Ordinul Templierilor este beneficiarul acestui Giulgiu. Deşi a fost vândut pe aur, i-a fost interzis împăratului Baudoin  pomenească de acest fapt. Astfel , nimeni nu ştie exact prin ce periplu a plecat Giulgiu, cert este că cei din Ordinul Templierilor ştiu cel mai bine şi sunt cunoscători ai faptelor.

    Prezent
    Cine sunt cei trei muţi care au scăpat din incendiu şi tovarăşul lor mort?
    Se pare că există o Confrerie, care vrea cu orice preţ Giulgiu înapoi la ei în ţinut. Addaio este conducătorul lor, iar acesta încearcă prin orice mijloace ia Giulgiu din Torino şi îl aducă acolo unde îi este locul de drept. De sute de ani această Confrerie încearcă acest lucru. Oare vor reuşiCâţi alţi muţi vor pieri în încercarea de a proteja acest cult şi secretele saleCine sunt oameni de legătură care îi avertizează în privinţa mişcărilor făcute de cei de la Departamentul de artăTotuşi, cineva este cu ochi pe ei! Fiecare misiune se soldează cu un eşec. ,,Ei”ştiu totCine este trădătorul şi cine sunt ,,Ei”?

   Se bănuieşte că şapte bărbaţi cu vârste între cincizeci şi şaptezeci de ani, sărbătoresc eşecul celor dinainte.  Aceşti bărbaţi ştiau toate datele despre incendiu, direct de la sursă. Personajul îmbrăcat în negru din anvon, le-a dat raportul detaliat. Sunt bucuroşila fel ca şi predecesori săi  au reuşit îi împiedice încă o dată pe oamenii fără limbă  se apropie de Giulgiu.
   Cine şi ce sunt aceşti bărbaţiAl cui crez îl aparăSunt oameni foarte bogaţi cu o înfluenţă uriaşă în lume. Ce jurământ au făcut aceşti oameni? Oare le este uşor acest sacrificiu?

   Marco Valoni vrea pornească operaţiunea “Calul troian”, iar mutul din închisoare le fie momeală. Vor reuşi?
   Cine este trădătorul? Indiferent pe cine anchetează, episcopii de la catedrală, oamenii care se ocupă de instalaţiile electrice (se presupune  verdictul oficial este întotdeauna-scurtcircuit), nimeni nu ştie nimic şi toţi ascund ceva.

   Sofia va încerca descopere mai multe de la magnatul COCSA, Umberto D’Alaqua, a cărui firmă răspunde de reparaţii şi modernizări în Catedrală. De fapt, se simte foarte atrasă de acesta, dar este un celibatar convins sau… Un bărbat frumos, puternic, foarte erudit, foarte bogat,  nu îl atragă această frumuseţe blondă, foarte inteligentă? Ce este în neregulă cu el? Asemenea personaje mai găsim în această carte…cine sunt?

   Va descoperi Valoni şi echipa sa cine se ascunde în umbra acestor incendii? Câte secrete ascunse au rămas nedezvăluiteTe las pe tine cititorule  le descoperi.
    O autoare  cu un gen care mi-a plăcut foarte mult. Recomand această carte.

    Nota mea este 10.

targulcartii.ro

Cartea Confreria Sfantului Giulgiu de Julia Navarro a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii.

evaluare-carte-5

by -
16

Umbra Muntelui, de Gregory David Roberts

 

Titlu original: The Mountain Shadow 2015

Editura: ALLFA – Grupul Editorial ALL, 2016

Traducere din limba engleză și note de Adina Rațiu

Număr Pagini: 852

Despre autor

   Gregory David Roberts s-a născut în 1952, în Melbourne, Australia, și o bună parte din viață a fost fugar. După ce a divorțat și a pierdut custodia fiicei sale, a devenit dependent de heroină și a început să jefuiască bănci pentru a-și susține dependența. A fost prins și închis, dar a reușit să evadeze în 1980. Din 1982 până în 1990 a trăit în India, experiență care stă la baza romanului Shantaram (2003; ALLFA -2012)

   A înființat o clinică gratuită într-una dintre mahalalele Bombay-ului, a fost închis în India timp de patru luni, apoi a fost recrutat de mafia locală pentru diverse afaceri ilegale, printre care trafic cu aur și pașapoarte false. În 1990, a fost prins în Germania și extrădat în Australia, unde a petrecut șase ani în închisoare. În această perioadă , Roberts a scris Shantaram. Deși manuscrisul a fost distrus de gardieni de două ori, Roberts a continuat să îl rescrie. ….. După ce a scăpat din închisoare, Roberts s-a reîntors în Bombay, iar această nouă experiență stă la baza celei de-a doua cărți din tetralogie, Umbra Muntelui. Din 2014 Roberts s-a retras din viața publică pentru a se dedica familiei și carierei literare.

    Trebuie să recunosc că am emoții scriind prezentarea acestui roman uriaș. Emoții trăite parcurgând fiecare pagină din cele 852 de pagini citite, multe emoții.

   Primul sentiment pe care l-am avut în momentul când am ținut această carte în mâini a fost oarecum sceptic. Ce poți scrie în așa multe pagini fără a fi plictisitor?  Mai ales știind că primul volum Shantaram, are puțin mai multe pagini.

   Vreau să pun în evidență faptul că această tetralogie este o realitate, trăită de autor. Ceea ce vreau să punctez este scriitura superbă, modul cum sunt așternute acțiunile, cuvintele simple, dar pline de acțiuni, emoții. Sentimente care descriu fiecare trăire, a fiecărui personaj. Fiecare sentiment pare povestit de fiecare personaj, nu de o singură persoană.

   Lin alias Shantaram este australianul reîntors în Bombay după ce a fost închis. Dacă în primul volum el era un evadat din închisoare, în acest al doilea volum el este un mafiot din Compania Sanjay, respectat. Un infractor, dar nu criminal, ocupându-se cu traficul de aur și de falsificarea pașapoartelor. Compania este condusă de Sanjay, cel care după moartea maestrului Khaderbhai, a preluat conducerea, modificând multe lucruri. Drogurile, traficul de arme și prostituția devenind o sursă importantă de afaceri.

   Am să vă prezint câteva persoane apropiate lui Shantaram.

   Karla – după cum știți este iubita lui Lin din primul volum. Inteligentă, descurcăreață, cunoscătoare a vieții interlope. În acest volum Karla este căsătorită cu Ranjit, un magnat media, aspirant la funcții politice. Dispare la un moment dat, implicat cumva în moartea Lisei, Karla întorcându-se la vechea ei iubire- Lin.

   Lisa – actuala iubită a lui Shantaram, o fată simpatică, îndrăgită de toată lumea. Salvată de Karla dintr-un bordel, incendiindu-l. Matroana devenind dușmanul Karlei. Lisa moare din cauza unei supradoze. Crimă sau accident?

   Naveen Adair – jumătate indian, jumătate irlandez, detectiv particular, devine unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Lin. Naveen se îndrăgostește de Diva, o fată răsfățată și bogată. Angajat să o protejeze de dușmanii tatălui ei.

   Didier- francez, atras de masculinitate, care face parte din lumea interlopă de spălare de bai. Afacere care este preluată de Shantaram după ce părăsește Compania.

   Idriss – mentorul spiritual. Un înțelept care trăiește pe munte, la care vin foarte mulți oameni să-și găsească liniștea sau să învețe să se redescopere.

   Abdullah – prietenul lui Lin, un musulman devotat, membru al mafiei, care încearcă să reia controlul Companiei, să o readucă la forma inițială.

   Dușmanii Companiei erau banda Scorpion, conducătorul lor Vishnu voia să-i distrugă pentru a cuceri toată piața mafiei, dar și dintr-o răzbunare personală pe Sanjay.

   Acestea sunt doar o mică parte din personaje, nu vreau să vă plictisesc cu detalii pe care trebuie să le descoperiți doar citind acest roman.

   Subiectul

   Am lăsat subiectul intenționat la urmă pentru că este piesa cea mai importantă a autorului.

   Când vorbim despre India, primul lucru care ne vine în minte sunt culorile vii, tradițiile și bineînțeles dansurile. În acest roman nu ne este prezentată sărbătoarea Holi, plină de zâmbete și fețe colorate, nici Diwali, sărbătoarea luminii, plină de cântece de rugăciune. Ne este prezentată o altă față a Indiei. O viață mizerabilă, cu personaje autodistructive. O viață reală, plină de primejdii, alcool, droguri, crime, putere, secrete.

   Cum poți trăi ca infractor căutând liniștea interioară? Lin trăiește oarecum între două lumi, refuzând schimbările noii conduceri a Companiei, plătește un preț uriaș, prietenii lui, care mor rând pe rând. Spală bani în continuare și după ce părăsește Compania.

    Mă întreb dacă alegi răul cel mai mic, nu mai ești rău?

Știți ce e uimitor în această poveste de viață? Să vezi omenia în cel mai mare răufăcător.

Există bine în rău?

   Spun aceste lucruri pentru că eu l-am îndrăgit pe Shantaram. Era un fel de Robin Hood, ajutând săracii. Păstra un fel de echilibru între două extreme. Săracii trăiau mizer, în cocioabe improvizate, fără apă, fără toalete, toți la grămadă în mahala. Iar bogații trăiau într-un lux interminabil plin de bunătăți, petreceri, confort maxim.

   Am o pasiune pentru India. Cea mai populară parte a poporului indian este spiritualismul, credința, filozofia. Lin este fascinat de această latură, iubind-o și înțelegând-o.

   Oh, am uitat să mă opresc. Singurul vinovat este autorul, oferind detalii explicite, care nu au cum să plictisească în cele peste 800 de pagini.

   Acest roman se poate citi individual, dar recomand un maraton de lectură pentru a păși într-o lume necunoscută alături de Shantaram, citind cele două volume, cu speranța continuării traducerii seriei.

   Un roman bazat pe realitate, dar scris atât de bine încât acest infractor-scriitor te captivează făcându-te să fii în pielea personajului. Mai mult, cuvintele înțelepte  este un bonus adus din cultura indiană, o îmbogățire spirituală.

   Vă recomand să descoperiți aventurile plăcute și neplăcute ale lui Lin, cum se termină povestea în acest volum, cine rămâne alături de el, pe cine mai pierde.

Citate

 „ – Noi , oamenii, și doar noi ne putem modifica comportamentul prin idei,sentimente, credință și artă. Lucruri ce izvorăsc eminamente din umanitatea noastră. Noi ne creăm pe noi înșine. Chiar nu realizezi? „

„ Gara, catedrala păgână  a Bombay-ului, împingea hamali, pasageri și bagaje pe culoare de o importanță virală, fiecare loc fiind prețios; fiecare loc, important; fiecare loc, crucial pentru destinul cuiva.”

„ Noaptea , mahalaua părea desprinsă din vremuri demult apuse. Casele erau luminate de lămpi cu petrol. Nu exista electricitate, nici apă curentă. Șobolanii mișunau pe ulițe în valuri negre seară de seară, devorând mormanele de gunoaie lăsate ca un fel de ofrande întunecate.” 

grupul-editorial-all

Cartea Umbra Muntelui, de Gregory David Roberts a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Piratul şi frumoasa lady de Virginia Henley-o iubire păgână

 Titlul original: Pirate and the pagan

Nr. pagini: 367

Editura Miron

Traducere: Cornelia Cerneţchi Pascu

Anul: 2016

Gen: Historical romance, Romance

   Virginia Henley s-a născut la data de 5 decembrie 1935 în Bolton, Anglia, iar de-a lungul anilor a reuşit să încânte publicul cititor cu numeroase cărţi historical romance. În anul 1990 cartea Piratul şi frumoasa lady (The Pirate and the Pagan) a obţinut Premiul Romantic Times pentru Cea mai bună carte Englezească Historical Romance.

   Virginia Henley este ca o gură de aer proaspăt ce oferă un farmec irezistibil cărților sale, probabil de aceea  ,,Piratul și frumoasa lady” are pasiune, mister şi un strop de istorie. Dacă vă plac combinaţiile relaxante care să vă poarte prin tărâmuri din trecut cu personaje care sunt nevoite să  lupte pentru propriile dorinţe, atunci sigur vă veţi bucura de lectură. Partea interesantă este că eroinele sunt precum păsările Phoenix, renasc şi fără să ezite merg până în pânzele albe pentru ceea ce simt că merită.

   Lady Summer St. Catherine/Cat a trăit în sărăcie prea mulți ani şi a învățat din mers că trebuie să schimbe ceva dacă vrea să îi ofere o viață decentă fratelui ei. Mama lor a murit şi i-a lăsat în voia sorţii alături de un tată mereu orientat către pierdere. Deşi Cat este tânără, împreună cu fratele ei mai mic au pus la cale diverse tertipuri care să le aducă o sursă de venit pentru a supravieţui. În timp ce fetele de vârsta ei visează la o căsătorie, ea se gândeşte ce va mânca mâine. Isteţimea şi tacticile i-au îndemnat să recurgă inclusiv la contrabandă cu orice fel de produse venite pe mare sau la furtul păsărilor din curtea vecinului mult prea bogat.

   Locuiesc în Cornwall într-o casă ruinată, hainele de calitate le lipsesc cu desăvârșire, iar singurele lor bunuri de valoare sunt cei doi cai. Vestea că tatăl este pe moarte o forţează pe Summer să meargă la Londra, dar grijile nu continuă să înceteze. Fratele său este lăsat singur, iar ea trebuie gândească un plan să salveze ce mai are. În loc să îşi protejeze copiii, tatăl lor preferă să lase moştenire numai datorii. Dacă nu va face rost de bani urgent, pierde proprietatea, calul pe care îl adoră şi titlul nobiliar destinat fratelui său. Mătuşa ei este conştientă de puterea care o deţine frumoasa Summer şi o sfătuieşte să profite la maxim devenind o ispită pentru cineva bogat. Ar putea fi inclusiv amanta regelui, dar pentru a nu intra în alte conflicte inutile, indicat ar fi să joace pe degete alţi bărbaţi. Are nevoie de un soţ bogat care să o sponsorizeze, iar în calea ei va apărea seducătorul Lord Ruark Helford, prietenul regelui Carol al II lea şi vecinul ei de la Cornwall. Fascinat de inocenţa ei, o crede timidă, fragilă, suavă şi nu ştie cum să reacţioneze. O soarbe din priviri, îl captivează şi este sigur că în scurt timp îi va fi amantă, însă frumoasa libertină are alte planuri. Născută să incide, Summer este o fiinţă păgână pentru Ruark. Nu-i vine să creadă că ea este una şi aceeaşi cu năluca ce călăreşte pe plaja pustie la primele ore ale dimineţii, îmbrăcată doar într-o cămaşă transparentă şi pantaloni bărbăteşti. Sfidează regulile societăţii şi emană libertate prin toţi porii, ea reprezintă doza lui de nebunie.

  Planul ţesut cu îndemânare de Summer îl va aduce încetul cu încetul la picioarele seducătoarei tinere, dar Ruark acceptă să fie subjugat şi se căsătoresc imediat.

Piratul si frumoasa lady

   Vrăjit de frumoasa lui soţie, lasă impresia că ar putea să îi ofere orice şi Summer comite imprundenţa de a-i mărturisi disperată ilegalităţile fratele ei, Spencer alias Spider. Are nevoie de ajutor pentru că a fost arestat pentru contrabandă şi trebuie să-l scoată din temniţă. Funcţia de magistrat pe care o are Ruark la Cornwall presupune oprirea contrabandei şi reacţia lui este evidentă, se simte trădat, folosit şi se înfurie, iar urmările sunt radicale, va duce la ruină căsătoria lor împreună cu toate sentimentele lui Summer.

 Salvarea ar putea fi vânzarea bijuteriilor şi unica persoană care ar fi dispusă la riscuri este chiar piratul misterios-Black Jack Flash. Renumit pentru faptele sale ilicite, acest bărbat învăluit în mister va şti să descopere o altă latură a lui Summer-frumoasa păgână. Va avea răbdare să o asculte, să îi înţeleagă suferinţa, incertitudinile şi cumva pare dispus să o sprijine, în contradicţie cu soţul ei.

   Va ajunge să fie prinsă între două lumi diferite: Ruark-soţul ei-corect, sobru, supus regelui şi Black Jack Flash-piratul libertin, fioros, dar în acelaşi timp natural, deschis, zâmbitor. Căsnicia o obligă la captivitate, se simte urmărită, obligată de etichetă să se comporte ireproşabil, dar alături de frumosul pirat gustă libertatea, pasiunea şi se crede puternică, aşa cum este ea cu adevărat.

   Din păcate Anglia este măcinată de trădări, tensiuni şi cei doi bărbaţi vor fi solicitaţi la maxim. Fiecare va avea un aport pentru bunăstarea Regelui Carol al II lea, în timp ce Summer va trăi momente de cumpănă. Unul din cei doi ar putea să fi puntea de scăpare sau probabil ruina totală. 

   Cum se va comporta Ruark, dar mai ales cum va reacţiona pentru a salva mariajul? Sigur va fi o surpriză pentru cititori. Cele două personalităţi în oglindă ale personajelor principale vor aduce momente de cumpănă ce le va da bătăi de cap, dar şi multă suferinţă. 

Va merita preţul “plătit” de fiecare pentru fericire?

   Virginia Henley prezintă o mică parte din intrigile care circulau în Angliei la curtea Regelui Carol Stuart. Interesele, iubirile secrete sau celebre, rolul amantelor şi atitudinea supuşilor regelui la diferite petreceri dau savoare cărţii Piratul şi frumoasa lady. Chiar dacă la un moment dat unele schimbări prezentate de autoare mi s-au părut forţate, în special la relaţia dintre pirat şi Summer, trebuie să recunosc că a conferit o anumită savoare lecturii. Pericolul, misterul şi incertitudinea frumoasei lady au reuşit să persiste până la final. Dacă nu sunteţi pretenţioşi în materie de historical romance, atunci sigur veţi citi cu plăcere această carte.

Editura Miron

Cartea Piratul şi frumoasa lady de Virginia Henley este oferită spre recenzie de către Editura Miron. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Miron. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Surse foto: pinterest.com

„Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.”

       O mare de lacrimi, de Ruta Sepetys

Titlul original: Salt to the Sea

Editura: Epica

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Gabriela Stoica

Număr pagini: 351

Gen: Ficțiune istorică

Cotație Goodreads: 4,37

   Ați plâns la „Titanic”? Dacă da, pregătiți-vă șervețelele și pentru „O mare de lacrimi”!

   Probabil vă întrebați de ce v-am adresat o asemenea întrebare. Titanic, una dintre cele mai mari tragedii din istorie și din păcate, nu singura și nu chiar cea mai mare.

   30 ianuarie 1945. Sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial e aproape, iar trupele sovietice înaintează spre Vest. Populația germană încearcă să se salveze pe vasul Wilhelm Gustloff. Încărcătura prea mare, de peste 10 000 de persoane, cât și torpilele lansate de submarinele rusești determină scufundarea vasului în Marea Baltică. Pierderile s-au estimat la 9000 de oameni, dintre care aproape 5000 copii. Deși din punct de vedere al pierderilor, catastrofa a fost mai mare decât în cazul vaselor Titanic și Lusitania, nu multă lume a aflat de ea. Probabil de vină este războiul, în care numărul ororilor a fost și așa greu de estimat.

 

 „Scufundarea vaporului Gustloff este cea mai mare tragedia maritimă, și totuși lumea nu știe nimic despre ea.”

   „O mare de lacrimi” este un roman ce pleacă de la o bază reală, de la anumite fapte istorice, autoarea țesând o poveste spusă din perspectiva a patru personaje: Joana, Florian, Emilia și Alfred. Personajele sunt bine conturate, caracterizându-i chiar perspectiva din care percep și narează acțiunea.

   Joana este o tânără lituaniană, care a avut privilegiul de a se refugia în Germania datorită originii familiei din partea mamei. A plecat din Lituania natală, profesia de asistentă medicală ajutând-o foarte mult. Tot ce își dorește este să-și reîntâlnească familia, despre care nu mai știe nimic. Este personajul meu preferat.

În intimitatea băii, singură și nevăzută de nimeni, mă simțeam zdrobită de tot ce trăisem. (…) Supraviețuirea avea prețul ei: sentimentul de vinovăție. (…) Nu voiam să fiu puternică. Nu voiam să fiu „fata descurcăreață”. Eram atât de obosită. Nu voiam nimic altceva decât să se termine totul odată.”

 „În loc să îi ajut eram obligată să privesc panorama catastrofei care se derula înaintea ochilor mei.

Vina mă urmărea.

Eu eram prizoniera ei.” 

    Florian este un tânăr prusac ce deține anumite secrete. Poartă mereu cu el un rucsac misterios.

În mijlocul acestui război dintre Hitler și Stalin, oare mama mea m-ar considera în continuare un tânăr plin de talent sau, din contră, un infractor?

    Emilia este o copilă de 15 ani, refugiată poloneză. Și ea deține un secret teribil.

   Alfred este personajul cel mai nesuferit din punctul meu de vedere. Tânăr recrut german, convins că își servește patria cum se cuvine. Îi lipsește inteligența (ca să nu folosesc alt cuvânt, mai explicit, la adresa lui) și facem cunoștință cu el prin intermediul unor scrisori către o fată, Hannelore. Scrisori mentale, cum le numește, pentru că nu ajunge niciodată să le aștearnă pe hârtie. Înaintând cu lectura, observăm o discrepanță foarte mare între realitate și imaginea creată în mintea sa. Gândindu-mă mai bine, Alfred este prototipul omului ușor de manipulat: convins de superioritatea rasei sale și crezând orice prostie spusă de Fuhrer, este unealta perfectă în mâinile dictatorilor.

   Cea mai bună caracterizare i-a făcut-o Florian :

Marinarul atrăgea atenția în mod inutil. Era mai mult decât un biet nătărău fără experiență; își dorea cu disperare să se simtă important. Cunoșteam genul acesta de oameni.

Tipul ăsta fusese cumva lovit cu o cărămidă în cap?

   Patru personaje, patru destine, patru perspective. Foarte interesantă ideea autoarei de a scrie romanul din perspectiva fiecăruia. Împrejurările îi aduc împreună pe cei patru, îmbarcându-se cu toții pe nava Wilhelm Gustloff.

  În mijlocul atâtor suferințe și tensiuni, avem parte și de o poveste de dragoste: Joana și Florian se îndrăgostesc unul de celălalt, greutățile prin care trec împreună apropiindu-i și mai mult.

Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.

    Pe lângă cele patru personaje aflate în centrul atenției, întâlnim foarte multe personaje secundare, fiecare cu propria poveste, mai mult sau mai puțin dramatică: Eva, femeia blondă și mătăhăloasă; Heinz, Poetul Pantofilor, un cizmar bătrân, care își dă seama ce hram porți numai studiindu-ți mersul; un băiețel rămas orfan și abandonat; Ingrid, o fată oarbă, dar cu alte simțuri mult mai dezvoltate decât ceilalți.

   Ce mi-a plăcut : modul în care realitatea este împletită cu ficțiunea; este de apreciat munca titanică de documentare; este o carte cu un subiect grav, dar ușor de parcurs. Astfel, adolescenții și tinerii (publicul țintă), au ocazia să cunoască istoria altfel: nu plictisitor, memorând date din manualele școlare, ci prin lectură. Cartea nu este doar pentru adolescenți și tineri, eu aș spune că poate fi citită de oricine.

   Ce nu mi-a plăcut: prea multă suferință, durere și tristețe. Nu o recomand unei persoane ce caută să se binedispună. Sunt conștientă că subiectul este unul dramatic, iar acest aspect ține mai mult de preferințele personale, nu este nicidecum un neajuns al cărții.

Mamele încercau să-și azvârle copilașii pasagerilor de pe punte, dar nu puteau să îi arunce suficient de sus. Pruncii lor se izbeau de peretele lateral al navei și cădeau în mare. Femeile zbierau și se aruncau în apă după ei. Un bărbat îmbrăcat în haine de femeie a fost bătut de o santinelă în momentul când a încercat să fugă pe pasarelă. Priveam totul de sus, suferind de compasiune în timp ce plângeau și țipau cât îi ținea gura spunând că aveau să moară dacă nu li se permitea accesul la bord. Gustloff era singura lor speranță.

   Ironic, ultima lor speranță i-a condus la moarte.

   Așadar, notez romanul cu 4 steluțe, evaluarea mea fiind strict subiectivă. Voi câte steluțe i-ați acorda?

Citate:

Starea soldaților vorbea despre soarta Reich-ului. Vocea era clară și răspicată. Înfrângere.

Goebbels avea dreptate într-o privință. Erau germani buni și germani răi. Dar, de fapt, etichetele erau aplicate invers.

Despre autoare:

   Ruta Sepetys este o scriitoare americană de origine lituaniană, pe care am avut onoarea de a o cunoaște personal în cadrul unei lansări de carte a Editurii Epica. Este cunoscută pentru bestseller-ul „Printre tonuri cenușii”, desemnat pe Goodreads.com cel mai bun roman al anului 2016, la categoria „Adolescenți și tineri”. Romanele sale, „Printre tonuri cenușii”, „Out of the Easy” și „O mare de lacrimi” , au fost nominalizate la Carnegie Medal, premiu acordat anual, desemnând cea mai bună carte pentru copii și adolescenți.

lansare Ruta Sepetys

„Sepetys, maestra ficțiunii pentru tineret și adolescenți, realizează o imagine panoramică asupra unei tragedii de proporții din perspective profund nuanțate și convingătoare.” – Entertainment Weekly

editura Epica

Cartea O mare de lacrimi de Ruta Sepetys a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura EpicaPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Consecințele acțiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate și de diverse, încât prezicerea viitorului e o treabă foarte grea…”

     Harry Potter si Prizonierul din Azkaban, de J.K. Rowling

Titlul original: Harry Potter and the Prisoner of Azkaban

Volumul 3

Editura: Arthur

Grupul Editorial Art

Anul apariţiei: 2016

Traducere din engleză  de: Radu Paraschivescu

Număr pagini: 458

Gen: Fantasy, Aventuri

Cotație Goodreads: 4,52

   Editura Arthur mi-a făcut o mare bucurie cu reeditarea acestui volum! Bătrâna mea cărticică din prima ediție a ajuns mai jerpelită decât hainele profesorului Lupin: cu foile curgând din ea, atât de citită și răscitită a fost. Se impunea un nou exemplar… Un exemplar cu o copertă superbă și cu o traducere neașteptat de bună. De ce neașteptat? Pentru că traducerile primelor două volume din această nouă ediție, precum și cea a piesei de teatru, „Harry Potter și Copilul Blestemat”, nu m-au încântat.

   Nu vă imaginați ce fericită sunt să scriu această recenzie! Suficient de fericită pentru a produce un Patronus. Dacă acum 15 ani, când am citit prima dată această carte, m-aș fi văzut scriindu-i recenzia… Eu zic că da, și acest gând ar fi fost suficient de puternic pentru a produce un Patronus… Gândul că peste ani, le voi împărtăși altora tainele din lumea lui Harry Potter. În același timp, va fi greu. Greu să cuprind într-o singură recenzie tot ceea ce vreau să spun despre Harry Potter.

   Dar să revenim! Introducerea a fost oarecum pentru cunoscători, acum mă voi adresa celor care nu știu prea multe despre această serie.

„Harry Potter și Prizonierul din Azkaban” este cel de-al treilea volum din serie. Dacă nu sunteți la curent cu subiectul, găsiți recenzia celui de-al doilea volum aici ; oricum, nu vă faceți griji, puteți înțelege volumul 3 și fără să le fi citit pe primele două.

   Harry se pregătește acum pentru cel de-al treilea an la Hogwarts. Spre deosebire de alți puști de vârsta lui, băiatul abia așteaptă să se termine vacanța, pentru a pleca din casa rudelor sale și a se întoarce la școala de magie, locul unde este fericit.

   Însă așteptarea îi este tulburată de un eveniment: sosirea mătușii Marge, sora unchiului Vernon, care face tot posibilul să-l scoată din sărite.

   Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, o nouă amenințare apare: Sirius Black, un criminal periculos ce a evadat din Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, un loc înfiorător, de unde niciun deținut nu a reușit să fugă vreodată. Mai mult, se pare că ținta lui Black este chiar… Harry Potter! Ce are Black cu Harry, ce motiv ar avea să-l vizeze tocmai pe el, aflați citind cartea! N-o să vă pară rău, credeți-mă!

   Toată comunitatea vrăjitorească este în alertă, prevenind și autoritățile mageamești (Încuiate, pentru cei care nu au citit nimic din noua ediție), atât de periculos este considerat Black. Ca măsură de siguranță, la Hogwarts au fost aduși paznici de la Azkaban: Dementorii, niște creaturi mai mult decât sinistre, ce absorb toată fericirea și emoțiile pozitive ale oamenilor, inducându-le, în schimb, stări negative precum frica, tristețea, lipsa oricărei speranțe. Și se pare că tocmai Harry este cel mai afectat de prezența Dementorilor. De ce tocmai el și la ce soluție recurge pentru a învinge această problemă, aflați tot citind cartea.

„Asta înseamnă că lucrul de care ți-e cel mai frică e… frica. Foarte isteț, Harry.”

   Și acest an la Hogwarts este plin de aventuri și de răsturnări de situație. Cel de-al treilea volum este, dacă pot spune așa, cel mai polițist roman din serie. Nu, nu mă înțelegeți greșit, aparține tot genului fantasy! Dar suspansul, misterul, descoperirile făcute pe parcurs, felul în care îți este pusă mintea la contribuție, ca într-un puzzle, toate sunt ingrediente nelipsite dintr-un roman polițist. J.K. Rowling a spus odată că Harry Potter este, de fapt, o carte polițistă. Poate că din acest motiv îmi place atât de mult… Să nu uităm că autoarea a scris și romane polițiste.

Ce-mi place atât de mult la „Harry Potter și Prizonierul din Azkaban” ?

   Umorul, în ciuda situațiilor mai mult sau mai puțin dramatice :

   „RON WEASLEY ! răcnise Ron, ca și cum el și unchiul Vernon ar fi vorbit de la capetele unui teren de fotbal. SUNT UN PRIETEN AL LUI HARRY DE LA ȘCOALĂ… (…)

 – NU E NICIUN HARRY POTTER AICI ! urlase el, de data asta ținând telefonul la o lungime de braț, de parcă s-ar fi temut să nu explodeze. HABAR N-AM DESPRE CE ȘCOALĂ VORBEȘTI! SĂ NU MĂ MAI SUNI NICIODATĂ! ȘI NU CUMVA SĂ TE-APROPII DE FAMILIA MEA!”

   „- De ce nu s-o fi ascuns Black în biroul lui Snape? Ar fi putut să-i vină de hac și ne-ar fi făcut un bine !”

„Harry nu făcuse parte niciodată dintr-un grup mai ciudat. Pungășilă îi conduse în jos pe scări ; îl urmau Lupin, Pettigrew și Ron, care semănau cu niște concurenți într-o cursă a creaturilor cu șase picioare. După ei venea profesorul Snape, levitând sinistru, atingând cu picioarele fiecare treaptă peste care trecea și ținut în poziția aceea de propria baghetă, cu care-l fixa Sirius. Harry și Hermione compuneau ariergarda.”

   Tot în acest volum, am asistat la unele dintre cele mai amuzante scene: farsa făcută de  Harry lui Draco și prietenilor acestuia în Hogsmeade, la cabana bântuită, ascuns sub mantia de invizibilitate; la meciul de Quidditch, când Patronusul lui Harry i-a speriat pe cei care se deghizaseră în Dementori. Și veți întâlni mai multe astfel de momente dacă veți citi cartea.

   Meciurile de Quidditch (Vâjthaț). Ador meciurile de Quidditch, dacă aș fi fost la Hogwarts, sigur aș fi jucat în echipa casei. Iar comentariile lui Lee Jordan fac toți banii :

   „Iată-l virând acum – Cometa lui Chang n-are cum să-i facă față. Echilibrul de mare precizie al Bolidului e cu atât mai remarcabil în aceste…

 – JORDAN ! EȘTI PLĂTIT SĂ FACI PUBLICITATE BOLIZILOR ? VEZI-ȚI DE COMENTARIU !”

 „- TREIZECI-ZERO! IA DE-AICI, JIGODIE ESCROACĂ!

 – Jordan, dacă nu comentezi nepărtinitor…

 – Dar spun exact cum a fost, doamnă profesoară!”

   „Acum Gryffindor e din nou în posesie, cu Johnson preluând coafa… Flint o talonează – bagă-i degetul în ochi, Angelina! – am glumit, doamnă profesoară, am glumit…”

   „- CANALIE HOAȚĂ CE EȘTI! răcni Lee Jordan la megafon, scăpând de alonja doamnei profesoare McGonagall. TICĂLOS ÎMPUȚIT ȘI HOȚO…

   Dar doamna McGonagall nici măcar un se sinchisi să-l certe. La drept vorbind, îl amenința ea însăși pe Malfoy; cu pălăria căzută de pe cap, striga la rândul ei pradă furiei.”

    Deși poate părea o carte pentru copii, Harry Potter nu se reduce la magie sau acțiune, ci tratează, mai mult sau mai puțin subtil, probleme precum obezitatea, dependența de tehnologie în rândul copiilor, cauzate de răsfățarea acestora: „Se uitau la un televizor nou-nouț, un cadou primit de Dudley, reîntors acasă în vacanță, fiindcă băiatul se plânsese în gura mare că era prea mult de mers de la frigider până la televizorul din sufragerie. Dudley își petrecuse cea mai mare parte a verii în bucătărie, cu ochii mici de porc ațintiți asupra ecranului și cu cele cinci guși tremurându-i în timp ce înfuleca.”

    Snobismul este alt aspect trecut în revistă:

   „- Uitați-vă ce mantii jerpelite are, spunea Malfoy îndeajuns de tare încât să fie auzit de Lupin când acesta trecea pe lângă ei. Se îmbracă de zici că-i fostul nostru spiriduș de casă care făcea pe servitorul.”

   Autoarea descrie foarte bine frământările specifice vârstei, cu temerile și modul de gândire tipice adolescenților:

   „Cu toate acestea, Harry nu era deloc vesel. Profesorul Lupin refuzase cu bună știință să-l lase să-l înfrunte pe bogart. De ce? Oare fiindcă îl văzuse pe Harry leșinând în tren și își spusese că nu era mare lucru de capul lui? Se gândise cumva că avea să leșine din nou?”

    Tot anul acesta, Harry își întâlnește prima dragoste:

   „Gonaciul ei, Cho Chang, era singura fată din echipă. Era cam cu un cap mai scundă decât Harry, care, neliniștit cum era, nu putu să nu observe că era deosebit de drăguță. Îi zâmbi lui Harry când echipele se găsiră față în față, cu căpitanii în frunte, iar el simți un gol în stomac despre care știa că nu avea nimic de-a face cu febra meciului.”

   Recitind acest volum și cunoscând acțiunea din cărțile viitoare, am identificat un indiciu: „I-ai trimis lui Voldemort un vrăjitor care îți este îndatorat. Când un vrăjitor îi salvează viața altuia, între ei doi se încheagă o anumită legătură… și m-aș mira foarte mult dacă Voldemort ar vrea să aibă un slujitor care să-i fie îndatorat lui Harry Potter.” – nu vă spun decât atât: cartea a șaptea, reședința Malfoy… Cunoscătorii știu, iar pentru cei care nu au citit încă, continuați cu volumele viitoare, nu vreau să dau spoilere!

   În cartea a treia, întâlnim unul dintre cele mai amuzante finaluri, dar la fel, nu detaliez pentru a evita spoilerele. Mă refer la ceea ce-i spune Harry unchiului Vernon pe peron, am râs cu lacrimi.

   Nu mă așteptam, dar m-a surprins plăcut traducerea. Este cea mai bună traducere de până acum în ediția de la Arthur și o spune cineva care a citit și recitit de atâtea ori cartea, încât a învățat pe de rost replicile din vechea ediție. Felicitări, Radu Paraschivescu! Este cea mai apropiată traducere de ceea ce știam, practic m-am simțit transportată în perioada școlii, când am descoperit magia acestor cărți…

   Iar unii termeni chiar sunt mai inspirați decât cei din prima ediție, căreia îi sunt indubitabil fidelă:

 – „alde Dursley” – mi-a plăcut mult expresia, m-a distrat, găsind-o mai potrivită și mai amuzantă decât „familia Dursley” ;

 –  „Cavalerobuzul” este mai aproape de „Knight Bus” decât „Autobuzul Salvator”, deși îmi plăcea și vechiul termen;

 –  „bogart” este mai aproape de original decât „bong”,

 – mi-a plăcut mult „poznă reușită”. Desigur că prefer „Năzbâtie îndeplinită” din vechea ediție, dar față de „Gata cu poznele!” (traducerea din „Harry Potter și Copilul Blestemat”), „Poznă reușită” sună genial!

   De asemenea, mă bucur că unele cuvinte au fost păstrate în forma originală, fără a fi traduse, cum ar fi „Honeydukes” (în vechea ediție, „Lorzii mierii”).

   În cazul altor cuvinte, prefer vechea traducere: chiar dacă nu cunosc termenul original, toată adolescența am visat cum zbura Harry pe „Fulger”, nu pe „Bolid”, așa cum am crescut cu „Lunaticul, Șobo, Amprentă și Corn”, nu cu „Amețilă, Șobi, Lăbuță și Cornițe” (fie vorba între noi, nu cred că personajele ar fi încântate de aceste diminutive); cu „Spectru” în loc de „fiară”.

   Mult mai distractiv a fost atunci când gemenii Weasley i-au vrăjit insigna lui Percy, astfel încât pe ea să scrie „Șef de proști” în loc de „Șef de promoție”; cu „șeful elevilor” și „Capsoman Major” nu a mai avut același haz. Mi se pare mai potrivit „om-lup” sau „vârcolac” decât „licantrop” – fiind o lectură (și) pentru copii, mulți nu știu ce este un licantrop;

    Însă această nouă traducere a scos în evidență alte momente amuzante:

  „- Crăciun – hâc!- fericit! Parola?

 – Javră ordinară, răspunse Ron.

 – Și tu la fel, domnul meu! răcni Sir Cadogan, pe când tabloul le făcea loc să intre.”

   Mulțumesc, Editura Arthur, mulțumesc, Radu Paraschivescu! Mi-ați făcut o surpriză plăcută! Câte stele merită? Dar nu știu de ce mai întreb, bineînțeles că 5! Ca orice carte din seria Harry Potter…

   Citate:

  „Consecințele acțiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate și de diverse, încât prezicerea viitorului e o treabă foarte grea…”

  „Crezi că morții pe care i-am iubit ne părăsesc cu adevărat? Crezi că nu ne amintim de ei mai clar ca niciodată când suntem la ananghie?” (…) Așa că ți-ai văzut într-adevăr tatăl azi-noapte, Harry… l-ai găsit în tine însuți.”

    Despre autoare:

   Ar fi foarte multe de spus despre J.K. Rowling, dar din lipsă de spațiu și timp, mă voi rezuma la câteva aspecte: pe numele ei Joanne Rowling, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale tuturor timpurilor. Seria Harry Potter a făcut-o celebră, după ce manuscrisul fusese respins inițial de 12 edituri. A contribuit la realizarea scenariului piesei de teatru „Harry Potter și Copilul Blestemat”, a înființat o fundație de binefacere, legată de alte trei cărți ce fac parte din universul Harry Potter. O puteți citi în continuare pe www.pottermore.com, un site dedicat fanilor celebrei serii.

   Tot sub numele de J.K. Rowling, a publicat romanul „Moarte subită” și sub pseudonimul Robert Galbraith, alte câteva cărți polițiste.

 

Editura Arthur

Cartea Harry Potter si Prizonierul din Azkaban de J.K. Rowling este oferită spre recenzie de către Editura Arthur. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Arthur. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

by -
8

„Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

Lăsând totul în vânt… de Cristian Moșneanu

Titlu: Lăsând totul în vânt…

Autor: Cristian Moșneanu

Editura: Librex

Anul: 2016

   Ce poate fi mai frumos într-o după-amiază de primăvară, decât să te cufunzi în lumea feerică a versurilor de dragoste?! „Lăsând totul în vânt...” nu e doar un volum de versuri, este ritmul unei inimi care nu cunoaște viața altfel, decât prin iubire și prin apartenența la o istorie pentru care strămoșii noștri merită un deosebit respect.

   Cine este Cristian Moșneanu? Îl cunoaștem din primele pagini, din descrierea făcută de Anca Dăneț: „Cristian este o fire vulcanică și pasională, un suflet sensibil și frumos, făcut din simțăminte și trăiri, profund și rațional, iar aceasta se reflectă în tot ceea ce face. Poeziile lui sunt cireșe dulci-amare, fâlfâiri de șoapte de dor, fiori de iubire, urlet din adâncul celui mai adânc al ființei sale, sărut pe sufletul iubitei, gânduri sparte în bucățele de depărtarea dintre cei doi, iar vântul dorului autorului reușind să îi aducă iubitei doar frânturi: un te, un iub, un dor.”

   Iată ce spune, la finalul acestui volum de versuri, însuși poetul: „Asemeni vieții omului, acest volum de versuri reprezintă o călătorie izvorâtă și aflată sub stindardul unor alegeri. Fiecare stare ce se reflectă în aceste stihuri reprezintă un pas al propriei mele călătorii. După publicarea primului volum de versuri, am crezut că nu voi mai scrie poezie niciodată. Am conștientizat ulterior că poezia pentru mine reprezintă o stare de spirit care apare ocazional și nicidecum nu este o formă de manifestare continuă. Deși această stare de spirit, în efemeritatea timpului, a avut dimensiunea unei singure picături de apă în vâltoarea unei furtuni, a reușit să dea viață a peste patruzeci de poezii”.

   După ce a scris „Gânduri și rânduri”, Cristian Moșneanu ne încântă cu un nou volum de versuri, unul la fel de exaltant ca și primul, doar cu nuanțe mai accentuate de profunditatea gândirii în circumstanțele atât de sublime ale sentimentelor. Tema pe care a ales-o poetul este iubirea… și poate că unii ar fi de părere că s-a scris și s-a prea scris pe această temă, încât… ce mai poate fi adus nou?! Ei bine, poem cu poem, vers cu vers, cititorul e prins în mirajul rimelor, în ritmul unei inimi care pulsează ca o melodie celebră… și brusc realizezi că ai citit cartea „lăsând totul în vânt”. Universul conturat de către poet e o pânză pe care pictorul dezlănțuie cele mai ascunse și profunde gânduri.

   „Lăsând totul în vânt…” începe cu un poem dedicat străbunicului poetului, Ioniță Grigore, „care a luat parte la Războiul Balcanic din anul 1913, precum și la cele două Conflagrații Mondiale”. Intitulat „Poem pentru eroul meu”, această poezie demonstrează respectul poetului față de oamenii care au construit, în momente de răscruce și grele încercări, un viitor pentru care noi, cei de astăzi, suntem recunoscători:

  „Când stropi de apă vie cad/În nopți ce-aduc doar moarte,/Un glas se aude-nsângerat:/„Soldați, nu stați deoparte”.

   Acum, într-o lume care abundă în îndemnuri individualiste, care nu mai pun accentul decât pe materialism, acest al doilea volum de versuri a lui Cristian Moșneanu este ca o respirație de aer pur, sănătos… și atât de rar. Versul său este de o naturalețe pe care astăzi e aproape imposibil să o mai întâlnești, mesajele aparent simple ale poemelor sale purtând, în realitate, o profundă încărcătură simbolistică.

    Poetul trasează traiectoria cunoașterii iubirii, de la iubirea față de identitatea strămoșească, până la iubirea față de femeia care i s-a imprimat în suflet. Dacă pentru strămoși, poetul își arată respectul dedicându-le versuri sublime, pentru ființa iubită, iubirea devine un proces cosmic, cu complici de talia astrelor: „Vin stele peste chipu-ți, fără număr/Nici nu respir, n-am cum să mai clipesc/Iar tu să-mi pui galeșul cap pe umăr/iar eu să-ți spun încet că te iubesc./ Cu săruturi încet-încet să mă dezgheți,/Pe-ai tăi nuri, calea-și găsește versul/Un geamăt se răsfrânge în pereți/Acum să se oprească Universul”.

   Sub aparența cuvintelor simple, se ascund adevăruri universale, cugetări profunde despre sensul vieții prin iubire, despre cum toate elementele naturii își asortează intențiile în funcție de starea poetului: „Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

   Sentimentul de iubire, sublim până în cele mai fine trăiri, este țesut cu un fir colorat, alcătuit dintr-o mulțime de figuri de stil ce amintesc de stilistica eminesciană. De la epitete precum:„izvor nesecat”, „chipul feeric”, „ochii limpezi”, „chipul gingaș”, la comparații: „noaptea ca o boare”, „suspin ca o candelă”, dar și alte figuri de stil, imaginile create de către poet sunt uneori calme și line, alteori spectaculoase prin transpunerea zbuciumului sufletesc: „De-atâta depărtare, de tot ce e văzut/De munți și văi și zori și ape/De pomi, noroaie și amurgul dispărut/De somn, de odihnite pleoape/De tot ce ești când lângă mine nu te știu/De tot ce sunt când visul ți-e aproape/De zilele când ești cu mine și-s al luminii fiu/De nopți cu geamătul de vânt din ale tale șoapte/De toate acestea și încă mii în parte/Arzând în dorul care mă destramă/Respir numai prin tine, prin ale tale fapte/Și dorul tău la jugul lumii mă înhamă”.

    Iubirea apare ca sens al acestei existențe, ca predestinare, mărturisește asta însuși poetul, în poezia „Eu te iubesc”: „Eu te iubesc căci asta mi-e menirea/Și ceasul tihnei s-a oprit în loc/Iar dulci îți sunt și zâmbetul și firea/Sublim îți arde ochiul în potop”.

   Unde se situează poezia lui Cristian Moșneanu, în circumstanțele literaturii actuale? Ei bine, poetul Cristian Moșneanu nu se raportează tendințelor, ci, mai degrabă el dă valoare sentimentelor sale, pe care le expune cu ascuțita inteligență a sufletului, urmându-și propriile reguli… și îi reușește foarte bine!

    Recomand cartea celor care iubesc versurile… și mai ales versurile de iubire, care vin ca o plăcută alinare în fiecare anotimp… dar în special primăvara.

Librex.ro

Cartea Lăsând totul în vânt… de Cristian Moşneanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

“Am ridicat ochii spre fața lui, inexpresivă din cauza șocului. A strâns fotografiile la piept, fără să se miște, cu ochii dilatați și imobili, încremeniți de parcă o săgeată de arbaletă îi străpunsese inima – așa am presupus că arăta.”

 Cercul de piatră de Diana Gabaldon (vol. 1) 

         A treia parte din seria Outlander

Titlul original: Voyager

Traducere: Gabriel Stoian

Editura: Nemira

Colecţia Nautilus Fantasy

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 528

Gen: Historical Fiction, Romance; Fantasy; Time Travel

Cotaţie Goodreads: 4,38

Seria Outlander: 1. Călătoarea  – Outlander(1991) ; 2. Talismanul – Dragonfly in Amber(1992); 3. Cercul de piatră – Voyager(1994); 4. The Drums of Autumn (1996); 5. The Fiery Cross(2000) ; 6. A Breath of Snow and Ashes(2005) ; 7.Ecouri din trecut – An Echo in the Bone(2009) ; 8. Written in My Own Heart’s Blood(2013)

   În urmă cu douăzeci de ani, Claire Randall s-a întors în timp și a nimerit în brațele temerarului Jamie Fraser, direct în secolul al XVIII-lea. Apoi s-a întors în vremea ei, purtând în pântece copilul lui și fiind convinsă că el și-a pierdut viața în bătălia de la Culloden. Și totuși, din amintirile ei el n-a plecat nicicând.  

   Dar Claire descoperă la un moment dat că Jamie trăiește. Și trebuie să facă o alegere: să rămână în secolul ei, împreună cu fiica iubită, ori să se întoarcă în veacul lui.

   Scoția e măcinată de comploturi, patimile și durerile eroinei nu mai contenesc, intrigile se țin lanț. Călătoria în necunoscut îi poate aduce iubirea înapoi sau o poate spulbera pe veci.

   „ A treia parte din seria Outlander este o carte palpitantă, îndrăzneață, provocatoare. Diana Gabaldon combină cu măiestrie flashback-uri, se lasă cu plăcere în voia altor veacuri, dar nu se abate niciodată de la firul poveștii. “-Locus

    Primele două părți din seria Outlander mi-au oferit o experienţă de neuitat, motiv pentru care am așteptat cu nerăbdare apariția primului volum din partea a treia – “Cercul de piatră”. Iar când a ajuns în mâinile mele, am îmbrățișat minunăția asta de carte, apoi am început să o citesc cu o nețărmurită emoție. Știam că și de această dată povestea va fi una fascinantă, dar nicio clipă nu am bănuit ce impact va avea asupra mea.  

   Călătoarea mi-a mers la suflet,” Talismanul” m-a făcut să vărs o grămadă de lacrimi, însă “Cercul de piatră” a devenit preferatul meu. Deși toate cele trei părți ale seriei au aventură, romantism, intrigă, mister, legende, momente emoționante, scene mai dure, în romanul de față m-a fascinat modul lejer în care autoarea face trecerea de la o perioadă de timp la alta. Nu este deloc enervant sau obositor. Ba dimpotrivă, ajungi să-ți dai seama că există o oarecare concordanță/conexiune a evenimentelor. În timp ce Claire, aflată în secolul XX, citește un document  în care se relatează o acțiune intreprinsă în trecut (secolul al XVIII-lea) de James Fraser, în următorul capitol din carte se detaliază acel moment. Ai impresia că niște fire invizibile îi unește pe cei doi dincolo de timp.  

   Temele de bază ale seriei sunt reluate și în acest volum și am să le menționez și eu, pentru a fi de folos celor care nu știu deloc despre ce este vorba în Outlander.

   În anul 1945, fosta soră medicală Claire Randall, se întoarce din război și pleacă cu soțul, Frank Randall, într-o a două lună de miere. Dar o stâncă magică descoperită într-un loc misterios o transformă într-o călătoare în timp (ea trece printr-un cerc de pietre așezate în picioare pe Craigh na Dun), care se trezește brusc într-o Scoție măcinată de conflicte, în 1743. Destinul i-l scoate în cale pe tânărul războinic James Fraser și trăiește alături de acesta aproximativ trei ani. L-a iubit și ar fi rămas cu el dacă ar fi putut, dar James a trimis-o înapoi prin cercul de piatră, însărcinată, în efortul disperat de a-i salva pe ea și pe copilul nenăscut de dezastru iminent care avea să-l lovească la Culloden. Claire revine în secolul XX ( în aprilie 1948), la aproape trei ani de la data dispariției și își continuă viața alături de Frank. După douăzeci de ani (în anul 1968), la ceva timp după moartea soțului ei, Claire și fiica ei, Brianna, cer ajutorul unui tânăr istoric, Roger Wakefield, pentru realizarea unui proiect ce ar avea legătură cu istoria iacobiților din secolul al XVIII-lea, bătălia finală de la Culloden, acolo unde prințul Charlie cel Frumos și compania a luptat contra ducelui de Cumberland. Împreună cu el a venit dezastrul, războiul și măcelul. Toate clanurile care l-au urmat pe prinț au fost șterse de pe fața pământului. Sute și sute de bărbaţi au murit la Culloden, iar cei care au rămas în viată, au fost vânați și uciși. Însă  anumite documente  confirmă faptul că James Fraser a supraviețuit bătăliei de la Culloden. Și astfel ajungem la tema cărții de față.

Cercul de piatra de Diana Gabaldon 1

    Știind dinainte că cei doi îndrăgostiți se află la o depărtare de două sute de ani unul de altul și că voi avea de așteptat câteva sute de pagini până voi regăsi o interacțiune între ei, m-am gândit că lipsa acestei legături va scădea din plăcerea lecturii. Dar se pare că nu o cunoșteam așa de bine pe autoarea Diana Gabaldon. Nu doar că mi-a oferit enorm de multă acțiune, dar m-a și introdus într-un univers complex al emoțiilor: am râs copios din cauza dialogului spumos și a situațiilor comice; am plâns văzând cât de dor îi este lui Jamie de Claire; am suferit alături de el atunci când a fost urmărit și pedepsit, bătăile îndurate, anii de foamete și chin sufletesc; am simțit că mă învăluie nostalgia de fiecare dată când Claire sau James își amintesc de momentele  lor fericite; m-am înfuriat  văzând cât de nedreaptă le este soarta.

Uitând să se mai roage, a început să îi evoce chipul înapoia pleoapelor, curbura obrazului și a tâmplelor, fruntea lată și albă care îl îndemna mereu să o sărute, exact acolo, în acel punct mic și neted dintre sprâncene, deasupra nasului, între ochii limpezi, de culoarea ambrei. Și-a concentrat atenția asupra formei gurii ei, imaginându-și buzele ei pline și arcuite și gustul, senzația, dar și bucuria de a o săruta.”

   Nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multă acțiune, intrigă, scene erotice, momente amuzante sau hilare, călătorii în timp, dar și mult mister (autoarea a mai adăugat ceva în plus – apariția unui criminal în serie, un predecesor al lui Jack Spintecătorul).  

   Evenimentele din Cercul de piatră (vol.1) se desfășoară în paralel, atât în secolul al XVIII-lea (perioada 1746-1758), cât și în secolul XX (anul 1968). Acțiunea din prezent se continuă de unde a rămas în “Talismanul”, imediat după ce s-au dezvăluit anumite lucruri: Brianna află că Frank nu e tatăl ei natural, și că tatăl adevărat a fost un scoțian din Highland care a trăit în urmă cu două sute de ani; se descoperă că inelul de argint al lui Claire are un semn și cum doar  unii argintari scoțieni din secolul optsprezece  îl foloseau, poate dovedi, într-o oarecare măsură, autenticitatea poveștii ei; tânărul istoric Roger Wakefield (cel care o ajută să descopere dacă James Fraser este în viață și care este atras de Brianna) află că este strănepotul lui Dougal Mackenzie (unchiul lui James Fraser) și al lui Gellis Duncan. Cine a citit celelalte cărți, știe că Gellis i-a salvat viața lui Claire la procesul din Cranesmuir și a murit după ce fusese condamnată ca vrăjitoare. Aceasta avusese și ea o cicatrice de vaccin, demonstrând astfel că și ea venise din secolul XX, iar un moment dat reușește să-i transmită lui Claire un mesaj: “unu, nouă, șase, opt” (anul în care Gellis a pășit în cercul de piatră). Iar cea mai mare descoperire o face Roger – el găsește documentul care  arată că James Fraser a reușit să-i scoată pe bărbații de la Lallybroch de pe câmpul de luptă, i-a salvat de la Culloden și i-a dus pe drumul spre casă.

   Însă, aici găsim și câteva flashback-uri din perioada în care Claire a revenit în secolul XX : reîntâlnirea cu Frank, discuțiile despre dispariţia ei și convingerea lui Frank că inventează acele povești din cauza șocului traumatic, dezvăluirea faptului că este însărcinată, că s-a îndrăgostit de altcineva și s-a măritat cu el, perioada cât a stat internată într-o clinică psihiatrică, nașterea Briannei, căsnicia cu Frank, certurile din ultima perioadă din cauza fetiței (oricât de mult o iubea pe aceasta, nu putea  suporta ideea că soția lui o privea cu dor pe Brianna, fiind consistent că ea vedea de fapt imaginea bărbatului iubit).

Cercul de piatra de Diana Gabaldon 2

    Însă partea cea mai captivantă o reprezintă povestea din trecut (secolul al XVIII-lea) și sunt convinsă că vreți să știți ce s-a întâmplat cu James Fraser. Nu am să vă ofer prea multe informații pentru că ar fi și păcat să nu vă las pe voi să aflați toate amănuntele, dar am să vă împărtășesc ce s-a întâmplat în fatidica zi de 16 aprilie 1746 (partea introductivă a cărții), imediat după ce el a fost sigur că iubita lui Claire a reușit să ajungă la cercul de pietre.

Când o trimisese înapoi la cercul de piatră, știuse că așa se va întâmpla. Suferința spirituală putea fi considerată  drept o stare obișnuită  în purgatoriu și se așteptase  tot timpul ca durerea  provocată de despărțire să fie pedeapsa  lui principală – suficient, își spunea el, pentru a  ispăși tot ce făptuise până atunci: între altele, crime și trădări .”

“De astă dată, amintirea ei nu a făcut decât să-i stârnească un val de dor îngrozitor. Doamne, să o fi avut alături, să îl atingă, să îi trateze rănile și să îi țină capul pe genunchi… Însă ea plecase – la depărtare de două sute de ani de el – și slavă Domnului că o făcuse! Lacrimile s-au prelins încet pe sub pleoapele strânse. S-au rostogolit cu greu pe o parte, ca să nu fie văzut de ceilalți.  

Doamne, fă să ajungă în siguranță! s-a rugat el. Ea și copilul!”

   După marea înfrângere de la Culloden, unde foarte mulți oameni ai armatei Highland au fost uciși, câțiva dintre ei au scăpat. James a fost rănit destul de grav la picior și  nu se mai poate deplasa, dar este găsit de oamenii lui. Cei optsprezece ofițeri iacobiți care au reușit să supraviețuiască măcelului, s-au adăpostit într-o fermă din apropierea landei. Acolo au zăcut în mari suferințe, cu rănile neîngrijite, slăbiți de frig, oboseală și foame, vreme de două zile. James se gândea că putea muri liniștit pentru că făcuse tot  ceea ce trebuia să facă pentru ca iubita lui să fie în siguranță.

Nu mai avea griji, nu mai avea nimic de înfăptuit. Făcuse tot ce putuse pentru oamenii lui, pentru soție și pentru copilul nenăscut. Chinurile trupești se vor sfârși și va pleca recunoscător pentru a-și găsi pacea.

O va găsi pe Claire imediat ce va muri? s-a întrebat el. Ori poate, așa cum anticipa, va fi condamnat la despărțire o vreme? În orice caz, o va revedea; s-a agățat de acea convingere cu mai multă fermitate decât îmbrățișa datinile Bisericii. Dumnezeu i-o dăduse; tot El i-o va readuce.

   Apoi au fost prinşi de lord Melton, comandant al unui regiment de infanterie sub Cumberland, care primise ordinul să execute  neîntârziat orice persoană care se dovedea  că a participat la rebeliunea trădătoare recent înăbușită. Scoțienii au fost acuzați de trădare, scoși unul câte unul din casă și executați.  

   Însă, atunci când maiorul descoperă că unul dintre  trădători este  James Alexander Malcolm Mackenzie, stăpânul de la Broch Tuarach, își dă seama că nu-l poate omorî ca pe ceilalți. Și-a amintit că acest iacobit l-a prins cândva  pe John Grey, fratele lui mai mic, în apropiere de Preston și, în loc să-l împuște, i-a cruțat viața și l-a adus înapoi la camarazii lui, impunând așadar o mare datorie de onoare asupra familiei. Nu-l poate împușca fără a dezonora jurământul fratelui lui, așadar este obligat să cruțe viața lui Fraser și, drept urmare, a omis numele lui din lista  trădătorilor executați la fermă și i-a aranjat  transportul până la moșia lui. Nu știa dacă va supraviețui acelei călătorii, având în vedere că Fraser avea o rană mare la un picior, infectată și purulentă, dar cel puțin moartea lui nu îi va fi pusă în cârcă.

  Mai departe, asistăm la toate chinurile îndurate de el, imediat după cele întâmplate la Cullonden, supraviețuirea, anii cât a fost fugar, fiind silit să stea ascuns într-o peșteră de pe proprietatea lui, timp în care englezii au scotocit Highlands în căutarea fugarilor care îl sprijiniseră pe Charles Stuart, perioada de detenție, prietenia ciudată pe care o leagă cu noul conducător al închisorii, nimeni altui decât maiorul John Grey (este la rândul sau protagonistul unei alte serii scrise de Diana Gabaldon – “Lord John”), fratele lordului Melton, personaj pe care l-am întâlnit pentru prima oară în “Talismanul”, el având la acea vreme doar 16 ani.

   Dacă stau bine și mă gândesc, John Grey a avut o mare influență asupra vieții lui James Fraser. Datorită lui a reușit James să supraviețuiască pe câmpul de luptă, iar mai târziu, tot el și-a exercitat influența pentru că Jamie să nu ajungă sclav în America (la acea vreme, prizonierii de război de origine scoțiană urmau să fie transportați în coloniile americane, vânduți cu înțelegeri contractuale oficiale pe durata a șapte ani).

Cercul de piatra de Diana Gabaldon 3

   Între timp, Claire, Brianna și Roger încearcă să descopere adevărul. Chiar dacă James reușise să evadeze, era totuși rănit și ar fi putut să moară curând după aceea, mai ales că în Highlands izbucnise foametea. Claire este din ce în ce mai îngrijorată și se gândește dacă nu cumva viața lui fusese irosită într-o celulă de închisoare ori sfârșise într-o temniță singuratică. Vor reuși ei să îl localizeze cât mai curând? Va  putea Claire să treacă din nou prin cercul de pietre?  

“Nu îți este neapărat ușor dacă știi ce ești menit să faci, dar măcar nu pierzi timpul întrebându-te sau îndoindu-te. Deși presupun că, dacă ești cinstit cu tine însuți și știi cine ești, e mai puțin probabil să simți că ți-ai irosit viața, făcând altceva decât ceea ce trebuia.”  

– Mamă, nu înțelegi? El trebuie să afle – trebuie să știe că a făcut ce trebuia pentru noi. Buzele îi tremurau și le-a șters preț de o clipă. Mamă, îi datorăm asta, a continuat ea încet. Trebuie să îl găsească cineva și să-i spună. Mi-a atins delicat fața cu mână. Spune-i că m-am născut.”  

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu îndrăgitele personaje. Un lucru vă mai destăinui: reîntâlnirea lui Claire cu James a fost una dintre cele mai emoționante, dar și amuzante scene din carte. Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva pasaje. Însă, îi rog pe cei care nu vor să afle amănunte despre reîntâlnirea dintre cei doi, să NU  le citească.  

Și-a rostogolit ochii și s-a lăsat moale spre podea, trăgând după sine o ploaie de coli și alte lucruri care stătuseră pe tiparniță; căzuse foarte grațios pentru un bărbat atât de masiv, am gândit eu cu un aer distrat. Doar leșinase…“

 “În cele din urmă, i-am dat drumul și m-am lăsat puțin pe spate. El a aruncat o privire spre podea, între picioare, și s-a încruntată.

-Ai pierdut ceva? l-am întrebat surprinsă.

El a ridicat privirea oarecum timid.

-M-am temut că m-am pierdut cu totul și m-am scăpat pe mine, dar nu e nimic. M-am așezat pe o cană de bere.”

“Te-am văzut de multe ori, mi-a șoptit cald la ureche. Ai venit la mine foarte des. Câteodată, când visam. Când aveam fierbințeli. Când eram înspăimântat și singur și știam că trebuie să mor. Când aveam nevoie de tine, te vedeam, zâmbind, cu părul căzând în bucle  peste față. Dar nu mi-ai vorbit niciodată. Și nu m-ai atins niciodată.”


“Am ridicat ochii spre fața lui, inexpresivă din cauza șocului. A strâns fotografiile la piept, fără să se miște, cu ochii dilatați și imobili, încremeniți de parcă o săgeată de arbaletă îi străpunsese inima – așa am presupus că arăta.”

“Dar a trecut multă vreme de când noi am fost că unul, englezoaico. Tu ți-ai trăit viața – acolo  -, iar eu am avut-o pe-a mea aici. Nu știi nimic despre ce am făcut sau am fost. Ai venit acum pentru că ai vrut ori pentru  că ai simțit că așa trebuia?“ 

 Nota 10 +


sigla NemiraCartea Cercul de piatră de Diana Gabaldon(vol. 1) a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Surse imagini: pinterest.comevaluare-carte-5

by -
6

”Un ritm ameţitor, plin de forţă”.

Harta oaselor, de James Rollins 

 Editura: Rao

Titlul original: Map of Bones

   James Rollins este pseudonimul pentru James Paul Czajkowski, născut pe 20 august 1961 în Chicago. A urmat cursurile Universităţii din Missouri-Columbia de medicină veterinară, devenind doctor în medicină veterinară (D.V.M.). Practică medicina veterinară la Sacramento, dar renunţă pentru a se dedica scrisului. Calificarea în speologie şi scuba-diving i-au folosit la documentarea şi scrierea romanelor. Lucrează ca jurnalist şi scrie romane de aventuri, thriller şi mistery. A scris şi romane fantasy sub pseudonimul James. Clemens. A fost inspirat de autori ca Jules Verne, C.S. Lewis, H.G. Wells, Edgar Rice Buroughs, L. Frank Baum, Howard Carter. La noi s-au tradus patru romane ale lui, care fac parte din seria Sigma Forces astfel: ”Harta Oaselor (Map of Bones)”; ”Virusul lui Iuda (The Judas Străin)”; ”Furtună de Nisip (Sandstorm)”; ”Ordinul Negru (Black Order)”.

    Este prima carte a acestui autor pe care o citesc şi m-a ţinut “în priză” de la prima până la ultima filă, mai ales că îmi plac foarte mult cărţile de acest gen, bine scrise, care au la baza subiecte istorice sau religioase. M-a tentat şi prezentarea romanului:

    “În timpul unei slujbe la catedrala din Koln, în Germania un grup de intruşi înarmaţi, deghizaţi în călugări, dezlănţuie un adevărat carnagiu, omorându-i fără milă pe toţi participanţii la ceremonia religioasă. Ucigaşii au venit după o nepreţuită comoară ce poate schimba lumea: moaştele celor trei Magi de la Răsărit. O societate străveche de alchimişti şi de asasini, Curtea Dragonului, intenţionează să folosească moaştele sfinte pentru a îngenunchea lumea după bunul lor plac.
   Agentul Pierce de la Departamentul Apărării, locotenentul Rachel Verona şi echipa Sigma merg pe urmele oaselor, ajungând până la suprema confruntare dintre întuneric şi lumină-un loc pierdut al istoriei, unde ştiinţa se întâlneşte cu religia pentru a dezlănţui o forţă nemaivăzută de la începutul timpurilor.”

   Moaştele celor trei Magi de la Răsărit, motiv de discordie între biserici, declanşează evenimentele. Monseniorul Vigor Verona şi echipa lui de arhivari caută indicii în una dintre cele mai bine păzite zone din Biblioteca Vaticanului, numită ”Archivio Segretto Vaticano” (scandaloasa Arhivă Secretă a Vaticanului). De fapt Vigor avea el însuşi multe secrete, de aceea nu se îndoia de zicala care circula: ”Vaticanul are prea multe secrete…dar nu destule.”

     Nu s-a ştiut niciodată numărul exact al magilor, presupunerea că au fost trei pornea de la darurile aduse: aur, smirnă şi tămâie, şi referirile la ei, deşi destul de vagi apar doar în Evanghelia după Matei. Cuvântul “magi” nu se referă la magie, deşi provine din cuvântul “magoi” din limba greacă, ci înseamnă “practicanţi ai unei înţelepciuni ascunse”. Povestea spune că erau astrologi, adepţi a lui Zoroastru, veniţi din Persia sau din Babilon, pentru că au citit în stele semnul naşterii unui rege la apus, prevestite de apariţia astrului numit “Steaua din Bethlehem”

    În Ierusalim nici măcar nu a fost remarcată steaua, magii i-au atras atenţia lui Irod, crezând că noul rege ar fi născut într-o familie regală. Irod citind cărţile profeţiilor ebraice, i-a îndreptat către Bethlehem, doar că pe drum steaua a reapărut şi i-a condus la pruncul nou născut. Magii avertizaţi de un înger nu i-au spus lui Irod cine era pruncul, aşa a urmat “măcelul pruncilor”. Dar Maria şi Iosif, avertizaţi şi ei de un înger, fugiseră deja cu pruncul în Egipt.
    Atunci de ce oare fuseseră furate moaştele magilor?

    Vigor ştia că există inamici care vor să slăbească puterea Sfântului Scaun şi preoţii asemenea lui se interpuneau între Vatican şi lume, războinici ascunşi care menţineau frontul: ”Vigor ştia prea bine că Vaticanul era o entitate politică în aceeaşi măsură în care era una spirituală…. Şi, deşi Vigor nu era de acord cu tot ce se făcuse în trecut, şi poate nici în prezent, credinţa lui rămânea neclintită…ca Vaticanul însuşi.” “Imperiile se pot ridica şi prăbuşi. Filozofii veneau şi plecau. Dincolo de toate astea însă, Vaticanul rămânea statornic, impasibil şi neclintit. Era istorie, timp şi credinţă, toate păstrate în piatră.”

    În misterele referitoare la Magi se spunea că pruncul Isus le-ar fi oferit în dar o “piatră cu puteri nemaivăzute” şi că datorită ei magii ar fi fondat o frăţie mistică, ezoterică. Dar arhivele sunt incendiate şi Vigor ajunge la concluzia că în spatele crimelor se ascunde “Ordinis Draconis”-Curtea Imperială a Dragonului Regal.

    “Ca în orice cult al aristocraţiei, aceşti lideri extremişti cred că ei şi membrii organizaţiei lor sunt conducătorii de drept şi aleşii omenirii. Că s-au născut pentru a guverna lumea, drept cuvenit lor prin puritatea sângelui.”
    “Dar ei vor mai mult. Nu doar să fie regii lumii. Caută toate formele de cunoştiinţe străvechi ca să-şi lărgească şi mai mult sfera lor malefică de influenţă.”

    Curtea avea membrii şi la Vatican, era asociată cu: Consiliul European al Prinţilor; Cavalerii Templieri; Ordinul Rosocrucian; cu legături în U.E. Vaticanul cere ajutorul organizaţiei Sigma, o organizaţie americană ultra secretă condusă de Painter Crowe. Echipa este formată din Grayson Pierce (Gray), Kat Bryant şi Monk Kokkalis.

   Gray, prototipul călăreţului singuratic, preferă să lucreze singur, dar este numit şef de echipă. Kat, fosta membră a serviciilor secrete din cadrul marinei avea cunoştiinţe de microelectronică şi contraspionaj, lucrase şi cu Vigor Verona la anihilarea unei reţele de hoţi de obiecte de artă. Monk este un foarte bun agent, specialist şi în medicină judiciară.

    Masacrului din Koln îi supravieţuieşte un tânăr american Jason Pendleton, iar analizele făcute în cele mai performante laboratoare Sigma relevă faptul că azima ar fi fost otrăvită c-o otravă pe bază de aur. Jason s-a ascuns în confesional, doar aşa a scăpat, pentru că alţii care nu se împărtăşiseră au fost măcelăriţi de ucigaşi.

    Aşa că agenţii Sigma, împreună cu locotenentul Rachel Verona şi unchiul ei, monseniorul Vigor Verona, trebuie să cerceteze să afle ce s-a întâmplat. În catedrală sunt atacaţi de un grup de ucigaşi, reuşesc cu greu să scape ajutaţi de-o tipă aparent aliată cu criminalii. Doamna Dragon-numită Seichan, o agentă a Breslei, o organizaţie de mercenari care lucra pentru cei care plăteau mai bine. Reuşesc să scape din ambuscadă, revin la hotel unde află că singurul supravieţuitor al masacrului, Jason, a fost ucis la spital. Îşi dau seama că trebuie să acţioneze fără a spune nimănui unde merg şi ce au de gând, pentru că nu ştiu în cine mai pot avea încredere.

    Vigor le povesteşte despre ”Curtea Dragonilor” care nu are ca tel descoperirea lui Dumnezeu, ci dobândirea puterii şi vor să impună o nouă Ordine Mondială, ferm convinşi că sunt ”genetic superiori şi sortiţi, din naştere, să fie stăpânii lumii.” În sânul bisericii erau grupuri care credeau în “Evanghelia după Toma” şi cei care se conduceau după “Evanghelia lui Ioan”. Toma se crede că ar fi fost şi cel care i-a botezat pe cei trei magi. Vigor ajunge la concluzia că în atacul de la Koln şi apoi incendierea bisericii de la Milano, era mai mult decât simplă dorinţă de-a fura moaştele.

    Agenţii cercetează mostrele, aflând din ce material sunt oasele, apoi pe baza indiciilor pornesc căutările care îi duc la Milano, Roma, Alexandria, Elveţia, Vatican. Intervin şi alte personaje importante sau mai puţin importante, dar fiecare cu rolul lui de-a ne ajuta să desluşim povestea: Raoul conducătorul dragonilor, doctor Alberto Menardi fost prefect şef al arhivelor Vaticanului, amator de experimente ca într-un lagăr nazist, bunica –nonna lui Rachel al cărei rol este halucinant, cardinalul Sperra care o angajase pe Seichan ca agent dublu să ajute Sigma, generalul Rende şeful poliţiei din Roma, de fapt Imperatorul Curţii Dragonului, Logan Gregory adjunctul lui Painter şi spion al dragonilor.

    Multe urmăriri, cercetări, crime, cruzime inutilă, lupte fără rost, toate în numele lăcomiei şi dorinţei de putere, dar mai ales al ideii de “rasă pură”. Rămâi uimit, citind cartea, de deznodământul poveştii, de rolul complicat al personajelor, de motivaţiile comportării lor. Sigur că până la urmă se face dreptate, se găsesc şi se pedepsesc vinovaţii, se dezleagă misterele, se înfiripă şi o poveste de dragoste, dar pentru a afla toate acestea trebuie să citeşti cartea.

    Mi-a plăcut stilul alert, abundenţa de dialoguri, luptele descrise cu multă măiestrie, îmbinarea istoriei, religiei cu ştiinţa şi cu fantezia. La fel ca Steve Berry, şi James Rollins ne spune în notele autorului de unde s-a inspirat, indicându-ne cărţile sau studiile respective. La final am fost perfect de acord cu părerea lui Steve Berry despre roman: ”Un ritm ameţitor, plin de forţă”.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

by -
5

Moştenirea babei Stoltz de Alina Pavelescu

recenzie

   Scriitoarea Alina Pavelescu mi-a atras prima dată atenția cu ceva ani în urmă când încă nu era scriitoare de cărți, ci de blog. Am urmărit cu multă interes și plăcere blogul atât de incisiv-tinerește numit “Savonarola who” și am fost cucerită de umorul fin și ironia caldă ce se simțeau alături de evidenta tinerețe a autoarei în frumoasele pastile literare despre cartierul Giulești, dar și pe alte teme. Am înțeles atunci că am de a face cu o adevărată bucureșteancă, născută și crescută în cel mai mare oraș al României. Indiferent ce ar spune unii și alții să fii bucureștean este ceva aparte. Știu asta pentru că nu m-am născut și nici nu am copilărit aici și în ciuda a mai bine de jumătate de secol de când fac parte din populația Bucureștiului, tot nu pot spune că sunt bucureșteancă. Noi, cei cu rădăcini provinciale avem ceva în plus dar și ceva în minus în felul nostru de a fi. Tocmai din această cauză am fost uimită că primul roman al Alinei Pavelescu este un roman rural. Citindu-l mi-am dat seama și de ce a ales ca acțiunea să nu se petreacă în București și cu atât mai puțin în cartierul Giulești.

   Alina Pavelescu s-a născut pe 17 august 1972 în București, a făcut liceul la Școala centrală de fete, apoi a urmat cursurile Facultății de istorie la Universitatea București. Masterul a fost pe tema Europei postcomuniste, iar doctoratul l-a urmat și absolvit în Franța între 2002-2009 la Institut d’Etudes Politique din Paris. În prezent este director adjunct al Arhivelor Naționale.

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” publicat de Editura Herg Benet este romanul ei de debut pe care l-a lansat la Târgul de carte Gaudeamus din toamna anului 2016. Mi s-a părut foarte convingătoare prezentarea autoarei de pe site-ul editurii Herg Benet:

   “ ….Sus numita nu știe dacă va reuși vreodată să devină scriitoare, dar asta nu o împiedică să rămână o încăpățânată cititoare de literatură. Până în prezent a ieșit în spațiul public cu literatura proprie pe blogul savonarolawho ( de care între timp s-a plictisit). Nu deține averi personale, cu excepția unui bărbat, a unui cățel și a unei armate de pisici indiscrete.

   Asemănări cu naratoarea din romanul său: fumează mult, îi plac maidanezii și obișnuiește să gândească neîntrebată.” 

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” nu este un roman de acțiune. Este doar un monolog al personajului principal care pentru a se elibera de stresul unei iubiri neîmpărtășite decide să se psihanalizeze singură după modelul unei cărți motivaționale cum apar nenumărate în zilele noastre. Poate s-ar fi decis să se ducă la un psiholog profesionist dar eroina, simplă secretară la o primărie dintr-un obscur sat românesc, nu prea avea cum să facă acest lucru. Așa că se decide să scape de stres și de frământările sufletești urmând sfaturile din cartea specialistului sau specialistei A. Roberti, “Cum să te psihanalizezi singur”. Și cel mai important sfat era să țină un jurnal pornind cu cele mai vechi amintiri ale ei. Dar secretara primăriei știe mai bine ce anume o doare și decide să se refere doar la tendința ei de a se îndrăgosti doar de “tâmpiți”. Iar jurnalul urma să-l țină în cap ca să nu riște să fie citit de cine nu trebuie.

    Amintirea primului tâmpit de care s-a îndrăgostit este însă deja estompată și gândindu-se la acest aspect își dă seama că “așa funcționează orice dragoste nouă: le șterge din hard pe toate alea de dinaintea ei și te autoconvingi că asta e singura dragoste a vieții tale, singura adevărată, chipurile”. p. 15 Ca orice adolescentă s-a îndrăgostit de profesorul ei de la 14 ani: “Tâmpitul avea o cultură vastă (singurul locuitor din istoria satului nostru care știa franceză), niște ochi albaștri, era gras, bătrân, bonom, idealist (așa m-am prins și eu că e tâmpit) și familist.” p. 16

     A doua mare iubire a secretarei de primărie este noul primar instalat în funcție pe care ni-l descrie extrem de sugestiv: “ …avea o meclă de pulifrici cu ifose, freză de meltean ca toți meltenii, era înalt cât mine (pe toace ce-i drept) și ceva mai slăbuț decât îmi plac mie bărbații.” Instalarea noului primar diferit din multe puncte de vedere de cel anterior moștenit din comunism, aduce neliniști și aşteptări în tot satul dar și printre angajații primăriei. Dar în scurt timp secretara își dă seama că nu s-au schimbat chiar atât de multe din punctul ei de vedere iar prietena ei Margareta cea șomeră intră într-o relație intimă cu noul primar în speranța că aşa va ajunge să aibă şi ea un loc de muncă. Pe acest fundal începe să apară sentimentele de iubire ale secretarei față de primar. Îi observă ochii albaștri și mâinile frumoase (“avea niște mâini cum nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată la niciun bărbat din satul nostru….Agile, grațioase, cu degete lungi, și nu știu cum, parcă vibrând în aer ca niște libelule.” p. 31) astfel că fără să știe nimeni devine obsedată de “dobitoc” și caută cu înfrigurare un plan prin care să o poată ține pe Margareta departe de primărie și de primar. În cele din urmă descoperă soluția ideală care putea mulțumi pe toată lumea și nu ar fi trezit nici o suspiciune legată de sentimentele ei ascunse. Ideea salvatoare este înființarea unei biblioteci publice în sat. ”Era locul ideal în care țăranul să fie convins că va putea veni cam ca la cârciumă, dar pe gratis…” p. 37 Primarul acceptă propunerea secretarei văzând în realizarea ei șansa de a-și crea o posibilitate de a pleca din sat pe o funcție mai bună. ”Găselnița mea cu biblioteca l-a interesat de la început în cel mai înalt grad. Corespundea cu imaginea de intelectual subțire pe care intenționa să i-o construiască, nu atât în fața alegătorilor rurali, cât pentru exploatarea planurilor lui de viitor.” p. 49  Margareta e mulțumită pentru că așa va avea un loc de muncă ca bibliotecară iar secretara îndrăgostită se făcea remarcată de “dobitocul” pentru care făcuse o fixație amoroasă.

 Punerea în practică a ideii este însă ceva mai grea. Mai întâi aveau nevoie de aprobare de la forurile superioare și acolo nu era atât de simplu de pătruns fără cunoștințele necesare. Plecarea spre orașul de care depindea satul respectiv este prilej pentru secretară să fie aproape de dobitocul care o fascina. Dar devine cu adevărat vizibilă pentru acesta în clipa în care descoperă la sediul județenei doi tovarăși de pahar ai răposatului ei tată, unul ca portar și altul ca șef de județeană nici mai mult, nici mai puțin. Dar odată aprobările obținute trebuie descoperit un loc pentru sediul bibliotecii. Ceea ce nu este simplu și până la urmă îi revine tot secretarei sarcina de a rezolva această treabă fără de care nu primeau banii promiși. Primarul își schimbase atitudinea față de ea dar această schimbare nu avea nimic de a face cu dragostea : “Mă considera, în felul lui simplist, un fel de vrăjitoare, un miracol ambulant la care putea apela de acum încolo de câte ori calea vieții i se încețoșa fără motive raționale”. p. 58

   Așa apare în scenă baba Stoltz. O babă ca toate babele la prima vedere care stătea mare parte din zi la poartă bâțâind din cap, dar care era complet singura pe lume după ce îi murise fiul și care era cu totul aparte în sat. Oameni spuneau că este pocăită și era singura de acest fel într-o mare de ortodocși. Dar de fapt nimeni nu știa prea multe despre ea. Ceea ce observase secretara primăriei era casa frumoasă și acareturile îngrijite care ar fi putut deveni sediul unei biblioteci sătești. Din acest moment povestea pe care ne-o spune secretara în chip de autopsihanaliză devine ceva mai complicată și mai interesantă totodată. Nu vreau să stric cititorului plăcerea de a descoperi lumea babei Stoltz precum și modul în care se va rezolva până la urmă toată povestea.

   Firul narativ al romanului nu este foarte complicat.  Ceea ce însă dă substanță, culoare și gust poveștii în sine sunt considerațiile filozofice ale secretarei. Folosind un limbaj extrem de plastic în care se îmbină spumos elemente de argou contemporan, noţiuni foarte intelectuale și speciale, dar și descrieri suculente ale elementelor de viață sătească obișnuită, romanul oferă o lectură cuceritoare de-a dreptul. Tocmai limbajul este cel care face personajul secretarei incredibil. Oare așa vorbește și gândește o secretară de primărie dintr-un sat din Bărăgan? Cele pe care le-am cunoscut eu sigur aveau o exprimare și un univers de întrebări și cunoaștere ceva mai realist și mai puțin sofisticat. Te întrebi la un moment dat dacă nu cumva secretara nu este altceva decât o mască sub care se ascunde de fapt scriitoarea.

   Fiecare din cititoarele acestui roman va găsi în psihanaliza secretarei ceva care se potrivește unui moment din viața ei. Ce femeie nu a avut la  un moment dat un “dobitoc” de care s-a îndrăgostit și pentru care a fost în stare să încerce să mute munții din loc? Definiția dată dragostei de secretara primăriei are elemente de adevăr demonstrate în practică de destule ori:

“Dragostea e ghionoaia aia perversă care te apucă de ceafă când nici nu-ți trece prin cap să te păzești, te ține în gherele cât are chef, te caută prin vintre, ia din tine ce pofteşte și pleacă doar atunci când vrea ea.” p. 50

   Personajul babei Stoltz este foarte interesant. Este imaginea peste timp al oricărei femei îndrăgostite dispuse la un moment al vieții la cele mai incredibile gesturi și alegeri. Și dacă epoca istorică îi permite, poate chiar încerca să schimbe lumea. În fond până la urmă toate fetele frumoase vor fi niște babe care privite din afară cum observă lumea bâțâind din cap vor părea pline de mister și de taine nespuse și poate chiar așa sunt. Scriitoarea Alina Pavelescu are de copil o fascinație pentru babe după cum mărturisește singură. Poate de aceea și titlul primului său roman se referă la o babă care, cu acest nume, chiar a existat doar că povestea celei adevărate era alta și mult mai simplă. Babelor le-a dedicat și o poezie postată pe blogul ei pe 4 martie 2014 cu titlul “Odă babelor sticlind la poartă” care se încheie așa :

“Ce-ar fi viețile noastre anonime fără sprâncenele voastre întrebătoare?

Și cât de singure ne-ar rătăci coșmarurile în fierbințeala de vară,

de n-ar fi insomnia voastră să ne legene..” 

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” a fost pentru mine o lectură interesantă din toate punctele de vedere și sigur oferă oricărui tip de cititor o zonă de interes așa cum se întâmplă mereu cu orice roman bine scris și conceput. Și l-am citit exact așa cum mărturisește autoarea că și-ar dori să fie citit, într-un interviu acordat revistei on line La Punkt:

   “Dacă ar fi să-mi configurez o situație de lectură ideală a universului babei Stoltz atunci mi-aș dori ca omul râdă când citește, dar la sfârșitul romanului să rămână puțin pe gânduri, atât cât să-și dea seama în ce măsură povestea babei are legătură cu propria lui poveste de viață.” Trebuie să recunosc că povestea are destule legături cu viața mea și de aceea mi-a și plăcut că am putut să râd.

Editura_Herg_Benet

Cartea Moştenirea babei Stoltz de Alina Pavelescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

În puterea nopţii, de Dean Koontz-Editura Rao

Titlul original: Fear Nothing 

Traducere: Liviu Radu

Editura Rao, 2005

Nr. pagini: 410

   Dean KOONTZ s-a născut în 1945, 9 iulie în Everett, Pennsylvania. A lucrat ca profesor de limba engleză și are nenumărate lucrări în domeniile: horror, fantasy, science-fiction şi mister. Lista lungă de lucrări reprezintă o dovadă de popularitate şi longevitate. În timp, multe dintre lucrările sale au fost publicate sub diverse pseudonime. A vândut peste 450 de milioane de exemplare, iar multe din scrierile sale au fost Bestseller New York, ocupând prima poziţie de nenumărate ori.

Avem de dus povara
Pe o distanţă greu de străbătut.
Avem de dus povara
Către un loc ce nu ni-i cunoscut.
Avem de dus povara
Şi n-o putem abandona, nepăsători.
Căci noi suntem povara
Dinspre trecut către prezent şi viitor.
Cartea Mâhnirilor

   În Puterea Nopţii, Koontz scoate la iveală o serie de incidente ciudate, a cărui martor este Christopher Snow. Boala sa genetică de piele îl obligă să ducă o viaţă nocturnă, aflată la marginea întunecată a societăţii, departe de oameni şi de lumina soarelui.

“Nu sunt dotat cu puteri paranormale. Nu văd semne şi prevestiri pe cer. Liniile din palmă nu-mi spun nimic despre viitor şi n-am talentul ţiganilor de a descoperi soarta în zaţul de cafea.
Ochii mei sînt mai bine adaptaţi la întuneric decât cei ai majorităţii oamenilor. Nu am un dar natural al vederii nocturne, nici ceva atât de romantic sau de emoţionant precum un talent paranormal. Lucrurile sînt mult mai simple: e vorba despre obişnuinţă de o viaţă cu întunericul, care mi-a îmbunătăţit văzul pe timp de noapte.”

   Astfel decurge viaţa unui bărbat de 28 de ani, care este condamnat a trăi în întuneric. Nu este vina lui, se pare că boală XP-provine de la genele părinţilor săi.

“Tata şi mama avuseseră fiecare, fără să ştie, o genă care se transmitea ereditar şi care apare doar la un om din două sute de mii. Probabilitatea ca doi oameni de acest fel să se întâlnească, să se îndrăgostească şi să aibă copii este de unul la câteva milioane.
În cazul meu, părinţii mei au dat lovitură.
Bolnavii de XP sînt foarte vulnerabili la cancerele de piele şi de ochi. Chiar şi cea mai scurtă expunere la soare-sau-sau la orice fel de raze ultraviolete, inclusiv cele de la luminile incandescente şi fluorescente-poate fi dezastruoasă.”

   Foarte ciudat. Am căutat date despre această boală, eram curioasă foc, într-adevăr există XP. În orăşelul brazilian Araras din Sao Paolo, există cea mai mare populaţie cu această boală rară. Deja cartea îmi dă fiori!
La cei care suferă de XP, enzimele nu acţionează, deci nu se fac reparaţii. Cancerul provocat de razele ultraviolete se dezvoltă rapid şi uşor, ducând la metastază. Persoanele sănătoase posedă un sistem natural de reparare, acele enzime care înlătura fragmentele distruse din nucleotide şi le înlocuiesc cu ADN neafectat.

    Înainte cu doi ani, mama lui Chris s-a stins în urma unui accident de maşină, sau aşa se pare…
  Acum avem parte de moartea aşteptată (suferea de cancer, dar nu de la XP) a tatălui lui Chris. Acesta încearcă să ajungă la spital pentru a-şi lua la revedere. Asistenta Angela şi medicul curant îl vor ajuta. Personalul medical şi toţi cei din orăşelul Moonlight Bay, cunosc boala lui Chris. Când cei de la pompe funebre vor veni să ia corpul tatălui pentru a fi incinerat, Chris îşi dă seama că a uitat să îi pună fotografia preferată cu mama lui, soţia decedatului, în sicriu, aşa că va fugi după reprezentanţii de la morgă. De aici încolo, totul se schimbă: Chris va asista fără să vrea la schimbarea cadavrelor. Un autostopist a fost bătut cu brutalitate, i-au fost scoşi ochii şi este pe cale să fie ars în locul tatălui lui Chris.

    Ce se întâmplă? De când sunt schimbate cadavrele? Ce vor să facă cu cadavrul părintelui său?
Chris, fuge, încearcă să urmărească furgoneta până la morgă, cere să vadă pe tatăl său pentru un ultim rămas bun, dar… situaţia se schimbă când Chris va fi vânat şi hăituit pe dealurile de lângă oraş. Salvarea sa vine de la o pisică. Da, aţi auzit bine-o pisică care parcă a apărut de nicăieri şi îl îndeamnă să o urmeze în canalizarea oraşului.
     Ce se întâmplă aici? Deşi Chris se poate laudă că îl înţelege pe labradorul familiei, Orson, dar și limbajul pisicilor.
     Angela, asistenta care l-a îngrijit când a avut nevoie, îl cheamă de urgenţă la ea. Și-a dat demisia, este într-o stare de agitaţie şi frică, dar îi va spune o poveste fantastică stimulată de consumul de rachiu de caise…sau…
    Totul a pornit de la apariţia unei maimuţe rhesus, cu ochi groaznici, de un galben-închis, în ajunul Crăciunului. Această maimuţă cu ochi ciudaţi, a devenit violentă şi i-a spart buza Angelei, iar când soţul său a ajuns acasă, a fost teribil de speriat şi a chemat colegi de la Fort Wyvern să o prindă. Angela a fost obligată timp de patru ani să dea sânge pentru analize. A fost forţată, operată, sterilizată cu acordul soţului, în baza militară Wyvern. După doi ani soţul său s-a sinucis, din cauza remuşcărilor.
    Ce avea ciudat acea maimuţă şi de ce tocmai cei de la baza Wyvern erau implicaţi?

maimute
  Această întrebare rămâne fără răspuns, Angela fiind ucisă cu sânge rece, casa incendiată, iar Christopher va reuşi, doar cu ajutorul câinelui să fie salvat.
    Ce se întâmplă cu locuitori acestui orăşel? Ce este cu această violenţă? Ce legătură au maimuţele? Cine sau în ce s-au transformat?


dean
   Chris, va explica prietenului său cel mai bun Bobby, ce s-a întâmplat în aceea noapte. Acesta ştia de maimuţe, dar avea şi o armă pentru apărare. A vrut să fotografieze maimuţele, dar acestea dispăreau instant. Când pleca la surfing, aparatele foto dispăreau din casă. Maimuţele erau şi inteligente, foarte inteligente!

“Când am văzut prima oară maimuţa la fereastră, mi s-a părut ceva mişto, m-a făcut să rîd. Mi-am imaginat că-i animalul de casă al cuiva, animal care s-a rătăcit. Dar a doua oară am văzut mai multe. Şi mi s-a părut ceva bizar, ca rahatul Kaha Huna, pentru că ele nu se purtau deloc ca maimuţele.
-Maimuţele sînt jucăuşe, se zgîiesc peste tot. Lighioanele alea…nu erau jucăuşe. Ştiau ce fac, aveau un aer solemn, erau nişte ciudăţenii diforme.
Pentru un timp, am fost faţă în faţă, ochi în ochi. Făptura îşi arată colţii şi sisiia cu ferocitate. Respiraţia îi puțea înfiorător. Era o maimuţă şi nu era o maimuţă, iar ciudăţenia ei profundă mă îngrozea.
Dacă maimuţele acelea chiar fugiseră dintr-un laborator, iar acum umblau libere şi evitau cu inteligenţă să fie capturate? Dacă aşa stăteau lucrurile, prima întrebare era: cum de ajunseră atât de deştepte? Ce voiau?Care era planul lor de activitate? De ce nu se făcuse efort susţinut ca să fie descoperite, înconjurate şi vîrîte în cuşti din care nu poate fugi?
Sau erau nişte instrumente folosite de cineva din Wyvern?”

   La baza militară dezafectată s-au petrecut lucruri foarte ciudate. De ce este ameninţat Chris să nu caute răspunsuri? Angela a murit ucisă, iar iubita Sasha este în pericol, Bobby prietenul cel mai bun, vor fi următorii pe lista decedaţilor dacă nu încetează să caute răspunsuri.

sashabobyy

    Cine a fost mama lui Chris şi cu ce s-a ocupat cu adevărat?

    O carte cu o poveste care îţi da fiori. 

     Trebuie neapărat să citesc continuarea –TRĂIEŞTE NOAPTEA să vedem ce se va întâmplă mai departe.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest

Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă, de Barbara Leaming

recenzie

        Am primit cu deosebită bucurie această carte pentru recenzie. Am trăit pe viu ca să spun așa evenimentele deosebite descrise în carte, începând cu alegerea lui John Fitzgerald Kennedy în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii în 1960, continuând apoi cu teribila sa asasinare la 22 noiembrie 1963, apoi înmormântarea sa impresionantă, cercetările comisiei Warren și decepționantul lor verdict, asasinarea fratelui său, Robert Kennedy pe când candida și el la președinția SUA în 1968, apariția cărții lui William Manchester, “Moartea unui președinte”, decizia uluitoare și de necrezut a lui Jacqueline Kennedy de a se recăsători cu atât de bogatul și controversatul Aristotel Onassis. Toate au făcut într-un fel parte din viața mea pentru că în ciuda faptului că trăiam în comunism, s-a acordat o atenție deosebită acestor evenimente, fiind transmise atât la televizor cât și în jurnalele de știri în imagini care precedau orice transmisie cinematografică din sălile de cinema. E probabil greu de înțeles azi ce însemna să vezi imagini cu un șef de stat atât de tânăr și înconjurat tot de tineri într-o epocă în care cei în vârstă păreau să domine peste tot unde se luau decizii importante pentru viața noastră atât în lume cât și la noi în țară. Așa că ideea că acolo, la Washington, pentru doar câțiva ani, a fost un fel de nou Camelot care dorea să impună un adevărat cod al unui nou gen de cavalerism în relațiile internaționale, a prins poate mai mult de această parte a cortinei de fier decât de partea cealaltă unde informațiile erau mult mai profunde. De aceea, pentru cineva ca mine, cartea Barbarei Leaming are o importanță mult mai mare și puțin diferită decât pentru cititorul tânăr pentru care președintele  J.F. Kennedy și tot ce este legat de el ca om și personalitate istorică  sunt la fel de departe în timp ca și Ștefan cel Mare din istoria noastră.

    Cartea “Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis / Povestea nespusă”  de Barbara Leaming a apărut la editura Corint/Istorie în anul 2016 în traducerea Lidiei Grădinarul și cu o amplă și foarte interesantă prefață a Dianei Mandache, cercetătoare în domeniul istoriei. Este o carte consistentă de 410 pagini ce cuprind introducerea, 16 capitole care urmează cronologia evenimentelor din viața lui Jackie Kennedy și două mici capitole finale, unul de note explicative pe capitole și un index de nume și paginile la care pot fi găsite.

    Autoarea cărții, Barbara Leaming, este specializată pe scrierea biografiilor unor mari personalități artistice dar și istorice. S-a născut la Philadelphia în Pennsylvania și a urmat Smith College pe care l-a absolvit în anul 1965. A continuat studiile la New York University pe care le-a terminat în anul 1976 luând doctoratul cu tema “Engineering of Human Souls, on the transition to socialist realism in the Soviet cinema in the 1930”. A fost mult timp profesoară la departamentul de teatru și film de la Hunter College din New York City de unde a plecat doar pentru a se consacra total scrisului. S-a căsătorit în 1995 cu profesorul David Packman.

    Prima sa biografie a apărut în 1980 și de atunci a scris cu asiduitate cărți tot mai interesante menite să arunce o nouă lumină asupra unor personalități foarte cunoscute, dar și asupra epocilor istorice în care au trăit acestea. Să scrii o biografie de acest gen înseamnă să faci istoria mult mai atractivă și mai plină de viață reală. De aceea cărțile ei s-au bucurat de un deosebit succes de public, dar și de critică fiind nu odată premiate. A câștigat premiul “Emery Reves Award of International Churchill Society” pentru cartea sa “Churchill Defiant, 1945-1955”. A primit și premiul “Prix Litteraire 2000” oferit de Sindicatul francez de critică de cinema pentru biografia actriței Marilyn Monroe care a fost publicată în versiunea franceză la editura Albin Michel din Franța sub titlul “Marilyn, un femme”. De mare succes s-a bucurat și biografia lui Orson Welles apărută în 1985, a lui Bette Devis în 1992, Katharine Hepburn în 1995, Marylin Monroe 1998. Începând cu anii 2000 se întoarce spre lumea personalităților politice. În 2001 apare prima carte dedicată lui Jackie Kennedy și familiei Kennedy în general, “Mrs. Kennedy: the Missing History of the Kennedy Years”. Va urma o carte dedicată formării și educației lui J.F Kennedy,” The Education of a stateman” ca în 2014 să apară biografia completă a lui Jackie Kennedy, “Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis”. A continuat să exploreze universul atât de interesant și unic în felul lui al clanului Kennedy publicând în 2016 o carte închinată surorii lui J.F. Kennedy, Kick Kennedy. Îmi exprim speranța de cititor că prestigioasa editură Corint / Istorie ne va oferi în viitor măcar o parte din aceste cărți cu totul speciale.

    Ce ne oferă nou Barbara Leaming în cartea sa față de datele biografice deja cunoscute și de amănuntele de tot felul care au fost deja scrise în alte biografii sau doar articole închinate fostei Prime Doamne a SUA? După ce am citit cartea cu creionul în mână pot spune că ne oferă cu adevărat ceva deosebit. O imagine nouă, profund umană a lui Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Nu degeaba îi sunt trecute toate cele trei nume pe coperta cărții. Pentru că, autoarea ne face cunoștință cu domnișoara Bouvier, care devine doamna Kennedy și apoi doamna Onassis având însă permanent același suflet zbuciumat și nesigur care își căuta în permanență o situație sigură în care să se simtă ocrotită și la adăpost de primejdii. Starea de nesiguranță a apărut încă din copilărie când după certuri și scandaluri părinții ei se despart în 1937 și ea  împreună cu sora ei mai mică, Lee, rămân în custodia mamei. Recăsătoria mamei în 1941 cu un industria bogat și cumsecade Hugh Auchincloss îi dă posibilitatea să vadă ce înseamnă averea și totodată îi permite o educație deosebită și intrarea în lumea aristocrației americane unde se lansează ca debutantă cu mult succes. De la mama sa învață că o căsătorie avantajoasă pentru care să facă orice ca să meargă este destinul adevărat al oricărei femei și așa îl alege pe John Kennedy mai mare decât ea cu 12 ani, dar cu un viitor politic deosebit și cu o avere a familiei de invidiat. La rândul ei Jackie era soția ideală pentru proaspătul senator J. F. Kennedy și familia acestuia, fiind tânără, frumoasă, inteligentă fără ostentație și evident catolică. Se căsătoresc în 1953 și au o căsătorie de zece ani care va culmina cu președinția la Casa Albă, dar și cu teribilul asasinat din 22 noiembrie 1963. Autoarea pune foarte mult accentul pe această dată care o va schimba enorm pe Jackie Kennedy. Trăind clipele teribile a împușcării și morții soțului ei, Jackie va dezvolta simptomele unei suferințe psihice ce nu va fi definită de specialiști decât în 1980. Este vorba de stresul post traumatic TSPT care include retrăirea evenimentului, evitarea situațiilor care amenință să evoce amintiri dureroase, stare de amorțeală, surescitare, coșmaruri, tulburări de somn, gânduri obsesive, accentuarea suferinței în preajma aniversării evenimentului. Toate acestea au fost trăite de Jackie Kennedy după ce soțul ei a fost ucis chiar lângă ea. (p.212)

     Începând cu capitolul 8 autoarea va insista pe această suferință teribilă căreia Jackie Kennedy trebuie să-i facă față în timp ce se lupta cu câteva mari priorități. Prima și cea mai importantă pe care și-o stabilește chiar din clipa tragediei este apărarea imaginii publice a președintelui asasinat și a celor trei ani petrecuți la Casa Albă. Știa mai bine ca oricine care erau punctele de vulnerabilitate ale omului J.F. Kennedy și dorea să îndrepte atenția opiniei publice doar spre ceea ce era obligatoriu să rămână posterității. Barbara Leaming oferă detalii mai puțin cunoscute cititorilor legate de această prioritate a Jacquelinei Kennedy. Totul începe cu refuzul ei de a se schimba de bine cunoscutul costum roz îmbibat de sângele soțului ei. Națiunea trebuia să vadă oroarea care avusese loc. Este extrem de simbolică prezența ei în aceste haine la depunerea grăbită a jurământului de președinte de către vicepreședintele Lyndon B. Johnson. A urmat apoi decizia ei ca înmormântarea Președintelui să aibă un caracter național și prin invitații din toată lumea, internațional. Atât de internațional încât ne-a fost accesibil și nouă, celor din estul european comunist printr-o transmisie directă. Apoi are grijă de cei care deja doreau să scrie despre asasinat, dar și despre J.F.K. Recurge la ajutorul cumnatului ei, Robert kennedy pentru a controla cât mai mult tot ceea ce urma să se scrie și cine anume să scrie.

    În acest context are loc și interviul acordat de ea revistei Life, care trimite la Hyannis Port, casa socrilor ei, pe ziaristul Theodore White. Aici lansează prima dată Jackie Kennedy ideea Camelotului. Să nu uităm că avem de a face cu o femeie extrem de cultă și educată și perfect cunoscătoare a bagajului de cunoștințe și preferințe literar istorice a soțului ei. Ideea de a lipi de anii de președinție a lui JFK Camelotul regelui Arthur cu acea masă rotundă a cavalerilor lui, a fost o idee extraordinară și cu multă priză la orice tip de public. Cuvintele pe care i le spune ziaristului White sunt revelatoare: Să nu se uite că a existat cândva un loc care, preț de o clipă scurtă și luminoasă, a fost cunoscut drept Camelot.” p. 178. Dintre toți cei care se oferă să scrie despre moartea lui John Kennedy îl alege pe William Manchester mai puțin cunoscut decât alții, iar pentru înregistrările de istorie orală decide să-i răspundă lui Arthur Schlesinger, un înfocat susținător al ambițiilor politice ale lui Robert Kennedy decis să preia ștafeta fratelui ucis. Dar Jackie pune condiții. Cele spuse de ea să nu fie făcute publice decât după moartea ei și să poată tăia tot ceea ce nu-i convenea. Aceste interviuri, șapte la număr, au avut loc între 2 martie 1964 și 3 iunie 1964. Ea le vede drept șansa de a șlefui imaginea soțului ei și de a lăsa posterității ceea ce ea dorea să se știe despre JFK și lumea lui. Această dorință de control o va duce în cele din urmă la un conflict cu William Manchester care nu se va da în lături să provoace un conflict dintre Jackie și presă foarte bine descris în carte.

   Până la căsătoria ei cu magnatul Aristide Onassis din 1968 viața lui Jackie se va pendula între lupta cu suferințele cauzate de trauma trăită, de teama că nu are nici un fel de siguranță pentru ea și copiii și de lupta pentru o anume imagine a publică a lui JFK. Poate că atunci era mai puțin evidentă coerența deciziilor și faptelor sale, dar Barbara Leaming are talentul de a le prezenta extrem de limpede și convingător astfel că cititorul își va putea face o impresie mult mai clară și mai plină de viață despre Jackie Kennedy decât imaginile din reviste, tabloide sau cărți ce insistă pe lucruri mai puțin semnificative. Faptul că a fost o femeie frumoasă și bogată a estompat de multe ori că era și inteligentă și cu multă stăpânire de sine și voință. Că în fond a fost toată viața ei o adevărată luptătoare și o supraviețuitoare.

   Nu vreau să intru în toate amănuntele excelentei cărți a Barbarei Leaming. Este o carte care nu poate fi citită ca un roman. Este în fond o carte bazată pe un puternic substrat istoric și în acest substrat este încrustată viața lui Jackie Kennedy. Cititorul are nevoie de răbdare și interes și va fi pe deplin răsplătit. Era timpul ca la şase decenii de la tragedia din Dallas să apucăm, cei care am fost contemporani momentului, să vedem și din alt punct de vedere faptele care au devenit între timp istorie. Pentru cei tineri cartea poate fi un adevărat prilej de a înțelege că istoria a fost de fapt viața reală a unor oameni reali nu doar o înșiruire de date și nume.

   Din fericire cartea Barbarei Leaming a stat la baza unui film de mare succes intitulat “Jackie” nominalizat în momentul de față la premiul Oscar. Realizatorul filmului chilianul  Pablo Larrain nu a luat decât un fragment din viața lui Jacqueline Kennedy și anume asasinarea președintelui și zilele imediat următoare până la înmormântarea lui pornind de la interviul pe care îl acordă ziaristului Theodore White de la revista Life. Este momentul de cumpănă care o schimbă total pe cea care a fost pentru scurt timp Prima Doamnă a Americii. Este remarcabil cât de bine au înțeles realizatorul filmului, dar și actrița Natalie Portman care joacă rolul lui Jackie, ideea de bază a cărții Barbarei Leaming. De altfel și editura Corint / Istorie a preferat pentru copertă poza cu Natalie Portman în rolul lui Jackie și nu poza reală și nu cred că această alegere e total lipsită de semnificație. Recomand vizionarea filmului după lectura acestei cărți pentru o deplină înțelegere a personalității lui Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis.

editura-corint

 

Cartea Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Dacă aș rămâne, de Gayle Forman-Tu ce ai face, dacă ar trebui să alegi?

Titlu original: If I Stay/2009
Editura: RAO
Anul: 2014
Traducere din limba engleză: Manuela Bulat

Tu ce ai face, dacă ar trebui să alegi?
„ Acum o ecranizare de mare succes”

   Despre autoare nu am găsit foarte multe informații. Americancă, născută în 06.06.1970, genul abordat în acest roman este young adult.
   Câteodată avem nevoie de o lectură diferită, să ne scoată dintr-o stare de rutină. Indiferent dacă ne plac genurile thriller, polițist, mister, romance, SF, fantasy, simțim nevoie de ceva, un altceva deosebit.
   Dacă aș rămâne este acel ceva care te scoate dintr-o stare de amorțeală, te zguduie trezindu-te la o realitate cruntă. Te face să realizezi că acum ai totul și într-o secundă poți să nu mai ai nimic.
    Personajul principal se numește Mia, o tânără de 17 ani, cântă la violoncel şi este pasionată de muzica clasică, are o familie frumoasă, doi părinți retro, tatăl compozitor și fost toboșar într-o trupă jazz, mama agent de turism şi un frate de opt ani. Ca orice tânără de vârsta ei, Mia are un prieten cu un an mai mare, Adam, chitarist și solist vocal în trupa Shooting Star,  destul de renumită. Prietena cea mai bună a Miei este Kim, o evreică cu care s-a împrietenit după o bătaie în scoală.
    Tot acest tablou minunat este năruit într-o zi care pare să înceapă frumos. În urma ninsorii școlile sunt închise, Mia împreună cu părinții și fratele ei se hotărăsc să petreacă ziua împreună, vizitând niște prieteni de familie. Un accident tragic are loc, Mia este singura care supraviețuiește. Problema este că Mia realizează că vede totul din afară, inclusiv corpul ei, ca o fantomă.

„Dar eu sunt moartă? Eu sunt cea care zace la marginea drumului, cu piciorul atârnând nefiresc, înconjurată de o echipă de bărbați și femei care îmi curăță frenetic trupul și îmi inundă venele cu nu știu ce. Sunt pe jumătate dezbrăcată. Fiindcă paramedicii mi-au rupt partea de sus a cămășii. Unul dintre sânii mei este descoperit. Rușinată, îmi întorc privirea.”

   Și-a văzut părinții fără viață, și-a văzut trupul zăcând, răvășită Mia (sau fantoma ei) nu a mai avut puterea de a-l căuta pe Teddy, presupunând că acesta a supraviețuit și a fost dus la alt spital unde Wilow, prietena la care mergea e asistentă, soția lui Harry (coleg de trupă cu tatăl Miei), cu care are o fetiță de câteva luni. Mai târziu descoperă că e singura supraviețuitoare.
   Imaginează-ți o fată care nu a apucat să se bucure foarte mult de viață, iar acum este între două lumi, zbătându-se să se decidă dacă ar trebui să rămână sau nu.
   Romanul este oarecum amuzant, plin de amintiri din copilăria Miei, din tinerețile părinților ei retro, despre tot ceea ce înseamnă relații, cu părinții, cu copii, cu prietenii.
   Toată lumea este șocată, la spital în sala de așteptare se adună bunicii paterni, unchi, mătuși, verișori, prieteni și Adam. Pe iubitul ei nimeni nu-l lasă să o vadă, starea ei fiind critică. Acesta încearcă să atragă atenția asistentelor cu o trupă și o cântăreață celebră. Imaginați-vă o trupă cântând pe holul de la terapie intensivă, o adevărată nebunie, dar nimic nu e prea nebunesc când e vorba de iubire.

„Între timp, mă lămurisem că nu posed abilități supranaturale. Nu pot să trec prin pereți sau să zbor pe scări. Sunt în stare să fac doar lucrurile pe care le-aș face în viața reală, doar că se pare că tot ceea ce fac în lumea mea nu poate fi văzut de altcineva. Cel puțin, asta pare să se întâmple, pentru că nimeni nu este mirat când deschid o ușă sau apăs butonul liftului. Pot atinge obiecte sau chiar apăsa clanța unei uși, dar nu pot simți nimic și pe nimeni. Este ca și cum trăiesc totul printr-un glob de sticlă. Nu prea pricep cum vine asta, dar oricum nimic din ceea ce se întâmplă astăzi nu are nici o noimă.”

Vreau ca totul să dispară. Vreau ca eu să dispar. Nu vreau să fiu aici. Nu vreau să fiu în acest spital. Nu vreau să fiu în starea asta suspendată, din care pot vedea ce se întâmplă, în care sunt conștientă de ceea ce simt fără să fiu capabilă să simt.”

    Oare în asemenea momente, când simți că ai pierdut totul și trebuie să decizi dacă rămâi, ce ai decide?
   Cum încearcă bunicii, familia și prietenii să o ajute să decidă, pentru ei ea fiind în comă, nicidecum un înger (o fantomă) care vede și aude totul.
    Va reuși Adam să o influențeze în decizia pe care o ia?
   În afară de finalul care mi s-a părut un pic prea abrupt, romanul este plin de emoții și sentimente, este exact ceea ce caut eu într-o lectură.
   O carte de nota 9/10 și o recomand cu mare drag.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

by -
12

“o inimă frântă te doare la fel de rău, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război”     

            Privighetoarea de Kristin Hannah

Editura: LITERA

An apariţie: 2016

Colecţie: Blue Moon

Nr. pagini: 476

Titlul original : The Nightingale

Traducător: Ruxandra Târca şi Gabriel Tudor –  Graal Soft

     Romanul Privighetoarea al autoarei americane Kristin Hannah, apare în limba română la Editura Litera într-o nouă şi interesantă colecţie, Blue Moon. Foarte frumuşel se prezintă şi estetico-organoleptic, o adevărată plăcere să-l ţii în mâna. Iar cum colecţia îşi propune să aducă în atenţia cititoarelor cele mai gustate poveşti de dragoste, ea e cu atât mai potrivită pentru o carte care are în palmares zăboviri îndelungate în toate topurile cu bestseller-uri, și premieri populare cum sunt cele din Choice Award 2015 la categoria historical ficton pe Goodreads sau Cartea anului pe Amazon. Succes de public ce probabil va creşte şi mai zdravăn, odată cu ecranizarea în pregătire.

    Acţiunea este amplasată istoric între anii 1939-1944, în Franţa ocupată de nazişti, dar are coperţi narative şi câteva scurte întretăieri din perspectiva unuia dintre personaje, ajuns în Oregon tocmai pe la 1995. Nu aş vrea să încep cu ce nu mi-a plăcut, mai ales că romanul e un festin de senzaţii palpitante, dar eu am o mare problemă cu coperţile narative. În sensul că nu le suport. Ce rost au senioarele şi seniorii (ca să nu zic băbuţele şi moşnegii) din Titanic şi Salvaţi Soldatul Ryan, cu lacrimi în ochi la începutul filmelor? OK, la sfârşit, da, le pricepi sensul curgerii, te impresionează prin ce au trecut cetăţenii cunoscuţi între timp, dar în debutul istorisirii apar doar ca nişte spoilerişti bocitori care îţi sugerează cine o să trăiască şi cine o să moară până se gată toată afacerea. Aşa şi aici, deşi totuşi un pic mai discret – nu e foarte clar decât spre final cine e rememoratoarea şi care sunt exact regretele ei.

   Dincolo de introducerea incriminată, cartea debutează intens cu povestea surorilor Vianne şi Isabelle, două personaje antinomice – cum nu se poate mai diferite caracterial, dar prinse în aceeaşi vâltoare a nebuniei războinice. Vianne e căsătorită şi trăieşte într-un orăşel de pe Valea Loirei, are o fetiţă, pe micuţa Sophie, un trecut dureros cu alte câteva pierderi de sarcină, care o fac să îşi adore cu atât mai mult singurul copil şi să trăiască cu mai straşnică îngrijorare plecarea soţului la război. Cumpătată şi echilibrată, reflexivă şi mereu atentă să nu facă paşi greşiţi,  prevăzătoare şi protectivă, Vianne va trebui să reziste în propria casă invazei naziste… Isabelle, sora cea mică, e însă o rebelă ce după moartea mamei, a fost plasată de tată prin diferite institute de educare a tinerelor domnişoare, de unde evada sau era exmatriculată periodic până la vârstă de 18 ani, când năvala ocupanţilor o surprinde în Parisul din care tatăl său încearcă să o expedieze în Carriveau, mica localitate unde locuia Vianne.

            Privighetoarea de Kristin Hannah (1)

    Traseul Isabellei prinsă în coloana de refugiaţi fugari, exodul de oameni disperaţi, înghesuiţi într-o turmă înspăimântată, însetată, înfometată şi mitraliată din aer de avioanele germane, aminteşte puternic familiarizatului cu fresca istorică, de Suita Franceză a lui Irene Nemirovsky, roman clasic impresionant al unei autoare care chiar a trăit timpurile acelea, ce au şi adus-o de altfel în imposibilitatea de a îl încheia. Caracterul voluntar, puternic, plin de determinarea, naivitatea şi idealismul tinereţii, al Isabellei, iese în evidenţă pe parcursul dificultăților evacuării şi în conversaţiile cu proaspăt întâlnitul Gaeton, alt idealist cu trecut tumultuos de deţinut eliberat, asociat natural de drum şi năzuinţe. Atracţia dintre ei anticipează o primă poveste de dragoste, dar nimic nu iese cum e plănuit în maelstromul răzbelului şi odată ajunsă alături de Vianne şi Sophie, mezina Rossignol va trebui să locuiască împreună cu sora mai mare şi micuţa sa nepoată de opt anişori, în perioada tot mai întunecată a ocupaţiei.

           Privighetoarea de Kristin Hannah (3)   Pentru că germanii sunt de neoprit şi se instalează chiar şi în provincialul orăşel, unde există în apropiere un aeroport ce îi măreşte importanța tactică. Un ofiţer inamic, Beck e încartiruit în casa gospodărită doar de femeile familiei şi felul în care va fi acceptat de cele două surori dă încă o dată măsura personalităţilor lor. Cea paşnică, împăciuitoare, punând supravieţuirea şi binele copiilor pe primul plan, a Viannei. Cea sfidătoare, nesupusă, pregătită mereu de confruntare, fără teamă de urmări, chiar inconştientă, a Isabellei. Va fi interesant cum pe parcursul încercărilor războiului, odată cu creşterea progresivă a asupririi şi crimelor naziste, cele două surori Rossignol, atât de diferite, vor ajunge ambele să ajute, riscându-şi viaţa, pe cei aflaţi în pericolul cel mai grav. Vianne, copii evrei rămaşi fără părinţii deportaţi, Isabel devenită în cadrul Rezistenţei, “Privighetoarea”, trecând peste Pirinei piloţii britanici şi americani doborâţi pe teritoriul francez, până în Spania de unde se pot reîntoarce acasă.

    Privighetoarea de Kristin Hannah (2)  Deşi războiul influenţează orice acţiune sau reacţie a personajelor, cartea nu este neapărat despre război privit altfel decât ca o tulburare majoră a universului personal şi nici prea istorică (ochiul cunoscătorului ar putea descoperi în ea şabloane naive, exagerări sau anacronisme) e însă o superbă poveste despre relaţia dintre două surori a căror mama a murit şi au fost  neglijate de un tată alcolic şi distrus psihic de o altă conflagraţie, despre dragoste romantică şi părintească ce izbucneşte de neoprit în momentele tragice, despre regăsiri şi sacrificiul din iubire şi mai ales, despre rolul femeilor într-un conflict pornit şi asumat de bărbaţi. Despre meritul lor în a menţine familiile şi firele destrămate ale societăţii. Despe abnegaţia şi curajul cotidian al fiecăreia dintre ele, cel ce nu e pomenit în citaţii de merit, în cărţi de istorie sau onorat cu medalii, dar e la fel de mare ca şi cel al altor gen de eroi, pentru că salvează vieţi şi ţine lumea închegată în timp ce vitejii de tinichea să omoară unii pe alţii.

  Aceleaşi femei eroine care înţeleg importanța restartării de după flagel, a uitării atrocităţilor de neuitat, a trecerii sub tăcere a celor mai crâncene silnicii, pentru a se putea reinventa şi a porni viaţa de la început.

    Privighetoarea de Kristin Hannah (4)    Scris într-un stil direct, evocativ, emoţionat, cu puternic impact, romanul atinge sufletul şi odată cu creşterea ritmului dinspre final te ţine cu respiraţia tăiată sau îţi încețosează privirea. E atât de bine aprofundat în latura sa sentimentală şi psihologică, încât îi ierţi orice exacerbare melodramatică, orice concentrare istorică a tuturor evenimentelor într-un singur… sat, practic (ocupaţie a Wermacht-ului, activităţi furibunde ale Gestapo-ului şi SS-ului, deportări, bombardamente, partizani maquis, asasinate, masacre), nu te mai deranjează nici faptul că uneori parcă autoarea se străduie să înveţe alte nații limba franceză introducând puţinii termeni pe care îi cunoaşte în dialog, deşi se presupune că personjele vorbesc tot timpul franceză şi nu zic “oui” numai din când în când, când îl vedem noi apărând tam-nesam în textul scris.

   În abordarea asta absolut sinceră a recenziei aş lăuda încă o dată Editura Litera fiindcă nu a acceptat practica pe care o suportă alţii din partea companiei de tălmaci (sau ce o mai fi)  Graal Soft care îşi permite să inscripţioneze la altă mare editură numai numele firmei la nominalizări, trecând în anonimitate munca angajaţilor săi. Nu le cunosc organigrama, se poate ca cei doi traducători sub acoperire să fie chiar patronii respectivei firme şi să fi ales ei să nu se semneze până acum decât sub siglă, dar rămâne lipsa de respect pentru cumpărătorul produsului cultural, care simte nevoia să ştie măcar dacă traducerea a fost efectuată de un bărbat sau de o femeie. Mai ales la un roman ca ăsta, unde vocea feminităţii contează atât de mult.

   Recomand din suflet “Privighetoarea” oricărei cititoare care nu e o fanatică a exactităţii reproducerii istorice. Cu specificaţia – pentru istoriografe sau cititorii bărbaţi iubitori de acţiune şi confruntări WW II pe care nu le ştiau deja din alte aventuri – că deşi decent documentat, romanul este în primul rând o excelentă poveste de dragoste şi devenire feminină. Dar cu convingerea că niciun gen de explorator al său care îl va duce până la capăt, nu va rezista fără să scape o lacrimă… Iar cum orice reuşeşte să ne trezească o emoţie atât de puternică, merită un superlativ, are superlativul meu, din punct de vedere sentimentalo-romanțat. Făcând media cu nota pentru realism şi acurateţe istorică – într-un domeniu în care autoarea totuşi debutează, deşi a scris atâtea alte romane chick-lit de succes – aş conchide cu un solid 9 spre 10, sau 4 spre 5 steluțe, cum decorăm noi pe-aici.

editura-litera

Cartea Privighetoarea de Kristin Hannah a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Surse imagini: imdb.com

“Two men say they’re the Duke of Something. One of them must be wrong.”

Logodnica ducelui, de Julia Quinn-o carte experiment

Titlul original: Mr Cavendish, I presume
Nr. pagini: 366
Editura Miron
Traducere: Gabriela Anca Marin
Anul: 2016
Gen: Historical romance, Romance

Seria Two Dukes of Wyndham : 1.The Lost Duke of Wyndham, 2. Logodnica ducelui (Mr. Cavendish, I Presume)

     Julia Quinn este pseudonimul folosit de Julie Pottinger, autoare de romane historical romance şi romance. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi şi se bucură de succes printre cititori.
     După cum mărturiseşte autoarea pe pagina oficială, Mr. Cavendish, I Presume (Logodnica ducelui) a făcut parte dintr-un experiment personal ce a pornit de la premiza “Two men say they’re the Duke of Something. One of them must be wrong.” Primul volum The Lost Duke of Wyndham a apărut în America în iunie 2008, iar următorul în septembrie, câteva luni mai târziu. Acţiunea lor în mare parte se desfăşoară în paralel, dar din diferite puncte de vedere, ceea ce a determinat pe unii cititori să simtă acel déjà-vu. Avantajul sau poate dezavantajul nostru este că nu le putem compara, ci doar ne bucurăm de povestea lui Thomas Cavendis, duce de Wyndham.
    În cazul în care iubiți cărțile cu happy-end și cu personaje îndrăznețe, Julia Quinn ar putea deveni cu ușurință autoarea preferată. I-am citit aproape toate cărțile și recunosc, familia Bridgertons este în topul meu, probabil de aceea fără să vreau am avut tendința de a compara următoarele titluri care au au apărut sub semnătura acesteia.

     Logodnica ducelui este o carte ușoară care permite cititorului să fie într-o relaxare continuă și să tot spere ca autoarea să ridice nivelul chimiei, al pasiunii cu care ne-a obișnuit. Acesta este și dezavantajul, atunci când se întâmplă, parcă nu este suficient de mulțumitor.

    Amelia Willoughby visează la o căsnicie, are douăzeci și unu de ani, iar conform regulilor nescrise ale societăţii poate fi considerată fată bătrână. Consolarea ei ar putea fi că este logodită cu un bărbat puternic, ducele de Wyndham, numai că îl așteaptă de o viață și chiar nu mai are răbdare să îi suporte indiferența.
     Thomas Cavendish, are tot ce își dorește, însă el nu merge pe premiza că dacă ești duce totul pică din cer. Are propriul cod ce îl forțează să fie aristocratul responsabil, corect, să păstreze aparențele și să își aducă din când în când aminte că este logodit. Are în plan să se căsătorească, dar cândva, în viitor. Refuzul logodnicei sale de a onora invitaţia la dans, îi atrage atenția şi cumva îl stârnește, îl intrigă și în același timp parcă o vede cu adevărat. Vor ajunge să se provoace, să comunice și pentru prima dată să se sărute. Pentru Amelia este un prim pas, dar este conștientă că nu este suficient, ceea ce își dorește nu vine peste noapte.
      Thomas acceptă compromisuri, dar se bucură prea mult de libertate și chiar dacă a fost încheiată logodna de la nașterea lor ar vrea să schimbe ceva, să se bucure de privilegiul de a alege, nu-i place să fie încolțit.
    Totul se schimbă în clipa când în casa lui apare Jack/John Augustus Cavendish-Audley, în acel moment destinul lui va lua o altă direcție debusolându-l și întrebându-se de ce?

“-Deci…dacă părinții tăi au fost căsătoriți legal…
-Au fost, a spus imediat Audley
-Da, bineînteles. Adică nu…Adică…
-Ceea ce vrea să spună, a intervenit Thomas, care ajunsese la capătul puterilor, este că dacă, dacă ești fiul legitim al lui John Cavendish, atunci tu ești ducele de Wyndham.”

    Jack semăna izbitor cu John/tatăl său și băiatul favorit al bunicii sale. Atitudinea tuturor se schimbă parcă împărțindu-se în două. Înainte de Jack și după Jack.
    Thomas-actualul duce de Wyndham se revoltă, se ceartă cu Jack, se îmbată crunt şi cea care îl consolează este Amelia. Se pare că “Toată viața lui pusese mai presus de orice numele de Wyndham.”
     Logodnica lui este prinsă la mijloc, îl simpatizează pe Thomas, dar în același timp trebuie să ia în calcul faptul că la naștere contractul de logodnă a fost semnat și este destinată ducelui de Wyndham. Dacă este Jack, atunci ce este de făcut? Este evident că n-au nimic în comun.
     Soluția propusă de bătrâna ducesă-bunica băieţilor este să pornească în Irlanda și să descopere dacă este legală căsătoria dintre părinții lui Jack sau întreaga situație este doar o mascaradă ieftină făcută de un tâlhar la drumul mare.

    Legătura fragilă dintre Amelia și Thomas pare să prindă contur, apropierea dintre ei și umărul pe care îl oferă involuntar celui în care speră să rămână logodnicul ei la care se adaugă presiunea părinților ei, disperarea lor de a o vedea căsătorită cu ducele de Wyndham, la un moment dat devin exasperante. Dacă Thomas trebuie să renunţe la titlul de duce, oare ce decizie va lua? Va lupta pentru Amelia? Îşi va da seama că în adâncul sufletului s-a îndrăgostit de ea?

Oare cine este adevăratul duce de Wyndham?

     Logodnica ducelui este o carte scrisă bine din punct de vedere literar, are coerență, dar nu are chimie, încât la un moment dat speri cu disperare o schimbare de peisaj, să înțelegi până unde se poate merge și care îi sunt intențiile autoarei cu scenariul.
      A fost un experiment inedit, dar sper să nu îl repete pentru că nu o avantajează, cartea își pierde din farmec atunci când totul se axează strict pe: cine este cu adevărat ducele. Dacă ar fi adăugat alte detalii sau ar fi dezvoltat relația dintre Amelia și Thomas ducând-o la acel nivel cu care ne-a obișnuit atunci poate că și eu ca cititor aș fi savurat din plin esența acestei cărți.
     Mult mai bine a fost conturată relația dintre Jack și Grace-doi oameni care au în comun lupta pentru supraviețuire, fiecare a fost scuturat serios și acum că s-au regăsit este șansa lor. Grace are o anumită aură şi o fineţe care m-au captivat. Este o simplă însoțitoare, dar prezenţa lui Jack, atracţia dintre ei vor dă savoare cărţii Logodnica ducelui.

Editura Miron

Cartea Logodnica ducelui a fost oferită pentru recenzie de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-3

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Viaţa mea, de Charles Darwin

 

Titlul original: The life and letters of Charles Darwin. Edited by his son, Francisc Darwin

Editura: Herald

Colecția: Autobiografia

Număr de pagini: 224

Anul apariţiei:  2016

   ,,Charles Darwin, Viața mea” este instrumentul prin intermediul căruia cititorul poate descoperi cine a fost Charles Darvin, dincolo de activitatea sa, de titluri și realizările sale în procesul de evoluție a lumii. Știm deja că a fost naturalist și geolog britanic.

   Cartea de față este un adevărat eveniment – de a cunoaște pe Darwin ca și copil,  adolescent, prieten, tânăr, tată și soț. Este un privilegiu oferit tuturor celor care sunt atrași de autobiografie și dornici să cunoască oameni renumiți.

   ,,Charles Darwin, Viața mea” este structurată pe trei mari capitole: familia, autobiografia și amintiri despre viața de zi cu zi a lui Charles Darwin- relatate de fiul Francisc Darwin. Cartea se bucură și de o prefață de unde aflăm prin intermediul fiului lui Darvin detalii care au făcut posibilă scrierea acestei cărți despre viața tatălui său: scrisori și Carnetul de buzunar a lui Darwin.

   Intrăm ușor, dar sigur în viața și sufletul valorosului Charles Darwin, îi cunoaștem o parte din  familie cu detalii importante despre fiecare membru  pe care au reușit să-l cunoască. Darwin este o familie destul de numeroasă, dar nicidecum completă. Recunosc faptul că această primă parte a cărți nu m-a atras foarte tare. Mi-a plăcut, dar nu nu mi-a trezit curiozitatea suficient.

   Partea de autobiografie mi-a plăcut mai mult. Aici aflăm toate detaliile despre copilărie, scoală, facultate și o parte din activitatea desfășurată de Darwin.  E partea cea mai interesantă din carte, în care îl poți simți pe Charles, îl poți creiona și forma o imagine a lui, în fiecare etapă a vieții lui, evidențiată în fiecare pagină a romanului.

   Citind tot ceea ce spunea Charles Darwin despre el, am simțit totul ca fiind un monolog al său, un monolog serios, dar pe alocuri și autoironic. Toate paginile ce ascundeau autobiografia am trăit-o altfel – nu am simțit că am citit, ci că l-am ascultat: relaxat, amuzat, agitat, preocupat parcă să transmită date care pot fi reținute cu ușurință.

                S-a născut pe 12 februarie 1809.

Lui Charles Darwin nu i-a plăcut şcoala, ba dimpotrivă. Spunea despre aceasta că:

”… școala ca mijloc de educație era pur și simplu un spațiu gol…”

  Chiar considera școala ca fiind un mijloc nociv pentru dezvoltarea lui din punct de vedere intelectual, pentru că școala pe care o urma oferea o educație strictă și clasică, neputând învăța pe de rost lecțiile. Cursurle i se păreau plictisitoare și doar câteva obiecte îi atrăgeau atenția.

    A urmat trei ani de medicină, dar a renunțat la facultate, pentru că nu era ceea ce voia pentru el. Dar avea pasiuni precum: vânătoarea, colecția de insecte și altele, iar acestea îi promiteau un viitor bun.

    Ultima parte a cărții este dedicată lui Charles Darwin – ca simplu om în diferite momente ale vieții, în diverse etape – mai ales în cea în care deja era îmbătrânit de ani și boală.  Aflăm detalii fizice: avea 1,80 metri înălțime,  barbă netunsă, părul cenușiu și alb. Din punct de vedere vestimentar purta doar haine închise la culoare, nu foarte strâmte.

   Se trezea devreme, lucra zilnic, se plimba, scria, citea, iar atunci când boala pusese deja stăpânire pe corpul său, se retrăgea foarte devreme în camera de la etaj. Doar soția lui știa câtă suferință a îndurat Charles Darwin.

 Iubea câinii și avea drept prieten necuvântător devotat un câine morocănos.

   Ca tată nu era deloc strict, ba chiar era generos cu toți copiii lui. Copiilor le făcea plăcere joaca cu tatăl, iar tatăl vesel intra mereu în jocurilor pruncilor.

 Îi plăceau mult romanele și să i se citească mereu din câte unul.

   Ca soț, era tandru și empatic. Doar alături de soție își găsea fericirea și doar prezența ei îi umplea viața de liniște și mulțumire.

  Citiţi cartea şi  sper ca în opinia unora dintre voi să fie notată cu apreciere maximă. Nu e genul meu de lectură și mi-au scăpat multe detalii.

                Lectură plăcută!Editura Herald-logo

                               Cartea Viaţa mea, de Charles Darwin  a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald

evaluare-carte-3

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

by -
10

În umbra eşafodului, de Carol Birch

Titlu: În umbra eşafodului
Titlu original: Scapegallows
Autor: Carol Birch
Editura: All
Colecţia: Strada ficţiunii
Număr pagini: 448
An publicare: 2016
Traducere din limba engleză de Ovidiu-Gheorghe Ruţa

„Eram o fată bună şi fericită. Şi totuşi, nu eram fericită.”

    Carol Birch este o scriitoare contemporană de origine britanică câştigătoare a mai multor premii pentru literatură, dintre care David Higham Award for the Best First Novel of the Year. Autoare a mai multor nuvele, romane şi critici, Carol Birch organizează şi cursuri de scriere creativă. „În umbra eşafodului” – publicată la editura All – este un roman istoric, bazat pe întâmplări adevărate, pe care autoarea le conturează într-o poveste unică, unde curajul, iubirea şi dreptatea se împletesc pe un fundal social înfricoşător.

   Totul începe cu prima execuţie la care Margaret asistă deşi are doar şase ani. Copila priveşte cum oamenii sunt stăpâni pe vieţile altora, iar cei mai puţin norocoşi se transformă în cenuşă. Nu clipeşte, nu plânge, nu tremură … doar că imaginea i se gravează în creier.

„Când flăcările au lins rugul, mulţimea s-a înghesuit mai aproape, ca nişte câini în faţa sobei.”

„Un fum negru s-a înălţat spre cer şi m-am gândit că e sufletul lui Jane Brewer care scapă, zvârcolindu-se de durere.”

   Viaţa îşi continuă cursul firesc, Margaret îşi dezvoltă pasiunea pentru călărit şi o ispravă demnă de bârfă pe luni de zile îi aduce fetei o popularitate bruscă. Această faimă dobândită i-l readuce în drum pe Will, prietenul din copilărie, care acum îl are pe acel „vino încoace” şi care reuşeşte să îi fure inima.

„Eram un bandit la drumul mare. Arată ce poţi, am cel mai bun armăsar din ţinut şi o pereche de pistoale cu care pot să-i zbor capul oricui!”

„A râs. Avea un râs cristalin şi răsunător. M-a făcut să mă simt ciudat, cum te simţi când vezi un căţeluş nou-născut şi vrei să-l atingi.”

   Planurile lui Will de a face bani cât mai rapid presupun sfidarea pericolului, mai exact contrabanda pe mare, iar acest lucru, în loc să o îndepărteze pe Margaret, are efect contrar aşteptărilor, deoarece fata este tot mai atrasă de el. Deşi speră că nimic rău nu se va întâmpla, Will este acuzat de multiple atrocităţi, căutat şi în cele din urmă încarcerat. Visurile fetei de a avea o viaţă liniştită şi fericită alături de bărbatul pe care îl iubea par se spargă precum baloanele de săpun la aflarea veştii că acesta este închis. Măsurile pe care Margaret le ia pentru a-l scoate pe Will din închisoare sunt riscante şi cel puţin bizare pentru o femeie. Reuşeşte să atragă atenţia asupra ei şi să fie acuzată de furt şi identitate falsă. Lipsa de experienţă face să fie prinsă şi astfel ajunge în închisoare, unde îndură un coşmar. Cu toate acestea, un curaj ieşit din comun şi un optimism incredibil o ajută să vadă partea plină a paharului … chiar şi când paharul era gol.

„Will te putea face să simţi o privire ca pe un sărut şi, la fel ca un sărut, privirea putea fi blândă sau brutală.”

„- Nu pot să mă mulţumesc cu o viaţă de rând.
L-aş fi iubit dacă ar fi fost altfel? Nu.”

„Aici sunt tufe de flori în curte. Am o celulă numai a mea, de unde vă scriu acum. (… ) Nu îţi face griji din cauza mea, tată. „

   În afara riscurilor nebuneşti pe care şi le asuma, Margaret era o fată bună, o servitoare devotată, un membru de preţ al caselor unde lucrase. Declaraţiile de la proces evidenţiază acest lucru deoarece martorii chemaţi afirmă că buna lor părere despre acuzată nu poate fi schimbată de fapta ruşinoasă de a fi furat un cal. Deşi iniţial sentinţa este moartea, aceasta este comutată şi Margaret este condamnată la închisoare pe mai mulţi ani.

„Avea să mă salveze. Trebuia să mă salveze, pentru că ştia că nu sunt rea şi pentru că însemnasem ceva pentru familia ei.”

„În ciuda a tot ce se întâmplase, încă puteam spune că avusesem foarte mult noroc în viaţă.”

   Numai că Margaret nu era genul care să trăiască închisă … După doar trei ani, aceasta visează la libertate, iar singura şansă este evadarea. Will îi este alături chiar dacă speriat, iar femeia riscă din nou, cu un curaj demenţial şi cu o doză de nebunie probabil, fugind din închisoarea din Ipswich. De mână cu Will, iubitul contrabandist, deghizată în bărbat pentru a doua oară. Margaret îşi ia viaţa în mâini alegând să trăiască periculos. Este prinsă însă din nou. Cum se va sfârşi de această dată, urmează să aflaţi din povestea conturată de Carol Birch, inspirată din fapte reale.

„Ce mai puteam să spun? Cum mă simţeam? Copleşită de emoţii. Speriată. Înfrigurată.”

„Se spune că ţipetele mele s-au auzit peste tot în Orford.”

   Cartea este una captivantă, merită cinci steluţe cu prisosinţă deoarece stilul narativ-descriptiv folosit de autoare este cu adevărat special, iar documentarea este admirabilă. Am apreciat modul natural în care întâmplările sunt relatate, iar povestea lui Margaret evidenţiază latura pozitivă a universului prezent în care trăim, din punct de vedere al libertăţii de care ne bucurăm.

   Un secol XVIII prezentat într-un mod original, o istorisire ce are ca sursă de inspiraţie colecţia de scrisori a lui însăşi Margaret Catchpole, multe aventuri ce aduc zâmbete, dar totodată stimulează adrenalina şi un personaj principal feminin ce ar stârni invidia protagonistelor de roman modern – „În umbra eşafodului” este lectura ideală pentru după-amiezi friguroase, când o carte bună, o cană cu ceai şi un fotoliu moale alcătuiesc reţeta perfectă.

Editura All

Cartea În umbra eşafodului de Carol Birch fost oferită pentru recenzie de către Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura AllPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Destin tragic de artist genial de Emanuel D. Florescu. O replică artistică post mortem

recenzie

    Emanuel D. Florescu și-a publicat cea de a doua sa carte “Destin tragic de artist genial/O replică artistică post-mortem” la Editura Scrisul Românesc, Fundația Editura, Craiova în anul 2015. În același an a fost publicată și cealaltă carte a sa, “Elogiul înțelepciunii divine”, editura Samuel, Mediaș.

  Am primit “Destin tragic de artist genial” chiar de la autor căruia îi mulțumesc pentru generozitate și pentru frumoasa dedicație.

   M-a impresionat de la prima vedere aspectul deosebit al cărții. Rareori vezi în ziua de azi o carte tipărită pe o hârtie de așa bună calitate, cu literă curată, cu paginație generoasă și fără greșeli de redactare. Coperta este și ea excelent realizată cu o reproducere de artă, în culori a unui detaliu din tabloul pictorului Jean Frederic Bazille intitulat “Flori” (1868). Cartea a fost lansată la “Gaudeamus” în februarie 2016.

    “Destin tragic de artist genial” se deschide cu un “Cuvânt Înainte” generos și amplu prin care autorul își motivează alegerea subiectului cărții și totodată alegerea celor patru personalități diferite din grupul destul de consistent al geniilor din toate domeniile și timpurile moarte înainte de vreme. Pictorul francez Jean Frederic Bazille, poetul rus Mihail Lermontov, scriitorul și poetul englez Percy Byshe Shelley și poetul german Novalis pseudonimul literar pentru Friedrich von Hardenberg nu au la prima vedere prea multe în comun în afară de faptul că au trăit sau măcar au murit în secolul XIX ( Novalis), au fost foarte angrenați în problemele lumii și țărilor în care trăiau și mai ales că au murit de foarte tineri. Au lăsat lumii opere impresionante și nemuritoare, dar și gândul pe care insistă în cartea sa Emanuel D. Florescu, câte alte lucruri geniale ar fi putut face dacă viața lor ar fi fost mai lungă. Tot în “Cuvânt înainte”  autorul precizează că vom avea de a face cu o manieră originală de abordare a vieții și creației și mai ales morții celor patru genii alese:

“Într-o manieră poate originală, sub forma unui monolog post – mortem, am dat acestor artiști bătuți de soartă posibilitatea de a se exprima personal și de a se răzvrăti împotriva destinului și a morții, chiar și după moarte.” p.6

    Rolul său, ca autor al cărții, este și el precizat:

“ …modestul dar fundamentalul meu rol de mediator fictiv între cele două lumi reale, asta dacă admitem că morții nu dispar efectiv într-o nonexistență.” p.7

    Mărturisesc că după ce am citit “Cuvânt înainte” am fost puțin intrigată. Crezusem că am de a face cu un bine venit exercițiu de admirație față de opera fiecărei personalități alese, personalități din trecut despre care poate se vorbește mai puțin astăzi și nu pentru că au murit de tineri sau pentru că opera lor nu ar mai fi valoroasă, ci pentru că trăim într-un secol mult prea grăbit. Dar ceea ce face Emanuel D. Florescu este cu totul altceva. Ca un fel de magician ce are în mână stiloul în locul baghetei, îi  trezește pur și simplu la viață pe cei patru aleși, făcându-i să vorbească dincolo de moarte și de timp, trăgând ușor cu ochiul la ce s-a petrecut în lume și cu generația lor după ce ei nu au mai fost.

   Primul capitol este închinat pictorului francez Jean Frederic Bazille (6 dec. 1841 – 28 nov. 1870). Autorul insistă foarte mult pe generația de artiști de geniu din care făcea și Bazille parte. Este vorba de mișcarea impresionistă la începuturile ei, când grație tocmai lui Bazille, se numea doar Școala de la Batignolles. Aflăm amănunte și despre prietenii acestuia Claude Monet, Pierre Auguste Renoir, Alfred Sisley și mai ales despre ceea ce se întâmplă cu mișcarea impresionistă după moartea timpurile a lui Bazille în războiul franco-prusac din 1870. Pictorul întors din morți grație autorului Emanuel D. Florescu își deplânge soarta și faptul că a rămas departe de istoria tumultuoasă a mişcării impresioniste.

    Cel de al doilea capitol îl are în prim plan pe poetul și scriitorul rus Mihail Iurevici Lermonotov ( 3 /15oct. 1814 – 15 /27 iulie 1841). Ni se oferă multe date biografice ale poetului rus precum și detalii despre opera sa poetică în special poemul “Demonul”, dar și despre romanul său “Un erou al timpului nostru” în care pare că își prezice profetic finalul vieții. Totodată sunt scoși în evidență alți scriitori și poeți  ruși de mare anvergură între care pe primul loc este Alexandr Pușkin mort și el înainte de vreme într-un duel în anul 1837. Și Lermontov de după moarte creat de Emanuel D. Florescu își deplânge soarta și lipsă de șansă. Foarte interesante detaliile legate de opera sa ca și amănuntele despre duelul stupid în care este ucis.

   Al treilea capitol este închinat poetului și scriitorului englez Percy Byshe Shelley (4 aug. 1792 – 8 iulie 1822). Autorul dă amănunte despre formarea școlară a lui Shelley, despre faptul că era ateu convins și despre problemele pe care le are din această cauză, dar și din cauza firii sale. Monologul lui Shelley după moarte redă foarte complex amănunte din viața sa aventuroasă și aflăm multe detalii despre opera sa literară, dar și despre gândirea sa filozofică și revoluționară ca și multe date despre contemporanii și prietenii săi, marii poeți John Keats și Lordul Byron. Shelley moare înecat într-o călătorie pe mare cu vasul său “Ariel” pe 8 iulie 1822. Opera sa, puțin cunoscută în timpul vieții, a fost adunată în volume și publicată de cea de a doua soție a sa, cunoscuta scriitoare Mary Shelley, autoarea povestirii “Frankenstein”. Tonul acestui capitol este tot o lamentație post mortem.

   Al patrulea și ultimul capitol se ocupă cu viața, opera și moartea poetului german Novalis tot din perspectiva unui discurs al acestuia după moarte. Novalis este pseudonimul literar bine cunoscut al lui Friedrich Leopold von Hardenberg (2 mai 1772 – 25 martie 1801). A fost unul dintre cei mai mari poeți și prozatori germani  și cel mai de seamă reprezentant al “Cercului romanticilor de la Jena”, reprezentant al idealismului magic și al extazului mistic. A murit la numai 29 de ani din cauza unei pneumonii la 25 martie 1801. Din monologul său după moarte aflăm date despre viața și opera sa, dar și multe amănunte despre nume mari ale culturii germane, contemporane cu el așa cum este cazul lui J.W. Goethe sau Friedrich von Schiller.

   Cartea se încheie cu un scurt capitol de aforisme ce au ca subiect geniul și moartea. Iată unul dintre ele care mi s-a părut cel mai potrivit pentru subiectul cărții:

“Pentru ca un artist de geniu să devină nemuritor, trebuie să moară mai întâi.”

   Mărturisesc că “Destin tragic de artist genial” a fost pentru mine o lectură cumva neobișnuită. Poate pentru că eu sunt o persoană optimistă, cu o gândire pozitivă și destul de rațională, ideea originală a autorului de a-i face să vorbească pe niște genii moarte de mult, mi s-a părut ușor neconstructivă. A vorbi despre creație pornind de la moarte și nu de la viață este sigur în detrimentul creației. Un exercițiu de admirație pornit de la viață insistă asupra celor create în timpul scurtei vieții, suficient de mult pentru a dăinui peste veacuri. Pornind însă de la moarte și de la ce s-ar fi putut face dacă viața ar fi fost mai lungă aruncă o umbră de nemulțumire asupra a ceea ce deja s-a creat. Meritul autorului este că reuşește  să ni-i prezinte ca pe niște oameni și nu ca pe niște nume într-un dicționar enciclopedic.

   Originalitatea incontestabilă a cărții și detaliile istorice interesante, ca și personalitățile alese, vor cuceri cititorii dornici să-și lărgească orizontul cultural.

  Mulțumesc autorului Emanuel D. Florescu pentru cartea pusă la dispoziție.

by -
25

"Mi-am pus pe chip o mască menită să ascundă tot ceea ce simt, toată furtuna mea interioară. O mască, așa cum obișnuia să poarte și Maddox. Ca tatuajul lui.”

        Măşti şi secrete, de Corina Cîndea – Editura Librex

Editura: Librex

Anul apariţiei: Noiembrie 2016

Număr pagini: 440

Gen: Romantic

Cotaţie Goodreads: 4,79

    Deși conștientă de riscurile la care se expune, Brittany Cavannough este iremediabil atrasă de aura întunecată și plină de mister pe care o emană Maddox Wright. Și, exact ca un fluture atras de flacăra unei lumânări, riscă să se ardă.

   Trădată de persoanele la care se aștepta mai puțin să o facă, descoperă că toată lumea poartă o mască și ascunde secrete.

   Va ajunge să poarte ea însăși o mască și își va îngropa secretele cât mai adânc în suflet.

   Un roman de dragoste care te va ține cu sufletul la gură, așteptând să descoperi fiecare secret în parte.

    Cu altă ocazie, v-am mărturisit faptul că îmi place să-mi depăşesc zona de confort, abordând mai multe genuri literare și am ajuns să apreciez până și SF-ul. Iar atunci când vine vorba de genul romantic, în ciuda faptului că citesc atât povești de dragoste ce au o anumită doză de umor sau ironie, cât și povești cu final dramatic (Nicholas Sparks este favoritul meu în materie de dramă), recunosc că le prefer pe primele. Apreciez valoarea unei povești care reflectă realitatea, dar adesea rămân cu un sentiment cumplit de frustrare sau tristețe, motiv pentru care știu că îmi va fi peste puterile mele să o mai recitesc cândva. Prefer să savurez o carte care îmi oferă un strop de fericire sau de relaxare, după o zi istovitoare din viața agitată pe care o trăim cu toții. O carte precum cea de față.

   “ști și secrete” a reușit să-mi redea zâmbetul pe buze, m-a făcut să visez cu ochii deschiși și m-a determinat să reflectez asupra lucrurilor care sunt cu adevărat importante. Dacă vrem să fim fericiți, trebuie să fim dispuși să luptăm pentru a o merita. Dacă iubim cu adevărat, atunci nu trebuie să ținem cont de piedici și de defecte. În același timp, m-a făcut să-mi pun anumite întrebări. Merită să acorzi a doua șansă unui om care te-a rănit? Cine suntem noi să credem că suntem mai buni decât ceilalți?  

   Cei care mă cunosc, știu deja că am o mare slăbiciune față de scrierile Corinei Cîndea, tocmai pentru că are un stil ușor, relaxant, cursiv și fiecare poveste emană mult optimism. Dar de această dată, calitatea ei de scriitoare ne este relevată în “Măști și secrete“ mai mult decât în oricare altă carte scrisă de ea, prin faptul că aici se resimte mai acut frământările sufletești ale personajelor și intriga este mult mai interesantă. Însă la fiecare problemă ivită, autoarea adaugă un stop de umor, o glumă, o mică înțepătură ironică, vrând parcă să detensioneze situația.

“ — Maddox, nu te uita la mine de sus că-mi iau o scară și tot ajung să te plesnesc!”

Corina Cindea -Masti si secrete 2

   Am fost complet fermecată de stilul autoarei, de intriga cărții, iar faptul ca povestea este spusă din perspectiva celor doi protagoniști, m-a ajutat să-mi dau seama ce gândește și simte fiecare. Atracția dintre  Brittany Cavannough și Maddox Wright  este uluitoare, la fel ca și modul în care par să fie conectați unul cu cealaltă, în ciuda faptului că sunt extrem de diferiți, amândoi având alte principii despre viață. Ei sunt precum întunericul și lumina. Două contraste, atrase iremediabil unul de celălalt. Se atrag și se resping în același timp. Când unul dintre ei devine mai îndrăzneț, bate celălalt în retragere și invers. Maddox îi spune să stea departe de el, dar nu-și ascultă propriul sfat.

Eu, cu viața și secretele mele, sunt întunericul, iar ea…lumina. Lumina spre care mă simt iremediabil atras și după care tânjesc să o consum.”

   A fost o reală plăcere să constat că autoarea a introdus niște personaje secundare minunate. Mă refer aici la vulcanica Kelsey și calmul Brad, cei mai buni prieteni ai lui Brittany. Toți trei au crescut împreună, iar de doi ani cei doi formează un cuplu adorabil. Mi-au dat impresia că sunt precum cei trei mușchetari – toți pentru unul, unul pentru toți. Foarte diferiți și totuși atât de asemănători când vine vorba de loialitate, dragoste, responsabilități.  

   Brittany și Kelsey se completează perfect, în ciuda faptului că sunt foarte diferite una de cealaltă. Prima adoră liniștea și își petrece timpul liber citind o carte, cealaltă adoră gălăgia, preferând să-și petreacă nopțile în cluburi și la petreceri. Brittany se gândește de două ori înainte de a spune ceva și tratează totul cu calm. Kelsey, debordează  de energie, spune absolut orice îi trece prin minte. Este directă, integră și foarte protectoare.

    Brittany este elevă în ultimul an, fiind înscrisă la un liceu privat din Miami. De șase luni de zile este iubita celui mai sexi băiat din școală, Wade Buchannan, căpitanul echipei de fotbal. Având în vedere că fata are o minte sclipitoare, fiind șefa de promoție, ar putea urma orice facultate, însă ea își dorește să ajungă fotograf în lumea modei. Mai are doar câteva săptămâni până termină școala, apoi va pleca în Europa pentru că a fost acceptată de Academia de Arte și Design din Milano. Nimeni și nimic nu o mai poate abate din calea pe care s-a decis s-o urmeze.  

   Însă apariția unui necunoscut în parcarea școlii îi tulbură viața atât de ordonată a lui Brittany. Privirea îi este atrasă ca un magnet de acest personaj întunecat care stă călare pe un motor uriaș și al cărui chip nu-l poate distinge din cauza vizorului.

“Ca și cum ar simți privirea mea pe el, necunoscutul își întoarce brusc capul spre mine și… uit să mai respir. Deși nu pot să văd nimic din chipul lui, îi simt privirea. O simt efectiv cum mă măsoară, lăsând urme fierbinți pe piele și strâng cartea la pieptul meu într-un gest inutil căci, cu siguranță, nu mă poate proteja nici de necunoscut, nici de ceea ce simt.”

   Faptul că acum îl văd pe acesta discutând cu Brad, trezește curiozitatea celor două fete și vor să afle ce legătură există între cei doi. Vor să știe cine este, să facă cunoștință cu el, dar bărbatul refuză să-și dea jos casca, doar ridică viziera și răspunde: ”nu vrei să mă cunoști!

  După plecarea acestuia, Brad le spune că bărbatul este Meddox Wright, mărturisește că nu știe prea multe despre el, dar ține să o  avertizeze pe Brittany să se țină departe de individ.

Are dreptate, nu vrei să îl cunoști! Trăiește într-o altă lume, complet diferită de a ta, are cu totul alte principii despre viață. O lume și o viață care nu ți-ar aduce decât  neplăceri.”

   Maddox Wright este o enigmă pentru cei din jur, fiind genul de bărbat complicat, întunecat, furios, periculos. Are un trecut despre care nimeni nu știe nimic, dar acest trecut îl face să fie retras și plin de secrete. Nu este cu adevărat prieten cu cineva și refuză să vorbească despre familia lui. Tot ce se știe despre el e că  a intrat la liceu cu ajutorul unei burse și a terminat ca șef de promoție. Fiind foarte deștept, i-a uluit atât de mult pe toți profesorii pe care i-a avut, încât și acum aceștia îl pomenesc și îl dau ca exemplu. Fiind extrem de bun la orice sport, toți profesorii l-au vrut în echipa lor, dar el a preferat să se concentreze doar pe școală. Până la urmă a cedat și a intrat în echipa de înot și a câștigat toate concursurile, dar a renunțat la acest sport după ce a terminat școala. Uluitor e că a terminat mai apoi facultatea în doar doi ani.

    Tocmai faptul că lumea spune  despre Maddox că este cu adevărat misterios, o face să se întrebe cum este el cu adevărat. A încercat din răsputeri să și-l scoată din minte, ba chiar s-a gândit că se simte atras de el doar din cauza clişeicului “băiat rău – fată cuminte”. Însă își dă seama că ceea ce simte pentru el nu a mai simțit pentru nimeni. Să se fi îndrăgostit atât de repede sau e vorba de dorință?  Era posibil să fie puțin din amândouă.

“O dragoste care năvălește peste tine brusc, luându-te prin surprindere și dându-ți lumea peste cap. Care te întoarce pe dos mai mult decât ai punea crede vreodată și care te face să te simți prins într-o furtună de sentimente și trăiri. Exact ceea ce simt lângă Maddox.”

    Faptul că îl întâlnește în tot felul de locuri, nu o ajută deloc. Degeaba o atenționează Maddox să păstreze distanța față de el, Brittany ignoră orice bun simț, uitând că are un iubit care îi oferă o dragoste calmă și liniștită, “o iubire în care știi la ce să te aștepți de la cel de lângă tine și în care ești sigur de sentimentele pe care celălalt le are pentru tine. “

– Stai departe de mine, Brittany, sau o să te rănesc chiar dacă nu vreau asta!”

   Între timp, Kelsey este destul de îngrijorată în privința iubitului ei pentru că de la un timp se comportă ciudat. Firește că nu s-a lăsat până nu a aflat că el este implicat în curse și pariuri, iar într-o seară, fetele s-au gândit să-l urmărească și astfel ajung într-o pădure unde dă peste Maddox care participă la o cursă ilegală de mașini. În ciuda faptului că el este destul de supărat că o vede acolo, totuși cere ca în cazul în care câștigă, să primească ca premiu, pe lângă cei 8000 de dolari … şi un sărut de la ea. Un sărut pe care îl va amâna din anumite motive.

   La rândul său, Maddox este foarte curios în privința lui Brittany. Uneori îi pare o fată cuminte și nevinovată, alteori ispititoare, ca și cum ar avea mai multe personalități care se luptă între ele. Cu toate că niciodată nu arată ce gândește sau simte, Brad și-a dat seama că în mod sigur lui Maddox îi pasă de Brittany, chiar dacă acest lucru nu-i convine.

Mă amețește cu totul și nu știu ce mai vreau! Suntem mereu în contratimp și sunt la fel de nehotărâtă ca și el. Mă simt atrasă iremediabil către el dar, în același timp, îmi este teamă de ceea ce simt. E prea intens totul, prea…brusc și cred că și el simte la fel. În plus, se pare că are nu știu ce secrete care îl țin departe de mine.”

 

“De când îl cunosc pe Maddox, o grămadă de  femei s-au învârtit în jurul lui. Pe unele le-a acceptat oarecum, altele l-au lăsat indiferent. Pe toate însă le-a părăsit fără niciun fel de remușcări. Niciodată nu i-a păsat! Până la Brittany.”

    Însă momentul în care află că ea va pleca în Europa pentru a-și continua studiile, este extrem de edificator pentru Maddox. Nu se mai poate minți. Este îndrăgostit și nu vrea să o lase se plece. Se duce la ea acasă, o convinge să nu mai plece la Milano, fac dragoste, apoi se despart, rămânând ca a doua zi să se întâlnească. Doar că Maddox nu mai apare la întâlnire!

   Timp de trei săptămâni l-a căutat Brritany prin tot orașul, dar el a dispărut. Trei săptămâni de griji și întrebări care au măcinat-o pe interior și cu trecerea fiecărei zile, încrederea ei s-a topit câte puțin. Așa că a luat decizia să plece totuși la Milano și să-și vadă de viața ei.  

    Oare ce anume l-ar fi putut face pe Maddox să nu-și țină promisiunea? Oare regretă ce s-a întâmplat între ei? Oare nu a reprezentat pentru el decât o aventură de-o noapte, iar acum se ascunde pe undeva? De ce oare la un an de la aceste evenimente, Brittany află că Meddox este  extrem de furios pe ea? Cum va fi reîntâlnirea lor după doi ani? De ce Maddox o acuza că a depus plângere că ar fi violat-o? Oare ce s-a întâmplat de fapt? Ce secrete ascunde el de Brittany? Ce reacție va avea ea când va afla secretele lui?

Mi-am pus pe chip o mască menită să ascundă tot ceea ce simt, toată furtuna mea interioară. O mască, așa cum obișnuia să poarte și Maddox. Ca tatuajul lui.”

”Viața este un bal mascat și numai de tine depinde cum alegi să o trăiești: privind de pe margine, pierdut în anonimat și lăsând totul să treacă pe lângă tine, sau savurând fiecare moment al ei în așa fel încât, atunci când vine momentul demascării, să ai curajul să o faci”

    “Măști și secrete” este o lectură sentimentală, sensibilă, care oferă o lecție de viață și care reușește să ofere cititorului o doză mare de energie și emoție.  

Librex.ro

Cartea Măşti şi secrete de Corina Cîndea a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

„Nici într-o mie de ani nu şi-ar fi imaginat că acea copiliţă dezagreabilă cu care se-nsurase în urmă cu nouă ani s-ar fi putut preschimba într-o bună zi într-un fluture diafan."

Deziluzii, de Raluca Butnariu-un historical romance memorabil

   Descoperită din întâmplare cu ajutorul recomandărilor făcute de cititorii din mediul online, asemuită cu autoarele Judith McNaught sau Lisa Kleypas, Raluca Butnariu a reuşit să mă cucerească iremediabil cu operele sale.  După multe aşteptări, acum pot zâmbi pentru că am Deziluzii în format tipărit, un vis împlinit pentru mine, iar pentru cei din jur un câştig.

  Ultima dată v-am recomandat Privilegii, primul volum din trilogie, precizând că o parte din acţiune se regăseşte în Deziluzii (1.Privilegii, 2.Deziluzii, 3.Umbra nopţii). Veţi avea ocazia să savuraţi anunţarea logodnei dintre David Hayworth, duce de Roxburgh și lady Katherine Dellany, dar şi să faceţi cunoştinţă cu Jessica Fishbourne şi Morgan Davenport, două personaje încăpăţânate, luptătoare şi pasionale.

Povestea lor este neobişnuită!

    Morgan Redmond Alexander Davenport este nevoit să se căsătorească la cei douăzeci și unu de ani cu Jessica Fishbourne, o mireasă-copil de doar doisprezece ani. Tatăl său, Arthur Fishbourne fusese ucis într-un duel de către Marcus Davenport și cu ultima suflare ceruse ca fiica lui să fie protejată și unul din cei trei băieți ai contelui să-i devină soţ. Singurul care putea să împlinească această dorință era chiar Morgan, cel de-al doilea fiu. Theo, cel mai mare era înrolat și lupta în războiul din Franța, iar Michael, mezinul, era prea tânăr. Nemulțumit de decizia tatălui său, jură să ofere soţiei sale doar numele, nimic altceva, niciodată.

   După mai bine de opt ani, Morgan Davenport, acum duce de Averly revine la Marcham forţat de împrejurări. Se gândește cu groază că trebuie să revadă pe Jessica, soția costelivă cu ochii verzi. Îşi arată disprețul înainte să o cunoască și îi spune fratelui său-Michael că va divorța, iar dacă acesta va dori poate să se căsătorească cu ea imediat.

    Jessica petrecuse copilăria la mănăstire și încă din ziua căsătoriei era îndrăgostită de Morgan, îl divinizase și spera ca pe parcurs soțul ei să o viziteze. La vârsta de optsprezece ani se mutase la Marcham și singura legătură cu lumea era Michael, un cumnat devotat ce avea grijă de ea în permanență. Își construise în mintea ei imaginea unui om perfect, dar din greșeală descoperă un ziar de scandal și tot ceea ce visase se năruie. Până atunci făcuse tot ceea ce spera că își va dori Morgan de la o soție, dar după n-a mai contat. 

„Morgan poseda virilitatea agresivă a masculului dominant, acel sâmbure oţelit din adâncul spiritului ce-l învăluia pe fratele său într-un nimb de forţă şi magnetism, care îndemna bărbaţii la prudenţă şi femeile la pasiuni nimicitoare. Înalt de doi metri, suplu, cu un trup bine călit sub cerul liber şi soarele arzător de pe mări, Morgan trecea drept cel mai frumos bărbat pe care Anglia îl dăruise societăţii în ultimele trei decenii.”

   Morgan este năucit de prezența Jessicăi, devenise o tânără, înaltă, suplă, părul blond-roșcat, ochii mari și verzi. Se așteptase la o persoană sfioasă, evlavioasă, dar ea este plină de energie, o  adevărată reverie.

 „Nici într-o mie de ani nu şi-ar fi imaginat că acea copiliţă dezagreabilă cu care se-nsurase în urmă cu nouă ani s-ar fi putut preschimba într-o bună zi într-un fluture diafan. Pe atunci, nu promitea nici pe sfertul sfertului să devină frumuseţea de acum.

Revederea fusese… dureroasă. Şi la propriu, şi la figurat, schiţă el o umbră de zâmbet, dilatându-şi nările pentru a verifica consecinţele acelui incident neplăcut.” 

deziluzii-de-raluca-butnariu-jessica

    Călărea bărbătește pe Thezeu, un armăsar periculos, adora pe Balthazar, un păianjen negru și fioros, iar în restul timpului se ocupa și de administrația domeniului. Nu vrea să recunoască ceea ce simte în prezența Jessicăi și decide să urmeze planul inițial și să divorțeze, asigurându-i viitorul cu o sumă consistentă de bani. Ea acceptă fără să comenteze și chiar pare fericită.

   Pe măsură ce petrec timpul împreună, își dă seama că se îndrăgostește de soția lui. Morgan organizează la Marcham o petrecere surpriză în cinstea logodnei prietenului său David Hayworth, duce de Roxburgh și lady Katherine Dellany. Sosesc mulți invitați, inclusiv amanta sa de la Londra, dar ceva i se întâmplă şi Jessica îl cucerește iremediabil. O admiră pentru că este inteligentă, extrem de frumoasă, are o voce de aur care îi face sufletul să tresară. Este foarte gelos și reacționează impulsiv în momentul în care dansează de mai multe ori cu un invitat. Gestul său este al unui om egoist și decide imediat să schimbe strategia și să anunțe oficial că sunt căsătoriți, stopând orice tentative de flirt. Viața lor ia o altă întorsură în momentul în care Morgan îi face o propunere, iar Jessica nu poate refuza.

 Era o crudă ironie, un joc pervers al zeilor! Femeia a cărei existenţă îi umpluse atâţia ani sufletul de ură, dispreţ şi furie, ajunsese să-l incite şi să-l răscolească într-un fel în care nicio alta înaintea ei nu reuşise asta.

Nu voia s-o dorească. Nu aşa! În urmă cu nouă ani, îşi jurase că nu avea să o atingă niciodată în felul acesta. Şi totuşi, acum o făcea.” 

Flirturi…Atingeri…Sărutări

   Îi cere posibilitatea de a o curta timp de șase săptămâni cu flori, cuvinte frumoase, ieșiri în societate, dar și flirturi…atingeri…sărutări.

   Și totuși ceva se întâmplă dubios în jurul lor. Viața Jessicăi este pusă în pericol, se află la un pas de moarte. Morgan trece prin clipe groaznice, îi e teamă pentru viața soției sale mai ales acum că o descoperise ce înseamnă fericirea. Se bucură nespus când vede că suferise doar răni ușoare, dar nu știe cine este asasinul din umbră.

Vor putea să recupereze timpul pierdut înainte să fie prea târziu?

   Deziluzii este o carte despre viaţă, iertare şi pasiune. Povestea dintre Morgan şi Jessica este specială. O căsătorie din obligaţie îi vor duce pe drumuri diferite, dar destinul le va oferi o nouă şansă. Ar putea extrage cartea norocoasă şi să obţină fericirea, dar numai de ei va depinde să lupte pentru ea. O carte plină de mister, romantism, emoţii, tentative de omor care le vor întuneca gândurile şi le va pune răbdarea la grea încercare.

    Veţi avea ocazia să-l cunoaşteţi pe Michael, fratele lui Morgan, un alt bărbat care ascunde secrete şi se va remarca în următorul volum-Umbra nopţii.

umbra-noptii

Editura Celestium - OSIM CTR

Cartea Deziluzii de Raluca Butnariu a fost oferită pentru recenzie de Editura Celestium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Sursă foto: pexels.com

by -
8

Patimile doamnei ministru, de Bogdan Hrib-Seria Stelian Munteanu

Editura: Tritonic

Anul 2016

Coperta–Alexandra Bardan, Redactor–Michael Haulică, Editor– Alexandra Dolea.

Număr pagini: 287

   Din aceeași serie : 1. FILIERA GRECEASCĂ;  2.BLESTEMUL MANUSCRISULUI; 3. SOMALIA, MON AMOUR; 4. UCIDEȚI GENERALUL, 5. PATIMILE DOAMNEI MINISTRU

      Despre autor- Bogdan Hrib (n.1966) este inginer și fotoreporter. A lucrat ca jurnalist; este editor de carte la Tritonic (din 1993) și director al Editurii UCIN (DIN 2014). Doctor în media și cinema (UNATC, 2016), cadru didactic asociat la Universitatea din București, SNSPA București și UBB  Cluj. A mai publicat romanul Ultim fotografie și două volume de povestiri, o carte conținând rețete de salate. ( prezentare autor roman).

      ISTORIILE CARE NU EXISTĂ SE POT INVENTA”

      Din această serie am citit doar Filiera grecească, iar acum Patimile doamnei ministru. Am început romanul și aproape spre jumătatea lui încă mă întrebam de unde provine titlul, nu găseam politică și nici o doamnă ministru, parcurgând romanul misterios, am realizat că prezentul întotdeauna are o istorie, care va influența într-un fel sau altul prezentul și viitorul.

    Polițistul Tony (Anton Demetriade) locuiește la Copenhaga cu iubita lui Ilse, este chemat la locul unei crime de către danezul Sorensen. O executare, victima fiind un român asupra căruia se găsește doar un pașaport prea vechi, având pe copertă stema Republicii Socialiste România. Acesta cere ajutorului prietenului său Stelian Munteanu, un jurnalist și editor care se afla la Copenhaga și care-l refuză. Victima se numește Vasile Tudose (Basil Tudoz), este un fost spion român, dispărut cu mulți ani în urmă, despre care se știa că a murit (a fost executat ).

În fața lui, la câțiva metri buni – simte că nu vrea să se apropie mai mult- bătrânul nemișcat, cu capul aplecat spre dreapta, înghețat într-o poziție nefirească. E mort. De ceva vreme .Împușcat în inimă. O lovitură curată, un glonț de calibru mic? Sânge puțin. Mustăcește nedumerit și nemulțumit. Mârâie în barbă. Ciudat…Seamănă a execuție.

     Singura legătură între trecutul lui Vasile Tudose și prezentul lui Stelian pare a fi Mișa (Mihail Sergheevici Pușkin), Vasile Tudose a fost spion pentru români, francezi și ruși, nu prea a avut încotro, odată intrat în această viață nu ești tu cel care decide ce faci, securitatea decide pentru tine, devine spion, se căsătorește, are o fetiță, e nevoit să plece din țară fără a comunica cu familia, între timp la București are loc un cutremur în care își pierde viața soția lui, iar fiica lui Mădălina, este crescută de bunicii materni.

    Se menționează nume mari: Dej, Ceaușescu, Pacepa. Un trecut plin de mister, decizii, contrabandă cu canabis, bani făcuți rapid pentru stat, idee care a pornit chiar de la Tudose.

     În prezent Stelian Munteanu este divorțat de Elenis ( fata lui Pușkin), are o fată Lulu pe care nu o vede așa des, mesaje scurte pe facebook. E recăsătorit cu Sofia, care se împarte între Londra și București. E prieten cu Tony, care va fi o vreme în comă în urma unei explozii a casei lui, în care Ilse își pierde viața.

    Acest roman de mystery & thriller românesc este foarte complex, m-am întrebat în prima jumătate a romanului, ce rol joacă Stelian refuzând să se implice, și când apare doamna ministru?, nimic nu e previzibil, totul e confuz, trezind o curiozitate continuă, cine are legături cu cine? De unde începe de fapt povestea și unde se termină. Ei bine Stelian a fost coleg cu Mădălina Popescu, doamna prim ministru, pe atunci Mădălina Tudose fiica lui Vasile Tudose.

    Apare un scandal la televizor, în care cei doi sunt acuzați că sunt amanți, tipic jurnalismului din ziua de azi, senzaţionalul ținând de știri presupuse, scandaluri provocate, minciuni și intrigi.

   E foarte ciudat cum se împletește trecutul și prezentul, sunt foarte ciudate legăturile între toate personajele, de  parcă totul a fost foarte bine pus la cale de către cineva, toate personajele par a avea mai devreme sau mai târziu legătură cu securitatea. Oare așa să fie?

    Foarte multe întâmplări care ar merita povestite, dar unde ar fi farmecul propriei lecturi  dacă vă ofer prea multe detalii? Pentru a descoperi multitudinea de informații, întâmplări, trebuie să citiți romanul.

   Cine este responsabil pentru executarea spionului Vasile Tudose, de ce s-a ascuns într-un oraș forțăreață Christiania din Danemarca, cine a provocat explozia casei lui Tony, cum rezolvă doamna prim ministru situația compromițătoare pentru partid?

   Romanul este foarte bine scris, povestea reușind să trezească curiozitatea și interesul cu fiecare pagină parcursă, foarte multe detalii desprinse parcă din realitate. Am fost prinsă de aceste acțiuni și mistere de la început până la final. Mi-a plăcut foarte mult.

Am simțit nevoia ca în acest volum să închid cercul deschis prin Filiera grecească, acum zece ani. Stelian Munteanu trebuie să se retragă. Măcar pentru o vreme.”

    Eu sper ca Stelian Munteanu să revină, să ne încânte cu o continuare a seriei surprinzătoare, și trebuie să specific că aș urmări cu drag o ecranizare a seriei.

   Scrierea acestui roman s-a încheiat în data de 29 septembrie 2016, chiar de ziua mea. Frumoasă coincidență.

   Recomand cu mare drag și felicit autorul pentru profesionalismul dovedit în scrierea acestui roman, și nu numai.

Editura Tritonic

Cartea Patimile doamnei ministru de Bogdan Hrib a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

%d bloggers like this: