Tags Posts tagged with "Recenzie"

Recenzie

Mireasa îndărătnică de Julie Garwood-recenzie

Titlul original: The Bride

Traducerea din limba engleză:  Alexandru Macovescu

Editura: Alma parte a grupului Editorial Litera

Colecția:  Iubiri de poveste

Categoria: Roman de dragoste, Roman istoric, Roman străin

Nr. de pagini: 324

Nota mea: 9/10

   Nu am mai citit un roman din Colecția Iubiri de poveste de foarte multă vreme, iar Mireasa îndărătnică a venit la mine fix în momentul în care, chiar aveam în plan să îndrept situația cu o carte care să-mi ofere starea interioară de bine, să-mi relaxeze mintea și corpul.

   E cu atât mai bine, zic eu, căci Julie Garwood îmi era total necunoscută în materie de lectură. Am auzit toate laudele aduse autoarei și cărților pe care le scrie, dar până acum, nu am avut ocazia să-i citesc niciuna dintre titlurile vândute în milioane de exemplare.

   Povestea nu m-a prins de la prima pagină, căci imaginea relatată la începutul romanului nu este una veselă, dimpotrivă, dar tot a fost bine, căci a trecut repede. Totuși, nu înainte de a vedea și simți răutatea pe chipul uman, secretele în jurul cărora se țese această poveste ce a dat fiori englezoaicelor.

   Nu a durat mult până să întâlnesc un tată a cinci fete, obosit, apăsat puternic de probleme și… de alte secrete și înțelegeri financiare, care să-i asigure ieșirea din probleme încurcate, dar care m-a enervat prin egoismul lui, prin firea lui ciudată și nevoia de a se pune pe sine la adăpost, de a folosi drept paravan mezina – cea care făcea totul în casă, cea care-i rezolva conflictele, cea care făcea să domnească liniștea între tată și celelalte surori.

   Am cunoscut-o și pe Jamie, menită unui alt bărbat, nu din iubirea ce-i lega, ci din nevoia tatălui ei de suflet dar și pe surorile sale răzvrătite, gălăgioase, fricoase. Spaima cea mare intră în familia lor atunci când află că doi scoțieni își caută neveste.

   Nimic nu ar fi de speriat dacă nu ar ști frumoasele englezoaice povestea lui Alec Kincaid: toată lumea era convinsă că și-a ucis prima soție. Frica intră în sufletul lor, groaza că ar putea fi oricare sclava unui barbar, ucigaș fără suflet.

   Din egoism sau motive întemeiate, Jamie nu trebuia să apară în fața scoțienilor, pe motiv că ea nu ar fi trezit interesul pețitorilor nedoriți, dar destinul, în ciuda tuturor pregătirilor (sau a lipsei lor), are alte planuri pentru panicoasa Mary și spumoasa Jamie.

   Totul a fost pe repede înainte, lipsit de emoție, de romantism, de duioșie și bucuria că este dorită în momentul nunții. Nici măcar o cerere în căsătorie nu a existat, a fost doar un anunț pentru viitoarele mirese. Mi-ar fi plăcut ca acțiunea să mai zăbovească puțin în Anglia, dar… nu a fost să fie. Cuplurile ”fericite” au pornit imediat la drum.

   Șocul, groaza și sfidarea pun stăpânire pe zvăpăiata Jamie încă din clipa în care-și află destinul, dar nici măcar o secundă nu se arată ca fiind slabă sau temătoare în fața omului care urmează să-i schimbe viața pentru totdeauna.

   Cu toate că la început, acțiunea se axează pe cei patru: Jamie și Alec, Mary și Daniel, atenția pică mai mult pe primii. Am așteptat toată cartea să citesc și despre ceilalți.  Drumul spre Scoția a fost presărat cu replici tăioase, blândețe, nervi, râsete sănătoase din partea scoțianului, îmbufnările soției, calm, dar și duritate, umor și tensiune maximă.

   Deși Alec știa foarte clar cum anume trebuie să-i fie nevasta, cum trebuia să se comporte cu ea, cum să o dea pe brazdă, în fața ei, barbarul era altul, nici dacă voia nu putea să fie așa cum plănuise. Jamie era un mister total, o plăcea mult, chiar pentru felul ei rebel, răzvrătit și duios. Înțelegând aproape imediat că englezoaica lui nu se va schimba – indiferent de ce ar face el. O admira profund pentru tăria ei, pentru faptul că era înfiptă și refuza să se dea bătută sau să se arate atinsă de inumanitatea lui. În ochii ei, Alec era un barbar, fără sentimente, foarte atrăgător, dar față de care nutrea sentimente diferite: ură, apreciere, atracție.

   El o trata ca pe soția lui, știa că va fi doar a lui. Ea se opune vehement să-i cedeze. Primul moment de apropiere nu aduce și liniștea, pacea și armonia în cuplu. Doi puternici nu vor ceda niciodată atât de ușor. Barierele dintre soți dispar ceva mai târziu, când Jamie primește asigurări că Alec nu o va lovi și nu îi va face niciodată rău.

   Sosirea în Scoția o neliniștește puțin, o aruncă în necunoscut, dar înfruntă totul, arătându-se exact așa cum este. Este privită cu neîncredere, dar știe imediat cum anume să se facă plăcută, să fie apreciată și îndrăgită și de către noua ei familie.

   Alec își tot dă silința să o modeleze după regulile scoțiene, după regulile personale – una din ele este să nu mai fie sclavă precum era în țara ei, iar reușita lui este cam departe de fiecare dată, căci Jamie reușește  să-l surprindă, să-l impresioneze, să o placă exact așa necizelată precum a luat-o de acasă.

   Vor accepta cei doi că se iubesc, nu doar că se simt atrași fizic, unul de altul? Va reuși Jamie să se adapteze total și să transforme Scoția în casa ei? Ce se va întâmpla cu Mary și Daniel până la urmă? Care este adevărul despre zvonul ce atârnă de trecutul lui Alec: și-a ucis sau a fost ucisă Helen? Zvonul e doar zvon sau pe Jamie o pândește pericolul de… moarte?

   Povestea miresei îndărătnice este plină de atitudine, de umor, romantism și iubire, dar și de nevoia de control, duritate, supunere și zvonuri dureroase. Final pe măsură pentru o poveste neaşteptat de interesantă. Sigur, spun asta… dar doar din punctul meu de vedere.

   Tot ce m-a enervat în carte s-a transformat total pe parcurs, chiar și modul în care Alec se purta cu Jamie uneori, a avut un rol.. să se descotorosească de măștile pe care le purtau cândva.  Egoismul și duritatea din replicile lui tăiau în carne vie, dar pentru a i se supune. Jamie știe în cine se vrea transformată, dar va ști să-și transforme soțul. Nimic nu i se pare imposibil atunci când își dorește ceva

   Julie Garwood mi-a deschis pofta cu acest roman. Vreau să-i mai descopăr poveștile și măiestria cu care le scrie. Ce anume îmi recomanzi?

Lectură savuroasă!

Cartea Mireasa îndărătnică de Julie Garwood poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
18

Moştenirea Scarlatti, de Robert Ludlum-recenzie

Titlu original: The Scarlatti Inheritance

Editura: Olimp

Traducere: Doina Constantinescu
Număr pagini:  436

   Robert Ludlum (n. 25 mai 1927 New York City – d. 12 martie 2001 Naples, Florida) a fost un scriitor american specializat în genul thriller. Cele 27 de romane ale sale, care au însumat între 290 şi 500 de milioane de cărţi publicate, au apărut în 33 de limbi şi 40 de ţări. Ludlum a folosit în publicarea cărţilor sale şi pseudonimele Jonathan Ryder şi Michael Shepherd.
    A scris câteva romane în colaborare cu Gayle Lynds şi cu Philip Shelby. Multe dintre cărţile sale au fost ecranizate, cea mai cunoscută fiind Seria Bourne.

  O parte dintre romanele sale: Trilogia lui Bourne: Identitatea lui Bourne (1980), Supremaţia lui Bourne (1986),  Ultimatumul lui Bourne (1990). Testamentul lui Holcfroft, Cercul Matarese, Numărătoare inversă Matarese, Opţiunea Paris, Codul Altman, Conspiraţia Spirală, Decepţia lui Prometeu, Trădarea lui Tristan, Complotul generalilor, Directiva Janson, Drumul spre Omaha – The Road to Omaha, Manuscrisul lui Chancelor, Proiectul Hades, Protocolul Sigma, Ţinutul Magic

   “Elizabeth Wyckham Scarlatti are un plan-un joc disperat, de ultima clipă-destinat să salveze omenirea de bărbatul numit Heinrich Kroeger. Acest extrem de periculos personaj este chiar fiul său. Dacă nu-l va putea opri, el îi va da celui de-al Treilea Reich cea mai puternică armă de pe Pământ.”
    “Armele ei: banii şi puterea. Ţinta ei: cel mai periculos om din lume: Fiul ei.”

   Acţiunea cărţii se petrece în ultimele zile ale anului 1944, către finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când fanaticii nazişti pregăteau deja apariţia celui de-al Treilea Reich.

   Heinrich Kroeger, un nazist cu funcţie înaltă în partid, trimite Departamentului de Stat SUA un mesaj. Spune că va da aliaţilor planurile complete ale fortificaţiilor nemţeşti de la Berlin: buncăre subterane, amplasamentul rachetelor, depozite de alimente şi chiar postul de comandă al Fuhrer-ului. Condiţia pusă era că le va da numai maiorului Matthew Canfield şi numai dacă îl aduce la întâlnire pe April Red.
    Sigur că povestea începuse cu foarte mulţi ani în urmă.

  În 1892 Elizabeth Royce Wyckham, fiica de 27 de ani a lui Albert O. Wyckham s-a căsătorit cu Giovanni Merighi Scarlatti, un imigrant sicilian sărac. Până la el cu toate eforturile părinţilor, culminând chiar cu o plimbare prin Europa, Elizabeth refuzase orice partidă.

   Tânărul Scarlatti, un bărbat masiv cu palme mari, trăsături colţuroase tipic italieneşti, dădea impresia unui tip cu multă încredere în sine. Nu avea familie, nu avea o diplomă, dar avea cunoştinţe ample despre utilajele industriale şi prezentase un proiect care reducea costurile de producţie la hârtie cu 16%. Italianul se pricepea la tot felul de improvizaţii, modifica maşini, evitând folosirea mai multor muncitori.
     Dar bătrânul Wyckham îl plătea foarte puţin, profitând fără ruşine de abilităţile lui. Nici Giovanni nu era prost, înţelesese că dacă va rămâne un simplu muncitor nu va realiza nimic. Încearcă singur să se edifice dar Elizabeth îl place şi hotărăşte să-l ajute, conştientă că alături de el va fi partener cu drepturi egale.
     Aşa că împreună îl păcălesc pe Wyckham şi Giovanni ajunge un mare patron, care cu soţia lui, Elizabeth, va fonda un adevărat imperiu: ”imperiul Scarlatti”.

   Părinţii lui Elizabeth mor şi ea hotărăşte să plece din Chicago la New York, unde o puteau lua de la început în societate, mai ales că aveau deja trei fii: Roland de 9 ani, Chancellor Drew de opt şi Ulster Stewart de 7. Ea nu voia ca ei să fie ostracizati de societatea snoabă din Chicago. Aşa că se mută, cumpără un teren pentru a construi o casă în oraş, dar din păcate Giovanni moare subit. La început debusolată Elizabeth îşi revine, doar fusese o femeie puternică, egală soţului ei, şi consolidează în continuare imperiul. Ca un bun comandant ea realizează o organizaţie ca o armată bine instruită şi inteligenţă.

   Şi-a construit o casă impunătoare în oraş, a cumpărat o moşie la Newport, o casă de vacanţă la mare la Oster Bay şi a luat hotărârea să schimbe numele de familie al băieţilor din Scarlatti în Scarlett, estimând că le va fi mai simplu să se adapteze.
    Din păcate cei doi băieţi mai mari nu aveau imaginaţia lui Giovanni sau măcar intuiţia ei în afaceri şi în relaţiile interumane. Iar cel mic Ulster părea a fi o problemă, la început lăudăros, apoi adolescent fiind îşi folosea bogăţia şi situaţia socială cu cruzime şi brutalitate. La Princeton în primul an, Ulster prezenta evidente tendinţe de ostilitate faţă de fraţii lui, de colegi de profesori şi servitori. Era tolerat numai pentru că era fiul mamei sale, dar devenise un monstru răsfăţat.

   Elizabeth încearcă să-l determine să facă ceva cu viaţa lui, să lucreze, dar el devine şi mai periculos luând de bun totul, sigur că are drepturi dar nici o datorie. Trei fii, trei firi total diferite: Roland timid şi maleabil, Chancellor studios şi corect şi Ulster arogant şi periculos.

Pe 6 aprilie 1917 America a intrat în primul război mondial.

      Primul a plecat Roland în Franţa ca locotenent de artilerie, dar a fost ucis în prima zi de război. Ceilalţi doi băieţi au vrut să plece şi ei dar Elizabeth îi cele lui Chancellor să rămână civil, având nevoie de el la firmă. Ulster putea pleca la război.
     Spre mirarea tuturor s-a achitat onorabil de datoriile sale pe front, în special la Meusse-Argonne unde a şi primit o medalie pentru curaj în luptă. Doar că nimeni n-a ştiut că el înscenase totul, nemţii se retrăgeau, plecat în recunoaştere găseşte un tânăr neamţ c-o mitralieră lăsat în urmă, îl omoară apoi trage spre proprii camarazi ca şi cum ar fi fost atacaţi de nemţi.
     Se întoarce la oamenii lui care-l cred un erou, mai ales că nu ştiau că în pădure au tras doar în soldaţi deja morţi. Sub pretextul că-şi răzbună fratele, el îşi trimite plutonul într-o direcţie, el urmând altă cale pe care susţinea că a văzut doi nemţi fugind. Acolo îl întâlneşte însă pe Gregor Strasser, un ofiţer nazist care văzuse toată faza cu omorârea caporalului şi gloanţele trase spre camarazii săi. Pleacă cu neamţul, să-l scoată în linişte la Paris, apoi în Germania, devin prieteni şi aliaţi, neamţul era arogant şi-i ura pe oamenii de rând la fel de mult ca el.

   Strasser se întoarce la familia lui, propunându-i lui Ulster după ce-şi rezolva problemele să i se alăture lui şi oamenilor puternici care deja militau pentru ridicarea după înfrângere şi pentru unificarea elitei Europei. Tot el îi dă lui Ulster ideea să-şi ia un nume german, ca să-l recunoască când îl contactează, aşa că pentru nemţi Ulster va fi Heihrich Kroeger. Se despart şi pleacă fiecare pe drumul lui, dar vor ţine legătura.
     Ulster are planurile lui, ajunge la compania lui ca şi cum s-ar fi strecurat printre inamici şi revine acasă erou. Apoi o ia metodic: îi cere fratelui său să-l ajute să se familiarizeze cu afacerile, îşi caută o soţie de familie bună, pleacă într-o călătorie de nuntă, aparent haotică, revine, dar după naşterea fiului său dispare.
    Sigur că este căutat de toţi, inclusiv de-o agenţie aparţinând Ministerului de Interne, pentru că în drumurile lui haotice, Ulster pusese în practică tot ce aflase şi învăţase la bancă. În prima fază Matthew Canfield e desemnat să-l urmărească, pozând în agent vamal, pentru contrabandă cu alcool, dar jocul lui Ulster era mai mare şi are grijă să dispară orice martor putea duce la el.
    Atunci când dispare, Elizabeth îşi dă seama că au dispărut şi banii din fondul lui principal şi din “visteria” unde banii transformaţi în diamante şi aur erau ca o asigurare–depozit pe ani, şi că şi-a regizat cu mult talent viaţa.

    Canfield ajunge s-o cunoască pe Janet soţia lui Ulster, apoi o salvează pe Elizabeth de la moarte în timp ce ea plecase cu vaporul în Europa să-şi caute fiul şi să vadă la bănci situaţia conturilor.
     Bancherul care o ajutase pe Elizabeth să pună lucrurile la cale este ucis. Ea e atacată pe vapor, dar e salvată de Canfield pe care-l crede iniţial un comis voiajor. Impresionată de el şi aflând cine e cu adevărat Elizabeth îl angajează conştientă că are nevoie de tot ajutorul posibil.
    Ajunşi în Anglia Canfield cu ajutorul lui Derek, un agent englez o duce pe Elizabeth la adăpost şi merge înapoi în America s-o aducă şi pe Janet să-i ajute să poată identifica locurile şi persoanele întâlnite în luna lor de miere. Elizabeth scapă de un nou atentat, apoi toţi trei sunt atacaţi şi aproape ucişi. Ajung la Londra la hotel. În timp ce Canfield şi Janet sunt la un bar un om mascat intră la Elizabeth în cameră şi o ameninţă. Se dovedeşte a fi Ulster devenit un monstru după operaţiile estetice nevindecate. El îi spune că acum este Heinrich Kroeger, că e înconjurat de oameni puternici, că trebuie să-l lase în pace dacă nu îi va ucide pe toţi cei dragi ei, inclusiv pe propriul lui fiu.

   Ulster intrase în rândul membrilor partidului nazist care era hotărât să învie al Doilea Reich şi lucrează la asta. Doar că Ulster nu-şi cunoaşte mama…
    Ea se reîntoarce în state, îşi pune la adăpost familia cu ajutorul lui Canfield, apoi pune la cale un plan şi face totul pentru a-l lasă pe fiul ei fără asociaţi şi chiar la cheremul lor.
    Abia la marea confruntare Canfield îşi dă seama că Ulster este Kroeger. Are loc o luptă şi pare că l-a omorât, dar Strasser, prietenul lui, îl scoate de acolo.

   Coaliţia pe care a vrut-o cu nume mari din industria lumii este dizolvată de Elizabeth, Canfield se căsătoreşte cu Janet şi-l adoptă pe băiat schimbându-i numele după al lui.

Războiul se termină, germanii sunt înfrânţi şi Kroeger apare cu propunerea.

   Dacă vreţi să ştiţi cum a reuşit Elizabeth să-l împiedice pe fiul ei, de ce a apărut Kroeger acum, cine din partid l-a trădat, cine din cei din jurul lui s-a aliat cu americanii, ce vrea cu Canfield şi cu fiul lui citiţi cartea.
    Va asigur că merită. Ca toate cărţile lui Robert Ludlum romanul este alert, plin de acţiune, multe personaje cu diferite caractere, fapte halucinante, convingeri fanatice bazate pe evidente uimitoare şi şocante, uşurinţa de-a înşela, de-a ucide, de-a minţi în numele umanităţii.
     La fel ca şi la celelalte romane ale lui Ludlum, citind ai impresia că vezi un film tulburător şi şocant care-ţi întăreşte din nou convingerea că trecutul poate marca viitorul.

Cartea Moştenirea Scarlatti de Robert Ludlum este oferită pentru recenzie de targulcartii.ro

by -
6

Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă, de Becky Chambers-recenzie

Editura: Herg Benet
Anul apariţiei: 2017
Titlul original: The Long Way to a Small, Angry Planet
Traducător: Alexandru Voicescu
Număr de pagini: 504

  Ca să poţi prevedea măcar o parte din încântătoarea surpriză care va fi Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă, trebuia să ştii câte ceva despre tânăra sa autoare, Becky Chambers. Ai fi putut intui astfel analitico-freudian că o fiică de profesor astrobiolog şi inginer aerospaţial, ce de mică a asistat implicată familial la lansările rachetelor Apollo, dar care a ales un drum de viaţă total opus ştiinţelor exacte, artele umaniste, va scrie la un moment dat ceva de felul ăsta. Un roman în care respectul pentru logica stiintifică şi corectitudinea speculaţiei tehnice să se amestece cu exuberanţa creativă şi entuziasmul de a surprinde lumea al făpturilor spiritualizate intrate în rezonanţă sufletească cu ea.

  Adesea sunt întrebat despre genul de carte științifico-fantastică cu care cred că s-ar putea face cel mai natural apropierea de domeniul SF, în ideea că o să pot recomanda ceva fără foarte multă descriere de tehnologie futuristă plictisitoare şi care să aibă un alt soi de poveste ce să prindă. Din motive de siguranţă, să nu risc vreo îndepărtare definitivă, recurg mereu la clasicul Asimov sau la noile apariţii Young Adult care sunt mai mult înspre fantasy decât înspre science fiction şi au setată atenţia de adresabilitate pentru începători (în orice).

  Cu bucurie şi uşurare pot spune că de acum am posibilitatea să recomand şi un roman conceput cât se poate de pentru adulţi, care are toate elementele SF-ului hard, dar cu o atmosferă cuceritoare soft, cu toate atribuţiile unei space-opera plină de extratereştri, dar în esenţa sa despre profunda umanitate.

  Având personaje fascinante, un worldbuilding complex, tehnologii creative şi o multitudine de amănunte multicolore ce vin din vestimentaţia, gastronomia şi chichiţele personale ale indivizilor umani şi neumani de diferite specii, Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă seamănă cu o paradă de care alegorice pe tematică spaţială, printre care cântă fanfara militară şi dansează manifestanţi LGBT împrăştiind în aer confetti în culorile curcubeului, înecate toate în şuvoiul Carnavalului de la Rio.

   Omenirea este membru al Adunării Galactice, o uniune consensuală de specii din  tot cuprinsul galaxiei, menţinând legăturile politice şi comerciale prin coridoare interspațiale – cel mai eficient mod de călătorie pe distanţe de ani lumină.

   Rosemary pare să se retragă sub presiunea unui trecut misterios atunci când este angajată ca grefier (un fel de asistent-administrator juridico-economic bun-la-rezolvat-orice-complicaţie-ce-ţine-de-acte) pe obscura navă Wayfarer. Genul de conservă spaţială cârpită, cum sunt multe altele, efectuând însărcinări mărunte şi având un echipaj liniştit, numai bun să îşi piardă urma în mijlocul lui.

  Ce nu a putut anticipa fata de pe Marte, înainte să îşi înceapă aventuroasa sa fugă în lume, era forţa de atracţie a neînsemnatului, frumusețea micilor lucruri din Univers şi a persoanelor banale de care nu ştie nimeni. Astfel că, s-a trezit în mijlocul unui grup de caractere mult mai speciale decât şi-ar fi putut imagina că e spre binele planurilor sale să întâlnească.

   Echipajul navei Wayfarer este alcătuit din:

   Căpitanul Ashby, un pământean prietenos din acea parte a omenirii care a ales Exodul (adică au pornit să bântuie Universul în convoi de nave, după ce Terra a devenit nelocuibilă, spre deosebire de coloniştii marţieni ce au rămas stabili, aşa cum au fost strămoşii lui Rosemary). Mereu ştie când să  ofere o vorba bună, o încurajare, să îşi asculte echipajul sau să se impună autoritar pentru a evita problemele.  

   Corbin este un tip focusat pe munca lui, morocănos şi aproape ostil venirii noii fete pe navă, mai mult dintr-un refuz general al schimbării tabieturilor, decât din vreo antipatie iniţială. Specialitatea lui este aceea de algeist. Adică este cel care asigură energia navei cu ajutorul cuvelor de alge asupra cărora stăpâneşte cu un desăvârşit profesionalism.

   Kizzy şi Jenks, sunt un cuplu de mecanici, format dintr-o tipă sexy, Kizzy, şi un transgenet (în varianta asta un soi de pitic straniu, nanism-ificat intenţionat), Jenks. Ea este foarte expansivă şi entuziastă în tot ce face. Jenks e doar o idee mai rezervat şi concentrat, iar împreună alcătuiesc un duo de intervenţie reparatorie foarte sudat.

   Sissix e un extraterestru Aandrisk cu conformație de şopârlă, deținând solzi şi pene. Specia ei are o cultură străveche, fiind printre cei trei membrii fondatori ai Adunării Galactice, foarte deosebită de cea a umanităţii, mai ales în privinţa structurii familiale şi a importanţei date spaţiului personal. O civilizaţie tolerantă şi înţelegătoare cu cele mai tinere, generalizare oglindită individual de fiecare membru reptilian al comunității, cu atât mai mult de Sissix care este atât de bine integrată în colectivitatea umană.

   Dr Chef, al cărui nume genuin e prea lung pentru a putea fi pronunţat, este un alien Grum cu aspect de balon bonom cu favoriţi, ce tratează medical, dar şi găteşte ca bucătar mâncăruri delicioase pentru echipajul navei. Specia lui nu e  înscrisă în Adunarea Galactică, şi Rosemary nici măcar nu aflase de existenţa ei până să ajungă pe Wayfarer.

   Ohan este/sunt navigatorul/navigatorii navei, un mascul, dar totuşi o pereche sianită – rolul lui/lor fiind esenţial în deschiderea găurilor de vierme. Cultura sianită este structurată în jurul unui virus numit Şoptitor. Sunt retraşi, au teamă de viruşii altor specii şi se hrănesc în afara planetei de baştină exclusiv cu pastă nutrițională adusă de-acasă, făcând inutile multitalentele gastronomice ale lui Dr Chef.

   Lovelace (alintat Lovey) e un AI – Inteligenţa Artificială a navei, un gardian constant ce supraveghează starea fiecărui individ şi a tuturor lucrurilor aflate pe Wayfarer. În timp, sistemul s-a updatat şi autoajustat să aibă conversaţii cursive, ajungând să fie considerat de către ceilalţi tovarăşi de călătorie un alt membru al echipei.

   Căpitanul Ashby acceptă să construiască cu ajutorul navei sale un nou tunel hiperspațial spre o planetă foarte îndepărtată, în sprijinul legăturii inter-civilizații cu un proaspăt membru al Adunării Galactice, dar şi datorită unui stimulent financiar extrem de tentant.
    E premisa ce pregătește conştient bazele unei aventuri îndelungate pentru echipajul navei Wayfarer, una care le va pune la încercare tuturor calităţile şi legăturile care s-au format între ei şi va scoate la iveală toate secretele mici şi mari ale fiecăruia.

    Drumul cel lung pentru un scop generos, dar satisfăcător pe plan personal, printre primejdii ştiute şi neştiute, devine mai mult decât şansa de a se căpătui a fiecăruia sub egida nobleţii misiunii periculoase, se transformă încet-încet în ocazia de a se redefini pe sine însuşi, de a crea legături pe viaţă, de a-şi descoperi esenţa caracterului în focul celor mai dramatice încercări.

    Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă este o space-opera ce se desfăşoară nu numai spaţial, ci şi psihologic, cu incursiuni la fel de interesate în condiţionările culturale care au creat personalităţile protagoniştilor, ca oricare din cele de-a lungul reţelei de coridoare hiperspațiale.

    Becky Chambers ştie (deja – să nu uităm că asta este cartea ei de debut) cum să te prindă alături de eroii săi simpatici şi pozitivi, care trec şi prin momente grele şi prin clipe de tensiune sau de frustrări, dar reuşesc mereu să te menţină bine-dispus.

   Sunt cumva foarte apropiaţi de echipajul adorabil din Guardians of the Galaxy prin felul de a fi şi prin compoziţia eterogenă, doar cu un grad de seriozitate în plus, pentru că aici nicio clipă happy-end-ul nu e garantat.

Cartea Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă, de Becky Chambers poate fi comandata de pe siteul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

,,Tu chiar nu înțelegi? urlă atât de tare încât tresar. Ești doar o distracție! Ești doar femeia cu care mă culc ocazional, atâta tot!”

  O pereche criminală, de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman-recenzie

Editura: Librex Publishing

Data apariţiei: 2017

Număr pagini: 407

  Eliberaţi din închisoare, cei cinci tineri aflaţi sub aripa lui Simon, ascunşi într-o casă din inima pădurii care înconjoară oraşul Grand Forks, sunt obligaţi să facă lucruri pe care nu le credeau posibile. Cinci oameni diferiţi, dar cu trecut asemănător, urmează regulile stricte ale şefului lor fără chip, intrând în jocul lui şi eliminând nume mari de pe lista sa neagră şi aparent interminabilă.

  Pe lângă faptul că nu-şi găseşte locul nici după doi ani petrecuţi sub acelaşi acoperiş cu colegii ei, Carolina este nevoită să ducă un al doilea război – de data aceasta personal – cu cel mai bun asasin din casa lui Simon. Jace se dovedeşte a fi pus pe ceartă mereu, un bărbat cu adevărat letal, făcându-i englezoaicei viaţa un infern, inducând-o în eroare de cele mai multe ori şi dându-i speranţe deşarte în ceea ce priveşte sentimentele acestuia pentru ea.

  Iubirea şi ura se îmbină într-un volum exploziv; cei cinci trec prin situaţii limită care îi apropie şi îi face o echipă specială, însă asta nu alungă nici pe departe teama de un viitor necunoscut.

   Oare ce se va întâmpla cu ei după ce lista neagră a lui Simon se sfârşeşte?

    După ce am citit mai multe romane de acțiune, care mi-au consumat toată energia, am simțit nevoia să trec la ceva ușor, relaxant și amuzant, așa că am ales să citesc “O pereche criminală”. Cunoșteam maniera de scriere a celor două autoare, le știam înclinația spre umor, așa că am fost convinsă că voi asista la o comedie romantică delicioasă, chiar dacă descrierea scotea în evidență faptul că subiectul va fi puțin cam spinos. Și nu m-am înșelat, cu  toate că povestea nu a fost chiar atât de amuzantă, pentru că au fost și scene care m-au întristat.

    Am trecut adesea de la cald la rece și invers. Am râs mult din cauza discuțiilor spumoase dintre personaje, dar m-am și enervat atunci când o vedeam pe Carol rănită de vorbele sau faptele lui Jace. Mă deranja comportarea lui de bădăran și îl învinuiam pentru modul în care se purta cu ea. Nu înțelegeam de ce îi făcea atât de multă plăcere să o pună în situații jenante, de ce îi dădea semnale contrare, acum o săruta și îi făcea niște declarații de dragoste, ba chiar era gelos dacă atrăgea atenția altui bărbat, ca mai apoi să fie rece, dur și furios, spunându-i că nu-i pasă de ea, că era doar o distracție.  

Acțiunile lui mă derutează și înțeleg că e o altă metodă de manipulare. Îi place să joace dur și, dacă m-aș lăsa vreo clipă, m-ar călca în picioare. Nici nu există îndoială că ar face-o. Lui Jace îi place să se joace cu oamenii cum un copil se joacă cu mașinuțele. Pune multă dedicare în asta, altfel nu ar fi mâna dreaptă a lui Simon. Și mâna stângă.”

   Și pe mine mă derutau toate aceste schimbări de stare și nu puteam înțelege ce anume îl făcea să se comporte ca un nemernic. Știam că pentru el femeile nu însemnau nimic, dar se vedea cu ochiul liber că fata asta nu-i era indiferentă. Mă întrebam cum putea să flirteze sau să se sărute cu alte femei de față cu Carol, când în urmă cu câteva momente fusese atât de drăgăstos cu ea. Cât despre Carol, mereu își spunea că nu se va mai lăsa înjosită și numai asta nu făcea. Era suficient să îl vadă, că se topea mai ceva ca o înghețată expusă la soare. Și nici măcar nu ținea supărare pe el. Trebuie să recunosc că m-a necăjit atât comportarea lui Jace, cât și naivitatea lui Carol. În plus, cu toate că am savurat din plin ironiile lor (chiar am apreciat că tânăra îi răspundea cu aceeași monedă), m-au enervat glumele proaste pe care le face Jace. Lui i se pare amuzant să o ia peste picior tot timpul, să o jignească etc.

    Și totuși, mi-a plăcut de Jace… când era beat. Atunci devenea pur și simplu adorabil. Scenele petrecute la magazin – ciocolata expirată, spargerea ouălelor ca să elibereze puii, baxul de scutece, adoptarea cățelului – m-au făcut să râd cu lacrimi.

“Vânzătoarea vine nervoasă la mine, strângându-și pumnii pe lângă corp.

-Domnișoară, te rog frumos să-l scoți pe imbecilul ăsta beat din magazinul meu!

-Lăsați-l în pace, doamnă. E inofensiv.

-Inofensiv? aproape țipă la mine. Scoate toate ouăle din cofraje și le sparge! Cică, vrea să elibereze puii din Închisoarea Puilor, ca să poată zbura în țările calde !”

O iau înainte și aștept că vânzătoarea să scaneze toate porcăriile pe care Mark le-a adunat  de pe rafturi. Aceasta privește în stânga ei și pufnește. Jace trage după el un bax de scutece pentru copii, târându-l pe podea, în timp ce ține doar de un capăt al ambalajului.

-Iubito, ne ajung? mă întreabă. Sau mai iau?

-De ce crezi că nu îți ajung? îl iau peste picior. Eu zic că ești destul de mare să renunți la pamperși și să te înveți la oliță. “

   Cred că celor două autoare le face plăcere să-și chinuie atât personajele, cât și cititorii. Vă spun sincer că au fost momente când am simțit că sunt trecută prin furcile iadului din cauza lor. De fiecare dată când credeam că lucrurile vor intra pe făgaş normal, se întâmpla ceva și inima mea făcea câteva tumbe. Mult mai târziu am început să înțeleg anumite lucruri, dar eram totuși departe de adevăr. Destăinuirile de la final m-am lăsat mască!  

    Povestea este scrisă din perspectiva lui Carol, o tânără de douăzeci și unu de ani care face parte dintr-un grup de cinci asasini plătiți (mai bine spus ceilalți patru sunt asasini plătiți, pentru că protagonista noastră este total pe lângă), ascunși într-o casă din inima pădurii care înconjoară orașul Grand Forks (Dakota de Nord) și obligați să ucidă în numele enigmaticului Simon.

   Carolina are la activ o singură crimă și aceea înfăptuită din greșeală. În urmă cu trei ani, mama ei s-a recăsătorit cu un bețiv care le bătea, făcea scandal în fiecare zi și le dădea afară din casă când voia. După ce fata a făcut 18 ani, tatăl vitreg a început să se comporte altfel, îi făcea tot felul de apropouri sexuale, căuta să o atingă mai mereu, propunându-i să facă sex cu ea. A reușit să-l evite un an, apoi într-o seară, bărbatul a încercat să o violeze. Carol s-a apărat și i-a dat cu sticla în cap, omorându-l. A fost judecată, acuzată – deși a fost legitimă apărare – trimisă în închisoare pentru femei și scoasă în cele din urmă de Simon după trei luni. De atunci, împarte aceeași casă cu niște străini pe care nu a ajuns să-i cunoască, indiferent de timpul petrecut împreună.

    Nimeni nu știe cine este Simon. Nu-și arată niciodată chipul în videoconferințele pe care le inițiază cu ei. Mereu apare un trup îmbrăcat la costum și cu fața în umbră, dar  se știe sigur că e bărbat, chiar dacă își distorsionează vocea cu un program special. Totul a început de la jocul “Simon spune” – de aici și pseudonimul pe care îl folosește. Cei cinci tineri sunt un fel de “Îngerii lui Charlie” sau mai bine zis “Îngerii lui Simon”- care execută fiecare misiune pe care le-o dă.

    Simon i-a recrutat pe rând, din cele mai dubioase locuri: Carolina este din Northampton, Anglia; Mark (22 de ani) e un bărbat de culoare și vine din Detroit; Lara(25 de ani), o roșcată frumoasă față de care Carolina simte o oarecare invidie, vine din Mexic; Artur (28 de ani), iubitul Larei, e din Tennesse. Jace (26 de ani) e din Bronx și a fost primul salvat de închisoare de către Simon. E un nemernic notoriu care se crede bărbatul fatal. E singura persoană din casă pe care Carolina nu o înghite și este nevoită să-i suporte toate glumele piperate și apropourile sexuale.  

Mă sărută e prea puțin spus, simulează sexul atât de bine, încât mă topesc ca o ciocolată uitată în soare. Mereu face asta! Poate nu mă poate păcăli cu ofertele lui deocheate, dar cu siguranță mă prostește cu un sărut. Mă sărută atât de bine, că i-aș face un tort cu ciocolată, deși habar nu am să-l fac.”

   La următoarea videoconferință, Simon le face o surpriză. O schimbare în program. De acum încolo, Carol va fi colegă de muncă cu Jace, iar asta înseamnă că nu au voie să se atace între ei, altfel ar fi dați afară din casă și pot înfunda pușcăria. Așa că se anunță vremuri grele pentru ei, având în vedere că se urăsc și ar fi în stare să-și ia gâturile reciproc.  

   Nouă misiune va avea loc în Barcelona. Ei se vor da drept un cuplu de  tineri însurăței – Marco  Gonzales și soția lui, Nora (chiar numele real al Carolinei), iar ținta lor e să-l anihileze pe senatorul Federico Casas.  

    Pe lângă faptul că tânăra nu se bucură deloc de alegerea lui Simon, Jace se mai și poartă ca un dobitoc ca să îngreuneze și așa misiunea destul de tensionată. În avion ajung să se ia la ceartă, Jace se comportă ca un bărbat gelos când vede că un străin se holbează la picioarele lui Carol. Apoi tensiunea sexuală dintre ei devine tot mai mare după un anumit episod petrecut în toaleta avionului.

Se ceartă cu mine de fiecare dată, din orice, face sex cu mine și mă sărută când vrea, dar totuși susține că nu mă place. Mai exact, că nu mă suportă.”

Trebuie să încetez să-mi mai iau zborul de fiecare dată când dobitocul mă atinge, că de fiecare dată mă pierd de parcă sunt o adolescentă la prima iubire.

    Nu am să vă spun nimic, nici despre misiunea asta, nici despre celelalte, însă vă garantez că-i veți vedea în diferite ipostaze, de la tineri stilați ce vizitează un muzeu și participă la o licitație, până la… peștele și a lui prostituată. V-am trezit curiozitatea?

    Lucrurile încep să se complice din momentul în care Carol rămâne însărcinată. Pe cât de speriată e ea, pe atât de încântat este el. Chiar nu se aștepta ca Jace să accepte așa simplu ideea că va fi tată. Și e puțin cam speriată și de noua lui comportare.

Ăsta clar nu e Jace pe care îl știu de doi ani. Jace pe care îl cunosc e nesimțit, e barbar, e un măgar și jumătate. E genul care continuă să mă poreclească în cele mai ciudate moduri, care mă jignește și mă face să crăp de rușine, în niciun caz bărbatul care mă ține de mână și care vorbește despre copii.

    Însă miracolul nu durează mult pentru că Jace îi spune în față că nu-l interesează persoana ei, ci doar copilul pe care-l vor avea.  

    Situația devine și mai absurdă atunci când ea, însărcinată cu copilul lui, privește cum flirtează și se sărută cu altă femeie.  

Ochii mi se inundă de lacrimi când buzele lor fac contact chiar în fața mea. Jace închide ochii, savurând momentul, în timp ce chelnărița își exercită experiența în săruturi pe el.

 “-Nu înțelegi, Carol! scrâșnește el din dinți. Nu ești iubita mea și nu ai niciun drept să-mi faci o criză de gelozie acum. Noi doi doar ne distrăm.

    Însă ceva s-a petrecut cu Jace pentru că ajunge să-i ceară lui Carol să avorteze copil. De ce? Și-l dorea cu atâta ardoare!

“- Tu chiar nu înțelegi? urlă atât de tare încât tresar. Ești doar o distracție! Ești doar femeia cu care mă culc ocazional, atâta tot!”  

“- Atunci sper că te-ai distrat, reușesc să spun cu glas plângăreț.

– Nu chiar. Nu ești bună de nimic și ai mai rămas și însărcinată. Ce fel de femeie ești tu? Trebuia să te protejezi. Dar să știi și tu, nu mă interesează de copilul ăsta. N-ai decât să te speli pe cap cu el.”

“- Te sărut când vreau, ți-o trag când vreau, iar tu nu ai dreptul să obiectezi în privința asta. Dacă nu te-ai prins până acum, ai fost adusă aici ca să mă distrezi pe mine.”  

    Ce alegere va face Carolina? Dacă e însărcinată, nu va putea continua cu misiunile, iar Simon o va da afară și va ajunge la închisoare. Sau va pune să fie omorâtă. Merită să se înhame la ceva care nu are niciun viitor? Cine e Simon? De ce e Jace atât de schimbător? Care-i sunt adevăratele sentimente?

“Iar m-am lăsat dusă de val și nu e un lucru bun pentru demnitatea mea. Mi-a călcat-o de sute de ori în picioare cu replicile și acțiunile lui, dar nu îl pot condamna, e și vina mea. Eu l-am lăsat să facă ce vrea cu mine și acum s-a ajuns la asta. Mai bine aș înceta să-mi caut scuze pentru comportamentul meu nesăbuit și să accept situația. Sentimentele pentru el mă fac să fiu naivă ca un copil prostit de un pedofil, dupe ce îi flutură pe sub nas o acadea.”

NOTA 9.7

Cartea O pereche criminală de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
10

Acţiunea Mascarada, de Gayle Lynds

Titlu original: Masquerade

Traducere: Viorel Ciocan

Editura: Lider

Număr pagini: 457

   Gayle Lynds s-a născut în Nebraska, a copilărit în Iowa unde a şi terminat “University of Iowa” cu specializarea în jurnalism. Şi-a început cariera ca reporter de investigaţii la “Arizona Republic”. Publică scurte povestiri literare sub propriul nume şi romane de ficţiune (pulp fiction) sub diferite pseudonime: G.H.Stone, Gayle Stone, Nick Carter şi Dan Pendleton. De asemenea o serie de romane “YA mistery novel”.
    Împreună cu Robert Ludlum publică 3 romane din seria “The Covert –One”. În 2004 a fondat “Internaţional Thriller Writers” unde împreună cu David Morrell a devenit co-preşedinta.
   A luat diferite premii şi distincţii de prestigiu, iar romanul “The Hades Factor” scris împreună cu Robert  Ludlum a fost ecranizat într-o miniserie la CBS în 2006.
     Primul ei soţ romancierul Dennis Lynds moare în 2005, se recăsătoreşte cu judecătorul John C. Sheldon şi se stabileşte în Maine.
   Împreună cu Robert Ludlum scrie 3 romane, apărute şi în limba română: ”Proiectul Hades” (The Hades Factor-2000), ”Opţiunea Paris” (The Paris Option-2002), ”Codul Altman” (The Altman Code-2003).
Singură publică romanele: ”Acţiunea Mascarada” (Masquerade-1996), ”Mozaic”(Mosaic-1998), ”Marea schimbare” (Mesmerized-2001), ”Conspiraţia Spirală” (The Coil-2004), ”The Last Spymaster”-2006, ”The Book of Spies”-2010 şi “The Assassins”-2015.

“Într-o lume a oglinzilor distorsionate în care îi este aproape imposibil să distingă adevărul de “scenariile” construite special pentru a o debusola, protagonista se lansează într-o misiune extrem de dificilă: salvarea propriei persoane. Curând, Sarah se află în dublă ipostază de vânat-vânător, fiind desemnată să-l anihileze pe Carnivor-un periculos asasin internaţional, animat de aceleaşi intenţii faţă de ea.”

   “Acţiunea Mascarada” este romanul în care facem cunoştiinţă cu câteva personaje pe care le vom regăsi şi-n “Conspiraţia Spirală”.

   Doar că aici personajul central este Sarah Walker, jurnalistă şi verişoara lui Liz Sansborough, nepoata Carnivorului. Sarah începuse să lucreze la nonconformistul jurnal “Santa Barbara Independent”, apoi scrisese articole din lumea artistică pentru revistele “Los Angeles” şi “California”. Editoarea de la “Vanity Fair”-Tina Brown o angajase pentru revista “Talk”, o revista importantă care se ocupă de celebrităţi. Devenise curând cel mai important reporter de interviuri de la “Talk” apoi senior editor.
    Avea un frate mai mare Michael, un spirit neliniştit ca şi ea, interesat de toate vietăţile posibile.
   Tatăl ei Hamilton Walker, fusese dat spre adopţie, abuzat fizic, bătut, înfometat, totuşi ajunsese un respectat profesor de engleză la colegiul din Santa Barbara.Tatăl şi mama ei Jane, se înţelegeau foarte bine, se căsătoriseră din dragoste, se iubeau şi se respectau şi acum. Doar bunicul matern nu-şi înghiţise ginerele” pentru că îi lipsea ambiţia”. Otto Sansborough îşi dedicase viaţa obţinerii puterii şi succesului, fusese un avocat important pe Coasta de Vest, un “adevărat rechin”, despre care Sarah auzise că a fost şi un bandit, un hoţ şi un escroc..

   Părinţii ei îşi vânduseră casa, puseseră bani în bancă, şi cu cei rămaşi îşi plătiseră locurile la un sanatoriu de lux în Arizona care avea şi teren de golf. Spre “norocul” lor câştigaseră un premiu oportun de la OMNI-American, un premiu pentru pensionari, o reducere de 10% la preţul locurilor. Aşa că acum trăiau într-un complex elegant şi luxos pentru pensionari.
    Michael devenise antropolog, şi era plecat într-o expediţie în Himalaya.

   Cam în aceeaşi perioadă Sarah făcuse o operaţie estetică, voia doar mici retuşuri, dar ajunge să aibă faţa unui star de cinema, abia mult mai târziu realizează că seamănă acum perfect cu verişoara ei Liz .
   Sarah nu-şi cunoscuse verişoara, ştia doar că mama ei avea un frate Harold-Hal, însurat, care trăia la Londra şi avea o fiica de vârsta ei. Bunica lui Liz le făcea fursecuri ei şi lui Michael când o vizitau şi ea nu-şi pusese prea multe întrebări despre Hal crezând că semăna cu bunicul ei Otto, ceea ce ar fi explicat tăcerea mamei în privinţa lui. Sarah se ataşase mai mult de srăbunica Firenze care locuia la Santa Barbara şi era cea mai vârstnică rudă a ei pe care o ştia. Bunicii lui Sarah muriseră când ea era mică într-un accident pe un iaht.
Sarah nu se căsătorise niciodată, deşi avusese de-a lungul anilor câteva legături, dar ea avea “un suflet neliniştit” şi era parcă mereu cu bagajele făcute.

   Dar toate astea le va afla Sarah mai târziu, şi tot atunci se va întreba cât din întâmplările ”bune” venite la fix pentru familia ei erau reale sau fuseseră aranjate.
   Cam în perioada când ai ei au plecat la sanatoriu şi Michael în Himalaya, Sarah îl cunoaşte pe Gordon, un bărbat aparent calm, tandru şi echilibrat. Se întâlnesc şi beau un ceai împreună, apoi se pare că Sarah are un accident şi nu-şi mai aminteşte nimic.

  Gordon pare singura ei ancora deşi nici pe el nu şi-l aminteşte. El îi spune că a avut un accident, că este amnezică, că este soţia lui şi o va ajuta să-şi revină. Doctorul adus de el pe nume Allan Levine i-a prescris un tratament cu pastile antidepresive ca s-o ajute. Când ea spune că nu mai vrea pastile Gordon îi spune că trebuie să se refacă, că ea este agent C.I.A. şi că misiunea ei ar fi “să pună mâna “pe Carnivor, un ucigaş plătit pe care se pare că-l cunoaşte.

   La început, influenţată şi de pastile, Sarah acceptă tot ce-i spun Gordon şi Levine, cum că ea ar fi de fapt Liz Sansborough, că Sarah Walker era un nume folosit de ea când lucra sub acoperire, că de fapt Carnivorul o urmarea pentru că îi văzuse faţa, şi nimeni care-l văzuse nu supravieţuia. Atacul asupra ei şi a lui Gordon, aparenta moarte a unuia dintre atacatori, ucis se pare de ea, desăvârşesc minciuna care i s-a spus. Aşa că i se pare firesc să accepte să meargă la “Fermă”, tabăra de antrenament a C.I.A.

   Aici, supravegheată în permanenţă de Gordon, omul lui Hughes Bremner-adjunct C.I.A., Sarah face multe antrenamente dure, extenuante, dar are şi flashuri de memorie. Hotărăşte să nu mai ia antidepresivele prescrise de doctor, dar o face pe ascuns deoarece şi Levine şi Gordon se opun cu înverşunare.
    De data asta Sarah îşi aminteşte multe lucruri şi nume, se furişează noaptea şi cercetează dosare secrete, aşa află detalii despre viaţa şi familia ei, vede poza lui Liz şi îşi dă seama că e înşelată şi doar un pion în lupta celor mari.

   Doar directorul taberei, Asher Flores, un tip nonconformist, retrogradat pe acest post, care nu-l putea suportă pe Gordon este intrigat de anumite lucruri şi pune întrebări, accesează dosare, ceea ce-i aduce o altă mutare disciplinară. Nu ştie ce să facă, dar plimbându-se şi meditând noaptea o vede pe Sarah, care încearcă să fugă şi dintr-un impuls hotărăşte s-o ajute şi fug amândoi.
    Sunt daţi în urmărire şi vânaţi atât de poliţie cât şi de proprii colegi, deveniseră persoane non-grata în agenţie. De fapt o voiau în viaţă doar pe Sarah, lucru care îi şi îndârjeşte şi mai mult.
    Pe de altă parte membrii unui puternic consiliu, al cărui preşedinte era Hughes Bremner, adjunct C.I.A., iniţiază acţiunea ”Mascarada”. Cu trei luni în urmă Carnivorul trimisese un mesaj unui număr de patru state, unde acţionase, susţinând că e obosit şi în schimbul unei retrageri protejate îşi va dezvălui loviturile:

“Scotea la licitaţie un nepreţuit depozit cu cele mai mari secrete ale globului, iar Marea Britanie, Franţa, Germania şi Statele Unite erau invitate să participe.”

   Deşi preşedintele se opusese să acorde azil unui asasin, directoarea C.I.A.-Arlene Debo şi Hughes Bremner îl convinseseră să-l lase pe el, pe Hughes, să reprezinte S.U.A. şi să vadă ce materiale are Carnivorul.
Dar Hughes, care conducea din umbră şi organizaţia Mustang, voia de fapt să-l elimine pe Carnivor înainte de-a spune prea multe, fiecare având multe de ascuns şi fiecare ţară folosind la un moment dat talentele asasinului. Aşa că declanşase în acelaşi timp acţiunea Mascarada în care Sarah, datorită asemănării cu Liz, era un pion important. Doar că era necesară deplină ei cooperare şi ascultare pe care voia să le realizeze cu ajutorul lui Levine.

   Agentul veteran C.I.A., Lucas Maynard, numărul 1 în consiliu, îşi dă seama că Hughes urmăreşte alte considerente, dar şi el avea agenda lui, aşa că încearcă să-şi asigure bătrâneţile oferindu-i subsecretarului de stat Clare Edwards, fost agent şi el cândva, nişte documente preţioase. Cunoscându-i lui Edwards dorinţa de parvenire şi de putere e sigur că va fi interesat. Maynard deşi bătrân şi bolnav de diabet, era îndrăgostit, avea o relaţie cu o tânăra ziaristă Leslee Pousho. Ţinuse totul foarte secret şi voia să dispară cu ea împreună, dar şi cu ceva bani.
    Doar că oamenii lui Hughes îl urmăresc şi află…

   Aşa că Maynard şi Edwads sunt ucişi, doar că primul apucase să-i spună iubitei adevărul şi să-i dea toate documentele. Ea va încerca să publice câteva articole, dar este găsită, atacată şi aproape ucisă, salvarea îi vine de la cine nu te aştepţi, soţia lui Hughes care deşi alcolică îşi dă seama de cruzimea şi necinstea soţului.
Sarah şi Asher deşi urmăriţi şi vânaţi reuşesc să pună cap la cap lucrurile şi să afle multe informaţii. Dar sunt din nou prinşi şi Sarah că să-l salveze pe Asher (apare aici şi o poveste de dragoste) acceptă să revină în program. De data asta Levine îi dă o substanţă mai puternică, încearcă să-i inoculeze ideea că Liz verişoara ei ar fi amanta Carnivorului şi că Sarah luându-i locul la negocieri îl va ucide pe asasin.

   Sarah şi Asher descoperiseră şi firme înfiinţate de C.I.A. prin care se derula spălarea de bani, îşi dau seama şi cum au fost urmăriţi, descoperă clinica “Je suis chez moi”, unde Levine făcea experimente, dar îi şi trata şi chiar întinerea pe mulţi oficiali şi multe personalităţi.
    Doar că de asta dată va fi vorba şi de-o operaţiune numită “La Grandeur”, care era menită să paralizeze piaţa monetară, şi-n timp ce se căutau vinovaţii Hughes avea de gând să dispară cu banii într-un paradis tropical.

  Vor reuşi Sarah şi Asher ajutaţi de câţiva spioni veterani să descâlcească tot ghemul şi să descopere vinovaţii?
Se va preda Carnivorul?
Cine este acesta şi ce legătură are cu Liz?
De ce vor Hughes şi acoliţii lui să fie omorât asasinul înainte de-a vorbi?
Ce va face Liz, care de fapt era agent C.I.A?
Ce vor face în continuare Sarah şi Asher?
Scapă sau moare Carnivorul?
Iată întrebări la care veţi găsi răspuns doar citind cartea.

   O carte plină de secrete, minciuni, adevăruri spuse pe jumătate, poveşti noi şi vechi, rivalităţi, prietenii şi duşmănii şi din nou totul bazat pe cele mai vechi păcate: orgoliu, sete de bani, mărire şi putere.

“O lectură electrizantă, generată de dinamismul acţiunii, răsturnări surprinzătoare de situaţii şi un final pe măsură.”
Aceasta este Mascarada!!!

Cartea Acţiunea Mascarada de Gayle Lynds este oferită pentru recenzie de targulcartii.ro

“Nu era o simplă persoană, ci un stăpân și un vrăjitor, o creatură ciudată dintr-o altă lume, la fel de îndepărtată ca furtuna sau ciuma. Însă el coborâse din această lume superioară și îmi dăruise bunătate. Îngăduise ca magia lui să se împletească din nou cu a mea, într-o intimidate ce-ți tăia răsuflarea … "

       Aleasa dragonului, de Naomi Novik– Editura Nemira-recenzie

Titlu original: Uprooted

Traducere: Oana Ionascu

Editura Nemira

Colecția Nautilus

Data apariției: 17 mai 2017

Nr. de pagini: 448

Gen : fantasy, young adult, romance, fairy tales

Cotație Goodreads : 4,1

Nota mea: 10

 Agnieszka își iubește satul, pădurile și râul strălucitor, aproape de care pândește însă o prezență malefică. Singurul ajutor poate veni din partea Dragonului, dar prețul lui este unul îngrozitor: o fată pe care să o țină prizonieră zece ani în Turnul său. Agnieszka și ai ei știu că o va alege pe draga ei prietenă, frumoasa, grațioasa și curajoasa Kasia. Și nu o pot salva. Numai că Dragonul va face altă alegere.

  Romanul a câştigat trei premii importante în 2016: premiul Nebula pentru cel mai bun roman, premiul Locus pentru cel mai bun roman fantasy şi premiul Mythopoeic. De asemenea, a avut o nominalizare la premiul Hugo pentru cel mai bun roman.Va fi adaptat pentru marele ecran de Compania Warner Bros.

  Am mai citit până acum povești care m-au trimis cu gândul la basmele scrise de frații Grimm, Hans Christian Andersen sau Gabrielle-Suzanne Barbot, dar niciuna nu m-a captivat atât de mult ca “Aleasa dragonului”. Bănuiam că povestea va fi pe placul meu, din cauza descrierii care m-a făcut să cred că voi avea parte de o reinterpretare a celebrului basm “Frumoasa și bestia”, dar nu mă așteptam să mă atragă în asemenea măsură, încât să-mi doresc să o mai iau încă o dată la citit, imediat ce am ajuns la ultima pagină.

  Contrar celor gândite de mine în faza incipientă, “Aleasa dragonului” prezintă o serie de referințe la folclorul slav și, sinceră să fiu, chiar mi-a plăcut enorm de mult faptul că Agnieszka învață să facă vrăji folosindu-se de jurnalul Babei Iaga, considerând-o pe aceasta o soră în” magie stranie, pe care nimeni altcineva nu era capabil s-o înțeleagă.”

  Ce m-a atras la romanul de față ? Nu te plictisești nici măcar o clipă. Cu toate că ai impresia că narațiunea este lentă (de vină fiind cantitatea de  impresii, descrieri, de aici nelipsind o serie întreagă de amănunte cu privire la modul în care se fac vrăjile), te trezește la final că, de fapt, ai luat parte la destul de multe evenimente. De altfel, nici nu am să vă pot povești prea multe lucruri, tocmai pentru că sunt prea multe, așa că am să vă spun doar câteva întâmplări petrecute la început. Suficient cât să vă conving să citiți cartea.   

  De asemenea, mi-a plăcut trecerea de la momentele tulburătoare, la anumite situații care aduc zâmbetul pe buze. De fapt, întreaga poveste este presărată cu numeroase replici amuzante și înțepături ironice, gâlceava dintre Agnieszka și Dragon fiind cireașa de pe tort. Cu cât este mai iritat Dragonul de comportamentul ei, cu atât este Agnieszka mai amuzată de reacția lui. Degeaba o face el țărăncuță nătângă, idioată, proastă, necioplită, inutilă, smintită, Anieszka trece peste jigniri ca și cum nici nu le-ar auzi.  

“ – Am … gătit și am făcut curat … am încercat eu să explic.

 – Cel mai murdar lucru din acest turn ești tu! “

  Trebuie să vă mărturisesc că pentru mine nu contează doar povestea sau maniera de scriere, ci să și simt că pot empatiza cu personajul feminin (mă ajută să mă transpun în povestea respectivă). Iar faptul că în “Aleasa dragonului”, povestea este narată la persoana întâi, din punctul de vedere al tinerei Agnieszka, m-a făcut să o înțeleg cât mai bine și, astfel, am ajuns să îi admir transformarea de la țărăncuța nătângă și mai mereu murdară, în curajoasa vrăjitoare care reușește să salveze un regat. De altfel, ea m-a cucerit prin felul de a fi – neînfricată, independentă, încăpățânată, fiind în stare de orice pentru a-i proteja pe cei la care ține.  

  Pe parcursul unei singure zile, am călătorit alături de Agnieszka, de la Turnul Dragonului, locul unde ea a deprins arta magiei, până în întunecatul și maleficul Codru, populat de monstruozități și stricăciune, iar de aici, am ajuns la Curtea regelui din Polnya și am asistat la discuțiile pe care ea le-a avut cu cei mai mari vrăjitori ai țării.  

   Și acum îmi vine să râd în hohote când îmi amintesc de o anumită întâmplare petrecută la Curte.  Ea se prezintă în fața celor mai de seamă vrăjitori, ca să fie confirmată ca vrăjitoare, iar atunci când constată că aceștia sunt mult prea sceptici ca s-o ia în serios, se enervează atât de tare, încât face o vrajă de se scutură întreg castelul ca un uriaș adormit, apoi rostește : “ Dar asta este suficientă magie ca să mă pună pe listă? Sau vreți să vedeți mai mult? “  

  În ceea ce îl privește pe Dragon / Sarkan, să nu vă gândiți că este vreo reptilă zburătoare sau mai știu eu ce. De fapt, el este un vrăjitor nemuritor căruia Agnieszka îi face zile fripte cu firea ei independentă. Doar ridurile fine din colțul ochilor și al gurii îi trădează anii. În rest, arată ca un om în floarea vârstei: trăsături bine conturate, părul negru, fără fire arginții, obraji netezi, nebătuți de vânt, mâini lungi și grațioase. Numele lui – Sharkan – înseamnă dragon în limba magiei, iar acesta este numele pe care l-a luat atunci când a primit confirmarea ca vrăjitor. Însă, adevărul e că el are comportarea de dragon – este rece, irascibil, mai mereu enervat. Se poartă de parcă nu mai știe să gândească și să simtă ca un om obișnuit.

Nu era o simplă persoană, ci un stăpân și un vrăjitor, o creatură ciudată dintr-o altă lume, la fel de îndepărtată ca furtuna sau ciuma. Însă el coborâse din această lume superioară și îmi dăruise bunătate. Îngăduise ca magia lui să se împletească din nou cu a mea, într-o intimidate ce-ți tăia răsuflarea … ”

 Cu toate că mai mereu se ceartă, între încăpățânata Agnieszka și morocănosul Dragon se înfiripă o poveste de dragoste. Și nici nu o să vă vină să credeți cine va lua inițiativa Da, ea este cea care își face curaj să pătrundă în camera lui și va iniția “jocul”.  

“- Cum ai…? a îngăimat el, ridicându-se într-un cot, pe chip răsărindu-i în sfârșit revolta.

Dar eu l-am împins pe spate și l-am sărutat.

A scos un sunet de surpriză printre buzele mele, apoi m-a apucat de brațe și m-a ținut departe.

-Ascultă aici, creatură imposibilă ce ești! Sunt mai bătrân cu un secol și ceva decât …

-Mai taci odată! i-am zis eu nerăbdătoare.

Auzi ce scuză-și găsise el!  “

Draperiile s-au închis în jurul nostru. Stătea deasupra mea, cu ochii lucind în întunericul intim al baldachinului. Mă privea sălbatic, cercetându-mi chipul. Ar fi putut să mă mai mângâie puțin cu degetul, dar el a mai făcut-o o singură dată. Un suspin sau un geamăt mi-a suit în gâtlej, iar el s-a aplecat și m-a sărutat, ca și cum ar fi vrut să mă devoreze.”  

   Agnieszka locuiește în Dvernik, care nu era nici cel mai mare, dar nici cel mai mic sat din Vale, la unsprezece kilometri depărtare de maleficul Codru, populat de cele mai terifiante creaturi. Tuturor le este frică de acel loc, iar singura persoană care îi poate proteja de răul-Codrului este Dragonul, cel mai puternic vrăjitor din Polnya, dar prețul lui este unul îngrozitor: o fată pe care să o țină prizonieră zece ani în Turnul său.

     În ciuda poveştilor care sunt spuse de călătorii care trec prin Vale, Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el … pentru că nu este un dragon adevărat. O fi el vrăjitor şi nemuritor, dar tot om rămâne, iar sătenii s-ar duce în ceată să-l omoare dacă el şi-ar manifesta dorinţa de a o gusta pe vreuna dintre fete. Interesant e că Dragonul duce o fată în turnul lui şi după zece ani îi dă drumul, numai că ea se întoarce o cu totul altă persoană. Straiele îi sunt mult prea elegante, vorbeşte ca o doamnă de la Curte şi, pe deasupra, după ce a locuit totuşi singură cu un bărbat vreme de zece ani, normal că are reputația ruinată. Însă toate fetele spun că el nu s-a atins de ele nici măcar cu un deget În plus, Dragonul le dă tuturor fetelor o pungă plină cu arginţi drept zestre atunci când le trimite acasă, astfel că oricine ar fi bucuros să le ia de soţie, ruinate sau nu.

   Nu sunt multe sate în Vale, prin urmare Dragonul nu prea are de unde alege – ia numai o fată care are şaptesprezece ani împliniţi, între octombrie și octombrie anul următor. Acum, din anul naşterii Agnieszkai sunt doar unsprezece, Însă toată lumea ştie că o va lua pe Kasia, cea mai frumoasă, deşteaptă şi bine-crescută fată din Vale.

  Numai că Dragonul va face altă alegere. În loc să o ia pe draga de Kasia, o alege tocmai pe Agnieszka, care la cei şaptesprezece ani ai ei, era “încă o slăbănoagă, cu picioare mari şi cu părul castaniu, încurcat nevoie-mare”. Singurul ei dar, dacă-l putem numi aşa, era să rupă, să păteze sau să piardă tot ce avea pe ea într-o zi.

  Irascibilul Dragon nici nu știe cu cine s-a procopsit. “Țărăncuța nătângă” îi va da bătăi de cap încă din prima clipă în care pășește în Turnul Dragonului. A avut nefericirea să fie aproape rostogolit pe scări sau să vină de-a rostogolul pe pardoseală. Ba mai mult, atunci când Agnieszka a crezut ca va fi aruncată în focul din vatră, s-a pus să-l zgârâie și să-l lovească.  

Tot ce vedea era că o gâsculiță de la țară, pe care tocmai o alesese, râdea de el, Dragonul, cel mai mare vrăjitor din regat, stăpânul și domnul ei.. Nu cred că mai cutezase cineva vreme de un secol să râdă de el. S-a ridicat eliberându-și picioarele, apoi s-a uitat de sus la mine, scos din sărite ca o pisică furioasă. Însă m-a făcut să râd și mai abitir. Atunci el s-a răsucit brusc pe călcâie și m-a lăsat să râd ca proasta pe podea, ca și cum nu știa ce să-mi facă.”

   Și totuși, de ce avea nevoie vrăjitorul de ea? Ca bucătăreasă era o calamitate, iar dacă o luase pentru ca să-i țină companie, mai bine s-ar fi lăsat păgubaș. Fata avea un nemaipomenit dar de a provoca dezastre. Tot ce reușea să facă era să-l enerveze, să-l facă să urle de nervi. Și nici măcar nu ține cont de sfaturile lui. Intră dintr-un bucluc în altul!

“-Am … am adus prânzul.

-Adevărat? mi-a răspuns el tăios. Fără să cazi pe drum în vreun puț? Sunt uluit!

 Abia apoi mi-a adresat o privire încruntată:

-Sau ai căzut?

 M-am uitat la rochie: pe poale erau o enormă pată scârboasă de vomă – o ștersesem eu cât de   bine putusem în bucătărie, dar tot se vedea – și o alta acolo unde îmi suflasem nasul. Mai erau câțiva stropi de sos de friptură și alte câteva pete căpătate când ștersesem oalele. Tivul păstra  noroiul de dimineață și, pe deasupra, mai erau niște găurele făcute cine știe când. “

   Agnieszka încercă tot timpul să-l sfideze, iar atitudinea de fată săracă cu duhul devenise arma  răzbunării ei. Voia cu orice preț să-l necăjească amarnic, știind că el o va recompensa de fiecare dată cu o încruntătură neîncrezătoare. Însă, într-un mod cu totul surprinzător, ea are un talent înnăscut la făcut vrăji. Dar nici așa nu scapă de mustrările vrăjitorului.  

– Cum de reușești să-ți faci singură toate astea? m-a întrebat el odată uluit, când umblam de colo până colo cu un dumicat de budincă de orez prins în păr, tocmai în creștetul capului.

  Atunci când vine în vizită prințul Malek, eroul regatului Polnya, Dragonul o sfătuiește să nu iasă din cameră ei din anumite motive. Însă Agnieszka se gândește să stea de vorbă cu prințul, că poate acesta îl va convinge pe vrăjitor să-i dea drumul, dar se trezește sărutată. Fiind la un pas să fie violată, Agnieszka reacționează în stilul ei caracteristic: îi trântește o tavă în cap de îl lasă lat pe legendarul erou Și iarăși, Dragonul se vede în situația ingrată de a-și scoate din belea protejata, preparand o poțiune a uitării pe care i-o servește prințului.

  Însă, a venit ziua în care Baronul din Mlaștinile Galbene îl chemă în ajutor pe Dragon ca să-i salveze ținutul de o himeră, așa că acesta se vede nevoit să o lase singură pe Agnieszka în Turn. Dar, tocmai atunci, oamenii din Dvernik cer și ei ajutor Dragonului și, cum el este plecat, tânăra se decide să fugă din Turn, cu gândul că vrăjile ei vor fi suficient de bune ca să-i salveze pe cei din satul ei natal.

  Încărcată cu o grămadă de poțiunii, ajunge în Dvernik, unde află că vitele din sat au fost mușcate de lupii posedați de rău, veniți din Codru. Însă, cum acestea nu au fost sacrificate, răul din ele va ajunge să intre și în oameni, așa ca fata va avea mult de furcă. Cum va reuși ea să țină piept răului, va las pe voi să aflați, dar, în mod cert e că Dragonul reușește să vină la timp să o salveze, dar neatenția îl va costa: va fi mușcat de un lup. De această dată, Agnieszka va fi pusă în situația de a-l salva pe stăpânul ei. Folosindu-se de jurnalul Babei Iaga, tânăra va realiza o vrajă care îi va salva viața Dragonului și astfel, vrăjitorul se vede nevoit să recunoască puterile noii sale protejate.

 

 La scurt timp după această întâmplare nefericită, mama Kasiei, vine la Turn ca să le ceară ajutorul. Fiica ei fusese luată de trei creaturi monstruoase (Umblători), și dusă în întunecimea Codrului. Va reuși să o salveze? Dar ce șanse mai are Kasia în cazul în care e deja posedată de rău?

Dacă cineva drag ne era luat de Umblători, tot ce puteam spera pentru ei era moartea, însă era doar o speranță. Nu știam niciodată sigur până când nu se întorceau și astfel se dovedea că nu au murit. Și-atunci trebuia să-i vânăm.”

   Însă, în cazul în care Agnieszka va reuși să o salveze pe Kasia, sunt mari șanse să fie luată în vizor de prințul Malek. Acesta dorește de mai mult timp să-și salveze mama, pe regina Hanna, care dispăruse de mai bine de douăzeci de ani. Este ferm convins că regina nu e moartă, ci doar captivă în Codru. Dar cum de ajunsese ea în acest loc bântuit?

    Se spunea că prințul moștenitor Vasily al Rosyei se îndrăgostise de regina Hanna și fugiseră împreună și, când cavalerii regelui îi încolțiseră, s-au adăpostit în Codru. Însă regina și prințul Vasily n-au mai ieșit niciodată. Regele Polnyei l-a învinuit pe moștenitorul Rosyei de moartea  moștenitorului sau. Și de atunci s-au purtat războaie după războaie, întrerupte doar de armistiții ocazionale și de câteva tratate de scurtă durată. A o elibera pe regină putea însemna încheierea războiului cu Rosya și împăcarea celor două popoare. Dar, mai poți ieși vreodată din Codru după ce ai stat în el vreme de douăzeci de ani?

 Așadar, Agniezska se va confruntă cu mari probleme în viitorul apropiat. Va reuși ea să treacă peste toate obstacolele? Dar ce anume bănuie Codrul? De fapt, cum a fost creat el? Vor putea vrăjitorii să înfrângă puterea lui? De ce Dragonul lua câte o fată din Vale, după care o lăsa să plece după zece ani?   

Orice ar fi creatura care sălășluiește în Codru, cea care răspândește spurcăciunea, a ajuns să trăiască acolo și să bea din acea putere ca dintr-o cupă.“

  Recomand “Aleasa dragonului” tuturor celor care îndrăgesc genul fantasy. Stilul lejer abordat de autoare nu face decât să vă ajute să o citiți în mare viteză. Are aventură, romantism, mister, locații pitorești, dar și momente emoționante, pasaje amuzante, personaje inedite. Și foarte multa magie!

   Nota 10

 

 Cartea Aleasa dragonului de Naomi Novik a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Surse imagini: pinterest.com

by -
14

     Primii pași, de Dorin David–Editura Eikon-recenzie

  Luptă! Iubește! Plângi! Speră!

Editura : Eikon
Anul apariției: 2017
Număr pagini: 274

 Acesta nu este un volum. Acesta este un uragan.  

 Imaginați-vă că vă aflați pe o pajiște, admirând florile de câmp și bucurându-vă de natură. Deodată cerul se întunecă și începe furtuna. Dar nu orice fel de furtună, ci una violentă, cu rafale de vânt care vă scutură și vă lovesc în față cu bucăți de realitate. Vă mai lasă din cînd în cînd, atît cît să vă puteți trage sufletul. Nu aveți unde să vă adăpostiți, nu există ieșire. Trebuie să înaintați, v-o doriți! Zăriți o lumină. Plini de speranță alergați spre ea. Totul se liniștește și iubirea, în toate poveștile ei, își face apariția. E bine, e cald, ați vrea să stați aici mereu. Însă realizați că nu e de fapt altceva decât ochiul furtunii, unde și oceanul se calmează. Greul abia acum începe, pentru că partea cealaltă este și mai necruțătoare. Însă speranța apare pagină cu pagină. Plângeți – poate, oricum, așteptați cu nerăbdare să terminați cartea. Pentru că doar atunci vă recapatati liniștea…

  Speranța nu moare ultima, speranța nu moare niciodată!  – autorul

 Atunci când am primit cartea din partea autorului (îi mulțumesc din suflet pentru minunata surpriză), coperta nu-mi spunea nimic despre ce s-ar putea ascunde între filele cărții. Cât despre cele scrise pe coperta a patra, trebuie să recunosc că acele rânduri mi-au dat o stare de bine și m-au făcut să cred că povestea va avea un final fericit. E drept că dorința mi s-a îndeplinit, dar când mă gândesc prin câte necazuri/ chinuri au trecut personajele …

  Și de această dată, curiozitatea nu mi-a dat pace până nu am aflat de pe internet mai multe amănunte despre carte. Într-un final, am dat peste un articol interesant, în care se vorbea de lansarea romanului, la Librăria St.O. Iosif, Brașov. Atât de frumos și-a prezentat autorul cartea, încât trebuie să vă arăt și vouă acel mesaj/ text:

Am în minte o imagine de pe site-ul NASA, o fotografie făcută de Voyager 1 în 1990, când se afla la o distanță de peste șase miliarde de kilometri de Pământ. Planeta noastră este cât un fir de praf. La scară cosmică viața fiecăruia dintre noi nu durează mai mult de un clipit de ochi al Universului. Și totuși, e singura pe care o avem, viața aceasta așa insignifiantă este singura pe care o avem, și în ea ne punem toate pasiunile, toate speranțele, toate luptele, toate iubirile. Luăm decizii și acționăm în funcție de acestea. Începând de la deciziile simple, cum ar fi la ce facultate să merg, trecând prin cele cu implicații complexe, cum este decizia lui Azade de a refuza cariera de medic în Statele Unite și în Elveția, pentru a merge să lucreze în tabăra de refugiați. În fine, sunt deciziile care țin de esențe, spre exemplu: să fac binele sau să fac răul. În ultimă instanță, romanul acesta este despre natura umană. Cum ar putea fi altfel?
Mă bucur că v-a plăcut că am păstrat decența și măsura. Asta a fost și ideea: să scriu despre lucruri care nu se pot spune, nu se pot scrie, și totuși să le fac „citibile” și să nu-ți vină să arunci cartea, ci să vrei să mergi mai departe, să te incite în același timp”.  (Sursa fragment)

     Am zâmbit când am citit dedicația pe care mi-a făcut-o autorul, dar nicio clipă nu m-am gândit ce impact va avea asupra mea acea mare “felie de realitate”. Nu aveam cum să nu fiu impresionată de temele abordate sau evenimentele relatate în roman: sistemul sanitar și sistemul de învățământ, corupția și birocrația din România, conflictele din Orient, taberele de refugiați, prăpădul pe care îl fac grupările jihadiste în întreaga lume, tragicele evenimentele petrecute în clubul Colectiv, atacul armat comis în clubul Pulse (SUA), în data de 12 iunie 2016.

 “Primii pași ” este genul de carte al cărui subiect nu poate lăsa indiferent nicio persoană cu suflet. În plus, are toate elementele unui roman de succes: povești de dragoste, mult suspans, acțiune alertă. Trăirile emoționale ale personajelor sunt atât de intense, încât simți mai mereu că ai un nod în gât.

 Fiind o romantică incurabilă, am apreciat în mod deosebit faptul că au fost introduse și câteva povești de dragoste. Dacă la început am crezut că autorul va trece superficial peste ele, mai târziu mi-am dat seama că tocmai dragostea a avut un rol esențial în intriga cărți.

 Povestea este spusă atât din perspectiva personajelor principale (Azade, Amanda, Ana, Maria), cât și secundare (Bryan, Ioan, Ahad). Având în vedere că acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe  planuri, subcapitolele alternând între prezent și trecut, am avut posibilitatea să asist la toate momentele – vesele, triste sau dureroase – prin care au trecut cele patru protagoniste: anii de liceu; primii fiori ai dragostei; primele experiențe amoroase (descrise într-un mod finuț și inocent, și totuși, cu o atât de mare încărcătură erotică); trista copilărie a Amandei; temerile Mariei în legătură cu orientarea sa sexuală; căsnicia cuplului Amanda- Ioan; prietenia dintre Azade și Bryan, excursia lor la New York și minunata lor noapte de dragoste; chinurile, teroarea  tinerei Azade pe timpul cât a fost prizoniera extremiștilor jihadiști.

  Citind cartea “Primii pași”, am trăit cu impresia că, pe de-o parte, trag cu ochiul la cele mai importante  evenimentele din viața celor patru femei, iar pe de altă parte, că mă plimb alături de ele prin toate colțurile lumii – de la Brașov, Transfăgărășan, Lacul Bâlea, am ajuns atât la Zurich, New York și Boston, cât și în oraș Duhok, Iraqi Kurdistan, oraș măcinat de conflictele cu rebelii jihadiști.  

 Având în vedere că în carte au loc o serie întreagă de evenimente, atât în prezent cât și în trecut, dar și în atâtea locuri de pe Glob, nu pot să vă spun prea multe lucruri, ci doar să vă prezint personajele, legăturile dintre ele și ceea ce i s-a întâmplat celui mai interesant personaj(din punctul meu de vedere) : Azade.

   Ana și Azade sunt cele mai bune prietene și se cunosc încă de pe vremea când studiau medicina în Zurich. În prezent, Ana este neurochirurg și șefă de secție la spitalul din St. Moritz. Ca origine, ea este din Brașov, iar în perioada adolescenței a cunoscut-o pe Amanda. Încă din primul moment s-a atașat de această fată care a avut neșansa să provină dintr-o familie cu mari probleme. Tatăl Amandei era alcoolic, iar mama ei prefera să aibă amanți în loc să petreacă mai mult timp cu el. Așa că părinții fetei se certau ori de câte ori se întâlneau. Până la urmă, mama s-a despărțit de bărbat și s-a mutat împreună cu fiica ei în Brașov și astfel a reușit Amanda să o întâlnească pe Ana. Tot atunci îl va cunoaște și pe Ioan, primul ei iubit, cu care de altfel se va căsători într-o bună zi.  

 Anii au trecut, dar prietenia celor două tinere a continuat, în ciuda faptului că le despărțeau o distanță destul de mare. În prezent, Amanda a renunțat la jobul bine plătit dintr-o companie multinațională care avea o sucursală și la Brașov, pentru a se lansa pe cont propriu în traduceri, iar  aici se va împrietenii cu noua ei colegă – Maria.

 La rândul ei, Maria a avut o copilărie fericită, până a realizat că e altfel decât celelalte fete de vârsta ei. Într-o țară în care homosexualii sunt stigmatizați, ea a fost nevoită să-și ascundă orientarea sexuală și abia peste mai mulți ani va avea curajul să-i spună bunei sale prietene că de fapt îi plac femeile.  

 Cât despre Azade, povestea ei este mult mai interesantă. După ce și-a încheiat rezidențiatul în Elveția, tânăra a preferat ca în loc să profeseze medicina la un spital universitar din Zurich, să revină în localitate natală – Duhok din Irak, sau mai exact, din Iraqi Kurdistan, în dorința de a-i ajuta pe localnici.  

Acum gândurile ei se îndreptau mai ales asupra poporului ei aflat în suferință, asupra compatriotilor săi care luptau la granițele țării greu încercată de războaie, pentru a o proteja în fața grupurilor extremiste Salafi-jihadiste. Nimic nu o putea împiedica să ajute.”

 Astfel a avut loc prima întâlnire a lui Azade cu ororile războiului, în tabăra de refugiați din apropierea orașului ei natal, Duhok.

Realitatea, impasibilă și brutală, a lovit-o direct, în minte și suflet. La început a plâns în surdină, cât a putut pe ascunse, timp de minute întregi. Cât vedeai cu ochii se întindeau înghesuite corturile care adăposteau sute, poate mii de oameni, de la copii mici care încă nu au început să meargă, la bătrâni care abia se puteau mișca, sute de familii nevoite să-și părăsească casele din cauza urgiei războiului, a violențelor și a terorii, imagini care au umplut-o pe Azade de o amărăciune vecină cu deznădejdea.”  

 Când, într-o seară rece din septembrie, trei refugiate au ajuns în tabără, spunând că grupul lor a fost atacat pe drum, și că au mai rămas răniți în urmă, Azade  a fost prima care s-a oferit voluntară să meargă acolo. Două asistente, împreună cu trei soldați, i s-au alăturat. Scena pe care au găsit-o acolo, era greu de imaginat. Mulți erau morți și doar șase femei mai erau în viață, toate rănite, iar două dintre ele, erau la limită dintre viață și moarte. După ce le-au stabilizat, erau gata să pornească spre tabără, când de niciunde gloanțele au început să șuiere. Cei trei soldați au căzut secerați și în câteva clipe, femeile au fost înconjurate de patru bărbați cu măști pe gură, care ulterior le-au dus în tabăra extremiștilor jihadisti. Iar în acest loc al terorii, au fost abuzate fizic și sexual.

 Îmi vine foarte greu să vorbesc de  perioada  în care Azade și celelalte femei au fost ținute ostatice de acele scursuri. Scuzați-mi exprimarea, dar  sunt extrem de înfuriată când mă gândesc că, din păcate, aceste lucruri nu se întâmplă doar în cărți, ci reprezintă realitatea. Ca o lașă, îmi vine să îmi spun “nu te mai gândi …”, și  totuși, gândul îmi este numai și numai la asta.

 Nu e de mirare că Azade este personajul meu preferat. M-a impresionat profund încăpățânarea și curajul ei, iar faptul că i s-a împotrivit în permanență liderului grupului extremist, m-a făcut să mă simt mândră de ea, dar și speriată. Cu cât se împotrivea mai mult, cu atât erau chinuite ea și celelalte femei. Da, Ahad le pedepsea pe celelalte pentru “ greșelile ” ei.

“ – Ai milă, te rog! plânse cu o voce sfârșită și sfâșietoare Azade. De ce ne chinuiți atâta ?

  -Pentru că putem! rânji Ahad. E în firea noastră!

  -Nu e adevărat, nu se lasă Azade. Omul nu se naște rău, el alege să facă rău!

  -Atunci, aleg! spuse impasibil Ahad .”

Când durerea ajunge la intensitate maximă, și își face lăcașul acolo pentru mult timp, devine ca o a doua natură a corpului. Acesta ajunge să se obișnuiască cu ea și să ignore pe cealaltă, de intensitate mai mică. Asta până când nu mai rezistă și clachează .”

“Iar când Azade a leșinat de durere, Ahad a fost mulțumit  pentru câteva clipe că nu mai mișcă și ca urmare  nu-l mai încurcă, dar a trezit-o oricum, pentru că altfel nu și-ar fi învățat lecția.“

 În starea de semiconștiență, când aiurează, Azade repetă de fiecare dată un nume: Bryan. Dar cine este el?

 În  timpul rezidențiatului, Azade aplicase pentru fellowship și astfel, plecase pentru câteva luni la Boston. Iar la o petrecere făcuse cunoștință cu acest bărbat pe nume Bryan, un radiolog care avea contract cu Air Force. Tinerei Azade îi plăcuse de Bryan și se gândise că o să rămână buni prieteni, însă el ajunsese în scurt timp să fie foarte atras de ea. Însă nu știa dacă să îi spună ce sentimente îi poartă, de teamă că putea strica frumoasa lor prietenie.   

“Bryan era derutat. Nu știa dacă e bine sau nu să-i mărturisească tinerei sentimentele lui pentru ea, care treceau mult peste  limita prieteniei. Nu știa dacă ea avea sentimente reciproce, pe care le ascunde pentru că așa a fost educată. “

 Însă, pe parcursul unei excursii făcute de cei doi tineri la New York, lucrurile au evoluat. Decizia ei de a reveni în orașul natal și de a lucra într-o tabără de refugiați, le-ar fi putut îngreuna situația, și totuși, povestea lor de dragoste la distanță a continuat. Dar ce se va întâmpla atunci când ea nu mai dă nici un semn de viață? Ce va face Azade ca să scape de torționarii săi? Va fi salvată la timp? Se vor reîntâlni cei doi îndrăgostiți? Dar ce se va întâmpla și cu celelalte tinere, Ana, Amanda și Maria? Își vor acorda o a două șansă Ioan și Amanda?  

Nota 9,5

Mulțumesc din suflet autorului Dorin David pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

by -
12

„pentru că….. prostie, apoi pentru că…furt, apoi pentru că…nepăsare, birocrație și tot așa…."

Unde nu-i cap, vai de popoare! de Dragoș Pătraru-recenzie

Starea Nației

Editura Litera/2017

Texte de Dragoș Pătraru și Mihai Radu

Ilustrații de Mardale

Pagini: 229

   „Ce-ai, frate? N-am zis că rezolvăm toate problemele! Tu, cu tot ce ai făcut ilegal cât timp ai avut o funcție publică, tu ești o problemă pe care vrem să o rezolvăm. Dar el turuie întruna: Gata, de-acum o să curgă numai lapte și miere… Nu, n-o să curgă lapte și miere, ci o să fii judecat, iar dacă o să fii judecat, iar dacă ești găsit vinovat, o să fii condamnat. Atât! Însă el nu se lasă: Aa, păi dacă nu o să curgă lapte și miere, înseamnă că ați avut ceva cu mine. A fost comandă politică! Nu, nici o comandă politică! Ai ciordit și acum ești judecat.„

  Astăzi am să vorbesc despre politică într-un fel special. Un stil unic de a prezenta realitatea politică în viziunea autorului și a colegilor săi de emisiune.

   Câți dintre voi ați văzut măcar o dată emisiunea Starea Nației?

   Ei bine ce este această emisiune?

  Starea Nației este un proiect SRL al câtorva persoane, vândut unor canale TV, celor care sunt dispuși să-l cumpere. Eu am văzut această emisiune pe TVR de câteva ori. Niciodată nu am căutat-o, ci am dat din întâmplare și mi s-a părut de fiecare dată că subiectele sunt foarte importante.

    Nu mă pricep la politică și totuși am ochi să văd și urechi să aud ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ceea ce se întâmplă în România.

    Stilul unic al textelor în care se face haz de necaz te acaparează. Câteodată îți vine să râzi în hohote, altă dată îți deschide ochii spre o nouă viziune. Una la care nu te-ai gândit.

   Dragoș Pătraru a așternut într-o culegere de texte o parte din materialele difuzate la TV în care ne arată fața adevărată a problemelor din țara noastă.

   Ne arată statistici documentate, hoția și minusurile instituțiilor statului exact așa cum sunt. Fără perdea. Oooo cât de bine punctat este tot ceea ce ține de corupție, abuz în serviciu, legăturile cu Uniunea Europeană. Inclusiv fondurile nerambursabile pe care nu le-am obținut nici măcar 3 % – cum ne punem piedici singuri în dezvoltare și investiții.Nu putem accesa bani europeni „pentru că….. prostie, apoi pentru că…furt, apoi pentru că…nepăsare, birocrație și tot așa….

Am mai învățat că nu învățăm cum trebuie. Știam asta de 27 de ani și totuși , deși toate guvernele au reformat sistemul, n-a ieșit nimic bun. Iar școala românească produce șomeri.

Am învățat în 2016 că, din păcate, 2015 avea dreptate: în România se poate muri din te miri ce. Pentru că asta face cel mai bine România: te omoară.„

    Știți ce m-a impresionat cel mai mult? …. Sumele !!! … Enorme….

   Firma americană Bechtel a construit 54 de kilometri cu 1, 25 miliarde de euro. O firma care a prejudiciat statul cu nu mai puțin de 526 de milioane de euro.

   Pe bune?….. cât înseamnă asta?….. habar nu am, dar știu că mult tare!!!!!

    Se vede că nu mă uit la TV, dar cred că și dacă auzeam nu însemna mare lucru atâta timp cât televiziunea e cumpărată, se promovează prostia sau orice altceva decât informarea cetățeanului.

   Instituțiile publice sunt sursa tuturor problemelor. Doar cu integritatea și cinstea celor care ar trebui să mențină un echilibru al statului s-ar rezolva multe alte subprobleme ca să le spun așa.

   ANAF, DNA, SRI, ITM – se cere corectitudine și nu sabotarea surselor de colectare a taxelor. Oh, dar acesta e un subiect delicat și lung!

Instituțiile de control, de protejare a intereselor statului și a cetățenilor, erau pentru el instituții de forță: adică instituții care protejau interesele unui anumit grup. Iar pentru asta, foloseau forța împotriva cetățenilor.”

    Autorii textelor din această carte ne explică clar cum suntem obișnuiți să alegem răul cel mai mic. Asta facem de peste 27 de ani fără a conştientiza că răul ce mai mic ne face cel mai mult rău. Ignorăm. Suntem un popor obișnuit cu loviturile, acceptându-le și chiar așteptându-le.

„Cred că suntem cam inconștienți. Mă rog  „cam „ sau „foarte”, încă nu m-am decis.”

…….

„Ce vorbești, mă, toată inteligența e pe Facebook-ul din România.”

    M-a amuzat foarte tare Inteligența de pe Facebook și prostia din lume.  Ne dăm cu părerea despre orice și despre oricine.

   Ce e și facebook-ul acesta?

   O entitate extraterestră care știe tot și vede tot (asta nu e din carte, ci de la mine).

   Ei da, domnule autor, aveți dreptate. La noi tot timpul se reformează….sănătatea, educația, clasa politică. La fiecare conducere schimbată se discută noi idei, noi implementări, noi îmbunătățiri. Unde sunt?  … eu nu le-am văzut !…”Comunicăm atât de mult, că nici nu ne mai înțelegem”.

  Această culegere de texte este un must have, oglinda realității din România. Nu te speria că nu cunoști politică (nici eu), pentru că e despre oameni, cu oameni. Este scrisă atât de simplu și explicit că nu trebuie să ai studii superioare să o înțelegi. Totul este vizibil exact ca momentele în care pășeşti pe stradă.

 Unde nu-i cap, vai de popoare este despre popor, despre noi cei de azi și despre istoria noastră ca națiune. Pentru că nu poți fii dacă nu ai fost.

E foarte amuzant, acesta e adevărul, să faci economie la televizor pe flipchart, să expui sistemul de pensii pe două coli sau să arăți măririle de salariu înșirând trei cifre cu markerul….

Ne facem analizele lunar la televizor, să vedem dacă mai avem bani de pensii sau nu, și vine unul la flipchart care ne zice: Hai, băieții, că v-au ieșit bine analizele, vă luați salariile și luna care vine. Uh, prin ce-am trecut, dar cifrele alea de pe foaie arată că stăm bine.”

   În concluzie, am făcut radiografia României citind această carte. Toate problemele țării au fost studiate. Așteptăm acum și soluțiile date de conducere (care sigur se lasă mult și bine așteptate).

Cartea Unde nu-i cap, vai de popoare! de Dragoș Pătraru a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
15

Mulțumim, Doamne, c-ai creat-o pe Zenia! Dar nu te mai obosi și data viitoare!

Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood-recenzie

Grupul Editorial Corint (Leda), 2013

Colecția Maeștrii, 636 de pagini

Titlu original: The Robber Bride, 1993

Traducere de Gabriela Nedelea

Mulțumim, Doamne, c-ai creat-o pe Zenia! Dar nu te mai obosi și data viitoare!

    Ce te faci când cel mai mare coșmar al tău prinde viață? Încerci să scapi de el, evident. Și, dacă reușești, te asiguri că nu se mai întoarce niciodată.

   Scrisă cu mult umor, pe fundalul unor povești ce se întrepătrund la un moment dat, Mireasa hoțomană pune în discuție probleme vechi, dar încă actuale: războiul dintre sexe, dinamica cuplului și nevroza conjugală, conflictul dintre generații, traumele suferite în copilărie etc. Ideea centrală este anticipată de o poveste, subtil introdusă:

   „Mirele hoțoman”, citește Tony, într-un trecut îndepărtat, între cele două gemene. Fecioara cea frumoasă, căutarea unui soț, sosirea străinului bogat și chipeș care momește fetele nevinovate în codru, după care le taie în bucăți și le mănâncă. „Într-o bună zi apare un pețitor. El era…” „Ea! Ea!” țipă gemenele într-un glas.

   „Ei, hai să te văd, Tony, cum ieși din asta”, zice Roz, uitându-se din cadrul ușii la ele.

   „Am putea schimba titlul în Mireasa hoțomană”, zice Tony. „Așa vă place?”

   Până și obiceiurile copilelor prevestesc sfârșitul veșnicei mirese, o femme fatale fără scrupule:

   Gemenele se gândesc un pic, apoi ajung la concluzia că merge. Sunt înnebunite după rochiile de mireasă, își tot gătesc păpușile Barbie în ele; după care le aruncă peste balustrada scărilor sau le îneacă în cadă.

   „În cazul ăsta”, zice  Tony, „pe cine vreți să ucidă? Bărbați? Femei? Sau și una, și alta?”

   Gemenele rămân fidele principiilor lor, nu se clintesc. Optează pentru femei, chiar și în rolul de victimă. […]

  Mireasa hoțomană, reflectează Roz. De ce nu? S-o ia și mirele o dată pe cocoașă! Mireasa hoțomană pândind în conacul din pădurea întunecoasă, prădând tinerii nevinovați și fermecători și ducându-i la pieire, în cazanul ei diavolesc. Așa, ca Zenia.

    Trei femei, Tony, Charis și Roz, se cunosc puțin din vremea studenției, până când apariția Zeniei în viața fiecăreia le face să devină foarte apropiate. Toate trei devin, pe rând, victime ale acestei femei cu trecut inventat, o superbă devoratoare de suflete, care le exploatează slăbiciunile, le fură bărbații, le șantajează, apoi dispare.

   Cu toate că, aparent, Zenia a fost ucisă, cele trei nu o lasă să plece cu adevărat, iar apariția acesteia la restaurantul unde obișnuiau să se întâlnească devine factorul declanșator pentru rememorarea vieții fiecăreia, din copilărie, până în momentul Zenia.

  Miniona Tony (Antonia), profesor universitar specializat în războaie, colecționează flori culese de pe câmpurile unde au avut loc mari bătălii, construiește machete ale luptelor de pe front și duce o viață liniștită alături de West. Copilăria i-a fost marcată de absența mamei, care a părăsit-o, plictisită de viața conjugală și de răceala tatălui, care se sinucide în ziua absolvirii liceului. Inteligentă și calculată, are capacitatea de a rosti cuvintele invers, în oglindă. Astfel, își construiește un alter ego – Ynot – în care se refugiază.

   „West” – repetă Tony în sinea ei. Îi rostește, din când în când, numele în gând, ca pe o incantație. Cândva – cu treizeci-treizeci și doi de ani în urmă – era Stewart, până când el îi mărturisise cât de mult îi displăcea să i se spună Stew; așa că îl inversase și de atunci e West. Trișase un pic, totuși; dacă ar fi respectat procedeul întocmai, ar fi fost Wets. Dar așa se întâmplă când iubești, reflectează Tony. Trișezi un pic.

   Charis (Karen) este o vegetariană convinsă, preocupată până la obsesie de salvarea planetei și de viața interioară. Își crește singură fiica, ultima dată văzându-și iubitul plecând, împreună cu Zenia, nepăsându-i că își părăsește viitorul copil.Traumele suferite în copilărie (bătăile mamei și moartea ei, violurile unchiului) o determină să își construiască o altă personalitate; Karen cea brutalizată a devenit Charis cea mistică. Totodată, impactul Zeniei asupra ei este și cel mai dur.

   Stă sprijinită de balustrada feribotului, uitându-se în urmă, la dâra învolburată monoton de pe lacul acesta otrăvit până-n adâncuri. Lumina care strălucește pe apă nu mai e albă, ci gălbuie; e după-amiază și soarele scapătă, scapătă și ziua, către locul în care s-au dus toate celelalte zile, fiecare răpindu-i câte ceva.

   Roz (Rosie), plinuță și cochetă, este o femeie de afaceri bogată și cea mai hotărâtă dintre cele trei; este singura care are puterea să nu-și ierte bărbatul infidel. Provenită dintr-o familie în care tatăl își face apariția destul de târziu, se lasă sedusă de șarmul Zeniei, o primește în viața ei, pentru ca, ceva mai târziu, aceasta să plece cu o sumă bunicică de bani și cu Mitch, soțul ei.

    Cu toate că, aparent, personajele nu au nimic în comun, descoperim că sunt și alte aspecte asemănătoare în viața lor, în afara momentului Zenia. Toate trei au avut o copilărie nefericită, nu s-au înțeles cu mamele, iar nașterea lor a fost accidentală. În tinerețe, s-au cunoscut vag, ca studente ale aceleeași universități, când au cunoscut-o prima oară și pe Ea, pe Zenia.

    Zenia este omniprezentă în viața lor, chiar dacă au participat la înmormântarea urnei cu presupusa cenușă a acesteia. Duplicitară și puternic mitologizată, colecționară de bărbați, de care se folosește, reprezintă materializarea fricii celor trei femei, în viața cărora intră pe ușa din față, cu o poveste siropoasă inventată, parcă, pentru fiecare. Pornind de la acest aspect, s-a pus în discuție inteligența nativă a personajului, pe care eu țin să o contest. Consider că e, mai degrabă, șireată, isteață, narcisistă – acestea sunt trăsături care îi reflectă faptele.

   Cine a fost Zenia? Nici autoritățile nu știu să răspundă. Își inventează trecutul și viața și este sinceră atunci când te aștepți mai puțin. O primă variantă ar fi că mama sa a fost o țigancă româncă ucisă de săteni cu pietre (varianta spusă lui Tony), apoi că provine din Berlinul bombardat în cel de Al Doilea Război Mondial (lui Roz, despre care știa că are sânge de evreu), că a fost exploatată sexual de mică, vândută de mama sa unor ruși (lui Charis). Zenia are capacitatea de a se adapta și de a se reinventa, în funcție de situație.

   Revenirea Zeniei după cinci ani de la presupusa moarte le determină pe cele trei să ia atitudine. De această dată, ele își scot armele.

   Ar fi păcat să o privim doar ca pe un superb personaj malefic. Așa cum se întâmplă în basme, unde personajul negativ are rolul de a-l evidenția pe cel pozitiv, Zenia reprezintă tot ce fiecare nu poate avea: frumusețe, încredere în propria persoană, putere. Toate trei își recunosc admirația pentru ea. Tot Zenia este cea care le învață să lupte pentru ceea ce iubesc cel mai mult și spune adevăruri crude privindu-le în ochi. Prin urmare, este Zenia prieten sau dușman?

   Zenia râde. „Hai, doar nu ești un copil! E îndrăgostit de fundul tău. Sau de o altă parte a trupului, de unde să știu eu? În orice caz, nu-ți iubește sufletul, nu te iubește pe tine. Și-și ia ce-i place, chiar fără voia ta. L-am urmărit cu atenție, e un rahat nesătul; în esență, sunt cu toții niște violatori. Ești o naivă, Karen. Crede-mă, un bărbat vreau un singur lucru de la o femeie: sexul. Ceea ce contează e cât îi faci să-ți plătească pentru asta.”

    Mireasa hoțomană e scrisă de mâna unui maestru în analiza psihologică a femeii, surprinsă în diverse epoci și ipostaze. Bărbații se află într-o lume a femeilor cuminți, ce doresc să le facă pe plac și le iartă infidelitățile, iar Zenia este excepția ce vine să le dărâme castelul de cărți de joc, mizând pe fragilitatea lor.

  Un șarpe cu clopoței care nu te mușcă nu te învață nimic, avertizează autoarea, în debutul romanului, citând-o pe Jessamyn West.

Cartea Mireasa hoțomană de Margaret Atwood a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

        Saga favoritelor, de Jean des Cars-Editura Trei-recenzie

Titlul original: La Saga des Favorites

Traducere din limba franceză: Bogdan Perdivară

Editura: Trei

Colecția: Istorie

Gen: Non-ficțiune, istorie

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 440

Nota mea: 10/10

  Născut la Paris în 1943, Jean des Cars (pe numele întreg, Jean Marie de Pérusse des Cars) este un scriitor și jurnalist francez, colaborator la Paris MatchFigaro Magazine și Jours de France. Istoric reputat și autor prolific, el și-a creat un nume ca pasionat cronicar al marilor case dinastice europene și al destinelor celor mai iluștri reprezentanți ai acestora. Printre lucrările sale cele mai cunoscute, multe dintre ele traduse în numeroase limbi, se numără Saga dinastiei de HabsburgSaga dinastiei de WindsorSaga dinastiei RomanovSaga reginelorSaga favoritelor, dar și biografiile dedicate unor personalități istorice celebre, precum Ludovic al II-lea al Bavariei, împărăteasa Elisabeta a Austriei, prințul moștenitor Rudolf al Austriei, împărăteasa Eugenia a Franței și multe altele.

   Jean des Cars se numără, fără îndoială, printre scriitori mei favoriți. Stilul său mă fascinează, întrucât cărțile sale nu sunt scrise într-un limbaj rigid, riguros, rece, ci, dimpotrivă, stilul științific, specific lucrărilor de non-ficțiune, se împletește cu cel jurnalistic. Astfel, totul se transformă într-o poveste cursivă, plăcută, capabilă să te țină captiv în mrejele sale și, mai ales, în ale istoriei. Jean des Cars se aventurează în această carte a vieții, în acest izvor fără început și fără sfârșit și revine cu amintiri pe care nu ezită să ni le împărtășească.

   O lucrare de-a sa pe care am citit-o recent se intitulează frumos ,,Saga favoritelor”. Mi-a plăcut nespus, întrucât am avut ocazia, încă o dată, să profit de stilul unic al autorului. De-a lungul câtorva zile m-am bucurat de această antologie, superb ilustrată, presărată de povești de dragoste ce au cutremurat societatea ultimelor secole prin curaj, pasiune și o lipsă incredibilă de inhibiții. Totodată, m-am lăsat purtat într-o călătorie uimitoare prin Europa, pe la Curțile Regale, pe meleagurile veșnic fermecătoare ale bătrânului continent.

   Este necesar să începem prin a preciza semnificația termenului ,,favorită”.  Autorul ne oferă explicații în acest sens, pe care consider că trebuie să vi le împărtășesc:

,,Ce este o favorită? Cuvântul, neîndoielnic originar din italiană, se referă la o femeie care ,,se bucură de favorurile” unei persoane de rang foarte înalt. Spre deosebire de o amantă, favorita nu se mulțumește să fie obiectul unei pasiuni amoroase, fie aceasta efemeră sau durabilă. Ea are putere, exercită influență politică, economică sau artistică; obține rezultate, fericite sau dezastruoase. Fie că e iubită de populație, tolerată sau detestată, nimic nu se face și nu se desface fără ea.”

   Acum vă gândiți, cu siguranță, la favoritele regilor Franței, de multe ori mai celebre decât regii înșiși, însă, stați fără grijă, aceștia nu sunt singurii care au încercat să-și găsească fericirea în rândul celor lipsiți de sânge albastru.  Se știe că viața capetelor încoronate nu a fost întotdeauna roz, fiind prea presați de protocol, de o conduită ,,adecvată” unui membru al Familiei Regale, dar și de alianțele matrimoniale, realizate în scopuri politice (menținerea și garanția păcii, extinderea granițelor etc).

       Madame de Pompadour (Sursă: Wikipedia)

  Ați fi uimiți să descoperiți că multe state se pot ,,mândri” cu astfel de relații interzise, unele mai mult sau mai puțin cunoscute, dar care au avut, fără doar și poate, niște consecințe ce au rămas întipărite în memoria colectivă a europenilor și nu numai. În volumul de față, Jean des Cars le aduce la cunoștința publicului larg pe optsprezece dintre favoritele Europei. Mai bine de jumătate aparțin Franței, țării de baștină a scriitorului, permițând o incursiune semnificativă în istoria acestui stat, unul dintre stâlpii Occidentului încă din Evul Mediu.

   Prin urmare, favoritele de la Versailles/Louvre prezentate sunt: Agnes Sorel – întâia favorită; Diana de Poitiers – amazoana lui Henric al III-lea; Gabrielle d’Estrées– vesela alinare a lui Henric al IV-lea; Louise de La Valliere, doamna de Montespan și doamna de Maintenon – cele trei vârste ale dragostei regelui Ludovic al XIV-lea; surorile de Nesle, doamna de Pompadour și doamna du Barry – capriciile amoroase ale lui Ludovic al XV-lea; Zoé du Cayla – inspiratoarea lui Ludovic al XVIII-lea, la care se adaugă Miss Howard – amanta providențială a viitorului Napoleon al III-lea.

    Am apreciat că printre paginile acestei cărți se regăsesc și alte favorite despre care, personal, voiam să aflu mai multe: Lola Montez – muza blestemată a regelui Ludovic I al Bavariei, Katia Dolgorukova – fericirea furată a țarului Aleksandru al II-lea al Rusiei, Blanche Delacroix – iubirea sfidătoare a lui Leopold al II-lea, regele belgienilor; Magda Lupescu – lupoaica lui Carol al II-lea al României și, nu în cele din urmă, Wallis Simpson – o amenințare pentru coroana britanică, marea iubire a monarhului Eduard al VIII-lea al Regatului Unit.

                    Wallis Simpson

   Fiecare dintre cele 18 povești prezintă viața unei  favorite cu bune și cu rele, cu realizări și cu fapte rușinoase, pusă în relație cu viața monarhului căruia i-a ,,sucit” mințile. Descoperim, astfel, nu doar erorile înfăptuite de anumiți regi în numele iubirii, ci și modul în care a decurs domnia lor, modul în care viața privată – atât de controversată – s-a răsfrânt asupra îndatoririlor față de națiunea asupra căreia fuseseră însărcinați să vegheze. Pentru realizarea acestor biografii 2 în 1, scriitorul s-a documentat foarte mult, a cercetat arhive prăfuite, a studiat cărți și a făcut din această saga o sursă de informație cât se poate de complexă, de corectă și de încredere.

    Întâmplările de la marile Curți ale Europei m-au purtat în lumi pe cât de fermecătoare, pe atât de complicate, m-au determinat să visez cu ochii deschiși. Nu doar o singură dată mi-am spus că aș da orice să pot face o călătorie în timp pentru a vedea cu proprii ochi evenimentele remarcabile ce suscită și acum interesul publicului. Reproducerile după tablouri, după portrete aparținând unor oameni de mult plecați dintre noi sunt, într-adevăr, savuroase. (Și nu spun asta din perspectiva unui cunoscător și mare pasionat de artă, nici vorbă!)

   Totuși, povestea mea favorită este cea a Magdei Lupescu și a regelui Carol al II-lea, două personaje autohtone, amintiri dintr-o Românie a secolului al XX-lea, pe când mai purta încă numele de regat și se afla sub cârmuirea unor oameni, cu adevărat, înzestrați. Jean des Cars nu se limitează la a prezenta relația pasională dintre cei doi, principe moștenitor, ulterior, rege și o tânără din popor. Scriitorul francez face cunoscută încercarea națiunii române de a-și depăși statutul, de a-și obține independența și de a-și desăvârși evoluția sub îndrumarea unei familii domnitoare europene.

   Sunt aduși în discuție Carol I – un rege sever, dar vizionar, Elisabeta – cunoscută în lumea cultural-artistică sub numele de Carmen Sylva, Ferdinand I – cel loial, întregitorul României, Maria – nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cea căreia îi datorăm, în bună parte, Marea Unire din 1918. După aceea, îi vine rândul lui Carol al II-lea – un monarh nu tocmai responsabil, cel care a renunțat la tron pentru împlinirea pe plan sentimental. Cea vinovată de neglijența lui este nimeni alta decât Magda Lupescu, alături de care a înfruntat viața, presărată de pasiune, surprize, petreceri și… reproșuri.

               Magda Lupescu și Carol al II-lea al României

  În ,,Saga favoritelor” veți găsi povești de dragoste pentru toate gusturile, motiv pentru care vă recomand s-o citiți, chiar dacă nu sunteți pasionați, în mod special, de istorie! Vă invit să luați parte la o călătorie fascinantă, pe care o veți adora. Pașii vă vor purta pe la Louvre, pe la Versailles, pe străzile Parisului veșnic animate, pe la palatul Buckingham și prin multe alte destinații europene (și nu numai). Câteva pagini de istorie și câțiva stropi de iubire – elixir neprețuit, o combinație perfectă, în ceea ce mă privește…

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Saga favoritelor de Jean des Cars a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Surse foto: Pinterest, Wikipedia

by -
12

Contact, de Carl Sagan-Editura Nemira-recenzie

Editura Nemira, 2017
Colecția Nautilus
Titlu original: Contact, 1985
Nr. pagini: 496
Traducere de Radu Pavel Gheorghiţă

   “Este prima dată când cineva, oricine, este  în stare să caute ființe extraterestre. Tu ai făcut un detector cu care se pot căuta alte civilizații pe planetele a milioane de alte sisteme solare. Nimeni nu garantează reușita. Dar ai putea să găsești o problemă mai importantă decât asta? Închipuiește-ți că ei sunt acolo și ne transmit semnale, iar pe Pământ nimeni nu-i ascultă. Ar fi ca o farsă, o glumă proastă. Dacă am fi capabili să ascultăm și nu am face-o, nu ți-ar fi rușine de civilizația noastră?”

   În anii ’85-’90, populația lumii devenea din ce în ce mai receptivă la posibilele contacte cu lumea extraterestră, aprinzând imaginația multor scriitori și scenariști. În 1885, scriitorul științific și astronomul Carl Sagan publica Contact, o poveste profetică despre mesajele venite din spațiu, autorul însuși urmărind ani de-a rândul semnalele sonore.

   În primele capitole ale romanului, autorul face o analiză a copilăriei personajului principal, Eleonor Arroway, și descoperim o fetiță precoce, marcată de moartea tatălui și de prezența unuia vitreg, pe care îl respinge în mod constant, refugiindu-se în mirajul cerului înstelat. După susținerea tezei de doctorat, la finele anilor ’90, Ellie conduce programul de cercetare Argus, iar singura extravaganță pe care și-o permite o reprezintă călătoriile singuratice la volanul unui Thunderbird din 1957 decapotabil.

 

De-a lungul anilor, a ajuns să cunoască fiecare orășel prăfuit, fiecare culme și văioagă și aproape pe toți agenții de circulație de la sud-vest de New Mexico.

   Ellie este un astronom obsedat de SETI (căutarea ființelor extraterestre, printr-un proces de supraveghere obișnuită, monotonă a radioactivității din spațiu), fără viață personală și care luptă să-și croiască drum într-o lume a oamenilor de știință în majoritate bărbați. Ziua în care prin zgomotul banal al spațiului extraterestru apar sunete noi, repetitive, îi schimbă radical viața. Semnalul din spațiu, contestat inițial deoarece conținea prima înregistrare tv din Germania nazistă, în 1936, când Adolf Hitler ura întregii lumi bun venit în patria germană cu ocazia deschiderii oficiale a Jocurilor Olimpice, este, de fapt, un mesaj încifrat venit de pe steaua Vega și conține planurile construirii unei mașini ce va putea trimite cinci oameni în spațiu. Însă lupta împotriva sexismului în știință continuă, deoarece Ellie își dorește să facă parte din echipa Celor Cinci.

   Cu profund interes am urmărit-o pe Ellie pe tot parcursul romanului; un personaj special, un alter ego feminin al autorului, singurul puternic individualizat, portretele celorlalte personaje fiind lăsate într-un con de umbră.

  

Din tot grupul lor, al numiților Celor Cinci, Ellie era singura în poziția de astronom observator, chiar dacă specializarea ei nu ținea exact de domeniul opticii. Iar ea simțea că era datoare să culeagă cât mai multe informații era omenește posibil, atât în călătoriile lor prin tunele, cât și în continuumul spațio-temporal cu patru dimensiuni, cel obișnuit, în care pătrundeau periodic cu Mașina.

   În conturarea personalității ei, Sagan se dovedește un maestru: deșteaptă, ambițioasă, Ellie excelează ca om de știință, descoperă adevăruri absolute pentru omenire, își clădește întreaga carieră încercând să intre în contact cu cei mai îndepărtați străini dintre toți străinii și încearcă să demonteze miturile creaționiste. Însă, în viața reală, cea pământească, abia dacă intră în vorbă cu cineva și nu este în stare să-și descopere propriul adevăr – trecutul ei, ceea ce îi oferea stabilitate, se dovedește o minciună.

   Întreaga ei viață cercetase universul, dar scăpase din vedere cel mai clar mesaj: pentru creaturile mărunte, așa cum suntem noi, nemărginirea poate fi îndurată numai prin iubire.

   Contact pune în discuție și relația dintre știință și religie; fiecare capitol al celor trei părți (Mesajul, Mașina și Galaxia) este precedat de citate de inspirație religioasă.

   

Că noile erezii se vor ivi pe fața pământului o știm din profeția lui Hristos, dar nu cunoaștem nicio prezicere care să spună că trebuie să le nimicim pe cele vechi. (Thomas Browne, Religio Medici, I, 8, 1642)


    Discuții pe această temă se poartă și între personaje, precum și despre posibilitatea implicării divine în proiectul vegan, ca experiment.

  

–«Deus ex machina»? La asta te gândești? Îți închipui cumva că în cele din urmă zeii s-au milostivit de noi și ne-au trimis Mașina?
–Mai degrabă la ceva gen «Machina ex deo» sau cum o suna mai bine în latină. Nu, eu nu cred că omenirea este un experiment. Cred că noi suntem singurii care ne supraveghem, că stăm pe o planetă care nu interesează pe nimeni altcineva, într-un loc în care nimeni nu s-a deranjat să intervină vreodată.

    Finalul romanului poartă Semnătura Creatorului:

    “Tronând deasupra oamenilor, a zeilor și a demonilor, asimilându-i pe Supraveghetori și pe constructorii tunelelor, există o inteligență care precede universul.
   Cercul se închisese.
    Ellie găsise ceea ce căuta.”

   Notă:

    După afirmațiile lui Carl Sagan, romanul s-a născut dintr-un proiect pentru un film artistic, care a apărut în 1997, la un an de la moartea sa, cu Jodie Foster în rolul lui Ellie. Însă, între cele două „scenarii” există diferențe majore. De exemplu, în roman, mama lui Ellie este singura ei rudă în viață, pe când în film, aceasta murise la nașterea fetiței. Tot în film, Ellie este singura care pleacă în călătoria interstelară. Detaliile științifice cu terminologie specifică ocupă un loc important în economia volumului, iar în film se apropie de limbajul standard. Totuși, unele secvențe și replici sunt identice, fapt ce sugerează implicarea autorului și în adaptarea scenografică.

 Cartea Contact de Carl Sagan a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
6

Evermore, de Alyson Noël-recenzie

Seria: „Nemuritorii”, vol.1

Traducere din limba engleză: SHAUKI AL-GAREEB

Editura: RAO

An apariţie: 2010

Număr de pagini: 316

    Pentru câteva minute  aş vrea să vă imaginaţi că vă aflaţi pe un câmp plin de lalele roşii. Acesta se află în mijlocul unei păduri de brazi. Vă aplecaţi să rupeţi o lalea, iar în momentul în care o ridicaţi pentru a v-o aşeza în păr cerul se întunecă, corbii zboară pe deasupra dumneavoastră. Vine tornada şi răvăşeşte totul în calea ei. Pe noi ne ridică de la sol şi ne arată nişte…imagini cu întâmplări, vise demult uitate, adevăr, minciuni, dor, dragoste, teamă, moarte, viaţă. Câte şi mai câte dezvăluie, iar starea noastră se schimbă. Brusc, se opreşte şi apare o persoană, mai mult o fantasmă care întreabă: „Ce ai face dacă ai fi nemuritor? Ai încerca să îndrepţi greşeli din trecut? Ai vrea să trăieşti prezentul, eternitatea? Renunţi la toate pentru că simţi că nu meriţi un atare dar sau, mai bine spus, povară?”. Care să vă fie răspunsul? E posibil să îl aflaţi în cartea lui Alyson Noël…

   Alyson Noël s-a născut pe data de 3 decembrie 1965 în California şi a fost crescută în Orange County. A trăit în Mykonos, Grecia. Ulterior s-a mutat în Manhattan, New York unde a lucrat ca însoţitoare de zbor pentru Delta Air Lines. Acum trăieşte în Laguna Beach, California. A avut mai multe meserii printre care cea de babysitter, manager, a pictat tricouri, a creat bijuterii. Ceea ce a determinat-o să devină autoare a fost cartea „Are you there God? It’s Me, Margaret” de Judy Blume pe care a citit-o în clasa a şasea. Primul volum pe care l-a scris a fost romanul “Faking 19” care prezintă stilul de viaţă al adolescenţilor de astăzi.

   Volumul se deschide cu un citat al poetei Emily Dickinson “Singurul secret pe care oamenii îl păstrează/ Este nemurirea.”. Aceste câteva cuvinte cuprind esenţa cărţii lui Alyson Noël. Vom vedea că nemurirea nu este un cuvânt orişicare, că piatra filozofală oricât de negăsit ar fi e posibil să fi fost creată cu mult timp în urmă. Nemurirea este un “vreau” al multor persoane: unora le aduce fericirea, iar altora nefericirea, le creează o lume-purgatoriu a cărei poveste se repetă la nesfârşit, fără ca butonul “stop” să poată fi apăsat.

   “Evermore” revelă povestea unei adolescente care avea totul: era în echipa de majorete a liceului, avea note bune şi visa să ajungă cât mai sus, avea un iubit popular, un câine pe nume Buttercup şi o familie care o iubea mai mult decât orice pe lume. Lumea lui Ever este dată peste cap într-o noapte în care tatăl ei, vrând să nu lovească cu maşina o căprioară, a virat şi a ajuns cu maşina într-un copac. Sora mai mică, căţelul, tatăl şi mama tinerei noastre au decedat, dar ceva sau cineva au ţinut-o pe Ever departe de Rai şi au salavat-o de la moarte. Tot ce îşi aminteşte Ever este un câmp şi un băiat care părea ai zâmbi. Ea este luată în grijă de către sora geamănă a tatălui său, ajunsă avocat de succes. Ever se mută în casa acesteia, la un nou liceu şi îşi face alţi prieteni, pe Miles şi pe Haven. Două firi opuse : Miles adoră teatrul şi se îndrăgosteşte foarte uşor, Haven este o fată goth care, din cauza neatenţiei părinţilor, doreşte mai multă atenţie şi încearcă să iasă din tipare pentru a se face remarcată.

  În urma accidentului Ever începe o altă viaţă şi îşi dă seama că a primit un « dar » : aude gândurile celor din jur, poate să prevadă viitorul şi o  vede pe sora sa mai mică, Riley « ceea ce ea nu-şi dă seama este că nu vreau nici un fel de ajutor. Că eu, cu toate că tânjesc să fiu normală din nou, să mă întorc la perioada de dinainte când lucrurile erau obişnuite, ştiu totuşi că asta mi-e pedeapsa. Acest har oribil este ceea ce merit pentru tot răul pe care l-am produs, pentru vieţile pe care le-am făcut să piară. Iar acum trebuie doar să trăiesc cu asta… ». Ea se învinovăţeşte pentru moartea părinţilor ; se închide în sine, se îmbracă cu hanorace şi îşi pune mereu gluga pe cap, ochelari de soare şi ipod-ul e setat la maxim. Zilele care trec se tranformă în rutină, pare că nu va mai reveni Ever de altă dată…până când apare Damen Auguste. Un nou student care este mult prea perfect : se mişcă foarte repede, pictează mai bine decât Picasso, ştie răspunsurile la toate întrebările profesorilor, scoate lalele roşii şi boboci de trandafiri albi de pe după ureche, face surf şi vorbeşte precum în  vremurile de demult, « poţi să găteşti un fel de mâncare la fel de bun ca un bucătar de cinci stele, ai fost fotomodel în New York – unde ai locuit înainte să îţi duci traiul în Santa Fe, care a fost înainte să fi locuit în Londra, România, Paris şi Egipt, nu eşti angajat şi eşti emancipat…Ai spus că am locuit în România, când de fapt e vorba de Roma ». Ever se va îndrăgosti iremediabil de acesta, dar ceva ceva nu se leagă. Damen dispare fără urmă, are o casă nemobilată cu pereţi albi şi o cameră plină cu obiecte care au aparţinut lui Shakespeare,  Van Gogh, Botticelli, Francis Bacon, Albert Einstein, Beatles şi care sunt dedicate lui Damen Auguste, Esposito. Tânăra va afla că Damen este un nemuritor, în vârstă de vreo 600 de ani care aşteaptă de mult prea mult timp să fie alături de aceasta « în timp ce eu sunt nemuritor. Ceea ce înseamnă că am cutreierat pământul sute de ani într-un singur ciclu de viaţă constant. Totuşi, contrar fanteziei pe care ţi-ai vârât-o în minte, imortalitatea mea nu se bazează pe supt sânge, pe sacrificiu uman… » ci « pe suc de nemuritor ». In vreme ce el nu putea muri, Ever se reîncarna din nou şi din nou, dar murea mult prea tânără pentru ca el să aibă şansa de a petrece mai mult timp alături de dânsa. Damen este cel care a readus-o la viaţă în noaptea accidentului. Ştie că a fost egoist, că a făcut acestea pentru sine, că a transformat-o într-o fiinţă nemuritoare, dar îi lasă lui Ever  posibilitatea  de a alege : să moară sau să trăiască pe veci. Toate par prea frumoase pentru a fi adevărate. Ever se va schimba,îl va îndepărta pe Damen de lângă dânsa şi îşi va îneca amarul şi harul său în vodcă. În plus, are pe urme o altă nemuritoare, fosta soţie a lui Damen care şi-a făcut un hobby din a o ucide pe Ever la fiecare încarnare a acesteia.  Ce vei face Ever ? Vei da şah şi mat sau laşi regele la pământ ?

   Opera este scrisă la persoana I, prezentată de un narator omniscient şi omniprezent. Fantasticul se îmbină cu realul şi creează o altă lume în care fiinţele nemuritoare, vârcolacii şi vampirii nu sunt un mit. Totul este posibil « gândurile creează lucruri, spune el, făcând să apară o umbrelă uriaşă, ploaia alunecând pe margini şi aterizând pe covor. E la fel ca pe Pământ, doar că acolo durează mult mai mult până se materializează. Dar aici, pe Tărâmul Verii, apar imediat .». personajele sunt caracterizate direct de către narator « părul ei vopsit negru este cu cărare pe mijloc, corsetul negru din vinilin este purtat pe deasupra unei bluze cu guler colant…ochii par a fi aurii, dar asta doar din cauză că poartă lentile de contact galbene » şi indirect prin gesturi, mimică, vorbe. Lucrarea se centrează asupra modului în care Ever percepe lumea din jur. Prin urmare, ori de câte ori acesteia nu îi va plăcea un lucru sau le va înţelege greşit pe altele, la fel se va întâmpla şi cu cititorul.

  Dragi lectori să fiţi pregătiţi pentru întorsături de situaţie, mister, puţină enervare, tensiune şi…ghicit în flori deoarece e posibil să vă împiedicaţi de o « iubire nemuritoare »(laleau roşie) :

« Când, în cele din urmă, îmi ridic privirea, sunt înconjurată de lalele – sute de mii de lalele, toate roşii. Acele petale moi şi ceroase strălucind, licărind în soarele dimineţii, umplând parcarea şi acoperind toate maşinile. Si, când mă ridic în picioare şi mă scutur, ştiu fără să mă uit : cel care mi le-a dat a plecat. ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

Notă: 10/10 steluţe

 

Cartea Evermore de Alyson Noël a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

by -
4

Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta-recenzie

Titlu original: Tonight I Said Goodbye
Traducere: Cătălina Harceag
Editura: Orizonturi

   Michael Koryta şi-a făcut intrarea fulminantă în galeria marilor autori de romane poliţiste, reuşind să obţină aprecieri elogioase din partea criticilor. Romanele sale au apărut pe lista bestseller şi au câştigat numeroase premii.

   În plus, faţă de câştigarea Premiului Los Angeles Times, romanul său “Envy the Night”, a fost tradus în mai mult de douăzeci de limbi. Un fost reporter de ziar şi anchetator privat, Koryta a absolvit Universitatea cu diplomă în justiţia penală.

   Cartea de faţă debutează cu o situaţie controversată, aparenta sinucidere a unui bărbat concomitent cu dispariţia soţiei şi fiicei sale, iar acestea declanşează o investigaţie amplă din partea autorităţilor, dar şi din partea tatălui victimei. Tatăl presupusului sinucigaş îi va angaja pe Lincoln Perry şi partenerul său. John Weston era convins că fiul său nu s-a sinucis şi nu şi-a omorât fiica şi soţia. Nora şi nepoata se poate să fie în viaţă, iar asta trebuie să descopere detectivii noştri. Un caz realmente fără succes, toate dovezile confirmă sinuciderea lui Weston junior şi dispariţia fără urmă a familie sale.

,,Eu sunt Lincoln Perry iar Joe Prichard este asociatul meu. Intrasem în afaceri abia de şase luni şi deja reuşisem să adunăm datorii impresionante. Încercăm să nu ne lăudăm prea des cu asta, mai ales în faţa clienţilor. Înainte să devenim detectivi particulari, eu şi Joe fusesem parteneri la Departamentul de Poliţie din Cleveland, Secţia Narcotice. Eu am fost obligat să demisionez, iar Joe a ieşit la pensie, un an mai târziu. Joe reuşise să mă convingă să mă întâlnesc singur cu John Weston, în timp ce el se ocupa de un interviu de rutină. Acum regretăm că acceptasem.

   Totul indică o familie frumoasă, o viaţă fericită, afacerea lui Weston mergea bine, atunci ce s-a întâmplat? Se pare că nu totul era aşa roz cum pare, iar câteodată este nevoie de o cercetare amănunţită pentru a scoate la iveală detaliile. Se vehiculează datorii la jocuri de cărţi, relaţii cu mafia rusă din Clevland. Oare aceştia i-au răpit familia şi l-au ucis pe Weston? Se pare că soţia şi fetiţa ar fi în viaţă, dovadă cele lăsate scrise de fetiţă.
“În seara asta mi-am luat la revedere”.

   Tot la o cercetare a casei se descoperă legături cu un influent om de afaceri local-J.E.Hubbard. Acesta s-ar părea că deţine o mulţime de afaceri în zonă, obţinute nu tocmai legal. Să fi lucrat Weston pentru acest om? De aici apar şi legăturile cu puternicul cap al mafiei locale Dainius şi acoliţii săi.

,,-Dainius Belov. Este capul mafiei ruse în acest oraş şi nu vă sfătuiesc să-i subestimaţi puterea. Are o influenţă mai mare în oraşul ăsta decât ar fi visat orice gangster italian. Alexei Krashakov este unul dintre locotenenţii lui Belov. Rakic şi Malaknik lucrează cu el. Sînt puţin cam duri pentru gusturile lui Belov, aşa că puterea lor este limitată, dar sînt implicaţi în traficul de heroină, cocaină, arme, în prostituţie şi în orice-ţi mai trece prin cap.

   În peisaj apare şi Cody de la FBI, cu o presupusă anchetă în privinţa mafiei ruse, dar nimic în privinţa lui Hubbard. Cody de la FBI pare a fi pe ştatele de plată a influentului om. Ce învârte de are asemenea legături?
Weston lucra ca şi şantajist profesionist pentru Hubbard. Scotocea în viaţa personală a oamenilor şi îi furniza informaţii. Filmase bărbaţi căsătoriţi făcând sex cu amantele lor, informaţii deranjante despre trecutul lor, probleme cu drogurile, iar când preda şefului său aceste informaţii, acesta câştiga detaşat în tranzacţii şi reuşea să aibă mai multă influenţă asupra administraţiei locale.

   Apare în scenă şi fostul partener a lui Weston, Kinkaid, care pretinde că este îndrăgostit de Julie, şi datorită acestui fapt s-a despărţit de partener. Acum vrea să ştie ce s-a întâmplat cu femeia şi fiica sa. Oare este sincer? Moartea unui camarad de arme a lui Weston venit să ancheteze sinuciderea, lasă loc de interpretări. Glonţul venit din partea unde era Kinkaid îi pun pe gânduri pe detectivii noştri, dar tot vor fi duşi de nas de acesta. Totul arată o răfuială cu puternica mafie, dar nici Hubbard nu este exclus.

    Când Lincoln va da de urma soţiei dispărute şi a fiicei sale, unele lucruri se vor lămuri, altele vor rămâne în ceaţă. M-a uimit reacţia, “proaspetei văduve”. Am înţeles că Lincoln ca şi bărbat se simte atras de frumuseţea ei, dar ea? Deşi speriată, temătoare pentru viaţa ei şi a micuţei, va încerca o apropiere mai mult decât evidentă de detectivul nostru. Să nu fi fost totul aşa roz cu se părea între cei doi căsătoriţi?

,,Credeam că este imposibil să-mi distragă cineva atenţia de la vârtejul de întrebări care mă copleşeau, dar ea reuşi s-o facă cu un simplu zâmbet. Femeia asta îţi tăia răsuflarea. Avea un chip perfect proporţionat, ochi negri, scânteietori şi pielea măslinie; buzele roşii, pline, păreau să alunge orice preocupare printr-o simplă atingere tandră. Părul ei părea aproape negru, aşa cum îi cădea în şuviţe lungi, ondulate, acoperindu-i umerii dezgoliţi. Apa îi ascundea trupul, însă îl văzusem, şi acea privire fugară fusese suficienta pentru a mi-l întipări în memorie.’

   Doamna Weston a fugit cu fiica la îndemnul soţului. Acesta a filmat o crimă importantă în mafia rusească. Acoliţii lui Belov i-ar fi împuşcat propriul fiu, iar aceştia din urmă nu se dau de la nimic din a pune mâna pe caseta incriminatoare, dar şi de la a elimina toţi martori.

    Va reuşi Lincoln şi partenerul său să salveze viaţa lor şi a celor două Weston? Cine este de fapt vinovat de uciderea fostului şantajist?

    Recunosc, a fost o surpriză de proporţii pentru mine. Niciodată nu mi-aş fi dat seama de adevăratul criminal, iar autorul pe finalul cărţii a accelerat la maxim acţiunea. Situaţiile periculoase, informaţiile noi care vin ca un tăvălug peste tine, fac din această carte un must read pe care nu îl poţi abandona. Citind cartea mi-am dat seama de ce este aşa elogiat de către public acest autor.

Cartea Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Vicii şi virtute, de Alissa Johnson-recenzie

Seria: „Familia Haverston”

Colecţia: „Iubiri de poveste”

Alma, marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

Titlul original: „Practically Wicked”

Traducere din limba engleză: Oana Zamfirescu/Graal Soft

An apariţie:2017

Număr de pagini:262

   Oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai tăcuţi, unii mai vorbăreţi, unii fericiţi, alţii trişti, unii mai independenţi, iar alţii au nevoie mereu de o îndrumare şi de cineva alături. Lumea în sine este un mozaic, este caracterizată de diversitate şi aceasta este trăsătura cea mai importantă. Cum ar fi să ieşim din casă pentru a da nas în nas cu persoane care seamănă şi se comportă la fel cu noi? Poate am ajunge să ne urâm pe noi înşine sau să devenim egocentrişti… Cert este faptul că viaţa nu ar mai avea aceeaşi coloratură, acel mister care rezidă în momentul în care întâlnim pe altcineva, facem cunoştinţă cu el sau cu ea şi aflăm un lucru nou, vedem că un gând se leagă cu al celuilalt, iar altul poate că nu. Acestea sunt cele care ne sunt „predate” de cartea lui Alissa Johnson. În plus arată că, uneori, persoana care este cea mai diferită de noi ne poate deveni cel mai bun prieten sau, de ce nu, un partener de viaţă.

  Alissa Johnson este autoarea de romane istorice de dragoste, nominalizată pentru premiul RITA. A crescut în bazele Air Force şi a urmat St. Olaf College în Minnesota. Pentru moment ea locuieşte în Arkansan Ozarks unde îşi petrece timpul liber ţinându-şi câinele Aussie ocupat, vizitându-şi familia şi practicând tir cu arcul. Serii scrise de aceasta sunt „Thief Takers”, „Providence” şi „Haverston Family”.

   Începutul volumului este unul destul de amuzant. Totul se petrece în casa Anover. Aceasta era renumită pentru petrecerile sale, pentru scandalurile care ieşeau la lumină în urma acestora, pentru gazde. În aceasta trăieşte unul dintre personajele principale, domnişoara Anna Rees, numită de societatea londoneză şi „Fecioara-de-Gheaţă” din cauza inimilor frânte pe care le lăsa în urmă. La una dintre petrecerile mamei sale va veni şi Lordul Dane care va bea atât de mult încât aproape nu se va mai putea ţine pe picioare. În timp ce căuta camera unei văduve pe care o cunoştea, va intra din greşeală în camera copiilor unde se afla Anna. Rămâne cu aceasta, o roagă să nu îl lase singur, iar ea  se conformează. Cei doi vorbesc vrute şi nevrute: despre faptul că Anna îşi doreşte o căsuţă la ţară, că ar vrea să aibă un câine de vânătoare, iar la final sărutându-se. Înainte de a adormi buştean, Lord Dane îi promite Annei că o va vizita săptămâna următoare.

            Patru ani trec de la acest eveniment, iar Lordul Dane nu mai vine sau…cel puţin aşa crede Anna…

   Căutând prin documentele mamei sale, tânăra noastră va descoperi că este fiica nelegitimă a decedatului Lord Engsly care îi datora mamei sale pentru îngrijirea sa o sumă considerabilă care ar ajuta-o să devină independentă şi să plece din casa Anover. Ea concepe degrabă o scrisoare fraţilor săi, moştenitorii Lordului Engsly, şi le va face cunoscută situaţia sa. Ca urmare, aceştia o vor invita la moşia lor de la ţară pentru a se cunoaşte şi, de ce nu, să lege şi să întărească firele până atunci risipite. Ea este de acord, dar totul va fi pregătit pe la spatele mamei, împreună cu guvernanta sa. Zis şi făcut; Anna pleacă la moşie, îşi întâlneşte unul dintre fraţi şi…pe cel mai bun prieten al acestuia, Lord Dane. Nici Maximilian şi nici Anna nu sunt prea fericiţi de revedere: pe de o parte, Maximilian nu mai voia să o vadă pe tânără pentru că o vizitase şi îi scrisese scrisori ulterior acelei petreceri, dar nu primise răspuns, iar ea nu îl suportă pentru că nu a vizitat-o niciodată. Ceva, ceva nu se leagă. Care să fie motivul? Mama Annei. Ea nu a dorit să îşi piardă fiica pentru vreun lord sau viconte aşa că a ţinut-o închisă în casă, a lăsat-o să meargă la petrecerile organizate în Anover, dar atât. Fără ştirea fetei, ea refuza cereri în căsătorie, nu lăsa pretendenţii să o vadă. Acestea s-au petrecut şi în situaţia Lordului Dane. După ce aceştia vorbesc şi îşi dau seama de eroare şi de adevărata vinovată, revenind  la relaţiile de altă dată. Maximilian rămâne la moşie pentru a o cunoaşte mai bine pe Anna: descoperă despre aceasta că este curajoasă – salvează o fetiţă de la înec fără a şti ea însăşi cum să înoate – cunoaşte opt limbi străine, îi plac cititul şi plimbatul prin natură. Se îndrăgostesc, dar Anna ştie că o căsătorie între ei ar fi imposibilă datorită reputaţiei ei, de fiică nelegitimă a unei femei cu reputaţie scandaloasă. Pentru Max, însă războiul abia începe. De unde se confrunta doar cu  Anna datorită percepţiei sale de „ce anume va crede lumea” şi „suntem diferiţi, unul vrea o viaţă la ţară şi altul la oraş”, va interveni o nouă forţă: Madame, mama Annei care, ajutată de doi bărbaţi înarmaţi vor încerca să o aducă pe Anna înapoi în casa Anover cu forţa. Ce se va petrece? Cei doi vor reuşi să îşi protejeze dragostea şi să învingă inamicul de temut J ? Vom citi şi vom vedea…

   Cartea este narată la persoana a III-a de naratorul omniscient şi omniprezent. Volumul denotă un stil dezinhibat; autoarea scrie din suflet, dă totul pentru a scoate la lumină povestea, relevând sentimente dintre cele mai intense: dragoste, ură, compasiune, prietenie, curiozitate, optimism, euforie, panică, furie, fragilitate, dorinţă. În plus, prin cadrul creat şi prin replicile atent alese s-a creat o atmosferă aparte: am râs

„înainte ca ea să-l poată avertiza, Max făcu o piruetă şi se lovi de un copac înalt, subţire, dar aparent foarte robust…accidentul fu atât de neaşteptat şi de neplăcut, încât Anna nu putu decât să se oprească şi să înlemnească cu gura deschisă, în timp ce Max se clătină pe picioare, îşi duse mâna la frunte şi scoase un şir de înjurături pe jumătate.

-Sfinţii…morţii…Afurisit…Afurisit…Scoase un geamăt lung şi furios şi spuse în cele din urmă: La naiba!

Apoi Anna nu mai auzi decât propriul ei râs, care avu ecou în toată pădurea şi stârni căţeluşa care se afla la picioarele ei să înceapă să latre…Râse până când o duru burta, şi ochii i se umplură de lacrimi. ”

am plâns

„la revedere, Anna. Vocea lui era rigidă şi-i sună goală până şi lui. Drum bun! Făcu o plecăciune fără să se uite la ea, se întoarse şi ieşi din cameră. El nu auzi dacă ea îi ură ceva. Şi nici nu-l interesa.” .

   Cadrele spaţiale sunt minuţios descrise, „câmpuri şi dealuri mănoase erau întrerupte de pâlcuri de copaci cu esenţă tare şi uneori de câte un zid de piatră. O briză caldă îi mângâia faţa, iar mirosul de fân îi gâdila nasul…era o lume diferită…o lume mai bună”. Cel mai mult mi-au plăcut caracterele personajelor, felul în care vorbeau sau observau pe ceilalţi. Este o carte care atrage un cititor de history romance, căruia îi plac aventura şi comedia.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Vicii şi virtute, de Alissa Johnson a fost oferita de Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest-Vogue

Ochii unui înger, de Cătălin Al Haj Ali-recenzie

Editura: Celestium

Număr Pagini: 177

 

                   „Love is my own religion „

   „Mă numesc Al Haj Ali Catălin, m-am născut în Romania/București chiar și în ciuda faptului ca sunt un trio, roman datorita mamei, arab datorita tatălui și italian tot datorita mamei, mix-ului ei din stră-stră. Sunt pasionat de psihologie şi medicina alternativa, intenționez curând sa intru la facultatea de psihologie. Îmi place foarte mult să citesc şi să observ tot ce mă înconjoară, de multe ori mă regăsesc astfel… Am 2 frați, unul mai mic şi celalalt mai mare. Majoritatea adolescentei mele am stat în Italia, mai exact vreo 6-7 ani. Îmi doresc la un moment dat sa devin un mare orator, sa țin prezentări multe, ( chiar si tv) sa pot fi un exemplu privind alchimizarea suferinței, transformarea ei în aur, în opusul suferinței. Bineînțeles este o dorință, un vis din miile de vise prin care reușesc sa-mi manifest autenticitatea şi liberul arbitru în mod conștient”.

 

Închide ochii,va să zică…

Suntem doar doi nebuni.

Fie o zi ,fie o noapte plină,

Restul sunt doar minciuni.

 

  Am cumpărat  Ochii unui înger completare la o comandă făcută la editură fără a ști multe despre subiectul cărții. Am văzut că va urma lansarea și am profitat să solicit și autograful. Îmi place să cred că am asociat titlul cu ochii autorului și am comandat-o din impuls.

   Aparent genul cărții este dezvoltare personală, deși eu nu aș îndrăzni să o încadrez într-un gen anume. Ar putea fi o autobiografie, pentru simplul fapt că autorul așterne o parte din viața sa. Aș spune mai degrabă că această mică bijuterie este un îndemn la iubire în care găsim o parte din sufletul autorului exprimate prin proză și puțină poezie, regăsim o parte din noi.

Am avut de multe ori un sentiment de deja-vu lecturând nu o carte ci o viață, sau mai multe vieți în cuvinte pline de optimism.

  „ Trăiește în iubire, fii iubire !”

   Ochii unui înger ne spune povestea lui Cătălin, care la vârsta de șase ani a fost diagnosticat de leucemie. În urma acestui crunt diagnostic tatăl lui, regizor de teatru și bun pictor, a plecat părăsindu-ți familia. O alegere acceptată, dar probabil neînțeleasă. Urmând să-și piardă viața într-un accident de mașină ulterior.

Formidabile și pure sentimentele autorului față de cel care i-a dat viață, fără a fi nevoie să comentez un citat care spune totul în puține cuvinte.

„ Dragă tată

Îți mulțumesc că mi-ai transmis unele dintre talentele tale minunate, pe care le am acum cu mine și pe care le voi împărtăși la rândul meu.

Îți mulțumesc pentru iubirea ta…., oricât a durat ea, îți mulțumesc oriunde ai fi, nu te judec și nu te voi judeca niciodată.

                                    Al tău fiu, Cătălin.   „

 

   Așa cum sunt atât de profunde și sentimentele pentru ființa care se dedică trup și suflet copilului ei rănit, femeia care găsește putere să ofere putere.

Cuvintele simple ale mamei mele care mi-a fost mereu alături aveau putere să mă sprijine continuu și să mă determine să lupt mai departe cu tărie. Ești un luptător îmi spunea ea. Erau doar niște cuvinte, dar aceste cuvinte mă sprijineau alături de dragostea ei și aveau puterea să mă arunce într-o luptă iluzorie cu această boală. Și totuși, cum sesizam iluzia de a mă lupta cu ceva ? „

   Nu e un secret că eu citesc cu sufletul, pentru mine o carte bună e una care transmite emoții, fie ele negative sau pozitive. Această carte transmite mai mult decât emoții. E plină de optimism, acceptare, iertare și iubire. Și toate aceste lucruri născute din durere și recunoștință.

   În această carte pe lângă povestea tristă a vieții găsim multă credință și iubire față de semeni pentru că doar iubind poți atrage mai multă iubire în jurul tău, dar și romantism. E uimitoarea atitudinea visătoare a autorului, plină de frumos într-o lume crudă, prezentată cu o aură de lumină la orice pas sumbru. Cuvintele așternute au o sensibilitate minunată punându-ne întrebarea dacă sensibilitatea e o calitate sau un defect?… O întrebare la care poate răspunde doar eu-ul fiecăruia, având liberul arbitru despre care Cătălin ne aduce aminte deseori în ceea ce scrie, crede, simte. Te face să te întrebi: ce am făcut și ce fac cu viața mea?

   Un capitol care m-a marcat și în care m-am regăsit ne vorbește despre sacrificiul de sine. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jurul tău renunți la tine, uiți total de tine. Egoismul celor din jur evidențiat în șantaj emoțional, iar Cătălin subliniază foarte bine un lucru „ NU ÎȚI MAI SABOTA VIAȚA ! „

  Mi-a făcut mare plăcere să citesc această carte ajungând totodată la sufletul autorul cu chip de înger și suflet inocent. Deși nu citesc cărți de dezvoltare personală această carte e un îndemn la iubire conștientizat de noi pe care ni-l refuzăm de cele mai multe ori. Ca iubitoare de poezie am citit cu drag poemele sensibile adăugate uneori în carte.

Felicit autorul care probabil ne va surprinde cu o nouă carte.

„ Fii îndeajuns de puternic încât să iei decizii și îndeajuns de înțelept încât să le pui în aplicare ACUM ! „

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu-recenzie

Prefață: Cornel Bîrsan, Vasile Lupaşc-Sfinteş

Editura: Librex Publishing

Anul apariției: 2017

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 144

Nota mea: 10/10

    Câți dintre voi ați auzit până acum de Petru Dimitrie Cercel? Cu siguranță, nu mulți. Și, cu certitudine, nu de la școală, nu din manualele de istorie. Din nefericire, trăim în vremuri în care societatea pune un preț tot mai mic lucrurilor importante, uită esențialul, se pierde în detalii de actualitate. Pentru mulți istoria este o enigmă, un mister de nepătruns, motiv pentru care este important să creștem o societate care nu ezită să arunce o privire în urmă pentru a-și înțelege prezentul și pentru a înfrunta viitorul.

     Atunci când școala nu ne oferă suficient, nu ne ajută atât cât ar trebui, nu ne rămâne decât să ne lărgim singuri orizontul de cunoaștere. Lectura reprezintă cel mai util mijloc de a ne dezvolta, de a ne construi o lume interioară capabilă să se reflecte și asupra celei exterioare. Istoria este extrem de importantă, reprezintă o sursă infinită de informație, de lecții de viață, de sfaturi. Cei care aleg să studieze istoria și să se ocupe de cercetare sunt puțini, mai ales, în România.  

    Spre norocul nostru, avem și câțiva oameni talentați, pasionați de această știință aparte, care nu ezită să-și împărtășească descoperirile cu ceilalți și să contribuie, într-un fel sau altul, la educarea societății contemporane. Printre ei se numără și tânărul autor Cristian Moșneanu, pe care l-am cunoscut prin intermediul lucrării ,,Istorie furată. Întemeierea Țării Românești. Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr”, realizată împreună cu istoricii Cornel Bîrsan și Adrian Anghel. Am fost încântat să văd că Editura Librex publică un alt titlu ce poartă semnătura acestui autor și țin să le mulțumesc pentru exemplarul oferit (și autorului pentru autograf :D ).

     Numele lui Petru Dimitrie Cercel nu-mi era complet străin, căci nu demult citisem un articol despre acesta pe internet. Totuși, am fost curios să aflu mai multe și am avut ocazia să mă bucur de această carte, o lectură rapidă, concisă. Unul din motivele pentru care-l apreciez pe Cristian Moșneanu este reprezentat de modalitatea în care se prezintă lucrările sale, acestea fiind accesibile publicului larg, cititorului nu tocmai familiarizat cu limbajul istoric, cu tipul acesta de carte. El nu se adresează strict elitei intelectuale, istoricilor, ci tuturor, întrucât întreaga națiune ar trebui să-și însușească disciplina numită istorie. Volumul de față debutează, de altfel, cu o introducere, cuprinzând o prelegere despre importanța istoriei și motivele pentru care autorul a ales să ne ,,vorbească” despre Petru Dimitrie Cercel și nu despre o altă personalitate istorică mai celebră.

“Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atăt de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel  Papei Sixtus al V-lea)

    Înainte de toate, Petru Dimitrie Cercel (1545-1590) a fost domn al Valahiei, al Țării Românești, fiu al lui Pătrașcu cel Bun și urmaș al domnitorilor Radu Negru, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul.  Cartea prezintă câțiva membrii ai familiei sale și dezbate, cu argumente solide, legătura de sânge cu Mihai Viteazul. Se dovedește că responsabilul de prima unire a Țărilor Române a fost frate vitreg cu gentilomul valah. Fără doar și poate, relația dintre cei doi domnitori este extrem de controversată în rândul istoricilor, însă cu timpul poate că vor fi scoase la iveală și alte dovezi care să ofere o certitudine.

                                                                            Sursă

    Unul din capitolele cele mai interesante ale acestei lucrări este, în ceea ce mă privește, cel referitor la iubirea protagonistului față de ,,creația dumnezeiască ruptă din coasta lui Adam”. Am fost uimit să descopăr câte femei importante au căzut pradă iubirii și slăbiciunii față de domnitorul român. Pe lista ,,cuceririlor” sale se numără Griseldis, o membră a familiei Bathory, Caterina de Medici – mama regelui Franței Henric al III-lea, Louise și Margareta (,,Regina Margot”) – soția, respectiv sora aceluiași monarh. În mod neașteptat, Haseki Safiye Sultan, de origine venețiană, se află printre admiratoarele lui Petru Cercel. În condițiile în care, soția sultanului Murad al III-lea și sultana-mamă a lui Mahmud I era închisă în harem, în așa-zisa colivie cu zăbrele de aur. Soția domnitorului și mama copiilor săi este nimeni alta decât Sultana Koprelli, o nobilă otomană convertită la creștinism.

                                                             Safiye Sultan – Sursă

      Aflăm mai multe despre urmașii lui Petru Dimitrie Cercel, despre numeroasele călătorii întreprinse de-a lungul vieții și vizitele sale la marile Curți Regale ale vremii, dar și despre scurta sa domnie de doar doi ani. Spre deosebire de mulți alți domnitori, el a reușit în puținul timp petrecut pe tronul Țării Românești să aducă o contribuție la creșterea prestigiului acestei țări în ochii Marilor Puteri apusene. A reorganizat administrația țării, a adus nenumărați străini pentru ca Renașterea să ajungă și în acest colț al continentului. Și, mai mult decât atât, a cultivat prietenii cu importante figuri ale vremii, străduindu-se să clădească un sistem de alianțe care l-ar fi sprijinit  în lupta contra Imperiului Otoman.

   Petru Dimitrie Cercel are “o anume abilitate plină de graţie ṣi de dragoste, la care se adaugă o ȋnfăţiṣare binevoitoare că nu poţi judeca de unde primeṣti mai multă satisfacţie: din vorbirea sau din privirea lui cu care subjugă ca ṣi cu niṣte lanţuri ṣi strânge ȋn veṣnică supunere inima altora… El poartă imprimată, pe suverana sa frunte , imaginea vie a mărinimiei, din pieptul căruia ies comori” (Francesco Puggiella-legiuitor ṣi poet toscan)

     Nu există niciun dubiu că acest domnitor a fost primul ambasador cultural al românilor, fiind el însuși un artist și un mare învățat. Vorbea 12 limbi străine, fapt ce i-a deschis multe porți. A încercat să-și lase amprenta asupra vieții culturale românești, s-o aducă în rândul celor din Occident. Eforturile sale sunt de necontestat, iar dacă ar fi reușit să domnească mai mult, și-ar fi dus întreaga misiune la bun sfârșit. De remarcat că Petru Dimitrie Cercel a fost bun prieten cu Pierre Ronsard, marele poet francez, ai cărui strămoși provin de pe meleagurile noastre. Se aduc dovezi în privința acestui fapt și a legăturilor dintre Ronsard și Banul Mărăcine.

     “Toţi se miră de ȋnfăţiṣarea lui cea maiestoasă, de vorbirea lui cea curată aproape ȋn toate limbile europene ṣi de ȋnalta lui ȋnţelepciune” (Relatare despre Petru Dimitrie Cercel din cronica Fuchsia – Lupio – Oltarodium)

    Ce aduce nou această lucrare?

   În premieră pentru istoriografia românească, sunt traduse din limba franceză două scrisori de recomandare pentru Petru Dimitrie Cercel ale regelui Franței, Henric al III-lea, și ale reginei-mamă, Caterina de Medici, misive adresate Dogelui Veneției. De asemenea, este lămurită chestiunea originii românești a poetului francez, Pierre Ronsard, și a legăturilor sale cu Banul Mărăcine. Nu în ultimul rând, ne este oferită o perspectivă asupra obiceiurilor din Valahia acelor vremuri, un capitol esențial pentru a înțelege atmosfera de atunci.

               

                                                                      Pierre Ronsard – Sursă

    Scopul acestei cărți este, în primul rând, după cum precizează și autorul în încheiere, acela de a familiariza cititorul cu personalitatea lui Petru Dimitrie Cercel. La urma urmei, acesta nu se diferențiază de Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și alți domnitori despre care am învățat și continuăm să învățăm la orele de istorie.

     Prin urmare, vă recomand cu tot dragul volumul ,,Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa”! Veți descoperi o lectură deosebită, o carte despre o personalitate prea puțin cunoscută, uitată în negura trecutului, dar pe care tânărul autor și istoric Cristian Moșneanu o aduce la viață și la cunoștința publicului larg.

  Sunteți pregătiți să-l cunoașteți pe Petru Dimitrie Cercel, un mare gentilom și un remarcabil erudit, un prim ambasador cultural al unei țărișoare ,,insignifiante”?

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Librex. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Librex. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

„Sufletul lui pereche îl găsise pe o planetă aflată la șaizeci de milioane de kilometri depărtare de Pământ. Iar el găsise Paradisul.”

       Epoca inocenței, de Adrian Mihălțianu-recenzie

Titlul original: Epoca inocenței

Editura: Nemira

Colecția Nautilus Science Fiction

Colecție coordonată de Ana Nicolau

Seria Terra XXI: 1. Epoca inocenței

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 357

Gen: S.F.

Cotație Goodreads: 3,93

    Primul roman din seria S.F. Terra XXI ne surprinde cu imaginea unei societăți distopice dintr-un viitor oarecum apropiat. Acțiunea se petrece în 3 etape distincte: anii 2021, 2033 și 2046. La cum zboară timpul, nu m-ar mira să ne trezim că am ajuns deja acolo.

   Romanul începe cu uciderea „domnului Qiu”, un astronom chinez ce tocmai a descoperit o informație esențială pentru umanitate: ceva vine spre Pământ. În câteva decenii, planeta poate fi lovită de un corp străin. Un corp străin ce poate fi o altă planetă, un meteorit sau o navă spațială. Un corp străin ce posibil este locuit de o altă civilizație.

   Informația este ținută secretă mai mulți ani la rând, iar omul de știință, ucis. Însă ucigașul nu și-a atins scopul în totalitate: deși l-a ucis pe astronom, informația supraviețuiește.

   Cine ar fi interesat ca această informație să rămână sub tăcere și implicit, ca astronomul să moară? Răspunsul nu este deloc la îndemână, veți afla descifrând păienjenișul din carte.

   De aici se ajunge, peste mulți ani, în altă etapă, la prima călătorie pe Marte, prilej de competiție pentru SUA și China. Cele două națiuni se întrec care mai de care în cursa pentru sosirea pe Planeta Roșie, iar ceea ce frapează cel mai tare este înfruntarea orgoliilor. Însă mai multe aflați citind cartea.

Din păcate, politica de cea mai joasă speță joacă un rol încă prea mare în deciziile care ar putea salva planeta… Mă rog, nu planeta, ci omenirea, ca specie.”

   Ne este descrisă lumea din acel viitor, iar dacă analizăm cu atenție, ne îngrijorăm puțin, întâlnind aspectele din ziua de azi la scară extinsă: hiper-tehnologizare, încălzirea globală din ce în ce mai pregnantă („Urma să fie cel mai cald an din istorie, așa cum fuseseră, pe rând, aproape toți anii de dinainte.”), conflictele interstatale se intensifică…

   China a trecut la alt regim, SUA s-a cufundat într-o religiozitate excesivă, partidul republican fiind la putere, din care s-a desprins o ramură: NAR; Rusia a decăzut, Franța a devenit „o țară căzută în cel mai roșu socialism”, atacurile teroriste sunt frecvente și cel mai rău, mult mai feroce, sprijinite de tehnologia dezvoltată. Nu mai există intimitate, spionajul este întâlnit peste tot:

Conform acestui act, politicienii acceptau că Statul are dreptul de a monitoriza și de a interveni cu drone automate înarmate pentru a menține ordinea socială, nu doar în chestiuni care implicau acțiuni teroriste, ci și în acțiuni presupunând aplicarea legii de către poliție și de celelalte organe ale Statului. Acesta avea voie, de acum încolo, să utilizeze chiar și forța letală împotriva cetățenilor americani, dacă era cazul.”

„Europa era mai divizată ca oricând, iar de proiectul european se alesese praful.”

   Tehnologia aparent ușurează viața, însă oamenii devin total dependenți de ea. Dacă o pană de curent ar avea loc, totul s-ar opri, ceea ce în zilele noastre, nu pare atât de departe de adevăr.

   Tot tehnologia avansată este de vină pentru transformarea treptată a oamenilor în roboți: lentile de contact digitale, ochelari digitali, tehnologia ajunge să facă parte din noi la propriu. Nu știu altora, dar mie nu mi-ar surâde deloc o asemenea perspectivă.

În epoca în care toată lumea primea informațiile pe lentilele digitale de contact, tabletele și celelalte ecrane deveniseră mai degrabă inutile. Bill era însă de modă veche și simțea că amețește ori de câte ori încerca să răsfoiască fluxurile de știri direct de pe ochi.

Singurul lucru care se schimbase în toți acești ani fusese interfața. Evoluase de la dispozitivele ținute în mână sau pe braț către ochelari digitali și apoi lentile de contact, cu din ce în ce mai mare putere de calcul, care le permitea să acceseze ușor, să blocheze, să trimită mai departe sau să selecteze informațiile direct din creier.

  „Telefoanele mobile rămăseseră de bază pentru majoritatea oamenilor, fiind deseori integrate într-o peliculă subțire pe mâini sau luând forma unui inel care proiecta holograme deasupra palmei. Dar unii încă foloseau dispozitive cu aspect retro, similare celor de la începutul anilor `20, chiar dacă le umflau neplăcut buzunarele.” – este vorba, desigur, despre anii 2020, nu 1920, la care îmi imaginam din reflex că se referă.

   Pătrunderea tehnologiei în toate aspectele vieții și etalarea vieții private pe rețelele sociale este, la fel ca în prezent, la ordinea zilei, chiar dacă Facebook a devenit între timp o „vechitură”:

„„Puțoii ăia”, de care vorbea Tom, erau puștanii care filmau tot ce fac ziua, cu camerele mobile de pe ochelari sau ascunse undeva pe haine și partajau apoi feedurile video live pe internet, pe Vflux. Era ultima modă, lucrul pe care trebuia neapărat să-l faci dacă voiai să atragi atenția.”

„Exista mai mult respect pentru intimitate în tinerețea mea”, se trezi că murmură, apoi izbucni în râs – să trăiască tinerii de azi!”

    Lucrurile se desfășoară cu și mai mare viteză decât astăzi, de unde presiunea crescândă, stresul. Oamenii nu mai au când să se odihnească, să reflecteze, să rămână singuri cu gândurile lor:

Acum trei ani, când au apărut pe piață, m-am gândit că o să economisesc timp, deci și foarte mulți bani. Acum aș vrea să recuperez timpul ăla cât zbor peste ocean și să apuc să rămân un pic cu mine însumi. Să citesc. Să dorm. Să mă relaxez. Să-mi pun gândurile în ordine.

Dar aproape o săptămână de liniște începea s-o sâcâie – născută în 2018, nu era deloc obișnuită să rămână cu gândurile proprii, iar asta o speria. Fusese conectată toată viața cu cei din jur și de departe, astfel încât acest mod de viață i se părea natural – tăcerea și vocea propriilor gânduri erau ceva nou și tulburător.”

    De asemenea, mașinile electrice sunt din ce în ce mai răspândite, având o mulțime de funcții noi. Mi s-a părut amuzant faptul că în asemenea condiții, până și eu aș fi în stare să conduc, iar dacă oprirea motorului ar depinde de strigătul meu… atunci chiar nu s-ar mai opri deloc:

Strigă la mașină să pornească motorul și să usuce cât mai repede geamurile care-l împiedicau să vadă ce se întâmpla afară.

„„Betsy, du-mă de aici! ” – îi ordonă Tom mașinii, apăsând pe ecranul navigației și selectând opțiunea Fast. „Betsy” începu să se strecoare singură prin trafic, recalculând cea mai rapidă rută la fiecare intersecție. Tot ce trebuia Tom să facă era să țină mâinile pe volan, deși mașina putea vira de capul ei – o îmbinare stupidă între regulile de circulație perimate și facilitățile avansate ale mașinii.”

Mașina îl aștepta cu motorul pornit și își descuie ușile când Tom se apropie.”

    Acțiunea se desfășoară pe multe planuri, în mai multe direcții. Ajungem în China, unde sunt proiectate orașe circulare, construite în așa fel încât oamenii să nu mai aibă nevoie să se deplaseze prea mult între casă și locul de muncă. Orașele circulare erau ca niște malluri imense, în care aveai acces la tot, nefiind nevoit să ieși: totul se întâmpla în acel spațiu. Din nou, nu cred că m-aș fi simțit confortabil, mi-ar fi dat o senzație de claustrofobie.

   În privința acestor construcții, are loc și o referire la România:

Deci mutăm orașul din Ungaria în România, iar pe cel din Germania îl facem în Croația? OK, Croația, înțeleg, dar în România cine să aibă bani să se mute în oraș? E sărăcie lucie acolo!

„- Dar unele dintre ele chiar nu se justifică economic. Adică… România?! Pe bune?

– Trebuie să avem un cap de pod în Europa de Est. Am încercat în Ungaria, dar ne-am izbit de prea mult naționalism, oricât am uns noi pe cine trebuie. (… Croații au o poziție strategică, iar cu românii ne înțelegem bine, ei se grăbesc să-și deschidă brațele oricui investește acolo.”

   Aflăm câte ceva și despre terorism, anume că ISIS a dispărut, dar au luat naștere alte grupări. „Nenorocirea de care au fugit, Azam, era tot o invenție a saudiților, cu sprijinul tacit al americanilor. Cine mai știe azi de ISIS? Cum a venit, așa s-a dus – când n-au mai avut nevoie de ea, i-au tras cablul de alimentare.”

   Legat de terorism, avem ocazia de a vedea un pic din mintea celor care se sacrifică „pentru numele lui Allah”. Atitudini de neînțeles pentru majoritatea dintre noi, dar care pentru ei au sens: „Allah o folosise ca să schimbe lumea în bine, la urma urmei. Ali nu o trădase, ci o lăsase să-și împlinească destinul – anonim, ce-i drept, dar pacea veșnică și bogățiile o așteptau dincolo, la doar o răsuflare distanță. Era fericită. Era un om împlinit. Se răzbunase pe toți necredincioșii musulmani care preferaseră să trăiască în înțelegere cu necredincioșii creștini și cu ateii care dominau țara în care crescuse și care o respinsese ca pe un măr stricat. Se răzbunase pe lumea întreagă. Chiar dacă nu știa nimeni de ea. Allah o va primi chiar acum, chiar acum, chiar…”

    Picăm și în pline scene de război, precum și în Orientul Mijlociu, unde au loc execuții. Mărturisesc că aceste fragmente au fost prea mult pentru mine. Pur și simplu n-am avut stomac să citesc despre execuții sau scenele de război și în același timp, nu puteam ține pasul cu acțiunea. Acesta nu l-aș considera neapărat un minus al cărții, ci mai degrabă, gusturile mele nu se pliază pe acest gen de lectură. Pot doar să vă spun că și tehnologia militară avansează mult: apar costumele care te fac invizibil și alte lucruri aparent utile:

   „Funcția de condiționare mentală imediată – primitivă, ce-i drept, dar eficace. În loc să se mai piardă timp cu decizii morale, casca neutraliza zonele din creier responsabile pentru astfel de subtilități și activa puternic zona care ducea la obediență. Orice ordin dat era ascultat imediat fără discuții și mai ales fără ca subiectul să simtă apoi remușcările cu care se confruntau în general soldații.”

   O altă problemă a acestei societăți viitoare o constituie, ca și azi, suprapopularea. În legătură cu acest aspect, se pare că se încearcă luarea unor măsuri mai puțin ortodoxe, și anume o armă secretă. Dar nu vă spun mai multe, pentru că vă ofer spoiler-ul pe tavă.

   În roman mai este timp și pentru dragoste. Asistăm la povestea dintre Lin și Andrews – ea, fiica astronomului care a descoperit planetoidul ce venea spre pământ, ajunsă căpitan al navei chineze ce a ajuns pe Marte, iar el, membru al echipajului american ce avea aceeași misiune. Aflați în tabere diferite, SUA și China luptând în cursa „Cine ajunge primul pe Marte”, cei doi au parte de o întâlnire neconvențională, în spațiu.

„Sufletul lui pereche îl găsise pe o planetă aflată la șaizeci de milioane de kilometri depărtare de Pământ. Iar el găsise Paradisul.”

„Se scria istorie: prima dată în peste un deceniu un oficial american și unul chinez își puteau da mâna în public și puteau coopera fără a-și striga unul celuilalt „teroristule!”.”

   Ce mi-a plăcut: mi s-a părut interesantă partea despre misiunea în spațiu, întotdeauna m-a atras astronomia și țin minte că la școală a fost singura parte din geografie care mi-a plăcut; descrierea progreselor din tehnologie, în paralel cu natura umană, ce rămâne aceeași: aceleași atitudini și obiceiuri pe care le vedem și astăzi în raport cu gadget-urile de ultimă oră.

    Ce nu mi-a plăcut: prea multe planuri, ca și cum ar fi vrut să cuprindă totul într-o singură carte; multe teme disparate, ceea ce împiedică focalizarea în profunzime pe ceva anume: călătoria în spațiu, descoperirile astronomice, tehnologizarea, războiul, atentatele, încălzirea globală, distrugerea planetei, povestea de dragoste, orașele circulare din China, conflictele interstatale… O alternare ce zăpăcește și obosește. Stilul este dens, nu este o carte ce se citește ușor. Însă probabil mie mi s-a părut așa, întrucât nu sunt obișnuită cu lecturile S.F. Cu siguranță, este o carte pentru iubitorii genului S.F. Eu sunt mai cu vintage-ul, recunosc că nu mă dau în vânt după romane S.F., cu viitor distopic și nici după politică sau legăturile dintre state, aici simțind că unele lucruri scapă capacității mele de înțelegere. Unele părți sunt greu de procesat pentru cineva aproape atehnic, ca mine. De asemenea, nu m-am simțit în largul meu citind fragmentele cu execuții și război.

   Despre autor:

   Adrian Mihălțianu este un autor român contemporan. Este licențiat în Drept Diplomatic, a inițiat pe cont propriu două proiecte editoriale online, un site de jurnale de călătorie (Xplorio), respectiv, unul cu teste de mașini. A publicat articole de business și călătorie în „România liberă”, „Ziarul Financiar” și „Gândul”. Este, din 2012, redactor-șef la revista „ProMotor” și gestionează proiectul internațional Drivemag.com.

   Romanul „Epoca inocenței” a apărut inițial în engleză, pe site-ul Amazon, în 2011, ulterior fiind tradus și extins. Este primul roman din seria Terra XXI, o saga întinsă pe mai multe secole.

 Cartea Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

   Pisicile războinice. Furtuna de Erin Hunter-recenzie

Titlul original: Warrior cats. Rising storm

Traducere din limba engleză: Ioana Văcărescu

Editura: All

Colecția: Galaxia Copiilor

Anul apariției: 2016

Gen: Ficțiune, Aventură, Literatură pentru copii

Număr pagini: 344

Cotație Goodreads: 4.38

 De fapt și de drept, Erin Hunter nu este un autor, ci sunt 6 la număr! Kate Cary, Cherith Baldry, Tui Sutherland, Gilian Phillip, Inbali Iserles și Victoria Holmes sunt numele scriitorilor incredibil de talentați reuniți sub această umbrelă, creatorii celor mai îndrăgite serii de romane pentru copii și tineri: Pisicile războinice (24 de volume), Supraviețuitorii (12 volume) și Exploratorii (12 volume). Aceste serii sunt favoritele puștilor din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, China, Japonia, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Rusia și Coreea de Sud.

  La începutul anilor 2000, Vicky Holmes a primit din partea prestigioasei edituri Harper Collins provocarea de a crea un roman pentru copii despre pisicile sălbatice. A răspuns cu scepticism, temându-se că va seca rapid izvorul ideilor pe această temă. De la proiectul unui unic roman, din împletirea subiectelor de război, politică, iubire damnată și conflict religios, ramificate prin întâlnirea mai multor destine și prin dezvoltarea complexă a caracterelor la limita dintre bine și rău, au rezultat în cele din urmă 6 sub-serii a câte 6 volume fiecare. Lui Vicky i s-au alăturat ceilalți autori și așa a luat naștere pseudonimul literar Erin Hunter.

   Recent, vă vorbeam despre Pisicile războinice. Pădurea secretelor, al treilea volum al seriei, un volum ce m-a lăsat în coadă de pește, cu o mulțime de întrebări fără răspuns și cu o mare nerăbdare în ceea ce privește continuarea aventurilor lui Inimă de Foc. Pentru cei care nu au avut încă șansa să descopere această serie, trebuie să știți că se numără printre cele mai bune din categoria literaturii pentru copii, reprezentând o îmbinare armonioasă între util și plăcut, între relaxare și învățare.

     Întreaga istorie este prezentată din perspectiva lui Inimă de Foc, un motan de casă, ce a ales viața din pădure cu provocările ei nesfârșite, în defavoarea unei vieți tihnite, lipsite de orice grijă. A intrat în Clanul Tunetului, unul dintre cele patru mari clanuri ale pădurii, s-a integrat printre pisicile născute din generație în generație în natură, în sânul clanului. Încă de la început s-a remarcat prin curaj și o deosebită loialitate față de tovarășii săi și, mai ales, față de conducătoarea clanului și mentora sa, Stea Albastră.

    La sfârșitul celui de-al treilea volum, Clanul Tunetului a fost surprins de atacul organizat de Gheară de Tigru, secundul clanului, și de o bandă de pisici singuratice. Din fericire, Inimă de Foc a reacționat fără ezitare, salvându-și conducătoarea de la o moarte sigură. Gheară de Tigru a fost izgonit, iar funcția sa de secund i-a fost oferită eroului Inimă de Foc, unui străin, unui pisoi de casă. Poate că această onoare i-ar fi umplut inima de bucurie motanului, dar situația nu este deloc simplă. Pisicile din pădure trec prin vremuri tulburi, iar Stea Albastră este mai zdruncinată decât oricând de trădarea fostului secund…

      În acest volum, Inimă de Foc se vede nevoit să-și ducă la îndeplinire noile sarcini și fără ajutorul experimentatului Vifor Alb nu ar fi făcut, cu siguranță, față.  Sunt atâtea lucruri de pus la punct, patrule de organizat, un clan de apărat și îngrijit și, în plus, un ucenic de instruit. Nu este suficient faptul că are atâtea griji pe cap, că starea deplorabilă a conducătoarei sale îl impacientează, căci trebuie să fie atent și la Labă de Nor, nepotul său alb ca neaua. Un luptător în devenire, un foarte bun vânător, dar aflat în incapacitatea de a înțelege și respecta un cod al războinicilor, aflat în strânsă legătură cu loialitatea față de clan.

      Inimă de Foc îl surprinde pe nepotul său pe teritoriul celor Două Picioare, acceptând mâncare de la oameni. Încearcă să-l aducă pe calea cea dreaptă, însă pisoiașul ajunge să fie răpit de oameni și dus departe. Secundul și Furtună de Nisip pornesc, de bunăvoie, într-o misiune și după multe peripeții îl aduc acasă, cu lecția învățată de această dată.

,,Pisicile au tresărit din nou, când o altă ușă a cuibului s-a închis trântindu-se, undeva după colț. Inimă de Foca văzut un Două-Picioare îndreptându-se spre monstru cu ceva în mână. Semăna cu o vizuină împletită din tulpini uscate. Prin plasa tare de la unul dintre capete, Inimă de Foc a zărit o blăniță albă. S-a uitat mai de-aproape, iar inima i-a stat în loc când a recunoscut figura din spatele plasei, cu ochii măriți de spaimă.

 Era Labă de Nor!”

   Stea Albastră pare să nu mai aibă încredere decât în Inimă de Foc și în Vifor Alb. Stă ascunsă în vizuina sa, mănâncă foarte puțin, se acuză pentru deciziile pe care le-a luat de-a lungul timpului. La un moment dat, refuză să mai creadă în puterea și mărinimia Clanului Stelelor. Și-a sacrificat fericirea, a renunțat la proprii copii, i-a lăsat să crească departe de mângâierea ei și s-a dedicat clanului.

     Unul din incidentele responsabile de revoltarea conducătoarei față de divinitate, dar și de lipsa de bunăstare a Clanului Tunetului, este reprezentat de incendiul ce le-a surprins tabăra și le-a ars-o aproape din temelii. Cu chiu cu vai, în miez de noapte, Inimă de Foc și războinicii s-au străduit să salveze bătrânii, reginele și puii din ghearele mistuitoare ale focului. Au fost nevoiți să traverseze râul și să se adăpostească pe teritoriul Clanului Râului. Pe lângă distrugerile de ordin material, trei pisici și-au pierdut viața în groaznica noapte. Una dintre ele este Colț Galben, pisica-vraci a clanului, o prietenă dragă secundului și conducătoarei.

,,S-a trezit tresărind. A deschis repede ochii și s-a uitat prin vizuină temător. Ceva era în neregulă. Lumea din visele lui îi invadase realitatea; mirosul înțepător încă plutea în jurul lui și o ceață stranie, sufocantă se strecura printre crengi. Inimă de Foc a sărit în patru labe și a năvălit afară din vizuină. O lumină portocalie strălucea printre copaci. Să fi răsărit deja soarele? Mirosul a devenit mai puternic, iar motanul, îngrozit, și-a dat seama ce era. Foc!”

    Furtuna și năpasta par să se fi abătut asupra Clanului Tunetului. Bătrânii pun supărarea divinității pe nerespectarea ritualului, numirea lui Inima de Foc drept secund realizându-se mai târziu decât ar fi trebuit. Necazurile nu contenesc. Iar visele lui Inimă de Foc în care apare Frunză Ruginie, o prietenă răposată, nu-i dau pace. Și, în vâltoarea tuturor evenimentelor, Inimă de Foc și Furtună de Nisip sunt tot mai apropiați. Nu mai sunt pisoiașii de altă dată, au crescut, iar atracția dintre ei este tot mai evidentă.

    Va reuși Inimă de Foc să apere Clanul Tunetului, să-i schimbe destinul? Va avea el parte de sprijinul necesar? Amenințarea lui Gheară de Tigru va dispărea? Vor înceta oamenii să distrugă, prin acțiunile lor, habitatul acestor necuvântătoare și, astfel, să le permită să-și ducă traiul ca până acum? Focul va mistui ori va apăra?

    Vă recomand cu drag acest volum din seria ,,Pisicile războinice”! Cititorii mici și mari vor avea șansa de a descoperi o poveste uimitoare, în spatele căreia se află numeroase învățături, tipologii umane satirizate, modele de urmat sau de evitat, aventuri fără seamăn și personaje remarcabile. În vremurile în care trăim uităm ce înseamnă să fii copil, dar o astfel de lectură ne va aminti farmecul altei vârste, pe care am face bine să n-o lăsăm de o parte, în negura trecutului…

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Pisicile războinice. Furtuna de Erin Hunter a fost oferită pentru recenzie de către Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

              

„Nici pentru aceia dintre noi care apărem pe casete lucrurile nu mai pot fi ca în trecut. Nu putem să nu găsim un pachet pe treptele casei. Sau în cutia poștală. Din momentul ăla, suntem alți oameni.”

           Cele treisprezece motive, de Jay Asher-recenzie

„Nici pentru aceia dintre noi care apărem pe casete lucrurile nu mai pot fi ca în trecut. Nu putem să nu găsim un pachet pe treptele casei. Sau în cutia poștală. Din momentul ăla, suntem alți oameni.”

Titlul original: Thirteen Reasons Why

Editura Leda Edge

Grupul Editorial Corint

Corint Books
Anul apariției: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Mariana Piroteală
Număr pagini: 315
Gen: Dramă psihologică, Young Adult
Cotație Goodreads: 4,03

Nota mea: 5 steluțe din 5

S.O.S. SINDROMUL CĂRȚII PLĂCUTE!

    De fiecare dată când îmi place mult o carte, îmi este greu să scriu despre ea. Asta numesc eu  „sindromul cărții plăcute”, de care sufăr și cu „Cele treisprezece motive”. Nu, nu căutați termenul pe nicăieri, prin dicționare sau cărți de specialitate, l-am inventat eu.

   De două zile am terminat cartea și am făcut orice altceva pentru a amâna recenzia. Am văzut serialul regizat după roman, am citit pe net despre carte și autor (și am mai găsit o carte scrisă de el pe care vreau neapărat s-o citesc), am răsfoit-o încă o dată…

    Dar momentul confruntării nu mai poate fi amânat. Gata! A venit vremea să aștern pe hârtie (de fapt în fila de Word) impresiile mele despre carte.

   Sinceră să fiu, când am început să citesc „Cele treisprezece motive”, m-am așteptat la un thriller sau un horror. Primele pagini nu m-au convins prea tare, chiar mi s-a părut că nu rezonez cu subiectul: un roman despre adolescenți, liceu, crize tipice vârstei, dramatizări. Inițial, l-am considerat un roman „prea de puști” și îmi părea rău că nu l-au tradus la noi mai devreme, pe când eram adolescentă. Credeam că dacă l-aș fi citit la acea vârstă, l-aș fi savurat mai bine, cu atât mai mult cu cât originalul a apărut în 2007, când mă aflam la apogeul acelei vârste.

    Păcat că romanul a ajuns atât de popular abia după 10 ani, când cei de la Netflix au scos un serial pornind de la el, dar acesta este alt subiect, ajungem și acolo.

   Spre final, la o privire de ansamblu, am constatat că acest roman nu este doar pentru adolescenți: este pentru toată lumea. De ce? Pentru că tratează probleme foarte serioase la ora actuală: suicidul printre adolescenți, fenomenul denumit „bullying” și gravitatea acestuia, mergând până la agresiune sexuală, relația părinte-copil, lipsa de comunicare din zilele noastre, când suntem mânați de viteză…

   Citind până la final, am constatat că este un roman foarte bun din mai multe puncte de vedere: bine documentat, fluid scris și multe altele, pe care le veți descoperi singuri. Este un roman pe care oricine ar trebui să-l citească, mai ales părinții și profesorii.

    Totul începe atunci când Clay Jensen, un adolescent de 17 ani, primește un pachet conținând mai multe casete audio. Casete audio? Cine mai folosește în ziua de azi casete audio? Când reușește să găsească un casetofon pentru a le asculta, identitatea expeditorului iese la iveală: Hannah Baker, o colegă de liceu care s-a sinucis de curând. Casetele conțin indicația de a fi trimise mai departe după ce sunt ascultate, la următoarea persoană de pe listă.

„„Lista”. Parcă ar fi un club secret, unul exclusivist. Și, din cine știe ce motiv, sunt și eu membru.”

     Clay este nedumerit, se întreabă ce anume a făcut pentru a o supăra pe Hannah. Cu ce a deranjat-o, cum ar fi putut s-o împingă la sinucidere. Deși este curios, dorind să asculte până la capăt, apar momente când este gata să renunțe. „De ce ascult eu chestia asta? De ce mă supun la așa ceva? De ce nu scot caseta din casetofon și arunc toată cutia la gunoi?”.

    Însă lucrurile nu sunt atât de simple. Hannah lasă clar să se înțeleagă faptul că nu poți să întrerupi șirul pur și simplu. De ce? Rămâne să aflați, unul dintre motive fiind o copie a casetelor păstrată la loc sigur.

   Mărturisesc că în acest punct al lecturii, am crezut că este vorba de ceva asemănător cu „The Ring”. Cine nu-și amintește de horror-ul în care primeai o casetă video și un apel telefonic, care te anunța că dacă în 7 zile n-o trimiți mai departe, mori? „Ce clișeu!” – gândeam eu. Mă așteptam să fie cu toții căsăpiți sau bântuiți.

   Dar nu. Nimic din toate aceste bănuieli nu s-a adeverit. Nu este horror, thriller, nimeni nu bântuie pe nimeni, decât în sens metaforic. Este un roman profund psihologic, în care sunt atinse teme din ce în ce mai frecvente în ziua de azi: sinuciderea în rândul adolescenților – auziți la știri că din ce în ce mai mulți adolescenți se sinucid? -, bullying-ul – fenomen întâlnit și în anii trecuți, prezent în fiecare școală, dar care în ultimul timp, cu explozia tehnologică și pregnanța rețelelor de socializare, a luat o amploare foarte mare -, lipsa comunicării, aflată paradoxal într-o relație de cauzalitate tocmai cu această dezvoltate tehnologică…

    Pe casete este povestea lui Hannah, o adolescentă ca oricare alta din SUA. 7 casete a câte două fețe, ultima cu o singură față. Fiecare față conține experiența lui Hannah cu câte o persoană din liceu. Oameni care au rănit-o și dezamăgit-o, pe care la un moment dat i-a crezut prieteni și care i-au trădat încrederea. Oameni care au hărțuit-o și au răspândit zvonuri despre ea, au agresat-o în mai multe moduri, distrugându-i încet, dar sigur, orice brumă de încredere și siguranță.

    Recunosc că la început, am crezut că este vorba despre o adolescentă hipersensibilă, care dramatizează și face din țânțar armăsar. Ei bine, m-am convins că lucrurile nu stau așa.

Unii dintre noi vor fi prea supărați pe Hannah pentru că s-a sinucis și dă vina pe toată lumea.”[/quote_box_center]

   Eu, una, nu. Sau cel puțin nu numai pe ea. Mai supărată sunt pe colegii ei, pe un anumit tipar de adolescent, care se ia după turmă, dă crezare zvonurilor și contribuie la fenomenul numit „bullying” pentru că „așa fac toți”; pe profesorii care au ignorat semnalele ce „țipau”, pe părinții prea ocupați de afacerea lor pentru a-și observa fiica.

   Hannah este sensibilă, de acord, dar ceea ce i se întâmpla nu era normal. Bullying-ul nu trebuie să fie privit ca un lucru normal.

   Acțiunea este una intensă și compactă, Clay ascultând toate casetele într-o singură noapte. Așa află cum s-a întâmplat, de fapt, totul. Află lucruri de condamnat făcute de colegii lui, pe care crede că îi cunoștea.

[quote_box_center]„Cu fiecare față a fiecărei casete, o mai veche amintire îmi este răscolită. O reputație îmi este mânjită, înfățișându-mi un om pe care nu-l recunosc.”

   Fiecare a contribuit cu ceva la sinuciderea lui Hannah. Ceva mic, insignifiant (sau considerat insignifiant), care adunat cu multe alte lucruri aparent mici și insignifiante au condus la o avalanșă. Efectul bulgărelui de zăpadă sau cum nicio acțiune nu este lipsită de consecințe, mai mult sau mai puțin grave.

„Când te amesteci într-un aspect al vieții cuiva, de fapt te amesteci în toată viața acelui om.

Totul… afectează totul.”

   Mi-a plăcut romanul pentru mesajul conținut, pentru semnalul de alarmă deghizat, dar observat cu ușurință de cei care vor să-l vadă; pentru critica la adresa sistemului de învățământ.

   Povestea de pe casetă se îmbină cu prezentul, cu trăirile lui Clay la fiecare dezvăluire, gravitatea faptelor crescând gradual în intensitate. Casetele sunt însoțite de o hartă pe care sunt marcate locurile legate de acele întâmplări. Clay petrece o noapte albă ascultând casetele și urmând fiecare punct de pe acea hartă. Astfel, experiența este mai vie și mai intensă.

   La gradul de autenticitate contribuie și ilustrațiile de pe pagini, și anume, semnele „Play”, „Stop”, „Pause” corespunzând butoanelor casetofonului, respectiv, walkman-ului, aparate pe care nu știu câți adolescenți de astăzi le-au prins.

   Cartea are o viziune cinematografică și așa cum am menționat la începutul recenziei, cei de la Netflix au realizat un serial după ea. Nu pot spune că mi-a displăcut serialul sau că ar fi prost realizat, dar chiar nu înțeleg de ce nu s-au oprit la un simplu film. Inițial, ecranizarea a fost concepută pentru film, cu Selena Gómez în rolul lui Hannah. Mă bucur că nu a interpretat-o ea, însă mi s-ar fi părut mult mai potrivit un film. Serialul a tărăgănat toată acțiunea, a „lălăit-o”, cum s-ar spune popular, a băgat multe aspecte extra și ceea ce nu mi-a plăcut deloc, a modificat personalitatea unora. De obicei, suntem frustrați pentru că filmul este mult mai concis decât cartea, ne supărăm pentru că s-au scos părți importante. În acest caz e invers. Cartea este mult mai concisă, intensă, compactă, în schimb, serialul a fost „umplut cu de toate” pentru a trage de acțiune, împingând lucrurile mult prea departe. Ca o observație personală și complet subiectivă, până și modul în care Clay preferă cafeaua l-au schimbat.

    Încă o dată, nu pot spune că este un serial prost; tratează, la rândul lui, aceleași teme, cu accent pregnant pe bullying și mai puțin pe viața interioară a lui Hannah, prezentând pe larg contextul și ajutându-ne să înțelegem comportamentul adolescenților, izvorât din anumite probleme: nimic nu se întâmplă pur și simplu, ci are o cauză. Și iar ne întoarcem la efectul bulgărelui de zăpadă.

   O carte pentru toți aceia cărora le pasă și care n-au uitat cum e să fii adolescent.

    Citate:

„E greu să fii dezamăgit când se adeverește ceva la care te-ai așteptat.”

„Uneori ne încearcă gânduri pe care nici măcar noi nu le înțelegem. Gânduri care nici măcar nu sunt adevărate, nu asta simțim de fapt, dar ne trec oricum prin cap pentru că sunt interesante.”

„Dacă ați putea auzi gândurile altora, ați auzi lucruri adevărate și, în același timp, lucruri complet aleatorii. Și nu ați face deosebirea între ele. V-ar scoate din minți. Ce e adevăr? Ce e minciună? Un milion de idei, dar ce semnificație au?”

„Dacă auzi un cântec care te face să plângi, dar nu mai vrei să plângi, nu-l mai asculți.

Dar nu poți fugi de tine însuți. Nu poți decide să nu te mai vezi pe tine. Și nu poți decide să-ți oprești gălăgia din cap.”

„Poate dacă aș uita din când în când, am fi cu toții un pic mai fericiți.”

„Am mers împreună pe străzile alea, Hannah. Pe rute diferite, dar în același timp. În aceeași noapte. Am bătut străzile ca să fugim. Eu de tine, iar tu de petrecere. Nu numai de petrecere, ci și de tine însăți.”

    Despre autor:

   Jay Asher este un autor contemporan american cunoscut pentru genul Young Adult. A mai scris „Viitorul nostru”(în colaborare cu Carolyn Mackler) și „Lumina iubirii”.

    „Cele treisprezece motive”, romanul s/a tradus în 32 de limbi, a câștigat California Book Award și a fost distins cu mai multe nominalizări și recomandări literare.

 Cartea Cele treisprezece motive de Jay Asher a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

Vinovat ca păcatul, de Tami Hoag-Editura Miron-recenzie

Editura: Miron

Traducere: Mihnea Columbeanu

Număr pagini: 574

 

    Primul loc de muncă al lui Hoag după absolvirea liceului a fost în departamentul de circulaţie. Înainte de a publica primul ei roman, a lucrat şi ca asistentă de fotograf, şi a vândut accesorii pentru baie. Şi-a început cariera de autor în 1988, scriind romantism în categoria Bantam Books Loveswept Line. După câţiva ani de succes în acest domeniu, Hoag şi-a concentrat atenţia asupra romanelor cu suspans unic. Este ceea mai cunoscută autoare de thrillere şi romantism.

,,-Am calculat toate mişcările, toate variantele, toate posibilităţile…Nu putem pierde. Mă înţelegi? Nu ne puteţi învinge. Sîntem foarte talentaţi la jocul asta…inteligenţi şi invicibili.
-Deşteaptă fată. Crezi c-am să te omor? Poate.
-S-ar putea să te omorîm.
-N-ai fi prima…”

   Agentă de teren a Biroului de Urmărire Criminalistică din Minnesota, Megan O’Malley îşi începuse munca în biroul regional Deer Lake, în urmă cu douăsprezece zile, cu cazul răpirii lui Kirkwood. Douăsprezece zile care adusese micul orăşel universitar până atunci inocent şi liniştit, în plin coşmar.

    Băiatul în vârstă de opt ani, Josh, a dispărut din faţa patinoarului, după antrenamentul la hochei, într-o seară de miercuri. Nu rămăsese nici o probă fizică, utilă. Nu lăsase în urmă decât sacul de echipament, cu un bilet vârât înăuntru, pe care era scris:

,,a dispărut un copil
neştiinţa nu e nevinovăţie, ci PĂCAT.”

   Datorită apropierii de unele fapte, agenta Megan a fost sechestrată, bătută crunt, iar acum zace în spital.

,,Zăcea într-un pat de spital, vînătăile de pe faţă contrastînd brutal cu albul cearceafurilor imaculate şi cenuşiul deschis al fetei. Ochiul drept aproape i se închisese de umflat ce era, iar pielea avea culoarea unei prune coapte. Gâtul era înconjurat de vânătăi ca o panglică de satin violet, acolo unde fusese strangulată.
În eforturile ei de a rezolva cazul, nasul lui Megan fusese prompt dat jos de la înălţimea prăjini şi spart, cu Megan cu tot. Ajunsese prea aproape de descifrarea enigmei. Genunchiul ei drept, vătămat, era ridicat sub pătură. Avea mâna dreapta în ghips. Conform diagnosticului medicului, fusese zdrobită grav, fără prea mari şanse ca ,,sărăcuţele oscioare” să se mai vindece, nici chiar cu meticuloasa asistenţă a unui specialist.’

   Procuroarea-adjunct de comitat, Ellen North încearcă să afle cine l-a răpit pe Josh, dar şi pe Megan. Unele indicii duc la vecinul familiei Kirkwood, Garrett Wright, un profesor de psihologie pe care presa îl prezentase ca pe un “martor expert”, în tentativa de a explica procesele întortocheate ale minţii care comisese acel delict. Un respectabil membru al comunităţii, consilier voluntar al delicvenţilor minori. Un om mai presus de orice bănuială. Arestarea profesorului stârnesc un val de indignare în rândul oamenilor micului orăşel. Îl consideră vinovat, un monstru care a răpit un băieţel şi a sechestrat o agentă de poliţie. Deşi agenta a fost legată la ochii, unele ticuri ale picioarelor l-au făcut să ajungă după gratii. Este sau nu vinovat? Unde este micuţul Josh? Procuroarea Ellen construieşte acuzarea pe mărturia lui Megan, şi speră să îl lege şi de răpirea lui Josh. Timpul trece în defavoarea acestui copil.

    Apele se agită, apar reporterii, apar telefoane de ameninţare pentru procuroarea noastră, dar cel mai grav, apar mesajele în care totul este considerat un joc de carte- răpitor sau răpitorii, deocamdată nu se ştie pe cine ar fi avut complici. Agenta confirmă-răpitorii ei consideră totul un joc.
     În peisaj apare şi un scriitor celebru, care se inspiră din fapte reale. Întâlnirea dintre Ellen şi Jay nu începe tocmai bine…

“-Nu sunt un violator, o asigură el, cu un oarecare amuzament.
Aş fi proastă să te cred pe cuvânt, nu?
-Da duduie, consimţi necunoscutul, cu o înclinare a capului.
-Duduie, mârâi printre dinţi Ellen, încercând să-şi adune destulă furie pentru a contracara neaşteptatul val de frică; făcu încet un pas înapoi, spre clădire. Acum chiar c-aş vrea să am un pistol.
-Cine eşti şi ce vrei de la mine? întreba Ellen, enervată de faptul că o parte a creierului ei îi califică stilul ca fermecător. Nu, nu fermecător. Seductiv. Tulburător.
-Jay Butler Rrooks. Scriitor-crime adevărate. Îţi pot arăta permisul de conducere, dacă vrei, propuse el, fără însă a schiţa nici o mişcare de a-l scoate, doar făcând încă un pas spre ea, nelăsând-o nici un moment să se îndepărteze îndeajuns pentru a disipa calitatea electrică a tensiunii dintre ei.”

    Acesta este atras de acest caz de răpire şi doreşte să se documenteze la faţa locului. Ellen deşi se simte foarte atrasă de scriitor, nu poate să se comporte civilizat în preajma lui. Îl acuză că ar fi un insensibil care şi-a construit faima şi averea pe durerea şi necazurile unor oamenii.

    Cercetările continuă. Este suspect şi tatăl băieţelului Paul. Băieţelul revine acasă, dar parcă s-a retras în lumea lui, nu vrea să comunice cu nimeni, nu vrea să spună unde a fost ţinut, ce i s-a întâmplat. Un alt băieţel este răpit, Dustin, într-un orăşel apropiat. Ce se va întâmpla cu el? Va avea şansa de a fi eliberat ca Josh?
    Un avocat este găsit cu capul spulberat, aparentă sinucidere, dar în urma telefoanelor primite- “Înainte de toate, să omorâm toţi avocaţii”, nu rămâne loc de interpretări. Ce legătură să fie între avocatul mort Denny şi faptul că a reprezentat pe Garrett şi s-a retras lăsând loc altui avocat fără scrupule?

   Se pare că indiciile nu sunt suficiente pentru prinderea vinovaţilor. Victimele continuă, iar cei aparent vinovaţi, vor face front comun pentru apărarea profesorului. Karen, soţia lui Garrett, se pare că este amanta lui Paul. Să fie o răzbunare declanşată de gelozie? Cine este cu adevărat “suava, blonda Karen”? Ce rol joacă în toată acţiunea aceasta? Cine sunt de fapt cei care fac parte din programul de reabilitare Cawboys? Aceştia o ameninţă direct pe Ellen. Să fie Cawboys cei autointitulaţi “Noi”. Să fie un program de manipulare şi pregătire a criminalilor?

     Va reuşi să scape Ellen din mâinile criminalilor? Cine este adevăratul/adevăraţii criminali? Se pare că sunt m-ai aproape de cât credeam eu. Câte crime au avut loc de fapt? Câţi oameni nevinovaţi au fost închişi în locul adevăraţilor făptaşi?

   Autoarea ne poartă cu suspans pe urmele unor aranjamente făcute de o minte diabolică, pentru care vieţile omeneşti nu contează şi totul este un joc.

   Recomand cu căldură această carte!

Cartea Vinovat ca păcatul, de Tami Hoag este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

“În mâinile unui Sunai muzica nu era inofensivă. Era o armă, paralizând pe oricine atingea.”

         Acest cântec neîmblânzit, de Victoria Schwab-Editura Herg Benet-recenzie

                                   Prima carte din seria de două romane „Monștrii din Verity”

 

Titlu: This Savage Song

Traducere: Flavius Ardelean

Editura : Herg Benet

Colecţia: Cartile Arven

Data apariţiei : Aprilie 2017

Număr pagini : 464

Gen : Fantasy, Young Adult, Dystopia, Urban Fantasy

Cotaţie Goodreads : 4,13

NOTA MEA-10

 

   Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri. În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. „Acest cântec neîmblânzit” a ajuns încă din prima săptămână de la lansare pe locul întâi The New York Times Bestsellers List, iar drepturile de ecranizare au fost deja achiziționate de către Sony Entertainment.

   Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali. Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să îi plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor inocenți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acord al muzicii? Când se ivește ocazia de a o putea supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

Victoria Schwab creează cu măiestrie atmosfera unei metropole tulburate și efervescente, în care eroii sunt puși în fața luptei cu monștrii de pretutindeni – atât cei care îi copleșesc în jur, cât și cei dinlăuntrul lor…

   Nici nu bănuiți cât de mult mă bucur că Editura Herg Benet a început să publice și cărți scrise de autori străini. Inițial, nu am dat prea multă atenție acestei inițiative, considerând că avem destui autori români talentați și nu e cazul de o schimbare. Însă, am gândit cu totul altfel după ce am citit “Inima mea și alte găuri negre” de Jasmine Warga și “Acest cântec neîmblânzit”de Victoria Schwab. Ambele romane sunt foarte bine scrise și se citesc ușor, personajele sunt foarte simpatice, în ciuda faptului că au niște gânduri sumbre, iar în privința scrierii, amândouă transmit multă emoție, dar într-o manieră puțin ironică. Sunt două povești diferite, două genuri diferite și totuși, amândouă au reușit să mă farmece atât de mult, încât  acum se numără printre favoritele mele.

    Emoționant! Sublim! Perfect! Doar în acest fel pot caracteriza romanul urban fantasy “Acest cântec neîmblânzit”. Am fost complet fermecată de stilul abordat, de complexitatea personajelor, de originalitatea acestei povești, de  modul în care autoarea a conturat ideea nașterii monștrilor.

   Descrierea m-a făcut să cred că voi asista la o poveste de dragoste interzisă dintre un om și un monstru, însă m-am înșelat. Cu toate că cei doi protagoniști, Kate Harker și August Flynn, își dau  tot timpul târcoale, se tatonează, flirtează și, probabil se simt puțin atrași unul de celălalt, dar asta într-un mod cu totul inconștient. Cei doi tineri nu au timp de ceva romantic, având în vedere situația dramatică în care se află. Ei fac parte din două familii rivale, au statut diferit și fiecare își dorește altceva. În timp ce Kate vrea să devină la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care guvernează nordul orașului infestat de creaturi, August vrea, la rândul lui, să ii protejeze pe cei inocenți. În ciudă faptului că este un monstru! Sau mai bine spus, un monstru sensibil, după cum îl descriere Kate.

“ De ce să vrei să fii om? întrebă ea. Suntem fragili. Murim.

— Dar și trăiți. Nu vă petreceți toată ziua întrebându-vă de ce existați, fără a vă simți reali, de ce arătați uman, fără a putea fi oameni. Nu faceți tot ce puteți pentru a fi o persoană bună, doar ca să vă treziți că vi se reproșează mereu cum că nici măcar nu sunteți o persoană.”

 

  Mă fascinează relația lor de prietenie, modul în care se susțin reciproc. De fapt, între ei există ceva mult mai prețios: apreciere, loialitate, respect, prietenie și încredere. Chiar mă înduioșează încrederea pe care o au unul în celălalt, având în vedere că ei, în mod normal, sunt dușmani. Iar discuțiile dintre ei, m-au făcut adesea să mă gândesc la ideea că violența naște violența. Violența naște monștri și distruge destine. Dar, când vine vorba de August, de bunătatea lui, stau și mă gândesc cine e cu adevărat un monstru …

“ — De ce sunt atât de multe umbre pe lume, Kate? Nu ar trebui să fie și tot atât de multă lumină?

  — Nu știu, August.

  — Nu vreau să fiu un monstru.

  — Nu ești, spuse ea … 

  Era un Sunai – nimic nu ar fi putut schimba asta –, dar nu era rău, nu era crud, nu era monstruos. Era doar cineva care voia să fie altcineva, să fie ceva ce nu era.

  Kate cunoștea sentimentul.

  — Doare, șopti el.

  — Ce anume? întrebă Kate.

  — A fi. A nu fi. A ceda. A rezista. Nu contează ce fac, doare oricum.

  Kate își lăsă capul pe spate și își rezemă ceafa de marginea căzii.

  — Asta e viața, August, spuse ea. Ai vrut să te simți viu, nu? Nu contează dacă ești om sau monstru. A trăi doare.”

   Acțiunea din “ Acest cântec neîmblânzit ” are loc într-un viitor nu foarte îndepărtat zilelor noastre. Lumea a fost aproape distrusă în urma unui război cumplit, iar violența oamenilor a dat naștere, la propriu, unor monștri: Corsai, Malachai, Sunai. Corsaii se nășteau din acte violente, totuși neletale, și se hrăneau cu carne și oase. Malchaii proveneau din crime și se hrăneau cu sânge. Sunaii se nășteau din cele mai teribile crime: atentate cu bombă, atacuri armate, masacre, evenimente ce luau nu numai o viață, ci multe. Erau cei mai răi dintre cei care bântuiau bezna. Însă ei nu se puteau hrăni decât cu păcătoși, cu energia lor. Asta îi deosebea de restul.

“ Doar Corsaii erau cu adevărat nocturni și alergici la lumina zilei. Malchaii beau sânge și-și trăgeau forțele din bezna nopții, dar nu erau vampiri, nu se chirceau la văzul crucilor, nu luau foc în soare. Ce îi dobora, totuși, era o bucată de metal pur trecută prin inimă.”

   După colaps, s-au înființat zece teritorii, iar cel mai important oraș era Verity. Însă acesta era împărțit în două: în partea de Nord, se afla teritoriul controlat de Callum Harker; în cea de Sud, era teritoriul lui Henry Flynn. Orașul de Nord (V-City-ul de Nord) reprezenta ordinea. O ordine răscumpărată cu sânge și frică, iar oamenii trebuiau să plătească pentru siguranța lor. Aici “clădirile străluceau, tot numai metal, piatră și sticlă, străzile punctate pe alocuri cu mașini extravagante și oameni în haine bune”, iar dacă Harker avea forțe de ordine pe străzi, acestea erau bine camuflate. Orașul de Sud (V-City-ul de Sud)  reprezenta haosul. Jumătate dintre clădiri erau ruine arse, abandonate și golite, iar orice material folositor era înlăturat pentru a întări alte clădiri. Aici, idealistul Henry Flynn înființase Brigada de Intervenție Flynn (BIF), în care cei peste șaizeci de mii de ofițeri încercau să lupte contra monștrilor și să opună rezistență criminalului glorificat din Nord, Callum Harker. Cu toate că armistițiul dintre cele două părți durează de șase ani, se știe că Harker își dorește tare mult să cucerească și partea de Sud și pentru asta e în stare să-și trimită slugile – Malchaii și Corsaii.

V-City-ul de Sud încă mai arăta ca un cadavru devastat, dar se reconstruia. BIF era peste tot, pe acoperișuri, patrulând pe străzi, semnale radio pârâind din dispozitivele portabile de pe uniformele lor. Noaptea vânau monștri, dar pe timpul zilei încercau să oprească nașterea altora. Crima. Asta era cauza. Corsai, Malchai, Sunai – ei erau efectele.”

   Dar și Henry Flynn avea o armă letală. Îi avea de partea lui, pe cei trei Sunai care existau în întreaga lume: Ilsa, Leo și August. Și nu doar că îi avea de partea lui, ci îi trata ca pe familia sa. Se spunea despre Sunai că se născuseră din cele mai teribile crime, erau invincibili, luau înfățișare umană și nu se hrăneau decât cu oameni păcătoși. Atunci când un Sunai cânta, lua energia vieții.

    “În mâinile unui Sunai muzica nu era inofensivă. Era o armă, paralizând pe oricine atingea.”

    Ilsa este cea mai puternică Sunai, dar după armistițiului, nu mai avea voie să iasă din incinta complexului BIF(izolarea ei face parte din armistițiu). Spre deosebire de August, care se baza pe vioară, sau Leo, care putea să facă muzică aproape din orice, instrumentul Ilsei era vocea. Leo face parte din brigada BIF și se consideră judecător, jurat și călău. Cât despre August, acesta rămâne un mister. Apăruse în urma unei explozii dintr-o cantină a unei școli generale. El se trezise sub forma unui băiat de doisprezece ani pentru că aceea fusese vârsta celor uciși în explozie.

“ — Sunaii sunt rezultatul tragediilor, zise el. Acte ale ororii atât de întunecate, încât tulbură echilibrul cosmic. “

    Cu toate că au trecut patru ani de la apariția lui, August a ieșit rar din complexul Flynn și a făcut școala de acasă. Acum arată ca un tânăr de șaisprezece ani. Un tânăr dornic să facă parte din BIF și să lupte contra monștrilor. Iar șansa îi surâde în momentul în care Henry Flynn se încumetă să-l lase să învețe la Academia Colton. Dar cu un anumit motiv: trebuie să o urmărească pe Katherine Harker, irascibila și agresiva fiică a lui Callum Harker, guvernatorul Orașului de Nord, un om “faimos pentru galeria sa de monștri colecționați precum armele”. Se știa că acestuia nu-i păsa de nimic decât de ea.

    Ajuns la Academia Colton, tânărul împrumută numele de Frederick Gallagher și încearcă, încă din prima zi, să se apropie de Kate. Însă, în loc să se simtă dezgustat și îngrețoșat că stă în preajma fiicei unui tiran însângerat, urmașa Orașului de Nord, se trezește că îi face plăcere să stea de vorbă cu ea. Ba mai mai mult, devin prieteni.

   Problemele încep să apară din momentul în care Kate își dă seama că noul ei prieten este mult prea secretos. Curiozitatea o îndeamnă să intre în baza de date a academiei, ca să afle cât mai multe amănunte despre “Freddie” , dar nu găsește nicio informație despre el. Însă, din întâmplare, descoperă că el este un unul dintre monștri Sunai, cel care smulge sufletele oamenilor cu vioara sa magică, așa că se decide să-l de-a pe mâna tatălui ei.  Voia să-i arate acestuia că e o Harker până în măduva oaselor.

“ Sunaii au fost întotdeauna cea mai bună armă a lui Flynn. Dacă ar fi putut fi vânați, dacă ar fi putut fi omorâți, chiar capturați, Orașul de Sud nu ar mai fi avut nicio șansă.”

   Kate nu reușește ce și-a propus pentru că se trezește atacată de niște Malchai. Aceia nu încercau doar să te ucidă, ci încercau să o facă să pară o execuție a unui Sunai. Au vrut să se folosească de asta pentru a rupe armistițiul. Însă August/ Freddie reușește să o salveze la timp. Din acest moment, amândoi sunt obligați să-și salveze viețile și să descopere cine a planificat acest atac. Cine i-a trimis pe acei Malchai? Vor reuși să împiedice un nou război?

“Acest cântec neîmblânzit” este o poveste fabuloasă, un roman foarte bine scris, intens, emoționant, pe care îl recomand cu mare drag! Veți avea parte de o aventură de neuitat!

Citate:

               “Oamenii sunt folositori. E un adevăr universal. Folosește-i, sau te vor folosi ei.”

“ — Ce vrei? insistă Leo. Să fii normal? Să fii uman?

  Zise ultimul cuvânt ca și cum și-ar fi întinat limba cu el.

  — Mai bine om, decât monstru, șopti.

  Leo își încordă maxilarul.

  — Grijă mare, frățioare, zise. Nu ne așeza laolaltă cu creaturile alea de jos. Noi nu suntem Corsai, roind     ca insectele. Nu suntem Malchai, hrănindu-ne ca bestiile. Sunai sunt justiția. Sunai sunt echilibrul. “

 “ Vru să râdă în fața absurdității vieții, cu toate farsele sale. Vru să-și ridice vioara și să cânte, să cânte și să cânte până ce toată foamea dispărea din el, până ce nu se mai simțea ca un monstru. Vru să strige, dar apoi se gândi la vocea surorii sale transformând orașul în cenușă și își mușcă limba până ce durerea îi umplu gura în locul sângelui.”

 “— Și tu? întrebă Kate. Fratele tău e drept, sora ta împrăștiată. Tu ce ești?

 August răspunse, dar cuvântul era palid, aproape prea palid pentru a fi auzit:

 — Pierdut.( … Sunt ceea ce se întâmplă când unui puști îi e atât de frică de lumea în care trăiește, încât evadează din ea prin singurul fel pe care îl cunoaște. Violența.”

Acest cântec neîmblânzit. de Victoria Schwab a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
13

Istorie medievală, arhitectură, pasiuni intense, război şi iubire-o saga epică, un torent de emoţii învârtejindu-se în jurul unei catedrale ce se înalță

Stâlpii Pământului, de Ken Follett-romanul care a transformat “capodoperă” şi “bestseller” în sinonime

Editura RAO
Anul apariţiei: 2013
Titlul original:  The Pillars of the Earth
Traducere:  Andreea Ioana Șeler
Numărul de pagini:  992

    Istorie medievală, arhitectură, pasiuni intense, război şi iubire-o saga epică, un torent de emoţii învârtejindu-se în jurul unei catedrale ce se înalță – asta este Stâlpii Pământului, cel mai bun roman al lui Ken Follett, autorul britanic (de etnie galeză) care scrie numai cărţi bune.

   Această capodoperă epopeică de 1000 de pagini (cu două continuări) nu are un protagonist absolut, ci o galerie de personaje gravitând în jurul reconstrucţiei locaşului de rugăciune din Kingsbridge. Destinele  lor se întrepătrund într-o atmosferă de intrigi, jocuri de putere la Curtea Regală şi în mediul ecleziastic, secrete, trădări, înfruntări între marea nobilime şi noua burghezie mercantilă incipientă, cruzimi, corupţie şi aventuri cavalereşti, amoroase sau ticăloase.

    Rădăcinile politice ale evenimentelor ce vor tulbura viaţa tuturor locuitorilor regatului se hrănesc din tragedia naufragiului Corăbiei Albe în 1120, când fiul regelui Henric I al Angliei piere alături de alţi copii bastarzi ai monarhului şi o mare parte din Curte, lăsând tronul fără moştenitor.  O perioadă anarhică de lupte pentru putere, odată cu decesul regelui, pare din acel moment previzibilă.

   Povestea romanului debutează cu o execuţie publică prin spânzurare după o acuzație de furt cam dubioasă, populaţia orăşelului în care are loc, asistând la ea neconvinsă. Francezul (cu referire la generaţiile de normanzi, foşti vikingi, venite în Anglia din nordul Franţei, după victoria lui Wilhelm Cuceritorul) este un tânăr ce pare educat şi cântecul lui dinaintea morţii lasă o adâncă impresie în sufletele celor ce îl aud. Chiar mai mare înfiorare le va stârni tuturor, însă, blestemul pe care îl aruncă la încheierea execuţiei, iubita condamnatului asupra celor ce i-au decis soarta. Un cavaler, un preot şi un călugăr.

   Perspectiva culisează şi ne aflăm în anul 1135 alături de Tom Constructorul, la începutul peregrinărilor sale în căutarea unui angajament, după ce o programare de nuntă întreruptă brusc, îl face pe nobilul ce-l tocmise la construcţia unei case pentru miri, să renunţe la serviciile lui. Tom încearcă să îşi găsească de lucru trecând de la un oraş la altul alături de soţia sa Agnes ce stă să nască, fiul lui, Alfred, şi fetiţa sa, Martha.

   În itinerariul lui tot mai ghinionist şi mai lipsit de speranţă este atacat de tâlhari, se vede nevoit să îşi vândă uneltele, suferă de foame, dar primeşte şi ajutor într-un moment greu, de la Ellen, o “nelegiuită” ce trăieşte în pădure cu fiul său Jack şi în ochii galbeni hipnotici ai căreia o recunoaştem pe femeia care profera blestemele de la execuţia petrecută cu ani în urmă.

    Stareţul Philip este un bun călăuzitor al micii sale comunităţi monahale, când află de la fratele lui un secret pe care trebuie să-l transmită episcopului. Implicarea sa ezitantă în şerpăria intrigilor şi confruntărilor pentru Tron ce tocmai se acutiza, îl aduce în postura de a candida mai mult întâmplător pentru un loc superior în ierarhia bisericească, prin primirea responsabilității conducerii unei stăreții mai mari. Cea de la Kingsbridge. Conformaţia lui umanistă, de sincer slujitor al Domnului, făcându-l să se întrebe doar dacă prin acest posibil nou post, va putea fi mai de folos credincioşilor şi înfăptuirii voinţei lui Dumnezeu.

   Ca într-un joc de domino unde fiecare dintre personaje are o influenţă asupra celorlalte, secretul mărturisit cu bună credinţă şi întru’ protecţia noului rege Stephen, de stareţ, va duce la un asediu al  maleficei familii Hamleigh asupra castelului contelui de Shiring, tatăl băiatului moştenitor nobiliar  Richard şi al lui Aliena, frumoasa fată ce a refuzat căsătoria care a dus la concedierea lui Tom Constructorul şi înrăirea pretendentului respins, odrasla familiei Hamleigh, tot mai sceleratul William.

  Tom Constructorul tocmai credea că este la sfârşitul căutărilor sale şi că şi-a găsit un loc de muncă în consolidarea cetăţii contelui, când se trezeşte prins în atacul asupra castelului unde de abia se angajase.

   Ţesătura care amestecă şi îndepărtează traiectoriile existenţei eroilor romanului, pe cât pare de de deşirată şi încurcată privită prin ochii celor ce trăiesc evenimentele, pe atât se conturează de clar la o panoramare de ansamblu, ca şi cum însuşi Divinitatea i-ar conduce pe toţi cei aleşi spre un alt însemnat protagonist al istorisirii: Catedrala încă neconstruită din mintea lui Tom şi din sufletul călugărului Philip.

   Bisericile gotice sunt unele dintre cele mai impresionante exemple ale geniului constructiv şi creator uman şi ale abilităţilor tehnice timpurii ale omenirii. Opere în piatră la ridicarea cărora şi-au dat concursul generaţii de arhitecţi, meşteri, constructori şi voluntari entuziaşti amatori din rândul preoţimii sau enoriaşilor, decenii de-a rândul. În Stâlpii Pământului ne aflăm chiar la primele monumente sacre grandioase construite astfel, într-o perioadă revoluţionară stilistic, marcată de trecerea de la arhitectura romanică la cea gotică.

    În această carte extraordinară, suntem absorbiți în interiorul unei capodopere a restaurării ce se întinde pe 40 de ani din agitatul secol  XII, integraţi afectiv şi total implicaţi emoţional în fiecare fragment al frescei istorice ce se desfăşoară în jurul nostru, cuprinzându-ne într-o realitate paralelă la fel de vie ca și cea a prezentului.

    Ken Follett, demiurgul acestui univers complex de suspans istoric şi thriller psihologico-cultural s-a născut la Cardiff în 1949, este laureat în Filosofie şi după ce a practicat jurnalismul mai mulţi ani, s-a lansat sub pseudonime literare în lumea romanelor de consum, unde şi-a format o reţetă care l-a condus spre bestseller-urile ce vin unul după altul, odată ce hotărăşte să publice sub propriul nume. Are o singură constanţă în scrierea sa. Nimic din ce povestește nu poate fi neinteresant. În rest, abordează romane de orice soi: istorice, de aventuri, de spionaj, thrillere, cu subiecte înspre SF – ca biotehnologia ori clonarea, uriaşe saga familiale şi… combinaţii din toate astea. Iar epocile şi locaţiile în care se petrece acţiunea sunt nu numai extraordinar de diverse, dar şi prezentate mereu amănunţit din cele mai interesante unghiuri de vedere, printr-o documentare perfectă.

    S-a făcut un mini-serial de 8 episoade după Stâlpii Pământului. Fidel originalului şi cu un cast plin de actori foarte buni, dar nereuşind totuşi să se ridice la întreaga magie a cărţii.

   Recomand din tot sufletul această poveste de epocă pulsând intens a istorie readusă la viaţă magistral, ce reuşeşte să îmbine armonios şi inseparabil realitatea cu fantezia, o creaţie nu mai puţin monumentală decât opera de artă sacră căreia îşi dedică viaţa personajele romanului. Unele pentru a înălța, altele pentru a distruge Catedrala din Kingsbridge, simbol al credinţei, al speranţei şi al oricărei forme de dragoste.

 

Trilogia completă conţine volumele:

Stâlpii Pământului

O lume fără sfârşit

O columnă de foc

Cartea Stâlpii Pământului de Ken Follett a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursa foto: IMDb

"Nick era convins că tânăra femeie avea să zdrobească inima fratelui său printr-un refuz, așa cum avea să o zdrobească și pe a lui..."

Când dragostea ucide…, de Raluca Butnariu-recenzie

Editura Librex Publishing
Nr. pagini: 391
Anul: 2017
Gen: Historical Romance, Romance

O poveste fascinantă, plină de neprevăzut, în care pericolul pândește la tot pasul.
O poveste de iubire interzisă, plină de pasiune, ce vă va seduce…

   Raluca Butnariu continuă să surprindă plăcut jucându-se cu emoțiile cititorului și să dozeze gradual farmecul personajelor. Pentru prima dată frumusețea și bogăția par să fie pe picior de egalitate, fapt ce declanșează instinctual ura celor mai puțin norocoși și cu voia lor aceasta crește în intensitate, mai ales când devin conștienți că aceste două puteri imbatabile nu se vor afla niciodată în posesia lor.  Însă cum ar fi dacă pentru o clipă… ei ar fenta soarta? Oare vor câștiga bătălia și se vor înfrupta din festin?

  Când dragostea ucide… o carte fascinantă despre viaţă, pasiune, putere şi destin în care binele se luptă să păstreze o traiectorie echilibrată. Atunci când Keith şi Elizabeth Lancaster s-au căsătorit din dragoste, soarta le-a surâs, dar căsnicia lor a fost de scurtă durată. Moartea prematură a lui Keith a stârnit multă vâlvă, iar pe soția lui a neliniștit-o, știa sigur că nu a fost o coincidență, ci un fapt premeditat.

“Tatăl lui Keith, al optulea conte de Lancaster, se căsătorise cu o prinţesă hindusă şi moştenise un mic regat, situat undeva la graniţa dintre india şi Nepal, al cărui pământuri adăposteau mine de rubine şi diamante, safire şi ametiste. Kumpur-Pala se numea acel ţinut exotic, care ridicase familia Lancaster la suma de cincisprezece milioane de lire sterline, o sumă fabuloasă, imposibil de cuprins cu mintea. Practic, Keith se născuse cu privilegiul de a fi unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume.”

   Invidia, bogăţia şi ura i-au adus moartea subită. Din fericire, înainte de a muri, Keith Lancaster are grijă să lase moştenirea impresionantă de la Kumpur-Pala copilului nenăscut şi să ofere libertate deplină de decizie indiferent dacă va fi fată sau băiat (o alegere surprinzătoare într-o societate dominată de bărbați).

   La câteva luni distanță, cu ultimele puteri și pe un frig năprasnic, Elizabeth Lancaster fuge de familie şi de ura acestora direct la prietenii ei Kimberly şi Daniel Sutherland. Din păcate efortul este prea mare şi nu poate rezista durerilor naşterii, dar moare împăcată cu gândul că bebeluşul va trăi în siguranţă şi va fi fericit alături de singurii oameni în care avea încredere. Cristine Ayleesha Violet Sutherland va fi adorată de la primul gângurit şi chiar dacă este copilul adoptiv al familiei ea se va bucura în egală măsură de atenţie împreună cu cei trei fraţi: Nick, Ethan şi Anthony.

    Farsele copilărești, tatonările, gelozia şi la un moment dat neînţelegerile dintre Cristine şi Nick, băiatul cel mare, îi vor despărţi. Pentru prima dată va înţelege de ce ea este diferită şi frânturi de adevăr îi vor demonstra că părinţii ei naturali au murit, dar să nu se îngrijoreze pentru că este iubită cu aceeaşi forţă de către familia adoptivă.
   Nick aruncă cuvinte grele, fără sens şi chiar dacă este gelozie de copil nu poate înţelege de ce există aceste diferenţe, de ce Cristine este atât de protejată de parcă ar fi o nestemată. Va fi trimis la Eton pentru a face şcoala şi într-un fel pentru a se cizela, numai că anii trec, iar treisprezece ani mai târziu regretele nu-şi mai au loc. Tatăl lui Nick, Daniel Sutherland a murit şi singurul care trebuie să preia obligaţiile este moştenitorul familiei. Pentru prima dată Nick îşi dă seama că stagiul militar l-a ajutat să se maturizeze, dar nu i-a oferit înţelepciunea de a se întoarce la timp pentru a-şi cere scuze în faţa propriului părinte. Nici nu mai contează că motivele au fost puerile, faptul este consumat şi acum familia are nevoie de el.

   Revederea celor dragi îl trezeşte la realitate, dar chiar nu era pregătit să o cunoască pe sora lui adoptivă, Cristine, acum de o frumuseţe exotică care îl şochează în primă fază şi devine conştient că ea poate suci cu o singură privire minţile oricui, inclusiv ale lui. Va fi pus la curent cu evenimentele, va vedea că fratele lui Ethan este îndrăgostit până peste cap de Cristine, dar sentimentele nu-i sunt împărtăşite. Dragostea frăţească îl forţează să stea la distanţă, dar i se pare din ce în ce mai greu. Cristine are douăzeci de ani, o moştenire impresionantă, bijuterii de o valoare inestimabilă şi un titlu ce trebuie să intre în posesia ei. Aceste fapte îi vor aduce recunoaşterea oficială în fața societății, dar va atrage ca un magnet ura inclusiv a celor care au dus la moartea părinţilor ei. Chiar dacă este un risc, este nevoită să îşi găsească un soţ şi să-şi asume responsabilităţile în faţa poporului său.

Doi frați îndrăgostiți nebunește de aceeași femeie!

    Nick Sutherland se află în aceeaşi situaţie, moştenitor al unei averi, un titlu nobiliar şi datoria de a fi alături de mamă, dar și de fraţi. Ar fi fost bine ca acestea să fie singurele inconveniente, numai că se simte atras de Cristine, îl adoră fiecare gest şi dacă ar da frâu liber sentimentelor chiar şi pentru o clipă totul s-ar schimba. În calitate de tutore legal pentru Cristine se simte dator să îl lase pe Ethon să o cucerească, însă nu ştie cât va rezista atunci când pretedenţii vor roi în jurul ei.

   Pe măsură ce va intra în familia Lancaster, Cristine îşi va da seama că se află în pericol, cineva foarte apropiat ei o urmăreşte pas cu pas şi o răzbună, dar nu oricum, ci cu ajutorul crimelor. Dacă ar putea, Nick și Ethon ar ține-o închisă într-o colivie, departe de privirile tuturor, dar ea trebuie să se căsătorească și să meargă la bunica ei pentru a intra în posesia titlului de prințesă.

   Moștenirea îi oferă independență, dar în același timp simte că o îngrădește. Ar dori să se căsătorească din dragoste însă ea visează la Nick-un obiectiv imposibil de atins.

“Rămase mult timp cu ochii ațintiți în fața imaginii din oglindă.
Și abia atunci îndrăzni să privească în față adevărul: era îndrăgostită de el. Total, profund și iremediabil. Era îndrăgostită de singurul bărbat pe care nu-l putea avea și certitudinea aceasta o făcu să verse lacrimi amare.”

Dragoste neîmpărtășită sau destin potrivnic?

    Frământările lui Nick sunt de altă natură, are impresia că femeia pe care o vrea cu ardoare iubește pe altcineva. Chiar și așa, pare să fie decis să nu o influențeze, ci să își aleagă singură calea pe care să o urmeze și bărbatul ce merită să îi fie alături.
    Dar este dureros să vezi cum cei care sunt eligibili pentru căsătorie ar alege-o din cu totul alte motive. Este dificil să fie martor, dar îi este tutore și datoria lui morală este mai presus de sentimente, să o protejeze cu orice preț, inclusiv cu propria viață.
   Se simte chinuit și sentimentele îl macină la fiecare pas. Pune datoria mai presus de dragoste. Să fie aceasta decizia corectă?

“Nick era convins că tânăra femeie avea să zdrobească inima fratelui său printr-un refuz, așa cum avea să o zdrobească și pe a lui…”

   Ce poate fi mai greu decât să vezi cum speranțele se irosesc și șansele se diminuează, dar în același timp este îngrijorat pentru că nu știe cine o urmărește, cine îi vrea răul.  Ar face orice pentru ea, dar amândoi trebuie să pună dorințele celorlalți mai presus de ei.

Iubea o femeie pe care n-o putea avea pentru că inima ei aparținea altuia!”

     Să fie oare soarta atât de crudă?

    Pe măsură ce se înaintează în lectură se simte cum tensiunea crede gradual, sentimentele sunt contradictorii, întrebările rămân fără răspuns, dar și atitudinea celor care le sunt alături se schimbă. Fiecare se simte presat să ia o decizie, să scape de acest chin interminabil, dar în același timp așteptarea crește pentru că o relație este pe punctul să fie încheiată din obligație. Aceste frământări se petrec când apar primele urme ale celui care ucide… din dragoste. Victima este un bărbat care îndrăznise să o supere pe Cristine, iar consecințele au fost dramatice-a fost tranșat pe bucăți. Doar câteva persoane apropiate știau că bărbatul ucis avusese o mică altercație cu Cristine. Să fie oare o coincidență sau cineva chiar crede că acesta este modul natural de a atrage atenția femeii pe care o adoră, dar și că nu a uitat-o? Cât de profunde sunt rădăcinile acestei pasiuni bolnave și cum va reuși Cristine să jongleze printre pericole, chiar este un drum lung. Salvarea ei ar putea fi Nick și Ethon care îi sunt alături precum a doua piele, dar oare este suficient?
    Cine este acel om care își demonstrează dragostea prin indicii sângeroase? Vă asigur că nici nu anticipați, cert este că îi suflă în ceafă și profită din plin de statutul său.

    În acest context, va putea dragostea adevărată să depășească momentele dificile și să iasă învingătoare?

   Când dragostea ucide… este un historical romance veritabil, diferită de cărțile precedente ale autoarei, dar atât de suavă și de intensă. Am adorat fiecare clipă și da, recunosc, îmi era dor de o poveste plină de pasiune care să mă poarte departe şi pentru câteva ore să uit de secolul XXI. Am admirat/invidiat pe Cristine clipă de clipă, a evoluat frumos și s-a simțit perseverența, mai ales când a învățat să tragă cu pistolul. Dragostea unică a lui Kimberly Sutherland, mama adoptivă chiar este demnă de admirat. O asemenea femeie devine pas cu pas un balsam al sufletului atât pentru noi, cât și pentru copiii ei. Chiar dacă au crescut, știe cum să îi sprijine, dar și să-i tempereze când greșesc. Astfel de părinți, să tot fie la tot pasul. 

    Și dacă tot sunt la capitolul sugestii, îmi doresc pentru Ethan Sutherland o continuare, un volum doar al lui în care propria poveste să ia întorsături neașteptate, precum în Umbra nopții. Îmi plac spionii și el ar merita un rol principal. 

Cartea Când dragostea ucide… de Raluca Butnariu este oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing și poate fi comandată de pe librex.ro

by -
9

El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic, de Ioan Grillo-recenzie

Titlu original: El Narco: Inside Mexico’s Criminal Insurgency

Editura: Corint

Colecția Istorie

Număr de pagini: 474

   Traficul de droguri a reprezentat un subiect tabu pentru o lungă perioadă de vreme, chiar dacă constituia un element care măcina fără milă și cu stoicism multe societăți. Drogurile afectau oameni din toate categoriile sociale, nu erau doar o metodă scumpă de recreere pentru cei bogați, ci și un mijloc de supraviețuire pentru cei săraci. Totuși, de când lumea a început să devină mai deschisă în fața expunerii unor subiecte delicate, problema consumului de substanțe interzise s-a dezbătut intens, dar a fost în mare parte privită din perspectiva unei forme ilegale de câștiguri și a unui viciu al bogaților, ce își are rădăcinile în teribilism și în dorința de a experimenta tot felul de senzații tari. Cartea lui Ioan Grillo, „El Narco: Carteluri de droguri din Mexic”, ne prezintă o imagine mult mai cuprinzătoare asupra traficului de droguri și ne furnizează o radiografie menită să sublinieze cauzele, amploarea și efectele unui fenomen care, dacă nu este controlat, poate produce urmări grave asupra întregii lumi.

   Așa cum probabil mulți dintre voi știți deja, Mexicul constituie una dintre cele mai importante zone care furnizează, întreține și influențează traficul de droguri din întreaga lume, câștigurile aducând un aport important economiei naționale. Cu toate acestea, s-a întrebat cineva de ce tocmai în această țară se manifestă fenomenul la o așa amploare? Ce a determinat apariția, dezvoltarea și extinderea traficului de droguri? A jucat SUA vreun rol în cadrul acestui proces? Ioan Grillo ne oferă în „El Narco” răspunsurile acestor întrebări. Mexicul anilor ’20 era un stat destul de instabil, măcinat de sărăcie, corupție și incertitudine politică, fapt ce a permis imigranților chinezi să pună bazele traficului de droguri. Ei au introdus producția de opiu, construind o rețea care se ocupa de culesul macilor, extragerea gumei și vânzarea opiului dealerilor chinezi de peste graniță, din SUA. În câțiva ani, traficanții de alcool din Mexic au fost atrași de câștigurile mari ale chinezilor, au profitat de violențele rasiale împotriva asiaticilor și au intrat în posesia afacerii lor. Fenomenul a început încet, încet să câștige teren mai ales pe fondul corupției care măcina statul deoarece traficanții erau lipsiți de orice teamă cât timp ofereau șpagă persoanelor potrivite aflate în funcții politice sau în poliție. Prin anii ’60-’70 producția de opiu s-a transformat într-o industrie națională în adevăratul sens al cuvântului, iar politicienii, atrași de miliardele de dolari generate de vânzări, au încercat să se implice. Tot în această perioadă au apărut și primii capi mafioți, fapt ce a dat naștere primelor violențe sângeroase de stradă.

    Problema apariției capilor mafioți și prosperării industriei a fost faptul că deja traficanții importanți nu-și mai doreau doar o bucată din piață, ci voiau să stăpânească din ce în ce mai mult eliminându-i pe ceilalți. Astfel că au început să se grupeze în carteluri, iar luptele pentru supremație au devenit din ce în ce mai dure. Lupte de stradă sângeroase, familii ucise pentru plătirea polițelor dintre carteluri, răpiri și puneri în scenă ale unor imagini simbolice generatoare de teamă și oroare, toate acestea făceau parte din traiul pe pământuri mexicane. Și lucrurile au degenerat chiar mai mult când mexicanii au descoperit un nou drog: cocaina. Acesta era mult mai valoros decât opiul, iar americanii păreau de-a dreptul vrăjiți de consumul lui. Pe acest fond, traficanții au pus puternic accent pe trecerea drogului peste graniță. Amploarea fenomenului a generat semnale de alarmă, iar conducătorii americani s-au hotărât că trebuie să ia măsuri. Între timp Mexicul îl alegea președinte pe Vincente Fox, iar odată cu el țara urma să treacă printr-o amplă bătălie împotriva traficului de droguri. El era hotărât să elimine persoanele corupte din sistem și să eradicheze fenomenul de la rădăcină, ajutându-i pe americani. Însă promisiunile lui Fox au fost mai mult vorbe în vânt, o mare parte din planurile sale nefiind duse la bun sfârșit. Totuși, în 2002 politicile antidrog ale președintelui începeau să funcționeze, reușind să captureze nume importante ale industriei. Chiar dacă părea că lucrurile se îndreptau spre bine, în fapt au degenerat deoarece cartelurile au început să coopteze foști soldați din forțele speciale, iar acest aspect nu făcea decât ca lupta să devină din ce în ce mai sângeroasă. Bandele să războiau atât între ele, cât și cu poliția, iar pe străzile din Mexic nimeni nu mai putea să se simtă în siguranță. Cine nimerea în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, putea oricând să fie prins într-un schimb de focuri și să nu se mai întoarcă acasă. Cu cât anii treceau, cu atât monstrul El Narco părea să câștige din ce în ce mai mult teren, indiferent de eforturile depuse de autorități.

„Pătrunzând în port, pușcașii au urcat în forță pe un vas numit La Esmeralda […] Soldații au inspectat podeaua, însă ceva nu părea în regulă. Așa că au desprins dușumeaua și…bingo! Peste tot erau pachete de cocaină. Le-a luat 3 zile să calculeze ce cantitate era. Într-un final au descoperit 23 562 de kilograme de cocaină împachetată în cărămizi, adică peste 23,5 tone de praf alb”

„20 de secunde de împușcături. 432 de gloanțe. Cinci polițiști morți. Patru cadavre zac pe o camionetă Dodge Ram nou-nouță, lucioasă, ciuruită de atâtea gloanțe că arată ca o răzătoare de brânză.”

     Așadar, privind modul de construcție al industriei drogurilor din Mexic trebuie punctat faptul că haosul, insecuritatea, corupția și sărăcia au fost elementele cheie care au condus la nașterea unui monstru care a ucis și continuă să ucidă sute de mii de oameni. Unii mor în schimburi de focuri, unii luptând pentru onoarea propriului cartel sau alții pur și simplu sfârșesc ca victime ale unor substanțe care îi omoară tacit, oferindu-le scurte momente de alinare și uitare. Ioan Grillo ne determină să conștientizăm înmărmuriți că nehotărârea, dorința de îmbogățire și lipsa unui plan concret de acțiune au permis dezvoltarea traficului de droguri. Atât Mexicul, cât și SUA au profitat de pe urma fenomenului și au ajuns să realizeze cu adevărat caracterul său distrugător abia când a fost prea târziu. Nu vreau să vă dezvălui foarte multe deoarece vă recomand să parcurgeți cu atenție pașii construcției El Narco pentru a putea înțelege pe deplin situația și a resimți fiorii unei realități dure, dar pe care nu o putem ignora.

    Romanul lui Ioan Grillo este extrem de bine documentat, bazat pe o cercetare amănunțită și pe mărturiile unor jurnaliști, traficanți aflați în pușcărie și a unor polițiști și politicieni locali, fapt ce permite construirea unei imagini clare și reale asupra fenomenului. Trebuie să știți că reprezintă o analiză a construcției El Narco și nu o carte ce abundă în dialoguri și personaje de care să te poți atașa. Este o lectură interesantă, dar greoaie, așa că v-o recomand dacă sunteți interesați de subiect și vă doriți să cunoașteți mai multe sau dacă sunteți pasionați de acest gen de lectură.

Cartea El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic de Ioan Grillo a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote-recenzie

   Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care îşi aminteşte că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly. În scurt timp, scriitorul şi tânăra cu apucături stranii, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiaţi. După cincisprezece ani, o cunoştinţă comună îi arată scriitorului câteva fotografii cu un sălbatic ţinând în mâini o figurină din lemn care semănă foarte bine cu Holly.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi”, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Romanul “Mic dejun la Tiffany” de Truman Capote a apărut la editura Polirom, în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu.

   Acţiunea se declanşează în momentul în care personajul principal, scriitor de meserie, primeşte un telefon de la un vechi şi bun prieten,  barman, pe nume Joe Bell. Acest Joe îi spune scriitorului să vine urgent până la barul lui să vorbească  ceva important cu el. Naratorul-personaj intuia că este vorba despre Holly Golightly, o femeie pe care nu o mai văzuse de zeci de ani. Aşa şi este!

    Joe îi spune scriitorului că un aşa numit domn Yunioshi făcuse o poză în Africa la o statuetă din lemn ce reproducea faţa lui Holly Golightly. Îi zice, de asemenea, scriitorului cum a ajung Holly să fie sculptată de un african.

   Aducându-şi aminte de draga lui prietenă, scriitorul narează povestea de viaţă a lui Holly, încă de când a văzut-o pentru prima dată. Astfel, facem cunoştinţă cu o femeie care trăia din plin viaţa, iubea să se distreze şi să petreacă, să bea şi să fumeze, să uite de griji şi să trăiască clipa.

   Holly Golightly locuia în aceeaşi clădire din piatră în care stătea şi scriitorul, cu un etaj mai sus decât naratorul-personaj. Această clădire se afla în Upper East Side, din New York, în care scriitorul a avut primul lui apartament din New York. Holly era o tipă rebelă, uneori profitoare. Juca bărbaţii pe degete şi le dădea papucii când obţinea ceea ce dorea de la ei. Personajul feminin avea o voce superbă şi adora să călătorească.

   Pagină după pagină şi zi după zi, Holly şi scriitorul se cunosc şi se înţeleg din ce în ce mai bine. Au o relaţie de prietenie frumoasă, bazată pe respect.

    Într-o seară, scriitorul se retrage într-un colţ al apartamentului său, alături de un pahar cu whisky şi o carte scrisă de autorul prolific de romane poliţiste, George Simenon.

   Nu după mult timp, la fereastra apartamentului scriitorului, apare vecina sa, Holly. O luase pe scara de urgenţă şi venise în camera scriitorului, deoarece la ea în apartament era un bărbat care o muşcase de gât (probabil un admirator) şi care o plictisea teribil.

   Scriitorul, gazdă bună şi primitoare, o invită înăuntru şi încep o conversaţie relaxantă pe diverse teme. Naratorul-personaj află lucruri noi despre Holly şi e o adevărată plăcere să citeşti replicile savuroase pe care le schimbă între ei. Făcându-i-se foame, Holly se serveşte singură cu câteva mere şi un pahar de whisky (după părerea ei, acestea mergeau foarte bine împreună). Dar, ceva se întâmplă, ceva inexplicabil pentru că femeia pleca în grabă.

   Holly, la această întâlnire din camera vecinului său, îl botează pe scriitor cu numele “Fred”, pentru că scriitorul seamănă cu fratele ei.

    A doua zi, naratorul-personaj găseşte în faţa uşii un coş plin cu produse de lux şi cu un bilet din partea lui Holly.

   Pentru câteva timp, Fred (adică scriitorul, dar deja mă repet prea des, aşa că am să folosesc şi eu Fred când e vorba de scriitor) nu mai află nimic despre Holly.

   Scriitorul mai primeşte un bilet de la ea, în care este rugat să o viziteze spre seară.

   Când ajunge în faţa apartamentului ei, lui Fred îi deschide un bărbat puţin ciudat, un fel de profesor pentru Holly. Pe bărbat îl chema O.J. şi în scurt timp în apartament soseşte multă lume şi începe petrecerea. Nefiind băgat în seamă de nimeni, scriitorul se refugiază în minibibliotecă, analizând din când în când şi comportamentele invitaţilor. Acesta remarcă un adult cu o faţă de copil şi află că era un prieten foarte apropiat de-al lui Holly. La petrecere soseşte şi o femeie pe nume Mag Wildwood, aceasta fiind implicată în scut timp în câteva incidente destul de neplăcute.

    Într-o zi de luni, Fred primeşte o scrisoare în care i se aduce la cunoştinţă că o poveste scrisă de el urma să fie publicată într-o revistă. Fericit fiind, dă buzna la Holly şi merg în oraş să sărbătorească, petrecând o zi superbă împreună.

   După scurt timp, aceasta îi oferă un cadou şi îi spune că va pleca într-o călătorie, alături de câţiva prieteni. Evident, apar certuri între cei doi, dar se împacă repede.

   În viaţa lui Holly apare din senin “soţul ei”, pe care l-a părăsit acum mulţi ani. Soţul care a salvat-o când era încă tânără.  Ce va face Holly acum?  Cum se termină povestea lui Holly?

   Personajele bine conturate, acţiunea bine structurată şi stilul elegant, dar totuşi lejer al lui Truman Capote au făcut ca acest roman să fie uimitor. Am adorat cartea aceasta!

O bijuterie de roman, “Mic dejun la Tiffany” a reuşit să mă fascineze şi să mă teleporteze în New York-ul vremurilor de mult apuse. Mi-a plăcut mult şi recomand cu încredere!

Cartea Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

by -
14

Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

           Greşeală fatală, de Sophie Hannah-Editura Nemira-recenzie

Titlu original: The Telling Error

Traducere: Ioana Vacarescu

Editura Nemira

Colecţia Suspans

Data apariţiei: 3 Mai 2017

Număr pagini: 424

Gen: thriller psihologic, mister, suspans

Seria Culver Valley Crime/ Spelling CID : 1.O păpușă sau alta – Little Face (2006), 2. Hurting Distance (2007), 3. The Point of Rescue (2008), 4.The Other Half Lives (2009), 5. A Room Swept White (2010), 6. Lasting Damage (2011), 7. Kind of Cruel (2012), 8. The Carrier (2013, 9. Greșeală fatală – The Telling Error/ Woman  with a Secret (2014), 10.The Narrow Bed (2016)

   Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de scena crimei.

   „Puțini scriitori o pot egala pe Sophie Hannah la intrigi ingenioase și răsturnări ca într-un montagne-russe.“ Daily Express

    „Un fel de Agatha Christie în cea mai reușită formă a ei, dar actualizată pentru epoca Twitterului și a întâlnirilor online, cu toată frumusețea și ticăloșia lor.“ The Independent

                              Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

  Scurta descriere de mai sus, m-a intrigat suficient de mult cât să-mi doresc să citesc cartea. Cum nu știam nimic despre autoarea Sophie Hannah, am făcut câteva investigații pe internet și astfel am descoperit, cu mare bucurie, că este o fană a îndrăgitei scriitoare Agatha Christie (pasiunea ei datează din copilărie), iar pe Hercule Poirot îl consideră cel mai mare detectiv fictiv din toate timpurile. Interesant este că, în anul 2014, a primit dreptul de a continua seria originală a Agathei Christie. Dar având în vedere că scriitoarea are un stil distinctiv, Sophie Hannah nu a vrut să o imite, știind de la bun început că ar fi eșuat, așa că și-a inventat propriul ei protagonist și un stil puțin asemănător

   Aflând toate aceste informații, am vrut să văd dacă “The Independent” a avut dreptate, atunci când a considerat-o pe Sophie Hannah un fel de Agatha Christie mai modernă și, trebuie să recunosc că am observat o anumită influență a acesteia prin: atmosfera stranie, dorința personajelor de a-și păstra cu strășnicie secretele, cazul nu va fi  rezolvat conform standardelor moderne (amprente, discuții cu medicul legist etc), ci în mod clasic (discuții cu suspecții, încercarea de a le întinde capcane), detectivul decide să explice la final modul cum a depistat ucigașul, folosindu-se de anumite indicii.

   Romanul “Greșeală fatală” face parte din seria Culver Valley Crime/ Spelling CID și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul nouă, se poate citi și separat, fiind de sine stătător. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către detectivul Simon Waterstone și polițista Charlotte Zailer (cei doi sunt căsătoriți de  șapte ani). Demn de menționat este că seria stă la baza unui serial de televiune – Case Sensitive, difuzat pe ITV.

   Acțiunea se desfășoară pe două planuri. Există capitole scrise la persoana întâi, din perspectiva lui Nicki Clements, în care ni se dezvăluie toate trăirile ei interioare, gândurile lăuntrice, momentele cele mai dramatice din viața ei, și există capitole scrise la persoana a treia, în care sunt relatate toate etapele anchetei, pistele urmărite de polițiști. Ne sunt furnizate multe informații, dar totuși nu știm esențialul, pentru că autoarea vrea să ne țină în suspans până la final.

   Am apreciat faptul ca autoarea a știut să ofere o intrigă încâlcită, dar ceea ce mi-a stârnit interesul, a fost maniera în care a început  povestea. Ne sunt prezentate trei elemente esențiale în rezolvarea acestui puzzle. Însă care este legătura dintre ele?

   Cartea începe cu un anunț, destul de straniu, dat pe un site de întâlniri pentru sex ocazional, numit  “Intimate Links”, în care cineva caută o femeie care are un secret.

Gândiți-vă ce sentiment minunat de ușurare ați avea dacă ați împărți povara cu cineva, după chinul oribil al unei lungi tăceri, în timp ce secretul vă macină … Dacă ești persoana pe care o caut înseamnă că îți dorești cu disperare să te poți destăinui cuiva.

Aici intru eu în scenă. Eu sunt confidentul tău, dispus și chiar nerăbdător să te ascult. Ești tu, oare, deținătoarea secretului pe care  aștept să-l aflu? ”

   Apoi acțiunea se îndreaptă spre personajul Nicki Clements, care se deplasează cu mașina spre școala fiului ei. În timp ce este blocată în trafic, observă în preajmă un polițist de la secția din Spelling și asta o determină să se întoarcă din drum. De ce fuge? A făcut ceva rău? Vă las pe voi să aflați motivul.

   Iar acum trec la cel de-al treilea element important al cărții: crima. Victimă fiind un faimos editorialist de la Herald, Damon Blundy. Modul cum a fost ucis e partea cea mai stranie din carte. Au fost mai multe etape. În primul rând, a fost imobilizat. Brațele i-au fost trase în spatele scaunului, iar încheieturile i-au fost legate cu bandă adezivă. Același lucru s-a întâmplat și cu gleznele, care au fost prinse cu bandă adezivă de piciorul scaunului. Apoi criminalul l-a lovit în cap cu un obiect greu, făcându-l să-și piardă conștientă. Poliția a găsit obiectul respectiv pe podea, lângă birou: era o pilă din metal, pentru ascuțirea cuțitelor de bucătărie. Însă, nu aceasta l-a ucis pe Blundy. În încăpere s-a găsit și un cuțit, însă bărbatul nu a fost înjunghiat cu el, ci i-a fost lipit pe față, cu scotch. Mai precis, i-a fost lipit în dreptul gurii închise, acoperind-o complet. Scotch-ul îi acoperea cu totul și partea  din jos a feței, inclusiv nasul. L-a sufocat. Lama cuțitului, lipită de buzele cadavrului, era ascuțită. Medicul legist a găsit dovezi care susțin ipoteza că a fost ascuțită chiar în camera aceea, iar detectivii presupun că acest lucru s-a întâmplat după ce victima a fost legată de scaun și a leșinat în urma loviturii. În plus, deasupra șemineului, cineva a scris cu litere mari, roșii: “Nu este mai puțin mort.

   Detectivilor le-a fost foarte ușor să analizeze laptopul mortului, fiindcă ucigașul a scris pe o foaie  A4, lăsată pe birou, parola “Riddy111111”.  Acesta parolă i-a condus pe polițiști direct în inbox-ul căsuței de e-mail a victimei, iar acolo au găsit un e-mail necitit, trimis de o persoană cu numele Nu Mai Puțin Mort. În mesaj nu era scris nimic, însă era atașată  o fotografie care înfățișa o persoană stând în picioare chiar în încăperea aceea, lângă victima leșinată (încă nu fusese ucisă). Persoana respectivă purta un costum de protecție asemănător celor din filmele în care are loc o epidemie, care acoperea corpul din cap până în picioare. Ucigașul, imposibil de identificat pentru că nu avea privirea îndreptată spre cameră, ținea un braț întins, pentru a face poza, iar în celălalt ținea un cuțit ridicat deasupra pieptului bărbatului leșinat, într-o poziție ce sugera că acesta avea să fie înjunghiat dintr-o clipă în alta. Cuțitul din fotografie era același care fusese, în cele din urmă, lipit peste gura bărbatului, sufocându-l, în loc de a-i vărsa sângele.

   Fără discuție, e vorba de o crimă premeditată. Nu încape îndoiala că ucigașul știa parola victimei. Cum?  Și de ce a lăsat-o la vedere? Nu există niciun semn că ar fi intrat în casă prin efracție, deci Damon cunoștea persoana și a lăsat-o de bunăvoie să intre. Însă există câteva întrebări. De ce a venit acasă la victimă cu un cuțit și cu o pilă pentru ascuțit, dacă ucigașul nu avea de gând să-l înjunghie? De ce a ascuțit cuțitul chiar la locul crimei, dacă tot ce voia să facă era să i-l lipească de față?  De ce a preferat să-l sufoce? A vrut să-l ucidă cu un cuțit, dar nu să și-l înjunghie. De ce nu?  De ce voia ucigașul să se asigure că poliția avea să găsească e-mailul cu fotografia? Iar fotografia  trimisă, ce rost a avut? Ce încerca ucigașul să transmită? Cine l-a omorât?

   O mulțime de oameni l-au urât pe Damon Blundy din cauza editorialelor semnate de el. Părerile lui au enervate un număr imens de oameni: femei, evrei, musulmani, atei, jurnaliști. Ce mai, chiar pe toată lumea. Vinovate de moarte lui Blundy pot fi și cele două foste soții. Ambele relații s-au încheiat cu o ură reciprocă. Până și actuala soție este suspectă, având în vedere că ea a descoperit cadavrul și avea un motiv: descoperise că soțul se prefăcuse că o iubeşte…

   Ce legătură există între aceste trei evenimente descrise la începutul cărții? Cine este persoana care caută o femeie ce deține un secret? Ce legătură există între Damon Blundy și Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Și având în vedere că ea nu l-a întâlnit niciodată, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. Dar cum de a ajuns suspectă?

   Nicki Clements (44 de ani) este căsătorită, are doi copii și în urmă cu șase luni s-a mutat cu familia din Londra în Spelling. De câțiva ani a prins gustul pentru conversații cu străinii în lumea virtuală (gândind că dacă nu se întâlnea cu acei bărbați, nu făcea ceva chiar așa de rău). Ultimul ei iubit virtual este Gavin, iar mesajele dintre ei au conotații pornografice. Se simte foarte atrasă de el. Niciunul dintre iubiții ei din viața reală, nu fusese atât de lipsit de inhibiții în ceea ce privește cuvintele pe care acesta le folosește. Practic el i-a înlăturat toate inhibițiile. Tot ce știe de spre Gavin e că are 45 de ani, e căsătorit, nu are copii și lucrează de acasă. Asta i-a spus el, cel puțin. Ca orice relație online, e posibil ca absolut nimic să nu fie adevărat. Însă ei nu-i pasă.

De asta mint, țin secrete și îmi asum tot felul de riscuri nebunești. Nicio substanță chimică din lumea asta nu mi-ar putea oferi o asemenea senzație: fiorul, euforia de a fi atât de dorită, atât de căutată.

   În ciuda faptului că mi-a plăcut foarte mult povestea, misterul care planează asupra personajelor, răsturnările de situație, nu am putut să mă atașez de Nicki Clements. Mi s-a părut o ființă apatică, instabilă emoțional, autodistructivă, toxică, prea anxioasă. Nici măcar nu am putut s-o compătimesc. Respectul de sine îi este scăzut, și chiar ea recunoaște că a făcut sex când nu voia, ca să facă pe plac persoanelor de lângă ea. Își înșeală soțul, pe care de altfel îl iubește, de dragul aventurii. M-a iritat modul ei de gândire. Nu se poate opri din a minți pe toți. Se decide să mintă în legătură cu ceva minor, chiar dacă știe că detectivii pot descoperi foarte ușor adevărul. La început nu am înțeles de ce procedează așa, dar mai târziu am aflat: ea este o mincinoasă compulsivă, o mincinoasă patologică. Nu minte doar ca să scape din vreo încurcătură, cum fac cei mai mulți oameni, ci i se pare distractiv să mintă.

“Nu înțeleg cum reușesc să fac asta: să mă mint singură și să mă cred, chiar în timp ce știu că mint.”

 “De câte ori îl mint pe Adam, simt un val de spaimă pe care mă zbat să-l depăşesc. Mă îngrozește gândul la răul pe care îl fac relației noastre: o întinez cu minciuni, îl îndepărtez tot mai mult de mine cu fiecare manipulare. Am trăit o vreme prea îndelungată cu spaimă asta, poate că într-o bună zi am să-l împing atât de departe, încât n-am să-l mai pot aduce înapoi atunci când voi fi pregătită.”

  V-am arătat cine este Nicki, însă vă las pe voi să descoperiți cum a ajuns suspectă în cazul uciderii editorialistului Damon Blundy. Dar este ea cu adevărat vinovată? Dacă nu, cine e ucigașul? De ce a fost omorât Blundy?

“Cele mai mari greșeli le facem tocmai atunci când ne imaginăm că știm ce simt alții și când presupunem că facem ce-i mai bine pentru ei. În vreme ce nimeni nu ne cunoaște propriile nevoi mai bine decât noi înșine.”

“De ce pune toată lumea atâta preț pe sinceritate? Își pune vreodată cineva întrebarea: de ce e greșit să minți sau pur și simplu presupun cu toții că așa este? Ce-ar trebui să facem când lumea în care trăim se așteaptă ca noi să fim într-un fel anume, însă chiar nu putem?”

                                                         “Vreau un secret

   Vreau să am în viața mea ceva palpitant, un lucru despre care să nu mai știe nimeni. Nu neapărat ceva sexual, nu neapărat o aventură, dar cu siguranță ceva ce va trebui să țin secret față de toată lumea. Poate chiar ceva un pic periculos. Mi-ar plăcea să primesc răspunsuri de la cei care cred că pot fi acest secret. Aș vrea să găsesc un bărbat care, odată ce devine secretul meu, nu mă va lăsa să țin secrete față de el. Vreau pe cineva care nu se va da înapoi de la nimic pentru a afla până și cel mai mic secret al meu. Promit c-am să-i întorc favoarea.” 

   “Greșeală fatală” este o carte care merită citită, fiind suficient de captivantă si plină de mistere încât să fie o lectură atractivă. O recomand tuturor celor care îndrăgesc genul thriller psihologic și celor care sunt fani Agatha Christie.

Despre autoare:

   Sophie Hannah s-a născut în 1971 la Manchester. Între 1997 și 1999 a studiat la Trinity College, Cambridge, iar în perioada 1999–2000, la Wolfson College, Oxford. Este autoarea mai multor thrillere psihologice – Little Face (O păpușă sau alta)Hurting Distance, The Point of Rescue, The Other Half Lives și A Room Swept White – devenite aproape imediat dupa publicare bestselleruri internaționale. Little Face si Hurting Distanceau fost nominalizate pentru Theakston’s Old Peculier Crime Novel of the Year Award. O păpușă sau alta (Nemira, 2011) a fost, de asemenea, nominalizat pentru IMPAC Award. În anul 2004, i-a fost decernat marele premiu în cadrul festivalului de proză scurtă Daphne du Maurier, pentru povestirea „The Octopus Nest“. Sophie Hannah a publicat și cinci volume de poezie, studiate în prezent în învățământul superior din Marea Britanie. În 1997, volumul de poeme Pessimism for Beginners a fost nominalizat pe lista scurtă a prestigiosului T.S. Eliot Award.

 Cartea Greșeală fatală de Sophie Hannah a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă imagini: pinterest.com

“până şi cele mai importante lucruri pot fi uitate”

 

Rugul, de György Dragomán-când Isabel Allende o întâlnește pe Sofi Oksanen în Transilvania

Editura Polirom
Anul apariţiei: 2015
Titlul original: Máglya
Traducere: Ildiko Gabos-Foarţă
Nr. pagini: 344

 

    György Dragomán, de fapt Dragomán György – la unguri asta cu numele şi prenumele de-a-ndoaselea e chiar ceva ce aparţine specificului cultural, nu a încercat să fie impus comunistoid-organizatoric – este un tânăr scriitor maghiar născut în România, ce a devenit prin romanul său de căpătâi, Regele alb, unul dintre cei mai apreciaţi, premiaţi şi tălmăciţi în alte limbi, autori din Ungaria.

    Rugul a apărut în 2014, la aproape un deceniu după Regele alb – ce-a tot crescut în traduceri (s-au depăşit treizeci de limbi), aşa că poate fi considerat un roman de maturitate deplină al scriitorului şi publicarea lui, una în regim de vedetă locală.

   Povestea debutează într-un orfelinat, din perspectiva unei adolescente de 13 ani, Emma, odată cu apariţia bunicii sale despre care nu ştia nimic, venită să o revendice. Părinţii fetei nu i-au vorbit niciodată despre trecutul lor şi ivirea bătrânei în viaţa sa este o explozie de revelaţii, sentimente şi concepte noi.

   Retrasă în sine după moartea mamei şi a tatălui, Emma manifestă un comportament cvasi-autistic. Îşi exteriorizeză prea puţin trăirile, iar când o face izbucneşte în reacţii agresive sau violente. Încearcă să îşi îndepărteze din minte orice gând tragic despre decesul alor săi şi să ignore schimbările din jur, lăsându-se în voia valului şi adaptându-se amorf la orice nou mediu.

   Ajunsă în casa bunicii, magia şi vraja se strecoară în viaţa ei. Natural, firesc, la fel ca noii colegi de şcoală, prietenul biciclist cu un şoim pe umăr sau antrenamentele pentru orientare turistică şi alergările pe teren accidentat, ce le presupune noua activitate sportivă. Bunica sa are însuşiri paranormale şi ea pare să le fi moştenit şi să-i prindă trucurile magice foarte uşor.

   Posibilitatea de a comunica cu fantoma bunicului, citirea viitorului, influenţarea îndeplinirii dorinţelor, animismul, interacţiunea spirituală cu fauna, flora, insectele şi creaturile telurice care prind viaţă, toate se dezvăluie rând pe rând, ca făcând parte din panoplia vrăjitorească a bunicii ei. Seninătatea cu care le acceptă Emma şi uşurinţa cu care le deprinde, demonstrând că mereu au fost prezente în aura sa, acum fiind doar îndrumată în accesarea lor.

    În planul frust al realului, Emma a nimerit într-un orăşel de provincie încă afectat de proaspăta Revoluţie. Rănile ciocnirilor care au dus la schimbarea regimului nu s-au vindecat, societatea nu şi-a regăsit încă făgaşul normal. Conflicte stranii, referitoare la trecut, la atitudini politice sau trădări, pe care fata le percepe secvenţial, tulbură viaţa comunităţii. Pentru ea mult mai vii sunt contradicţiile de la şcoală cu colega de bancă impusă, Krisztina, sau îndrăgostirile succesive de Ivan şi Peter, dar chiar şi acestea ajung să fie influenţate de torentul subteran vijelios al antagonismului post-revoluţionar.

   Misterele ce stau în spatele acestei istorii zbuciumate, care include nu numai Revoluţia, dar şi perioada pogromurilor naziste ale celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi secretele personale, familiale, încep să se dezvăluie încet-încet în faţa ochilor fetei, ce ajunge nu numai să îşi cunoască astfel bunica, mama, tatăl, bunicul şi trecutul lor, dar şi să se maturizeze, să devină conştientă de locul ei în lume şi felul cum se raportează la societatea zăpăcitoare.

    Un mod aparte de a restaura amintirile sunt flashback-urile bunicii, care refac povestea încercării ei de a îşi salva în tinereţe prietena evreică de la deportare. Perspectiva sa are o curgere melancolico-fatalistă, cu verbele la persoana a doua acumulând fluența unui vis cu final ştiut, coşmaresc, imposibil de modificat. Umbrele trecutului se strecoară episodic în existenţa de azi, cu fiecare rememorare a bătrânei.

   Felul de a povesti din punctul de vedere al fetei este mai direct, mai simplu, mai sacadat, la persoana întâi, dar şi pe ea o însoţeşte un val de visare care atinge deseori planul real. Oniricul nu e parcelat clar şi conştiinţa Emmei glisează dintr-o dimensiune într-alta.

   Farmecele şi descântecele învăţate de la bunică au toate specificitatea locului şi pornesc de la gesturile milenare ţărăneşti, de a pregăti masa sau de a săpa în grădină, din comuniunea omului cu natura şi amestecarea fluidelor corporale, dintre care cel mai valoros e mereu sângele, cu ţărâna şi sevele plantelor. Vrăjile sunt privite nu atât ca modalităţi de a rezolva problemele complicate ale existenţei profane, cât drept posibilităţi de evadare în altă dimensiune a simţurilor.

 

    Însăşi localizarea orăşelului bunicii, în care este adusă Emma, nu are o geografie exactă. Istoria lui poate fi a oricărui burg minuscul sau sat mai măricel, transilvan, şi a niciunuia atestat. E inutil să încerci să recunoşti fapte reale istorice, scriitorul a creat din evenimente, în primul rând o atmosferă psihic apăsătoare, tulburările nu au corespondenţe faptice din vremea aceea, decât ca mari probleme tipic post-revoluţionare: securişti reciclaţi, muncitori manipulaţi, vânătoare de colaboraționiști ai vechiului regim – degenerând inevitabil în suferințe pentru nevinovaţi. Ceea ce se pierde în structurarea logică a unor confruntări politice se câştigă în analiza psihologică a personajelor, asupra căreia autorul se concentrează.

   Dacă e să fac vreun reproş romanului, ar fi cel subiectiv de a aborda universul feminin sensibil şi intuitiv, la cârmă cu un bărbat-autor. Este greu de conceput că ai putea să limitezi vreodată domeniul de vânătoare al unui scriitor, dar ar trebui să existe o auto-reţinere în a prezenta ca mascul perspectiva feminină adolescentină. Nu ştiu dacă György Dragomán are o fiică de vârsta Emmei şi cât timp a petrecut studiind-o pentru a-şi întrupa personajul (nu cred că i-ar fi permis ea … lol), oricum, rezultatul nu este convingător, chiar ţinând seama şi de trauma pierderii părinţilor. Personaja lui pare băiatul pălit de vertij din De veghe în lanul de secară, o creatură autistă care de abia înţelege ce se întâmplă în jur, fără nicio curiozitate feminină şi fără sentimente potrivite cu vârsta sau sexul ei. Nu s-a căzut de acord pe degeaba că fiecare ar trebui să scrie despre ce cunoaşte. În ziua de azi a devenit irelevant cum crede un scriitor-bărbat că gândeşte o fată. Pentru că, Slavă Domnului, sunt acum destule autoare femei care să ne spună ele ce le-a trecut prin cap la primul ciclu sau cum se simte vântul pe fese şi de ce sunt în pragul isteriei, nu se mai simte nevoia unui balzacian salvator epocal care să ne prezinte asemenea senzaţii intime fizico-psihologice ale altui gen.

   Există o puternică simbolistică animalieră şi insectivoră în carte, fără a fi atât de pregnantă încât să o integreze în vreun curent simbolist. Cel mai puternic leitmotiv dintre toate, fiind chiar cel al rugului. Simbol ce, de altfel, dă titlul volumului și revine de trei-patru ori pe parcursul istorisirii, definind de fiecare dată o etapă, o schimbare, o revoluţie, un nou început, o purificare.

    Rugul este un roman experimental, cuprinzând elemente simbiotice ale tuturor genurilor de creaţie epică sau lirică. Unul în care magia se scurge în realitatea minimalismului post-comunist şi îi reactivează farmecul şi tragismul trecutului. Pentru cunoscătorii marilor succese ale literaturii est-europene sau sud-americane, care au şi ele bestseller-urile lor internaţionale, cea mai bună recomandare este să remarci că în cartea lui Dragomán, Isabel Allende o întâlneşte pe Sofi Oksanen în Transilvania şi pun de-o şuetă în jurul focului, sub un cer magic. Pentru conformitate, autorul Rugului consemnându-le poveștile întrepătrunse.

Cartea Rugul de György Dragomán a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Sursa foto: Pinterest

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

Spânzuratul de la Saint-Pholien, de Georges Simenon-recenzie

 

 „Asistați la o adevărată reuniune de belgieni. Vă gândiți, probabil, că pare o conspirație…”

 

Titlul original: Le Pendu de Saint-Pholien

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: „Maigret se înșală”, „Maigret la Picratt’s”, „Maigret și ucigașul”, „Domnul Gallet a decedat”

Anul aparitiei: 2005

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 177

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,78

Nota mea: 5 steluțe din 5

    Unul dintre cele mai palpitante romane din seria Maigret citite până acum. Georges Simenon ne surprinde cu un policier cu tentă de thriller, ce iese un pic din comun; dacă în celelalte romane atmosfera este una liniștită, calmă, comisarul Maigret investigând în stilul său tihnit o crimă comisă, aici avem de a face cu o intrigă atipică:

   Dacă ar fi știut că un singur gest l-ar fi dus la un asemenea caz, probabil că Maigret s-ar fi gândit de două ori înainte de a-l comite: comisarul se află într-o gară din Olanda, unde un om îmbrăcat ponosit și cu o valiză în mână îi atrage atenția. Dintr-un motiv numai de el știut (probabil curiozitate), Maigret prinde un moment de neatenție și-i înlocuiește valiza.

   Maigret nu se oprește aici și obține o cameră vecină cu a acelui călător, cu o ușă comună. Așa i-a fost foarte ușor să-l urmărească: l-a văzut cum deschizând valiza și observând că a fost schimbată, l-a cuprins disperarea; cum s-a întors la gară și a întrebat de valiză și în final, cum a revenit în cameră și s-a sinucis prin împușcare.

   Maigret s-ar fi așteptat la orice, numai la așa ceva nu. Ce putea să conțină acea valiză atât de important încât să împingă un om la sinucidere? Sunt sigură că primul gând merge către bani. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu. În valiză s-au găsit două costume purtate. De ce s-ar sinucide cineva pentru două costume? Cât de importante să fie și de ce?

   Banii apar și ei în poveste, dar nu în valiză, ci într-un… simplu pachet pe care acel om îl trimisese prin poștă fără nicio precauție, la o anume adresă.

Și mai curios este atunci când cadavrul acestui om este „vizitat” de un om de afaceri, Van Damme. Joseph, nu Jean-Claude.

   Aventura continuă la Bremen, Paris, Reims, Liège (Belgia), autorul purtându-ne prin Europa acelor vremuri interbelice. Maigret se implică în investigație, merge în toate orașele în care aceasta îl duce, ia legătura cu anumite persoane, scoate la lumină lucruri de mult uitate, își pune viața în pericol, la care de două ori se atentează și în final, în ciuda piedicilor, descoperă misterul. Un mister legat foarte mult de natura umană, pe care autorul dovedește că o cunoaște foarte bine: implicațiile psihologice ale comiterii unei crime și mai ales, ale ascunderii ei, sentimentele de vinovăție, remușcările, presiunea, tensiunea psihică, toate acestea le veți găsi în „Spânzuratul de la Saint-Pholien”, cel mai bun roman din seria Maigret citit până acum.

   Mai multe rămâne să aflați citind cartea. Probabil vă întrebați, ca și mine, ce e cu spânzuratul din titlu, când omul s-a împușcat. Un mic spoiler vă dau: e altul. Alt om, a cărui sinucidere e legată de cea a omului cu valiza. În acest roman, un caz îl aduce pe altul, faptele fiind legate între ele. Fapte ce par îngropate, uitate, dar care aduse la lumină, revin cu multă forță în prezent. Fapte ale căror implicații dăinuie mult timp.

   De ce îmi plac romanele lui Georges Simenon? Pentru că sunt foarte atmosferice (dacă îmi este îngăduit gradul de comparație). Atmosfera aceea a Parisului (în această carte, și a Liège-ului, orașul natal al lui Simenon) din anii ’30, cu mașini vechi, felinare, scrisori, telegrame, telefoane fixe, mașini de scris, lipsa tehnologiei de astăzi, acea lume în care lucrurile se făceau încet, în tihnă, când oamenii nu erau stresați de dead-line-uri și mail-uri… O atmosferă pe care o mai putem găsi doar în unele cărți și filme:

„În felinar încă mai era un capăt de lumânare. Felinarul se afla acolo de zece ani, agățat de același cui, păstrat drept gaj împreună cu tot restul, cu divanul desfundat, bucata de indian, scheletul incomplet și crochiul fetei cu sânii goi, de proprietarul care încă nu-și primise banii.

Maigret aprinse lumânarea și umbrele dansară pe pereții luminați de sticla colorată în roșu, galben și albastru ca de o lanternă magică.”

   „Ia-ți repede pălăria și pardesiul!… Urmărește-l pe omul ăsta până la capătul lumii, dacă e nevoie…” – o epocă în care pălăria nu lipsea din vestimentație… O epocă în care moda avea alte repere.

   De multe ori mi-am spus că transpusă în zilele noastre, acțiunea din romanele lui nu numai ar fi lipsită de farmec, dar nici nu ar fi posibilă; în zilele noastre, comisarul Maigret nu ar mai trebui să meargă pe la redacțiile ziarelor pentru a afla întâmplări din urmă cu 10 ani, cu un search pe Google s-ar rezolva. Dar nu ar mai fi la fel de palpitant și nu i-ar permite adversarului să aibă un avantaj; adversarul nu ar putea să rupă paginile din arhive fără a fi înregistrat cu ajutorul camerelor. Dar mai multe citiți singuri, nu vreau să vă stric plăcerea!

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

„- Și domnul Morcel?

– E la Robermont.

– E departe de aici?

Croitorul râse, încântat de încurcătură, și explică:

– Robermont e cimitirul. Domnul Morcel a murit la începutul anului și eu am preluat afacerea.”

Citate:

„Când trăiești în străinătate, apreciezi cel mai bine vinurile și alcoolul din Franța!”

„Nimic nu e mai hazliu ca viața!…”

 Despre autor:

   Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

   În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Spânzuratul de la Saint-Pholien de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

by -
14

Supremaţia lui Bourne, de Robert Ludlum-recenzie

Editura: Lider
Traducere: Fulaş Stelu Cristian
Număr pagini: 696

   Robert Ludlum (n. 25 mai 1927 New York City – decedat 12 martie 2001 Naples, Florida) a fost un scriitor american specializat în genul thriller. Cele 27 de romane ale sale, care au însumat între 290 şi 500 de milioane de cărţi publicate, au apărut în 33 de limbi şi 40 de ţări. Ludlum a folosit în publicarea cărţilor sale şi pseudonimele Jonathan Ryder şi Michael Shepherd.

   Trilogia lui Bourne-Identitatea lui Bourne (1980), Supremaţia lui Bourne( 1986), Ultimatimul lui Bourne (1990)
Identitatea lui Bourne şi Supremaţia lui Bourne au fost ecranizate, filmele au aceleaşi nume ca şi cărţile.

   Alte cărţi scrise de autor-Testamentul Holcfroft, Cercul Matarese, Opţiunea Paris, Codul Altman, Conspiraţia spirală, Decepţia lui Prometeu, Trădarea lui Tristian, Complotul generalilor, Directiva Janson, Drumul spre Omaha, Proiectul Hades, Protocol Sigma, Ţinutul magic.

   ,,Teroarea a pus stăpânire pe întreg globul. Vicepremierul chinez a fost ucis de un asasin legendar şi marii lideri ai lumii îşi pun deja întrebări: De ce s-a întors Bourne? Cine îl plăteşte? Cine este următoarea ţintă? Există însă o singură problema: nu există Jason Bourne. Nu a existat niciodată. Dar cineva a reînviat acest nume şi dacă acest cineva nu este oprit, lumea va plăti un preţ devastator. Jason Bourne trebuie să existe din nou şi să-şi folosească abilităţile pentru a-l anihila pe asasinul plătit. Dorinţa de a supravieţui nu este de ajuns, Bourne trebuie să-şi recâştige supremaţia… Un thriller sofisticat şi mereu la limita, scris într-un stil alert şi rafinat, caracteristic lui Robert Ludlum.”

   Thriller-ul acesta are toate ingredientele unei cărţi pe care nu o poţi lasă din mâna. Nu am ştiut la ce să mă aştept, nu am citit nicio carte de acest autor. Mare greşeală. Am să remediez situaţia şi am să devorez toate cărţile autorului din biblioteca mea. Peisajele cu tot cu realitatea dură din Hong Kong şi din alte părţi ale Chinei sunt totodată şi minunate, dar şi triste, ele reflectă lupta omului pentru supravieţuire, lupta pentru supremaţie, dar şi lupta pentru viaţă. Din această carte am avut impresia că autorul vrea să arate cât de puţin valorează o viaţă şi cum totul se poate cumpără pe bani, cum manipularea distruge vieţi, nepăsarea ucide, iar jungla sălbatică a omenirii nu are limite.

Kowloon. Partea veche a Chinei, care nu are nicio legătură cu Nordul cu excepţia uneia de spirit, dar aceasta e profundă şi coboară în adâncimile sufletului omenesc fără să ţină seama de aspectele irelevante şi dure ale graniţelor politice. Pământul şi apa sunt una, şi ţine de voinţa spiritului să decidă cum le va folosi omul-din nou, fără să ia în seama abstracţiuni cum ar fi libertatea inutilă sau prizonieratul din care se poate evada. Preocuparea principală sunt gurile de hrănit, stomacurile goale de femei şi copii. Supravieţuirea. Nu există nimic altceva. Tot restul e hărăzit a fi împrăştiat pe câmpuri neroditoare.
Era la apusul soarelui, şi atât în Kowloon, cât şi în portul Victoria din insula Hong Kong, peste haosul de zi cu zi al ţinutului se aşternea un val invizibil de umbră. Strigătele de Aiyas! ale vânzătorilor stradali se estompau odată cu umbra, iar negocierile tăcute din zonele mai înalte ale recilor, maiestuoaselor structuri din sticlă care brodau cerul coloniei se încheiau cu acorduri şi ridicări din umeri şi uşoare zâmbete de înţelegere tacită.’

   În această citadelă ceva se va întâmpla, un criminal deghizat în preot va ucide cu sânge rece mai multe persoane, printre care un vicepremier chinez. Va lăsa în urmă indicii-amprenta temutului criminal Jason Bourne. Ar fi de înţeles dacă acest criminal ar exista, dar este doar un mit, iar acest mit s-a retras. Cel care şi-a însuşit acest nume a fost rănit, iar în urma rănilor primite a devenit amnezic. În prezent se numeşte David Webb şi predă la o universitate. Este căsătorit a două oară cu Marie, o persoană pe care a salvat-o din ghearele morţii, iar ea la rândul ei încearcă să îl ajute pe cât posibil cu amnezia.

   Webb, alias Bourne, este temutul Delta Unu din Unităţile Medusa. Aceste unităţi erau echipe de lichidare, echipe ale morţii. Bourne a devenit luptătorul suprem de gherilă, în urma ucideri primei sale soţii şi a copiilor săi de către un avion care zbura la joasă altitudine. Legendarul său nume este şoptit cu frică peste tot.

,,Ai auzit vreodată de numele Jason Bourne?
-Cum să nu fi auzit cineva detaşat în Asia? răspunse McAllister. Treizeci şi cinci, poate patruzeci de crime, asasinul plătit care a scăpat din fiecare capcană ce i-a fost întinsă vreodată. Un ucigaş patologic a cărui unică lege morală o reprezenta preţul crimei.
-Victimele lui aveau vreun tipar comun?
Niciunul. La întâmplare, peste graniţă. Doi bancheri aici, trei ataşaţi dincolo-adică CIA: un ministru de stat din Delhi, un industriaş din Singapore şi numeroşi-mult prea numeroşi politiceni, în general oameni liniştiţi. Maşinile lor explodau în stradă, apartamentele săreau în aer.’

   De această dată măcelul sângeros al vicepremierului şi oamenilor care erau cu el, ar fi comis de o copie fidelă a lui Bourne. Adevăratul Bourne nu ar fi ucis cu intenţie decât un trădător, şi acela pentru a-şi apăra viaţa, dar acest ,,fals” ucide incontrolabil în numele unui personaj venerat în China, Sheng, care ar putea ajunge preşedinte. Pentru a-şi urma măreţul lui plan Sheng începe să îşi elimine opoziţia, atât în Hong Kong cât şi în Beijing.

    Un fost ambasador cu o putere imensă, care lucrează din umbră cu Preşedinţii Americi-Havilland, un analist genial care lucrează în Departamentul de Stat, pe problemele din Asia-McAllister se vor întâlni şi vor discuta problema îngrijorătoare care ar putea declanşa un nou război mondial, dacă Sheng ar fi ales. Soluţia-un tratament de şoc pentru David, iar acesta s-ar putea transforma în mitul Bourne din nou.

,,-Pentru noi, acest nou Bourne e drumul direct către Sheng Chou Yang. El e capcana noastră. Un impostor se identifică cu mitul, dar dacă mitul original îl vânează şi ucide pe impostor, se află în poziţia de a ajunge la Sheng. E chiar foarte simplu. Jason Bourne, acela pe care l-am creat noi, îl va înlocui pe acest nou asasin folosind numele lui. Ajungând pe poziţie, Jason Bourne al nostru trimite semnal de alarmă urgent-s-a întâmplat ceva grav care pune în pericol viaţa lui Sheng şi întreaga lui strategie-, iar Sheng trebuie să reacţioneze. Nu-şi poate permite să nu o facă, pentru că securitatea lui trebuie să fie absolută, iar mâinile sale curate. Va fi forţat să se arate, chiar şi numai pentru a-l ucide pe asasin, ca să înlăture orice asociere posibilă. Când o va face, de astă dată nu vom da greş.’

   David, neştiind nimic din planurile puse la punct pe la spatele lui, va încerca să îşi înăbuşe părţile care îi tot revin din memorie. El nu mai este Bourne-ucigaş, este David, profesor şi soţ iubitor. Când Marie va fi răpită, condiţia de a o recăpăta înapoi este aceia de a-l aduce pe ,,Falsul Bourne” la schimb. Ceva se declanşează în memoria lui David, iar acesta în goana sa nebună după criminal se va transforma în Delta, mitul Bourne. Banii nu îi sunt o problemă, pregătirea sa de excepţie îl va face să fie cu un pas în faţa celor care îl urmăresc. Marie la rândul ei va evada şi va încerca să îl găsească pe David. Vrea să îl anunţe că de fapt, cei care îi manipulează din nou sunt din Guvern şi Servicii secrete. Miza nu este ea, soţia, miza este mult mai mare şi implică mult mai multe dedesubturi internaţionale.

   De aici încolo asistăm la fuga Mariei de cei care cred că îi vor răul, încercarea sa de a se ascunde, tentativa de viol, trădări, ajutor din partea unor persoane implicate mai mult sau mai puţin în viaţa ei.

   Va reuşi în fuga sa contra cronometru să dea peste criminalul căutat? Va reuşi David-Bourne să nu se transforme într-o maşină de ucis? Cine va câştiga şi cine va pierde în acest joc al morţii?

Cartea Supremaţia lui Bourne de Robert Ludlum este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.

Fata dinainte, de J.P. Delaney– suspans la superlativ, într-un thriller de calitate(recenzie)

 

Titlu original: The Girl Before

An apariție: 2017

Autor: J.P. Delaney

Categoria: Literatura Universală

Colecție: Buzz Books

Editura: Litera

Traducere: Mihaela Buruiană

Nr. pagini: 379

   Mi s-a întâmplat de multe ori să citesc o carte și personajele sale să-mi bântuie visele multe zile după aceea. Când am început să citesc „Fata dinainte” știam deja că avea să fie un roman thriller, însă nu m-am așteptat ca tensiunea acțiunii să devină atât de acută.

   După ce am citit părerile unor scriitori celebri și a unor publicații pe măsură, m-am întrebat care avea să fie elementul surpriză în toată această poveste și ce avea să aducă nou acest titlu pe piața genului thriller. Iată părerile despre care vă spuneam:

„Surprinzător, uimitor și, mai ales, ingenios – un roman de suspans psihologic desăvârșit.”  Lee Child

„Fascinant! Un roman pe care nu îl poți lăsa din mână, așa cum nu am mai citit de mult în ultimii ani. Plin de răsturnări de situație și cu un final care nu trebuie ratat!”  Lisa Gardner

„Suspans psihologic de cea mai bună calitate… un thriller foarte ingenios.” The Bookseller

„Un roman fermecător, magistral construit… garantat să uimească.” Booklist.

   Subiectul este unul demn de un scenariu de film (de altfel, povestea este deja în curs de ecranizare și aștept cu nerăbdare să văd dacă regizorul va reuși să capteze emoțiile la fel de intens cum o face cartea): o casă din centrul Londrei își așteaptă chiriașa. Aparent, totul e simplu… doar că într-un thriller bine lucrat, nimic nu e simplu. Ceea ce e în aparență banal, se transformă curând într-o serie de evenimente frapante, condimentate cu doză dublă de suspans…

   Cine e J.P. Delaney, autorul acestui thriller care te face să-ți crească pulsul? Numele este un pseudonim al unui scriitor cu o prolifică carieră în genul thriller, iar cartea va fi ecranizată de regizorul Ron Howard, câștigător al Premiului Oscar.

    Așadar casa, denumită One Folgate Street, este o superbă construcție, într-o zonă de invidiat din Londra. E tot ce și-ar fi dorit Jane: stil minimalist, arhitectură deosebită, tehnologie ultramodernă. Dar… totul are un preț… și când spun asta, nu mă refer la prețul chiriei, ci la evenimentele prin care trec chiriașele acestei case, supravegheate în permanență de către proprietar. Cu vădite tulburări psihice, acesta impune reguli (cunoscute drept „regulile casei”). Pentru o atentă monitorizare, chiriașa trebuie să poarte mereu o brățară. Iată și alte reguli impuse de către ciudatul proprietar: „fără copii, fără animale, fără imagini sau decoraţiuni, nu ai voie să arunci  haine pe podea”. Și pentru că ar fi prea simplu să fie doar asta, eventualele chiriașe trebuie să completeze un chestionar cu întrebări cel puțin bizare, pentru ca apoi să treacă la proba interviului cu ciudatul proprietar, pe nume Edward.

   Emma și Jane sunt două tinere care au fost chiriașe ale acestei case, însă în perioade diferite, iar autorul țese povestea în două planuri alternative, în care versiunea Emmei este urmată, în capitolul următor, de către versiunea celeilalte fete. Procedeul acesta, de alternare a firului epic, este destul de greu de realizat, însă tocmai aici se observă abilitatea autorului de a ține în frâu piesele de puzzle și de a crește doza de suspans până la cele mai înalte culmi… și reușește acest lucru foarte bine.  

    Așadar… Emma și Jane… amândouă chiriașe ale ciudatei case, în perioade diferite. Poveștile lor au în comun un element esențial: trauma. Dincolo de faptul că au în comun gustul pentru simplitate și eleganță, ambele tinere au în trecutul lor evenimente greu de gestionat din punct de vedere psihic. Jane și-a pierdut copilul, iar pe fondul suferinței a rămas și fără job, iar Emma se luptă cu teribila frică pe care a marcat-o când a fost jefuită. Amândouă sunt dispuse să uite trecutul și să înceapă o viață nouă, într-o altă casă… și chiar așa va fi, dar nu în sensul în care și-au dorit ele.

    Povestea celor două tinere este expusă în capitole intercalate, iar totul devine, încă de la primele pagini, o cursă plină de suspans, o teribilă goană în care nu mai contează decât aflarea răspunsurilor la întrebarea: cine este acest Edward, proprietarul casei… și mai ales ce intenții se ascund sub aceste inexplicabile cerințe de respectare a regulilor casei?! Este el doar un arhitect extravagant sau e doar un om al cărui psihic este măcinat de obsesii? Toate acestea și nu numai, le veți afla citind cartea „Fata dinainte”.

   Personajele sunt pline de mister… așa cum numai într-un thriller de bună calitate pot fi. Edward, celebrul arhitect alege drept chiriașe numai tinere care să semene foarte bine cu soția lui (moartă în condiții misterioase); el este întruchiparea obsesiei pentru perfecțiune, vrea să i se acorde șansa de a dovedi că este bărbatul perfect. La fel ca soția lui Edward, Emma moare și ea în condiții bizare… apoi e rândul lui Jane să devină chiriașa casei. Dacă va avea și ea același destin ca și celelalte două femei sau nu, aflați citind cartea.  

   Stilul este extrem de alert, ca într-o cursă periculoasă de descoperire a adevărului, de salvare a vieții.

   Iată câteva citate:

Dacă pereții ar putea vorbi, One Folgate Street mi-ar spune ce s-a întâmplat aici. O să-mi satisfac curiozitatea, hotărăsc eu, dar în secret. Și odată ce trimit fantomele astea să-și găsească liniștea, n-o să le mai aduc înapoi. N-o să mai vorbesc cu el despre ce am aflat”.

„-Și o să mă întorc, zice el, pentru o noapte sau două când o să pot. Mai aruncă o privire prin casă, la spațiile deschise, luminoase. O să mă gândesc la tine, zice el arătând spre mine. Îmbrăcată așa. Locuind așa. În felul pentru care a fost concepută casa asta.

-Devin puțin obsedat de tine, Emma, adaugă el.

-Numai puțin?

-Poate că pauza asta o să ne prindă bine.

-De ce? Nu vrei să fii obsedat de mine?

-Obsesiile mele nu sunt niciodată sănătoase, zice el încet”.

    Fără îndoială, „Fata dinainte” este un thriller de bună calitate, unul în care gradul de suspans atinge cote foarte înalte. Acum, după ce am citit cartea, aștept cu nerăbdare și ecranizarea, în regia lui Ron Howard, câștigător al premiului Oscar.

   Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.   

Cartea Fata dinainte de J.P. Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

,,Zona aceea devenea una interzisă, n-avea dreptul să între în ea. Pare o absurditate ce spun, dar aşa gândeam. Iar ea insistă să între. Fisurile existente la început au devenit crăpături şi prăpăstii."

Orbi în tranziţie, de Stelian Ţurlea-Librex Publishing-recenzie

   Am citit câteva romane scrise de Stelian Ţurlea, iniţial romane poliţiste: ”Greuceau (roman cu un poliţist)”, Caz închis”, ”Săptămâna nebună”, ”Crimă la Torino”. Apoi romane de altă factură, cu întâmplări din viaţă, dar la fel de interesante şi atractive: ”Ieşi din viaţa mea”, ”Trei femei”, ”Iubire interzisă”.

   Dar romanul “Orbi în tranziţie” m-a surprins plăcut. Nu mă aşteptam la un astfel de “love story”, pentru că la prima vedere asta pare. Pe urmă, la o privire mai atentă, îţi dai seama că cele două personaje par mai degrabă două comete, sau două stele, pe acelaşi cer al perioadei de tranziţie. Rar şi scurt în drumurile lor se intersectează pentru o seară sau câteva ore, dar de cele mai multe ori fiecare gravitează pe drumul ei.

    Autorul scrie romanul pe două planuri, din două puncte de vedere: al lui, numit Popeye şi al ei, al Ligiei pe care autorul o numeşte de fiecare dată ”Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru.”
    Unele personaje se regăsesc şi-n romanul anterior, apărut în 1997 ,“Fă-ţi patul şi dormi!”, dar din poveştile şi referirile lui Popeye putem înţelege povestea.

    Nu prea ştiu cum aş putea să vă povestesc romanul, dar cred că cel mai bine este să vorbim despre personaje, despre vieţile, trăirile şi gândurile lor, despre cum îşi amintesc lucrurile sau cum percep realitatea debusolantă a acelor vremuri.

 Ligia provenea dintr-o familie de intelectuali, dar timpurile, cu încercările lor, lăsaseră urme adânci. Străbunica, profesoară de matematică la cel mai bun liceu din oraş, străbunicul un inginer strălucit, locuiau într-o casă cu glicină în Cluj, oraş în care erau multe disensiuni între români şi unguri. La sfârşitul războiului şi venirea comuniştilor ungurul Arpad, un oportunist care se va strecura în orice regim, le ia casă, străbunica locuind în mansardă. Apoi fiica ei, prima Ligia, se căsătoreşte cu un ofiţer, care din erou, în vremurile tulburi de atunci, ajunge duşman al poporului şi este închis. Ligia naşte o fetiţă, pe care o botează tot Ligia, este în final arestată şi ea şi moare în închisoare. Aşa că străbunica îşi creşte nepoata, dar blestemul pare că le bântuie în continuare. Nepoata rămâne gravidă cu un student, arestat pentru că l-au prins ascultând Europa Liberă.

     La naşterea ultimei Ligia (eroina noastră), nepoata moare aşa că străbunica, singură şi ea de acum, trebuie s-o crească. La moartea străbunicii Ligia merge şi locuieşte câţiva ani cu Moş Nibi fratele mai mic al străbunicului ei. Aici îl cunoaşte pe Popeye, şi-n lungile lor plimbări îşi povestesc vieţile, visele, speranţele, şi se îndrăgostesc. Dar moartea lui Moş Nibi o găseşte debusolată de realităţile vieţii, de poveştile despre străbunii ei, de faptul că nu mai are pe nimeni, aşa că pleacă, dispare fără a spune cuiva unde merge. Amintirile şi durerile o duc la Cluj, la casă cu glicină, unde va locui ceva timp în mansardă. Familia lui Arpad nu are curaj s-o scoată şi de acolo. Îşi întâlneşte colege de şcoală, încearcă să-şi caute de lucru, dar în vremurile de dinainte de revoluţie nu era uşor. Arpad cel tânăr o violează, dar ei îi este frică să-l reclame, urmare a fricii ancestrale inoculate de poveştile străbunicii. Totuşi îşi revine..

Dacă supravieţuisem până atunci, voi fi în stare să supravieţuiesc mereu, orice mi se va întâmpla. Am fost mândră de mine. Îmi revenisem.”

    Se ambiţionează, îşi caută de lucru, apoi singurătatea o determină să accepte o relaţie, deşi în gândul ei discuta mult cu Popeye, pe care, fiindcă îl văzuse prea puţin, îl idealizează:

 

“Dar chiar peste toate ar trebui să spun că în lunile acelea de singurătate mă gândisem de multe ori la tine, nu ştiu de ce, mi te imaginam povestindu-mi exact cum se întâmplase când umblam aiurea pe străzile oraşului tău, de parcă ai fi vrut să mă ajuţi de departe şi ajunsesem să mă îndrăgostesc de tine.

    Omul cu care a avut relaţia, chiar dacă aceasta se încheiase, o ajută mult, ea continuându-şi facultatea. Doar că ea se simte din ce în ce mai mult o întreţinută şi hotărăşte să plece din oraş, exact când încep revoltele.

    Rămâne şocată când începe revoluţia, nu mai înţelege nimic, îi vedea pe foştii comunişti sau securişti în noile structuri. Aşa că de frică pleacă din oraş, fuge din nou şi ajunge la Bucureşti.

 

De ce mai ieşiseră în stradă, dacă tot cei dinainte erau în frunte?
    Seara m-am hotărât să plec din nou din oraş, simţeam că mă sufoc, mi se părea minciuna prea mare. Acum cred că am greşit, trebuia să rămân şi să ies în faţă, să spun lumii ce ştiu. Dar atunci îmi era frică…”

    Bucureştiul, un oraş imens, o sperie, dar îşi aminteşte de fratele nelegitim al străbunicului ei, ajuns un avocat de succes, acum pensionat, care o ajută. Băieţii lui gemeni erau plecaţi din ţară, amândoi profesori la Harvard şi el rămăsese singur. Urmează anii de şcoală, serviciu, iubiri, trădări. Până îl reîntâlnește pe Popeye, deşi parcă sunt amândoi mereu în contratimp.

   Povestea lui Popeye e la fel de ciudată.
    După ’90, după Piaţa Universităţii, revista care-l trimisese la Paris nu-l mai primeşte. Începe să lucreze orice găsea, inclusiv la căratul pachetelor cu ziare, noaptea, la Casa Presei. În nopţile acelea cunoaşte un tipograf bătrân, de care se ataşează şi cu care stă foarte mult de vorbă. Acesta îl învaţă multe lucruri despre tipărire, corectură şi chiar scrierea unui articol. Citeşte mult şi cu nesaţ ziare, dar mai ales cărţi. De multe ori Popeye chiar se gândea că ar putea şi el să scrie o carte:
   

 “Mă pomeneam gândindu-mă cum aş fi scris eu cutare carte sau cum l-aş fi descris eu pe cutare personaj cu care adormeam în minte într-un târziu. Uneori simţeam că-mi ard degetele să scriu ce-mi trecea prin cap. N-am făcut-o niciodată, mi se părea o iluzie, o himeră, nu mă vedeam scriind altceva decât articole. Dar continuăm să visez.”

     Tot bătrânul tipograf îi face cunoştinţă cu un poet care îl ia la revista lui culturală să facă corecturi, şi-l convinge că ar fi un bun ziarist. Aşa ajunge la un ziar nou deschis, alergând bezmetic după ştiri, aflând multe lucruri de la oamenii străzii, scria mai ales în parc, dar meseria îi plăcea din ce în ce mai mult.
   

“Scriu în parc şi când dă frigul şi cad frunzele. Atunci îmi place cel mai mult, nu e mai nimeni în jur, am impresia că sunt stăpânul lumii.”

    Între timp mama lui se îmbolnăveşte, Popeye ştie că dorinţa ei cea mai mare e să-l vadă la casa lui. Cunoaşte o fată de vârsta lui, Ianina, se căsătoresc şi au un băieţel. Se simte bine cu ea şi crede c-o iubeşte. Mama lui moare, are loc mineriada. Popeye este acolo printre mineri, sigur că în spatele lor e cineva care-i dirijează. Stă de multe ori de vorbă cu ei, le ascultă poveştile şi doleanţele, dar apoi bătăile din piaţă, gloanţele trase de scutieri, oamenii bătuţi, totul îl marchează. Curând se mută la alt ziar şi apoi la un post important de televiziune.
    “Adevărul pe care îl căutăm eu nu există. Sau nu ştiam unde să-l caut. Atunci am simţit cum se sfâşie ceva în mine. N-aş putea spune ce anume. Dar atunci aş fi vrut să fi trăit în altă ţară.”

    Şi pentru el meseria ajunge pe primul loc, mai importantă ca familia, mai rău ca o amantă. Separă cele două vieţi între ele, dar Ianina îl bănuieşte de infidelitate, îl urmăreşte, îl hărţuieşte făcând ca orice sentiment pe care-l avea pentru ea să dispară:
 

 “

Zona aceea devenea una interzisă, n-avea dreptul să între în ea. Pare o absurditate ce spun, dar aşa gândeam. Iar ea insistă să între. Fisurile existente la început au devenit crăpături şi prăpăstii.
   Nu mă interesa iubirea ei.
   N-o mai voiam.
   Nu eram în stare să-i spun asta.”

    Ianina se mută cu băiatul la ai ei, Popeye îl vizitează foarte des, vrea să divorţeze. Dar Ianina nu acceptă nici o discuţie referitoare la divorţ, ameninţându-l că nu-l mai lasă să vadă copilul:
   “Iar dacă o faci împotriva voinţei mele, o să mă străduiesc să nu-ţi mai vezi băiatul niciodată!
   În clipă aceea cred că am urât-o. Mult mai târziu am înţeles-o, dar atunci inima mea era deja goală.
   N-am mai deschis subiectul niciodată.”

    Cu timpul Ianina îi devine indiferentă, dar se complace în situaţia asta, cu toate că ea încearcă de-a lungul anilor să se împace:
   “Aşa au trecut anii. Cu timpul îmi era indiferent ce face. Mă obişnuiam să fiu singur. Mă obişnuiam cu gândul că eşuasem din nou.”
  Popeye lucrează în televiziune, evenimentele multe, interesante, incitante, nu-i mai lasă loc de viaţă personală.
    Acum e momentul când Ligia şi Popeye se reîntâlnesc. Dar sunt şi nu sunt împreună…
   Fiecare cu munca lui, cu viaţa lui, cu priorităţile lui. Când se întâlnesc se iubesc, se simt bine, dar oare e destul?
    Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre povestea celor doi, o poveste frumoasă, puţin tristă, dar foarte reală.

    Vă sfătuiesc să citiţi cartea. Este mai mult decât un “love story”.  Este un cumul de poveşti de viaţă şi o frescă a societăţii acelor vremuri.

Librex.ro

Cartea Orbi în tranziţie de Stelian Ţurlea a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
16

„Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara e tot acolo?"

Legendele șefului de gară, de Adrian Petru Stepan-recenzie

Redactor: Diana Crupenschi/Tehnoredactare –  Constantin Niță

Corectură: Adrian Crețu

Editura: Streamland, 2017

Nr. pagini: 125

  „Adrian Petru Stepan (n.1978) a studiat Dreptul și civilizația Europei Centrale, însă este pasionat de istoria Europei meridionale și a Orientului Mijlociu. Printre litigii ori articole de drept, își găsește timp să scrie și cărți de ficțiune. Este autorul a două romane: Fiecare zi e uimitoare și Crepuscul.”

     Legendele șefului de gară este a treia carte publicată a lui Adrian și pe care eu am avut ocazia să o primesc chiar din mâna autorului. Am obiceiul să încep cu informații despre autor, dar astăzi nu vă repet ceea ce este scris deja în prezentările  primelor două romane și în interviul autorului. Astăzi vă spun despre autor că este o un om simplu, cald, sociabil și talentat. Să nu uit… e timișorean de-al meu ! ☺

   De fiecare dată când citesc o carte a autorului am o surpriză, toate sunt diferite atât ca subiect cât și ca scriere. Când mă gândesc că deja m-am obișnuit cu stilul diferit al autorului, mai scoate o carte si realizez că nu pot anticipa ce stil abordează.

  

„Nu multe ore mai spre noapte, după ce și-a tras pătura peste trupul gol strălucind în lumina felinarelor de pe peron, mi-a mărturisit că mă potriveam ca nuca în perete în costumul meu fit în gara asta bătrână. O surprinsese totuși faptul că nu eram înțolit ca un cocalar, ci respectând canoanele franțujilor în ale modei. Mă văzuse ca pe un personaj, adică un ins ieșit din tipare, cineva demn să îi adreseze o întrebare.”


    Legendele șefului de gară este o poveste de suflet în care șeful de gară povestește viața lui și pasiunea față de trenuri. Toți avem pasiuni ( eu ador mașinile), dar șefu’ nostru din carte e pasionat nu doar de trenuri ci și de istoria lor, de cărți, de oameni, de locuri și de femei.

    În căutare de aventură un grup de copii pornesc să caute o comoară, găsind monede vechi în apropierea orășelului de provincie în care locuiesc. Peste ani unul dintre copii ajunge șef de gară în orașul natal. Aparent duce o viață banală, singura aventură fiind relația cu Ella, o femeie măritată cu un aer misterios. Ea fiind una dintre puţinele persoane care mai coboară în gara parcă uitată de timp. Aproape o ruină la început și renovată de când tânărul e șef de gară. Bineînțeles obținerea de fonduri se dovedește o nouă aventură pe care trebuie să o descoperiți singuri.

 „Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara e tot acolo?

  Telefonul tremurase încet la primirea celor trei propoziții. Ella zâmbea dintr-o fotografie nouă din care te frapează ochii verzi. Femeia cu ochii verzi niciodată să n-o crezi. Era o vorbă a bunicii.”

    Deși această carte este scurtă, autorul a surprins foarte multe tablouri ale vieții cotidiene. Aparent o carte autobiografică a șefului de gară, dar surprinzând în puține pagini situații, trăiri, relații.

   De data aceasta autorul vine cu noi descrieri necenzurate, un limbaj mai libertin păstrând o anumită eleganță până și în scenele fierbinți.

   Atât în Legendele șefului de gară, cât și în Fiecare zi e uimitoare autorul descrie o relație tată-fiu apropiată și plină de amintiri. Povești ale copilăriei din perioada de după comunism. Mi-am adus aminte de țigările Snagov pe care și tata le fuma, de jocul de cărți numit Cruce , pe care și acum îl îndrăgesc (deși rar mai am ocazia sa-l joc), de momente ale copilăriei plină de aventură, impresii, oameni și povești care ne formează ca persoane.

 

„De-a lungul copilăriei și adolescenței mele am avut mai multe rânduri de prieteni, dintre care unii s-a întâmplat să îmi fie alături pentru mai multă vreme, iar alții câteva luni.”


   Fiecare pagină ne spune o poveste, câteodată o amintire, altă dată o aventură sau chiar o poveste de dragoste. Pasiunea pentru trenuri, pentru istorie și descrierile detaliate duce cititorul în lumea copilăriei care se trăia o dată.

   Legendele șefului de gară este o poveste frumoasă în care optimismul parcurge pagină cu pagină oferind aventuri și momente aparținând vieții, momente peste care trecem în zilele de azi cu viteză.

Toți avem secrete. Cred că ele pot vorbi cel mai bine despre cine suntem. Ceea e ascundem este doar al nostru,este, de fapt, ceea ce gramaticienii denumesc pronume personal la persoana întâi singular, acel eu pe care nu îl poate vedea nimeni așa cum este cu adevărat, despuiat de toate zorzoanele, măștile. Metaforele și dorințele auto-amăgitoare.”

    Mi-aș fi dorit să scriu mai multe citate, dar nu vreau să vă stric plăcerea lecturii. Recomand acest autor cu sinceritate.

Mulțumesc, Adrian!

   

 

by -
13

Gașca pofticioșilor, de David Arnold-Editura Art-recenzie

 

Data apariţiei: mai 2017

Editura: ART

Tradusă de: Laura Ciobanu

Număr pagini: 367.

   Vic suferă de sindromul Moebius și e super-deștept. Coco e o rapperiță de treisprezece ani care înjură întruna. Baz este un fost hoț de mașini și, împreună cu fratele său Zuz, care nu vorbește decât pocnind din degete, au emigrat amândoi din Africa în urma urâtului război din Congo. Mad este frumoasa misterioasă de care se îndrăgostește Vic. Toți cinci au trecut în viața lor prin deziluzie, pierdere sau violență, dar își găsesc unii în alții salvarea improbabilă.

O poveste inteligentă despre foamea de prietenie care a ajuns instant bestseller New York Times.

„O carte superbă, pătrunzătoare, o bucurie de carte.” – Nicola Yoon

„Un ritm perfect și un mare talent pentru cuvinte. Adolescenții sofisticați o vor iubi.” – Kirkus Reviews

   David Arnold e considerat unul dintre cei mai promiţători noi autori de literatură Young Adult, romanul său de debut Mosquitoland aducându-i această recunoaştere. Pe lângă poveşti, Arnold compune şi muzică sub numele de Cinema Cycle. Piesele de pe albumul Say It Out Loud sunt inspirate de întâmplările şi personajele din cărţile sale, Ţinutul ţânţarilor şi Kids of Appetite.

   Îmi plac mult cărţile care fac parte din colecţia “youngart“, pentru că au un design foarte, foarte frumos şi povestea ce se află în spatele copertelor este una uimitoare.

   Nu am citit “Ţinutul ţânţarilor” de David Arnold, dar, după ce am terminat acest frumos roman “Gaşca pofticioşilor”, mi-a stârnit interesul şi cartea de debut a autorului, pentru că la sfârşitul acestei cărţi se află şi câteva fragmente din ea. Le-am citit şi au reuşit să mă îndemne să-mi cumpăr cartea.

   Fiind o carte pentru adolescenţi, subiectul poate fi considerat destul de plictisitor de adulţii care au citit sute de cărţi şi care nu sunt fascinaţi de acest gen. Nu vreau să vă tai elanul, dar am simţit nevoia să precizez acest lucru, să nu rămâneţi dezamăgiţi de acest roman. De asemenea, precizez faptul că romanul este construit ciudat, alternându-se interogatorii la poliţie cu aventurile prin care trec tinerii. La început nu se prea înţelege nimic, însă, cu cât citim mai mult din roman, cu atât mai multe lucruri îşi găsesc locul şi se aşază unde trebuie. Un fel de puzzle…

   Romanul debutează cu Bruno Victor Benucci III, un tânăr bolnav care suferă de boala Moebius (o maladie neurologică rară, congenitală, care se manifestă în primul rând prin paralizie facială), în vârstă de 16, şi îi este foarte dor de tatăl lui mort. Pe numele scurt „Vic”, personajul principal simte că multe lucruri îi lipsesc şi multe îi displac de când tatăl lui a decedat. Trăieşte cu gândul că nu are ce face şi că până şi problemele astea o să treacă.

   Fiind sunat de mama lui ( Doris Jacoby Benucci), Vic dă pe la măcelărie pentru a lua nişte şuncă, necesară pentru a pregăti o reţetă. Măcelarul Norm îl pune să aştepte, dipărând într-o altă cameră a magazinului. Între timp în măcelărie apare o gaşcă formată din patru tipi: Madeline Falco (în vârstă de 17 ani, o adeptă a autenticităţii şi o pasionată de operaţii cu mulţimi), Mbemba Bahizire Kabongo (în vârstă de 27 de ani, un fel de „şef” al grupului, un tip credincios şi colecţionar de poveşti şi tatuaje), Nzuzi Kabongo (fratele lui Mbemba Kabongo, în vârstă de 20 de ani, iubea să danzeze) şi Coco (în vârstă de 11 ani, o compozitoare roşcată).

   De cum îi vede, Victor nu se mai simte în largul lui şi, fără vreun motiv părăseşte măcelăria în fugă, uitând de şuncă. Vic aşteaptă ca gaşca să iasă din măcelărie şi îi urmăreşte, deoarece Madeline, pe numele scurt: Mad, l-a făcut să se simtă puţin îndrăgostit când a văzut-o prima dată. Minunata gaşcă intră într-un magazin alimentar şi în maxim 5 minute intră şi Vic, în fugă, dărâmând o piramidă de conserve. Din nou, Victor Benucci fuge fără vreo explicaţie.

   Ajungând acasă, Vic asistă la cererea în căsătorie a mamei lui de către tatăl vitreg al acestuia, un aşa numit Frank-prietenul, de meserie avocat. Nu poate să accepte că mama lui iubeşte pe altcineva în afară de tatăl său natural şi înşfacă cutia cu cenuşă a răposatului şi pleacă în grabă de acasă. Merge lângă o apă, pentru a vedea un vapor, pe care obişnuia să-l vadă împreună cu tatăl său natural. Aici, lângă apă, o găseşte pe Mad, tipa pe care a văzut-o în măcelărie şi în supermarket alături de gaşca din care făcea parte. Amândoi discută şi îşi spun cu voce tare gândurile care îi macină. Mad îl duce pe Vic într-o încăpere a măcelăriei şi îl lasă să doarmă acolo. De dimineaţă, Victor face cunoştinţă cu gaşca şi toţi sunt de acord să-l integreze şi pe Vic în această gaşcă. Merg la New Milford, acolo unde locuiau tineri. La auzul numelui „New Milford”, multe amintiri legate de părinţii tatălui său îi vin în minte lui Vic şi se bucură că poate să viziteze din nou locurile dragi, rămase în sufletul acestuia.

   Această gaşcă locuia într-o seră, dintr-o livadă, a cărui proprietar era Gunther Maywood, un om pusnic. Lângă această seră se afla un lac şi, stând pe pod, Mad şi cu Vic se cunosc mai bine. De asemenea, într-un restaurant Vic îi cunoaşte mai bine pe membrii găştii şi viceversa. Fiecare membru are în spate o poveste tristă şi dureroasă, niciunul nu a fost ocolit de necazuri şi rele, dar au trecut cu bine peste ele.

    În cutia în care se afla cenuşa tatălui lui Vic, se afla şi câteva poze şi o listă de dorinţe pe care Vic vrea să i le îndeplinească tatălui său. Aceasta era alcătuită din 5 dorinţe care sunau cam aşa:

      „1. Atârnă-mă la Salon;

2.Aruncă-mă de pe Palisade;

3.Îngroapă-mă în cărămizile fumegânde ale primului nostru sărut;

4.Scufundă-mă în fântâna dorinţelor noastre;

5.Aruncă-mă din vârful stâncii noastre.”

  Vic citeşte biletul prietenilor săi şi se apucă să îndeplinească dorinţele. Trece prin aventuri palpitante, dar oare chiar va reuşi să le îndeplinească pe toate? Cum îşi va da seama de locurile la care se referea acesta?

  Apare o crimă în scenă şi tocmai de aceea sunt prezente interviurile pe care le-am menţionat mai sus, la structura ciudată a romanului. Cine moare şi cine este criminalul?

   Între timp, gaşca îşi pune un nume – „Gaşca pofticioşilor”, iar Vic ajunge să o iubească din ce în ce mai mult pe Mad. Oare ea simte la fel? Vor reuşi să rămână împreună? Cum se va termina romanul „Gaşca pofticioşilor”?

   Având la bază dramele fiecărui personaj, „Gaşca pofticioşilor” este o carte interesantă, un roman pentru adolescenţi bun şi fascinant.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

 

by -
13

Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon-Editura Herg Benetrecenzie

Editura: Herg Benet

   Am aşteptat cu nerăbdare noul roman al Corinei, sincer întrebându-mă: oare despre ce va scrie? Oare tot Mircea şi Cati vor fi în prim plan, sau poate Nelu? Mai ales că la o lansare îi spusesem Corinei că personajul Nelu mi se pare foarte ofertant.

    Dar Corina este omul care ştie să asculte şi mai ales să ”te asculte”, şi, din frânturi de poveşti de viaţă, să scrie o nouă carte cu acelaşi talent cu care a scris şi celelalte volume. Pentru cei care nu ştiţi am să vă spun că seria conţine 4 cărţi apărute până acum: Zilele amanţilor”, ”Nopţile amanţilor”,,Amanţii 3.0.” şi “Divorţurile amanţilor”.

  Găsiţi amănunte despre primele trei pe site, dar am să vă reamintesc ce făceau personajele la finele volumului “Amanţii3.0”.

   Mircea pleacă de acasă hotărât să divorţeze, nemaisuportând viaţa cu Teo, dar iubindu-şi foarte mult copiii. Cati revine din America, unde nu s-a putut adapta, poate nu atât cu viaţa, ci cu căsătoria ei cu Epaminonda, care avea problemele lui de sănătate, şi mai ales iubindu-l pe Mircea.

    Cami îşi creşte fetiţa ajutată de Nelu (ne aşteptăm la o căsătorie?), care pentru prima dată pare a fi renunţat la alte cuceriri. Clau face tratament cu citostatice, ajutată băneşte şi moral de Pişcoţel, cel care pare a fi şi vinovat pentru declanşarea bolii ei. Larisa şi Tibi sunt împreună cu toate ciudăţeniile şi fetişurile lor.

    Teo e “turbată” şi hotărăşte să-i facă lui Mircea “zile amare”, deşi cochetează în continuare şi cu Raiu, un alt ciudat. Mama lui Teo, de … ca soacra, l-ar vrea pe Mircea înapoi cu toate foloasele materiale şi pentru că în neamul ei nu se ajunsese la divorţ, dar îi place şi rolul mai important pe care îl are în viaţa lui Teo de când e singură.

    Mioara, prietena lui Teo, după căsătorie şi relaţii ratate are un soţ pocăit, mai tânăr ca ea, cu care e mulţumită. El o iubeşte foarte mult, ea încearcă să-i respecte obiceiurile şi credinţa, în fond viaţa în doi e o sumă de compromisuri.

    Alex, colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, e omul pe care cei doi îl duseseră prima dată la bordel şi la căsătoria căruia asistaseră. Şi Boss, socrul lui Cati, care de fapt a jucat un rol important în căsătoria ei cu Epaminonda, singurul lui fiu.

Cam astea ar fi principalele personaje.

   Şi acum să vedem cum e viaţa amanţilor în acest volum. Am să las pionii principali la urmă pentru că vom vorbi mai mult despre ei. Deci…

   Boss o ajută pe Cati să se reangajeze la firma lui, dar e reticent cu privire la divorţul de Epaminonda, ale cărui probleme psihice (omul e bipolar) s-ar putea accentua pus în faţa unui asemenea pas.

    Mioara îşi duce viaţa mulţumită cu soţul ei, mai face câte un mic chef cu Teo, dar refuză să-i fie martoră la procesul de divorţ şi chiar o sfătuieşte să fie mai temperată în cererile pe care i le face lui Mircea.

   Cami îşi creşte copila, reia oarecum relaţiile cu grecul-tatăl copilei, pe care încă îl iubeşte. Este totuşi corectă, nu-i promite nimic mai mult lui Nelu decât prietenie, şi-i înapoiază banii cu care o împrumutase.

   Clau îşi termină tratamentul, e mulţumită că e în viaţă, e tot cu Piscotel, care simţindu-se vinovat îi face toate chefurile. Este o prietenă loială şi sare în ajutor, astfel când fetele pleacă în excursie la Londra are grijă de fata lui Cami, de care se ataşează foarte mult.

    Larisa pare mulţumită cu căsnicia ei ciudată cu Tibi, dar la Londra cunoaşte un tânăr Sebi, cu care are o scurtă aventură şi păstrează legătură pe net şi după revenirea în ţară.

    Mama lui Teo îşi ajută fata şi nepoţii, se mai bagă cu sfaturi unele absurde, altele bune sau războinice. Îl regretă pe Mircea, nu atât pentru faptul că s-a purtat frumos cu ea, cât mai ales pentru ajutorul material pe care-l primea de la el.

   Teo are o personalitate ciudată. Nu-l mai iubeşte pe Mircea, dar îl vrea pentru că îl consideră o posesiune a ei. Îl vrea pe Mircea şi pentru atitudinea lui faţă de copii şi mai ales pentru posibilitatea lui materială de-a întreţine familia. Ea nu crede în sentimentele lui Cati, ci o vede doar că persoană care vrea să –i ia un “bun”al ei, persoană care profită de banii lui Mircea. Aşa că, sfătuită şi de mama ei introduce acţiunea de divorţ, aduce martori, se ceartă cu Mircea, ameninţându-l că nu-l mai lasă să vadă copiii, mai mult chiar, îl vorbeşte de rău în faţă celor mici. În acelaşi timp e flatată de atenţia şi mesajele lui Raiu, tipul de la casa mortuară, cu mesajele lui desuete, cu întâlnirile şi locurile ciudate în care o duce.

   Alex colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, îi surprinde cu totul când recunoaşte şi declara cu mândrie chiar că e gay, că a făcut o greşeală cu căsătoria şi mai ales când se afişează cu partenerul lui, lucruri de care cei doi nu l-ar fi crezut capabil.

    Nelu rămâne acelaşi personaj controversat şi cred eu totuşi ofertant pentru autor.

   Spre mirarea lui Mircea este cuminţit şi implicat în relaţia cu Cami, dar când îşi dă seama că ea nu-l iubeşte se consolează în braţele unei noi cuceriri. Şi totuşi, cum îi spune lui Mircea simte că a ajuns la o vârstă când oamenii îşi doresc să se aşeze la casă lor, să găsească aceeaşi femeie în patul lor. Devine intrigant acest Nelu, ciudat de nostalgic pentru firea lui de până atunci, dar întotdeauna l-am apreciat pentru felul lui sincer de-a fi chiar dacă câteodată până la duritate. Cum s-ar spune “cu el ştiai întotdeauna cum stai”. Aşa că nu pot să mă abţin să-i doresc să-şi găsească perechea visată, să-şi construiască căsuţa viselor lui şi familia dorită.

   Cati îşi caută de lucru, se angajează, se întâlneşte cu fetele, chiar pleacă cu ele în excursie, vrea să divorţeze, dar mai ales vrea o viaţă liniştită cu Mircea. Doar că pentru asta trebuie amândoi să divorţeze .E conştientă că pentru Mircea copiii sunt totul şi mai ales că Teo le va baga “beţe în roate”. Şi totuşi, deşi are unele mici răzvrătiri încearcă să-l înţeleagă pe Mircea, să-l ajute şi să-l sprijine pentru că îl iubeşte cu adevărat.

    Şi acum Mircea, un personaj aparent simplu, dar infinit de complex. Se mută de acasă pentru că nu mai poate trăi cu Teo, pe care deşi nu o mai iubeşte o respectă pentru calităţile ei de mamă, şi nu mai suportă nici amestecul şi discuţiile cu soacra sa. Ţine mult la Cati, conştient că ea-l acceptă cu toate problemele şi hachiţele lui. Dar mai ales îşi iubeşte necondiţionat copiii, şi pentru ei, pentru a putea fi cât de mult împreună este de acord cu toate cererile lui Teo de la divorţ, unele de-a dreptul aberante.

   Deci, dacă vreţi să vedeţi cum interacţionează personajele, ce se întâmplă, şi mai ales să vă delectaţi şi amuzaţi cu poveşti nostime, dar reale (dacă vă uitaţi atenţi imposibil să nu le vedeţi şi în jur) citiţi cartea Corinei.

     Mi-a plăcut modul Corinei de-a reda evenimentele şi întâmplările, odată din perspectiva lui, odată din a ei, fie că e vorba de soţii, amante sau prieteni.

    Poate unora n-o să vă placă limbajul, dar, deşi uneori frust (de fapt ca-n viaţă) este atât de bine încadrat în context că nu deranjează, ci amuză.

    Acum sper că vom mai avea o urmare, vreau să văd ce se mai întâmplă cu personajele.

Felicitări, Corina pentru noul roman.

   Şi acum va redau câteva fraze din “declaraţia “Corinei de pe coperta cărţii, cu care sincer sunt perfect de acord:

“Am spart bariere şi ţi-am băgat amanţii în casă, în sertarul de la birou, în avion sau metrou. Dacă ai avut şi tu curajul să citeşti, eşti la fel de nebun. Nebun de curajos, mai ales că le-ai spus şi altora să citească. Lumea e mai vie, am spart borcanul cu fluturi şi alegem să vorbim fără perdea, aşa cum e viaţa. Povestea se scrie odată cu tine, acum şi aici, iar aventura continuă. Amanţii, c’est moi!”

Cartea Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Herg BenetPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13, UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE, IAR MOARTEA FACE PARTE DIN REGULILE JOCULUI!

    Arena 13 (vol.1 al trilogiei Arena 13), de Joseph Delaney-Editura Corint-recenzie

Titlu original: Arena 13

Traducerea: Adina Raţiu

Editura: Corint

Dată apariţie: 15.02.2016

Pagini: 320

Gen: Fantasy, Young Adult

Cotaţie Goodreads : 4,13

Leif, un tânăr care se înscrie la școala de lupte din Gindeen, are o singură ambiție: să devină cel mai bun luptător în Arena 13.

   Aici, spectatorii fac pariuri despre care luptător va înfige primul sabia în trupul adversarului. Iar în meciurile de revanșă, fac pariuri despre care adversar își va pierde viața.
Dar ținutul Midgard este terorizat de Hob, o creatură malefică ce provoacă din când în când la o luptă pe viață și pe moarte un combant din Arena 13.
Iar aceasta este exact ce își dorește și Leif, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.
În primul volum al trilogiei 
Arena 13, Leif se va înfrunta cu monstrul care i-a distrus familia…

Chiar dacă acest lucru l-ar putea costa viața.

BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13, UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE, IAR MOARTEA FACE PARTE DIN REGULILE JOCULUI!

   De scriitorul Joseph Delaney am aflat acum doi ani, dar fără nici un motiv anume, am evitat să îi citesc cărțile. Sau, dacă stau bine și mă gândesc, poate că am avut un motiv: mă speriase numărul mare de volume din seria Cronicile Wardstone. Însă, în momentul în care și-a făcut apariția romanul “Arena 13”, l-am și trecut în wishlist. De ce? Pentru că descrierea mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de un serial foarte drag mie: Spartacus.

  Eram absolut convinsă că voi avea de-a face cu o poveste fantasy, luptători în arene, tărâmuri magice, creaturi malefice. Insă lucrurile nu au stat chiar așa. În scurt timp, am dat peste o serie de termini (programator, prototipuri, interfață de utilizator audio etc.) care m-au făcut să-mi dau seama că aici este vorba de un roman post-apocaliptic, dar și unul distopic.

   Trebuie să recunosc că mi-a fost puțin greu să mă deprind cu o serie de denumiri și termini (laci, djinni, ciucuri, min, mag, endoff, eul, indexul, limbaj Nym, wurde, peek, poke), insă glosarul de la finalul cărţii m-a ajutat destul de mult să înțeleg semnificația lor. De asemenea, am fost puțin deranjată că acțiunea a decurs puțin mai lent la început, dat fiind faptul că mai mult s-a pus accept pe antrenamentele pe care Leif le făcea zilnic, dar puțin câte puțin m-am trezit că nu pot lăsa cartea din mână, ajungând să fiu captivată de întreaga poveste.

   Nu am să intru în prea multe amănunte, însă, ca să înțelegeți mai bine lumea creată de autor, trebuie să vă spun mai întâi semnificația unor termini precum laci și djinni – creaturi care au un rol esențial în poveste.

Lac (prescurtarea de la simulacru) este o creatură făcută după înfățișarea omului. Carnea lui este asemănătoare cu a omului, poate fi vătămată de lovituri, sângerează la tăieturi și capătă vânătăi când este lovită. Dar mintea este complet diferită. Nu este înzestrat cu o conștiință, iar comportamentul și acțiunile  sale sunt dictate printr-un limbaj standardizat numit Nym (un limbaj controlat de oameni)

Djinnul este o creatură transformată în “carne” de către armată pentru a sluji Imperiul Uman. Djinni se împart în numeroase categorii, aceștia variind de la djinni primitivi, puțin mai evoluați decât lacii rudimentari, până la djinni superiori. Ei au puterea de a se metamorfoza.

   Așa cum am mai spus, aveam de-a face cu o poveste post-apocaliptică și, din câte am înțeles, omenirea a fost distrusă aproape în întregime din cauza tehnologiei folosite de armată. Ei au început să programeze  mașinării de război metalice numite “iboți”, pe care le-au înlocuit ulterior cu laci și djinni. Interesant e că țesutul muscular al ambelor creaturi, era produs în niște cazane imense. Oamenii îi mai spun și “carne falsă”. După războaiele purtate dintre oameni, armata a început să folosească djinni pe câmpul de luptă. Djinni s-au răzvrătit și au ridicat armele împotriva oamenilor, pe care i-au înfrânt, în cele din urmă. Ulterior a fost construită Bariera, menită să închidă pe puținii oameni rămași între zidurile ei. Și astfel a apărut ținutul Midgard. Tot armata a numit un Protector care să conducă Midgardul în numele lor.

    Gindeenul este singurul oraș din Midgard, iar în centrul orașului se află Roata – o clădire circulară care adăpostește treisprezece arene. În douăsprezece dintre zonele sale de luptă se desfășoară întreceri între laci, însă în Arena 13, zona cea mai bine cotată, este locul unde au loc lupte în care sunt implicați atât laci, cât și oameni. De fapt, Roata era sufletul unui oraș a cărui economie depindea în mare măsură de luptele din arenă și de pariuri. Restul de bani veneau de la fermele din zonă, care vindeau sau duceau vitele la abator pentru a hrăni populația.

   Dar ținutul Midgard este terorizat de un djinni pe nume Hob, o creatură malefică care trăiește într-o citadelă, în vârful unui deal înalt, care domină orașul Gindeen. Teama de Hob și de ai săi slujitori canibali – Ciucirii – îi face pe oameni să părăsească străzile imediat cum se întunecă afară. El răpește fete de pe stradă, le suge sufletul din trup și din când în când provoacă la o luptă pe viată și pe moarte un combat din Arena 13. Iar asta este exact ce își dorește și tânărul Leif, personajul central al romanului de față, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.

   Leif participase în urmă cu două săptămâni la o bătaie cu ciomegele, organizată în localitatea natală. Câștigase lupta, dar în loc să fie premiat cu bani, acesta primise un bilet care îi dădea posibilitatea să lupte în Arenă. Tânărul ar fi putut să meargă cu biletul câștigător la oricare dintre antrenorii din Gindeen, dar el l-a ales pe pe Tyron. Voia să fie pregătit de cel mai bun. Voia să fie unul dintre cei mai mari și mai de succes luptători care au fost vreodată.

Arena 13 din Gindeen îi atrăgea pe cei care căutau o viață palpitantă și faimă. Le oferea șansa de a câștiga bani frumoși fără să fie sclavii vreunei meserii sau, mai rău, prinși în rutina unei munci necalificate. Acesta era motivul pentru care voiam să lupt aici, deși mai aveam unul, mai personal, pe care nu voiam să îl divulg nimănui deocamdată, nici măcar lui Tyron.”

   Însă Tyron nu și-l dorește ca discipol, așa că încearcă inițial să-l îndemne spre un post de ucenic. Mai bine să învețe o meserie, decât să lupte în arenă.

“-  Am bătut tot drumul pe jos. Asta nu dovedește cât de multi mi doresc să fiu aici și să lupt în arenă? Vreau să fiu pregătit de cel mai bun, de aceea v-am ales pe dumneavoastră. Vreau să fiu unul dintre cei mai mari și mai de succes luptători care au fost vreodată. Asta e visul meu încă de când eram mic.”

    Dacă a văzut că nu-l poate convinge pe tânăr să renunțe, Tyron îi propune o vizită la Roată, ca să asiste la un meci de revanșă (cea mai dură luptă, care se încheie, de obicei, cu omorârea celui învins). Dar mai întâi, îi explică în ce constau luptele în Arena 13. Un combatant uman stă în spatele a trei laci, în poziția de luptă numită mag, în vreme ce adversarul său este apărat de un singur lac, în poziția min.

“- Trei laci luptă împotriva unui lac (… Un combatant uman stă în spatele celor trei laci în poziția mag, iar celalalt este apărat de unicul  său lac, în poziția min. La finalul a cinci minute, semnalizate printr-o bătaie  de gong, combatanții trebuie să se mute în fața lacilor și să lupte din acea poziție. Rănirea unuia dintre combatanți înseamnă victorie. De regulă, se obține la sfârșitul luptei, prin tăierea ritualică a celui învins. Dar, într-un meci de revanșă, scopul este să-ți omori adversarul.

    Până la urmă, Tyron îi acordă o lună de probă, însă are trei reguli importante de care Leif trebuie să țină seama: să nu consume alcool, să depună un jurământ în fața Înaltului Magistrat că nu va folosi niciodată pumnalul în afara arenei și îi interzice bătăile cu ciomegele. Însă, din momentul în care face cunoștință cu zvăpăiata Kwen, fiica mai mică a maestrului său, Leif se trezește că nu prea reușește să-și țină promisiunea – să  nu încalce cele trei reguli.

   Kwen este genul de fată rebelă, căruia îi place să riște și e obsedată de Arena 13. Încearcă tot timpul să demonstreze că se poate lupta cot la cot cu bărbații, cu toate că femeile nu au voie să intre în arenă. Și în ciuda faptul că are un iubit, îi place să-l incite tot timpul pe Leif. Iar el este atât de atras de fată, încât acceptă  să o însoțească noaptea prin tot felul de locuri primejdioase, cu toate că știe foarte bine că trebuie să stea în casă după lăsarea întunericului. Pentru că atunci își fac apariția Ciciurii (creaturi oribile care se hrănesc cu cadavrele lăsate în urmă de Hob).

   Însă, atunci când Tyron descoperă că  tânărul său discipol i-a încălcat regulile, refuză să-l mai antreneze.

Îți pare rău? Eu cum crezi că mă simt? Ai talent, băiete, dar s-a ales praful de tot. Cariera ta în Trig s-a încheiat înainte să înceapă. Odată ce-ai plecat de la mine, nimeni altcineva nu te va primi ca discipol. Și, ca și cum nu ar fi fost suficient să îmi înșeli încrederea, trebuia să te lupți cu fiica mea? Kwin e destul de zvăpăiată și fără să-i dai tu apă la moară.”

    Va reuși până la urmă Leif să-și împlinească visul? Va participa la Turneul Discipolilor sau se va întoarce acasă? Va accepta el să o ajute pe Kwen să îi salveze iubitul din mâna Ciucirilor? Cum va reacționa în fața lui Hob?

Va veni vremea într-o zi să te schimbi. Vei ajunge să ai față de alții acel sentiment pe care oamenii îl numesc iubire. Pe măsură ce vei îmbătrâni, numărul  acelora va crește, la fel și iubirea ta pentru ei. Iar atunci am să-i răpesc  de lângă tine, unul câte unul. Încetul cu încetul, am să-ți iau tot ce prețuiești, până când nu vei mai rămâne  decât tu. Abia atunci te voi ucide. Abia atunci îți voi devora sufletul.”

    Despre autor: 

  JOSEPH DELANEY este un fost profesor de engleză care locuieşte în Lancashire, Marea Britanie. Are trei copii şi şapte nepoţi şi este un orator desăvârşit, gata oricând să participe la conferinţe sau lansări şi prezentări de carte în biblioteci şi librării. Ideile pentru întâmplările povestite de Joseph Delaney vin de multe ori din poveştile şi legendele locale despre stafii şi vrăjitoare. În 2006, scriitorul britanic a fost recompensat cu prestigiosul premiu Hampshire Book Award, pentru romanul Ucenicul Vraciului, prima carte din seria Cronicile Wardstone.

Cartea Arena 13, de Joseph Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

%d bloggers like this: