Tags Posts tagged with "Recenzie"

Recenzie

by -
13

Ziua 21, de Kass Morgan-recenzie

(Seria Cei 100, partea II)
Titlul original:  Day 21
Editura Nemira, 2016
Colecția Young Adult
Traducere: Dorina Tătăran
Nr. pagini: 264
   Kass Morgan a studiat literatura la Brown University, iar mai târziu și-a continuat studiile la Oxford. Locuiește în Brooklyn, New York. Lucrează ca editor și printre preferințele ei de lectură se află romanele SF și proza victoriană.  Continuarea romanului Cei 100, intitulată Ziua 21, s-a publicat în anul 2014, iar al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bross și CBS Television Studios.
  După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafața radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta. În primul volum vom avea parte de poveștile tinerilor condamnați ce au pornit în misiunea sinucigașă sau poate, aceasta va fi salvarea lor.
    Regulile dure din Coloniile spațiale condamnă la moarte tinerii pentru infracțiuni minore…
   Cei 100 de condamnați vor ajunge pe Pământ, câțiva vor muri la aterizare, câțiva vor fi uciși…oare de cine? De rebelii pământenii sau chiar de tinerii din Colonie.

,,Fără să vrea, privirea lui Wells se îndreptă către gâtul lui Asher, spre rana urâtă unde săgeata îl străpunse. Trecuseră două zile de la moartea lui, două zile de când siluetele misterioase se materializaseră pe creastă și schimbaseră tot ce știuseră Coloniștii până atunci, tot ce li se spusese. Fuseseră trimiși pe Pământ ca subiecți de test, primii oameni care să pună piciorul pe planetă, după trei sute de ani. Dar se înșelaseră.
Unii oameni nu plecaseră deloc.
Siluetele străinilor conturate de soarele ce apunea, semănau mai degrabă cu demoni decât cu oameni. Wells clipise, așteptându-se cumva că siluetele să dispară. Era imposibil să fie reale.
Dar vedeniile nu trag cu săgeți.”

 
   Să vedem mai departe cum se descurcă câțiva dintre eroii noștri din primul volum. Îi găsim în volumul doi foarte agitați și înfricoșați de Pământeni.
   După incendiul care a mistuit tabăra au învățat să facă barăci din lemn! O vom găsi pe Clarke cu Bellamy împreună în pădure în căutarea Octaviei. Sora lui Bellamy ar fi fost răpită! Nu știu de cine sau cum, cert este că vor să o găsească.
   Bellamy și-a crescut surioara de mică, iar spaima continuă de a nu fi găsită pe Colonie este constantă.      Coloniștii aveau dreptul doar la un copil. Dacă se încălca această regulă părinții erau condamnați, copilul sfârșea într-un centru de îngrijire. De aici erau luați de mici și se făceau experimente cu radiații nucleare.
   Clarke va fi mușcată de un șarpe, tânărul o va aduce înapoi în tabără, iar Wells îi va administra antidotul. Va afla că secretul ei cel m-ai ascuns, Lily, pe care a ajutat-o să moară mai repede, era de fapt fosta prietenă a lui Bellamy.
 

,,Lilly o implorase să facă durerea să dispară. Clarke nu voise, dar știa că Lilly nu avea nici o șansă să se facă bine. Așa că, în cele din urmă, fusese de acord și îi dăduse medicamentul fatal, care îi curmase suferința”.

,,Știi, îmi amintesc când am auzit că există frați pe Walden.
E adevărat, continuă ea. Prietena mea Lilly își amintea de voi, de la centru. Cred că zicea: e o fată cu un frate mai mare. E super că are un frate, iar el e incredibil de atrăgător, nimeni nu se poate uita la el pe față. E orbitor, de parcă te-ai uita la soare.
În loc să zâmbească, Bellamy se albi la față.
-Lilly? Nu Lilly Marsh, nu?
-Eram mai mult decât prieteni. Lilly a fost singura fată la care am ținut. Până la tine.”

 
   Coloniștii vor lua prizonieră o fată pământeancă-Sasha, iar aceasta nu va fi în siguranță în tabăra lor. Aceștia o vor acuza de crimele înfăptuite.
   Sasha le va dezvălui că mai sunt oameni pe Pământ, că sunt și răi, rebeli, iar aceștia ar fi responsabili și de răpirea Octaviei și de una din crimele comise.
    Clarke va descoperi că de fapt ar m-ai fi fost o expediție de pe Colonie, oamenii pământeni i-ar fi ajutat, dar în urma neînțelegerilor ar fi fost uciși și alungați.
     În prima expediție ar fi și părinții lui Clarke, cei pe care fata îi credea morți. Oare trăiesc? Unde ar putea fi?
     Paralel cu viața tinerilor trimiși pe Pământ, vom afla cum este viața celor rămași în Colonii.
 
     Avem pe Glass și pe Luke, perechea de tineri îndrăgostiți care își așteaptă sfârșitul în urma terminării aerului de pe Walden. Cei de pe colonia Phoenix vor ridica podul pentru a raționaliza aerul doar pentru ei.
     Glass va reuși să se strecoare înapoi pe colonia unde a crescut, va ridica podul și va da drumul mulțimii care  se aflau în pragul colapsului din lipsa de aer.
    Conștienți că vor muri oricum fără aer, mulțimile vor lua cu asalt navetele ce ar putea să îi ducă pe Pământ. Problema este că după 3 secole populația s-a înmulțit considerabil, iar acum scapă cine poate.
   Fosta prietenă a lui Luke îi va dezvălui acestuia secretul șocant despre Glass. Aceasta, când a fost însărcinată și condamnată, a trebuit să dea numele tatălui, iar ea a mințit, și condamnat a fost prietenul lui Luke.
     Oare va reuși să o ierte și să ajungă cei doi pe una din navele spre Pământ?
    Pe Pământ, Clarke și Bellamy vor găsi o parte din Pământenii, o vor găsi pe Octavia și vor încerca să ajungă la un acord cu tatăl lui Sasha, conducătorul lor. Problema rămâne rebelii, care vor continua să ucidă…
    Wells, băiatul cancelarului din Colonii, a venit pe Pământ pentru Clarke, dar…unele probleme nu pot fi uitate și iertate!
    Sasha, în ciuda amenințărilor la adresa ei, va încerca să îi ajute pe coloniștii, în special pe Wells. Va reuși cei doi împotriva celor recalcitranți din tabără? Când Wells o va elibera pe Sasha fără acordul mulțimii, ce se va întâmpla?
   Foarte multe de descoperit, multe necunoscute cărora trebuie să le facă față tinerii noștri. Cine sunt sau ce sunt de fapt Bellamy și Clarke??? Aici, am rămas surprinsă…
   Mi-a plăcut foarte mult și acest al doilea volum din serie. Vă las pe voi să descoperiți cele ce nu am dezvăluit…
   

Cartea Ziua 21 de Kass Morgan a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

“Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon-recenzie

Titlul original: Drums of autumn

Traducere: Gabriel Stoian

Editura: Nemira

Colecția Nautilus Fantasy

Anul apariţiei: 9 oct. 2017

Nr. de pagini: 632

Gen: Historical Fiction, Adventure, Romance, Fantasy

Seria Outlander: 1. Călătoarea  – Outlander(1991); 2. Talismanul – Dragonfly in Amber(1992); 3. Cercul de piatră – Voyager(1994); 4. Tobele toamneiThe Drums of Autumn (1996); 5. The Fiery Cross(2000) ; 6. A Breath of Snow and Ashes(2005) ; 7.Ecouri din trecut – An Echo in the Bone(2009) ; 8. Written in My Own Heart’s Blood(2013)

Totul a început în Scoția, în mijlocul unui cerc de piatră. Claire Randall a călătorit în timp și a ajuns în brațele lui Jamie Fraser, cu care a trăit o poveste tragică, terminată odată cu întoarcerea ei în prezent, purtând în pântece copilul lui. 
După două decenii de frământare, eroina se întoarce iar în timp și se reîntâlnește cu Jamie, de data aceasta pe continentul american. Dar prețul pe care-l plătește este că o lasă în urmă pe fiică lor, Brianna, care face, la rândul ei, o descoperire tulburătoare, trezindu-se într-o epocă și într-un ținut necunoscut. În căutarea mamei și a tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, Brianna își riscă viitorul, încercând să schimbe istoria ca să le salveze lor viețile. Totuși, o întâlnire neașteptată o poate face să rămână în trecut pentru totdeauna…

   „Stilul Dianei Gabaldon este impresionant, fie că evocă sălbăticia Americii coloniale, zarva familiară dintr-o casă parohială scoțiană din prezent, poftele trupești sau dorurile sufletești. Legiunile ei de fani adoră să se arunce în acest ocean de romantism.“ Publishers Weekly

     De-a lungul timpului am ajuns să mă atașez de multe cărți, însă o anumită serie de romane de dragoste fantastice a reușit să-mi cucerească inima – “Outlander”. De la bun început am prins drag de stilul lejer al autoarei și niciodată nu s-a pus problema că sunt prea multe volume/părți sau prea multe pagini de citit. Are aventură, intrigă, mister, magie, romantism, detalii istorice, intrigi politice, obiceiuri și tradiții păgâne, locații pitorești, momente dramatice sau emoționante, pasaje amuzante, dar și personaje imposibil de uitat.

     Cu toate că unii cititori au catalogat seria (sau prima parte a seriei – Călătoarea ) ca fiind o povestea de dragoste siropoasă, bogată în prea multe scene erotice, eu nu am putut să o percep astfel, pentru că mintea mea nu a rămas setată pe acele scene romantice, ci pe evenimentele dramatice. E drept că în “Călătoarea”, povestea se concentrează mai mult pe relația dintre Claire Randall și Jamie Fraser, dar aici este doar temelia operei lui Gabaldon – o mărturie că iubirea durabilă este posibilă, o iubire atât de puternică, încât să reziste dificultăților și despărțirii, îndeajuns de puternică pentru a dura peste timp. În “Talismanul”(partea a doua), ficțiunea istorică ia locul romantismului – o ficțiune istorică ce are la bază un fapt real: bătălia de la Culloden, cea mai grea înfrângere suportată de scoțieni, romanul fiind plin de numeroase detalii istorice, conspirații, planuri de luptă. În “Cercul de piatră“ (partea a treia) ficțiunea istorică este înlocuită treptat de aventură. Aici asistăm la toate chinurile îndurate de Jamie, imediat după cele întâmplate la Cullonden, anii cât a fost fugar, fiind silit să stea ascuns timp de șapte ani într-o pesteră, perioada de detenție. Mai departe, luăm parte la reîntâlnirea celor doi îndrăgostiți și la numeroasele lor peripeții pe mare.  

     Finalul de la “Cercul de piatră” vol. 2 m-a făcut să aștept cu  mare nerăbdare apariția celui de-al patrulea roman din seria Outlander. Pe de-o parte, voiam să asist la alte noi aventuri, alături de îndrăgitul cuplu Claire-Jamie și, pe de altă parte, voiam să văd cum a fost viața Briannei după dureroasa despărțire de Claire. Până la urmă așteptarea mi-a fost răsplătită! Povestea asta a fost exact așa cum speram!  

   “Tobele toamnei“ vol. 1 m-a purtat într-o călătorie palpitantă, plină de neprevăzut. Nu a avut aceeași încărcătură emoțională ca precedentele cărți, dar a excelat la capitolul aventură. Jamie și Claire au trecut printr-o serie de întâmplări și incidente neprevăzute. Au salvat un evadat de la spânzurătoare, au fost jefuiți de pirați, au fost martorii unor evenimente tulburătoare petrecute pe o plantație, au văzut cât de inuman sunt tratați sclavii, au fost atacați de un urs, au dat nas în nas cu indienii etc.  

     Chiar nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multă acțiune, intrigă, clipe tensionate, dar și momente amuzante. Chiar și în cele mai tulburătoare momente, se întâmplă o serie de evenimente hilare sau se spun tot felul de lucruri amuzante. Jamie Fraser are o plăcere nemaipomenită de a ironiza, în timp ce Ian, nepotul lui, are năravul de a intra în tot felul de necazuri. Cât despre Claire, nu pot spune decât că are marele talent de a-și găsi pacienți în cele mai inedite locuri și este pusă în  niște situații destul de neplăcute, făcându-l pe Jamie să întrebe: “- Cum se face că orice bărbat  pe care îl cunoști vrea să-și dea jos pantalonii la cinci minute după ce te-a văzut ?”

“- Aici erați, a spus el cu vocea groasă și satisfăcută. Așa, deci. Duncan n-a vrut. I- am zis că doamna Claire a spus că tre’ să fiu beat înainte să mă tăie. Și uite, sunt beat. Beat ca… a tăcut o clipă, s-a legănat primejdios și a ridicat sticla în aer. Ca un porc! a încheiat el cu un aer triumfător. A făcut un pas în încăpere, a căzut pe burtă și a rămas lat.”

     Unele părti din romanul “Tobele toamnei” vol.1 au loc în prezent (în secolul XX, anii 1969 – 1971; zonele Boston, Inverness, Oxford), dar cea mai mare parte din acțiune se petrece în secolul al XVIII -lea, perioada 1767-1770, în Coloniile Americane.

     Evenimentele din prezent au loc cam la opt luni după ce Claire a trecut prin pietrele de la Craigh na Dun, în ziua sărbătorii focului de Samhain, ca să se reîntâlnească cu Jamie, lăsându-o în urmă pe fiica lor, Brianna. Tânăra rămăsese în grija istoricului Roger Wakefiend (cel care o ajutase să descopere dacă James Fraser este în viață și despre care am aflat că este strănepotul lui Dougal Mackenzie, unchiul lui James Fraser și al lui Gellis Duncan, o călătoare în timp ca și Claire), iar el își îndeplinise bine misiunea. Dar Brianna nu știuse dacă o făcuse pentu a-și respecta promisiunea față de Claire ori pentru că ținea cu adevărat la ea, așa că a preferat să se distanțeze de el și de tot ce îi amintea de acea perioadă și să se întoarcă în Boston.  

 Însă, reapariția lui Roger în viața ei, a făcut ca fantomele trecutului, toată durerea și tot dorul, să inunde sufletul Briannei.

Fantomele gonesc în urma noastră și prin noi, ascunzându-se în viitor. Privim în oglindă și vedem umbrele altor chipuri uitându-se înapoi prin ani; vedem forma amintirii, stând materializată în cadrul ușii. Prin sânge sau alegere, noi dăm naștere fantomelor, ne bântuim singuri.

Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

“ Venim din mister și plecăm spre mister și, între timp, ne străduim să uităm. Însă o adiere care se strecoară într-o cameră încremenită îmi face părul să fluture din când în când cu o afecțiune delicată. Cred ca e mama mea. “

     Roger este singura persoană din lume care poate înțelege ce se petrece în sufletul Briannei, cât de mult o sperie gândul că poate Claire nu a supraviețuit acelei treceri mistice prin cercul de pietre. La început, a încercat să se gândească că ea doar a plecat, așa, că într-o călătorie. Și când nu a mai putut face asta, a încercat să creadă că a murit. Dar Claire nu e moartă și tocmai de aceea, Brianna trebuie să-și depășească temerile și să caute orice informație…

“- Dar nu e moartă … Ăsta e necazul! Trebuie să-i duc lipsa tot timpul și știu că n-o voi revedea, dar ea nici măcar nu e moartă! Cum pot s-o jelesc când cred – când sper – că e fericită acolo unde se află, când eu am determinat-o să plece? … De aceea vreau să aflu, înțelegi? Vreau s-o găsesc, să-i găsesc. Să văd că e bine. Dar mă gândesc că poate nu vreau să aflu. Dacă descopăr că nu e bine, dacă aflu ceva îngrozitor? Ce se va întâmpla dacă voi descoperi că a murit, că a murit el – ei bine, asta probabil că nu ar cântări prea mult, pentru că el oricum e mort sau a fost -, dar trebuie să aflu!”  

     Însă, atunci când Roger găsește un mic anunț dintr-un ziar, tipărit pe 13 februarie 1776, în colonia americană Carolina de Nord, în legătură cu soarta părinților ei, își dă seama că Brianna a avut perfectă dreptate să se teamă. Claire îl găsise pe Jamie și trăise fericită alături de el câțiva ani, apoi o mare nenorocire s-a abătut asupra lor. Anunțul îl năucește atât de mult, încât nici nu are curaj să-i mărturisească tinerei ce a descoperit pentru că ține enorm la ea și vrea să o ferească de suferință. Ce va face până la urmă? Îi va sugera să renunțe la căutări sau îi va mărturisi adevărul? Există oare o șansă să modifice istoria și să salveze viața părinților ei?

     Mi-am dorit foarte mult să văd cum se desfășoară povestea de dragoste dintre Brianna și Roger și, sinceră să fiu, mă așteptam să îi văd la fel de pasionali ca Jamie și Claire. Din păcate, am văzut doi tineri foarte indeciși, mult prea pudici și parcă puțin cam prea bucuroși că sunt întrerupți de fiecare dată când pasiunea le dă târcoale. În schimb, marea mi-a fost bucuria să-i văd pe Claire și Jamie la fel de îndrăgostiți și înflăcărați. Dar oare dragostea lor poate depăși chiar toate obstacolele?

     Dacă în “Cercul de piatră”, am luăm parte la reîntâlnirea celor doi soți și la numeroasele lor peripeții pe mare, în “Tobele toamnei” avem ocazia să vedem cum Claire și Jamie se vor confrunta cu noua lor viață în coloniile americane. Nava lor fusese împinsă spre coasta Georgiei de un uragan. Ajunseseră acolo uzi, zdrențăroși și săraci – cu excepția câtorva pietre prețioase mari și scumpe, dar având speranța că aici vor avea parte de o viață mai bună.

“La urmă urmelor, era o lume nouă, eliberată de frică și încărcată de bucurie, pentru că acum eu și Jamie eram împreună, pentru viața pe care o aveam în față. Despărțirea și tristețea se aflau în urma noastră. Nici măcar gândul la Brianna nu-mi provoca vreun regret cumplit – îmi era dor nespus și mă gândeam mereu la ea, dar știam că era în siguranță în timpul ei, și acea cunoaștere îi făcea absența mai ușor de suportat.”

    În această nouă aventură îi vor avea alături de ei pe : Ian, nepotul lui Jamie – un puști care intră mai mereu în tot felul de necazuri (băiatul fusese răpit de pirați în anul precedent, iar dorința de a-l slava, îi adusese pe Claire și Jamie pe un drum întortocheat și periculos până în America); Fergus (fiul adoptiv al lui Jamie), un tanăr de origine franceză, pe care l-au scos în urmă cu douăzeci de ani dintr-un lupanar parizian; Duncan, un  fost deținut care fusese cândva închis la Ardmuir, laolaltă cu Jamie. Doar pierderea brațului din cauza unei infecții îl salvase de la a fi trimis la muncă împreună cu ceilalți deținuți. Cum nu era apt pentru munci grele, fusese grațiat și eliberat, pentru  a muri de foame pe străzi –  asta până când l-a descoperit Jamie. Mai târziu își va face apariția și Lord John Grey (este la rândul său protagonistul unei alte serii scrise de Diana Gabaldon), bărbatul care de-a lungul timpului a avut o imensă influență asupra vieții lui Jamie. Datorită lui a supraviețuit pe câmpul de luptă și în închisoare, iar mai târziu, tot el și-a exercitat influența pentru ca Jamie să nu ajungă sclav. În plus, el este cel care  are grijă de copilul lui Jamie. Însă lui Claire îi este greu să  aibă un sentiment cald de amiciție față de John Grey, mai ales de când acesta i-a mărturisit natura sentimentelor pe care le nutrea față de soțului ei.

     Din păcate, necazurile se vor abate asupra lor încă de cum au pășit în Charleston. Pentru început, au asistat neputincioși la spânzurarea unui prieten de-al lui Jamie, iar mai apoi au fost nevoiți să îl salveze de la spânzurătoare pe un alt individ – Stephen Bonnet, condamnat pentru contrabandă și piraterie. Acesta reușise să scape de sub supraveghere și se ascunsese tocmai în căruța lor. Știind că în noaptea respectivă drumurile vor fi înțesate de soldați care să-l vâneze, tot ce voia de la ei era să îl trecă în siguranță pe lângă tunicile roșii. Dar oare Jamie a făcut ce trebuie?

“- Coroana nu-l alege întotdeauna pe omul nepotrivit pentru a-l spânzura, englezoaico, a spus el. De cele mai multe ori, omul prins în ștreang își merită soarta. Și n-aș vrea să cred că am ajutat un ticălos să scape nepedepsit.”

     Încă de la bun început, Jamie și Claire s-au gândit să plece din Charleston, să se îndrepte spre Wilmington, apoi să ajungă la Cross River, acolo unde singura rudă pe care Jamie o avea în Lume Nouă-mătușa Jocasta Mackenzie, deținea o plantație numită River Run. Însă călătoria spre Cross River s-a dovedit una plină de pericole pentru că ambarcațiunea lor a fost atacată de pirați, iar în fruntea lor se afla chiar Stephen Bonnet, bărbatul pe care îl ajutaseră în urmă cu câteva zile să scape de tunicile roșii. Însă, în loc să le mulțumească, Bonnet le ia toate pietrele prețioase.

“- O femeie nesăbuită, a spus Bonnet nepăsător, dar cred că nu vă deranjează asta. A dat din cap, zâmbind ușor. Va rămân îndatorat pentru ocazia de a-mi plăti datoria față de dumneavoastră, sir. Viață pentru viață, așa cum spune Cartea cea Bună.

-Asta e plată? a spus Ian, cu un aer furios. După câte am făcut pentru tine, ne jefuiești și ne lovești, îți pui mâinile murdare pe mătușa și câinele meu și mai ai îndrăzneala de a vorbi de răsplată?”

     Nici măcar viața alături de mătușa Jocasta nu a fost una mai ușoară pentru ei. Au încercat să se  familiarizeze cu ritmul vieții de la River Run, însă prezența sclavilor îi tulbura. Și nici nu puteau face nimic în această privință.  

“- Am trăit ca un sclav, Claire, a spus încet, ținându-și capul plecat. Și n-aș putea trăi știind că există cineva pe pământ care simte față de mine ceea ce am simțit eu față de cei care își închipuiau că-mi sunt stăpâni.“

 Din păcate, aici se ține cont de o procedură barbară, legea vărsării de sânge – dacă un negru atacă o persoană albă și, făcând asta, se varsă sânge, atunci trebuie să moară pentru acea infracțiune. Atunci când supraveghetorul gaterului de pe plantație are o altercației cu unul dintre sclavi și este rănit de acesta, se invocă legea coloniei, iar sclavul va fi în curând judecat și executat. Dar ceea ce se va întâmpla mai apoi, e greu de descris în cuvinte. Claire va fi pusă în situația să ia o decizie care îi va  frânge inima.    

“M-am străduit să nu aud și să nu simt nimic, să nu percep nimic altceva decât bătăile sângelui pe care le simțeam cu vârfurile degetelor. M-am străduit din răsputeri să alung din mintea mea vocile din jur, murmurul, praful și duhoarea sângelui, pentru a uita unde mă aflam și ceea ce făceam.”

     Însă acesta nu a fost decât începutul tuturor necazurilor lor. Moartea unei tinere de pe plantație îi va pune și pe ei în pericol. În plus,vor intra în conflict cu unul dintre sergenții Marinei Regale, tot din cauza acelei proceduri barbare și vor fi siliți să plece în zonele sălbatice ale Carolinei de Nord, se vor ascunde în munți, pe teritoriul indienilor Tuscarora și se vor confrunta cu o severă epidemie.

 Sunt nevoită să mă opresc aici și sper din tot sufletul că ceea ce v-am povestit până acum v-a stârnit interesul! Nu vă rămane decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe. Lectură plăcută!

Nota 10

Cartea Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
17

       Urzeala tronurilor, de George R.R. Martin-recenzie

Titlu original:  A Game of Thrones

Traducere din limba engleză: Silviu Genescu

Editura: Nemira Publishing House

Colecție: Nautilus

Anul apariției: 2017

Gen: Ficțiune, fantasy

Număr de pagini: 832

Nota mea: 10/10

   George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey și a absolvit jurnalismul cu summa cum laude la Northwestern University, Illinois. În anii ’70 George R.R. Martin a scris o serie de nuvele, printre care și Regii nisipurilor (1979), pentru care i-au fost decernate Premiile Hugo și Nebula, apoi a continuat cu romane SF, fantasy și horror. În anii ’80 a fost producător și scenarist în televiziune, editor al seriei Twilight Zone la CBS Television și producător al filmului Beauty and the Beast. Nuvela Zburătorii Noptii, care dă și titlul volumului publicat în anul 1985, a fost ecranizată.

    În 1996 Martin a început să scrie seria fantasy Cantec de gheață și foc (din care la editura Nemira au apărut Festinul Ciorilor, Iureșul săbiilor, Încleștarea regilor, Dansul dragonilor și Urzeala tronurilor). Seria este alcătuită din șapte romane dintre care două se află încă în stadiul de proiect (The Winds of Winter și A Dream of Spring).

   Seria Cântec de gheață și foc este considerată o capodoperă a genului, după trilogia Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien, drepturile cinematografice fiind deja achiziționate de HBO. Primele 7 sezoane din serial au fost deja difuzate.

    Nu cred că există om care să nu fi auzit până acum de celebrul serial ,,Game of Thrones”, mulți l-au și vizionat, devenind fani înfocați. Povestea fermecătoare are la bază seria de cărți ,,Cântec de gheață și foc”, o reinterpretare a unor mituri de sorginte nordică, scrisă de celebrul George R.R. Martin, un titan al literaturii fantastice contemporane. Spre rușinea mea, am amânat până acum lectura primului volum, însă cred că e mai bine mai târziu decât niciodată

      Aveam așteptări mari de la această carte, iar George R.R. Martin le-a întrecut. Nici că se putea ca această serie să debuteze cu un volum mai interesant și mai fascinant decât atât. Stilul său, scriitura m-au cucerit de la primele pagini. Anumite personaje mi-au atras atenția imediat, astfel încât le-am îndrăgit de la prima până la cea din urmă pagină. Am savurat acest roman fantasy, l-am citit pe bucățele, bucurându-mă de fiecare capitol, de fiecare întâmplare și de fiecare personaj, conturate cu o deosebită măiestrie.

    Mai mult decât oricând înțeleg pasiunea celorlalți pentru carte și, implicit, pentru serial. Povestea reușește să treacă cititorul printr-o gamă largă de senzații, trăiri, sentimente. Bucurie, admirație, simpatie, dezgust, revoltă, nemulțumire, curiozitate, empatie, încântare, toate îi devin familiare celui care citește ,,Urzeala tronurilor”. În ciuda dimensiunilor sale (peste 800 de pagini), te simți  dezamăgit la final, nu-ți vine să crezi că tocmai în momentul acela s-a gândit autorul să pună ,,stop”, tocmai când acțiunea devenea din ce în ce mai palpitantă. Rămâi cu nenumărate întrebări cărora nu le-ai aflat răspunsul,însă următoarele volume vor încerca să-ți potolească setea pentru călătoriile în Westeros, pentru aventurile personajelor creionate cu iscusință, pentru tot ceea ce-ți oferă o lectură à la Martin.

   Probabil mai există printre voi și persoane care nu știu prea multe despre cadrul în care se desfășoară evenimentele din această serie, motiv pentru care consider că este necesar să fac câteva mențiuni. Povestea țesută de talentatul autor american este plasată în ținutul Celor Șapte Regate, în care iarna și vara pot dura ani de zile, influențând, în mod direct, viața locuitorilor săi. Cele Șapte Regate sunt guvernate de un șir de lorzi, în fruntea cărora se află regele. Societatea prezentă este una medievală, guvernată după legi specifice, în care onoarea, victoriile obținute cu sabia în mâna joacă un rol important în derularea vieții de zi cu zi.

   Acțiunea este prezentată din perspectiva mai multor personaje, opt la număr, astfel încât ni se oferă posibilitatea de a înțelege cât mai bine această poveste, presărată cu aventură, suspans și multe alte ingrediente.

    Fără îndoială, cei mai mulți protagoniști fac parte din familia Stark, din teritoriile nordice, și anume:

  • Eddard (Ned), Lordul Stark de Winterfell, Paznic al Nordului. Împreună cu actualul rege Robert Baratheon – bun prieten al său – și alți aliați ai acestuia, l-a detronat pe Rhaegar Targaryen, punând capăt domniei dragonilor, stabilind o nouă rânduială. Ned își iubește casa, pământurile natale și familia, fiind, totodată, un conducător înțelept, onorabil, capabil să asculte și să analizeze la rece faptele, în vederea găsirii celor mai bune soluții.
  • Catelyn, Lady Stark, soția lui Eddard și mama copiilor acestuia, născută la Riverrun, ca fiică a Lordului Tully. Are părul roșcat, pe care l-au moștenit aproape toți copiii săi. Poate fi caracterizată drept un personaj loial familiei sale, capabilă de sacrificii pentru cei dragi. Firea cumpătată este marcată de decizii impulsive, uneori, chiar de un curaj nebunesc.
  • Sansa, fiica cea mare a soților Stark, preocupată să devină o adevărată doamnă. Sub îndrumarea atentă a Septei Mordane, își dezvoltă manierele, un comportament demn de o viitoare…  regină (poate?). Puțin cam naivă, sensibilă, sclifosită.  
  • Arya, sora mai mică a Sansei, total diferită de aceasta. Arya  se remarcă prin moștenirea părului și a trăsăturile fizice ale celor din familia Stark. Fire rebelă, războinică, o pasionează aventura, natura, săbiile, călăritul și se remarcă prin lipsa grației cu care ar trebui să fie înzestrată o domniță de vârsta sa.
  • Bran, fiul mijlociu al lui Ned și al lui Catelyn. Adoră să se cațăre, să ajungă în cele mai inaccesibile locuri ale proprietății Winterfall.
  • Jon Snow, unicul bastard al lui Eddard Stark, crescut la Winterfell, disprețuit de Catelyn și tolerat de frații săi. Arya, cu care seamănă la înfățișare, este singura care-l iubește sincer și pentru care nu este doar un frate vitreg. Asemenea multor altor bastarzi, viitorul lui Jon este incert, întrucât nu face parte din linia de succesiune a familiei princiare.

Alte personaje semnificative sunt:

  • Tyrion, fratele reginei Cersei și a regicidului Jamie. Deși este membru al despoticei și sângeroasei familii Lannister, Tyrion întruchipează, cu adevărat, o personalitate interesantă. Este pitic, nu poate fi considerat cavaler, însă este un Lannister. Nu mânuiește sabia, dar se folosește de cuvintele meșteșugite, presărate cu ironie și sarcasm, de înțelepciune pentru a-i înfrunta pe cei din jur.
  • Daenerys, unica prințesă a dinastiei Targaryen, obligată să locuiască alături de fratele său mai mare în Orașele Libere, în teritoriile ce nu intră în alcătuirea Celor Șapte Regate. În orice caz, simpla ei existență pune în pericol actuala orânduire din Westeros, căci nu trebuie uitat: copilul unui dragon este, la rândul său, un dragon.

   În acest prim volum, sugestiv intitulat ,,Urzeala tronurilor”, datorită tuturor intrigilor, conflictelor, jocurilor politice ce îi vor mulțumi pe pasionații romanelor istorice (și nu numai), vara extrem de lungă pare să prevestească venirea unei ierni grele, ce va aduce odată cu sine și schimbări dramatice, neașteptate.

   La Winterfell, familia Stark trăiește în liniște și pace, lăsându-se prinși în mrejele vieții cotidiene, lipsite de griji. În  mod uimitor, un grup de cavaleri găsesc o lupoaică proaspăt ucisă, care a dat naștere unor pui de lup străvechi, o specie, aparent, dispărută de pe meleagurile nordului. Ned acceptă ca cei 6 copii ai săi (5 legitimi, 1 ilegitim) să-i adopte și să-i îngrijească pe cei 6 puișori, lipsiți de ocrotirea maternă. Apariția acestor ființe legendare, traiul lor alături de familia Stark poate preconiza un sfârșit sau, cine știe, un nou început.

     Pe nepusă masă, Familia Regală, însoțită de un convoi numeros, își anunță vizita la Winterfell. Din acest moment, Ned își ia adio de la liniștea dorită, fiind nevoit să accepte funcția de Mână a Regelui (un fel de prim-ministru) și să călătorească la Debarcaderul Regelui, capitala Celor Șapte Regate. În toiul acestei vizite regale, Bran aproape că este ucis de Jamie și de Cersei, pe care i-a surprins în timpul unui act incestuos. Supraviețuiește unei căderi de la înălțime, dar viața lui nu va mai fi nicicând aceeași…

     Într-un final, Ned pleacă la Debarcaderul Regelui pentru a-i fi aproape vechiului său prieten, regele Robert, luându-le cu sine pe Sansa – promisă drept mireasă prințului moștenitor, și pe Arya, care pornește într-o veritabilă călătorie inițiatică, ce va face din ea, mai mult sau mai puțin, o tânără războinică.

     Jon Snow se alătură Rondului de Noapte, oamenilor îmbrăcați negru responsabili de apărarea Zidului ce separă regatele de o întindere necunoscută, din care se pare că nu lipsesc magia, ființele mitice, despre care nu se știe prea multe. Depune un jurământ care-i va marca întreaga existență, căci odată ce a ales acest drum, nu mai poate renunța.

,,- Ce știi tu despre cum e să fii bastard?

-Toți piticii sunt bastarzi în ochii taților lor.

-Dar tu ești fiul adevărat al mamei tale, născut Lannister. […] Eu nici măcar nu știu cine a fost mama mea, zise Jon.

– O femeie, fără îndoială. Majoritatea asta sunt… Amintește-ți asta, băiete! Toți piticii pot fi bastarzi, dar nu toți bastarzii trebuie să fie și pitici.

Se întoarse și o luă agale înapoi, spre festin, fluierând o melodie. Când deschise ușa, lumina din interior îi proiectă umbra clară în curte și, pentru o clipă doar, Tyrion Lannister fu înalt ca un rege.”

     Catelyn îl bănuiește pe Tyrion că ar fi responsabil de accidentul suferit de Bran și de ulterioara tentativă de asasinare a băiatului. Îl ia captiv, gestul său fiind capabil să ducă la izbucnirea unui conflict deschis cu Lannisterii. În capitală, aceeași familie Lannister încearcă să scape de regele Robert și, înainte de toate, să elimine pericolul pe care îl reprezintă onestul și loialul Ned Stark pentru planurile lor malefice.

      Un război va începe, o bătălie care va permite lupului ancestral (simbolul neamului Stark) să înfrunte leul (Lannister). Și, mai mult decât oricând, deviza ,,Vine iarna!” (Stark) pare să prevestească viitorul locuitorilor Celor Șapte Regate…

,,Aici erau tăcerea nopții, lumina lunii și umbre, un covor gros de frunze moarte, coline împădurite coborând lin spre albia pârâului, arbuștii și tufele rărindu-se pe măsură ce terenul cobora.

   Aici era fiul său, călare pe armăsar, uitându-se în urmă, spre ea, pentru ultima oară, cu sabia ridicată în semn de salut.

   Aici era cântecul cornului de luptă al lui Maege Mormont, un șuier jos și prelung, care se rostogolea spre vale dinspre răsărit, anunțându-i că ultimii călăreți ai lui Jaime intraseră în capcană.

   Iar Vântul Cenușiu își dădu capul pe spate și urlă.

   Sunetul păru să treacă direct prin Catelyn Stark, iar ea se trezi zgribulindu-se. Era un sunet îngrozitor, înspăimântător, dar avea muzicalitate. Preț de o clipă simți ceva aproape de milă pentru Lannisterii de jos. Așa răsună moartea, se gândi ea.”

     În tot acest timp, Daenerys a fost măritată cu Khalul Drogo, conducătorul unui neam de barbari, devenind ea însăși o Khaleesi. Fratele său moare, iar ea rămâne unica speranță, ultima persoană capabilă să-i răzbune pe dragoni…

,,Irri îi aduse oul cu cochilia de un verde-închis; picături de bronz luciră printre solzii săi când îi întoarse în mâinile ei mici. Dany se ghemui pe saltea, trăgându-și mantia de mătase fină peste ea și ținând oul în golul dintre pântecele umflat și sânii ei mici și fragezi. Îi plăcea să țină ouăle. Erau atât de frumoase, iar uneori, fiind atât de aproape de ele, o făceau să se simtă mai puternică, mai curajoasă cumva, de parcă și-ar fi tras puterea din acei dragoni pietrificați închiși înăuntru.

   Stătea acolo, ținând oul, când simți copilul mișcându-se în ea… de parcă s-ar fi întins afară, frae spre frate, sânge către sânge.

– Tu ești dragonul, îi șopti Dany, adevăratul dragon. Știu asta. O știu.

    Și zâmbi, adormind și visându-se acasă.”

    Va reuși Ned să facă față intrigilor țesute în capitală? Ce se va alege cu naiva și sensibila Sansa? Dar cu încrezătoare și curajoasa Arya? Fiii lui Catelyn vor avea șansa să ducă mai departe numele și sângele familiei Stark? Tyrion va reuși să scape din necazurile ce se ivesc la orizont? Se va obișnui Jon Snow cu viața de la Rondul de Noapte, în timp ce viața tatălui și a frăților săi vitregi atârnă de un fir de ață? Lannisterii vor obține ceea ce-și doresc atât de mult, și anume puterea deplină asupra regatelor? Sângele de dragon ce-i curge prin vene lui Daenerys îi va permite să schimbe destinul Westerosului?

    Va veni iarna, cu adevărat?

     Vă recomand cu drag să citiți ,,Urzeala tronurilor”, scrisă de George R.R. Martin! Pentru mine a reprezentat o surpriză mai mult decât plăcută, căci  mi-a oferit o poveste de nota 10. Personal, sunt nerăbdător să mă delectez cu volumele următoare și, mai apoi, cu serialul devenit deja un fenomen internațional.

     Vă plac poveștile cu un sâmbure fantastic? Vreți o lectură diferită, incredibilă?

     Dacă răspunsul vostru este ,,da”, atunci nu ezitați să încercați această serie! Pe mine m-a cucerit!

   LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Urzeala tronurilor de George R.R. Martin a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

 

Văpaia soarelui, de Raluca Butnariu-un historical romance incitant

Nr. pagini: 479
Editura Librex Publishing
Anul: 2017
Gen: Historical romance

   Văpaia soarelui de Raluca Butnariu este o carte încărcată cu pasiune, adrenalină, suspans, secrete, personaje încăpăţânate, moşteniri cu mesaje ascunse și situații neprevăzute la tot pasul. Pe parcursul lecturii puteți simţi energia pozitivă, afecţiunea din spatele cuvintelor şi gesturilor.

    Totul a început cu un deces, o moştenire impresionantă şi o clauză care stârneşte multe controverse. La acestea se adaugă un jurnal misterios cu o valoare inestimabilă pe piața neagră şi misiuni care ar putea duce la găsirea lui. Multe întrebări fără răspuns, capcane la tot pasul şi o femeie care trebuie să deschidă Cutia Pandorei pentru a încheia lupta cu trecutul. Punctul culminant pare să fie când trei fraţi primesc vestea că au primit moştenire de la unchiul lor o avere care le-ar garanta siguranţa financiară, însă pentru a intra în posesia ei unul trebuie să se căsătorească cu tânăra văduvă în maxim șase luni, iar bonus se va adăuga suma de cinci sute de mii de lire. Toţi sunt şocaţi de gestul imprevizibil şi nu pot înţelege gestul acestuia, dar nu pot comenta împrejurările sau motivele bizare. Încă mai speră că este o glumă de prost gust.

O moştenire fabuloasă şi o condiţie care va stârni controverse

Blythe era înalt şi chipeş într-un fel întunecat şi primejdios, de corsar maur. Lionel, la fel de înalt ca fratele său mai mare, era blond, cu ochii de un albastru luminos, genele lungi şi trăsături armonioase, având alura unui arhanghel. Edmond, cel mai mic dintre ei ca vârstă, era cu un lat de palmă mai scund decât ceilalţi doi dar indiscutabil mai arătos şi, tocmai fiindcă era conştient de acest fapt, adopta un aer de blazare tipică filfizonilor, care părea să aibă mare trecere în faţa sexului frumos. Teoretic, toţi trei aveau suficiente atuuri pentru a câştiga afecţiunea unei femei. Dar o cunoştea prea bine pe Julia şi bănuia cum avea să privească ea această nebunie.”

   Singurul care arde de nerăbdare să pună mâna pe banii ei este Edmond, un pierde vară, dar Julia îl detestă şi ar face orice gest nebun numai să nu între pe mâinile lui. Lionel îi este un foarte bun prieten, iar Blythe a fost cândva marea ei dragoste. Afecţiunea şi devotamentul pentru memoria lui John, o împiedică să vadă pădurea de uscături şi scopul ei este să rămână independentă, să îşi continue viaţa, aşa cum îi promisese acestuia pe patul de moarte.

   Chiar dacă este în doliu, Julia primeşte un bilet misterios şi se vede nevoită să meargă de urgenţă la Londra. Caută indicii despre un jurnal misterios care îi ocupa gândurile şi orice fir de urmărit era binevenit. Un bal de caritate este locul de întâlnire, dar are nevoie de misteriosul Blythe Arkwright, noul duce de Ross, singurul care era disponibil spre disperarea ei.

   Cei opt ani care trecuseră peste amintirile lor ar fi fost suficiente să îngroape orice urmă de (re)sentimente, dar pe undeva încă îi mai bântuia întrebarea: De ce? Oare de ce?

Nu prea ştia exact ce sentimente îi inspira acum această femeie, dar orice ar fi fost nu semăna deloc cu indiferenţa pe care şi-ar fi dorit s-o poată simţi vizavi de persoana ei. Julia reuşea fără efort și întotdeauna, ori de câte ori se întâlneau, să răscolească un colţ al sufletului său într-un fel extrem de neplăcut, umplându-l cu tot felul de emoţii care nu-şi aveau locul şi nici rostul acolo. Un colţ pe care-l prefera, naibii, să fie tăcut şi gol!”


Fusese o vreme când acei ochi ameţitori îi smulseseră pământul de sub picioare şi…Blythe își impusese să nu privească în urmă. Ce rost ar fi avut? Julia fusese cea care alesese”

    Frumuseţea Juliei îi dă bătăi de cap, dar timpul îl ajutase pe Blythe să se formeze, să aleagă meseria potrivită şi să îşi construiască propriul drum.
   Formalităţile se îndeplinesc cu succes, amândoi îşi fac datoria pentru care se angajaseră, iar sumele strânse la balul de caritate ajung să fie mulţumitoare, dar seara nu se încheie. La scurt timp după ce o lasă acasă, Blythe merge să rezolve o altă problemă arzătoare şi printre umbre o vede pe femeia care îi invada gândurile îmbrăcată precum un bărbat. O urmăreşte și din întâmplare drumurile li de intersectează după o draperie, în casa lui Seth Bleymoore-un bărbat periculos, temut, bănuit că ar fi ucis numeroase persoane în condiții dubioase. În scurt timp în cameră își fac apariția trei bărbaţi care negociază afaceri.
     Un singur pas greşit şi viaţa lor este în pericol.
     Scapă nevătămaţi la mustață, însă nu oricum. Julia nu poate să umble cu minciuni, ceva informaţii trebuie să dezvăluie astfel Blythe nu o va lăsa în veci să îşi continue cercetările.

– Este vorba de jurnalul unei femei.”


“- Păi, să zicem că în el se găsesc informaţii referitoare la locul în care este ascuns un diamant de culoare galbenă, suficient de mare încât să te tragă la fundul apei dacă-ţi vine vreodată ideea să înoţi cu el la gât. Valoarea lui este estimată cam la un milion şi jumătate. Desigur, asta fără a pune la socoteală restul diamantelor care-l înconjoară şi formează întregul colier. În total, valorează o avere. Una uriaşă.
– Iar colierul a aparţinut…? lăsă el loc de răspuns.
Marchizei de Pompadour, amanta mult iubită a regelui Ludovic al XV-lea.
Blythe îşi înălţă sprâncenele surprins. O poveste de dragoste şi o comoară îngropată demult. Nu se aşteptase la ceva atât de drăgălaş şi romantic. Treaba începea să devină interesantă.
– Continuă, o îndemnă Blythe, privind-o atent.
Oricine cunoaşte istoria. Se spune că doamna a fost singura femeie care a stăpânit cu adevărat inima suveranului. În semn al afecţiunii sale sincere şi profunde, Ludovic, i-a dăruit acest diamant fabulos: Văpaia Soarelui. A fost văzut doar o singură dată la gâtul marchizei, cu ocazia unui bal dat în cinstea zilei de naştere a augustului ei iubit. Se spune că nu există un altul la fel în lume. Oricum, gesticulă Julia vag cu o mână, se ştie că frumoasa marchiză i-a fost mai mult decât amantă. Multe dintre deciziile luate în timpul domniei lui au fost inspirate de către această femeie. Jurnalul ei conţine multe informaţii cu privire la politica, scandalurile şi intrigile de la curte. De asemenea, ar avea şi o foarte mare importanţă istorică.”

    Ştie că detaliile primite sunt minuscule, dar instinctul îl îndeamnă pe Blythe să o ţină aproape, altfel femeia aceasta îi va da viaţa peste cap şi nu avea dispoziţia necesară să acopere scandaluri. Ceea ce nu ştie este că oricum va atrage asupra lor atenţia când o va obliga să rămână în propria casă.
    Acesta va fi începutul nebuniei care le va măcina gândurile şi le va pune la grea încercare răbdarea. Două temperamente puternice, două pietre tari care scot scântei atunci când ceva nu corespunde dorinţei lor. 
   Este în natura lui Blythe să protejeze persoanele care le are la suflet, iar Julia nu face excepţie de la regulă, ceea ce îi va face misiunea extrem de dificilă. Cum să îngrădeşti o femeie care nu este firavă şi deține talente ascunse?


   Revederea lor cu lady Anne şi soțul acesteia, Michael Davenport (personajele din Umbra nopţii) scoate la iveală noi indicii. Anne era apropiată de Julia prin prisma proiectului Suita Cleopatrei, iar Michael îi devenise bun prieten de pe vremea războiului cu Franţa. Fiecare ascunde ceva și în scurt timp planurile li se vor schimba radical.

   Legătura invizibilă dintre Julia şi Blythe se va contura încetul cu încetul şi vor înţelege că nu au cum să se opună inevitabilului. Pasiunea ce îi leagă este un drog nociv, dar vital pentru propria sănătate mintală. Aerul pe care îl respirau era încărcat emoţional şi chiar dacă se mint la tot pasul, la un moment dat tot vor ceda.
În ce condiţii şi cât de greu le va fi să se decidă, chiar va stârni amuzamentul. Sunt încăpățânaţi, orgolioşi şi de neoprit, dar împreună au o şansă pentru a găsi misteriosul jurnal secret.

   Cartea Văpaia soarelui este încărcată cu informaţii care par să ducă la dezlegarea secretului ce aplanează asupra jurnalului. Dacă vor reuşi să descifreze scrisul codat și să scape de cei care le pun viața în pericol, rămâne de văzut şi de trăit. Autoarea Raluca Butnariu va ţine suspansul şi pe lângă doza de romantism vom avea parte de substanţă, chimie şi acel ceva specific.
   Dacă vă era dor de aventura din cartea Umbra nopții, să știți că vor exista detalii despre femeile spion. Vom afla informații prețioase despre această latură secretă plină de mister.

   Am trăit alături de personaje fiecare moment şi m-am enervat atunci când apăreau indicii neprevăzute, dar care duceau nicăieri.  Subiectivismul şi plăcerea de a citi o carte precum Văpaia soarelui, mă îndeamnă indirect să transmit cât de bine m-am simţit pe parcursul lecturii.  Dacă ar fi să am unele obiecţii care au stricat entuziasmul, ar fi finalul imprevizibil. Începuse să îmi placă acţiunea şi să merg pe un anumit circuit misterios, să caut detalii şi să mă bucur de atmosfera tensionată, dar totul s-a liniştit brusc. Acesta a fost minusul, a lipsit acel avânt, acel ceva care ar fi făcut sfârșitul incendiar.  Simt că a ştirbit din farmec şi a lăsat totul în aer.
Surpriza a fost însă May-May, femeia care o instruise pe Anne, iar mai târziu pe Julia. Ele descoperiseră tehnici de a jongla cu loviturile şi intervenţiile inamicilor să fie joacă de copii.

     Dacă vă doriți o carte palpitantă alegeți Văpaia soarelui.

Cartea Văpaia soarelui de Raluca Butnariu este oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing și poate fi comandată de pe site-ul librex.ro

Photo credit: Pinterest.com, Arhiva personală

by -
9

Crimă în Chicago, de Michael Harvey-recenzie

Titlu original: The Chicago Way

Traducere: Roxana Moisin

 Editura: RAO
 Număr pagini: 282

   Michael Harvey este autor american, jurnalist şi producător de documentare şi seriale.
S-a născut la Boston, a studiat jurnalismul şi limbile clasice la Northern University şi dreptul la Duke University. Este autorul a şapte thrillere, reporter de investigaţii, producător de documentare, producător şi producător executiv al seriei ”Cold Case Files”. A câştigat multiple premii atât pentru documentare cât şi pentru cărţi.
Locuieşte la Chicago, unde deţine un Irish Bar: ”The Hidden Shamrock”.
Cele 7 romane ale sale sunt:” The Chicago Way’ (Crimă în Chicago)-2007, ”The Fifth Floor”-2008, ”The Third Rail”-2010, ”We All Fall Down”-2011, ”The Innocence Game”-2013,”The Governor’s Wife”-2015, ”Brighton”-2016.

Acum doi ani, tipul care se află de partea cealaltă a mesei îmi pusese o pungă cu cocaină în maşină, mă acuzase de deţinere de droguri şi renunţase la caz doar după ce fusesem de acord să-mi dau demisia “
Aşa ajunge Michael Kelly din poliţist detectiv particular.

   Într-o bună zi este căutat de fostul lui partener John Gibbons, care-l roagă să-l ajute cu un caz vechi rămas nerezolvat. În 1997, înainte de Crăciun, avusese loc un viol, fata fusese tăiată şi împuşcată. Pe vremea aceea cei doi nu erau încă parteneri. Gibbons îl arestează pe tip şi-l trimite la poliţie ( la închisoare) urmând să-l interogheze a doua zi dimineaţă. Spre surprinderea lui, individul dispăruse şi directorul de atunci, de altfel un om serios şi de treabă îi cere să renunţe la cercetări şi să facă cazul uitat. Acum, după 8 ani, primise o scrisoare de la victimă Elaine Remington, care se pare că supravieţuise şi s-a hotărât să afle adevărul. Îi mai spune lui Kelly că cineva puternic trăsese sforile şi aranjase astfel ca vinovatul să scape, mituise, ameninţase, chiar şi el primise o medalie de poliţist de argint, cea mai mare distincţie pe care o putea primi un poliţist în Chicago, dacă aveai una erai asigurat. Mai primise o promovare şi o mărire de salariu. Gibbons s-a supus cererii superiorului său, dar acum scrisoarea venită de la victimă îl răvăşise, aşa că a hotărât să-l angajeze pe Kelly să afle adevărul:

Ca detectiv, vechiul meu partener fusese un tip puternic. Era în stare să dărâme uşi, chiar dacă nu ştia ce putea fi de cealaltă parte.”

   Gibbons îi spune lui Kelly tot ce ştie, urmând să se întâlnească a două zi, să meargă amândoi la depozitul de probe al poliţiei, să ia dosarul şi probele. Doar că în cursul nopţii Gibbons este ucis cu un pistol de 9 mm.
Pe Kelly îl contactează dimineaţă cei de la Chanel 6 Action News (poliţia găsise la mort cartea lui de vizită) şi producătoarea Diane Lindsay îi dă caseta înregistrării de la locul crimei, cerând în schimb orice informaţii ar putea avea. Este mirat, dar Diane îi spune că are nevoie de reportaj pentru a se menţine la Chanel 6, sau pentru a avansa, şi se oferă să-l ajute la rândul ei cu tot ce poate. Tot ea îi spune că Gibbons a fost ucis de aproape, deci de o persoană pe care o cunoştea şi în care avea încredere.

   Întors la apartament Kelly o găseşte pe Elaine, au o discuţie, ea îl ameninţă (cu un pistol de 9 mm) apoi la sosirea poliţiei dispare, lăsându-i totuşi numărul ei de telefon.
O’ Leary, procurorul din cauza căruia plecase din poliţie, vrea să afle ce ştie Kelly, deşi e conştient că nu-l poate acuza de nimic:

,,Acum eram vechi prieteni, discutând altă chestiune care mă privea. Am procedat cu toată atenţia cuvenită.
-Dacă e o potrivire, nu e una prea bună. Chiar şi tu eşti de acord. De fapt, mai ales tu, domnule procuror. Cât despre cauzele acestei potriviri, intenţionez să le aflu.
O’Leary a zâmbit şi m-a fixat cu privirea. Am putut observă foamea de a face rău în expresia gurii lui şi iar m-a cuprins fiorul rece de ziua trecută. Apoi a dispărut, fiind înlocuit de perspectiva şi mai pesimistă a zilei de mâine.”

Dar procurorul adjunct Bennett Davis, un tip pe care-l consideră prieten îl eliberează:

“Scund şi gras, cu chelie de la doisprezece ani şi mereu îndrăgostit de femei pe care nu le putea avea. Bennett bătuse calea spre procuratură direct după studiile de la Northwestern şi nu privise niciodată înapoi. Era mâna dreaptă a lui O’Leary, lua toate cazurile importante din Chicago şi rar nu rezolva unul”

   De altfel Kelly îl consideră un om corect şi drept şi singurul său prieten de la procuratură. Mai mult, Davis o place pe Nicole, pe care Kelly o consideră sora lui mai mică. Cei doi crescuseră împreună, el o salvase de la un viol şi erau ca fraţii. Nicole, medic legist, lucra cu un grup de asistente, detectivi, jurişti şi avocaţi special pregătiţi pentru a rezolva cazurile de abuzuri sexuale din oraş.
Kelly merge cu ea la un caz al unei adolescente, interesat fiind de modul cum cercetează ei, fiind vorba de un caz asemănător cu al lui Gibbons. Amândoi sunt grijulii unul cu altul, el o avertizează în privinţa simpatiei ei faţă de poliţistul Vince Rodriguez, care o place şi el. Ea îi spune să aibă grijă cu Diane Lindsay, pentru că e o femeie puternică, interesată mai mult de ce e bine pentru ea, deşi lucrează şi pentru “Asociaţia de Lupta Împotriva Violurilor”.

   Şi Kelly începe cercetările, merge acasă la Gibbons şi stă de vorbă cu Mulbery, proprietăreasa lui, sperând să afle câte ceva de la ea.
Apoi merge la depozitul de probe şi are noroc cu Ray Goshen, care deşi nu-i ajutase pe procurori, pe el îl ajută pentru că-l respectase pe Gibbons. Caută amândoi dosarul lui Elaine Remington, dar nu găsesc nimic. Totuşi într-o cutie ascunsă, se pare chiar de Gibbons, găsesc un plic cu un tricou verde tăiat şi pătat, pe care Goshen se face că nu-l vede când îl ia:

“Ca orice funcţionar model, preţuia ura instituţională, alimenta de altfel uitata lui problemă cu procuratura şi ţinea la duşmănie ca la aur. Idiferent ce îi făcuse procuratura lui Goshen, nu era de bine pentru ei. Oricum, în cazul meu era cu totul altă poveste. Am luat tricoul cu atenţie, l-am băgat în plicul lui şi m-am strecurat afară din depozit cât de repede şi de discret am putut.”

   Kelly îl reîntâlneşte pe Vince la un viol, o fată de 12 ani, dar violatorul scapă după ce ucide un bătrân. A doua zi merge din nou la Gibbons acasă, dar o găseşte pe proprietăreasă moartă şi este şi el semiparalizat cu un aparat de electroşocuri. Când îşi revine anunţă poliţia de la telefonul dintr-un bar din apropiere, unde o întâlneşte pe Diane, dar şi pe Elaine. Le vede vorbind şi i se pare că seamănă, că au acelaşi aer. Apoi Masters, unul dintre poliţiştii care mai stăteau de vorbă cu el, îl caută, îi spune că ştie că a fost la locul crimei şi vrea să ştie ce a căutat şi dacă a găsit ceva.

   Convin amândoi să se ajute reciproc, Kelly fiind convins că totul are legătură cu cazul Remington.
Spe mirarea lui primeşte prin poştă un plic, care presupune că e de la Mulbery şi se dovedeşte a fi dosarul întocmit de Gibbons despre violul lui Elaine Remington, el fiind ofiţerul însărcinat cu cercetarea.

   Kelly merge cu tricoul găsit la Nicole rugând-o să cerceteze ADN-ul din petele ce păreau de spermă. Nicole găseşte ceva ciudat şi-i cere lui Kelly să se întâlnească la laborator. Doar că cineva, cineva cunoscut în care avusese încredere, o ucide.
Furioşi Vince şi Kelly îşi unesc forţele, hotărâţi să descopere ce se întâmplă. Vince găseşte într-un fişier ascuns notiţele lui Kelly, aşa văd că se leagă cazul lui Elaine de cazul tinerei de 12 ani violate acum. Şi spre surprinderea lor pe tricoul lui Elaine mai era un ADN, deci fuseseră doi violatori.
ADN-ul de pe adolescentă era la fel cu cel găsit pe victimele lui Grime, violatorul în serie, care acum era închis. Cel de pe tricoul lui Elaine era a lui Grime şi al altcuiva, un complice al acestuia.
În cazul lui Grime o declaraţie importantă, dar luată sub jurământ şi sigilată aparţinea unui vecin de-al lui, un adolescent Pollard Daniel, al cărui ADN se dovedste a fi pe câteva victime.

   Kelly merge să discute cu Grime, violatorul mim, la închisoare, şi notiţa dată de acesta îl pune pe urmele lui Pollard. Urmărindu-l pe acesta el o întâlneşte şi pe Elaine, mai încearcă să obţină informaţii despre ea şi viol, dar ea îi spune că după ce fusese violată, abia aşteptase să ajungă acasă în Sedan, locul copilăriei ei.
Pe de altă parte Kelly remarcă că toţi cei care avuseseră tangenţă cu cazul Elaine Remington muriseră într-un fel sau altul, ca şi cum cineva i-ar fi bifat pe o lista: medicul de la urgenţă Joe Jeffries, care o consultase murise în condiţii suspecte, Carol Gleason asistenta fusese împuşcată mortal în timpul a ceea ce părea un jaf, Dave Belmont şeful lui Gibbons moare aparent de un atac de cord, al doilea poliţist Tony Salvucci este împuşcat pe o alee, Gibbons împuşcat şi el. Se folosise acelaşi pistol de 9 mm, întrebarea care se pune este a cui era?

   Kelly are noroc cu detectivul Reynolds, care cerceta încă cazul lui Carol Gleason, pentru că avea îndoieli că a fost spargere, aşa că fac schimb de dosare şi informaţii..
Găsirea unei poze de grup cu procurorii care rezolvaseră cazul Grime, discuţiile cu vechi poliţişti, găsirea lui Pollard împuşcat, îl fac să vadă toate piesele de puzzle şi să-şi dea seama cine este cel care orchestrează, totul.
Apoi Kelly face nişte cercetări şi în Sedan unde află lucruri revelatoare despre Elaine, care de fapt era moartă, şi despre surorile ei.
Tot el este cel care îl pune pe tipul care orchestrase totul, oferindu-i totuşi şansă să scape onorabil, să se sinucidă.

   Finalul este altfel decât te-ai gândi.
Totul este atât de ciudat, interesant, intens şi şocant încât te pune pe gânduri. Personajele sunt contradictorii, tot timpul la graniţa dintre bine şi rău, poate mai mult spre rău, deşi parcă toţi aveau justificări morale. Deciziile de crimă, pentru a muşamaliza fapte sau probe, sunt luate cu sânge rece, fie pentru a nu fi descoperit vinovatul fie în numele unei răzbunări bolnave.

   Autorul nu vorbeşte numai despre caz, ci şi despre vieţile personajelor, pozitive sau negative, despre motivele care le-au determinat să comită crime, despre motivele care le-au trecut de-o parte sau de alta a legii.

De fapt:
“Co-creatorul şi producătorul executiv al serialui de televiziune Cold Case Files, Michael Harvey ne oferă un thriller poliţist intens şi scris cu elegantă, având în rolul principal un poliţist irlandez dur, devenit detectiv particular, care reprezintă pentru Chicago ce reprezenta Raymond Chandler pentru Los Angeles.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 „Deosebirile de limbă și obiceiuri nu contează câtuși de puțin, atâta vreme cât avem aceleași țeluri, iar inimile noastre rămân deschise.”

Harry Potter și Pocalul de Foc, de J.K. Rowling-recenzie

 „Deosebirile de limbă și obiceiuri nu contează câtuși de puțin, atâta vreme cât avem aceleași țeluri, iar inimile noastre rămân deschise.”

Titlul original: Harry Potter and the Goblet of Fire

Seria Harry Potter: 1. Harry Potter și Piatra Filosofală, 2. Harry Potter și Camera secretelor, 3. Harry Potter și Prizonierul la Azkaban, 4. Harry Potter și Pocalul de Foc, 5. Harry Potter și Ordinul Phoenix, 6. Harry Potter și Prințul Semipur, 7. Harry Potter și Talismanele Morții

A doua ediție Editura Arthur

Grupul Editorial Art

Anul apariției: 2017

Traducere din engleză de: Florin Bican

Număr pagini: 718

Gen: Fantasy, Aventuri, Thriller

Cotație Goodreads: 4,53

    Deci… nici nu știu cum să încep! Sunt fană Harry Potter, iar recitirea acestei cărți în noua ediție mi-a trezit atâtea emoții… Atâtea emoții, încât mi-a luat 10 zile s-o termin. În mod obișnuit, aș fi citit-o mult mai repede, însă atunci când vine vorba de Harry Potter, sunt un pic masochistă: fac ce fac și trag de carte, o citesc într-un ritm foarte lent, pentru a o savura și a nu mă despărți de ea. Să nu pierd niciun cuvânt, niciun sens, să savurez totul… În cele din urmă, am conștientizat că de fapt, nu doream să termin cartea pentru că făcând asta, m-aș fi despărțit de personaje, de acțiune… Mai ales că acest volum este primul mai gros, mai complex din serie.

  Citeam, pur și simplu, cu un zâmbet pe față, amintindu-mi toate scenele, subliniam frenetic atât de multe citate, încât mi-e greu să vorbesc despre tot într-o simplă recenzie.

   Într-o recenzie trecută, atrăgeam atenția asupra spuselor lui J.K. Rowling, cum că Harry Potter este, de fapt, o operă polițistă. Recitind „Harry Potter și Prizonierul din Azkaban”, mi s-a părut cea mai polițistă carte din serie. Ei bine, acum „Harry Potter și Pocalul de Foc” mi se pare. Și da, nu l-am catalogat degeaba drept „thriller”, pentru că acest roman este mai mult decât un fantasy pentru adolescenți.

  De departe mult mai complex decât primele trei, volumul 4 face trecerea către o altă etapă din lumea vrăjitorească (nu vreau să folosesc termenul „magosferă”, din recenta traducere, eu sunt mai de școală veche); o etapă în care nu mai este totul roz și cu final 100% fericit. Este prima carte din serie care se termină cu o moarte tragică, de impact (nu vă zic a cui, deși sunt sigură că mulți știți; de acord, în primul volum a murit Quirrell, dar să fim serioși, cui i-a păsat prea mult?). De asemenea, acțiunea este mult mai complexă și apar personaje noi: Ochi Nebun Moody, Fleur Delacour, Viktor Krum, Madame Maxime, Igor Karkaroff, Barty Crouch, Ludo Bagman, Rita Skeeter.

    Este și volumul în care are loc Cupa Mondială de Quidditch (Vâjthaț).

   Față de volumele de până acum, cartea începe inedit: cu un bătrân Mageamiu/Încuiat, ce aparent n-are nicio legătură cu povestea, suspectat că i-ar fi ucis pe proprietarii unui conac din zonă.

   Harry Potter, aflat încă în vacanță, are un vis tulburător: Voldemort vorbește cu detașare despre unele crime comise de curând, iar următoarea plănuită îl are ca victimă chiar pe Harry. Băiatul se trezește cu o durere enormă a celebrei cicatrice în formă de fulger, rămasă în urma blestemului de când era bebeluș, care i-a ucis părinții.

   Nu durează mult până când Harry se reunește cu familia Weasley și Hermione, mergând împreună la Cupa Mondială de Quidditch/Vâjthaț, unul dintre cele mai așteptate evenimente ale anului.

   Cu această ocazie, lucrurile scapă de sub control, având loc atacuri ale Mortivorilor (Devoratori ai Morții). Mai mult decât atât, cineva conjură Semnul Întunecat, producând panică.

„ – Ron, Știm-Noi-Cine și acoliții săi au trimis Semnul Întunericului pe cer ori de câte ori au ucis pe cineva, spuse domnul Weasley. Ești prea tânăr, nu-ți dai seama ce teroare inspira. Gândește-te numai cum ar fi să vii acasă și să găsești Semnul Întunericului plutind deasupra acoperișului tău și să știi ce-o să găsești înăuntru…”

   Dar Cupa Mondială de Quidditch nu este singurul eveniment din acel an. Ajunși la Hogwarts, elevii află că școala va găzdui Trimagiciada/Turnirul celor Trei Vrăjitori, o competiție între trei școli de magie: Hogwarts, Beauxbatons și Durmstrang. Fiecare școală va avea un concurent desemnat de Pocalul de Foc, un artefact magic ce va face selecția. Pentru că în trecut au avut loc  accidente în cadrul acestei competiții, la această ediție s-a trasat limita de vârstă: niciun elev sub vârsta de 17 ani nu se poate înscrie. Concurenții vor trece prin trei probe, care nu vor fi dezvăluite decât la momentul potrivit.

   Iată că sosește și seara în care se desemnează concurenții: de la Beauxbatons, frumoasa Fleur Delacour, de la Durmstrang, Viktor Krum, nimeni altul decât gonaciul/Căutătorul din echipa națională de Quidditch a Bulgariei, pe care Harry și prietenii lui tocmai l-au urmărit la Cupa Mondială și de la Hogwarts, Cedric Diggory, reprezentantul casei Hufflepuff/Astropufi. Însă când cu toții cred că selecția s-a încheiat, Pocalul scuipă un alt nume: Harry Potter.

  Întreaga sală este cuprinsă de stupoare: unii sunt convinși că Harry a trișat, păcălind limita de vârstă, în timp ce alții își dau seama de adevăr și de însemnătatea acestuia: cineva i-a pus numele în pocal și întrebarea este „De ce?”. Cine ar avea interesul ca Harry să concureze?

  Harry este cel mai mirat dintre toți, întrucât știe foarte bine că nu a fost el. Nici n-ar fi fost capabil să încalce o vrajă atât de puternică precum cea pusă de Dumbledore, pentru a trece peste limita de vârstă.

  Se conturează ipoteza că i s-a pus numele în pocal cu scopul de a fi ucis. Ce mod mai lipsit de suspiciuni de a-l înlătura decât un accident în timpul Trimagiciadei?

   Este un an greu pentru Harry: se pare că cineva de la Hogwarts îi dorește moartea, foarte puțini îl cred că nu s-a înscris deliberat (nici măcar prietenul său cel mai bun, Ron, nu-l crede, fiind convins că dorește să iasă încă o dată în evidență), cei de la Slytherin/Viperini îl hărțuiesc pe holurile școlii și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Rita Skeeter, o jurnalistă băgăcioasă, îi pune tot felul de cuvinte în gură, răstălmăcindu-i declarațiile și publicând reportaje false despre viața sa. Și ca să se umple paharul, fata de care-i place, Cho Chang, merge la bal cu Cedric Diggory, unul dintre concurenții săi la Trimagiciadă.

  Citindu-l acum, când sunt mai matură, realizez că romanul nu este numai despre aventurile lui Harry în timpul Trimagiciadei; nu avem parte doar de acțiune și mister, ci și de mesaje subtile, aluzii la mai multe subiecte precum prejudecățile (lupta pentru drepturile elfilor de casă, dusă de Hermione, ea identificându-se cu situația lor, provenind din familie de Mageamii/Încuiați; problematica sângelui pur, situația Uriașilor); bullying-ul – acum constat că Harry era o victimă constantă a bullying-ului, fiind hărțuit de colegii lui de la Slytherin; aviditatea unor jurnaliști după subiecte de scandal, capabili de a face orice pentru rating (răstălmăcirea vorbelor, inventarea unor povești fanteziste – vezi Rita Skeeter)… Toate acestea constituie probleme cât se poate de reale și de actuale în societatea noastră.

  În plus, sunt foarte bine redate problemele adolescenților: dificultatea lui Harry și Ron de a invita fetele la bal, supărarea lui Hermione că Ron nu a invitat-o la bal decât ca ultimă soluție, invidia și gelozia lui Ron…

„Cu o săptămână în urmă, lui Harry i s-ar fi părut că găsirea unei partenere de dans este un fleac în comparație cu înfruntarea Dragonului cu Coarne-n Coadă. Dar acum, că trecuse această probă și se confrunta cu încercarea de a invita o fată la bal, era de părere că ar prefera o nouă rundă cu dragonul.

– Harry, trebuie să ne luăm inima-n dinți și să invităm pe cineva, spuse Ron vineri dimineața, pe un ton care sugera că plănuiesc asediul unei fortărețe impenetrabile. În seara asta, când ne întoarcem în salon, amândoi vom avea câte o parteneră, ne-am înțeles?

Ron nu-i răspunse. Se uita furios la Hermione și Krum, care dansau în apropiere.”

   Unul dintre aspectele pe care nu mă satur să-l comentez este traducerea noii ediții. Ca de obicei, am întâlnit termeni traduși mai bine și alții mai puțin bine. Deși desigur că întotdeauna voi prefera vechea traducere, este a copilăriei mele. Pentru mine, întotdeauna vor fi Culprid sau Cruplud, nu Doodler, Șobo, nu Șobi, Apariție/Dispariție, nu Aparetare/Dezaparetare, Snuffles și nu Nas, Polen Zvârr, nu Pudră Flu-Flu, Profeții despre Viitor, nu Preziceri și Profeții, Iele și nu Veela, Vindecători și nu Medimagi, împietrire și nu stupificare, artificii Filibuster și nu „Archebuza”, homari cu capete explozive și nu Salamandragoni cu Propulsie Explozivă, Devoratori ai Morții și nu Mortivori, VIGILENȚĂ CONTINUĂ și nu VIGILENȚĂ PERMANENTĂ, Pana de Citate Rapide și nu Condeiul Crono-Criptic, Alge-branhii și nu galgală, Weasley Bing-Bong și nu Farmacofarsele Weasley, Portal și nu Teleportcheie, Obliviate și nu Dezmemorează, lumea vrăjitorească și nu Magosferă. Nici măcar „Hogwarts, scurtă istorie” nu mai e același lucru. Acum se numește „Hogwarts, un scurt istoric”.

  M-a intrigat și schimbarea în traducerea ingredientelor pentru o anumită poțiune: „Carne, sânge, mădular”. Pentru mine va rămâne veșnic „Fibră, sânge și os”.

  Unele traduceri le-am găsit mai bune: S.P.A.S. devine M.I.E.L., ceea ce mi se pare OK, pentru că și în original acronimul forma un cuvânt (S.P.E.W.), mai ales că aduce un plus de umor; „HAI CEDRIC DIGGORY – ADEVĂRATUL CAMPION DE LA HOGWARTS” (în prima ediție formularea era prea lungă); „caramele Lingua-Longa” – de preferat față de Bomboane Limbă de-o Tonă; mi se pare simpatică traducerea numelui bufniței lui Ron, Pigwidgeon (Pig) – în noua ediție i se spune Porcu’, de la Porcumbel.

„Harry se uită cu ochi mari la cuvântul „Porcu”, apoi își ridică privirea spre bufnița minusculă care acum făcea ture rapide în jurul becului din tavan. Niciodată nu văzuse un animal care să semene mai puțin cu un porc.”

   Un bonus față de vechea ediție este adaptarea șarpelui Nagini ca femelă; în vechea traducere, Nagini era mascul, deși în original este femelă, numele ei provenind de la un spirit din mitologia indiană ce ia formă de șarpe sau de la o femeie ce de la mijloc în jos este șarpe.

  Nu mi-a plăcut la actuala traducere numele formației „Weird Sisters”. Deși „Baba Cloanța” e amuzant, „Surorile Stranii” se potrivea mai bine, întrucât originalul face aluzie la opera shakesperiană „Lady Macbeth”. De asemenea, poate fi o referință la adresa trupei de rock Twisted Sisters, din anii ’80.

   M-a amuzat și intrigat deopotrivă accentul lui Krum, care în prima ediție nu era transpus așa:

„- Aș vria sî stăm puțin di vorbî.

– Da, bine, spuse Harry ușor surprins.

– Vrei sî facim câțâva pași?

– Sigur, spuse Harry, intrigat. (… 

– De ce-o luăm încolo? se miră Harry când trecură de coliba lui Hagrid și de caleașca luminată a celor de la Beauxbatons.

– Sî nu ni-audî ciniva, îl lămuri Krum laconic. (… 

– Vriau sî știu, spuse el cu ochii scăpărându-i mânios, ce-i întri tini și Her-miau-ni-ni. (… 

– Zbuori fuarti bini. Ti-am urmârit la prima prubî.

– Ci s-întâmplî?”

   De asemenea, graseierea din accentul franțuzesc al oaspeților de la Beaxbatons a dispărut.

   În schimb, mi-a plăcut faptul că actuala traducere are o flexibilitate mai bună în ceea ce privește modul de a vorbi al unor personaje precum Hagrid, elfii de casă sau oamenii din satul lui Voldemort:

Alde Frank n-a trebuit decât să se furișeze în conac când dormea’ servitorii.”

   Bineînțeles că fiind fană, am urmărit ecranizarea de mai multe ori. Este un film foarte bun, însă nu mă pot opri să observ diferențele dintre el și carte. Nu-mi place că l-au scos complet pe Ludo Bagman și că nu ne-au arătat nimic din meciul de Quiddtich din finala Irlanda-Bulgaria. Atât de palpitant este descris jocul în carte și de la prima lectură aș fi vrut să văd Fenta Vronski. Însă mi-a plăcut cum au pus în valoare relația Hermione-Viktor Krum. Scena în care Krum îi aruncă fetei o privire în timp ce se înscrie în competiție este de departe favorita mea, meritul fiind al filmului, pentru că în carte nu există.

   În concluzie, citiți cartea! Nu încetez în a mă minuna de complexitatea și dibăcia construirii acestei opere.

   Citate:

„Este un fenomen cât se poate de ciudat, dar, atunci când ți-e groază de ceva și ai da orice pentru ca timpul să treacă mai încet, timpul are urâciosul obicei de a se grăbi.”

„Înțelegerea este primul pas spre acceptare și numai prin acceptare este posibilă vindecarea.”

„Dacă amortizăm durerea pentru o vreme, nu facem decât să o amplificăm și mai tare în momentul în care, în cele din urmă, o vei simți.”

„Îți spun încă o dată: fă pașii pe care ți i-am sugerat și toată lumea te va ține minte – fie că ești sau nu Ministru – ca pe unul dintre cei mai curajoși miniștri ai Afacerilor Magice pe care i-am avut. Refuză să acționezi și istoria te va ține minte ca pe cel care s-a dat la o parte și i-a acordat lui Voldemort o a doua șansă de a distruge lumea pe care am încercat noi să o reconstruim! (… Dacă hotărârea ta de a închide ochii te va duce până într-acolo, Cornelius, spuse Dumbledore, am ajuns în punctul în care drumurile noastre se despart.”

„Simțea că ei trei ajunseseră la un nivel de înțelegere care le permitea să comunice fără cuvinte – că fiecare dintre ei așteaptă un semn, un cuvânt în legătură cu ceea ce se petrecea în afara școlii Hogwarts  – și că era inutil să discute despre ceea ce ar putea să se întâmple până când nu știau sigur ceva.”

„Ce-i scris o să se-ntâmple oricum, și, cân’ s-o întâmpla, om vedea noi ce-i de făcut. (… Ai făcut exact ce-ar fi făcut și taică-tău și să știi că la mine asta-i cea mai mare laudă.”

„Suntem puternici doar atâta vreme cât rămânem uniți, iar atâta vreme cât suntem dezbinați, suntem slabi.”

„Deosebirile de limbă și obiceiuri nu contează câtuși de puțin, atâta vreme cât avem aceleași țeluri, iar inimile noastre rămân deschise.”

„Amintiți-vă, dacă va sosi un moment în care veți avea de ales între ceea ce e bine și ceea ce e ușor, ce i s-a întâmplat unui băiat curajos, bun și prietenos, doar pentru că s-a nimerit să stea în calea Lordului Voldemort.”

    Despre autoare:

   Ar fi foarte multe de spus despre J.K. Rowling, dar din lipsă de spațiu și timp, mă voi rezuma la câteva aspecte: pe numele ei Joanne Rowling, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale tuturor timpurilor. Seria Harry Potter a făcut-o celebră, după ce manuscrisul fusese respins inițial de 12 edituri. A contribuit la realizarea scenariului piesei de teatru „Harry Potter și Copilul Blestemat”, a înființat o fundație de binefacere, legată de alte trei cărți ce fac parte din universul Harry Potter. O puteți citi în continuare pe www.pottermore.com, un site dedicat fanilor celebrei serii.

Tot sub numele de J.K. Rowling, a publicat romanul „Moarte subită” și sub pseudonimul Robert Galbraith, alte câteva cărți polițiste.

 

Cartea Harry Potter și Pocalul de Foc de J.K. Rowling a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

 

Salut, rămas-bun și tot ce se întâmplă între ele, de Jennifer E. Smith-recenzie

Titlul original: Hello, Goodbye, and everything in between

Traducere din limba engleză: Ofelia Al-Gareeb

Editură: Epica Publishing House

Gen: Young Adult, Romance

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 272

    Jennifer E. Smith, născută în Chicago, SUA, este autoarea a opt cărți pentru adolescenți și tineri, printre care se numără ,,Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere”, ,,Uite așa arată fericirea”, traduse și publicate deja la Epica Publishing House. Și-a obținut masterul în scriere creativă la Universitatea St. Andrews din Scoția, iar cărțile sale au fost traduse în 33 de limbi.

   Din lista de lecturi pentru vacanța de vară nu trebuie să lipsească titlurile Young Adult, iar eu m-am conformat. Și nu mi-a părut rău. Am citit cu o deosebită încântare cartea lui Jennifer  E. Smith, o istorie încântătoare, un love story adorabil, din care, bineînțeles, nu lipsesc porția de dragoste, stropul de pasiune, fulgii de emoție. Totul se combină atât de frumos în povestea de față, punând cititorul tânăr – căruia îi este dedicată, în mod special, cartea- pe gânduri și aducând zâmbetul pe buzele cititorului mai experimentat – pe care nu îl excludem din ecuație, trecut de perioada adolescenței și a primei iubiri.

  Am mai citit romane pentru adolescenți, însă acesta mi s-a părut diferit. Stilul autoarei este de-a dreptul fermecător, purtând o vizibilă amprentă personală. Intensitatea trăirilor se face resimțită pe parcursul rândurilor așternute, astfel încât nu doar o singură dată ai impresia că te afli alături de personaje, că ești parte a poveștii sau… chiar că povestea îți aparține, revenindu-ți ție rolul protagonistului, al unuia dintre îndrăgostiți.

   Clare și Aidan, doi tineri din Chicago, au absolvit recent liceul și au fost admiși la universitățile pe care și le-au dorit. Timpul a trecut mai repede decât s-ar fi așteptat și așa se face că în ziua următoare vor pleca la facultate. Ea la Dartmouth College în New Hampshire, pe coasta atlantică a Statelor Unite, iar el la University of California din Los Angeles, tocmai în capătul opus al țării, pe malul Pacificului.

  Clare este sigură că relația lor nu va rezista, ținând cont de distanță, de faptul că se vor revedea abia în vacanța de Ziua Recunoștinței. Din acest motiv, consideră că ea și Aidan ar trebui să se despartă acum, fără certuri, și să rămână prieteni. Viața de student îi va schimba pe amândoi, le va aduce în cale alți tineri/tinere cu care vor ieși în oraș, cu care vor petrece timpul liber și de care poate că se vor îndrăgosti. Despărțindu-se acum, ar evita sfârșitul dezastruos al relației lor de doi ani și și-ar oferi libertatea de a se bucura de facultate, fără a fi limitați de existența unui partener la mii de kilometri distanță.

,,Dar, înainte s-o facă, Aidan se oprește pentru a scoate un penny din buzunarul lui. Stă acolo un moment, scuturându-l în palmă, apoi îl aruncă în fântână, unde scoate un pleosc satisfăcător înainte de a se scufunda, pentru a se alătura constelației formate din celelalte moenede.

Clare e pe punctul de a-l întreba ce dorință și-a pus, dar se răzgândește.

 E sigură că știe răspunsul.

În timp ce se îndepărtează, aruncă o privire înapoi la apa care unduiește, încercând să nu se gândească la faptul că, în loc să găsească un suvenir aici – ceva ce să ia mai departe cu ei-,  au reușit să lase ceva în urma lor.

 Asta îi frânge puțin inima.”

   Aidan nu are aceeași părere și speră în adâncul sufletului că o va convinge și pe ea. Mai au 12 ore de petrecut împreună, iar mult prea organizata Clare a pregătit o listă cu locuri pe care ar trebui să le revadă, locuri din oraș cu o însemnătate aparte pentru ei și pentru relația lor. Totodată, vrea să ia câte un suvenir din fiecare loc, o mică amintire pentru când povestea ei și a lui Aidan nu va rămâne decât o amintire frumoasă…

  Se urcă în mașina lui Aidan și străbat orașul, fără a respecta în totalitate planificarea inițială. Se întâlnesc pentru ultima oară cu Stella și Scotty, prietenii lor cei mai buni, savurează delicioasa pizza din oraș, merg  la bowling, se alătură unui grup de petrecăreți, se plimbă pe malul lacului Michigan. Nu doar o dată, Clare și Aidan rămân singuri, râzând sau discutând în contradictoriu, trăindu-și cea mai lungă și, în același timp, cea mai scurtă noapte din existența lor de adolescenți.

  Fără doar și poate, această ultimă noapte este una a dezvăluirilor, a conturilor reglate. Pe de o parte, Clare află că Aidan nu a aplicat, de fapt, pentru admiterea la Harvard, o dorință a părinților acestuia, dar și o variantă în favoarea relației lor. Pe de altă parte, ei i se reproșează că nu are suficientă încredere în iubirea dintre ei, cum dovedește și  faptul că nu i-a mărturisit lui Aidan niciodată că îl iubește, că a evitat să folosească magicul ,,te iubesc!”…

,,- Este locul în care mi-ai spus prima dată că mă iubești, îi spune, ușor rămasă fără suflare, sperând să îl scoată din starea lui, să îl facă să își amintească, să-l facă să-și revină. De asta suntem aici.

Dar când se uită la el, ochii lui sunt atât de triști, încât asta o face să se oprească brusc. […]

-Da, păi, spune Aidan în cele din urmă, chiar înainte de a ieși pe ușă în bura de ploaie, nu e ca și cum mi-ai fi spus-o și tu.”

   Orele se scurg una după alta, multe incidente marchează această noapte devenită extrem de palpitantă. Cu fiecare kilometru parcurs de mașină, cu fiecare pas pe care-l fac pe caldarâm, cu fiecare îmbrățișare, se apropie tot mai mult de răsăritul soarelui, de momentul în care ea se va urca în mașină alături de părinții săi și va pleca. La scurt timp timp, el se va îmbarca în avion. Nu mai au vreme, nu mai au suficiente cuvinte, suficiente sărutări…

  Clare și Aidan se vor despărți? Povestea lor de iubire va fi sortită sfârșitului, având în vedere că vor studia la mii de kilometri distanță, pe cât de aproape de îndeplinirea propriului vis, pe atât departe de celălalt? La urma urmei, prima iubire, cea din liceu, poate rezista întreaga viață, poate face față probei timpului sau reprezintă o simplă încercare?

,,Dragostea nu e ceva ce poți lua înapoi. E ca un descântec magic: odată ce rostești cuvintele, acestea rămân pur și simplu acolo, schimbând și transformând tot ceea ce a fost cândva adevărat.

   Vă recomand să citiți ,,Salut, rămas-bun și tot ce se întâmplă între ele”, minunata carte a lui Jennifer E. Smith! Căci, la urma urmei, cum să fie nu fie fascinantă o carte despre adolescenți, despre prima dragoste și piedicile pe care le întâmpină aceasta? Adolescența, anii efemeri cărora n-o să încetăm să le ducem dorul, corespunde unei lumi aparte, unui univers în care orice lucru și orice persoană sunt altfel percepute, înțelese, iubite. Sentimentele inocente, ce continuă să păstreze ceva pueril, învăluie adolescența și o înfășoară ca pe un cocon. Dar, la un moment dat, din acel cocon va ieși un fluture ce-și va duce existența mai departe, ținând strâns între aripioare puțin din praful magic al adolescenței apuse…

   ,,În decursul unei singure seri, Jennifer E. Smith reușește să surprindă fiecare nuanță perfectă și dureroasă a primei iubiri. N-aș fi vrut ca noaptea – sau cartea aceasta – să se termine vreodată.”Sarah Dessen, autoare de bestselleruri New York Times

      Personal, nici eu nu aș fi vrut ca această carte să se sfârșească…

  „Această capodoperă a lui Jennifer E. Smith vă va bântui inima cuprinsă de durere. Este o suferință care își trage suflul din personajele care par atât de reale încât le auzi cum respiră, și dintr-o poveste în care te vei regăsi și care te va răvăși cu fiecare pagină parcursă.”Jennifer Niven, autoarea bestsellerului ,,Toate acele locuri minunate”

      Nu-mi rămâne decât să vă urez:

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Salut, rămas-bun și tot ce se întâmplă între ele de Jennifer E. Smith a fost oferită de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

              

„De aceea mi-am spus de multe ori că, dacă omul se gândește la veșnicie, aceasta se întâmplă pentru că într-un fel sau altul veșnicia există.”

Orașul din afara timpului, de Enrique Moriel-recenzie

„De aceea mi-am spus de multe ori că, dacă omul se gândește la veșnicie, aceasta se întâmplă pentru că într-un fel sau altul veșnicia există.”

 Titlul original: La ciudat sin tempo

Editura: Nemira

Colecția Suspans

Anul apariţiei: 2011

Traducere din limba spaniolă de: Mioara Adelina Angheluță

Număr pagini: 464

Gen: Thriller, Fantasy

  „Orașul din afara timpului” ne conduce într-o incursiune în Barcelona de-a lungul secolelor. De fapt, aș spune că aceasta este tema centrală, iar adevăratul personaj principal este chiar Barcelona, intriga fiind doar un pretext pentru descrierea orașului catalan de-a lungul timpului. Pentru lămuriri, sunt incluse în carte două hărți ale orașului, una din trecut și cealaltă din prezent.

   Romanul se desfășoară pe două planuri, deschizându-se cu un asasinat destul de ciudat: cadavrul unui bărbat înstărit este găsit fără picătură de sânge în el și cu o înțepătură la gât. Nimeni nu înțelege modul de operare, supozițiile ducând către un asasinat ritual. Printre cei interesați de caz sunt Marcos Solana, un avocat cu prestigiu, a cărui clientelă este formată din barcelonezi bogați, Marta Vives, asistenta acestuia, la bază arheolog, și preotul Olavide.

   La spitalul clinic unde era ținut corpul, Marcos Solana observă o fotografie cu personalul medical din 1916, în care îl recunoaște pe medicul legist văzut mai devreme. Curios din fire, face tot posibilul pentru a dezlega misterul. Să fie cineva care să semene atât de mult? Sau (ipoteză fantasmagorică) este vorba de aceeași persoană?

  În celălalt plan, narațiunea are loc la persoana I, personajul central fiind un vampir născut într-un lupanar (bordel) al Barcelonei secolului XV, mai exact, în cartierul Raval din orașul vechi. Având toate caracteristicile de vampir, personajul nostru trăiește veșnic; a trecut prin multe secole, a asistat „live” la scrierea istoriei, având expertiza necesară pentru a ne purta de-a lungul evenimentelor principale din istoria Spaniei, implicit a Barcelonei, de a ne descrie acest oraș legendar. Un oraș frumos, astăzi vizitat de turiști, dar în aceeași măsură, sângeros, ca de altfel toată istoria Spaniei. Din acest motiv nu este o carte pentru oricine, unele pasaje descriind metode sadice și sângeroase de tortură folosite în Inchiziție și nu numai.

„Istoria Barcelonei a fost făurită de câteva zeci de morți despre care se vorbește și de mii de morți despre care nu vorbește nimeni.”

„Orașul în care mă născusem era foarte complicat: era naționalistă și centralistă, internațională și locală, clericală și anarhistă, plină de biserici și înțesată de lupanare, bogată și totodată înglodată în sărăcie.”

„Istoria Barcelonei este plină de femei care au luptat pentru o parte a ființei lor. Instinctul femeilor nu le înșală niciodată.”

   Fiind vampir, personajul nostru nu numai că trăiește veșnic, dar nici nu îmbătrânește, trecând veșnic drept un bărbat de 30 de ani. Este nevoit ca de-a lungul timpului, pentru a evita întrebările firești ale celor din jur, să-și schimbe identitatea și profesia. Este, pe rând, ajutor de preot, bancher, medic, jurnalist, ajutor de călău, asistent al unui om important în stat, profesor. Își schimbă slujbele și identitatea în funcție de regimul politic, profitând de confuzia din administrație provocată de războaie pentru a-și acoperi urmele. De când s-a născut, este urmărit de Celălalt, o ființă supranaturală la fel ca el, care încearcă să-l ucidă. Paradoxal, Celălalt este într-una din epocile sale o persoană importantă în cadrul temutei Inchiziții.

 

   Probabil am eu o imaginație bogată, însă n-am putut să nu mă gândesc că personajele sunt aluzii la adresa unor figuri istorice ale Spaniei: faptul că personajul principal este vampir și s-a născut în Raval mă duce cu gândul la „Vampira din Raval” – o presupusă răpitoare, asasină și proxenetă de copii (ulterior a fost lansată ipoteza că femeia s-ar fi făcut vinovată de răpirea unei singure fetițe, restul fiind legendă), iar Celălalt îmi amintește de temutul inchizitor Tomás de Torquemada.

  Prin ochii personajului ne este descrisă configurația Barcelonei din secolul XV până astăzi: cu secole în urmă, exista doar orașul vechi, iar celebra Las Ramblas era doar un șuvoi de apă. Cu trecerea timpului, s-a construit orașul nou. Tot prin prisma personajului cu viață veșnică asistăm la momente istorice importante, suntem purtați prin mai multe epoci, ne sunt spuse poveștile mai multor locuri din Barcelona.

„Barcelona e un oraș care trăiește din mituri, chiar dacă se spune că e realist.”

„Barcelona era un uriaș necunoscut,un uriaș care inventase și știuse să păstreze un lucru de preț: buna înțelegere între oameni. Înțelegerea și ospitalitatea.”

„Honorata cântărește șapte sute cincizeci de kilograme și a fost turnat în anul 1865, în perioada în care Barcelona era prosperă, avea prima cale ferată din Spania, cele mai bune fabrici textile, cei mai bogați și mai pântecoși comercianți și cele mai grațioase tinere din înalta societate, care, pentru a-și păstra silueta zveltă, învățaseră să călărească într-un club nou aristocrat – Cercul Ecvestru.”

„Republica a declarat biserica Sfânta Maria del Mar monument de interes național pe 3 iunie 1931, fără ca să provoace prin aceasta revolta Dreptei. A fost o dovadă că republica era la fel de interesată de aspecte culturale pe cât era de cele agrare, dar nu au mers mai departe de atât, după spusele cunoscătorilor, căci îngrădiseră destul interesul cultural față de biserici.”

„Războiul Civil m-a învățat multe lucruri, în cazul în care nu le știam. Mi-a arătat că în felul acela se încheia un proces vechi de secole, că de fapt secolul XX era o continuare a secolului al-XV-lea, întrucât vechile conflicte nu fuseseră încă rezolvate.”

   De asemenea, personajul îl cunoaște pe Gaudi, fiind unul dintre cei doi oameni care și-au dat seama de natura sa de ființă supranaturală. Altcineva care a observat acest lucru este un preot în serviciul cui a fost, acuzat de erezie.

„Dar acum am ajuns la o concluzie: dacă lumea este condusă de principiul Răului, Răul trebuie să aibă fii. Sunt puțini, foarte puțini, dar trebuie să aducă mărturie. Tu ești unul dintre ei, dar poate încă nu ți-ai dat seama: tu ești unul dintre ei.”

   Pot spune că acel preot este personajul meu preferat, datorită neînfricării de a gândi liber și de a vorbi deschis despre anumite aspecte considerate de neclintit, lucru care i-a adus, în cele din urmă, condamnarea.

  Romanul merge puțin spre filosofie, fiind abordate mai multe aspecte, precum și cel al veșniciei, lupta dintre Bine și Rău, existența diavolului, probată cel mai bine de prezența unor ființe precum personajul nostru, considerat un fiu al diavolului.

„De aceea mi-am spus de multe ori că, dacă omul se gândește la veșnicie, aceasta se întâmplă pentru că într-un fel sau altul veșnicia există.”

„Există ceva și mai înspăimântător decât zâmbetul morții, și anume zâmbetul vieții veșnice.”

„Crede-mă, prietene, moartea este îndurătoare, pentru că nu ne lasă să vedem ororile vieții, nici urmările cumplite ale faptelor noastre.Veșnicia este cea mai grea pedeapsă la care am fi osândiți, și milă mi-e de Dumnezeu pentru că și el o îndură.”

„Primim imbolduri de la ceea ce numim Bine și Rău, însă noi creăm etica și morala.”

„Totul este atât de absurd, încât nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să credem că diavolul există.”

„Câteodată simt că timpul nu există, chiar dacă asistăm la propria noastră degradare. Dacă există idei nemuritoare, adeseori mă întreb dacă nu există și ființe care sunt și ele nemuritoare.”

„Nu înțeleg de ce vă grăbiți să faceți anumite lucruri, șopti părintele Olavide fără să o privească. Întotdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple. Timpul este nesfârșit.”

„- De ce vin din negura veacurilor?

– Deoarece Creația încă nu s-a încheiat.”

   Introducerea lui Gaudi ca personaj, fie chiar și episodic, este o altă referire la veșnicie, prin metafora construirii catedralei Sagrada Familia: „În timp ce ne adânceam amândoi în întuneric, mi-a mai spus: Cred în veșnicie, altfel nu aș înălța templul acesta. Iar noi cei care credem în veșnicie, credem în diavol.”

   Autorul induce subtil o reflexie la adresa regimurilor din Spania, care deși s-au schimbat în timp, păstrează aceleași tendințe. Pot ghici din stilul acestuia spiritul revoluționar ca reacție la un regim opresiv, care a suprimat mult timp libertatea de gândire și exprimare, cu atât mai mult cu cât unul dintre romanele autorului a fost cenzurat de regimul franchist, considerat „roșu” (termen peiorativ folosit la adresa republicanilor) și „pornografic”.

„Inchiziția nu-i interoga niciodată pe cei simpli, pe cei care se mărgineau să repete cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cei care îl treceau prin filtrul gândirii. Acest lucru a fost mereu o constantă în țara mea, fără ca nimic să-l poată schimba: toți cei care gândesc sunt suspecți. Prin urmare, cel mai bine este să te arăți de acord cu tot ce se spune și să te supui celui care poruncește.”

„Unele sunt chiar din epoca lui Franco, dar nici măcar nu se regăsesc în arhivele ziarelor. Motivul este cât se poate de simplu: pe atunci nu se publica nimic despre fapte supranaturale care ar fi zdruncinat credința cetățeanului. Tot ce era legat de religie era sfânt.”

„Orice societate bine organizată se bazează pe acceptarea crimei ca parte integrantă. Aceasta se întâmplă mai des în timpul dictaturilor decât în societățile liberale, deși niciuna nu este scutită.Uneori, crima constă în corupție. Alteori, în lipsa de libertate.Alteori, în minciună. Alteori, în vărsarea de sânge.”

   Este un roman despre cultură, istorie, ideologii. Sfatul meu este să citiți printre rânduri, întrucât acțiunea este doar un pretext, autorul punând mult mai mult accent pe ceea ce răzbate din fundal. Tocmai de aceea, la final am rămas cu impresia multor întrebări fără răspuns și a situațiilor neclarificate.

Lectură plăcută!

Citate:

„În același fel în care ne trudim să clădim o cetate, tot la fel ne străduim să construim o conștiință.”

„Bijuteriile sunt timpul însuși.”

„Bijuteriile frumoase sunt veșnice, sunt mereu iubite și, mai mult decât atât, înmagazinează istorie. Unul din farmecele lor este că nu au avut niciodată o singură stăpână: ele unesc generații de-a rândul.”

„Mintea este propria noastră taină și niciodată nu rămâne descoperită.”

„Cei care rătăcim printre umbre nu uităm de nimic, dar locuitorii orașelor își uită propria istorie.”

„- Dacă e să ne gândim la secolele trecute, nu cred că Barcelona a avut vreo logică.

– Mi-e teamă că gândim la fel, dar nici nu mi-ar plăcea și aibă logica unui oraș elvețian.”

„Multe clădiri vechi din Barcelona sunt ca niște morminte despre care încă nu se știe ce ascund.”

„Istoria se repetă, iar timpul nu există. Îl împărțim ca să ne ordonăm puțin viețile, cu toate că în realitate timpul este plan și nu are nici început, nici sfârșit.”

„Cel care nu gândește nu este om pe deplin.”

 Despre autor:

   Enrique Moriel este pseudonimul folosit de Francisco Gonzalez Ledesma (1927-2015), scriitor, jurnalist, scenarist. A studiat Dreptul, a profesat ca avocat, apoi ca jurnalist la ziarul La Vanguardia, unde a ajuns redactor-șef.

   Este considerat unul dintre promotorii romanului noir în Spania, în 2007 obținând Premio RBA de Novela Negra pentru „Una novela de barrio”. În 1948 a câștigat Premio Internacional de Novela pentru „Sombras Viejas”, din juriu făcând parte Somerset Maugham și Walter Starkie. Însă dictatura franchistă din țara sa i-a cenzurat romanul, catalogat drept „roșu” (termen peiorativ pentru republicani) și „pornografic”. (sursa Wikipedia)

   Autorul a publicat de-a lungul timpului sub mai multe pseudonime: Silver Kane, Taylor Nummy, Rosa Alcázar, Silvia Valdemar, Enrique Moriel.

Cartea Orașul din afara timpului de Enrique Moriel poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
22

Căsătorie de plăcere, de Tahar Ben Jelloun-Editura Nemira-recenzie

Editura Nemira, 2017
Colecția Babel
Tiltu original: Le bonheur conjugal (2016)
240 de pagini

   Atâta rasism și atâta prostie își găseau justificarea într-o presupusă superioritate a arabilor față de africani, un vechi reflex moștenit al comportamentelor coloniale.

   Tocmai am terminat de citit un roman despre iubire, familie și rasism, al unui marocan plecat din țara natală, scris în limba franceză; o mărturie vie a discriminărilor care se fac în Maroc, cauzate de culoarea pielii și de religie. Marocanii nu se simt africani, deoarece au pielea albă, afirmă autorul, prin vocea unui personaj.
Romanul este construit pe structura povestirii în ramă, un procedeu vechi, pe care îl regăsim la cele 1001 de nopți (amintite în serile romantice de Amir și Nabu), cu o narațiune-cadru, în care naratorul obiectiv creează atmosfera și îl prezintă pe naratorul subiectiv, cel care va pune sub semnul întrebării autenticitatea celor povestite.
   A fost odată, în orașul Fès, un povestitor ca nimeni altul. Numele lui era Goha, avea pielea negricioasă, trupul uscat și ațos, privirea iscoditoare și directă. (naratorul obiectiv)
   A fost odată, în Fès, un băiețel pe nume Amir, născut într-o familie de negustori despre care umbla vorba că descindeau din neamul Profetului.(naratorul subiectiv)
   Acțiunea se desfășoară pe aproape jumătate de secol, începând cu anii ’50, când Amir, un negustor familist din Fès, pleacă în obișnuita călătorie anuală în Senegal, pentru a încheia afaceri. Aici, încheie o căsătorie de plăcere (Mut’a) cu fermecătoarea africancă Nabu, de care se îndrăgostește și pe care hotărăște să o ia acasă. Însă, viața alături de două soții nu va fi ușoară.
   Povestea pasională dintre Amir și Nabu este doar un pretext pentru a aduce în discuție o problemă care este tabu și în zilele noastre: ura rasială. Familia lui Amir (mai ales Lalla Fatma, soția sa) nu acceptă deloc această legătură permisă de legea Coranului. Nabu este neagră, prin urmare o consideră inferioară:

–Și ia spune, negresele, tuciuriile, sunt la fel de negre, la fel de murdare, tot așa miros a sudoare și le pute gura? (Lalla Fatma)

    Pentru a se pune la adăpost, fiind conștientă că Fatma va face tot posibilul să o alunge (prin farmece și magie neagră), Nabu rămâne însărcinată și dă naștere unor gemeni deosebiți: unul negru și celălalt alb, nu mulatri. Dacă pentru majoritatea este un semn bun, venit de la Dumnezeu, Fatma îi consideră un blestem ce-i va aduce sfârșitul. Interesantă este relația dintre cele două; Fatma se mândrește cu pielea-i albă, dar are sufletul negru de răutate și invidie, Nabu are pielea neagră, dar sufletul bun. În nicio clipă nu îi întoarce răul Fatmei.

   Rămasă singură în Tanger, după moartea lui Amir, Nabu este nevoită să se descurce singură pentru a supraviețui. Jignirile pe care le îndurase în casa familiei lui Amir se generalizează, fiind jignită pe stradă, la magazin, oriunde. Acceptă cuvintele grele și merge mai departe, nu se revoltă. Gemenii ei, Hassan și Houcine, resimt puternic ura celor din jur.

    Aș putea spune că acțiunea romanului are două părți, delimitate de decesul lui Amir: prima parte urmărește povestea a doi oameni care fac parte din lumi diferite, dar luptă pentru a fi împreună și trăiesc o iubire aproape ireală, iar a doua, mult mai dramatică, exploatează psihicul omului hăituit, ce ajunge la nebunie. Șocantă e aventura lui Salim, fiul lui Hassan: aflat în cartierul Saddam, cunoscut pentru faptul că este plin de imigranți săraci, este luat drept unul dintre aceștia, i se confiscă aparatul de fotografiat și trimis cu primul avion la Dakar, capitala senegaleză.

–Negrotei împuțit! Tu, marocan? Tu, musulman? Tu, dintr-o familie de vază? Nu ți-e rușine să minți și să te dai drept ceea ce nu ești, drept ceea ce nu vei fi în veci? Ai văzut tu vreodată un clandestin cu aparat foto?, îi răspunse un polițist la încercarea de a se elibera.

    Salim reface drumul plin de umilințe al celor care caută o viață mai bună până acasă, însă nu-și mai găsește liniștea; într-o noapte, pleacă spre graniță, unde este împușcat.
     Cu toate că suntem avertizați încă de la început de către naratori că avem de-a face cu o ficțiune, există numeroase elemente care parcă oferă o oarecare autenticitate poveștii: date și evenimente istorice, orașe descrise în funcție de perioada pe care o traversează. De exemplu, este amintit masacrul de la Skhirat, din 1971, o tentativă de lovitură de stat și un asasinat al regelui ratat, prilej pentru narator de a-și exprima opțiunile politice. Pe atunci, Hassan și Houcine învățau la liceul francez.

   Căsătorie de plăcere constituie și o monografie a vieții marocanilor, a musulmanilor credincioși, care țin la tradiție mai mult decât la viață. De exemplu, în cultura lor, femeia trebuie să îi fie supusă bărbatului, care poate avea până la patru soții. Acestea pot fi repudiate foarte ușor.

–Dacă nu, repudierea! Durează un minut, cât îți scriu scrisoarea de divorț și îți faci bagajele. Ajunge să îți rostesc de trei ori la rând „Ești repudiată!” și nu mai ești soția mea. Așa-i legea!

    Sunt descrise orașele, cartierele, casele, camerele, locul fiecăruia la masă, felul în care se respectă unul pe celălalt sau se urăsc. Familiile fassi dețin sclavi și au drept de viață și de moarte asupra lor. Aceștia nu au voie să părăsească locuința și nici nu sunt plătiți pentru munca lor.

    Căsătorie de plăcere e un roman dur, șocant chiar prin veridicitatea poveștii, despre cum poate culoarea pielii să îți traseze destinul și cât de nedrepți și ipocriți putem fi noi, oamenii, ființele superioare, atunci când ne lăsăm conduși de prejudecăți, convingeri și credințe eronate. Consider că titlul, pe lângă semnificația lui evidentă (povestea căsătoriei dintre Amir și Nabu), este ironic și se referă la felul în care se realizează legăturile dintre oameni de culturi și rase diferite.

 

Neagră, complet neagră, pielea mea era neagră până pe tălpi, de parcă le-aș fi vopsit cu tuș.[…] La fel și palmele. Pielea neagră era identitatea mea, dublă, triplă, metisă, tulbure, lividă, fierbinte și chiar infernală. Ea stătea mărturie pentru negrul din mine, amintea de strămoșii trimiși de pe insula Gorée spre Americi. Pielea mea neagră, lipsită de găuri ca să respire și sufletul meu vopsit în negru, imposibil de șters, făceau din mine un om liber și gata să apere această libertate prin orice mijloace, s-a apere și să urmeze calea pe care ea mi-o indica. (Salim)

 

Cartea Căsătorie de plăcere de Tahar Ben Jelloun a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
13

Istanbul. Orașul imperial, de John Freely-recenzie

Titlul original: Istanbul.The Imperial City

Traducere din limba engleză: Ondine-Cristina Dăscălița

Editura Trei

Colecția Istorie

Gen: Non-ficțiune, istorie

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 352

 John Freely s-a născut la New York în 1926. A intrat în marina militară americană la vârsta de 17 ani, servind în cadrul unei unități de comando în Birmania și China în timpul ultimelor luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. A obținut un doctorat în fizică la New York University în 1960 și a urmat studii postdoctorale la Oxford University. A predat fizica și istoria științelor la Bogazici Universitesi și a locuit la New York, Boston, Londra, Atena, Istanbul și Veneția.

   Este autorul a peste 40 de lucrări, printre care mai multe cărți de istorie și călătorie ce au cunoscut un mare succes (Strolling Through Istanbul, Classical Turkey, Strolling Through Athens, Strolling Through Venice,  Inside the Seraglio, Children of Achilles etc.). S-a stins din viață pe 20 aprilie 2017, numele său rămânând sinonim cu memoria orașului Istanbul.

   Istanbul. Acest cuvânt, format doar din câteva litere, semnifică foarte multe. Povești nespuse, vorbe nerostite, oameni neînțeleși, evenimente cunoscute și necunoscute, clădiri, iubire, războaie, lacrimi, zâmbete, toate se contopesc, devin un întreg, pe care-l numim simplu: Istanbul. Dar, înainte de toate, Istanbulul este un oraș deosebit, unicul din lume situat pe două continente, având o istorie pe cât de lungă, pe atât de fascinantă.  

     Despre acest loc incredibil, extrem de drag sufletului meu, sunt multe de spus, atât de multe, încât cuvintele prisosesc. Istanbulul poate fi pus, fără îndoială, laolaltă cu alte mari orașe ale lumii, fără a se lăsa eclipsat de farmecul Parisului, de eleganța Londrei, de vestigiile Romei, de caracterul cosmopolit al New York-ului. Istanbulul este special, diferit prin excelență, învăluit de o aură fermecătoare ce se datorează, într-o bună parte, istoriei învolburate.

       John Freely, un împătimit al metropolei de pe Bosfor, a realizat o lucrare de referință, intitulată sugestiv ,,Istanbul. Orașul imperial”. Nu-și propune să cuprindă întreaga istorie a acestui oraș, fapt imposibil, de altfel. Nu își dorește decât să sintetizeze existența acestui loc unic, s-o pună în valoare, s-o prezinte și dintr-o altă perspectivă. Și, nu în ultimul rând, vrea să transmită puțin din admirația și dragostea sa pentru Istanbul, în încercarea de a ne convinge să-l vizităm și să-l iubim, la rândul nostru. Iar eu sunt sigur că a reușit.

     Să citești acest jurnal înseamnă, totodată, să călătorești, să te lași purtat de-a lungul istoriei cunoscute, să faci cunoștință cu oamenii de ieri, de azi. Pășești prin Istanbul, te pierzi printre străduțele ticsite de clădiri mai vechi sau mai noi, te lași vrăjit de strălucirea minaretelor, de parfumul vechi al seraiurilor, de briza proaspătă a Bosforului, de ciripitul zglobiu al porumbeilor.

      Istanbulul este prezentat  la cele trei mari vârste ale sale, în trei ipostaze diferite, dar care surprind, în esență, cam același oraș: Bizanțul grecesc, Constantinopolul roman/bizantin și Istanbulul otoman/turc. Sufletul orașului a rămas aproximativ același, atmosfera s-a tot schimbat, s-a îmbunătățit, s-a înrăutățit, dar a păstrat întotdeauna puțin din farmecul specific metropolei de pe Bosfor, metropolă care unește două continente (Europa și Asia), două lumi diferite (Occidentul și Orientul), modernul de tradițional.

     Povestea Istanbulului începe cu întemeierea Byzantionului (aproximativ 658 î.Hr.) pe malul european al Bosforului, al acestei strâmtori  ,,ce întrece orice altă strâmtoare, deoarece cu aceeași cheie deschide și închide două lumi, două mări” (Petrus Gyllius).  Timp de câteva secole, polisul a jucat un rol important, datorită poziției sale strategice, de care a profitat din plin. S-a implicat în războaiele dintre greci și persani, dintre atenieni și spartani, individualizându-se, remarcându-se ca un oraș independent, un punct esențial în viața economică, dar și politică a acelor vremuri (fapt valabil și mai târziu).

    În ciuda expansiunii romane, Bizanțul și-a păstrat statutul de oraș liber, fiind cucerit și supus Romei abia în 196 d.Hr., în timpul domniei lui Septimius Severus. În 330 d.Hr., împăratul Costantin cel Mare a mutat capitala imperiului la Bizanț, care din acel moment avea să poarte numele de Constantinopol (NOVA ROMA CONSTANTINOPOLITANA). Astfel, Bizanțul grecesc devenise un oraș imperial, o capitală de unde se decidea soarta unui imperiu întins pe trei continente.

    Constantinopolul a fost martor al decăderii Imperiului Roman, al dispariției celui din Apus (476 d.Hr) și al istoriei învolburate al celui din Răsărit (Bizantin). Orașul a cunoscut perioade de înflorire și, respectiv, de regres, de foamete și sărăcie. Împărați de seamă, precum Teodosiu cel Mare, Iustinian și-au lăsat amprenta asupra acestui colț de lume, marcat de intemperiile istoriei. Capitala ortodoxismului s-a aflat sub conducerea mai mult sau mai puțin abilă a unor oameni și dinastii ce s-au succedat neîncetat. A rezistat doar până într-un punct, căzând pradă turcilor conduși de Mehmet al II-lea Cuceritorul în anul 1453.

    Din acest moment, avea să înceapă o altă epocă pentru orașul ,,înconjurat de o ghirlandă de ape” (Procopiu), botezat Istanbul. A fost islamizat, transformat în capitala unui imperiu aflat în plină ascensiune, însetat de sânge și dornic să se extindă. Timpul a trecut, sultanii instalați la Topkapî s-au tot schimbat, nu fără a lăsa ceva în urmă, nu fără a oferi un tribut orașului, constituit din moschei, medrese, fundații de binefacere ș.a.m.d. Descoperim fiecare domnie în parte, victoriile, eșecurile, bunătatea, tirania celor care se autoproclamau ,,padișah al lumii”. Cunoașteam strălucirea Istanbulului din timpul lui Suleyman Magnificul, decăderea ce a urmat, stagnarea, declinul înfășurat într-o poleială aurită.

Vedere asupra Istanbulului (secolul al XIX-lea) – gravură realizată de Melling

     Începutul secolului al XX-lea avea să aducă numeroase schimbări, iar printre acestea s-au numărat destrămarea Imperiului Otoman, proclamarea Republicii Turcia și mutarea capitalei la Ankara de către Mustafa Kemal Ataturk. Chiar și așa, Istanbulul a rămas la fel de magnific, reprezentând nucleul economic, cultural, istoric al țării.

     Modul în care este înfățișată metropola de pe Bosfor te convinge să o vizitezi, să-ți dorești să pui piciorul în acest colț de lume impresionant, cu o lungă istorie în spate. John Freely acordă o atenție deosebită monumentelor din Istanbul, dedicând un capitol separat acestui patrimoniu al umanității. Căci pe aici s-au perindat grecii, romanii, turcii, fiecare contribuind  la clădirea imaginii orașului de care ne putem bucura noi astăzi.

     Istanbulul a fost dintotdeauna un important centru comercial, datorită poziției sale geografice, încât multe popoare au trecut pe aici, mulți dintre ei stabilindu-se în uimitoarea metropolă. Venețieni, genovezi, armeni, evrei, francezi, greci au conviețuit și conviețuiesc în acest oraș, celebru datorită caracterului său multicultural, multiconfesional. Poate că din acest motiv a rezistat de-a lungul timpului, a renăscut de fiecare dată din propria cenușă. Istanbulul a întruchipat și continuă, sper eu, să întruchipeze o civilizație proprie.

     Vă recomand să citiți ,,Istanbul. Orașul imperial” de John Freely! Vă invit să  descoperiți metropola de pe Bosfor cu al său tablou plin de culoare, înmiresmat, animat. Poate că veți ajunge să vizitați Istanbulul (dacă nu ați reușit deja) și sunt sigur că după această lectură veți admira totul altfel, dintr-o altă perspectivă, a omului care știe și înțelege măcar puțin din sufletul acestui oraș.  

     Istanbulul e un oraș al contrastelor, dar și un oraș al istoriei vii, nemuritoare, ce continuă să pulseze printre zidurile prăfuite ale construcțiilor, mascată de gălăgia furnicarelor de oameni, de clipocitul apei, de ritmurile muzicii orientale și, deopotrivă, occidentale…

Părerile criticilor:

  • ,,Această lucrare dezvăluie mici tezaure de informație, având totodată un farmec ce amintește de O mie și una de nopți.” – Literary Review
  • ,,Dacă vă gândiți să faceți o vizită la Istanbul, nu plecați fără a citi această carte din scoarță în scoarță cel puțin de două ori.” – Irish Time
  • ,,Cea mai potrivită carte de luat cu tine când pleci să explorezi cel mai fascinant oraș al lumii.” – Scotsman

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

 

Cartea Istanbul. Orașul imperial de John Freely poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sfărîmătorul de inimi, de Julie Garwood-recenzie

Titlul original: „HEATBREAKE”

Traducere: Lucia Ostafi-Iliescu

Editura: Miron

Număr de pagini: 511

USA Today: „Întotdeauna originale şi imposibil de lăsat din mâini, cărţile ei ne dezvăluie emoţii puternice şi personaje încântătoare, care ne ţin cu răsuflarea tăiată.”

   Cum anume v-aţi simţi, dragi cititori, dacă aţi afla că sunteţi urmăriţi permanent? O altă persoană, afară de cei apropiaţi vouă, vă cunoaşte toate secretele şi metehnele, vă priveşte când dormiţi, vă sună la telefon, râde pentru a închide imediat, vă trimite mesaje şi…vă ameninţă cu moartea? Nu ştiu care vă e răspunsul, dar voi încerca să îl ghicesc: posibil să fiţi terifiaţi de atare veşti, de-a dreptul răscoliţi de un tumult de sentimente care mai de care mai negative. Există oare lumina de la capătul tunelului sau este doar un mit precum al monstrului din Loch Ness? Sigur că se întrevede soluţia din acest carusel al fricii, care la fiece pas ne dă câte o mică lovitură, în picior ori direct în moalele capului…Vorbesc despre F.B.I. şi o autoare soră cu speranţa: Julie Garwood.

   Julie Garwood s-a născut în oraşul Kansas, Missouri. A fost crescută într-o familie irlandeză. La vârsta de unsprezece ani mama sa şi-a dat seama că Julie nu putea citi. Din acest motiv Sora Elizabeth, maică şi profesoară de matematică, a ajutat-o pe fetiţă să reuşească pe timpul unei singure veri. Cât timp studia pentru a fi R.N., Garwood s-a decis să aibă o dublă specializare, atât în istorie, cât şi în asistenţă medicală. După ce i-a citit lucrările, profesorul său de istorie a încurajat-o să îţi ia un an liber pentru a scrie. Astfel a adus la lumină o carte pentru copii şi primul său roman istoric. În prezent scrie romane istorice de dragoste, romane de dragoste contemporane şi young adult.

   „Sfărîmătorul de inimi” se deschide cu imaginea unui confesional în care „era mai cald decât în iad”. Părintele Thomas Madden aştepta cu nerăbdare să treacă cele nouăzeci de minute care îi mai rămăseseră pentru a scăpa de cutia în care era nevoit să aştepte pe credincioşi pentru a-şi mărturisi păcatele. Mai erau câteva minute, când, deodată, uşa confesionalului s-a deschis şi a venit primul dintre oamenii care aveau să-i povestească că…a ucis mai multe femei. Că îi era sete de atare acţiuni, dar voia să fie iertat, în ciuda faptului că nici părintele anterior nu îi eliberase sufletul de acea culoare neagră care l-a acaparat. Thomas rămăsese fără grai; nu dori să îi facă pe plac acestei persoane. Ce s-a petrecut în cele din urmă? Criminalul nostru i-a spus părintelui care îi este noua obsesie: sora sa

„Spune-mi numele, i-a cerut Tom, rugându-se lui Dumnezeu să aibă timp suficient pentru a asigura protecţia bietei femei./ Laurant, a şuierat şarpele. Numele ei e Laurant./Groaza l-a izbit pe Tom, ca un pumn în stomac./Laurant a mea?/Exact. Ei, acuma ştii, părinte. Am să-ţi ucid sora”.

   Pur şi simplu l-a lăsat fără grai această dezvăluire. A ieşit ca o tornadă gata să îl demaşte pe acel monstru, dar nici nu puse bine piciorul afară că se trezi cu o lovitură puternică în cap şi îşi pierdu cunoştinţa. După ce se trezi fugi cât de repede şi sună la şeful celui mai bun prieten al său, Nick, unul dintre cei mai buni agenţi F.B.I.  Cel de pe urmă se întorcea acasă, într-un concediu pentru a-şi putea şterge din memorie amintirea ultimei sale misiuni în care fusese nevoit să îl ucidă pe făptuitor. Vacanţa nici bine nu i-a început, că deja avea o nouă sarcină: să fie umbra lui Laurant, să o păzească chiar cu preţul propriei vieţi. El nu o cunoştea pe aceasta decât din fotografiile lui Tom. Vedeţi dumneavostră, dragi cititori, Laurant şi Tom nu au avut ocazia de a fi o adevărată familie până de curând, când aceasta şi-a finalizat studiile din Franţa şi s-a întors. Ea locuise într-un internat în marele Hexagon, iar fratele său, împreună cu familia lui Nick. Cel de pe urmă crezuse că va avea de a face cu o fetişcană şi nici de cum cu o femeie curajoasă care atunci când era nervoasă îşi prepara o ceaşcă de ceai fierbinte fără a o bea ulerior, pasională şi care îşi iubeşte fratele mai mult decât orice pe lume. Prin urmare, dacă părintele Tom fusese lovit şi doborât de un psihopat, Nick fusese răpus de la inimă către cap şi picioare de…dragoste şi teamă.

  Ceea ce m-a atras la acest volum este faptul că lectorul ajunge să o cunoască pe viitoarea victimă în detaliu prin descrierile de-a dreptul minuţioase ale autoarei „Timp de câteva clipe s-a simţit uşurată că ea era ţinta, nu fratele ei…Ai primit vestea foarte bine, a remarcat fratele ei cu un ton acuzator. Atât el cât şi Nick aşteptau să conştientizeze vestea, studiind-o atent ca pe un fluture captiv sub un pahar./ Nu prea ştiu ce să cred, a răspuns ea. Vreau să sper că nu e adevărat…ce a spus.”. Făptuitorul nu este un oarecare, ci un criminal în serie care, orbit de propriilei fantasme, caută o nouă pradă şi a găsit-o în persoana lui Laurant „este în faza de adoraţie. Ceea ce înseamnă că îşi închipuie că eşti îndrăcit de perfectă şi vrea să te protejeze. Acuma tipul e obsedat şi în mod clar se află în conflict cu el însuşi. Sau oricum, asta vrea să credem. Probabil că iniţial i-ai plăcut, Laurant, şi de aceea n-a vrut să-ţi facă rău, dar ştie că va ajunge şi aici, pentru că indiferent ce vei face, vei ajunge să-l dezamăgeşti. În mintea lui crede că nu e posibil să trăieşti conform aşteptărilor lui – e sigur de asta – şi de aceea nu ai cum să câştigi bătălia.”. Aceasta e opinia agentului, dar a vinovatului…”îi plăcea cum sună şi a ajuns la concluzia că probabil „Călăul Necunoscut” era cea mai reuşită poreclă pe care a primit-o vreodată. Avea impresia că simplitatea ei i se potriveşte. Folosind astfel de cuvinte, catârii – porecla dată de el agenţilor FBI – admiteau cât de ineficienţi şi incompetenţi sînt şi dovedea totodată că era ceva cinstit şi pur în prostia şi ignoranţa lor…Nu-i aşa că ne-am distrat? A strigat el rulând cu viteză pe autostradă. Apoi a râs. O, da, ne-am distrat”.

   Laurant îşi dă seama că singura cale de a-şi găsi din nou liniştea este să îl înfrunte pe acela care i-a dat lumea peste cap. Cum anume? Înfuriindu-l. Acesta este tipul criminalului organizat, îşi şterge urmele, îi place să fie cunoscut de ceilalţi, să fie popular, se crede mult mai bine pregătit decât forţele de ordine, dar va putea el oare să nu calce pe alături măcar o singură dată? Laurant propune şefului să o folosească drept momeală. Totodată va pretinde că este îndrăgostită de Nick şi că urmează să se căsătorească cu acesta pentru a-l face pe necunoscut să se arate…Ce se va petrece? Se va termina totul cu bine, cu un happy end şi…cam atât? Sau vom avea de a face cu o nouă turnură a poveştii, cu mult prea mult suspans şi cu…

   Opera este scrisă la persoana I de un narator obiectiv, omniscient. Naratorul este personaj-victimă, poliţist şi făptuitor. Cele care dau coloratură romanului sunt sentimentele pe care le dezlănţuie în fiinţa cititorului. Este una dintre acele cărţi care nu m-au lăsat să o las de o parte pentru mult timp: plecam în oraş şi mă întorceam la citit, plecam la ştrand şi o luam cu mine  la plajă, pe maşină. Un adevărat accesoriu. Descrierile nu lasă de dorit, intrăm în gândurile lui Laurant, Nick şi în cele ale Sfărîmătorului de inimi…suntem când speriaţi de moarte, când raţionali, dar ne temem de avioane, când terifiaţi de imaginile din mintea unui asasin. Ce ne rămâne de făcut dacă nu să citim un volum la care zicala că „aparenţele înşeală” nu poate fi nicicând mai veridică…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

5/5 STELUŢE

 

 Cartea Sfărîmătorul de inimi de Julie Garwood poate fi comandată de pe site-ul Editura MironPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

 

Sursă imagini: pinterest.com

 

Curs practic de spiritism-o fascinantă călătorie în lumea de dincolo-recenzie

Autor: C. K. Nicolau

Editura: Aldo Press

Categoria: Paranormal

An apariție: 2001

Număr de pagini: 160

  Într-adevăr… am fost cam ocupată în ultima vreme. Am pășit într-o lume care m-a fascinat încă din copilărie. Eram ferm convinsă că bunicul meu… care obișnuia să-mi spună cele mai fascinante povești, plecase acolo, în lumea spiritelor, fără să fi avut posibilitatea de a alege. Căci altfel… nu m-ar fi părăsit niciodată, iar eu aș fi stat și acum, în serile de vară, pe prispa casei, ascultând vocea sa domoală. Dar… din lumea aceea, de dincolo – cum obișnuiesc unii să-i spună – bunicul n-a mai reușit să-mi vorbească, iar eu l-am acuzat oficial că este primul bărbat din viața mea care m-a părăsit. A urmat tata. Cu el făcusem deja un pact… îl pusesem să-mi promită că va da un semn, în cazul în care va pleca și el în lumea norilor (așa-mi place mie să-i spun).

   Trăim într-o lume în care părerile sunt formate din multitudinea de informații pe care le primim sau pe care alegem noi să le asimilăm. Unii nu cred, nu dau nicio șansă ideii de comunicare cu lumea spiritelor, alții sunt ferm convinși că e nevoie numai de voință pentru a stabili o legătură cu lumea de dincolo.

   În adolescență, fascinată de Dostoievski, Tolstoi și de alți scriitori celebri care părăsiseră lumea aceasta cu mult timp înainte ca eu să mă fi născut, am devorat toate cărțile legate de spiritism, am participat la ședințe în care spiritelor trecute dincolo li se tulbura, pentru câteva minute, liniștea. Mai târziu, cu fiecare carte din domeniu, cu fiecare informație pe care o asimilam, realizam că nu e chiar atât de simplu. Despre spiritism și ce înseamnă această noțiune cu adevărat, vorbește cartea „Curs practic de spiritism”, de C. K. Nicolau.

   Cine se așteaptă să afle cât e de ușor să stai la masă cu Eminescu după ce citește această carte, se înșală amarnic. Cartea nu e o înșiruire de tips-uri pentru a stabili legătura cu spiritele, nu e o rețetă care să garanteze întâlnirea certă cu cei de dincolo… ci mai degrabă e un studiu despre noțiunea de spiritism, ca „o filosofie experimentală care se ocupă cu studierea sufletului și manifestările sale”. Deși datele despre autor sunt foarte puține, însăși identitatea acestuia pare să fie învăluită într-o aură de mister, se știe că au existat numeroși oameni pasionați de spiritism care îl consideră pe C. K. Nicolau un adevărat maestru. De altfel, nu doar spiritismul este pasiunea sa, ci și hipnoza sau alte domenii despre care necesită capacități extrasenzoriale.

  Dar… să vorbim despre carte, în șoaptă, însă… pentru a nu perturba liniștea profundă a lumii de dincolo. Încă de la început, suntem avertizați asupra faptului că „spiritismul este o știință-credință care ne arată că omul posedă un suflet și că acesta nu este decât o mică părticică din puterea Dumnezeirii. Această firimitură de Dumnezeire își începe acțiunea în cele mai inferioare animale, unde activitatea sa nu este mai mult decât un instinct și de unde numai după ce trece printr-o serie de mii de vieți, tinde a deveni inteligență, încarnându-se în specia umană”.

   În capitolul „Istoria spiritismului„ autorul face o trecere în revistă a acestui concept, încă de la începuturile sale. Este important de adăugat faptul că de la apariția acestei cărți (2001), până în momentul de față, domeniul acesta, al cercetării lumii de dincolo, s-a analizat în detalii din ce în ce mai fine, omenirea dezvăluind noi și noi piese din puzzle-ul marelui mister al omenirii – lumea de dincolo. Totuși, datele pe care Nicolau le expune în acest curs, sunt în concordanță cu ceea ce s-a mai aflat între timp. Așadar, informațiile oferite de către scriitor se asortează perfect cu marele tablou de ansamblu.

  „Spiritismul și religia” oferă detalii despre raportul dintre normele religiilor de astăzi și ideea de comunicare cu lumea de dincolo. Iată ce spune autorul: „sunt mulți acei care cred că spiritismul nu se poate împăca cu religia și că între biserică și spiritiști este o mare prăpastie. Aceasta este cea mai mare greșeală pe care poate s-o facă vreodată un om. Să căutăm a ne lămuri. Mai întâi ce înțelegem prin spiritism? Este fără îndoială că și cel mai novice în ale acestei științe va înțelege prin numele ei știința sufletului; și când zicem știința sufletului, trebuie înțeleasă știința religiei; acea știință cuprinsă în sufletul fiecărui om, oricât de neînvățat, știința despre Dumnezeu și despre legile comunicării lor”.

    „Spiritismul în fața științei” dezvoltă raportul dintre coordonatele precise și cele ipotetice și nepalpabile ale vieții, capitol urmat de „Există lumea cealaltă?” – întrebare la care, fără dubiu, foarte mulți dintre noi, după datele științei de astăzi, răspundem: DA!

   În următoarele capitole sunt tratate noțiunile de „medium”, de „scară ierarhică a spiritelor”, însă adevăratul deliciu al cărții constă în instrucțiunile practice ale unei ședințe de spiritism. În capitolul intitulat „Cum se face o ședință de spiritism”, suntem îndrumați, pas cu pas, în procedeul de comunicare cu cei din lumea de dincolo. N-o să vă dezvălui detalii despre aceste instrucțiuni, le veți găsi în carte! Pot doar să vă spun că nu e nevoie de foarte multe încercări pentru a primi semne… dacă asta e ceea ce vă doriți. Totuși, așa cum avertizează și autorul, chemarea unui spirit se face numai cu un motiv foarte întemeiat.

  În încheiere, iată un citat elocvent despre ceea ce înseamnă spirit și viețile sale: „Spiritul, pentru a ajunge la perfecțiune, trebuie să treacă printr-o serie de mai multe vieți corporale. De aici legea reîncarnării și a vieților succesive. Fiecare viață este o verigă a existenței care se leagă înapoi și înainte de o verigă deosebită, de o nouă viață deosebită, dar solidară cu cea prezentă. Prezentul este consecința trecutului și pregătirea viitorului. Viață cu viață, ființa umană se instruiește. Clăditor al propriului destin, sufletul omenesc liber și răspunzător își alege drumul. Căderile ce va suferi, pietrele și spinii ce-l vor sfâșia, vor avea ca efect dezvoltarea și luminarea rațiunii sale”.

   Încheind această fabuloasă călătorie în lumea de dincolo, mă întorc cu gândul la bunicul și la tata… și tentația de a-i chema din nou în această lume e imensă, dar cine sunt eu să le tulbur liniștea?! Sau poate că nu mi-a trecut încă supărarea… pentru că și unul și celălalt și-au încălcat promisiunile…

 

Cartea Curs practic de spiritism de C. K. Nicolau poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Iubiri şi scandaluri, de Caroline Linden-recenzie

Titlu original: Love in the of scandal
Traducere: Iulia Bodnari
Editura: Litera, 2016
Numar pagini; 290

Seria: Poveşti Scandaloase”-1.Dragoste şi alte poveşti scandaloase, 2.Între raţiune şi scandal, 3.Iubiri şi scandaluri, 4.Scandaluri ascunse

Sunt la a treia carte din această serie şi peripeţiile continuă.

,,Penelope Weston nu îl place deloc pe Benedict Lennox, Lord Atherton. Poate că este moştenitorul fermecător şi agreabil al unui conte şi cel mai chipeş bărbat din lume, dar ea nu poate uita ca acesta şi-a abandonat prietenul la nevoie şi nici că a curtat-o odinioară pe sora ei Abigail. Este, de fapt, ultimul om de pe pământ cu care s-ar mărită vreodată. Ce bine ar fi dacă nu s-ar simţi atât de atrasă de acest ticălos arogant!”

   Ce să îi facă să o oprească pe prietena sa Frances să îl adore pe Benedict? Acesta are de gând să se căsătorească din nou, iar dulcea, liniştita şi tânăra debutantă, domnişoara Lockwood este candidata perfectă, numai că, Penelope i-ar putea strica planurile.
El o va invită la dans, tocmai pentru a îşi îmbunătaţi imaginea.

,,Amintirea lui Penelope îl trezi din atipatie. Vulpea aceea! Voia oare să -l tortureze pentru totdeauna? Nu, se jură el imediat; nu o va lasă. Ignora faptul că încercarea lui de împăcare cordiala nu ieşise bine. De data asta nu avea să o lase să se bucure de situaţia lui proastă fără nici o consecinţă. Şi chiar dacă ştia că nu trebuia-chiar dacă bănuia că nimic bun pe lume nu putea ieşi din confruntarea cu ea-porni hotărât să o găsească.”

   Penelope pe de altă parte încearcă să o convingă pe Frances sa analize situaţia- dacă pretendentul sau ţine la ea sau vrea să aibă o căsnicie fără sentimente. Proastă sfătuire, Frances îi va pune câteva întrebări lui Ben, iar aceştia sfârşesc prin a se certa.
Ben este nervos pe Pen, pentru că şansa sa de a se căsători cu o moştenitoare drăguţă este compromisă din nou, iar pentru a scăpa de sub tirania tatălui său, contele,  este neapărat nevoie de o moştenitoare. De când a fost alungat de acasă trăieşte din veniturile sale din armată şi la cheremul crudului său tată. Acesta l-a chinuit din copilărie, bătăile cu biciul fiind la ordinea zilei. Acest tratament dur nu are de unde să îl ştie Penelope, ea îl crede un om insensibil pentru că şi-a abandonat prietenul din copilărie.
Deşi i-a stricat planul de căsătorie, Ben este în continuare atras de Penelope, chiar dacă nu are nevoie de o persoană aşa îndărătnică şi cicălitoare ca şi parteneră.

,

,Respira întretăiat. Nu voia să o dorească pe Penelope. De la început văzuse că nu era genul de fată cu care voia să se însoare; era pasională şi furtunoasă şi în stare să-l înebunească. Dar acum nu putea să nu se gândească la momentul când îi atinse picioarele îmbrăcate în ciorapi de mătase sau la mirosul parfumului ei sălbatic şi dulce, şi perfect pentru Penelope.”

   Loialitatea faţă de prietena sa Olivia, o va băga în necazuri serioase şi bârfe. Când dă peste lordul Clary şi Olivia într-o încăpere, iar cei doi se pare că erau într-o confruntare în dezavantaj pentru Livi, Penelope intervine. Olivia va scapa, dar Penelope nu. Furia lui Clary pentru întrerupere se va revarsă pe Pen. Cel care o va salva va fi Ben. Prinşi doar ei doi în încăpere, chiar de fosta proaspăt logodnică, ea cu corsajul sfâşiat, ciufulită, el în urma bătăii aplicate lui Clary, situaţia nu se prezintă prea bine. Zvonurile despre o Penelope decadentă, care se afişează cu diferiţi bărbaţi şi este disponibilă, circulă în toată Londra.
Ben va sta şi va analiza situaţia şi se pare că este încântat să îi vină în ajutor fetei. Ce şansă mai bună s-ar ivi să se căsătorească cu o moştenitoare?

,,În primul rând, avea nevoie de o mireasă cu bani.
Penelope Weston avea o dotă de patruzeci de mii de lire.
În al doilea rând, nu voia să ajungă de râsul lumii. Voia o soţie cu bun simt şi discretă, nu o fată gălăgioasă şi sălbatică, care să fie mereu subiectul bârfelor şi al insinuărilor răutăcioase.
Bineînţeles, din câte ştia el, Penelope nu fusese implicată în nici un scandal până acum, şi el văzuse deja cât de profundă şi neclintită putea fi loialitatea ei, odată câştigată.
În al treilea rând, îşi dorea o soţie cât mai curând. Două refuzuri umilitoare erau suficiente, şi el spera să se însoare înainte de alt eveniment. Momentul potrivit pentru a-şi găsi o mireasă după placul lui trecea repede, şi el nu ştia când şi dacă avea să se ivească altul.
Şi Penelope Weston-bogată şi frumoasă-avea să aibă o nevoie disperată de salvare…salvarea pe care i-o putea aduce doar o asemenea căsătorie respectabilă.”

   Din partea lui Ben situaţia ar fi ca şi rezolvată, dar din partea îndărătnicei Pen nu avem parte de înţelegere. Deşi a aflat ce zvonuri îngrozitoare circulă pe seama ei, ea nu vrea să se mărite din obligaţie, mai ales cu nesuferitul de Lord. Deşi atracţia dintre cei doi nu este deloc de neglijat, Pen tot îşi aduce aminte că prima curtată a fost sora sa cuminte şi liniştită, nu ea. Deşi…. când la cunoscut în secret se simţea atrasă de el, dar acum…

,,Doar că…nu o săruta pe Abigail acum, nici pe Frances Lockwood, nici pe vreo altă tânăra lady. O săruta pe ea, şi buzele lui se mişcau uşor peste buzele ei, până îşi dădu vag seama că gura ei se înmuiase şi îi răspundea. În afară de mâna pe care el i-o mai ţinea încă într-a lui, nu o atingea în altă parte, dar Penelope se simţea ţinuită în scaun. Sau poate că pur şi simplu nu voia să se mişte şi să întrerupă momentul acesta emoţionant de trandrete neaşteptată.”

   Cei doi vor sfârşi căsătoriţi din obligaţie, iar acest fapt o chinuie pe Pen. Ea nu îl suportă pe Ben, îl crede în continuare vinovat în situaţia cumnatului său Sebastian. Ben în schimb nu vrea o mireasă docilă, o vrea pe îndărătnica şi pasională sa soţie.
Când contele, tatăl lui Ben, îi va invita pe iahtul său pentru ai duce pe domeniu, Penelope va fi de acord, ea vrând să repare relaţia tată-fiu. Ce nu ştie ea, este că pe vas o aşteaptă lordul Clary, iar acesta încearcă să afle unde este ascunsă Olivia. Nerezolvând nimic, o va împinge în apele reci ale Tamisei. Când Ben va descoperi lipsa tinerei sale mirese, va sări în ajutor, rugându-se să nu moară.
Contele -tatăl, va suferi un şoc văzând cum moştenitorul său îl înfruntă şi sare în apă, şi va muri.

   Ce se va întâmplă cu Penelope şi Ben? Vor reuşi cei doi să se salveze de la înec? Cum vor fi primiţi pe domeniul familiei de contesa văduvă?
Ce se va întâmpla cu relaţia dintre cei doi soţi? Îşi vor da seama de sentimentele lor, vor ajunge la vreo înţelegere?

   Şi acesta a treia carte din serie mi-a plăcut mult, autoarea nu se dezminte prin prezentarea situaţiilor haioase, iar relaţiile dintre cuplurile formate te binedispun. Personajele sunt persoane cu necazuri, dureri şi bucurii la fel ca şi în viaţa reală, iar şansă la fericire o poate avea oricine…..şi asta m-a făcut să nu pot să las cartea din mâna până la final!

Nota mea pentru carte este 9,8.

Cartea Iubiri şi scandaluri, de Caroline Linden poate fi comandata de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest

“Vocea lui se rostogolește prin toată ființa mea…”

Amantul, de Jodi Ellen Malpas-recenzie

Editura Trei
Colecția Eroscop
Anul apariției: 2017
Titlul original: This Man
Traducere: Camelia Ghioc

    Jodi Ellen Malpas a scris cartea ei de debut Amantul / This Man pe ascuns, îngrijorată de ceea ce vor crede cunoscuţii descoperind ce e în stare să producă imaginaţia sa descătuşată. A fost şocată ea însăşi de rezultat. Când a găsit, în sfârşit, curaj să îşi scoată la lumină fanteziile secrete, a făcut-o lansându-şi primul roman în regim de self-publishing şi în format e-book. Succesul instant înregistrat şi reacţiile incredibile ale cititoarelor i-au ridicat povestea romantico-erotică la statutul oficial de bestseller şi au impus transformarea ei într-o trilogie publicată în toată lumea.

   La prima vedere nu ar exista în creaţia sa diferenţe faţă de poveştile şi protagoniştii masculini din celebrul ciclu Cincizeci de umbre ale lui Grey sau din seria Crossfire, cele care au avut atât de mare succes şi la noi. Sunt prezente toate clişeele de care autoarele nu pot şi nu vor să scape, pentru a asigura atracţia maximă a personajelor lor masculine. Avem de a face şi aici, în întruparea lui Jesse Ward, cu un bărbat alfa superb, dominator, bogat, arogant şi maniac al controlului.

  Partea de originalitate o aduce protagonista feminină, Ava, care nu mai este o imposibilă virgină sau vreo fetişcană uşor influenţabilă şi supusă din naştere, ci o tipă unsă cu toate alifiile ce, deşi se îndrăgosteşte şi se zăpăceşte ca oricare altă fiinţă fragilă lovită de săgeata lui Cupidon, tot nu îşi pierde suficient capul încât să nu vadă în gesturile impertinente, infatuate, dominatoare şi obsesive cu care bărbatul încearcă să o abordeze, ceea ce sunt: trăznăile unui ţăcănit. Este o femeie normală care poate cataloga corect ca nebun pe unul ce se comportă ca atare. De acord, un nebun frumos şi având baze solide pentru a-şi permite să fie astfel, dar totuşi până la urmă, doar un descreierat, căruia bunul-simt îţi dictează să-i eviţi dictatura sentimentală şi să rezişti voinţei lui demente, oricât de irezistibil ar părea.

  Din această amalgamare a reacțiilor feminine, cele clasice de literatură erotică (ce rămân de obicei doar interiorizate în faza iniţială) şi cele mai lucide cu corespondenţă genuină în viaţa cotidiană, apare şi tensiunea specială a romanului. Una psihologică, dublată de cea instinctuală, sexuală, ele  respingându-şi adesea vibraţiile, complicând înlănțuirea dintre sentimentul de îndrăgostire şi pasiunea copleşitoare.

    Ava O’Shea este o tânără frumoasă şi suplă de 26 de ani, cu ocupaţie atrăgătoare, fiind consultant designer de interioare la o firmă din Londra. Independentă, proaspăt ieşită dintr-o relaţie pe cât de toxică, pe atât de distrugătoare de noţiuni precum stima de sine şi respectul implicit al unei legături de iubire, ea îşi promite să nu mai facă aceleaşi greşeli pe viitor şi să nu mai permită bărbatului de lângă ea aventuri şi flirturi cu alte femei, dar nici tentative de manipulare sau de control.

   Fata îşi practică meseria cu pasiune, iar în timpul liber preferă să se distreze conform vârstei cu câte o băută neexagerată prin vreun club, însoţită de conversaţii animate cofidenţiale cu prietena sa, Kate. Colega-i de apartament fiind ea însăşi un personaj delicios ce de când s-a despărţit de fratele Avei, tot îşi dă o mulţime de întâlniri care nu ajung niciodată prea departe – în căutarea tipului potrivit – și are o mică afacere proprie, livrând torturi într-o maşinuță capricioasă care, la un moment dat, devine periculoasă de-a dreptu’ pentru amândouă.

   Viaţa protagonistei noastre este perturbată serios din momentul în care Ava este trimisă de către compania în care aceasta activează la un client nou, nimeni altul decât Jesse Ward, cel care va arunca în aer tot ceea ce credea ea că ştie despre îndrăgostire la prima vedere, relaţii romantice, atracţie sexuală sau despre bărbaţi, în general.

    Un maestru absolut al jocurilor senzuale, un fin cunoscător al reacţiilor feminine în pat sau în afara lui, un om de afaceri care ştie exact ce-şi doreşte, Jesse este un adevărat playboy, dotat cu un fizic excepţional, capabil oricând să producă scântei suflării feminine doar prin simpla sa apariţie. Şi ce apariţie! Jesse este splendid într-o manieră fascinantă, devastantă şi debordând siguranţă de sine.

   Ceea ce începe ca o partidă, păstrată la nivel incipient, dar fantastică, de tachinare sexuală în conacul lui din afara oraşului, The Manor, se transformă curând într-o urmărire îndârjită din care Ava nu ştie dacă îşi doreşte cu adevărat sau nu, să scape. Captivă în păienjenişul erotic urzit de Jesse cu atâta dibăcie, ea are câteva tentative nu foarte convingătoare de a înceta orice contact cu acest bărbat neobişnuit, parcă desprins din fantasmele erotice ale femeilor, însă periculos de dezaxat.

  Simţind rezistenţa Avei, Jesse strânge lanţul dominării, folosind metoda lui preferată: jocurile sexuale, a căror artă este conştient că o stăpâneşte.

   După fiecare întâlnire aprigă dintre cei doi, Ava constată că sistemul ei de apărare se prăbuşeşte, tocmai când aroganțele lui ar fi trebuit să i-l întărească şi să i-l facă inexpugnabil, că ea nu mai poate rezista ferocităţii pasiunii ce o devorează. Degeaba respinge un apel telefonic, pentru că alte zece îi urmează, degeaba pleacă în club pentru a uita ceea ce  nu poate să uite, pe Jesse Ward, fiindcă el este deja acolo, presând-o, înțepând-o, tamponând-o.

   Jesse acţionează direct, demonstrând mereu cât este de  determinat să o introducă în viaţa lui, metodele sale sunt dominatoare, folosind fără niciun scrupul orice cale pentru a o supune pe Ava voinţei lui. Libertatea personală îi este un concept total necunoscut, în ciuda protestelor raţionale, dar slăbite de dorinţă, ale femeii. El nu se dă în lături de la a o urmări, de a-şi exercita forţa fizică sau puterea de convingere, nici de a încerca înduioşări, atacând pe alte fronturi, prin a-i cumpăra o maşină lui Kate în locul rablei primejdioase. Cu alte cuvinte, Jesse nu pare să ştie ce înseamnă un refuz. În schimb, toate fanteziile sexuale ale Avei sunt îndeplinite într-un mod… în toate modurile pe care ea a avut curajul sau nu, să le viseze.

 Jesse Ward nu este doar prototipul amantului, el este şi un confident minunat, oscilând permanent între dominaţie şi dulce tandreţe. Atenţiile cu care o copleşeşte pe Ava o derutează complet, creând premisele unui joc de du-te-vino emoţional cu un final greu de prevăzut.

 Deşi cei doi continuă să se întâlnească, deşi el nu pare să vrea nicio altă femeie în afara ei, Ava se teme să nu rămână doar o aventură sexuală ca oricare alta, iar Jesse se teme să nu o piardă. Ce lipseşte din ecuaţie? Comunicarea sinceră şi profundă. Ea nu vrea să-şi dezvăluie total sentimentele pentru el, fiindu-i frică să nu-şi accentueze vulnerabilitatea, iar el, dincolo de impunerea pasiunii, nu doar că nu îi garantează un viitor clar împreună, dar şi tăinuieşte amănunte legate de trecutului lui, mistere care  cresc şi se descoperă revelator pe parcurs, tulburând şi mai rău apele.

 Cu tălăzuiri romantice şi uragane erotice dezlănţuite, se cabrează în flux şi reflux povestea turmentată a celor două suflete-pereche, care numai împreună pot descoperi forţa de a se abandona fără reţineri marii iubiri, aceea ce le transformă în stăpâni şi prizonieri deopotrivă, unul al celuilalt.

   Jodi Ellen Malpas aprinde până la incandescență imaginația cititorilor atraşi în vârtejul erotic al unui roman hot care nu dezamăgește nicio clipă așteptările de romantism intens sugerate de titlu.

Cartea Amantul de Jodi Ellen Malpas poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Invitaţia la vals de Mihail Drumeş-recenzie

Editura Scrisul românesc, Craiova, 1986

Număr de pagini:272

   „Îmi acordaţi acest dans?” este o întrebare care aduce cu sine şi răspunsul… Cine să ştie că un simplu „Da” ori „Nu” poate să întoarcă din cale un destin, poate să schimbe o mie şi una de vieţi. Până la urmă ce este viaţa dacă nu o înrâurire de mai multe culori care se amestecă şi se amestecă formând un melanj. Acesta, la rându-i, conţine zâmbete, bocete, singurătate, fericire, angoasă, un suspin ori mai multe, durere, plăcere, un chip de femeie sau de bărbat pe care nu o vom, respectiv, nu îl vom uita vreodată. Şi-a lăsat amprenta în mintea noastră care înmagazinează pe toate la fel cum sculptorul reuşeşte să creeze operele de artă, fiecare având acel ceva inedit pe care îl oferă celor din jur la nesfârşit…

   Cine a fost Mihail Drumeş? Prima dată am auzit acest nume în timp ce cutreieram biblioteca şcolii. Eram în clasa a şasea pe atunci.Mă intriga peste poate. Am întrebat-o, ulterior, pe mama care mi-a recomandat să citesc câteva dintre volumele acestui scriitor. Zis şi făcut. De la primele rânduri am fost prinsă de un vârtej. Pur şi simplu nu puteam să las cartea din mână: veneau părinţii să îmi spună că mă aşteaptă prietenii afară, eu mă prefăceam bolnavă . Mihail Drumeş sau Mihail Dumitrescu s-a născut la data de 26 noiembrie 1901 în Ohrid, Macedonia şi a decedat pe 7 februarie 1982 la Bucureşti. A fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă şi romancier român, popular în perioada interbelică. La origine aromân, s-a stabilit în Oltenia. A urmat liceul la Caracal şi Craiova. Ulterior a urmat Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1928. A lucrat ca profesor de liceu, ulterior în învăţământul superior. Printre lucrările sale regăsim „Capcana”(1927), „Ioana d’Arc” (1937), „Scrisoarea de dragoste”(1938), „Elevul Dima dintr-a şaptea”(1946), „Arde Prahova”(1974).

    „Invitaţia la vals” a fost publicată în anul 1936 şi debutează cu dorinţa de netăgăduit a personajului principal, Tudor Petrican, de a se sinucide „Ce s-a întâmplat?…Nu ştiu. Nu-mi dau seama…ceea ce ştiu e că mâna destinului a aruncat cu o savantă preciziune un laţ, care mi s-a strâns concentric în jurul gâtului, şi simt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă duce corabia neagră”. El  se destăinuie cititorului, ne povesteşte viaţa lui şi de ce un om ar dori să dea cu piciorul lumii sale pentru a intra în purgatoriul care se deschide odată luată această hotărâre de-a dreptul radicală.

  Tudor a fost un copil care a avut totul: învăţa bine pe timp de ziuă, iar noaptea petrecea. Două firi, una retrasă, dornică de succes pe plan intelectual şi alta plină de pasiune şi dorinţa de a ieşi din tipare. Dacă la şcoală vanitatea era cea care îl ghida, pe timp de noapte, la chefuri alături de prietena sa prefera, asemenea, să fie centrul atenţiei pentru ca după câteva clipe să se despartă de fata respectivă. Ceea ce îi plăcea era mai ales faptul că era dorit ori de profesor în studiu, ori de fata cea mai râvnită pe care o părăsea lăsând în urmă inimi frânte. Acesta înaintează în vârstă. Alege să urmeze Facultatea de Drept, dar nu se mai simte precum în liceu fiindcă pare că s-ar pierde în marea de oameni reprezentată de studenţi „simţeam că mă împrăştii, că mă dizolv în marele anonimat fără vreo posibilitate de regăsire”, „fusesem croit să înfrunt primejdia…or, aici aproape totul îmi era îngăduit”. Acesta trăia într-o clădire veche cu mai multe persoane specializate în varii domenii. Aşa se face că va pleca cu unul dintre chiriaşi la balul mediciniştilor şi va cunoaşte…o nouă faţetă a monedei norocoase. Cum se întâmplă adesea, omul este orb în faţa destinului şi îi trebuie mai mult timp să realizeze că undeva ceva, ceva se pregăteşte. În vreme ce Tudor era fermecat de dansul unei poloneze, o prietenă de la facultate îl ia de o parte şi îi propune să danseze şi cu celelalte fete lăsate singure. Zis şi făcut, va invita la vals scânteia care îl va face cel mai fericit şi care va însemna, în egală măsură, propriul sfârşit „era vorba de o brunetă înaltă, subţire, îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră…A, L’invitation à la valse, a şoptit ea roşind brusc ca şi cum ar fi spus ceva neîngăduit”. Din păcate Tudor nu a remarcat-o decât în momentul când i-a devenit vecină şi…l-a intrigat prin faptul că a spus  un „nu” sau mai bine spus i-a arătat ce înseamnă nu, refuzând  toate scrisorile de dragoste de la acesta „iată de ce Mihaela începuse prin dârzenia ei să mă intereseze. Pe ea o voi cuceri prin luptă şi nu voi depune armele înainte de a capitula. Ca să ajung la inima ei, n-o să umblu pe căi ocolite, lăturalnice, ci pe drumul mare, zburând pe cai înaripaţi. Nu mă vrea? O vreau eu şi va fi a mea cu voia ori fără voia ei…vestita replică a voievodului moldovean ”. Ulterior primeşte scrisorile, din nou le refuză, le primeşte până ce Tudor pune în aplicare un alt plan. Se ascunde în casă la Mihaela şi o confruntă. Ea nici nu vrea să audă de acesta, dar…îşi va schimba atitudinea în momentul în care protagonistul va…plânge. Vor începe să iasă în oraş. Tudor se mută pentru a nu afla ceilalţi chiriaşi despre noua sa cucerire. El şi va face noi griji precum „aşadar, asta fusese totul? De ce se topise aşa de repede rezistenţa Mihaelei? De ce nu mă înfruntase mai mult…Atunci aş fi iubit-o, poate!…Sînt în „Prostul”, piesa lui Fulda, cîteva replici subtile, pline de adevăr. Eroul, Justus, povesteşte unei prietene: „Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fără seamăn, singura fericire.”/”Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?”îl descoase ea/”Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea!” E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului”.  Ceea ce m-a frapat este că în ciuda inteligenţei debordante a personajului nostru, acesta nu şi-a dat seama decât prea târziu că s-a îndrăgostit. Dragostea celor doi înflorea pe zi ce trecea; petrec câteva zile la Bosfor, dar toate evenimentele duc către un declin. Tudor va considera că odată ce Mihaela i s-a dăruit, s-a stins şi pasiunea. Din acest motiv îi trimite o scrisoare prin care se va despărţi de tânăra noastră…Aşa să fie?! E acesta finalul sau doar…un pas către o poveste şi mai mare. Ce se va petrece mai departe? Ne rămâne să dansăm un vals cu un necunoscut, să aprindem, mai apoi, veioza pe când vom fi acasă şi…să ne apucăm de cucerit o…carte .

Opera este scrisă la persoana I, iar naratorul este subiectiv. Mi-a plăcut mult faptul că protagonistul se autoanalizează continuu „prea îmi intrase libertatea în sînge că să mă pot împăca vreodată cu jugul căsniciei. Şi apoi firea mea capricioasă, nestatornică, n-ar fi fost un izvor nesecat de amărăciuni pe amândoi”; este o fire complexă care evoluează pe tot parcursul lucrării „la ce te gândeşti?…Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei: Timpul?”.  Personajele şi cadrele sunt văzute prin ochii lui Tudor, ceea ce mă face să ridic un semn de întrebare: Să fie aceasta povestea veridică sau o închipuire a ceva ce a simţit protagonistul, iar ceilalţi nici măcar nu au băgat de seamă? Din păcate încă de la primele file ale romanului el ne dă şi deznodământul: sinuciderea. Cu toate acestea, finalul ar fi…dar nu vă spun! Vă las pe dumneavoastră, dragi cititori, să aflaţi ce se va întâmpla…

 

„În orice caz natura umană este foarte complexă. Ceea ce n-admit e ca o fiinţă să dispună de altă fiinţă mergând până acolo încât să o suprime. Dragostea nu dă nimănui această prerogativă.”  

Lectură plăcută!!! 5/5 steluţe

 

 

Cartea Invitaţia la vals de Mihail Drumeş poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
21

Când înflorește liliacul… și suferințele iau sfârșit de Martha Hall Kelly-recenzie

Titlu: „Când înflorește liliacul”

Autor: Martha Hall Kelly

Editura: Litera

Data apariției: aprilie 2017

Număr pagini: 512

   Întotdeauna am crezut că nimic nu e întâmplător… și nicio carte nu vine să-și răsfoiască filele în mâinile mele, fără ca trăirile mele să nu fie bulversate ca și cum ar fi aruncate în mijlocul unui uragan. De la titlu, până la ultima frază din carte, totul e o experiență răvășitoare.

   „Când înflorește liliacul”  nu e doar o carte, e o mărturie, iar pe mine, mărturiile legate de război, mă tulbură enorm. Trecuse vremea liliacului când am început să citesc această carte, însă cu fiecare rând, cu fiecare sentiment de teamă, de nerăbdare, de părere de rău… și chiar cu fiecare lacrimă care mi-a scăpat, vicleană, printre gene, am simțit că eram acolo, în povestea cu parfum de liliac și de iubire… dar mai ales cu aroma unei perioade dificile din istorie. Pentru noi, cei de astăzi… e destul de greu să ne imaginăm circumstanțele războiului… și poate că nici nu ne dorim să o facem, pentru a nu ne tulbura existența pe care o dorim – cum altfel, decât plină de liniște…

  Totuși, există momente în care istoria bate la ușă, în mod imprevizibil… fără să-și fi făcut programare. Ca într-o magică poveste, ea se întruchipează într-o carte, se așază în brațele tale și fiecare filă se plimbă lin în fața ochilor tăi, transpunându-te – fără ca măcar să-ți fi dat seama – în lumea ei. Așa fac cărțile hipnotice… te lasă să crezi că citești, însă te țin prizonier în trăirile filelor… și nu te lasă, până la final. După aceea… sunt zilele acelea… când citate sau replici din carte te bântuie.

   Despre o astfel de carte… și cum mi-a bântuit zilele și nopțile, o să vă vorbesc în cele ce urmează.

    Pentru început, iată câteva considerații prezentate pe coperta cărții:

Newyorkeza Caroline Ferriday este ocupată până peste cap cu postul de la consulatul francez și cu o nouă iubire la orizont. Dar lumea ei se schimbă dramatic atunci când armata lui Hitler invadează Polonia în septembrie 1939 vizând cucerirea Franței.

Peste ocean, Kasia Kuzmerick, o adolescentă poloneză, simte cum viața lipsită de griji pe care o duce e pe cale să se sfârșească pe măsură ce e tot mai ocupată cu rolul ei de curier pentru mișcarea de rezistență. Într-o atmosferă tensionată de supraveghere și suspiciune, un pas greșit poate avea consecințe grave.

Pentru tânăra și ambițioasa doctoriță germană Herta Oberheuser, un anunț de angajare ca medic guvernamental pare biletul de evadare dintr-o viață pustie și șansa nesperată de a-și practica profesia. Însă ea se trezește prinsă ca într-o capcană pe un tărâm plin de secrete și dominat de bărbați.

Destinele acestor trei femei se intersectează după ce Kasia este trimisă la Ravensbruck, faimosul lagăr de concentrare nazist pentru femei. Vor reuși Caroline și Kasia să le facă dreptate acelora pe care istoria i-a uitat?”

   Așadar, povestea a trei femei, trei vieți care se transcend brusc de la perioadele de liniște, la un tumult mult prea mare și prea devastator. Poveștile lor, circumstanțele în care se întâlnesc și emoțiile prin care au de trecut, creionează caracterul societății de atunci și subliniază ideea de individualitate exagerată, de egoism extrem, de lipsă de umanitate. Pe alocuri cu accentuate nuanțe de cruzime, cartea – despre care însăși autoarea mărturisește pe un site de literatură că nu este rodul ficțiunii, ci o poveste ruptă din realitatea acelor vremuri – e un carusel al emoțiilor. De la premisele unei fascinante iubiri, până la efectele devastatoare ale unei minți bolnave care a creat războiul, fiecare rând e un crescendo al intensității trăirilor.

   Am mai citit și alte cărți care conturează efectele războiului asupra umanității, fiecare m-a impresionat, impactul suferinței expuse fiind atât de mare, încât uneori am avut nevoie de pauze… dar întotdeauna am revenit, pentru că e mereu ceva care te determină să continui, să afli ce a spus, ce a gândit… dar mai ales ce a simțit fiecare personaj în parte. Pentru un roman de debut, Martha Hall Kelly se dovedește a fi o abilă naratoare, o scriitoare care știe să stăpânească foarte bine tehnica narativă și care reușește nu doar să creeze circumstanțe, ci și să țină cititorul acolo, părtaș la evenimente și la dramele interioare. Dintre toate personajele prezentate, trei s-au diferențiat prin perspectiva detaliată pe care a oferit-o autoarea.

   Caroline este o femeie extrem de activă, funcționar la consulatul francez. Își petrece fiecare zi căutând noi soluții pentru a-i ajuta pe copiii sărmani și nu are alte planuri pentru viața sa… asta până când se îndrăgostește  de Paul – un actor care părea înfumurat la început, însă ulterior s-a dovedit a fi atât de fascinant, încât a reușit să-i fure, iremediabil, inima. Totul părea perfect, Paul era bărbatul perfect, cuceritor, curtenitor… cu toate artileria de complimente la el. Un singur defect s-a ridicat însă brusc, ca un baraj în calea unui fluviu învolburat: Paul nu era un bărbat liber… însă pentru o femeie care iubește – chiar dacă epoca se pretindea a fi una a corectitudinii – niciun obstacol nu e suficient de mare. Așadar cei doi au continuat să se întâlnească, să își trăiască iubirea ce ardea ca o flacără aprigă. Viețile lor erau colorate de această iubire, totul era minunat… și asta până când războiul și-a întins brațele – ca o ţară implacabilă – peste tot. Paul a fost nevoit să se întoarcă acasă pentru a-și ajuta soția (care era evreică), însă la scurt timp amândoi au fost capturați de naziști și duși în lagăr. Zbuciumul sufletesc al Carolinei îi tulbură zilele și nopțile. Dacă va supraviețui Paul, dacă se va mai întâlni vreodată cu Carolina… veți afla pășind în incredibila lor poveste.

  O altă femeie al cărui destin este influențat în mod dur de război este Kasia, de origine poloneză. Era doar o adolescentă când a izbucnit războiul, iar exuberanța specifică vârstei a determinat-o să se înroleze într-o grupare numită „Rezistența”. La scurt timp după înrolare, naziștii o capturează pe Kasia, dar și pe întreaga sa familie, toți membrii fiind trimiși în lagăr. Împreună cu Zuzanna, sora sa și cu mama sa, cele trei femei suportă umilințele și ororile de neimaginat din lagăr. Drama Kasiei nu este cauzată doar de durerea pe care ea însăși o trăiește în lagăr, ci și din cauza sentimentului de culpă pentru ce li se întâmplă surorii și mamei sale. Nu este clipă în care Kasia să nu își macine sufletul de durere. Zuzanna reușește să plece într-un mediu mai bun, datorită faptului că naziștii au aflat de profesia sa – doctor. Din noua ipostază, Zuzanna încearcă să își ajute mama și sora, să le salveze… însă uneori încercările eșuează, iar naziștii se dovedesc a fi imprevizibili în decizii.

   Un alt personaj – de o rară complexitate – este Herta. De profesie medic, de origine germană, Herta este întruchiparea dezumanizării, al adaptării la circumstanțe crude cu orice preț, al dezgolirii de sentimente, de umanitate. Dintr-o femeie cu suflet, care nu făcea altceva decât să-și ajute familia, Herta devine un monstru. Când a început să lucreze în lagăr, Herta avea sufletul întreg… nu era găsea sensul atrocităților și a ororilor, însă timpul și circumstanțele au golit-o de suflet, aceasta ajungând să creadă cu desăvârșire că ceea ce făcea (experimente de o rară cruzime pe deținutele din lagăr și alte orori) era un curs natural al lucrurilor… că așa trebuia să fie. De ce final a avut parte Herta? Ei bine… nu vă spun decât atât: anumite decizii luate în această viață se pot întoarce ca un bumerang.

   În loc de citate…

Nota autoarei. „Când înflorește liliacul” se bazează pe o poveste adevărată. Caroline Ferriday și Herta Oberheuser au existat în realitate, la fel ca tot personalul de la Ravensbruck menționat, la fel ca părinții Hertei și la fel ca mama și tatăl lui Caroline, Eliza și Henry Ferriday. Aducându-i la viață ca personaje, m0am străduit să îi prezint pe toți în cel mai corect și mai realist mod cu putință. La Ravensbruck, singurul lagăr mare de concentrare al lui Hitler dedicat strict femeilor, viața unei prizoniere depindea de relațiile ei cu celelalte femei. După mai bine de șaptezeci de ani de atunci, supraviețuitoarele încă mai  vorbesc despre „surorile” lor din lagăr, așa că m-am gândit că ar fi mai potrivit să folosesc două surori ca punct central al poveștii mele”.

   Traseul psihologic al personajelor reliefate de autoare seamănă cu odiseea unor suflete menite parcă să fie expuse unor teribile încercări.

   Am încercat destul de mult timp să găsesc atribute potrivite pentru această carte. Nu le-am găsit pe cele care să expună exact starea indusă… Pot doar să spun că m-a marcat profund… așa cum m-au marcat toate cărțile pe care le-am citit și care au avut ca subiect mărturiile legate de război.

   Recomand cartea celor care preferă poveștile reale, chiar dacă uneori ele lasă un gust amar…

În 2015, ecranizarea romanului cu Cate Blanchett în rolul lui Carol a primit 6 nominalizări la Premiile Oscar.

Cartea Când înflorește liliacul de Martha Hall Kelly  a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
21

 Cealaltă față a lui Aaron Manson de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman-recenzie

        (volumul 2 al seriei O pereche criminală)

Editura : Librex Publishing

Data apariției: Mai 2017

Număr pagini: 391

Bliss White, o adolescentă aparent simplă şi cu o viaţă plictisitoare, dezvoltă o pasiune secretă pentru banda de motociclişti apărută recent în oraş. Învăluiţi în mister şi niciodată la vedere, banda Phoenix se ascunde de o lună întreagă în vechiul hambar de pe malul Lacului Ontario, fiind urmăriţi internaţional pentru o serie vastă de infracţiuni. Dar când Bliss le descoperă unul dintre locurile ferite pe care aceştia le frecventează, sunt nevoiţi să-şi înăbuşe instinctul de a fugi şi să joace cartea cea mare – cartea încrederii.

Între timp, Bliss este nevoită să se confrunte şi cu un client special al cafenelei în stil american, la care lucrează ca şi chelneriţă. Adam se dovedeşte a fi un băiat de nouăsprezece ani cu probleme temperamentale, plin de vulnerabilitate şi lipsit de încredere.

Dispariţia bruscă a prietenului său cel mai bun, Aaron, o bagă şi mai adânc în încurcătură şi se trezeşte luând parte la războiul bandei Phoenix cu o altă bandă rivală, pentru a proteja un membru de care se ataşează iremediabil.

Pe parcurs, eroina roşcată află că persoanele în care capătă încredere deplină au mai multe feţe. Dar oare Aaron Manson are şi el o a doua faţă?

  Dacă O pereche criminală m-a surprins plăcut datorită stilului amuzant adoptat de cele două autoare, “Cealaltă față a lui Aaron Manson” mi-a cucerit inima și a devenit una dintre cărțile mele preferate. Cel de-al doilea volum al seriei este total diferit de primul, în privința stilului, al intrigii și suspansului. Pot spune că e și alt gen –  un thriller romance plin de tensiune, mister și revelații surprinzătoare.  

   Am apreciat faptul că acest roman te ține în suspans, te determină să faci o serie de conexiuni și te îndeamnă să-ți pui o serie de întrebări: ce legătură ar putea fi între o bandă de motocicliști și echipa lui Simon (vezi acțiunea din primul volum), de ce este atât de importantă Bliss pentru motocicliști, ce secrete ascund toți bărbații din preajma fetei etc.

   Când am citit O pereche criminală, aveam impresia că asist la o comedie romantică, discuțiile spumoase fiind puțin cam exagerate sau jenante (din cauza glumelor proaste făcute de Jace), dar cel de-al doilea volum a avut un subiect mult mai serios, iar glumele și ironiile dintre personaje nu au mai depășit măsura decât pe alocuri (mai mult spre final), din vina … celeilalte fețe a lui Aaron Manson.  

 Referitor la titlul cărții, trebuie să vă marturisc că m-a luat prin surprindere schimbarea de comportament a protagonistului. Există o mare diferență între tipul Arron de la începutul cărții – atent cu Bliss, calm, tăcut și aproape invizibil, la acel Arron temperamental, exploziv, fără limite, care pare a fi  o clonă enervantă a lui Jace.

 Dacă în primul volum, protagoniști au fost Carol și Jace, povestea fiind centrată pe grupul de asasini plătiți ai lui Simon, de această dată, ei au un rol secundar, iar rolul principal îl are Bliss White, o adolescentă naivă care are ghinionul (sau poate că nu?) să intre în atenția unui grup de motocicliști. În plus, e confuză în privința sentimentelor pentru Aaron, cel mai bun prieten al ei. Nu există îndoială că îl iubește ca pe ochii din cap, dar nu-și poate da seama dacă îl iubește mai mult decât ca pe un prieten. Iar atunci când constată că acesta are mai multe… fețe, se teme că nu se mai poate aștepta decât la minciuni și foarte multe secrete.

    Bliss White (18 ani) este elevă în ultimul an de liceu și lucrează într-o cafenea pe post de chelnăriță. Are o fire ceva mai retrasă, tăcută, dar care nu se teme să spună oricui ceea ce gândește. Aaron Manson (19 ani), cel mai bun prieten al ei, s-a obișnuit cu ea, așa că nu mai comentează nimic. Însă, în ciuda faptului că se cunosc dintotdeauna, cei doi nu-și împărtășesc secretele. Ei bine, nici tânăra nu-i cere să-și deschidă sufletul în fața ei, atâta timp cât nici ea nu o face. Lui Bliss nu-i place să vorbească despre problemele sale, despre ce simte sau o deranjează, cum nici lui nu-i place. De fapt, ăsta e motivul pentru care sunt prieteni. În rest, nu au nimic în comun, în afară de incapacitatea lor de a-și recunoaște sentimentele și emoțiile.

   Cu Aaron, totul e simplu. Nu pune întrebări complicate și nici nu se așteaptă la prea multe de la el. Apare de nicăieri și dispare pe nepusă masă. Iar chestia asta a început s-o enerveze pe Bliss, însă nu-i pune întrebări despre locurile în care se duce sau despre persoanele cu care își pierde timpul. Însă, de la un timp, a observat că ceva îl macină pe bunul ei prieten. Și poate că ar fi trecut cu vederea peste asta, dacă nu ar fi văzut pe trupului lui o imensă vânătaie. Cu toate că el se încăpățânează să spună că o are de la sală, pe când se antrena, explicația lui cam scârțâie. Mai rău e că un un individ necunoscut tot dă târcoale casei lui Aaron, iar într-o zi a asistat fără să vrea la o ceartă între cei doi. Oare ce se întâmplă? Ce vrea individul de la Arron?

  Însă, nu doar Aaron îi dă bătăi de cap lui Bliss, ci și Dylan și Adam, doi tipi cu care fata a legat de curând un fel de prietenie. De fapt, pe Dylan nu-l place deloc, poate și pentru că… de fiecare dacă când își face apariția în cafenea, parcă tensionează întreaga atmosferă. Este pus pe ceartă și găsește mai mereu un motiv s-o enerveze. Nu-l cunoaște prea bine, însă l-a văzut destul de des în ultima lună. Tipul s-a mutat de curând în oraș și nimeni nu știe mai nimic despre el, însă comportarea lui îi confirmă tinerei că viața lui e un dezastru.

Ceva mă face să fiu curioasă în privința lui, căci nu se întâmplă în fiecare zi să apară un necunoscut, venit de nicăieri, cu o alură întunecată și plină de mister. Mă scoate din minți să nu pot să citesc pe cineva, mai ales pe el.”

 Cât despre prietenia cu celălalt tip, aici e mai complicat. Poate că Bliss se simte puțin atrasă de Adam, dar niciodată nu a putut trece peste modul jenant în care s-au cunoscut. Tipul o irită și o intimidează, dar în același timp e destul de atent cu ea.

“- Sunt Adam, se prezintă el, fără să-mi întindă mâna.

– Hilda, blufez.

 Chicotind, întinde degetele spre ecusonul pe care îl am prins în piept și îl prinde, spunându-mi:

 – Îmi pare bine să te cunosc, Hilda. Așa o cheamă pe bunică-mea, mi-o trântește apoi. Dacă stau să mă uit atent, parcă semeni puțin cu ea. Aveți cam aceleași riduri.

 Până aici! Mă răsucesc cu fața spre el și cu ochii cât cepele, iar palma pe care i-o trag se poate încadra cu ușurință la cele mai usturătoare palme care i le-am tras cuiva vreodată. Capul i se întoarce în direcția opusă, dar în loc să urle, așa cum mă așteptam, izbucnește în râs. Adică, începe să râdă atât de haotic și cu o poftă nebună, încât mă întreb dacă nu cumva l-am gâdilat.

– Ok, pe asta n-am prevăzut-o, hohotește el. Și eu sunt greu de luat prin surprindere.

– Nu ți-e rușine? țip la el. Pe lângă că ești un necioplit și nu poți să admiți  faptul că lovitura cu ușa a fost din vina ta, mă mai și compari cu bunică-ta! Iar eu chiar nu am riduri! Am optișpe’ ani, zevzecule!”  

 Pe lângă faptul că are necazuri cu prietenii, Bliss ajunge să dezvolte și o pasiune secretă pentru banda de motociclişti apărută recent în oraş. Învăluiţi în mister şi niciodată la vedere, banda Phoenix se ascunde de o lună în vechiul hambar de pe malul Lacului Ontario, fiind urmăriţi internaţional pentru o serie de infracţiuni, printre care trafic cu droguri şi mici jafuri.

 Atunci când Bliss se decise să o urmărească pe Eva, singura femeie din bandă, ajunge să descopere unul dintre locurile ferite pe care motocicliștii le frecventează, iar ei sunt nevoiţi să-şi înăbuşe instinctul de a fugi şi vor ajunge să se încreadă în ea, dar nu înainte de a o testa prin intermediul unui polițist corupt. Firește că nu au suficientă încredere în ea cât să renunțe la cagule, așa că tânăra habar nu are care e identitatea lor.  

 Fiind mai mereu în preajma lor, Bliss vede o serie de lucruri pe care nu ar fi trebuit să le vadă, asistă la câteva evenimentele neplăcute, intră în conflict cu câțiva motocicliști, ajungând la un moment dat să-și pună viața în pericol din cauza glumelor proaste făcute de câțiva dintre ei. Dar când aceștia vin în fața casei ei ca să-l amenințe pe Aaron, bunul ei prieten, Bliss își dă seama că situația s-a complicat prea mult și că din cauza lor a intrat într-o serie de necazuri, a ajuns să mintă persoane dragi ca să îi acopere, iar poliția e cu ochii pe ea.  

“Instinctiv, fac un pas în spate și mă uit speriată peste umăr, la Aaron – al cărui maxilar atinge podeaua, de surprindere. Proastă sincronizare! Pot să văd cum privirea de vulture a liderului se fixează amenințătoare pe prezența amicului meu și încep să-mi fac griji pentru viața lui. Până acum motocicliștii au fost nevoiți să se confrunte doar cu prezența mea, iar acum Aaron chiar nu face parte din peisaj.

Prietenul meu țeapăn ca un mort, se blochează în pragul ușii și se uită la mine panicat.

– Dacă nu uiți ce se întâmplă acum și dai cu ciocul cuiva, ești un om mort, îl informează liderul pe un ton grav, care nu lasă loc de discuții. M-ai înțeles?”

  Însă, ceva se va întâmpla cu Arron. Bliss nu reușește să dea de el de câteva zile și nici la telefon nu-i răspunde. E ferm convinsă că toată vina o poartă banda de motocicliști. Va încerca să-și ascundă teama și se va confrunta cu liderul lor, încercând să afle unde este Aaron. Însă adevărul e cu totul altul.

“Ușa este dată de perete, dulapurile deschise, poza cu mine și cu el – pe care i-am dăruit-o de Crăciun, anul trecut – este pe  podea, cu fața-n jos. Înghit în sec și mă aplec ca să o ridic. Rama este spartă. Nu îmi dau seama că îmi tremură genunchii abia când mă ridic. Ce naiba s-a întâmplat aici? Nimic nu este la locul lui și nici urmă de Aaron! Mă îndrept cu pași mici și temători spre dulapuri și mai mare mi-e șocul când îl văd aproape gol. Nu sunt sigură, dar am impresia că a fost aici. Nu acum mult timp.

-Oh, Aaron. Eu îmi fac griji pentru tine, îmi fac tot felul de gânduri idioate cum că tu probabil tu ești mort, dar se pare că eu sunt cea idioată, mârâi, gata să pocnesc de nervi. Îți place să te joci, ticălos idiot.

Acum toată furia mea este îndreptată doar asupra lui. Și eu care credeam că motocicliștii i-au pus pielea pe băț.”  

  Enervată pentru că Aaron a plecat fără să-i spună o vorbă, convinsă fiind că el e unul dintre membrii bandei, și trezindu-se amenințată cu moartea, Bliss se decide să ofere poliției toate informațiile utile despre banda Phoenix.  

“- De asta nu poți să scapi, Bliss. Tu nu înțelegi un lucru. Dacă îți dai drumul la gură, vom cădea cu toții. Peste o sută de motocicliști cu viitorul incert, din cauza a ceea ce știi tu.(…) Și, odată ce noi vom cădea mai ceva ca Lucifer, și tu vei cădea odată cu noi, doar că … sub doi metri de pământ.

“Sunt pornită să fac prăpăd în rândul motocicliștilor; cu toate că o să cad și eu, o să am plăcerea să îi văd distruși.“

  Dar atunci când iese din secția de poliție, Bliss se trezește răpită de membrii echipei lui Simon-  Jace și soția lui, Carol. Dar ce vor de la ea? Au cumva vreo legătură cu banda Phonix?  

  Și de parcă nu ar fi suficient că peste o sută de motocliciști îi vor capul, se mai și trezește luând parte la războiul bandei Phoenix cu o altă bandă rivală, pentru a proteja un membru de care este foarte atașată. În plus, nu știe ce sentimente are față de Aaron, mai ales de când a văzut că cealaltă față a lui este mult mai sinistră și imprevizibilă. O sperie îngrozitor acest nou Aaron și se teme de el, așa cum nu i-a mai fost niciodată. Oare ce decizie va lua?

Cu un băiat de nouăsprezece ani, aparent inofensiv dar cu o latură întunecată ascunsă, nu ar trebui să mai mai uimească nimic. Și eu care credeam că sunt singura persoană de pe lume care se confruntă cu o a doua personalitate.”

“Asta e cealaltă față a lui și nu-mi place deloc. Nu știam că Aaron poate fi atât de brutal și de încăpățânat. Parcă încearcă să mă controleze și să mă facă să joc așa cum cântă el.“

“Sclipirea periculoasă din ochii lui, care nu apare prea des, e din nou acolo. Faptul că înainte nu aveam motive serioase să ne certăm și că totul era mult mai simplu între noi, scoate la iveală o față pe care nu o recunosc și pe care nu o plac. O cealaltă față a lui Aaron Manson.”  

“E ridicol, dat fiind faptul că ne-am înțeles să ne ținem relația de prietenie pe linia de plutire. Asta ca să nu o punem în pericol. Dacă o posibilă relație între noi s-ar termina prost, ne-am pierde unul pe celălalt. Am pierde sensul anilor care au trecut, am pierde amintiri frumoase. Nu cred că sunt capabilă să risc.”  

Să mă sacrific? Să accept iubirea lui, cu riscul să-l rănesc și mai tare? Să încerc doar de dragul lui să ofer o șansă care s-ar putea să se termine prost? Nu cred că pot să fac asta. Mă simt cu mâinile legate, neavând o alternativă care ne asigură amândurora fericirea.

NOTA 10

 

Cartea Cealaltă față a lui Aaron Manson de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman poate fi comandată de pe Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Mireasa îndărătnică de Julie Garwood-recenzie

Titlul original: The Bride

Traducerea din limba engleză:  Alexandru Macovescu

Editura: Alma parte a grupului Editorial Litera

Colecția:  Iubiri de poveste

Categoria: Roman de dragoste, Roman istoric, Roman străin

Nr. de pagini: 324

Nota mea: 9/10

   Nu am mai citit un roman din Colecția Iubiri de poveste de foarte multă vreme, iar Mireasa îndărătnică a venit la mine fix în momentul în care, chiar aveam în plan să îndrept situația cu o carte care să-mi ofere starea interioară de bine, să-mi relaxeze mintea și corpul.

   E cu atât mai bine, zic eu, căci Julie Garwood îmi era total necunoscută în materie de lectură. Am auzit toate laudele aduse autoarei și cărților pe care le scrie, dar până acum, nu am avut ocazia să-i citesc niciuna dintre titlurile vândute în milioane de exemplare.

   Povestea nu m-a prins de la prima pagină, căci imaginea relatată la începutul romanului nu este una veselă, dimpotrivă, dar tot a fost bine, căci a trecut repede. Totuși, nu înainte de a vedea și simți răutatea pe chipul uman, secretele în jurul cărora se țese această poveste ce a dat fiori englezoaicelor.

   Nu a durat mult până să întâlnesc un tată a cinci fete, obosit, apăsat puternic de probleme și… de alte secrete și înțelegeri financiare, care să-i asigure ieșirea din probleme încurcate, dar care m-a enervat prin egoismul lui, prin firea lui ciudată și nevoia de a se pune pe sine la adăpost, de a folosi drept paravan mezina – cea care făcea totul în casă, cea care-i rezolva conflictele, cea care făcea să domnească liniștea între tată și celelalte surori.

   Am cunoscut-o și pe Jamie, menită unui alt bărbat, nu din iubirea ce-i lega, ci din nevoia tatălui ei de suflet dar și pe surorile sale răzvrătite, gălăgioase, fricoase. Spaima cea mare intră în familia lor atunci când află că doi scoțieni își caută neveste.

   Nimic nu ar fi de speriat dacă nu ar ști frumoasele englezoaice povestea lui Alec Kincaid: toată lumea era convinsă că și-a ucis prima soție. Frica intră în sufletul lor, groaza că ar putea fi oricare sclava unui barbar, ucigaș fără suflet.

   Din egoism sau motive întemeiate, Jamie nu trebuia să apară în fața scoțienilor, pe motiv că ea nu ar fi trezit interesul pețitorilor nedoriți, dar destinul, în ciuda tuturor pregătirilor (sau a lipsei lor), are alte planuri pentru panicoasa Mary și spumoasa Jamie.

   Totul a fost pe repede înainte, lipsit de emoție, de romantism, de duioșie și bucuria că este dorită în momentul nunții. Nici măcar o cerere în căsătorie nu a existat, a fost doar un anunț pentru viitoarele mirese. Mi-ar fi plăcut ca acțiunea să mai zăbovească puțin în Anglia, dar… nu a fost să fie. Cuplurile ”fericite” au pornit imediat la drum.

   Șocul, groaza și sfidarea pun stăpânire pe zvăpăiata Jamie încă din clipa în care-și află destinul, dar nici măcar o secundă nu se arată ca fiind slabă sau temătoare în fața omului care urmează să-i schimbe viața pentru totdeauna.

   Cu toate că la început, acțiunea se axează pe cei patru: Jamie și Alec, Mary și Daniel, atenția pică mai mult pe primii. Am așteptat toată cartea să citesc și despre ceilalți.  Drumul spre Scoția a fost presărat cu replici tăioase, blândețe, nervi, râsete sănătoase din partea scoțianului, îmbufnările soției, calm, dar și duritate, umor și tensiune maximă.

   Deși Alec știa foarte clar cum anume trebuie să-i fie nevasta, cum trebuia să se comporte cu ea, cum să o dea pe brazdă, în fața ei, barbarul era altul, nici dacă voia nu putea să fie așa cum plănuise. Jamie era un mister total, o plăcea mult, chiar pentru felul ei rebel, răzvrătit și duios. Înțelegând aproape imediat că englezoaica lui nu se va schimba – indiferent de ce ar face el. O admira profund pentru tăria ei, pentru faptul că era înfiptă și refuza să se dea bătută sau să se arate atinsă de inumanitatea lui. În ochii ei, Alec era un barbar, fără sentimente, foarte atrăgător, dar față de care nutrea sentimente diferite: ură, apreciere, atracție.

   El o trata ca pe soția lui, știa că va fi doar a lui. Ea se opune vehement să-i cedeze. Primul moment de apropiere nu aduce și liniștea, pacea și armonia în cuplu. Doi puternici nu vor ceda niciodată atât de ușor. Barierele dintre soți dispar ceva mai târziu, când Jamie primește asigurări că Alec nu o va lovi și nu îi va face niciodată rău.

   Sosirea în Scoția o neliniștește puțin, o aruncă în necunoscut, dar înfruntă totul, arătându-se exact așa cum este. Este privită cu neîncredere, dar știe imediat cum anume să se facă plăcută, să fie apreciată și îndrăgită și de către noua ei familie.

   Alec își tot dă silința să o modeleze după regulile scoțiene, după regulile personale – una din ele este să nu mai fie sclavă precum era în țara ei, iar reușita lui este cam departe de fiecare dată, căci Jamie reușește  să-l surprindă, să-l impresioneze, să o placă exact așa necizelată precum a luat-o de acasă.

   Vor accepta cei doi că se iubesc, nu doar că se simt atrași fizic, unul de altul? Va reuși Jamie să se adapteze total și să transforme Scoția în casa ei? Ce se va întâmpla cu Mary și Daniel până la urmă? Care este adevărul despre zvonul ce atârnă de trecutul lui Alec: și-a ucis sau a fost ucisă Helen? Zvonul e doar zvon sau pe Jamie o pândește pericolul de… moarte?

   Povestea miresei îndărătnice este plină de atitudine, de umor, romantism și iubire, dar și de nevoia de control, duritate, supunere și zvonuri dureroase. Final pe măsură pentru o poveste neaşteptat de interesantă. Sigur, spun asta… dar doar din punctul meu de vedere.

   Tot ce m-a enervat în carte s-a transformat total pe parcurs, chiar și modul în care Alec se purta cu Jamie uneori, a avut un rol.. să se descotorosească de măștile pe care le purtau cândva.  Egoismul și duritatea din replicile lui tăiau în carne vie, dar pentru a i se supune. Jamie știe în cine se vrea transformată, dar va ști să-și transforme soțul. Nimic nu i se pare imposibil atunci când își dorește ceva

   Julie Garwood mi-a deschis pofta cu acest roman. Vreau să-i mai descopăr poveștile și măiestria cu care le scrie. Ce anume îmi recomanzi?

Lectură savuroasă!

Cartea Mireasa îndărătnică de Julie Garwood poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
18

Moştenirea Scarlatti, de Robert Ludlum-recenzie

Titlu original: The Scarlatti Inheritance

Editura: Olimp

Traducere: Doina Constantinescu
Număr pagini:  436

   Robert Ludlum (n. 25 mai 1927 New York City – d. 12 martie 2001 Naples, Florida) a fost un scriitor american specializat în genul thriller. Cele 27 de romane ale sale, care au însumat între 290 şi 500 de milioane de cărţi publicate, au apărut în 33 de limbi şi 40 de ţări. Ludlum a folosit în publicarea cărţilor sale şi pseudonimele Jonathan Ryder şi Michael Shepherd.
    A scris câteva romane în colaborare cu Gayle Lynds şi cu Philip Shelby. Multe dintre cărţile sale au fost ecranizate, cea mai cunoscută fiind Seria Bourne.

  O parte dintre romanele sale: Trilogia lui Bourne: Identitatea lui Bourne (1980), Supremaţia lui Bourne (1986),  Ultimatumul lui Bourne (1990). Testamentul lui Holcfroft, Cercul Matarese, Numărătoare inversă Matarese, Opţiunea Paris, Codul Altman, Conspiraţia Spirală, Decepţia lui Prometeu, Trădarea lui Tristan, Complotul generalilor, Directiva Janson, Drumul spre Omaha – The Road to Omaha, Manuscrisul lui Chancelor, Proiectul Hades, Protocolul Sigma, Ţinutul Magic

   “Elizabeth Wyckham Scarlatti are un plan-un joc disperat, de ultima clipă-destinat să salveze omenirea de bărbatul numit Heinrich Kroeger. Acest extrem de periculos personaj este chiar fiul său. Dacă nu-l va putea opri, el îi va da celui de-al Treilea Reich cea mai puternică armă de pe Pământ.”
    “Armele ei: banii şi puterea. Ţinta ei: cel mai periculos om din lume: Fiul ei.”

   Acţiunea cărţii se petrece în ultimele zile ale anului 1944, către finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când fanaticii nazişti pregăteau deja apariţia celui de-al Treilea Reich.

   Heinrich Kroeger, un nazist cu funcţie înaltă în partid, trimite Departamentului de Stat SUA un mesaj. Spune că va da aliaţilor planurile complete ale fortificaţiilor nemţeşti de la Berlin: buncăre subterane, amplasamentul rachetelor, depozite de alimente şi chiar postul de comandă al Fuhrer-ului. Condiţia pusă era că le va da numai maiorului Matthew Canfield şi numai dacă îl aduce la întâlnire pe April Red.
    Sigur că povestea începuse cu foarte mulţi ani în urmă.

  În 1892 Elizabeth Royce Wyckham, fiica de 27 de ani a lui Albert O. Wyckham s-a căsătorit cu Giovanni Merighi Scarlatti, un imigrant sicilian sărac. Până la el cu toate eforturile părinţilor, culminând chiar cu o plimbare prin Europa, Elizabeth refuzase orice partidă.

   Tânărul Scarlatti, un bărbat masiv cu palme mari, trăsături colţuroase tipic italieneşti, dădea impresia unui tip cu multă încredere în sine. Nu avea familie, nu avea o diplomă, dar avea cunoştinţe ample despre utilajele industriale şi prezentase un proiect care reducea costurile de producţie la hârtie cu 16%. Italianul se pricepea la tot felul de improvizaţii, modifica maşini, evitând folosirea mai multor muncitori.
     Dar bătrânul Wyckham îl plătea foarte puţin, profitând fără ruşine de abilităţile lui. Nici Giovanni nu era prost, înţelesese că dacă va rămâne un simplu muncitor nu va realiza nimic. Încearcă singur să se edifice dar Elizabeth îl place şi hotărăşte să-l ajute, conştientă că alături de el va fi partener cu drepturi egale.
     Aşa că împreună îl păcălesc pe Wyckham şi Giovanni ajunge un mare patron, care cu soţia lui, Elizabeth, va fonda un adevărat imperiu: ”imperiul Scarlatti”.

   Părinţii lui Elizabeth mor şi ea hotărăşte să plece din Chicago la New York, unde o puteau lua de la început în societate, mai ales că aveau deja trei fii: Roland de 9 ani, Chancellor Drew de opt şi Ulster Stewart de 7. Ea nu voia ca ei să fie ostracizati de societatea snoabă din Chicago. Aşa că se mută, cumpără un teren pentru a construi o casă în oraş, dar din păcate Giovanni moare subit. La început debusolată Elizabeth îşi revine, doar fusese o femeie puternică, egală soţului ei, şi consolidează în continuare imperiul. Ca un bun comandant ea realizează o organizaţie ca o armată bine instruită şi inteligenţă.

   Şi-a construit o casă impunătoare în oraş, a cumpărat o moşie la Newport, o casă de vacanţă la mare la Oster Bay şi a luat hotărârea să schimbe numele de familie al băieţilor din Scarlatti în Scarlett, estimând că le va fi mai simplu să se adapteze.
    Din păcate cei doi băieţi mai mari nu aveau imaginaţia lui Giovanni sau măcar intuiţia ei în afaceri şi în relaţiile interumane. Iar cel mic Ulster părea a fi o problemă, la început lăudăros, apoi adolescent fiind îşi folosea bogăţia şi situaţia socială cu cruzime şi brutalitate. La Princeton în primul an, Ulster prezenta evidente tendinţe de ostilitate faţă de fraţii lui, de colegi de profesori şi servitori. Era tolerat numai pentru că era fiul mamei sale, dar devenise un monstru răsfăţat.

   Elizabeth încearcă să-l determine să facă ceva cu viaţa lui, să lucreze, dar el devine şi mai periculos luând de bun totul, sigur că are drepturi dar nici o datorie. Trei fii, trei firi total diferite: Roland timid şi maleabil, Chancellor studios şi corect şi Ulster arogant şi periculos.

Pe 6 aprilie 1917 America a intrat în primul război mondial.

      Primul a plecat Roland în Franţa ca locotenent de artilerie, dar a fost ucis în prima zi de război. Ceilalţi doi băieţi au vrut să plece şi ei dar Elizabeth îi cele lui Chancellor să rămână civil, având nevoie de el la firmă. Ulster putea pleca la război.
     Spre mirarea tuturor s-a achitat onorabil de datoriile sale pe front, în special la Meusse-Argonne unde a şi primit o medalie pentru curaj în luptă. Doar că nimeni n-a ştiut că el înscenase totul, nemţii se retrăgeau, plecat în recunoaştere găseşte un tânăr neamţ c-o mitralieră lăsat în urmă, îl omoară apoi trage spre proprii camarazi ca şi cum ar fi fost atacaţi de nemţi.
     Se întoarce la oamenii lui care-l cred un erou, mai ales că nu ştiau că în pădure au tras doar în soldaţi deja morţi. Sub pretextul că-şi răzbună fratele, el îşi trimite plutonul într-o direcţie, el urmând altă cale pe care susţinea că a văzut doi nemţi fugind. Acolo îl întâlneşte însă pe Gregor Strasser, un ofiţer nazist care văzuse toată faza cu omorârea caporalului şi gloanţele trase spre camarazii săi. Pleacă cu neamţul, să-l scoată în linişte la Paris, apoi în Germania, devin prieteni şi aliaţi, neamţul era arogant şi-i ura pe oamenii de rând la fel de mult ca el.

   Strasser se întoarce la familia lui, propunându-i lui Ulster după ce-şi rezolva problemele să i se alăture lui şi oamenilor puternici care deja militau pentru ridicarea după înfrângere şi pentru unificarea elitei Europei. Tot el îi dă lui Ulster ideea să-şi ia un nume german, ca să-l recunoască când îl contactează, aşa că pentru nemţi Ulster va fi Heihrich Kroeger. Se despart şi pleacă fiecare pe drumul lui, dar vor ţine legătura.
     Ulster are planurile lui, ajunge la compania lui ca şi cum s-ar fi strecurat printre inamici şi revine acasă erou. Apoi o ia metodic: îi cere fratelui său să-l ajute să se familiarizeze cu afacerile, îşi caută o soţie de familie bună, pleacă într-o călătorie de nuntă, aparent haotică, revine, dar după naşterea fiului său dispare.
    Sigur că este căutat de toţi, inclusiv de-o agenţie aparţinând Ministerului de Interne, pentru că în drumurile lui haotice, Ulster pusese în practică tot ce aflase şi învăţase la bancă. În prima fază Matthew Canfield e desemnat să-l urmărească, pozând în agent vamal, pentru contrabandă cu alcool, dar jocul lui Ulster era mai mare şi are grijă să dispară orice martor putea duce la el.
    Atunci când dispare, Elizabeth îşi dă seama că au dispărut şi banii din fondul lui principal şi din “visteria” unde banii transformaţi în diamante şi aur erau ca o asigurare–depozit pe ani, şi că şi-a regizat cu mult talent viaţa.

    Canfield ajunge s-o cunoască pe Janet soţia lui Ulster, apoi o salvează pe Elizabeth de la moarte în timp ce ea plecase cu vaporul în Europa să-şi caute fiul şi să vadă la bănci situaţia conturilor.
     Bancherul care o ajutase pe Elizabeth să pună lucrurile la cale este ucis. Ea e atacată pe vapor, dar e salvată de Canfield pe care-l crede iniţial un comis voiajor. Impresionată de el şi aflând cine e cu adevărat Elizabeth îl angajează conştientă că are nevoie de tot ajutorul posibil.
    Ajunşi în Anglia Canfield cu ajutorul lui Derek, un agent englez o duce pe Elizabeth la adăpost şi merge înapoi în America s-o aducă şi pe Janet să-i ajute să poată identifica locurile şi persoanele întâlnite în luna lor de miere. Elizabeth scapă de un nou atentat, apoi toţi trei sunt atacaţi şi aproape ucişi. Ajung la Londra la hotel. În timp ce Canfield şi Janet sunt la un bar un om mascat intră la Elizabeth în cameră şi o ameninţă. Se dovedeşte a fi Ulster devenit un monstru după operaţiile estetice nevindecate. El îi spune că acum este Heinrich Kroeger, că e înconjurat de oameni puternici, că trebuie să-l lase în pace dacă nu îi va ucide pe toţi cei dragi ei, inclusiv pe propriul lui fiu.

   Ulster intrase în rândul membrilor partidului nazist care era hotărât să învie al Doilea Reich şi lucrează la asta. Doar că Ulster nu-şi cunoaşte mama…
    Ea se reîntoarce în state, îşi pune la adăpost familia cu ajutorul lui Canfield, apoi pune la cale un plan şi face totul pentru a-l lasă pe fiul ei fără asociaţi şi chiar la cheremul lor.
    Abia la marea confruntare Canfield îşi dă seama că Ulster este Kroeger. Are loc o luptă şi pare că l-a omorât, dar Strasser, prietenul lui, îl scoate de acolo.

   Coaliţia pe care a vrut-o cu nume mari din industria lumii este dizolvată de Elizabeth, Canfield se căsătoreşte cu Janet şi-l adoptă pe băiat schimbându-i numele după al lui.

Războiul se termină, germanii sunt înfrânţi şi Kroeger apare cu propunerea.

   Dacă vreţi să ştiţi cum a reuşit Elizabeth să-l împiedice pe fiul ei, de ce a apărut Kroeger acum, cine din partid l-a trădat, cine din cei din jurul lui s-a aliat cu americanii, ce vrea cu Canfield şi cu fiul lui citiţi cartea.
    Va asigur că merită. Ca toate cărţile lui Robert Ludlum romanul este alert, plin de acţiune, multe personaje cu diferite caractere, fapte halucinante, convingeri fanatice bazate pe evidente uimitoare şi şocante, uşurinţa de-a înşela, de-a ucide, de-a minţi în numele umanităţii.
     La fel ca şi la celelalte romane ale lui Ludlum, citind ai impresia că vezi un film tulburător şi şocant care-ţi întăreşte din nou convingerea că trecutul poate marca viitorul.

Cartea Moştenirea Scarlatti de Robert Ludlum este oferită pentru recenzie de targulcartii.ro

by -
6

Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă, de Becky Chambers-recenzie

Editura: Herg Benet
Anul apariţiei: 2017
Titlul original: The Long Way to a Small, Angry Planet
Traducător: Alexandru Voicescu
Număr de pagini: 504

  Ca să poţi prevedea măcar o parte din încântătoarea surpriză care va fi Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă, trebuia să ştii câte ceva despre tânăra sa autoare, Becky Chambers. Ai fi putut intui astfel analitico-freudian că o fiică de profesor astrobiolog şi inginer aerospaţial, ce de mică a asistat implicată familial la lansările rachetelor Apollo, dar care a ales un drum de viaţă total opus ştiinţelor exacte, artele umaniste, va scrie la un moment dat ceva de felul ăsta. Un roman în care respectul pentru logica stiintifică şi corectitudinea speculaţiei tehnice să se amestece cu exuberanţa creativă şi entuziasmul de a surprinde lumea al făpturilor spiritualizate intrate în rezonanţă sufletească cu ea.

  Adesea sunt întrebat despre genul de carte științifico-fantastică cu care cred că s-ar putea face cel mai natural apropierea de domeniul SF, în ideea că o să pot recomanda ceva fără foarte multă descriere de tehnologie futuristă plictisitoare şi care să aibă un alt soi de poveste ce să prindă. Din motive de siguranţă, să nu risc vreo îndepărtare definitivă, recurg mereu la clasicul Asimov sau la noile apariţii Young Adult care sunt mai mult înspre fantasy decât înspre science fiction şi au setată atenţia de adresabilitate pentru începători (în orice).

  Cu bucurie şi uşurare pot spune că de acum am posibilitatea să recomand şi un roman conceput cât se poate de pentru adulţi, care are toate elementele SF-ului hard, dar cu o atmosferă cuceritoare soft, cu toate atribuţiile unei space-opera plină de extratereştri, dar în esenţa sa despre profunda umanitate.

  Având personaje fascinante, un worldbuilding complex, tehnologii creative şi o multitudine de amănunte multicolore ce vin din vestimentaţia, gastronomia şi chichiţele personale ale indivizilor umani şi neumani de diferite specii, Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă seamănă cu o paradă de care alegorice pe tematică spaţială, printre care cântă fanfara militară şi dansează manifestanţi LGBT împrăştiind în aer confetti în culorile curcubeului, înecate toate în şuvoiul Carnavalului de la Rio.

   Omenirea este membru al Adunării Galactice, o uniune consensuală de specii din  tot cuprinsul galaxiei, menţinând legăturile politice şi comerciale prin coridoare interspațiale – cel mai eficient mod de călătorie pe distanţe de ani lumină.

   Rosemary pare să se retragă sub presiunea unui trecut misterios atunci când este angajată ca grefier (un fel de asistent-administrator juridico-economic bun-la-rezolvat-orice-complicaţie-ce-ţine-de-acte) pe obscura navă Wayfarer. Genul de conservă spaţială cârpită, cum sunt multe altele, efectuând însărcinări mărunte şi având un echipaj liniştit, numai bun să îşi piardă urma în mijlocul lui.

  Ce nu a putut anticipa fata de pe Marte, înainte să îşi înceapă aventuroasa sa fugă în lume, era forţa de atracţie a neînsemnatului, frumusețea micilor lucruri din Univers şi a persoanelor banale de care nu ştie nimeni. Astfel că, s-a trezit în mijlocul unui grup de caractere mult mai speciale decât şi-ar fi putut imagina că e spre binele planurilor sale să întâlnească.

   Echipajul navei Wayfarer este alcătuit din:

   Căpitanul Ashby, un pământean prietenos din acea parte a omenirii care a ales Exodul (adică au pornit să bântuie Universul în convoi de nave, după ce Terra a devenit nelocuibilă, spre deosebire de coloniştii marţieni ce au rămas stabili, aşa cum au fost strămoşii lui Rosemary). Mereu ştie când să  ofere o vorba bună, o încurajare, să îşi asculte echipajul sau să se impună autoritar pentru a evita problemele.  

   Corbin este un tip focusat pe munca lui, morocănos şi aproape ostil venirii noii fete pe navă, mai mult dintr-un refuz general al schimbării tabieturilor, decât din vreo antipatie iniţială. Specialitatea lui este aceea de algeist. Adică este cel care asigură energia navei cu ajutorul cuvelor de alge asupra cărora stăpâneşte cu un desăvârşit profesionalism.

   Kizzy şi Jenks, sunt un cuplu de mecanici, format dintr-o tipă sexy, Kizzy, şi un transgenet (în varianta asta un soi de pitic straniu, nanism-ificat intenţionat), Jenks. Ea este foarte expansivă şi entuziastă în tot ce face. Jenks e doar o idee mai rezervat şi concentrat, iar împreună alcătuiesc un duo de intervenţie reparatorie foarte sudat.

   Sissix e un extraterestru Aandrisk cu conformație de şopârlă, deținând solzi şi pene. Specia ei are o cultură străveche, fiind printre cei trei membrii fondatori ai Adunării Galactice, foarte deosebită de cea a umanităţii, mai ales în privinţa structurii familiale şi a importanţei date spaţiului personal. O civilizaţie tolerantă şi înţelegătoare cu cele mai tinere, generalizare oglindită individual de fiecare membru reptilian al comunității, cu atât mai mult de Sissix care este atât de bine integrată în colectivitatea umană.

   Dr Chef, al cărui nume genuin e prea lung pentru a putea fi pronunţat, este un alien Grum cu aspect de balon bonom cu favoriţi, ce tratează medical, dar şi găteşte ca bucătar mâncăruri delicioase pentru echipajul navei. Specia lui nu e  înscrisă în Adunarea Galactică, şi Rosemary nici măcar nu aflase de existenţa ei până să ajungă pe Wayfarer.

   Ohan este/sunt navigatorul/navigatorii navei, un mascul, dar totuşi o pereche sianită – rolul lui/lor fiind esenţial în deschiderea găurilor de vierme. Cultura sianită este structurată în jurul unui virus numit Şoptitor. Sunt retraşi, au teamă de viruşii altor specii şi se hrănesc în afara planetei de baştină exclusiv cu pastă nutrițională adusă de-acasă, făcând inutile multitalentele gastronomice ale lui Dr Chef.

   Lovelace (alintat Lovey) e un AI – Inteligenţa Artificială a navei, un gardian constant ce supraveghează starea fiecărui individ şi a tuturor lucrurilor aflate pe Wayfarer. În timp, sistemul s-a updatat şi autoajustat să aibă conversaţii cursive, ajungând să fie considerat de către ceilalţi tovarăşi de călătorie un alt membru al echipei.

   Căpitanul Ashby acceptă să construiască cu ajutorul navei sale un nou tunel hiperspațial spre o planetă foarte îndepărtată, în sprijinul legăturii inter-civilizații cu un proaspăt membru al Adunării Galactice, dar şi datorită unui stimulent financiar extrem de tentant.
    E premisa ce pregătește conştient bazele unei aventuri îndelungate pentru echipajul navei Wayfarer, una care le va pune la încercare tuturor calităţile şi legăturile care s-au format între ei şi va scoate la iveală toate secretele mici şi mari ale fiecăruia.

    Drumul cel lung pentru un scop generos, dar satisfăcător pe plan personal, printre primejdii ştiute şi neştiute, devine mai mult decât şansa de a se căpătui a fiecăruia sub egida nobleţii misiunii periculoase, se transformă încet-încet în ocazia de a se redefini pe sine însuşi, de a crea legături pe viaţă, de a-şi descoperi esenţa caracterului în focul celor mai dramatice încercări.

    Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă este o space-opera ce se desfăşoară nu numai spaţial, ci şi psihologic, cu incursiuni la fel de interesate în condiţionările culturale care au creat personalităţile protagoniştilor, ca oricare din cele de-a lungul reţelei de coridoare hiperspațiale.

    Becky Chambers ştie (deja – să nu uităm că asta este cartea ei de debut) cum să te prindă alături de eroii săi simpatici şi pozitivi, care trec şi prin momente grele şi prin clipe de tensiune sau de frustrări, dar reuşesc mereu să te menţină bine-dispus.

   Sunt cumva foarte apropiaţi de echipajul adorabil din Guardians of the Galaxy prin felul de a fi şi prin compoziţia eterogenă, doar cu un grad de seriozitate în plus, pentru că aici nicio clipă happy-end-ul nu e garantat.

Cartea Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă, de Becky Chambers poate fi comandata de pe siteul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

,,Tu chiar nu înțelegi? urlă atât de tare încât tresar. Ești doar o distracție! Ești doar femeia cu care mă culc ocazional, atâta tot!”

  O pereche criminală, de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman-recenzie

Editura: Librex Publishing

Data apariţiei: 2017

Număr pagini: 407

  Eliberaţi din închisoare, cei cinci tineri aflaţi sub aripa lui Simon, ascunşi într-o casă din inima pădurii care înconjoară oraşul Grand Forks, sunt obligaţi să facă lucruri pe care nu le credeau posibile. Cinci oameni diferiţi, dar cu trecut asemănător, urmează regulile stricte ale şefului lor fără chip, intrând în jocul lui şi eliminând nume mari de pe lista sa neagră şi aparent interminabilă.

  Pe lângă faptul că nu-şi găseşte locul nici după doi ani petrecuţi sub acelaşi acoperiş cu colegii ei, Carolina este nevoită să ducă un al doilea război – de data aceasta personal – cu cel mai bun asasin din casa lui Simon. Jace se dovedeşte a fi pus pe ceartă mereu, un bărbat cu adevărat letal, făcându-i englezoaicei viaţa un infern, inducând-o în eroare de cele mai multe ori şi dându-i speranţe deşarte în ceea ce priveşte sentimentele acestuia pentru ea.

  Iubirea şi ura se îmbină într-un volum exploziv; cei cinci trec prin situaţii limită care îi apropie şi îi face o echipă specială, însă asta nu alungă nici pe departe teama de un viitor necunoscut.

   Oare ce se va întâmpla cu ei după ce lista neagră a lui Simon se sfârşeşte?

    După ce am citit mai multe romane de acțiune, care mi-au consumat toată energia, am simțit nevoia să trec la ceva ușor, relaxant și amuzant, așa că am ales să citesc “O pereche criminală”. Cunoșteam maniera de scriere a celor două autoare, le știam înclinația spre umor, așa că am fost convinsă că voi asista la o comedie romantică delicioasă, chiar dacă descrierea scotea în evidență faptul că subiectul va fi puțin cam spinos. Și nu m-am înșelat, cu  toate că povestea nu a fost chiar atât de amuzantă, pentru că au fost și scene care m-au întristat.

    Am trecut adesea de la cald la rece și invers. Am râs mult din cauza discuțiilor spumoase dintre personaje, dar m-am și enervat atunci când o vedeam pe Carol rănită de vorbele sau faptele lui Jace. Mă deranja comportarea lui de bădăran și îl învinuiam pentru modul în care se purta cu ea. Nu înțelegeam de ce îi făcea atât de multă plăcere să o pună în situații jenante, de ce îi dădea semnale contrare, acum o săruta și îi făcea niște declarații de dragoste, ba chiar era gelos dacă atrăgea atenția altui bărbat, ca mai apoi să fie rece, dur și furios, spunându-i că nu-i pasă de ea, că era doar o distracție.  

Acțiunile lui mă derutează și înțeleg că e o altă metodă de manipulare. Îi place să joace dur și, dacă m-aș lăsa vreo clipă, m-ar călca în picioare. Nici nu există îndoială că ar face-o. Lui Jace îi place să se joace cu oamenii cum un copil se joacă cu mașinuțele. Pune multă dedicare în asta, altfel nu ar fi mâna dreaptă a lui Simon. Și mâna stângă.”

   Și pe mine mă derutau toate aceste schimbări de stare și nu puteam înțelege ce anume îl făcea să se comporte ca un nemernic. Știam că pentru el femeile nu însemnau nimic, dar se vedea cu ochiul liber că fata asta nu-i era indiferentă. Mă întrebam cum putea să flirteze sau să se sărute cu alte femei de față cu Carol, când în urmă cu câteva momente fusese atât de drăgăstos cu ea. Cât despre Carol, mereu își spunea că nu se va mai lăsa înjosită și numai asta nu făcea. Era suficient să îl vadă, că se topea mai ceva ca o înghețată expusă la soare. Și nici măcar nu ținea supărare pe el. Trebuie să recunosc că m-a necăjit atât comportarea lui Jace, cât și naivitatea lui Carol. În plus, cu toate că am savurat din plin ironiile lor (chiar am apreciat că tânăra îi răspundea cu aceeași monedă), m-au enervat glumele proaste pe care le face Jace. Lui i se pare amuzant să o ia peste picior tot timpul, să o jignească etc.

    Și totuși, mi-a plăcut de Jace… când era beat. Atunci devenea pur și simplu adorabil. Scenele petrecute la magazin – ciocolata expirată, spargerea ouălelor ca să elibereze puii, baxul de scutece, adoptarea cățelului – m-au făcut să râd cu lacrimi.

“Vânzătoarea vine nervoasă la mine, strângându-și pumnii pe lângă corp.

-Domnișoară, te rog frumos să-l scoți pe imbecilul ăsta beat din magazinul meu!

-Lăsați-l în pace, doamnă. E inofensiv.

-Inofensiv? aproape țipă la mine. Scoate toate ouăle din cofraje și le sparge! Cică, vrea să elibereze puii din Închisoarea Puilor, ca să poată zbura în țările calde !”

O iau înainte și aștept că vânzătoarea să scaneze toate porcăriile pe care Mark le-a adunat  de pe rafturi. Aceasta privește în stânga ei și pufnește. Jace trage după el un bax de scutece pentru copii, târându-l pe podea, în timp ce ține doar de un capăt al ambalajului.

-Iubito, ne ajung? mă întreabă. Sau mai iau?

-De ce crezi că nu îți ajung? îl iau peste picior. Eu zic că ești destul de mare să renunți la pamperși și să te înveți la oliță. “

   Cred că celor două autoare le face plăcere să-și chinuie atât personajele, cât și cititorii. Vă spun sincer că au fost momente când am simțit că sunt trecută prin furcile iadului din cauza lor. De fiecare dată când credeam că lucrurile vor intra pe făgaş normal, se întâmpla ceva și inima mea făcea câteva tumbe. Mult mai târziu am început să înțeleg anumite lucruri, dar eram totuși departe de adevăr. Destăinuirile de la final m-am lăsat mască!  

    Povestea este scrisă din perspectiva lui Carol, o tânără de douăzeci și unu de ani care face parte dintr-un grup de cinci asasini plătiți (mai bine spus ceilalți patru sunt asasini plătiți, pentru că protagonista noastră este total pe lângă), ascunși într-o casă din inima pădurii care înconjoară orașul Grand Forks (Dakota de Nord) și obligați să ucidă în numele enigmaticului Simon.

   Carolina are la activ o singură crimă și aceea înfăptuită din greșeală. În urmă cu trei ani, mama ei s-a recăsătorit cu un bețiv care le bătea, făcea scandal în fiecare zi și le dădea afară din casă când voia. După ce fata a făcut 18 ani, tatăl vitreg a început să se comporte altfel, îi făcea tot felul de apropouri sexuale, căuta să o atingă mai mereu, propunându-i să facă sex cu ea. A reușit să-l evite un an, apoi într-o seară, bărbatul a încercat să o violeze. Carol s-a apărat și i-a dat cu sticla în cap, omorându-l. A fost judecată, acuzată – deși a fost legitimă apărare – trimisă în închisoare pentru femei și scoasă în cele din urmă de Simon după trei luni. De atunci, împarte aceeași casă cu niște străini pe care nu a ajuns să-i cunoască, indiferent de timpul petrecut împreună.

    Nimeni nu știe cine este Simon. Nu-și arată niciodată chipul în videoconferințele pe care le inițiază cu ei. Mereu apare un trup îmbrăcat la costum și cu fața în umbră, dar  se știe sigur că e bărbat, chiar dacă își distorsionează vocea cu un program special. Totul a început de la jocul “Simon spune” – de aici și pseudonimul pe care îl folosește. Cei cinci tineri sunt un fel de “Îngerii lui Charlie” sau mai bine zis “Îngerii lui Simon”- care execută fiecare misiune pe care le-o dă.

    Simon i-a recrutat pe rând, din cele mai dubioase locuri: Carolina este din Northampton, Anglia; Mark (22 de ani) e un bărbat de culoare și vine din Detroit; Lara(25 de ani), o roșcată frumoasă față de care Carolina simte o oarecare invidie, vine din Mexic; Artur (28 de ani), iubitul Larei, e din Tennesse. Jace (26 de ani) e din Bronx și a fost primul salvat de închisoare de către Simon. E un nemernic notoriu care se crede bărbatul fatal. E singura persoană din casă pe care Carolina nu o înghite și este nevoită să-i suporte toate glumele piperate și apropourile sexuale.  

Mă sărută e prea puțin spus, simulează sexul atât de bine, încât mă topesc ca o ciocolată uitată în soare. Mereu face asta! Poate nu mă poate păcăli cu ofertele lui deocheate, dar cu siguranță mă prostește cu un sărut. Mă sărută atât de bine, că i-aș face un tort cu ciocolată, deși habar nu am să-l fac.”

   La următoarea videoconferință, Simon le face o surpriză. O schimbare în program. De acum încolo, Carol va fi colegă de muncă cu Jace, iar asta înseamnă că nu au voie să se atace între ei, altfel ar fi dați afară din casă și pot înfunda pușcăria. Așa că se anunță vremuri grele pentru ei, având în vedere că se urăsc și ar fi în stare să-și ia gâturile reciproc.  

   Nouă misiune va avea loc în Barcelona. Ei se vor da drept un cuplu de  tineri însurăței – Marco  Gonzales și soția lui, Nora (chiar numele real al Carolinei), iar ținta lor e să-l anihileze pe senatorul Federico Casas.  

    Pe lângă faptul că tânăra nu se bucură deloc de alegerea lui Simon, Jace se mai și poartă ca un dobitoc ca să îngreuneze și așa misiunea destul de tensionată. În avion ajung să se ia la ceartă, Jace se comportă ca un bărbat gelos când vede că un străin se holbează la picioarele lui Carol. Apoi tensiunea sexuală dintre ei devine tot mai mare după un anumit episod petrecut în toaleta avionului.

Se ceartă cu mine de fiecare dată, din orice, face sex cu mine și mă sărută când vrea, dar totuși susține că nu mă place. Mai exact, că nu mă suportă.”

Trebuie să încetez să-mi mai iau zborul de fiecare dată când dobitocul mă atinge, că de fiecare dată mă pierd de parcă sunt o adolescentă la prima iubire.

    Nu am să vă spun nimic, nici despre misiunea asta, nici despre celelalte, însă vă garantez că-i veți vedea în diferite ipostaze, de la tineri stilați ce vizitează un muzeu și participă la o licitație, până la… peștele și a lui prostituată. V-am trezit curiozitatea?

    Lucrurile încep să se complice din momentul în care Carol rămâne însărcinată. Pe cât de speriată e ea, pe atât de încântat este el. Chiar nu se aștepta ca Jace să accepte așa simplu ideea că va fi tată. Și e puțin cam speriată și de noua lui comportare.

Ăsta clar nu e Jace pe care îl știu de doi ani. Jace pe care îl cunosc e nesimțit, e barbar, e un măgar și jumătate. E genul care continuă să mă poreclească în cele mai ciudate moduri, care mă jignește și mă face să crăp de rușine, în niciun caz bărbatul care mă ține de mână și care vorbește despre copii.

    Însă miracolul nu durează mult pentru că Jace îi spune în față că nu-l interesează persoana ei, ci doar copilul pe care-l vor avea.  

    Situația devine și mai absurdă atunci când ea, însărcinată cu copilul lui, privește cum flirtează și se sărută cu altă femeie.  

Ochii mi se inundă de lacrimi când buzele lor fac contact chiar în fața mea. Jace închide ochii, savurând momentul, în timp ce chelnărița își exercită experiența în săruturi pe el.

 “-Nu înțelegi, Carol! scrâșnește el din dinți. Nu ești iubita mea și nu ai niciun drept să-mi faci o criză de gelozie acum. Noi doi doar ne distrăm.

    Însă ceva s-a petrecut cu Jace pentru că ajunge să-i ceară lui Carol să avorteze copil. De ce? Și-l dorea cu atâta ardoare!

“- Tu chiar nu înțelegi? urlă atât de tare încât tresar. Ești doar o distracție! Ești doar femeia cu care mă culc ocazional, atâta tot!”  

“- Atunci sper că te-ai distrat, reușesc să spun cu glas plângăreț.

– Nu chiar. Nu ești bună de nimic și ai mai rămas și însărcinată. Ce fel de femeie ești tu? Trebuia să te protejezi. Dar să știi și tu, nu mă interesează de copilul ăsta. N-ai decât să te speli pe cap cu el.”

“- Te sărut când vreau, ți-o trag când vreau, iar tu nu ai dreptul să obiectezi în privința asta. Dacă nu te-ai prins până acum, ai fost adusă aici ca să mă distrezi pe mine.”  

    Ce alegere va face Carolina? Dacă e însărcinată, nu va putea continua cu misiunile, iar Simon o va da afară și va ajunge la închisoare. Sau va pune să fie omorâtă. Merită să se înhame la ceva care nu are niciun viitor? Cine e Simon? De ce e Jace atât de schimbător? Care-i sunt adevăratele sentimente?

“Iar m-am lăsat dusă de val și nu e un lucru bun pentru demnitatea mea. Mi-a călcat-o de sute de ori în picioare cu replicile și acțiunile lui, dar nu îl pot condamna, e și vina mea. Eu l-am lăsat să facă ce vrea cu mine și acum s-a ajuns la asta. Mai bine aș înceta să-mi caut scuze pentru comportamentul meu nesăbuit și să accept situația. Sentimentele pentru el mă fac să fiu naivă ca un copil prostit de un pedofil, dupe ce îi flutură pe sub nas o acadea.”

NOTA 9.7

Cartea O pereche criminală de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
10

Acţiunea Mascarada, de Gayle Lynds

Titlu original: Masquerade

Traducere: Viorel Ciocan

Editura: Lider

Număr pagini: 457

   Gayle Lynds s-a născut în Nebraska, a copilărit în Iowa unde a şi terminat “University of Iowa” cu specializarea în jurnalism. Şi-a început cariera ca reporter de investigaţii la “Arizona Republic”. Publică scurte povestiri literare sub propriul nume şi romane de ficţiune (pulp fiction) sub diferite pseudonime: G.H.Stone, Gayle Stone, Nick Carter şi Dan Pendleton. De asemenea o serie de romane “YA mistery novel”.
    Împreună cu Robert Ludlum publică 3 romane din seria “The Covert –One”. În 2004 a fondat “Internaţional Thriller Writers” unde împreună cu David Morrell a devenit co-preşedinta.
   A luat diferite premii şi distincţii de prestigiu, iar romanul “The Hades Factor” scris împreună cu Robert  Ludlum a fost ecranizat într-o miniserie la CBS în 2006.
     Primul ei soţ romancierul Dennis Lynds moare în 2005, se recăsătoreşte cu judecătorul John C. Sheldon şi se stabileşte în Maine.
   Împreună cu Robert Ludlum scrie 3 romane, apărute şi în limba română: ”Proiectul Hades” (The Hades Factor-2000), ”Opţiunea Paris” (The Paris Option-2002), ”Codul Altman” (The Altman Code-2003).
Singură publică romanele: ”Acţiunea Mascarada” (Masquerade-1996), ”Mozaic”(Mosaic-1998), ”Marea schimbare” (Mesmerized-2001), ”Conspiraţia Spirală” (The Coil-2004), ”The Last Spymaster”-2006, ”The Book of Spies”-2010 şi “The Assassins”-2015.

“Într-o lume a oglinzilor distorsionate în care îi este aproape imposibil să distingă adevărul de “scenariile” construite special pentru a o debusola, protagonista se lansează într-o misiune extrem de dificilă: salvarea propriei persoane. Curând, Sarah se află în dublă ipostază de vânat-vânător, fiind desemnată să-l anihileze pe Carnivor-un periculos asasin internaţional, animat de aceleaşi intenţii faţă de ea.”

   “Acţiunea Mascarada” este romanul în care facem cunoştiinţă cu câteva personaje pe care le vom regăsi şi-n “Conspiraţia Spirală”.

   Doar că aici personajul central este Sarah Walker, jurnalistă şi verişoara lui Liz Sansborough, nepoata Carnivorului. Sarah începuse să lucreze la nonconformistul jurnal “Santa Barbara Independent”, apoi scrisese articole din lumea artistică pentru revistele “Los Angeles” şi “California”. Editoarea de la “Vanity Fair”-Tina Brown o angajase pentru revista “Talk”, o revista importantă care se ocupă de celebrităţi. Devenise curând cel mai important reporter de interviuri de la “Talk” apoi senior editor.
    Avea un frate mai mare Michael, un spirit neliniştit ca şi ea, interesat de toate vietăţile posibile.
   Tatăl ei Hamilton Walker, fusese dat spre adopţie, abuzat fizic, bătut, înfometat, totuşi ajunsese un respectat profesor de engleză la colegiul din Santa Barbara.Tatăl şi mama ei Jane, se înţelegeau foarte bine, se căsătoriseră din dragoste, se iubeau şi se respectau şi acum. Doar bunicul matern nu-şi înghiţise ginerele” pentru că îi lipsea ambiţia”. Otto Sansborough îşi dedicase viaţa obţinerii puterii şi succesului, fusese un avocat important pe Coasta de Vest, un “adevărat rechin”, despre care Sarah auzise că a fost şi un bandit, un hoţ şi un escroc..

   Părinţii ei îşi vânduseră casa, puseseră bani în bancă, şi cu cei rămaşi îşi plătiseră locurile la un sanatoriu de lux în Arizona care avea şi teren de golf. Spre “norocul” lor câştigaseră un premiu oportun de la OMNI-American, un premiu pentru pensionari, o reducere de 10% la preţul locurilor. Aşa că acum trăiau într-un complex elegant şi luxos pentru pensionari.
    Michael devenise antropolog, şi era plecat într-o expediţie în Himalaya.

   Cam în aceeaşi perioadă Sarah făcuse o operaţie estetică, voia doar mici retuşuri, dar ajunge să aibă faţa unui star de cinema, abia mult mai târziu realizează că seamănă acum perfect cu verişoara ei Liz .
   Sarah nu-şi cunoscuse verişoara, ştia doar că mama ei avea un frate Harold-Hal, însurat, care trăia la Londra şi avea o fiica de vârsta ei. Bunica lui Liz le făcea fursecuri ei şi lui Michael când o vizitau şi ea nu-şi pusese prea multe întrebări despre Hal crezând că semăna cu bunicul ei Otto, ceea ce ar fi explicat tăcerea mamei în privinţa lui. Sarah se ataşase mai mult de srăbunica Firenze care locuia la Santa Barbara şi era cea mai vârstnică rudă a ei pe care o ştia. Bunicii lui Sarah muriseră când ea era mică într-un accident pe un iaht.
Sarah nu se căsătorise niciodată, deşi avusese de-a lungul anilor câteva legături, dar ea avea “un suflet neliniştit” şi era parcă mereu cu bagajele făcute.

   Dar toate astea le va afla Sarah mai târziu, şi tot atunci se va întreba cât din întâmplările ”bune” venite la fix pentru familia ei erau reale sau fuseseră aranjate.
   Cam în perioada când ai ei au plecat la sanatoriu şi Michael în Himalaya, Sarah îl cunoaşte pe Gordon, un bărbat aparent calm, tandru şi echilibrat. Se întâlnesc şi beau un ceai împreună, apoi se pare că Sarah are un accident şi nu-şi mai aminteşte nimic.

  Gordon pare singura ei ancora deşi nici pe el nu şi-l aminteşte. El îi spune că a avut un accident, că este amnezică, că este soţia lui şi o va ajuta să-şi revină. Doctorul adus de el pe nume Allan Levine i-a prescris un tratament cu pastile antidepresive ca s-o ajute. Când ea spune că nu mai vrea pastile Gordon îi spune că trebuie să se refacă, că ea este agent C.I.A. şi că misiunea ei ar fi “să pună mâna “pe Carnivor, un ucigaş plătit pe care se pare că-l cunoaşte.

   La început, influenţată şi de pastile, Sarah acceptă tot ce-i spun Gordon şi Levine, cum că ea ar fi de fapt Liz Sansborough, că Sarah Walker era un nume folosit de ea când lucra sub acoperire, că de fapt Carnivorul o urmarea pentru că îi văzuse faţa, şi nimeni care-l văzuse nu supravieţuia. Atacul asupra ei şi a lui Gordon, aparenta moarte a unuia dintre atacatori, ucis se pare de ea, desăvârşesc minciuna care i s-a spus. Aşa că i se pare firesc să accepte să meargă la “Fermă”, tabăra de antrenament a C.I.A.

   Aici, supravegheată în permanenţă de Gordon, omul lui Hughes Bremner-adjunct C.I.A., Sarah face multe antrenamente dure, extenuante, dar are şi flashuri de memorie. Hotărăşte să nu mai ia antidepresivele prescrise de doctor, dar o face pe ascuns deoarece şi Levine şi Gordon se opun cu înverşunare.
    De data asta Sarah îşi aminteşte multe lucruri şi nume, se furişează noaptea şi cercetează dosare secrete, aşa află detalii despre viaţa şi familia ei, vede poza lui Liz şi îşi dă seama că e înşelată şi doar un pion în lupta celor mari.

   Doar directorul taberei, Asher Flores, un tip nonconformist, retrogradat pe acest post, care nu-l putea suportă pe Gordon este intrigat de anumite lucruri şi pune întrebări, accesează dosare, ceea ce-i aduce o altă mutare disciplinară. Nu ştie ce să facă, dar plimbându-se şi meditând noaptea o vede pe Sarah, care încearcă să fugă şi dintr-un impuls hotărăşte s-o ajute şi fug amândoi.
    Sunt daţi în urmărire şi vânaţi atât de poliţie cât şi de proprii colegi, deveniseră persoane non-grata în agenţie. De fapt o voiau în viaţă doar pe Sarah, lucru care îi şi îndârjeşte şi mai mult.
    Pe de altă parte membrii unui puternic consiliu, al cărui preşedinte era Hughes Bremner, adjunct C.I.A., iniţiază acţiunea ”Mascarada”. Cu trei luni în urmă Carnivorul trimisese un mesaj unui număr de patru state, unde acţionase, susţinând că e obosit şi în schimbul unei retrageri protejate îşi va dezvălui loviturile:

“Scotea la licitaţie un nepreţuit depozit cu cele mai mari secrete ale globului, iar Marea Britanie, Franţa, Germania şi Statele Unite erau invitate să participe.”

   Deşi preşedintele se opusese să acorde azil unui asasin, directoarea C.I.A.-Arlene Debo şi Hughes Bremner îl convinseseră să-l lase pe el, pe Hughes, să reprezinte S.U.A. şi să vadă ce materiale are Carnivorul.
Dar Hughes, care conducea din umbră şi organizaţia Mustang, voia de fapt să-l elimine pe Carnivor înainte de-a spune prea multe, fiecare având multe de ascuns şi fiecare ţară folosind la un moment dat talentele asasinului. Aşa că declanşase în acelaşi timp acţiunea Mascarada în care Sarah, datorită asemănării cu Liz, era un pion important. Doar că era necesară deplină ei cooperare şi ascultare pe care voia să le realizeze cu ajutorul lui Levine.

   Agentul veteran C.I.A., Lucas Maynard, numărul 1 în consiliu, îşi dă seama că Hughes urmăreşte alte considerente, dar şi el avea agenda lui, aşa că încearcă să-şi asigure bătrâneţile oferindu-i subsecretarului de stat Clare Edwards, fost agent şi el cândva, nişte documente preţioase. Cunoscându-i lui Edwards dorinţa de parvenire şi de putere e sigur că va fi interesat. Maynard deşi bătrân şi bolnav de diabet, era îndrăgostit, avea o relaţie cu o tânăra ziaristă Leslee Pousho. Ţinuse totul foarte secret şi voia să dispară cu ea împreună, dar şi cu ceva bani.
    Doar că oamenii lui Hughes îl urmăresc şi află…

   Aşa că Maynard şi Edwads sunt ucişi, doar că primul apucase să-i spună iubitei adevărul şi să-i dea toate documentele. Ea va încerca să publice câteva articole, dar este găsită, atacată şi aproape ucisă, salvarea îi vine de la cine nu te aştepţi, soţia lui Hughes care deşi alcolică îşi dă seama de cruzimea şi necinstea soţului.
Sarah şi Asher deşi urmăriţi şi vânaţi reuşesc să pună cap la cap lucrurile şi să afle multe informaţii. Dar sunt din nou prinşi şi Sarah că să-l salveze pe Asher (apare aici şi o poveste de dragoste) acceptă să revină în program. De data asta Levine îi dă o substanţă mai puternică, încearcă să-i inoculeze ideea că Liz verişoara ei ar fi amanta Carnivorului şi că Sarah luându-i locul la negocieri îl va ucide pe asasin.

   Sarah şi Asher descoperiseră şi firme înfiinţate de C.I.A. prin care se derula spălarea de bani, îşi dau seama şi cum au fost urmăriţi, descoperă clinica “Je suis chez moi”, unde Levine făcea experimente, dar îi şi trata şi chiar întinerea pe mulţi oficiali şi multe personalităţi.
    Doar că de asta dată va fi vorba şi de-o operaţiune numită “La Grandeur”, care era menită să paralizeze piaţa monetară, şi-n timp ce se căutau vinovaţii Hughes avea de gând să dispară cu banii într-un paradis tropical.

  Vor reuşi Sarah şi Asher ajutaţi de câţiva spioni veterani să descâlcească tot ghemul şi să descopere vinovaţii?
Se va preda Carnivorul?
Cine este acesta şi ce legătură are cu Liz?
De ce vor Hughes şi acoliţii lui să fie omorât asasinul înainte de-a vorbi?
Ce va face Liz, care de fapt era agent C.I.A?
Ce vor face în continuare Sarah şi Asher?
Scapă sau moare Carnivorul?
Iată întrebări la care veţi găsi răspuns doar citind cartea.

   O carte plină de secrete, minciuni, adevăruri spuse pe jumătate, poveşti noi şi vechi, rivalităţi, prietenii şi duşmănii şi din nou totul bazat pe cele mai vechi păcate: orgoliu, sete de bani, mărire şi putere.

“O lectură electrizantă, generată de dinamismul acţiunii, răsturnări surprinzătoare de situaţii şi un final pe măsură.”
Aceasta este Mascarada!!!

Cartea Acţiunea Mascarada de Gayle Lynds este oferită pentru recenzie de targulcartii.ro

“Nu era o simplă persoană, ci un stăpân și un vrăjitor, o creatură ciudată dintr-o altă lume, la fel de îndepărtată ca furtuna sau ciuma. Însă el coborâse din această lume superioară și îmi dăruise bunătate. Îngăduise ca magia lui să se împletească din nou cu a mea, într-o intimidate ce-ți tăia răsuflarea … "

       Aleasa dragonului, de Naomi Novik– Editura Nemira-recenzie

Titlu original: Uprooted

Traducere: Oana Ionascu

Editura Nemira

Colecția Nautilus

Data apariției: 17 mai 2017

Nr. de pagini: 448

Gen : fantasy, young adult, romance, fairy tales

Cotație Goodreads : 4,1

Nota mea: 10

 Agnieszka își iubește satul, pădurile și râul strălucitor, aproape de care pândește însă o prezență malefică. Singurul ajutor poate veni din partea Dragonului, dar prețul lui este unul îngrozitor: o fată pe care să o țină prizonieră zece ani în Turnul său. Agnieszka și ai ei știu că o va alege pe draga ei prietenă, frumoasa, grațioasa și curajoasa Kasia. Și nu o pot salva. Numai că Dragonul va face altă alegere.

  Romanul a câştigat trei premii importante în 2016: premiul Nebula pentru cel mai bun roman, premiul Locus pentru cel mai bun roman fantasy şi premiul Mythopoeic. De asemenea, a avut o nominalizare la premiul Hugo pentru cel mai bun roman.Va fi adaptat pentru marele ecran de Compania Warner Bros.

  Am mai citit până acum povești care m-au trimis cu gândul la basmele scrise de frații Grimm, Hans Christian Andersen sau Gabrielle-Suzanne Barbot, dar niciuna nu m-a captivat atât de mult ca “Aleasa dragonului”. Bănuiam că povestea va fi pe placul meu, din cauza descrierii care m-a făcut să cred că voi avea parte de o reinterpretare a celebrului basm “Frumoasa și bestia”, dar nu mă așteptam să mă atragă în asemenea măsură, încât să-mi doresc să o mai iau încă o dată la citit, imediat ce am ajuns la ultima pagină.

  Contrar celor gândite de mine în faza incipientă, “Aleasa dragonului” prezintă o serie de referințe la folclorul slav și, sinceră să fiu, chiar mi-a plăcut enorm de mult faptul că Agnieszka învață să facă vrăji folosindu-se de jurnalul Babei Iaga, considerând-o pe aceasta o soră în” magie stranie, pe care nimeni altcineva nu era capabil s-o înțeleagă.”

  Ce m-a atras la romanul de față ? Nu te plictisești nici măcar o clipă. Cu toate că ai impresia că narațiunea este lentă (de vină fiind cantitatea de  impresii, descrieri, de aici nelipsind o serie întreagă de amănunte cu privire la modul în care se fac vrăjile), te trezește la final că, de fapt, ai luat parte la destul de multe evenimente. De altfel, nici nu am să vă pot povești prea multe lucruri, tocmai pentru că sunt prea multe, așa că am să vă spun doar câteva întâmplări petrecute la început. Suficient cât să vă conving să citiți cartea.   

  De asemenea, mi-a plăcut trecerea de la momentele tulburătoare, la anumite situații care aduc zâmbetul pe buze. De fapt, întreaga poveste este presărată cu numeroase replici amuzante și înțepături ironice, gâlceava dintre Agnieszka și Dragon fiind cireașa de pe tort. Cu cât este mai iritat Dragonul de comportamentul ei, cu atât este Agnieszka mai amuzată de reacția lui. Degeaba o face el țărăncuță nătângă, idioată, proastă, necioplită, inutilă, smintită, Anieszka trece peste jigniri ca și cum nici nu le-ar auzi.  

“ – Am … gătit și am făcut curat … am încercat eu să explic.

 – Cel mai murdar lucru din acest turn ești tu! “

  Trebuie să vă mărturisesc că pentru mine nu contează doar povestea sau maniera de scriere, ci să și simt că pot empatiza cu personajul feminin (mă ajută să mă transpun în povestea respectivă). Iar faptul că în “Aleasa dragonului”, povestea este narată la persoana întâi, din punctul de vedere al tinerei Agnieszka, m-a făcut să o înțeleg cât mai bine și, astfel, am ajuns să îi admir transformarea de la țărăncuța nătângă și mai mereu murdară, în curajoasa vrăjitoare care reușește să salveze un regat. De altfel, ea m-a cucerit prin felul de a fi – neînfricată, independentă, încăpățânată, fiind în stare de orice pentru a-i proteja pe cei la care ține.  

  Pe parcursul unei singure zile, am călătorit alături de Agnieszka, de la Turnul Dragonului, locul unde ea a deprins arta magiei, până în întunecatul și maleficul Codru, populat de monstruozități și stricăciune, iar de aici, am ajuns la Curtea regelui din Polnya și am asistat la discuțiile pe care ea le-a avut cu cei mai mari vrăjitori ai țării.  

   Și acum îmi vine să râd în hohote când îmi amintesc de o anumită întâmplare petrecută la Curte.  Ea se prezintă în fața celor mai de seamă vrăjitori, ca să fie confirmată ca vrăjitoare, iar atunci când constată că aceștia sunt mult prea sceptici ca s-o ia în serios, se enervează atât de tare, încât face o vrajă de se scutură întreg castelul ca un uriaș adormit, apoi rostește : “ Dar asta este suficientă magie ca să mă pună pe listă? Sau vreți să vedeți mai mult? “  

  În ceea ce îl privește pe Dragon / Sarkan, să nu vă gândiți că este vreo reptilă zburătoare sau mai știu eu ce. De fapt, el este un vrăjitor nemuritor căruia Agnieszka îi face zile fripte cu firea ei independentă. Doar ridurile fine din colțul ochilor și al gurii îi trădează anii. În rest, arată ca un om în floarea vârstei: trăsături bine conturate, părul negru, fără fire arginții, obraji netezi, nebătuți de vânt, mâini lungi și grațioase. Numele lui – Sharkan – înseamnă dragon în limba magiei, iar acesta este numele pe care l-a luat atunci când a primit confirmarea ca vrăjitor. Însă, adevărul e că el are comportarea de dragon – este rece, irascibil, mai mereu enervat. Se poartă de parcă nu mai știe să gândească și să simtă ca un om obișnuit.

Nu era o simplă persoană, ci un stăpân și un vrăjitor, o creatură ciudată dintr-o altă lume, la fel de îndepărtată ca furtuna sau ciuma. Însă el coborâse din această lume superioară și îmi dăruise bunătate. Îngăduise ca magia lui să se împletească din nou cu a mea, într-o intimidate ce-ți tăia răsuflarea … ”

 Cu toate că mai mereu se ceartă, între încăpățânata Agnieszka și morocănosul Dragon se înfiripă o poveste de dragoste. Și nici nu o să vă vină să credeți cine va lua inițiativa Da, ea este cea care își face curaj să pătrundă în camera lui și va iniția “jocul”.  

“- Cum ai…? a îngăimat el, ridicându-se într-un cot, pe chip răsărindu-i în sfârșit revolta.

Dar eu l-am împins pe spate și l-am sărutat.

A scos un sunet de surpriză printre buzele mele, apoi m-a apucat de brațe și m-a ținut departe.

-Ascultă aici, creatură imposibilă ce ești! Sunt mai bătrân cu un secol și ceva decât …

-Mai taci odată! i-am zis eu nerăbdătoare.

Auzi ce scuză-și găsise el!  “

Draperiile s-au închis în jurul nostru. Stătea deasupra mea, cu ochii lucind în întunericul intim al baldachinului. Mă privea sălbatic, cercetându-mi chipul. Ar fi putut să mă mai mângâie puțin cu degetul, dar el a mai făcut-o o singură dată. Un suspin sau un geamăt mi-a suit în gâtlej, iar el s-a aplecat și m-a sărutat, ca și cum ar fi vrut să mă devoreze.”  

   Agnieszka locuiește în Dvernik, care nu era nici cel mai mare, dar nici cel mai mic sat din Vale, la unsprezece kilometri depărtare de maleficul Codru, populat de cele mai terifiante creaturi. Tuturor le este frică de acel loc, iar singura persoană care îi poate proteja de răul-Codrului este Dragonul, cel mai puternic vrăjitor din Polnya, dar prețul lui este unul îngrozitor: o fată pe care să o țină prizonieră zece ani în Turnul său.

     În ciuda poveştilor care sunt spuse de călătorii care trec prin Vale, Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el … pentru că nu este un dragon adevărat. O fi el vrăjitor şi nemuritor, dar tot om rămâne, iar sătenii s-ar duce în ceată să-l omoare dacă el şi-ar manifesta dorinţa de a o gusta pe vreuna dintre fete. Interesant e că Dragonul duce o fată în turnul lui şi după zece ani îi dă drumul, numai că ea se întoarce o cu totul altă persoană. Straiele îi sunt mult prea elegante, vorbeşte ca o doamnă de la Curte şi, pe deasupra, după ce a locuit totuşi singură cu un bărbat vreme de zece ani, normal că are reputația ruinată. Însă toate fetele spun că el nu s-a atins de ele nici măcar cu un deget În plus, Dragonul le dă tuturor fetelor o pungă plină cu arginţi drept zestre atunci când le trimite acasă, astfel că oricine ar fi bucuros să le ia de soţie, ruinate sau nu.

   Nu sunt multe sate în Vale, prin urmare Dragonul nu prea are de unde alege – ia numai o fată care are şaptesprezece ani împliniţi, între octombrie și octombrie anul următor. Acum, din anul naşterii Agnieszkai sunt doar unsprezece, Însă toată lumea ştie că o va lua pe Kasia, cea mai frumoasă, deşteaptă şi bine-crescută fată din Vale.

  Numai că Dragonul va face altă alegere. În loc să o ia pe draga de Kasia, o alege tocmai pe Agnieszka, care la cei şaptesprezece ani ai ei, era “încă o slăbănoagă, cu picioare mari şi cu părul castaniu, încurcat nevoie-mare”. Singurul ei dar, dacă-l putem numi aşa, era să rupă, să păteze sau să piardă tot ce avea pe ea într-o zi.

  Irascibilul Dragon nici nu știe cu cine s-a procopsit. “Țărăncuța nătângă” îi va da bătăi de cap încă din prima clipă în care pășește în Turnul Dragonului. A avut nefericirea să fie aproape rostogolit pe scări sau să vină de-a rostogolul pe pardoseală. Ba mai mult, atunci când Agnieszka a crezut ca va fi aruncată în focul din vatră, s-a pus să-l zgârâie și să-l lovească.  

Tot ce vedea era că o gâsculiță de la țară, pe care tocmai o alesese, râdea de el, Dragonul, cel mai mare vrăjitor din regat, stăpânul și domnul ei.. Nu cred că mai cutezase cineva vreme de un secol să râdă de el. S-a ridicat eliberându-și picioarele, apoi s-a uitat de sus la mine, scos din sărite ca o pisică furioasă. Însă m-a făcut să râd și mai abitir. Atunci el s-a răsucit brusc pe călcâie și m-a lăsat să râd ca proasta pe podea, ca și cum nu știa ce să-mi facă.”

   Și totuși, de ce avea nevoie vrăjitorul de ea? Ca bucătăreasă era o calamitate, iar dacă o luase pentru ca să-i țină companie, mai bine s-ar fi lăsat păgubaș. Fata avea un nemaipomenit dar de a provoca dezastre. Tot ce reușea să facă era să-l enerveze, să-l facă să urle de nervi. Și nici măcar nu ține cont de sfaturile lui. Intră dintr-un bucluc în altul!

“-Am … am adus prânzul.

-Adevărat? mi-a răspuns el tăios. Fără să cazi pe drum în vreun puț? Sunt uluit!

 Abia apoi mi-a adresat o privire încruntată:

-Sau ai căzut?

 M-am uitat la rochie: pe poale erau o enormă pată scârboasă de vomă – o ștersesem eu cât de   bine putusem în bucătărie, dar tot se vedea – și o alta acolo unde îmi suflasem nasul. Mai erau câțiva stropi de sos de friptură și alte câteva pete căpătate când ștersesem oalele. Tivul păstra  noroiul de dimineață și, pe deasupra, mai erau niște găurele făcute cine știe când. “

   Agnieszka încercă tot timpul să-l sfideze, iar atitudinea de fată săracă cu duhul devenise arma  răzbunării ei. Voia cu orice preț să-l necăjească amarnic, știind că el o va recompensa de fiecare dată cu o încruntătură neîncrezătoare. Însă, într-un mod cu totul surprinzător, ea are un talent înnăscut la făcut vrăji. Dar nici așa nu scapă de mustrările vrăjitorului.  

– Cum de reușești să-ți faci singură toate astea? m-a întrebat el odată uluit, când umblam de colo până colo cu un dumicat de budincă de orez prins în păr, tocmai în creștetul capului.

  Atunci când vine în vizită prințul Malek, eroul regatului Polnya, Dragonul o sfătuiește să nu iasă din cameră ei din anumite motive. Însă Agnieszka se gândește să stea de vorbă cu prințul, că poate acesta îl va convinge pe vrăjitor să-i dea drumul, dar se trezește sărutată. Fiind la un pas să fie violată, Agnieszka reacționează în stilul ei caracteristic: îi trântește o tavă în cap de îl lasă lat pe legendarul erou Și iarăși, Dragonul se vede în situația ingrată de a-și scoate din belea protejata, preparand o poțiune a uitării pe care i-o servește prințului.

  Însă, a venit ziua în care Baronul din Mlaștinile Galbene îl chemă în ajutor pe Dragon ca să-i salveze ținutul de o himeră, așa că acesta se vede nevoit să o lase singură pe Agnieszka în Turn. Dar, tocmai atunci, oamenii din Dvernik cer și ei ajutor Dragonului și, cum el este plecat, tânăra se decide să fugă din Turn, cu gândul că vrăjile ei vor fi suficient de bune ca să-i salveze pe cei din satul ei natal.

  Încărcată cu o grămadă de poțiunii, ajunge în Dvernik, unde află că vitele din sat au fost mușcate de lupii posedați de rău, veniți din Codru. Însă, cum acestea nu au fost sacrificate, răul din ele va ajunge să intre și în oameni, așa ca fata va avea mult de furcă. Cum va reuși ea să țină piept răului, va las pe voi să aflați, dar, în mod cert e că Dragonul reușește să vină la timp să o salveze, dar neatenția îl va costa: va fi mușcat de un lup. De această dată, Agnieszka va fi pusă în situația de a-l salva pe stăpânul ei. Folosindu-se de jurnalul Babei Iaga, tânăra va realiza o vrajă care îi va salva viața Dragonului și astfel, vrăjitorul se vede nevoit să recunoască puterile noii sale protejate.

 

 La scurt timp după această întâmplare nefericită, mama Kasiei, vine la Turn ca să le ceară ajutorul. Fiica ei fusese luată de trei creaturi monstruoase (Umblători), și dusă în întunecimea Codrului. Va reuși să o salveze? Dar ce șanse mai are Kasia în cazul în care e deja posedată de rău?

Dacă cineva drag ne era luat de Umblători, tot ce puteam spera pentru ei era moartea, însă era doar o speranță. Nu știam niciodată sigur până când nu se întorceau și astfel se dovedea că nu au murit. Și-atunci trebuia să-i vânăm.”

   Însă, în cazul în care Agnieszka va reuși să o salveze pe Kasia, sunt mari șanse să fie luată în vizor de prințul Malek. Acesta dorește de mai mult timp să-și salveze mama, pe regina Hanna, care dispăruse de mai bine de douăzeci de ani. Este ferm convins că regina nu e moartă, ci doar captivă în Codru. Dar cum de ajunsese ea în acest loc bântuit?

    Se spunea că prințul moștenitor Vasily al Rosyei se îndrăgostise de regina Hanna și fugiseră împreună și, când cavalerii regelui îi încolțiseră, s-au adăpostit în Codru. Însă regina și prințul Vasily n-au mai ieșit niciodată. Regele Polnyei l-a învinuit pe moștenitorul Rosyei de moartea  moștenitorului sau. Și de atunci s-au purtat războaie după războaie, întrerupte doar de armistiții ocazionale și de câteva tratate de scurtă durată. A o elibera pe regină putea însemna încheierea războiului cu Rosya și împăcarea celor două popoare. Dar, mai poți ieși vreodată din Codru după ce ai stat în el vreme de douăzeci de ani?

 Așadar, Agniezska se va confruntă cu mari probleme în viitorul apropiat. Va reuși ea să treacă peste toate obstacolele? Dar ce anume bănuie Codrul? De fapt, cum a fost creat el? Vor putea vrăjitorii să înfrângă puterea lui? De ce Dragonul lua câte o fată din Vale, după care o lăsa să plece după zece ani?   

Orice ar fi creatura care sălășluiește în Codru, cea care răspândește spurcăciunea, a ajuns să trăiască acolo și să bea din acea putere ca dintr-o cupă.“

  Recomand “Aleasa dragonului” tuturor celor care îndrăgesc genul fantasy. Stilul lejer abordat de autoare nu face decât să vă ajute să o citiți în mare viteză. Are aventură, romantism, mister, locații pitorești, dar și momente emoționante, pasaje amuzante, personaje inedite. Și foarte multa magie!

   Nota 10

 

 Cartea Aleasa dragonului de Naomi Novik a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Surse imagini: pinterest.com

by -
14

     Primii pași, de Dorin David–Editura Eikon-recenzie

  Luptă! Iubește! Plângi! Speră!

Editura : Eikon
Anul apariției: 2017
Număr pagini: 274

 Acesta nu este un volum. Acesta este un uragan.  

 Imaginați-vă că vă aflați pe o pajiște, admirând florile de câmp și bucurându-vă de natură. Deodată cerul se întunecă și începe furtuna. Dar nu orice fel de furtună, ci una violentă, cu rafale de vânt care vă scutură și vă lovesc în față cu bucăți de realitate. Vă mai lasă din cînd în cînd, atît cît să vă puteți trage sufletul. Nu aveți unde să vă adăpostiți, nu există ieșire. Trebuie să înaintați, v-o doriți! Zăriți o lumină. Plini de speranță alergați spre ea. Totul se liniștește și iubirea, în toate poveștile ei, își face apariția. E bine, e cald, ați vrea să stați aici mereu. Însă realizați că nu e de fapt altceva decât ochiul furtunii, unde și oceanul se calmează. Greul abia acum începe, pentru că partea cealaltă este și mai necruțătoare. Însă speranța apare pagină cu pagină. Plângeți – poate, oricum, așteptați cu nerăbdare să terminați cartea. Pentru că doar atunci vă recapatati liniștea…

  Speranța nu moare ultima, speranța nu moare niciodată!  – autorul

 Atunci când am primit cartea din partea autorului (îi mulțumesc din suflet pentru minunata surpriză), coperta nu-mi spunea nimic despre ce s-ar putea ascunde între filele cărții. Cât despre cele scrise pe coperta a patra, trebuie să recunosc că acele rânduri mi-au dat o stare de bine și m-au făcut să cred că povestea va avea un final fericit. E drept că dorința mi s-a îndeplinit, dar când mă gândesc prin câte necazuri/ chinuri au trecut personajele …

  Și de această dată, curiozitatea nu mi-a dat pace până nu am aflat de pe internet mai multe amănunte despre carte. Într-un final, am dat peste un articol interesant, în care se vorbea de lansarea romanului, la Librăria St.O. Iosif, Brașov. Atât de frumos și-a prezentat autorul cartea, încât trebuie să vă arăt și vouă acel mesaj/ text:

Am în minte o imagine de pe site-ul NASA, o fotografie făcută de Voyager 1 în 1990, când se afla la o distanță de peste șase miliarde de kilometri de Pământ. Planeta noastră este cât un fir de praf. La scară cosmică viața fiecăruia dintre noi nu durează mai mult de un clipit de ochi al Universului. Și totuși, e singura pe care o avem, viața aceasta așa insignifiantă este singura pe care o avem, și în ea ne punem toate pasiunile, toate speranțele, toate luptele, toate iubirile. Luăm decizii și acționăm în funcție de acestea. Începând de la deciziile simple, cum ar fi la ce facultate să merg, trecând prin cele cu implicații complexe, cum este decizia lui Azade de a refuza cariera de medic în Statele Unite și în Elveția, pentru a merge să lucreze în tabăra de refugiați. În fine, sunt deciziile care țin de esențe, spre exemplu: să fac binele sau să fac răul. În ultimă instanță, romanul acesta este despre natura umană. Cum ar putea fi altfel?
Mă bucur că v-a plăcut că am păstrat decența și măsura. Asta a fost și ideea: să scriu despre lucruri care nu se pot spune, nu se pot scrie, și totuși să le fac „citibile” și să nu-ți vină să arunci cartea, ci să vrei să mergi mai departe, să te incite în același timp”.  (Sursa fragment)

     Am zâmbit când am citit dedicația pe care mi-a făcut-o autorul, dar nicio clipă nu m-am gândit ce impact va avea asupra mea acea mare “felie de realitate”. Nu aveam cum să nu fiu impresionată de temele abordate sau evenimentele relatate în roman: sistemul sanitar și sistemul de învățământ, corupția și birocrația din România, conflictele din Orient, taberele de refugiați, prăpădul pe care îl fac grupările jihadiste în întreaga lume, tragicele evenimentele petrecute în clubul Colectiv, atacul armat comis în clubul Pulse (SUA), în data de 12 iunie 2016.

 “Primii pași ” este genul de carte al cărui subiect nu poate lăsa indiferent nicio persoană cu suflet. În plus, are toate elementele unui roman de succes: povești de dragoste, mult suspans, acțiune alertă. Trăirile emoționale ale personajelor sunt atât de intense, încât simți mai mereu că ai un nod în gât.

 Fiind o romantică incurabilă, am apreciat în mod deosebit faptul că au fost introduse și câteva povești de dragoste. Dacă la început am crezut că autorul va trece superficial peste ele, mai târziu mi-am dat seama că tocmai dragostea a avut un rol esențial în intriga cărți.

 Povestea este spusă atât din perspectiva personajelor principale (Azade, Amanda, Ana, Maria), cât și secundare (Bryan, Ioan, Ahad). Având în vedere că acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe  planuri, subcapitolele alternând între prezent și trecut, am avut posibilitatea să asist la toate momentele – vesele, triste sau dureroase – prin care au trecut cele patru protagoniste: anii de liceu; primii fiori ai dragostei; primele experiențe amoroase (descrise într-un mod finuț și inocent, și totuși, cu o atât de mare încărcătură erotică); trista copilărie a Amandei; temerile Mariei în legătură cu orientarea sa sexuală; căsnicia cuplului Amanda- Ioan; prietenia dintre Azade și Bryan, excursia lor la New York și minunata lor noapte de dragoste; chinurile, teroarea  tinerei Azade pe timpul cât a fost prizoniera extremiștilor jihadiști.

  Citind cartea “Primii pași”, am trăit cu impresia că, pe de-o parte, trag cu ochiul la cele mai importante  evenimentele din viața celor patru femei, iar pe de altă parte, că mă plimb alături de ele prin toate colțurile lumii – de la Brașov, Transfăgărășan, Lacul Bâlea, am ajuns atât la Zurich, New York și Boston, cât și în oraș Duhok, Iraqi Kurdistan, oraș măcinat de conflictele cu rebelii jihadiști.  

 Având în vedere că în carte au loc o serie întreagă de evenimente, atât în prezent cât și în trecut, dar și în atâtea locuri de pe Glob, nu pot să vă spun prea multe lucruri, ci doar să vă prezint personajele, legăturile dintre ele și ceea ce i s-a întâmplat celui mai interesant personaj(din punctul meu de vedere) : Azade.

   Ana și Azade sunt cele mai bune prietene și se cunosc încă de pe vremea când studiau medicina în Zurich. În prezent, Ana este neurochirurg și șefă de secție la spitalul din St. Moritz. Ca origine, ea este din Brașov, iar în perioada adolescenței a cunoscut-o pe Amanda. Încă din primul moment s-a atașat de această fată care a avut neșansa să provină dintr-o familie cu mari probleme. Tatăl Amandei era alcoolic, iar mama ei prefera să aibă amanți în loc să petreacă mai mult timp cu el. Așa că părinții fetei se certau ori de câte ori se întâlneau. Până la urmă, mama s-a despărțit de bărbat și s-a mutat împreună cu fiica ei în Brașov și astfel a reușit Amanda să o întâlnească pe Ana. Tot atunci îl va cunoaște și pe Ioan, primul ei iubit, cu care de altfel se va căsători într-o bună zi.  

 Anii au trecut, dar prietenia celor două tinere a continuat, în ciuda faptului că le despărțeau o distanță destul de mare. În prezent, Amanda a renunțat la jobul bine plătit dintr-o companie multinațională care avea o sucursală și la Brașov, pentru a se lansa pe cont propriu în traduceri, iar  aici se va împrietenii cu noua ei colegă – Maria.

 La rândul ei, Maria a avut o copilărie fericită, până a realizat că e altfel decât celelalte fete de vârsta ei. Într-o țară în care homosexualii sunt stigmatizați, ea a fost nevoită să-și ascundă orientarea sexuală și abia peste mai mulți ani va avea curajul să-i spună bunei sale prietene că de fapt îi plac femeile.  

 Cât despre Azade, povestea ei este mult mai interesantă. După ce și-a încheiat rezidențiatul în Elveția, tânăra a preferat ca în loc să profeseze medicina la un spital universitar din Zurich, să revină în localitate natală – Duhok din Irak, sau mai exact, din Iraqi Kurdistan, în dorința de a-i ajuta pe localnici.  

Acum gândurile ei se îndreptau mai ales asupra poporului ei aflat în suferință, asupra compatriotilor săi care luptau la granițele țării greu încercată de războaie, pentru a o proteja în fața grupurilor extremiste Salafi-jihadiste. Nimic nu o putea împiedica să ajute.”

 Astfel a avut loc prima întâlnire a lui Azade cu ororile războiului, în tabăra de refugiați din apropierea orașului ei natal, Duhok.

Realitatea, impasibilă și brutală, a lovit-o direct, în minte și suflet. La început a plâns în surdină, cât a putut pe ascunse, timp de minute întregi. Cât vedeai cu ochii se întindeau înghesuite corturile care adăposteau sute, poate mii de oameni, de la copii mici care încă nu au început să meargă, la bătrâni care abia se puteau mișca, sute de familii nevoite să-și părăsească casele din cauza urgiei războiului, a violențelor și a terorii, imagini care au umplut-o pe Azade de o amărăciune vecină cu deznădejdea.”  

 Când, într-o seară rece din septembrie, trei refugiate au ajuns în tabără, spunând că grupul lor a fost atacat pe drum, și că au mai rămas răniți în urmă, Azade  a fost prima care s-a oferit voluntară să meargă acolo. Două asistente, împreună cu trei soldați, i s-au alăturat. Scena pe care au găsit-o acolo, era greu de imaginat. Mulți erau morți și doar șase femei mai erau în viață, toate rănite, iar două dintre ele, erau la limită dintre viață și moarte. După ce le-au stabilizat, erau gata să pornească spre tabără, când de niciunde gloanțele au început să șuiere. Cei trei soldați au căzut secerați și în câteva clipe, femeile au fost înconjurate de patru bărbați cu măști pe gură, care ulterior le-au dus în tabăra extremiștilor jihadisti. Iar în acest loc al terorii, au fost abuzate fizic și sexual.

 Îmi vine foarte greu să vorbesc de  perioada  în care Azade și celelalte femei au fost ținute ostatice de acele scursuri. Scuzați-mi exprimarea, dar  sunt extrem de înfuriată când mă gândesc că, din păcate, aceste lucruri nu se întâmplă doar în cărți, ci reprezintă realitatea. Ca o lașă, îmi vine să îmi spun “nu te mai gândi …”, și  totuși, gândul îmi este numai și numai la asta.

 Nu e de mirare că Azade este personajul meu preferat. M-a impresionat profund încăpățânarea și curajul ei, iar faptul că i s-a împotrivit în permanență liderului grupului extremist, m-a făcut să mă simt mândră de ea, dar și speriată. Cu cât se împotrivea mai mult, cu atât erau chinuite ea și celelalte femei. Da, Ahad le pedepsea pe celelalte pentru “ greșelile ” ei.

“ – Ai milă, te rog! plânse cu o voce sfârșită și sfâșietoare Azade. De ce ne chinuiți atâta ?

  -Pentru că putem! rânji Ahad. E în firea noastră!

  -Nu e adevărat, nu se lasă Azade. Omul nu se naște rău, el alege să facă rău!

  -Atunci, aleg! spuse impasibil Ahad .”

Când durerea ajunge la intensitate maximă, și își face lăcașul acolo pentru mult timp, devine ca o a doua natură a corpului. Acesta ajunge să se obișnuiască cu ea și să ignore pe cealaltă, de intensitate mai mică. Asta până când nu mai rezistă și clachează .”

“Iar când Azade a leșinat de durere, Ahad a fost mulțumit  pentru câteva clipe că nu mai mișcă și ca urmare  nu-l mai încurcă, dar a trezit-o oricum, pentru că altfel nu și-ar fi învățat lecția.“

 În starea de semiconștiență, când aiurează, Azade repetă de fiecare dată un nume: Bryan. Dar cine este el?

 În  timpul rezidențiatului, Azade aplicase pentru fellowship și astfel, plecase pentru câteva luni la Boston. Iar la o petrecere făcuse cunoștință cu acest bărbat pe nume Bryan, un radiolog care avea contract cu Air Force. Tinerei Azade îi plăcuse de Bryan și se gândise că o să rămână buni prieteni, însă el ajunsese în scurt timp să fie foarte atras de ea. Însă nu știa dacă să îi spună ce sentimente îi poartă, de teamă că putea strica frumoasa lor prietenie.   

“Bryan era derutat. Nu știa dacă e bine sau nu să-i mărturisească tinerei sentimentele lui pentru ea, care treceau mult peste  limita prieteniei. Nu știa dacă ea avea sentimente reciproce, pe care le ascunde pentru că așa a fost educată. “

 Însă, pe parcursul unei excursii făcute de cei doi tineri la New York, lucrurile au evoluat. Decizia ei de a reveni în orașul natal și de a lucra într-o tabără de refugiați, le-ar fi putut îngreuna situația, și totuși, povestea lor de dragoste la distanță a continuat. Dar ce se va întâmpla atunci când ea nu mai dă nici un semn de viață? Ce va face Azade ca să scape de torționarii săi? Va fi salvată la timp? Se vor reîntâlni cei doi îndrăgostiți? Dar ce se va întâmpla și cu celelalte tinere, Ana, Amanda și Maria? Își vor acorda o a două șansă Ioan și Amanda?  

Nota 9,5

Mulțumesc din suflet autorului Dorin David pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

by -
12

„pentru că….. prostie, apoi pentru că…furt, apoi pentru că…nepăsare, birocrație și tot așa…."

Unde nu-i cap, vai de popoare! de Dragoș Pătraru-recenzie

Starea Nației

Editura Litera/2017

Texte de Dragoș Pătraru și Mihai Radu

Ilustrații de Mardale

Pagini: 229

   „Ce-ai, frate? N-am zis că rezolvăm toate problemele! Tu, cu tot ce ai făcut ilegal cât timp ai avut o funcție publică, tu ești o problemă pe care vrem să o rezolvăm. Dar el turuie întruna: Gata, de-acum o să curgă numai lapte și miere… Nu, n-o să curgă lapte și miere, ci o să fii judecat, iar dacă o să fii judecat, iar dacă ești găsit vinovat, o să fii condamnat. Atât! Însă el nu se lasă: Aa, păi dacă nu o să curgă lapte și miere, înseamnă că ați avut ceva cu mine. A fost comandă politică! Nu, nici o comandă politică! Ai ciordit și acum ești judecat.„

  Astăzi am să vorbesc despre politică într-un fel special. Un stil unic de a prezenta realitatea politică în viziunea autorului și a colegilor săi de emisiune.

   Câți dintre voi ați văzut măcar o dată emisiunea Starea Nației?

   Ei bine ce este această emisiune?

  Starea Nației este un proiect SRL al câtorva persoane, vândut unor canale TV, celor care sunt dispuși să-l cumpere. Eu am văzut această emisiune pe TVR de câteva ori. Niciodată nu am căutat-o, ci am dat din întâmplare și mi s-a părut de fiecare dată că subiectele sunt foarte importante.

    Nu mă pricep la politică și totuși am ochi să văd și urechi să aud ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ceea ce se întâmplă în România.

    Stilul unic al textelor în care se face haz de necaz te acaparează. Câteodată îți vine să râzi în hohote, altă dată îți deschide ochii spre o nouă viziune. Una la care nu te-ai gândit.

   Dragoș Pătraru a așternut într-o culegere de texte o parte din materialele difuzate la TV în care ne arată fața adevărată a problemelor din țara noastă.

   Ne arată statistici documentate, hoția și minusurile instituțiilor statului exact așa cum sunt. Fără perdea. Oooo cât de bine punctat este tot ceea ce ține de corupție, abuz în serviciu, legăturile cu Uniunea Europeană. Inclusiv fondurile nerambursabile pe care nu le-am obținut nici măcar 3 % – cum ne punem piedici singuri în dezvoltare și investiții.Nu putem accesa bani europeni „pentru că….. prostie, apoi pentru că…furt, apoi pentru că…nepăsare, birocrație și tot așa….

Am mai învățat că nu învățăm cum trebuie. Știam asta de 27 de ani și totuși , deși toate guvernele au reformat sistemul, n-a ieșit nimic bun. Iar școala românească produce șomeri.

Am învățat în 2016 că, din păcate, 2015 avea dreptate: în România se poate muri din te miri ce. Pentru că asta face cel mai bine România: te omoară.„

    Știți ce m-a impresionat cel mai mult? …. Sumele !!! … Enorme….

   Firma americană Bechtel a construit 54 de kilometri cu 1, 25 miliarde de euro. O firma care a prejudiciat statul cu nu mai puțin de 526 de milioane de euro.

   Pe bune?….. cât înseamnă asta?….. habar nu am, dar știu că mult tare!!!!!

    Se vede că nu mă uit la TV, dar cred că și dacă auzeam nu însemna mare lucru atâta timp cât televiziunea e cumpărată, se promovează prostia sau orice altceva decât informarea cetățeanului.

   Instituțiile publice sunt sursa tuturor problemelor. Doar cu integritatea și cinstea celor care ar trebui să mențină un echilibru al statului s-ar rezolva multe alte subprobleme ca să le spun așa.

   ANAF, DNA, SRI, ITM – se cere corectitudine și nu sabotarea surselor de colectare a taxelor. Oh, dar acesta e un subiect delicat și lung!

Instituțiile de control, de protejare a intereselor statului și a cetățenilor, erau pentru el instituții de forță: adică instituții care protejau interesele unui anumit grup. Iar pentru asta, foloseau forța împotriva cetățenilor.”

    Autorii textelor din această carte ne explică clar cum suntem obișnuiți să alegem răul cel mai mic. Asta facem de peste 27 de ani fără a conştientiza că răul ce mai mic ne face cel mai mult rău. Ignorăm. Suntem un popor obișnuit cu loviturile, acceptându-le și chiar așteptându-le.

„Cred că suntem cam inconștienți. Mă rog  „cam „ sau „foarte”, încă nu m-am decis.”

…….

„Ce vorbești, mă, toată inteligența e pe Facebook-ul din România.”

    M-a amuzat foarte tare Inteligența de pe Facebook și prostia din lume.  Ne dăm cu părerea despre orice și despre oricine.

   Ce e și facebook-ul acesta?

   O entitate extraterestră care știe tot și vede tot (asta nu e din carte, ci de la mine).

   Ei da, domnule autor, aveți dreptate. La noi tot timpul se reformează….sănătatea, educația, clasa politică. La fiecare conducere schimbată se discută noi idei, noi implementări, noi îmbunătățiri. Unde sunt?  … eu nu le-am văzut !…”Comunicăm atât de mult, că nici nu ne mai înțelegem”.

  Această culegere de texte este un must have, oglinda realității din România. Nu te speria că nu cunoști politică (nici eu), pentru că e despre oameni, cu oameni. Este scrisă atât de simplu și explicit că nu trebuie să ai studii superioare să o înțelegi. Totul este vizibil exact ca momentele în care pășeşti pe stradă.

 Unde nu-i cap, vai de popoare este despre popor, despre noi cei de azi și despre istoria noastră ca națiune. Pentru că nu poți fii dacă nu ai fost.

E foarte amuzant, acesta e adevărul, să faci economie la televizor pe flipchart, să expui sistemul de pensii pe două coli sau să arăți măririle de salariu înșirând trei cifre cu markerul….

Ne facem analizele lunar la televizor, să vedem dacă mai avem bani de pensii sau nu, și vine unul la flipchart care ne zice: Hai, băieții, că v-au ieșit bine analizele, vă luați salariile și luna care vine. Uh, prin ce-am trecut, dar cifrele alea de pe foaie arată că stăm bine.”

   În concluzie, am făcut radiografia României citind această carte. Toate problemele țării au fost studiate. Așteptăm acum și soluțiile date de conducere (care sigur se lasă mult și bine așteptate).

Cartea Unde nu-i cap, vai de popoare! de Dragoș Pătraru a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
16

Mulțumim, Doamne, c-ai creat-o pe Zenia! Dar nu te mai obosi și data viitoare!

Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood-recenzie

Grupul Editorial Corint (Leda), 2013

Colecția Maeștrii, 636 de pagini

Titlu original: The Robber Bride, 1993

Traducere de Gabriela Nedelea

Mulțumim, Doamne, c-ai creat-o pe Zenia! Dar nu te mai obosi și data viitoare!

    Ce te faci când cel mai mare coșmar al tău prinde viață? Încerci să scapi de el, evident. Și, dacă reușești, te asiguri că nu se mai întoarce niciodată.

   Scrisă cu mult umor, pe fundalul unor povești ce se întrepătrund la un moment dat, Mireasa hoțomană pune în discuție probleme vechi, dar încă actuale: războiul dintre sexe, dinamica cuplului și nevroza conjugală, conflictul dintre generații, traumele suferite în copilărie etc. Ideea centrală este anticipată de o poveste, subtil introdusă:

   „Mirele hoțoman”, citește Tony, într-un trecut îndepărtat, între cele două gemene. Fecioara cea frumoasă, căutarea unui soț, sosirea străinului bogat și chipeș care momește fetele nevinovate în codru, după care le taie în bucăți și le mănâncă. „Într-o bună zi apare un pețitor. El era…” „Ea! Ea!” țipă gemenele într-un glas.

   „Ei, hai să te văd, Tony, cum ieși din asta”, zice Roz, uitându-se din cadrul ușii la ele.

   „Am putea schimba titlul în Mireasa hoțomană”, zice Tony. „Așa vă place?”

   Până și obiceiurile copilelor prevestesc sfârșitul veșnicei mirese, o femme fatale fără scrupule:

   Gemenele se gândesc un pic, apoi ajung la concluzia că merge. Sunt înnebunite după rochiile de mireasă, își tot gătesc păpușile Barbie în ele; după care le aruncă peste balustrada scărilor sau le îneacă în cadă.

   „În cazul ăsta”, zice  Tony, „pe cine vreți să ucidă? Bărbați? Femei? Sau și una, și alta?”

   Gemenele rămân fidele principiilor lor, nu se clintesc. Optează pentru femei, chiar și în rolul de victimă. […]

  Mireasa hoțomană, reflectează Roz. De ce nu? S-o ia și mirele o dată pe cocoașă! Mireasa hoțomană pândind în conacul din pădurea întunecoasă, prădând tinerii nevinovați și fermecători și ducându-i la pieire, în cazanul ei diavolesc. Așa, ca Zenia.

    Trei femei, Tony, Charis și Roz, se cunosc puțin din vremea studenției, până când apariția Zeniei în viața fiecăreia le face să devină foarte apropiate. Toate trei devin, pe rând, victime ale acestei femei cu trecut inventat, o superbă devoratoare de suflete, care le exploatează slăbiciunile, le fură bărbații, le șantajează, apoi dispare.

   Cu toate că, aparent, Zenia a fost ucisă, cele trei nu o lasă să plece cu adevărat, iar apariția acesteia la restaurantul unde obișnuiau să se întâlnească devine factorul declanșator pentru rememorarea vieții fiecăreia, din copilărie, până în momentul Zenia.

  Miniona Tony (Antonia), profesor universitar specializat în războaie, colecționează flori culese de pe câmpurile unde au avut loc mari bătălii, construiește machete ale luptelor de pe front și duce o viață liniștită alături de West. Copilăria i-a fost marcată de absența mamei, care a părăsit-o, plictisită de viața conjugală și de răceala tatălui, care se sinucide în ziua absolvirii liceului. Inteligentă și calculată, are capacitatea de a rosti cuvintele invers, în oglindă. Astfel, își construiește un alter ego – Ynot – în care se refugiază.

   „West” – repetă Tony în sinea ei. Îi rostește, din când în când, numele în gând, ca pe o incantație. Cândva – cu treizeci-treizeci și doi de ani în urmă – era Stewart, până când el îi mărturisise cât de mult îi displăcea să i se spună Stew; așa că îl inversase și de atunci e West. Trișase un pic, totuși; dacă ar fi respectat procedeul întocmai, ar fi fost Wets. Dar așa se întâmplă când iubești, reflectează Tony. Trișezi un pic.

   Charis (Karen) este o vegetariană convinsă, preocupată până la obsesie de salvarea planetei și de viața interioară. Își crește singură fiica, ultima dată văzându-și iubitul plecând, împreună cu Zenia, nepăsându-i că își părăsește viitorul copil.Traumele suferite în copilărie (bătăile mamei și moartea ei, violurile unchiului) o determină să își construiască o altă personalitate; Karen cea brutalizată a devenit Charis cea mistică. Totodată, impactul Zeniei asupra ei este și cel mai dur.

   Stă sprijinită de balustrada feribotului, uitându-se în urmă, la dâra învolburată monoton de pe lacul acesta otrăvit până-n adâncuri. Lumina care strălucește pe apă nu mai e albă, ci gălbuie; e după-amiază și soarele scapătă, scapătă și ziua, către locul în care s-au dus toate celelalte zile, fiecare răpindu-i câte ceva.

   Roz (Rosie), plinuță și cochetă, este o femeie de afaceri bogată și cea mai hotărâtă dintre cele trei; este singura care are puterea să nu-și ierte bărbatul infidel. Provenită dintr-o familie în care tatăl își face apariția destul de târziu, se lasă sedusă de șarmul Zeniei, o primește în viața ei, pentru ca, ceva mai târziu, aceasta să plece cu o sumă bunicică de bani și cu Mitch, soțul ei.

    Cu toate că, aparent, personajele nu au nimic în comun, descoperim că sunt și alte aspecte asemănătoare în viața lor, în afara momentului Zenia. Toate trei au avut o copilărie nefericită, nu s-au înțeles cu mamele, iar nașterea lor a fost accidentală. În tinerețe, s-au cunoscut vag, ca studente ale aceleeași universități, când au cunoscut-o prima oară și pe Ea, pe Zenia.

    Zenia este omniprezentă în viața lor, chiar dacă au participat la înmormântarea urnei cu presupusa cenușă a acesteia. Duplicitară și puternic mitologizată, colecționară de bărbați, de care se folosește, reprezintă materializarea fricii celor trei femei, în viața cărora intră pe ușa din față, cu o poveste siropoasă inventată, parcă, pentru fiecare. Pornind de la acest aspect, s-a pus în discuție inteligența nativă a personajului, pe care eu țin să o contest. Consider că e, mai degrabă, șireată, isteață, narcisistă – acestea sunt trăsături care îi reflectă faptele.

   Cine a fost Zenia? Nici autoritățile nu știu să răspundă. Își inventează trecutul și viața și este sinceră atunci când te aștepți mai puțin. O primă variantă ar fi că mama sa a fost o țigancă româncă ucisă de săteni cu pietre (varianta spusă lui Tony), apoi că provine din Berlinul bombardat în cel de Al Doilea Război Mondial (lui Roz, despre care știa că are sânge de evreu), că a fost exploatată sexual de mică, vândută de mama sa unor ruși (lui Charis). Zenia are capacitatea de a se adapta și de a se reinventa, în funcție de situație.

   Revenirea Zeniei după cinci ani de la presupusa moarte le determină pe cele trei să ia atitudine. De această dată, ele își scot armele.

   Ar fi păcat să o privim doar ca pe un superb personaj malefic. Așa cum se întâmplă în basme, unde personajul negativ are rolul de a-l evidenția pe cel pozitiv, Zenia reprezintă tot ce fiecare nu poate avea: frumusețe, încredere în propria persoană, putere. Toate trei își recunosc admirația pentru ea. Tot Zenia este cea care le învață să lupte pentru ceea ce iubesc cel mai mult și spune adevăruri crude privindu-le în ochi. Prin urmare, este Zenia prieten sau dușman?

   Zenia râde. „Hai, doar nu ești un copil! E îndrăgostit de fundul tău. Sau de o altă parte a trupului, de unde să știu eu? În orice caz, nu-ți iubește sufletul, nu te iubește pe tine. Și-și ia ce-i place, chiar fără voia ta. L-am urmărit cu atenție, e un rahat nesătul; în esență, sunt cu toții niște violatori. Ești o naivă, Karen. Crede-mă, un bărbat vreau un singur lucru de la o femeie: sexul. Ceea ce contează e cât îi faci să-ți plătească pentru asta.”

    Mireasa hoțomană e scrisă de mâna unui maestru în analiza psihologică a femeii, surprinsă în diverse epoci și ipostaze. Bărbații se află într-o lume a femeilor cuminți, ce doresc să le facă pe plac și le iartă infidelitățile, iar Zenia este excepția ce vine să le dărâme castelul de cărți de joc, mizând pe fragilitatea lor.

  Un șarpe cu clopoței care nu te mușcă nu te învață nimic, avertizează autoarea, în debutul romanului, citând-o pe Jessamyn West.

Cartea Mireasa hoțomană de Margaret Atwood a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

        Saga favoritelor, de Jean des Cars-Editura Trei-recenzie

Titlul original: La Saga des Favorites

Traducere din limba franceză: Bogdan Perdivară

Editura: Trei

Colecția: Istorie

Gen: Non-ficțiune, istorie

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 440

Nota mea: 10/10

  Născut la Paris în 1943, Jean des Cars (pe numele întreg, Jean Marie de Pérusse des Cars) este un scriitor și jurnalist francez, colaborator la Paris MatchFigaro Magazine și Jours de France. Istoric reputat și autor prolific, el și-a creat un nume ca pasionat cronicar al marilor case dinastice europene și al destinelor celor mai iluștri reprezentanți ai acestora. Printre lucrările sale cele mai cunoscute, multe dintre ele traduse în numeroase limbi, se numără Saga dinastiei de HabsburgSaga dinastiei de WindsorSaga dinastiei RomanovSaga reginelorSaga favoritelor, dar și biografiile dedicate unor personalități istorice celebre, precum Ludovic al II-lea al Bavariei, împărăteasa Elisabeta a Austriei, prințul moștenitor Rudolf al Austriei, împărăteasa Eugenia a Franței și multe altele.

   Jean des Cars se numără, fără îndoială, printre scriitori mei favoriți. Stilul său mă fascinează, întrucât cărțile sale nu sunt scrise într-un limbaj rigid, riguros, rece, ci, dimpotrivă, stilul științific, specific lucrărilor de non-ficțiune, se împletește cu cel jurnalistic. Astfel, totul se transformă într-o poveste cursivă, plăcută, capabilă să te țină captiv în mrejele sale și, mai ales, în ale istoriei. Jean des Cars se aventurează în această carte a vieții, în acest izvor fără început și fără sfârșit și revine cu amintiri pe care nu ezită să ni le împărtășească.

   O lucrare de-a sa pe care am citit-o recent se intitulează frumos ,,Saga favoritelor”. Mi-a plăcut nespus, întrucât am avut ocazia, încă o dată, să profit de stilul unic al autorului. De-a lungul câtorva zile m-am bucurat de această antologie, superb ilustrată, presărată de povești de dragoste ce au cutremurat societatea ultimelor secole prin curaj, pasiune și o lipsă incredibilă de inhibiții. Totodată, m-am lăsat purtat într-o călătorie uimitoare prin Europa, pe la Curțile Regale, pe meleagurile veșnic fermecătoare ale bătrânului continent.

   Este necesar să începem prin a preciza semnificația termenului ,,favorită”.  Autorul ne oferă explicații în acest sens, pe care consider că trebuie să vi le împărtășesc:

,,Ce este o favorită? Cuvântul, neîndoielnic originar din italiană, se referă la o femeie care ,,se bucură de favorurile” unei persoane de rang foarte înalt. Spre deosebire de o amantă, favorita nu se mulțumește să fie obiectul unei pasiuni amoroase, fie aceasta efemeră sau durabilă. Ea are putere, exercită influență politică, economică sau artistică; obține rezultate, fericite sau dezastruoase. Fie că e iubită de populație, tolerată sau detestată, nimic nu se face și nu se desface fără ea.”

   Acum vă gândiți, cu siguranță, la favoritele regilor Franței, de multe ori mai celebre decât regii înșiși, însă, stați fără grijă, aceștia nu sunt singurii care au încercat să-și găsească fericirea în rândul celor lipsiți de sânge albastru.  Se știe că viața capetelor încoronate nu a fost întotdeauna roz, fiind prea presați de protocol, de o conduită ,,adecvată” unui membru al Familiei Regale, dar și de alianțele matrimoniale, realizate în scopuri politice (menținerea și garanția păcii, extinderea granițelor etc).

       Madame de Pompadour (Sursă: Wikipedia)

  Ați fi uimiți să descoperiți că multe state se pot ,,mândri” cu astfel de relații interzise, unele mai mult sau mai puțin cunoscute, dar care au avut, fără doar și poate, niște consecințe ce au rămas întipărite în memoria colectivă a europenilor și nu numai. În volumul de față, Jean des Cars le aduce la cunoștința publicului larg pe optsprezece dintre favoritele Europei. Mai bine de jumătate aparțin Franței, țării de baștină a scriitorului, permițând o incursiune semnificativă în istoria acestui stat, unul dintre stâlpii Occidentului încă din Evul Mediu.

   Prin urmare, favoritele de la Versailles/Louvre prezentate sunt: Agnes Sorel – întâia favorită; Diana de Poitiers – amazoana lui Henric al III-lea; Gabrielle d’Estrées– vesela alinare a lui Henric al IV-lea; Louise de La Valliere, doamna de Montespan și doamna de Maintenon – cele trei vârste ale dragostei regelui Ludovic al XIV-lea; surorile de Nesle, doamna de Pompadour și doamna du Barry – capriciile amoroase ale lui Ludovic al XV-lea; Zoé du Cayla – inspiratoarea lui Ludovic al XVIII-lea, la care se adaugă Miss Howard – amanta providențială a viitorului Napoleon al III-lea.

    Am apreciat că printre paginile acestei cărți se regăsesc și alte favorite despre care, personal, voiam să aflu mai multe: Lola Montez – muza blestemată a regelui Ludovic I al Bavariei, Katia Dolgorukova – fericirea furată a țarului Aleksandru al II-lea al Rusiei, Blanche Delacroix – iubirea sfidătoare a lui Leopold al II-lea, regele belgienilor; Magda Lupescu – lupoaica lui Carol al II-lea al României și, nu în cele din urmă, Wallis Simpson – o amenințare pentru coroana britanică, marea iubire a monarhului Eduard al VIII-lea al Regatului Unit.

                    Wallis Simpson

   Fiecare dintre cele 18 povești prezintă viața unei  favorite cu bune și cu rele, cu realizări și cu fapte rușinoase, pusă în relație cu viața monarhului căruia i-a ,,sucit” mințile. Descoperim, astfel, nu doar erorile înfăptuite de anumiți regi în numele iubirii, ci și modul în care a decurs domnia lor, modul în care viața privată – atât de controversată – s-a răsfrânt asupra îndatoririlor față de națiunea asupra căreia fuseseră însărcinați să vegheze. Pentru realizarea acestor biografii 2 în 1, scriitorul s-a documentat foarte mult, a cercetat arhive prăfuite, a studiat cărți și a făcut din această saga o sursă de informație cât se poate de complexă, de corectă și de încredere.

    Întâmplările de la marile Curți ale Europei m-au purtat în lumi pe cât de fermecătoare, pe atât de complicate, m-au determinat să visez cu ochii deschiși. Nu doar o singură dată mi-am spus că aș da orice să pot face o călătorie în timp pentru a vedea cu proprii ochi evenimentele remarcabile ce suscită și acum interesul publicului. Reproducerile după tablouri, după portrete aparținând unor oameni de mult plecați dintre noi sunt, într-adevăr, savuroase. (Și nu spun asta din perspectiva unui cunoscător și mare pasionat de artă, nici vorbă!)

   Totuși, povestea mea favorită este cea a Magdei Lupescu și a regelui Carol al II-lea, două personaje autohtone, amintiri dintr-o Românie a secolului al XX-lea, pe când mai purta încă numele de regat și se afla sub cârmuirea unor oameni, cu adevărat, înzestrați. Jean des Cars nu se limitează la a prezenta relația pasională dintre cei doi, principe moștenitor, ulterior, rege și o tânără din popor. Scriitorul francez face cunoscută încercarea națiunii române de a-și depăși statutul, de a-și obține independența și de a-și desăvârși evoluția sub îndrumarea unei familii domnitoare europene.

   Sunt aduși în discuție Carol I – un rege sever, dar vizionar, Elisabeta – cunoscută în lumea cultural-artistică sub numele de Carmen Sylva, Ferdinand I – cel loial, întregitorul României, Maria – nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cea căreia îi datorăm, în bună parte, Marea Unire din 1918. După aceea, îi vine rândul lui Carol al II-lea – un monarh nu tocmai responsabil, cel care a renunțat la tron pentru împlinirea pe plan sentimental. Cea vinovată de neglijența lui este nimeni alta decât Magda Lupescu, alături de care a înfruntat viața, presărată de pasiune, surprize, petreceri și… reproșuri.

               Magda Lupescu și Carol al II-lea al României

  În ,,Saga favoritelor” veți găsi povești de dragoste pentru toate gusturile, motiv pentru care vă recomand s-o citiți, chiar dacă nu sunteți pasionați, în mod special, de istorie! Vă invit să luați parte la o călătorie fascinantă, pe care o veți adora. Pașii vă vor purta pe la Louvre, pe la Versailles, pe străzile Parisului veșnic animate, pe la palatul Buckingham și prin multe alte destinații europene (și nu numai). Câteva pagini de istorie și câțiva stropi de iubire – elixir neprețuit, o combinație perfectă, în ceea ce mă privește…

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Saga favoritelor de Jean des Cars a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Surse foto: Pinterest, Wikipedia

by -
13

Contact, de Carl Sagan-Editura Nemira-recenzie

Editura Nemira, 2017
Colecția Nautilus
Titlu original: Contact, 1985
Nr. pagini: 496
Traducere de Radu Pavel Gheorghiţă

   “Este prima dată când cineva, oricine, este  în stare să caute ființe extraterestre. Tu ai făcut un detector cu care se pot căuta alte civilizații pe planetele a milioane de alte sisteme solare. Nimeni nu garantează reușita. Dar ai putea să găsești o problemă mai importantă decât asta? Închipuiește-ți că ei sunt acolo și ne transmit semnale, iar pe Pământ nimeni nu-i ascultă. Ar fi ca o farsă, o glumă proastă. Dacă am fi capabili să ascultăm și nu am face-o, nu ți-ar fi rușine de civilizația noastră?”

   În anii ’85-’90, populația lumii devenea din ce în ce mai receptivă la posibilele contacte cu lumea extraterestră, aprinzând imaginația multor scriitori și scenariști. În 1885, scriitorul științific și astronomul Carl Sagan publica Contact, o poveste profetică despre mesajele venite din spațiu, autorul însuși urmărind ani de-a rândul semnalele sonore.

   În primele capitole ale romanului, autorul face o analiză a copilăriei personajului principal, Eleonor Arroway, și descoperim o fetiță precoce, marcată de moartea tatălui și de prezența unuia vitreg, pe care îl respinge în mod constant, refugiindu-se în mirajul cerului înstelat. După susținerea tezei de doctorat, la finele anilor ’90, Ellie conduce programul de cercetare Argus, iar singura extravaganță pe care și-o permite o reprezintă călătoriile singuratice la volanul unui Thunderbird din 1957 decapotabil.

 

De-a lungul anilor, a ajuns să cunoască fiecare orășel prăfuit, fiecare culme și văioagă și aproape pe toți agenții de circulație de la sud-vest de New Mexico.

   Ellie este un astronom obsedat de SETI (căutarea ființelor extraterestre, printr-un proces de supraveghere obișnuită, monotonă a radioactivității din spațiu), fără viață personală și care luptă să-și croiască drum într-o lume a oamenilor de știință în majoritate bărbați. Ziua în care prin zgomotul banal al spațiului extraterestru apar sunete noi, repetitive, îi schimbă radical viața. Semnalul din spațiu, contestat inițial deoarece conținea prima înregistrare tv din Germania nazistă, în 1936, când Adolf Hitler ura întregii lumi bun venit în patria germană cu ocazia deschiderii oficiale a Jocurilor Olimpice, este, de fapt, un mesaj încifrat venit de pe steaua Vega și conține planurile construirii unei mașini ce va putea trimite cinci oameni în spațiu. Însă lupta împotriva sexismului în știință continuă, deoarece Ellie își dorește să facă parte din echipa Celor Cinci.

   Cu profund interes am urmărit-o pe Ellie pe tot parcursul romanului; un personaj special, un alter ego feminin al autorului, singurul puternic individualizat, portretele celorlalte personaje fiind lăsate într-un con de umbră.

  

Din tot grupul lor, al numiților Celor Cinci, Ellie era singura în poziția de astronom observator, chiar dacă specializarea ei nu ținea exact de domeniul opticii. Iar ea simțea că era datoare să culeagă cât mai multe informații era omenește posibil, atât în călătoriile lor prin tunele, cât și în continuumul spațio-temporal cu patru dimensiuni, cel obișnuit, în care pătrundeau periodic cu Mașina.

   În conturarea personalității ei, Sagan se dovedește un maestru: deșteaptă, ambițioasă, Ellie excelează ca om de știință, descoperă adevăruri absolute pentru omenire, își clădește întreaga carieră încercând să intre în contact cu cei mai îndepărtați străini dintre toți străinii și încearcă să demonteze miturile creaționiste. Însă, în viața reală, cea pământească, abia dacă intră în vorbă cu cineva și nu este în stare să-și descopere propriul adevăr – trecutul ei, ceea ce îi oferea stabilitate, se dovedește o minciună.

   Întreaga ei viață cercetase universul, dar scăpase din vedere cel mai clar mesaj: pentru creaturile mărunte, așa cum suntem noi, nemărginirea poate fi îndurată numai prin iubire.

   Contact pune în discuție și relația dintre știință și religie; fiecare capitol al celor trei părți (Mesajul, Mașina și Galaxia) este precedat de citate de inspirație religioasă.

   

Că noile erezii se vor ivi pe fața pământului o știm din profeția lui Hristos, dar nu cunoaștem nicio prezicere care să spună că trebuie să le nimicim pe cele vechi. (Thomas Browne, Religio Medici, I, 8, 1642)


    Discuții pe această temă se poartă și între personaje, precum și despre posibilitatea implicării divine în proiectul vegan, ca experiment.

  

–«Deus ex machina»? La asta te gândești? Îți închipui cumva că în cele din urmă zeii s-au milostivit de noi și ne-au trimis Mașina?
–Mai degrabă la ceva gen «Machina ex deo» sau cum o suna mai bine în latină. Nu, eu nu cred că omenirea este un experiment. Cred că noi suntem singurii care ne supraveghem, că stăm pe o planetă care nu interesează pe nimeni altcineva, într-un loc în care nimeni nu s-a deranjat să intervină vreodată.

    Finalul romanului poartă Semnătura Creatorului:

    “Tronând deasupra oamenilor, a zeilor și a demonilor, asimilându-i pe Supraveghetori și pe constructorii tunelelor, există o inteligență care precede universul.
   Cercul se închisese.
    Ellie găsise ceea ce căuta.”

   Notă:

    După afirmațiile lui Carl Sagan, romanul s-a născut dintr-un proiect pentru un film artistic, care a apărut în 1997, la un an de la moartea sa, cu Jodie Foster în rolul lui Ellie. Însă, între cele două „scenarii” există diferențe majore. De exemplu, în roman, mama lui Ellie este singura ei rudă în viață, pe când în film, aceasta murise la nașterea fetiței. Tot în film, Ellie este singura care pleacă în călătoria interstelară. Detaliile științifice cu terminologie specifică ocupă un loc important în economia volumului, iar în film se apropie de limbajul standard. Totuși, unele secvențe și replici sunt identice, fapt ce sugerează implicarea autorului și în adaptarea scenografică.

 Cartea Contact de Carl Sagan a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
6

Evermore, de Alyson Noël-recenzie

Seria: „Nemuritorii”, vol.1

Traducere din limba engleză: SHAUKI AL-GAREEB

Editura: RAO

An apariţie: 2010

Număr de pagini: 316

    Pentru câteva minute  aş vrea să vă imaginaţi că vă aflaţi pe un câmp plin de lalele roşii. Acesta se află în mijlocul unei păduri de brazi. Vă aplecaţi să rupeţi o lalea, iar în momentul în care o ridicaţi pentru a v-o aşeza în păr cerul se întunecă, corbii zboară pe deasupra dumneavoastră. Vine tornada şi răvăşeşte totul în calea ei. Pe noi ne ridică de la sol şi ne arată nişte…imagini cu întâmplări, vise demult uitate, adevăr, minciuni, dor, dragoste, teamă, moarte, viaţă. Câte şi mai câte dezvăluie, iar starea noastră se schimbă. Brusc, se opreşte şi apare o persoană, mai mult o fantasmă care întreabă: „Ce ai face dacă ai fi nemuritor? Ai încerca să îndrepţi greşeli din trecut? Ai vrea să trăieşti prezentul, eternitatea? Renunţi la toate pentru că simţi că nu meriţi un atare dar sau, mai bine spus, povară?”. Care să vă fie răspunsul? E posibil să îl aflaţi în cartea lui Alyson Noël…

   Alyson Noël s-a născut pe data de 3 decembrie 1965 în California şi a fost crescută în Orange County. A trăit în Mykonos, Grecia. Ulterior s-a mutat în Manhattan, New York unde a lucrat ca însoţitoare de zbor pentru Delta Air Lines. Acum trăieşte în Laguna Beach, California. A avut mai multe meserii printre care cea de babysitter, manager, a pictat tricouri, a creat bijuterii. Ceea ce a determinat-o să devină autoare a fost cartea „Are you there God? It’s Me, Margaret” de Judy Blume pe care a citit-o în clasa a şasea. Primul volum pe care l-a scris a fost romanul “Faking 19” care prezintă stilul de viaţă al adolescenţilor de astăzi.

   Volumul se deschide cu un citat al poetei Emily Dickinson “Singurul secret pe care oamenii îl păstrează/ Este nemurirea.”. Aceste câteva cuvinte cuprind esenţa cărţii lui Alyson Noël. Vom vedea că nemurirea nu este un cuvânt orişicare, că piatra filozofală oricât de negăsit ar fi e posibil să fi fost creată cu mult timp în urmă. Nemurirea este un “vreau” al multor persoane: unora le aduce fericirea, iar altora nefericirea, le creează o lume-purgatoriu a cărei poveste se repetă la nesfârşit, fără ca butonul “stop” să poată fi apăsat.

   “Evermore” revelă povestea unei adolescente care avea totul: era în echipa de majorete a liceului, avea note bune şi visa să ajungă cât mai sus, avea un iubit popular, un câine pe nume Buttercup şi o familie care o iubea mai mult decât orice pe lume. Lumea lui Ever este dată peste cap într-o noapte în care tatăl ei, vrând să nu lovească cu maşina o căprioară, a virat şi a ajuns cu maşina într-un copac. Sora mai mică, căţelul, tatăl şi mama tinerei noastre au decedat, dar ceva sau cineva au ţinut-o pe Ever departe de Rai şi au salavat-o de la moarte. Tot ce îşi aminteşte Ever este un câmp şi un băiat care părea ai zâmbi. Ea este luată în grijă de către sora geamănă a tatălui său, ajunsă avocat de succes. Ever se mută în casa acesteia, la un nou liceu şi îşi face alţi prieteni, pe Miles şi pe Haven. Două firi opuse : Miles adoră teatrul şi se îndrăgosteşte foarte uşor, Haven este o fată goth care, din cauza neatenţiei părinţilor, doreşte mai multă atenţie şi încearcă să iasă din tipare pentru a se face remarcată.

  În urma accidentului Ever începe o altă viaţă şi îşi dă seama că a primit un « dar » : aude gândurile celor din jur, poate să prevadă viitorul şi o  vede pe sora sa mai mică, Riley « ceea ce ea nu-şi dă seama este că nu vreau nici un fel de ajutor. Că eu, cu toate că tânjesc să fiu normală din nou, să mă întorc la perioada de dinainte când lucrurile erau obişnuite, ştiu totuşi că asta mi-e pedeapsa. Acest har oribil este ceea ce merit pentru tot răul pe care l-am produs, pentru vieţile pe care le-am făcut să piară. Iar acum trebuie doar să trăiesc cu asta… ». Ea se învinovăţeşte pentru moartea părinţilor ; se închide în sine, se îmbracă cu hanorace şi îşi pune mereu gluga pe cap, ochelari de soare şi ipod-ul e setat la maxim. Zilele care trec se tranformă în rutină, pare că nu va mai reveni Ever de altă dată…până când apare Damen Auguste. Un nou student care este mult prea perfect : se mişcă foarte repede, pictează mai bine decât Picasso, ştie răspunsurile la toate întrebările profesorilor, scoate lalele roşii şi boboci de trandafiri albi de pe după ureche, face surf şi vorbeşte precum în  vremurile de demult, « poţi să găteşti un fel de mâncare la fel de bun ca un bucătar de cinci stele, ai fost fotomodel în New York – unde ai locuit înainte să îţi duci traiul în Santa Fe, care a fost înainte să fi locuit în Londra, România, Paris şi Egipt, nu eşti angajat şi eşti emancipat…Ai spus că am locuit în România, când de fapt e vorba de Roma ». Ever se va îndrăgosti iremediabil de acesta, dar ceva ceva nu se leagă. Damen dispare fără urmă, are o casă nemobilată cu pereţi albi şi o cameră plină cu obiecte care au aparţinut lui Shakespeare,  Van Gogh, Botticelli, Francis Bacon, Albert Einstein, Beatles şi care sunt dedicate lui Damen Auguste, Esposito. Tânăra va afla că Damen este un nemuritor, în vârstă de vreo 600 de ani care aşteaptă de mult prea mult timp să fie alături de aceasta « în timp ce eu sunt nemuritor. Ceea ce înseamnă că am cutreierat pământul sute de ani într-un singur ciclu de viaţă constant. Totuşi, contrar fanteziei pe care ţi-ai vârât-o în minte, imortalitatea mea nu se bazează pe supt sânge, pe sacrificiu uman… » ci « pe suc de nemuritor ». In vreme ce el nu putea muri, Ever se reîncarna din nou şi din nou, dar murea mult prea tânără pentru ca el să aibă şansa de a petrece mai mult timp alături de dânsa. Damen este cel care a readus-o la viaţă în noaptea accidentului. Ştie că a fost egoist, că a făcut acestea pentru sine, că a transformat-o într-o fiinţă nemuritoare, dar îi lasă lui Ever  posibilitatea  de a alege : să moară sau să trăiască pe veci. Toate par prea frumoase pentru a fi adevărate. Ever se va schimba,îl va îndepărta pe Damen de lângă dânsa şi îşi va îneca amarul şi harul său în vodcă. În plus, are pe urme o altă nemuritoare, fosta soţie a lui Damen care şi-a făcut un hobby din a o ucide pe Ever la fiecare încarnare a acesteia.  Ce vei face Ever ? Vei da şah şi mat sau laşi regele la pământ ?

   Opera este scrisă la persoana I, prezentată de un narator omniscient şi omniprezent. Fantasticul se îmbină cu realul şi creează o altă lume în care fiinţele nemuritoare, vârcolacii şi vampirii nu sunt un mit. Totul este posibil « gândurile creează lucruri, spune el, făcând să apară o umbrelă uriaşă, ploaia alunecând pe margini şi aterizând pe covor. E la fel ca pe Pământ, doar că acolo durează mult mai mult până se materializează. Dar aici, pe Tărâmul Verii, apar imediat .». personajele sunt caracterizate direct de către narator « părul ei vopsit negru este cu cărare pe mijloc, corsetul negru din vinilin este purtat pe deasupra unei bluze cu guler colant…ochii par a fi aurii, dar asta doar din cauză că poartă lentile de contact galbene » şi indirect prin gesturi, mimică, vorbe. Lucrarea se centrează asupra modului în care Ever percepe lumea din jur. Prin urmare, ori de câte ori acesteia nu îi va plăcea un lucru sau le va înţelege greşit pe altele, la fel se va întâmpla şi cu cititorul.

  Dragi lectori să fiţi pregătiţi pentru întorsături de situaţie, mister, puţină enervare, tensiune şi…ghicit în flori deoarece e posibil să vă împiedicaţi de o « iubire nemuritoare »(laleau roşie) :

« Când, în cele din urmă, îmi ridic privirea, sunt înconjurată de lalele – sute de mii de lalele, toate roşii. Acele petale moi şi ceroase strălucind, licărind în soarele dimineţii, umplând parcarea şi acoperind toate maşinile. Si, când mă ridic în picioare şi mă scutur, ştiu fără să mă uit : cel care mi le-a dat a plecat. ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

Notă: 10/10 steluţe

 

Cartea Evermore de Alyson Noël a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

by -
4

Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta-recenzie

Titlu original: Tonight I Said Goodbye
Traducere: Cătălina Harceag
Editura: Orizonturi

   Michael Koryta şi-a făcut intrarea fulminantă în galeria marilor autori de romane poliţiste, reuşind să obţină aprecieri elogioase din partea criticilor. Romanele sale au apărut pe lista bestseller şi au câştigat numeroase premii.

   În plus, faţă de câştigarea Premiului Los Angeles Times, romanul său “Envy the Night”, a fost tradus în mai mult de douăzeci de limbi. Un fost reporter de ziar şi anchetator privat, Koryta a absolvit Universitatea cu diplomă în justiţia penală.

   Cartea de faţă debutează cu o situaţie controversată, aparenta sinucidere a unui bărbat concomitent cu dispariţia soţiei şi fiicei sale, iar acestea declanşează o investigaţie amplă din partea autorităţilor, dar şi din partea tatălui victimei. Tatăl presupusului sinucigaş îi va angaja pe Lincoln Perry şi partenerul său. John Weston era convins că fiul său nu s-a sinucis şi nu şi-a omorât fiica şi soţia. Nora şi nepoata se poate să fie în viaţă, iar asta trebuie să descopere detectivii noştri. Un caz realmente fără succes, toate dovezile confirmă sinuciderea lui Weston junior şi dispariţia fără urmă a familie sale.

,,Eu sunt Lincoln Perry iar Joe Prichard este asociatul meu. Intrasem în afaceri abia de şase luni şi deja reuşisem să adunăm datorii impresionante. Încercăm să nu ne lăudăm prea des cu asta, mai ales în faţa clienţilor. Înainte să devenim detectivi particulari, eu şi Joe fusesem parteneri la Departamentul de Poliţie din Cleveland, Secţia Narcotice. Eu am fost obligat să demisionez, iar Joe a ieşit la pensie, un an mai târziu. Joe reuşise să mă convingă să mă întâlnesc singur cu John Weston, în timp ce el se ocupa de un interviu de rutină. Acum regretăm că acceptasem.

   Totul indică o familie frumoasă, o viaţă fericită, afacerea lui Weston mergea bine, atunci ce s-a întâmplat? Se pare că nu totul era aşa roz cum pare, iar câteodată este nevoie de o cercetare amănunţită pentru a scoate la iveală detaliile. Se vehiculează datorii la jocuri de cărţi, relaţii cu mafia rusă din Clevland. Oare aceştia i-au răpit familia şi l-au ucis pe Weston? Se pare că soţia şi fetiţa ar fi în viaţă, dovadă cele lăsate scrise de fetiţă.
“În seara asta mi-am luat la revedere”.

   Tot la o cercetare a casei se descoperă legături cu un influent om de afaceri local-J.E.Hubbard. Acesta s-ar părea că deţine o mulţime de afaceri în zonă, obţinute nu tocmai legal. Să fi lucrat Weston pentru acest om? De aici apar şi legăturile cu puternicul cap al mafiei locale Dainius şi acoliţii săi.

,,-Dainius Belov. Este capul mafiei ruse în acest oraş şi nu vă sfătuiesc să-i subestimaţi puterea. Are o influenţă mai mare în oraşul ăsta decât ar fi visat orice gangster italian. Alexei Krashakov este unul dintre locotenenţii lui Belov. Rakic şi Malaknik lucrează cu el. Sînt puţin cam duri pentru gusturile lui Belov, aşa că puterea lor este limitată, dar sînt implicaţi în traficul de heroină, cocaină, arme, în prostituţie şi în orice-ţi mai trece prin cap.

   În peisaj apare şi Cody de la FBI, cu o presupusă anchetă în privinţa mafiei ruse, dar nimic în privinţa lui Hubbard. Cody de la FBI pare a fi pe ştatele de plată a influentului om. Ce învârte de are asemenea legături?
Weston lucra ca şi şantajist profesionist pentru Hubbard. Scotocea în viaţa personală a oamenilor şi îi furniza informaţii. Filmase bărbaţi căsătoriţi făcând sex cu amantele lor, informaţii deranjante despre trecutul lor, probleme cu drogurile, iar când preda şefului său aceste informaţii, acesta câştiga detaşat în tranzacţii şi reuşea să aibă mai multă influenţă asupra administraţiei locale.

   Apare în scenă şi fostul partener a lui Weston, Kinkaid, care pretinde că este îndrăgostit de Julie, şi datorită acestui fapt s-a despărţit de partener. Acum vrea să ştie ce s-a întâmplat cu femeia şi fiica sa. Oare este sincer? Moartea unui camarad de arme a lui Weston venit să ancheteze sinuciderea, lasă loc de interpretări. Glonţul venit din partea unde era Kinkaid îi pun pe gânduri pe detectivii noştri, dar tot vor fi duşi de nas de acesta. Totul arată o răfuială cu puternica mafie, dar nici Hubbard nu este exclus.

    Când Lincoln va da de urma soţiei dispărute şi a fiicei sale, unele lucruri se vor lămuri, altele vor rămâne în ceaţă. M-a uimit reacţia, “proaspetei văduve”. Am înţeles că Lincoln ca şi bărbat se simte atras de frumuseţea ei, dar ea? Deşi speriată, temătoare pentru viaţa ei şi a micuţei, va încerca o apropiere mai mult decât evidentă de detectivul nostru. Să nu fi fost totul aşa roz cu se părea între cei doi căsătoriţi?

,,Credeam că este imposibil să-mi distragă cineva atenţia de la vârtejul de întrebări care mă copleşeau, dar ea reuşi s-o facă cu un simplu zâmbet. Femeia asta îţi tăia răsuflarea. Avea un chip perfect proporţionat, ochi negri, scânteietori şi pielea măslinie; buzele roşii, pline, păreau să alunge orice preocupare printr-o simplă atingere tandră. Părul ei părea aproape negru, aşa cum îi cădea în şuviţe lungi, ondulate, acoperindu-i umerii dezgoliţi. Apa îi ascundea trupul, însă îl văzusem, şi acea privire fugară fusese suficienta pentru a mi-l întipări în memorie.’

   Doamna Weston a fugit cu fiica la îndemnul soţului. Acesta a filmat o crimă importantă în mafia rusească. Acoliţii lui Belov i-ar fi împuşcat propriul fiu, iar aceştia din urmă nu se dau de la nimic din a pune mâna pe caseta incriminatoare, dar şi de la a elimina toţi martori.

    Va reuşi Lincoln şi partenerul său să salveze viaţa lor şi a celor două Weston? Cine este de fapt vinovat de uciderea fostului şantajist?

    Recunosc, a fost o surpriză de proporţii pentru mine. Niciodată nu mi-aş fi dat seama de adevăratul criminal, iar autorul pe finalul cărţii a accelerat la maxim acţiunea. Situaţiile periculoase, informaţiile noi care vin ca un tăvălug peste tine, fac din această carte un must read pe care nu îl poţi abandona. Citind cartea mi-am dat seama de ce este aşa elogiat de către public acest autor.

Cartea Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Vicii şi virtute, de Alissa Johnson-recenzie

Seria: „Familia Haverston”

Colecţia: „Iubiri de poveste”

Alma, marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

Titlul original: „Practically Wicked”

Traducere din limba engleză: Oana Zamfirescu/Graal Soft

An apariţie:2017

Număr de pagini:262

   Oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai tăcuţi, unii mai vorbăreţi, unii fericiţi, alţii trişti, unii mai independenţi, iar alţii au nevoie mereu de o îndrumare şi de cineva alături. Lumea în sine este un mozaic, este caracterizată de diversitate şi aceasta este trăsătura cea mai importantă. Cum ar fi să ieşim din casă pentru a da nas în nas cu persoane care seamănă şi se comportă la fel cu noi? Poate am ajunge să ne urâm pe noi înşine sau să devenim egocentrişti… Cert este faptul că viaţa nu ar mai avea aceeaşi coloratură, acel mister care rezidă în momentul în care întâlnim pe altcineva, facem cunoştinţă cu el sau cu ea şi aflăm un lucru nou, vedem că un gând se leagă cu al celuilalt, iar altul poate că nu. Acestea sunt cele care ne sunt „predate” de cartea lui Alissa Johnson. În plus arată că, uneori, persoana care este cea mai diferită de noi ne poate deveni cel mai bun prieten sau, de ce nu, un partener de viaţă.

  Alissa Johnson este autoarea de romane istorice de dragoste, nominalizată pentru premiul RITA. A crescut în bazele Air Force şi a urmat St. Olaf College în Minnesota. Pentru moment ea locuieşte în Arkansan Ozarks unde îşi petrece timpul liber ţinându-şi câinele Aussie ocupat, vizitându-şi familia şi practicând tir cu arcul. Serii scrise de aceasta sunt „Thief Takers”, „Providence” şi „Haverston Family”.

   Începutul volumului este unul destul de amuzant. Totul se petrece în casa Anover. Aceasta era renumită pentru petrecerile sale, pentru scandalurile care ieşeau la lumină în urma acestora, pentru gazde. În aceasta trăieşte unul dintre personajele principale, domnişoara Anna Rees, numită de societatea londoneză şi „Fecioara-de-Gheaţă” din cauza inimilor frânte pe care le lăsa în urmă. La una dintre petrecerile mamei sale va veni şi Lordul Dane care va bea atât de mult încât aproape nu se va mai putea ţine pe picioare. În timp ce căuta camera unei văduve pe care o cunoştea, va intra din greşeală în camera copiilor unde se afla Anna. Rămâne cu aceasta, o roagă să nu îl lase singur, iar ea  se conformează. Cei doi vorbesc vrute şi nevrute: despre faptul că Anna îşi doreşte o căsuţă la ţară, că ar vrea să aibă un câine de vânătoare, iar la final sărutându-se. Înainte de a adormi buştean, Lord Dane îi promite Annei că o va vizita săptămâna următoare.

            Patru ani trec de la acest eveniment, iar Lordul Dane nu mai vine sau…cel puţin aşa crede Anna…

   Căutând prin documentele mamei sale, tânăra noastră va descoperi că este fiica nelegitimă a decedatului Lord Engsly care îi datora mamei sale pentru îngrijirea sa o sumă considerabilă care ar ajuta-o să devină independentă şi să plece din casa Anover. Ea concepe degrabă o scrisoare fraţilor săi, moştenitorii Lordului Engsly, şi le va face cunoscută situaţia sa. Ca urmare, aceştia o vor invita la moşia lor de la ţară pentru a se cunoaşte şi, de ce nu, să lege şi să întărească firele până atunci risipite. Ea este de acord, dar totul va fi pregătit pe la spatele mamei, împreună cu guvernanta sa. Zis şi făcut; Anna pleacă la moşie, îşi întâlneşte unul dintre fraţi şi…pe cel mai bun prieten al acestuia, Lord Dane. Nici Maximilian şi nici Anna nu sunt prea fericiţi de revedere: pe de o parte, Maximilian nu mai voia să o vadă pe tânără pentru că o vizitase şi îi scrisese scrisori ulterior acelei petreceri, dar nu primise răspuns, iar ea nu îl suportă pentru că nu a vizitat-o niciodată. Ceva, ceva nu se leagă. Care să fie motivul? Mama Annei. Ea nu a dorit să îşi piardă fiica pentru vreun lord sau viconte aşa că a ţinut-o închisă în casă, a lăsat-o să meargă la petrecerile organizate în Anover, dar atât. Fără ştirea fetei, ea refuza cereri în căsătorie, nu lăsa pretendenţii să o vadă. Acestea s-au petrecut şi în situaţia Lordului Dane. După ce aceştia vorbesc şi îşi dau seama de eroare şi de adevărata vinovată, revenind  la relaţiile de altă dată. Maximilian rămâne la moşie pentru a o cunoaşte mai bine pe Anna: descoperă despre aceasta că este curajoasă – salvează o fetiţă de la înec fără a şti ea însăşi cum să înoate – cunoaşte opt limbi străine, îi plac cititul şi plimbatul prin natură. Se îndrăgostesc, dar Anna ştie că o căsătorie între ei ar fi imposibilă datorită reputaţiei ei, de fiică nelegitimă a unei femei cu reputaţie scandaloasă. Pentru Max, însă războiul abia începe. De unde se confrunta doar cu  Anna datorită percepţiei sale de „ce anume va crede lumea” şi „suntem diferiţi, unul vrea o viaţă la ţară şi altul la oraş”, va interveni o nouă forţă: Madame, mama Annei care, ajutată de doi bărbaţi înarmaţi vor încerca să o aducă pe Anna înapoi în casa Anover cu forţa. Ce se va petrece? Cei doi vor reuşi să îşi protejeze dragostea şi să învingă inamicul de temut J ? Vom citi şi vom vedea…

   Cartea este narată la persoana a III-a de naratorul omniscient şi omniprezent. Volumul denotă un stil dezinhibat; autoarea scrie din suflet, dă totul pentru a scoate la lumină povestea, relevând sentimente dintre cele mai intense: dragoste, ură, compasiune, prietenie, curiozitate, optimism, euforie, panică, furie, fragilitate, dorinţă. În plus, prin cadrul creat şi prin replicile atent alese s-a creat o atmosferă aparte: am râs

„înainte ca ea să-l poată avertiza, Max făcu o piruetă şi se lovi de un copac înalt, subţire, dar aparent foarte robust…accidentul fu atât de neaşteptat şi de neplăcut, încât Anna nu putu decât să se oprească şi să înlemnească cu gura deschisă, în timp ce Max se clătină pe picioare, îşi duse mâna la frunte şi scoase un şir de înjurături pe jumătate.

-Sfinţii…morţii…Afurisit…Afurisit…Scoase un geamăt lung şi furios şi spuse în cele din urmă: La naiba!

Apoi Anna nu mai auzi decât propriul ei râs, care avu ecou în toată pădurea şi stârni căţeluşa care se afla la picioarele ei să înceapă să latre…Râse până când o duru burta, şi ochii i se umplură de lacrimi. ”

am plâns

„la revedere, Anna. Vocea lui era rigidă şi-i sună goală până şi lui. Drum bun! Făcu o plecăciune fără să se uite la ea, se întoarse şi ieşi din cameră. El nu auzi dacă ea îi ură ceva. Şi nici nu-l interesa.” .

   Cadrele spaţiale sunt minuţios descrise, „câmpuri şi dealuri mănoase erau întrerupte de pâlcuri de copaci cu esenţă tare şi uneori de câte un zid de piatră. O briză caldă îi mângâia faţa, iar mirosul de fân îi gâdila nasul…era o lume diferită…o lume mai bună”. Cel mai mult mi-au plăcut caracterele personajelor, felul în care vorbeau sau observau pe ceilalţi. Este o carte care atrage un cititor de history romance, căruia îi plac aventura şi comedia.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Vicii şi virtute, de Alissa Johnson a fost oferita de Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest-Vogue

Ochii unui înger, de Cătălin Al Haj Ali-recenzie

Editura: Celestium

Număr Pagini: 177

 

                   „Love is my own religion „

   „Mă numesc Al Haj Ali Catălin, m-am născut în Romania/București chiar și în ciuda faptului ca sunt un trio, roman datorita mamei, arab datorita tatălui și italian tot datorita mamei, mix-ului ei din stră-stră. Sunt pasionat de psihologie şi medicina alternativa, intenționez curând sa intru la facultatea de psihologie. Îmi place foarte mult să citesc şi să observ tot ce mă înconjoară, de multe ori mă regăsesc astfel… Am 2 frați, unul mai mic şi celalalt mai mare. Majoritatea adolescentei mele am stat în Italia, mai exact vreo 6-7 ani. Îmi doresc la un moment dat sa devin un mare orator, sa țin prezentări multe, ( chiar si tv) sa pot fi un exemplu privind alchimizarea suferinței, transformarea ei în aur, în opusul suferinței. Bineînțeles este o dorință, un vis din miile de vise prin care reușesc sa-mi manifest autenticitatea şi liberul arbitru în mod conștient”.

 

Închide ochii,va să zică…

Suntem doar doi nebuni.

Fie o zi ,fie o noapte plină,

Restul sunt doar minciuni.

 

  Am cumpărat  Ochii unui înger completare la o comandă făcută la editură fără a ști multe despre subiectul cărții. Am văzut că va urma lansarea și am profitat să solicit și autograful. Îmi place să cred că am asociat titlul cu ochii autorului și am comandat-o din impuls.

   Aparent genul cărții este dezvoltare personală, deși eu nu aș îndrăzni să o încadrez într-un gen anume. Ar putea fi o autobiografie, pentru simplul fapt că autorul așterne o parte din viața sa. Aș spune mai degrabă că această mică bijuterie este un îndemn la iubire în care găsim o parte din sufletul autorului exprimate prin proză și puțină poezie, regăsim o parte din noi.

Am avut de multe ori un sentiment de deja-vu lecturând nu o carte ci o viață, sau mai multe vieți în cuvinte pline de optimism.

  „ Trăiește în iubire, fii iubire !”

   Ochii unui înger ne spune povestea lui Cătălin, care la vârsta de șase ani a fost diagnosticat de leucemie. În urma acestui crunt diagnostic tatăl lui, regizor de teatru și bun pictor, a plecat părăsindu-ți familia. O alegere acceptată, dar probabil neînțeleasă. Urmând să-și piardă viața într-un accident de mașină ulterior.

Formidabile și pure sentimentele autorului față de cel care i-a dat viață, fără a fi nevoie să comentez un citat care spune totul în puține cuvinte.

„ Dragă tată

Îți mulțumesc că mi-ai transmis unele dintre talentele tale minunate, pe care le am acum cu mine și pe care le voi împărtăși la rândul meu.

Îți mulțumesc pentru iubirea ta…., oricât a durat ea, îți mulțumesc oriunde ai fi, nu te judec și nu te voi judeca niciodată.

                                    Al tău fiu, Cătălin.   „

 

   Așa cum sunt atât de profunde și sentimentele pentru ființa care se dedică trup și suflet copilului ei rănit, femeia care găsește putere să ofere putere.

Cuvintele simple ale mamei mele care mi-a fost mereu alături aveau putere să mă sprijine continuu și să mă determine să lupt mai departe cu tărie. Ești un luptător îmi spunea ea. Erau doar niște cuvinte, dar aceste cuvinte mă sprijineau alături de dragostea ei și aveau puterea să mă arunce într-o luptă iluzorie cu această boală. Și totuși, cum sesizam iluzia de a mă lupta cu ceva ? „

   Nu e un secret că eu citesc cu sufletul, pentru mine o carte bună e una care transmite emoții, fie ele negative sau pozitive. Această carte transmite mai mult decât emoții. E plină de optimism, acceptare, iertare și iubire. Și toate aceste lucruri născute din durere și recunoștință.

   În această carte pe lângă povestea tristă a vieții găsim multă credință și iubire față de semeni pentru că doar iubind poți atrage mai multă iubire în jurul tău, dar și romantism. E uimitoarea atitudinea visătoare a autorului, plină de frumos într-o lume crudă, prezentată cu o aură de lumină la orice pas sumbru. Cuvintele așternute au o sensibilitate minunată punându-ne întrebarea dacă sensibilitatea e o calitate sau un defect?… O întrebare la care poate răspunde doar eu-ul fiecăruia, având liberul arbitru despre care Cătălin ne aduce aminte deseori în ceea ce scrie, crede, simte. Te face să te întrebi: ce am făcut și ce fac cu viața mea?

   Un capitol care m-a marcat și în care m-am regăsit ne vorbește despre sacrificiul de sine. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jurul tău renunți la tine, uiți total de tine. Egoismul celor din jur evidențiat în șantaj emoțional, iar Cătălin subliniază foarte bine un lucru „ NU ÎȚI MAI SABOTA VIAȚA ! „

  Mi-a făcut mare plăcere să citesc această carte ajungând totodată la sufletul autorul cu chip de înger și suflet inocent. Deși nu citesc cărți de dezvoltare personală această carte e un îndemn la iubire conștientizat de noi pe care ni-l refuzăm de cele mai multe ori. Ca iubitoare de poezie am citit cu drag poemele sensibile adăugate uneori în carte.

Felicit autorul care probabil ne va surprinde cu o nouă carte.

„ Fii îndeajuns de puternic încât să iei decizii și îndeajuns de înțelept încât să le pui în aplicare ACUM ! „

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu-recenzie

Prefață: Cornel Bîrsan, Vasile Lupaşc-Sfinteş

Editura: Librex Publishing

Anul apariției: 2017

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 144

Nota mea: 10/10

    Câți dintre voi ați auzit până acum de Petru Dimitrie Cercel? Cu siguranță, nu mulți. Și, cu certitudine, nu de la școală, nu din manualele de istorie. Din nefericire, trăim în vremuri în care societatea pune un preț tot mai mic lucrurilor importante, uită esențialul, se pierde în detalii de actualitate. Pentru mulți istoria este o enigmă, un mister de nepătruns, motiv pentru care este important să creștem o societate care nu ezită să arunce o privire în urmă pentru a-și înțelege prezentul și pentru a înfrunta viitorul.

     Atunci când școala nu ne oferă suficient, nu ne ajută atât cât ar trebui, nu ne rămâne decât să ne lărgim singuri orizontul de cunoaștere. Lectura reprezintă cel mai util mijloc de a ne dezvolta, de a ne construi o lume interioară capabilă să se reflecte și asupra celei exterioare. Istoria este extrem de importantă, reprezintă o sursă infinită de informație, de lecții de viață, de sfaturi. Cei care aleg să studieze istoria și să se ocupe de cercetare sunt puțini, mai ales, în România.  

    Spre norocul nostru, avem și câțiva oameni talentați, pasionați de această știință aparte, care nu ezită să-și împărtășească descoperirile cu ceilalți și să contribuie, într-un fel sau altul, la educarea societății contemporane. Printre ei se numără și tânărul autor Cristian Moșneanu, pe care l-am cunoscut prin intermediul lucrării ,,Istorie furată. Întemeierea Țării Românești. Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr”, realizată împreună cu istoricii Cornel Bîrsan și Adrian Anghel. Am fost încântat să văd că Editura Librex publică un alt titlu ce poartă semnătura acestui autor și țin să le mulțumesc pentru exemplarul oferit (și autorului pentru autograf :D ).

     Numele lui Petru Dimitrie Cercel nu-mi era complet străin, căci nu demult citisem un articol despre acesta pe internet. Totuși, am fost curios să aflu mai multe și am avut ocazia să mă bucur de această carte, o lectură rapidă, concisă. Unul din motivele pentru care-l apreciez pe Cristian Moșneanu este reprezentat de modalitatea în care se prezintă lucrările sale, acestea fiind accesibile publicului larg, cititorului nu tocmai familiarizat cu limbajul istoric, cu tipul acesta de carte. El nu se adresează strict elitei intelectuale, istoricilor, ci tuturor, întrucât întreaga națiune ar trebui să-și însușească disciplina numită istorie. Volumul de față debutează, de altfel, cu o introducere, cuprinzând o prelegere despre importanța istoriei și motivele pentru care autorul a ales să ne ,,vorbească” despre Petru Dimitrie Cercel și nu despre o altă personalitate istorică mai celebră.

“Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atăt de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel  Papei Sixtus al V-lea)

    Înainte de toate, Petru Dimitrie Cercel (1545-1590) a fost domn al Valahiei, al Țării Românești, fiu al lui Pătrașcu cel Bun și urmaș al domnitorilor Radu Negru, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul.  Cartea prezintă câțiva membrii ai familiei sale și dezbate, cu argumente solide, legătura de sânge cu Mihai Viteazul. Se dovedește că responsabilul de prima unire a Țărilor Române a fost frate vitreg cu gentilomul valah. Fără doar și poate, relația dintre cei doi domnitori este extrem de controversată în rândul istoricilor, însă cu timpul poate că vor fi scoase la iveală și alte dovezi care să ofere o certitudine.

                                                                            Sursă

    Unul din capitolele cele mai interesante ale acestei lucrări este, în ceea ce mă privește, cel referitor la iubirea protagonistului față de ,,creația dumnezeiască ruptă din coasta lui Adam”. Am fost uimit să descopăr câte femei importante au căzut pradă iubirii și slăbiciunii față de domnitorul român. Pe lista ,,cuceririlor” sale se numără Griseldis, o membră a familiei Bathory, Caterina de Medici – mama regelui Franței Henric al III-lea, Louise și Margareta (,,Regina Margot”) – soția, respectiv sora aceluiași monarh. În mod neașteptat, Haseki Safiye Sultan, de origine venețiană, se află printre admiratoarele lui Petru Cercel. În condițiile în care, soția sultanului Murad al III-lea și sultana-mamă a lui Mahmud I era închisă în harem, în așa-zisa colivie cu zăbrele de aur. Soția domnitorului și mama copiilor săi este nimeni alta decât Sultana Koprelli, o nobilă otomană convertită la creștinism.

                                                             Safiye Sultan – Sursă

      Aflăm mai multe despre urmașii lui Petru Dimitrie Cercel, despre numeroasele călătorii întreprinse de-a lungul vieții și vizitele sale la marile Curți Regale ale vremii, dar și despre scurta sa domnie de doar doi ani. Spre deosebire de mulți alți domnitori, el a reușit în puținul timp petrecut pe tronul Țării Românești să aducă o contribuție la creșterea prestigiului acestei țări în ochii Marilor Puteri apusene. A reorganizat administrația țării, a adus nenumărați străini pentru ca Renașterea să ajungă și în acest colț al continentului. Și, mai mult decât atât, a cultivat prietenii cu importante figuri ale vremii, străduindu-se să clădească un sistem de alianțe care l-ar fi sprijinit  în lupta contra Imperiului Otoman.

   Petru Dimitrie Cercel are “o anume abilitate plină de graţie ṣi de dragoste, la care se adaugă o ȋnfăţiṣare binevoitoare că nu poţi judeca de unde primeṣti mai multă satisfacţie: din vorbirea sau din privirea lui cu care subjugă ca ṣi cu niṣte lanţuri ṣi strânge ȋn veṣnică supunere inima altora… El poartă imprimată, pe suverana sa frunte , imaginea vie a mărinimiei, din pieptul căruia ies comori” (Francesco Puggiella-legiuitor ṣi poet toscan)

     Nu există niciun dubiu că acest domnitor a fost primul ambasador cultural al românilor, fiind el însuși un artist și un mare învățat. Vorbea 12 limbi străine, fapt ce i-a deschis multe porți. A încercat să-și lase amprenta asupra vieții culturale românești, s-o aducă în rândul celor din Occident. Eforturile sale sunt de necontestat, iar dacă ar fi reușit să domnească mai mult, și-ar fi dus întreaga misiune la bun sfârșit. De remarcat că Petru Dimitrie Cercel a fost bun prieten cu Pierre Ronsard, marele poet francez, ai cărui strămoși provin de pe meleagurile noastre. Se aduc dovezi în privința acestui fapt și a legăturilor dintre Ronsard și Banul Mărăcine.

     “Toţi se miră de ȋnfăţiṣarea lui cea maiestoasă, de vorbirea lui cea curată aproape ȋn toate limbile europene ṣi de ȋnalta lui ȋnţelepciune” (Relatare despre Petru Dimitrie Cercel din cronica Fuchsia – Lupio – Oltarodium)

    Ce aduce nou această lucrare?

   În premieră pentru istoriografia românească, sunt traduse din limba franceză două scrisori de recomandare pentru Petru Dimitrie Cercel ale regelui Franței, Henric al III-lea, și ale reginei-mamă, Caterina de Medici, misive adresate Dogelui Veneției. De asemenea, este lămurită chestiunea originii românești a poetului francez, Pierre Ronsard, și a legăturilor sale cu Banul Mărăcine. Nu în ultimul rând, ne este oferită o perspectivă asupra obiceiurilor din Valahia acelor vremuri, un capitol esențial pentru a înțelege atmosfera de atunci.

               

                                                                      Pierre Ronsard – Sursă

    Scopul acestei cărți este, în primul rând, după cum precizează și autorul în încheiere, acela de a familiariza cititorul cu personalitatea lui Petru Dimitrie Cercel. La urma urmei, acesta nu se diferențiază de Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și alți domnitori despre care am învățat și continuăm să învățăm la orele de istorie.

     Prin urmare, vă recomand cu tot dragul volumul ,,Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa”! Veți descoperi o lectură deosebită, o carte despre o personalitate prea puțin cunoscută, uitată în negura trecutului, dar pe care tânărul autor și istoric Cristian Moșneanu o aduce la viață și la cunoștința publicului larg.

  Sunteți pregătiți să-l cunoașteți pe Petru Dimitrie Cercel, un mare gentilom și un remarcabil erudit, un prim ambasador cultural al unei țărișoare ,,insignifiante”?

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Librex. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Librex. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

„Sufletul lui pereche îl găsise pe o planetă aflată la șaizeci de milioane de kilometri depărtare de Pământ. Iar el găsise Paradisul.”

       Epoca inocenței, de Adrian Mihălțianu-recenzie

Titlul original: Epoca inocenței

Editura: Nemira

Colecția Nautilus Science Fiction

Colecție coordonată de Ana Nicolau

Seria Terra XXI: 1. Epoca inocenței

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 357

Gen: S.F.

Cotație Goodreads: 3,93

    Primul roman din seria S.F. Terra XXI ne surprinde cu imaginea unei societăți distopice dintr-un viitor oarecum apropiat. Acțiunea se petrece în 3 etape distincte: anii 2021, 2033 și 2046. La cum zboară timpul, nu m-ar mira să ne trezim că am ajuns deja acolo.

   Romanul începe cu uciderea „domnului Qiu”, un astronom chinez ce tocmai a descoperit o informație esențială pentru umanitate: ceva vine spre Pământ. În câteva decenii, planeta poate fi lovită de un corp străin. Un corp străin ce poate fi o altă planetă, un meteorit sau o navă spațială. Un corp străin ce posibil este locuit de o altă civilizație.

   Informația este ținută secretă mai mulți ani la rând, iar omul de știință, ucis. Însă ucigașul nu și-a atins scopul în totalitate: deși l-a ucis pe astronom, informația supraviețuiește.

   Cine ar fi interesat ca această informație să rămână sub tăcere și implicit, ca astronomul să moară? Răspunsul nu este deloc la îndemână, veți afla descifrând păienjenișul din carte.

   De aici se ajunge, peste mulți ani, în altă etapă, la prima călătorie pe Marte, prilej de competiție pentru SUA și China. Cele două națiuni se întrec care mai de care în cursa pentru sosirea pe Planeta Roșie, iar ceea ce frapează cel mai tare este înfruntarea orgoliilor. Însă mai multe aflați citind cartea.

Din păcate, politica de cea mai joasă speță joacă un rol încă prea mare în deciziile care ar putea salva planeta… Mă rog, nu planeta, ci omenirea, ca specie.”

   Ne este descrisă lumea din acel viitor, iar dacă analizăm cu atenție, ne îngrijorăm puțin, întâlnind aspectele din ziua de azi la scară extinsă: hiper-tehnologizare, încălzirea globală din ce în ce mai pregnantă („Urma să fie cel mai cald an din istorie, așa cum fuseseră, pe rând, aproape toți anii de dinainte.”), conflictele interstatale se intensifică…

   China a trecut la alt regim, SUA s-a cufundat într-o religiozitate excesivă, partidul republican fiind la putere, din care s-a desprins o ramură: NAR; Rusia a decăzut, Franța a devenit „o țară căzută în cel mai roșu socialism”, atacurile teroriste sunt frecvente și cel mai rău, mult mai feroce, sprijinite de tehnologia dezvoltată. Nu mai există intimitate, spionajul este întâlnit peste tot:

Conform acestui act, politicienii acceptau că Statul are dreptul de a monitoriza și de a interveni cu drone automate înarmate pentru a menține ordinea socială, nu doar în chestiuni care implicau acțiuni teroriste, ci și în acțiuni presupunând aplicarea legii de către poliție și de celelalte organe ale Statului. Acesta avea voie, de acum încolo, să utilizeze chiar și forța letală împotriva cetățenilor americani, dacă era cazul.”

„Europa era mai divizată ca oricând, iar de proiectul european se alesese praful.”

   Tehnologia aparent ușurează viața, însă oamenii devin total dependenți de ea. Dacă o pană de curent ar avea loc, totul s-ar opri, ceea ce în zilele noastre, nu pare atât de departe de adevăr.

   Tot tehnologia avansată este de vină pentru transformarea treptată a oamenilor în roboți: lentile de contact digitale, ochelari digitali, tehnologia ajunge să facă parte din noi la propriu. Nu știu altora, dar mie nu mi-ar surâde deloc o asemenea perspectivă.

În epoca în care toată lumea primea informațiile pe lentilele digitale de contact, tabletele și celelalte ecrane deveniseră mai degrabă inutile. Bill era însă de modă veche și simțea că amețește ori de câte ori încerca să răsfoiască fluxurile de știri direct de pe ochi.

Singurul lucru care se schimbase în toți acești ani fusese interfața. Evoluase de la dispozitivele ținute în mână sau pe braț către ochelari digitali și apoi lentile de contact, cu din ce în ce mai mare putere de calcul, care le permitea să acceseze ușor, să blocheze, să trimită mai departe sau să selecteze informațiile direct din creier.

  „Telefoanele mobile rămăseseră de bază pentru majoritatea oamenilor, fiind deseori integrate într-o peliculă subțire pe mâini sau luând forma unui inel care proiecta holograme deasupra palmei. Dar unii încă foloseau dispozitive cu aspect retro, similare celor de la începutul anilor `20, chiar dacă le umflau neplăcut buzunarele.” – este vorba, desigur, despre anii 2020, nu 1920, la care îmi imaginam din reflex că se referă.

   Pătrunderea tehnologiei în toate aspectele vieții și etalarea vieții private pe rețelele sociale este, la fel ca în prezent, la ordinea zilei, chiar dacă Facebook a devenit între timp o „vechitură”:

„„Puțoii ăia”, de care vorbea Tom, erau puștanii care filmau tot ce fac ziua, cu camerele mobile de pe ochelari sau ascunse undeva pe haine și partajau apoi feedurile video live pe internet, pe Vflux. Era ultima modă, lucrul pe care trebuia neapărat să-l faci dacă voiai să atragi atenția.”

„Exista mai mult respect pentru intimitate în tinerețea mea”, se trezi că murmură, apoi izbucni în râs – să trăiască tinerii de azi!”

    Lucrurile se desfășoară cu și mai mare viteză decât astăzi, de unde presiunea crescândă, stresul. Oamenii nu mai au când să se odihnească, să reflecteze, să rămână singuri cu gândurile lor:

Acum trei ani, când au apărut pe piață, m-am gândit că o să economisesc timp, deci și foarte mulți bani. Acum aș vrea să recuperez timpul ăla cât zbor peste ocean și să apuc să rămân un pic cu mine însumi. Să citesc. Să dorm. Să mă relaxez. Să-mi pun gândurile în ordine.

Dar aproape o săptămână de liniște începea s-o sâcâie – născută în 2018, nu era deloc obișnuită să rămână cu gândurile proprii, iar asta o speria. Fusese conectată toată viața cu cei din jur și de departe, astfel încât acest mod de viață i se părea natural – tăcerea și vocea propriilor gânduri erau ceva nou și tulburător.”

    De asemenea, mașinile electrice sunt din ce în ce mai răspândite, având o mulțime de funcții noi. Mi s-a părut amuzant faptul că în asemenea condiții, până și eu aș fi în stare să conduc, iar dacă oprirea motorului ar depinde de strigătul meu… atunci chiar nu s-ar mai opri deloc:

Strigă la mașină să pornească motorul și să usuce cât mai repede geamurile care-l împiedicau să vadă ce se întâmpla afară.

„„Betsy, du-mă de aici! ” – îi ordonă Tom mașinii, apăsând pe ecranul navigației și selectând opțiunea Fast. „Betsy” începu să se strecoare singură prin trafic, recalculând cea mai rapidă rută la fiecare intersecție. Tot ce trebuia Tom să facă era să țină mâinile pe volan, deși mașina putea vira de capul ei – o îmbinare stupidă între regulile de circulație perimate și facilitățile avansate ale mașinii.”

Mașina îl aștepta cu motorul pornit și își descuie ușile când Tom se apropie.”

    Acțiunea se desfășoară pe multe planuri, în mai multe direcții. Ajungem în China, unde sunt proiectate orașe circulare, construite în așa fel încât oamenii să nu mai aibă nevoie să se deplaseze prea mult între casă și locul de muncă. Orașele circulare erau ca niște malluri imense, în care aveai acces la tot, nefiind nevoit să ieși: totul se întâmpla în acel spațiu. Din nou, nu cred că m-aș fi simțit confortabil, mi-ar fi dat o senzație de claustrofobie.

   În privința acestor construcții, are loc și o referire la România:

Deci mutăm orașul din Ungaria în România, iar pe cel din Germania îl facem în Croația? OK, Croația, înțeleg, dar în România cine să aibă bani să se mute în oraș? E sărăcie lucie acolo!

„- Dar unele dintre ele chiar nu se justifică economic. Adică… România?! Pe bune?

– Trebuie să avem un cap de pod în Europa de Est. Am încercat în Ungaria, dar ne-am izbit de prea mult naționalism, oricât am uns noi pe cine trebuie. (… Croații au o poziție strategică, iar cu românii ne înțelegem bine, ei se grăbesc să-și deschidă brațele oricui investește acolo.”

   Aflăm câte ceva și despre terorism, anume că ISIS a dispărut, dar au luat naștere alte grupări. „Nenorocirea de care au fugit, Azam, era tot o invenție a saudiților, cu sprijinul tacit al americanilor. Cine mai știe azi de ISIS? Cum a venit, așa s-a dus – când n-au mai avut nevoie de ea, i-au tras cablul de alimentare.”

   Legat de terorism, avem ocazia de a vedea un pic din mintea celor care se sacrifică „pentru numele lui Allah”. Atitudini de neînțeles pentru majoritatea dintre noi, dar care pentru ei au sens: „Allah o folosise ca să schimbe lumea în bine, la urma urmei. Ali nu o trădase, ci o lăsase să-și împlinească destinul – anonim, ce-i drept, dar pacea veșnică și bogățiile o așteptau dincolo, la doar o răsuflare distanță. Era fericită. Era un om împlinit. Se răzbunase pe toți necredincioșii musulmani care preferaseră să trăiască în înțelegere cu necredincioșii creștini și cu ateii care dominau țara în care crescuse și care o respinsese ca pe un măr stricat. Se răzbunase pe lumea întreagă. Chiar dacă nu știa nimeni de ea. Allah o va primi chiar acum, chiar acum, chiar…”

    Picăm și în pline scene de război, precum și în Orientul Mijlociu, unde au loc execuții. Mărturisesc că aceste fragmente au fost prea mult pentru mine. Pur și simplu n-am avut stomac să citesc despre execuții sau scenele de război și în același timp, nu puteam ține pasul cu acțiunea. Acesta nu l-aș considera neapărat un minus al cărții, ci mai degrabă, gusturile mele nu se pliază pe acest gen de lectură. Pot doar să vă spun că și tehnologia militară avansează mult: apar costumele care te fac invizibil și alte lucruri aparent utile:

   „Funcția de condiționare mentală imediată – primitivă, ce-i drept, dar eficace. În loc să se mai piardă timp cu decizii morale, casca neutraliza zonele din creier responsabile pentru astfel de subtilități și activa puternic zona care ducea la obediență. Orice ordin dat era ascultat imediat fără discuții și mai ales fără ca subiectul să simtă apoi remușcările cu care se confruntau în general soldații.”

   O altă problemă a acestei societăți viitoare o constituie, ca și azi, suprapopularea. În legătură cu acest aspect, se pare că se încearcă luarea unor măsuri mai puțin ortodoxe, și anume o armă secretă. Dar nu vă spun mai multe, pentru că vă ofer spoiler-ul pe tavă.

   În roman mai este timp și pentru dragoste. Asistăm la povestea dintre Lin și Andrews – ea, fiica astronomului care a descoperit planetoidul ce venea spre pământ, ajunsă căpitan al navei chineze ce a ajuns pe Marte, iar el, membru al echipajului american ce avea aceeași misiune. Aflați în tabere diferite, SUA și China luptând în cursa „Cine ajunge primul pe Marte”, cei doi au parte de o întâlnire neconvențională, în spațiu.

„Sufletul lui pereche îl găsise pe o planetă aflată la șaizeci de milioane de kilometri depărtare de Pământ. Iar el găsise Paradisul.”

„Se scria istorie: prima dată în peste un deceniu un oficial american și unul chinez își puteau da mâna în public și puteau coopera fără a-și striga unul celuilalt „teroristule!”.”

   Ce mi-a plăcut: mi s-a părut interesantă partea despre misiunea în spațiu, întotdeauna m-a atras astronomia și țin minte că la școală a fost singura parte din geografie care mi-a plăcut; descrierea progreselor din tehnologie, în paralel cu natura umană, ce rămâne aceeași: aceleași atitudini și obiceiuri pe care le vedem și astăzi în raport cu gadget-urile de ultimă oră.

    Ce nu mi-a plăcut: prea multe planuri, ca și cum ar fi vrut să cuprindă totul într-o singură carte; multe teme disparate, ceea ce împiedică focalizarea în profunzime pe ceva anume: călătoria în spațiu, descoperirile astronomice, tehnologizarea, războiul, atentatele, încălzirea globală, distrugerea planetei, povestea de dragoste, orașele circulare din China, conflictele interstatale… O alternare ce zăpăcește și obosește. Stilul este dens, nu este o carte ce se citește ușor. Însă probabil mie mi s-a părut așa, întrucât nu sunt obișnuită cu lecturile S.F. Cu siguranță, este o carte pentru iubitorii genului S.F. Eu sunt mai cu vintage-ul, recunosc că nu mă dau în vânt după romane S.F., cu viitor distopic și nici după politică sau legăturile dintre state, aici simțind că unele lucruri scapă capacității mele de înțelegere. Unele părți sunt greu de procesat pentru cineva aproape atehnic, ca mine. De asemenea, nu m-am simțit în largul meu citind fragmentele cu execuții și război.

   Despre autor:

   Adrian Mihălțianu este un autor român contemporan. Este licențiat în Drept Diplomatic, a inițiat pe cont propriu două proiecte editoriale online, un site de jurnale de călătorie (Xplorio), respectiv, unul cu teste de mașini. A publicat articole de business și călătorie în „România liberă”, „Ziarul Financiar” și „Gândul”. Este, din 2012, redactor-șef la revista „ProMotor” și gestionează proiectul internațional Drivemag.com.

   Romanul „Epoca inocenței” a apărut inițial în engleză, pe site-ul Amazon, în 2011, ulterior fiind tradus și extins. Este primul roman din seria Terra XXI, o saga întinsă pe mai multe secole.

 Cartea Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

   Pisicile războinice. Furtuna de Erin Hunter-recenzie

Titlul original: Warrior cats. Rising storm

Traducere din limba engleză: Ioana Văcărescu

Editura: All

Colecția: Galaxia Copiilor

Anul apariției: 2016

Gen: Ficțiune, Aventură, Literatură pentru copii

Număr pagini: 344

Cotație Goodreads: 4.38

 De fapt și de drept, Erin Hunter nu este un autor, ci sunt 6 la număr! Kate Cary, Cherith Baldry, Tui Sutherland, Gilian Phillip, Inbali Iserles și Victoria Holmes sunt numele scriitorilor incredibil de talentați reuniți sub această umbrelă, creatorii celor mai îndrăgite serii de romane pentru copii și tineri: Pisicile războinice (24 de volume), Supraviețuitorii (12 volume) și Exploratorii (12 volume). Aceste serii sunt favoritele puștilor din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, China, Japonia, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Rusia și Coreea de Sud.

  La începutul anilor 2000, Vicky Holmes a primit din partea prestigioasei edituri Harper Collins provocarea de a crea un roman pentru copii despre pisicile sălbatice. A răspuns cu scepticism, temându-se că va seca rapid izvorul ideilor pe această temă. De la proiectul unui unic roman, din împletirea subiectelor de război, politică, iubire damnată și conflict religios, ramificate prin întâlnirea mai multor destine și prin dezvoltarea complexă a caracterelor la limita dintre bine și rău, au rezultat în cele din urmă 6 sub-serii a câte 6 volume fiecare. Lui Vicky i s-au alăturat ceilalți autori și așa a luat naștere pseudonimul literar Erin Hunter.

   Recent, vă vorbeam despre Pisicile războinice. Pădurea secretelor, al treilea volum al seriei, un volum ce m-a lăsat în coadă de pește, cu o mulțime de întrebări fără răspuns și cu o mare nerăbdare în ceea ce privește continuarea aventurilor lui Inimă de Foc. Pentru cei care nu au avut încă șansa să descopere această serie, trebuie să știți că se numără printre cele mai bune din categoria literaturii pentru copii, reprezentând o îmbinare armonioasă între util și plăcut, între relaxare și învățare.

     Întreaga istorie este prezentată din perspectiva lui Inimă de Foc, un motan de casă, ce a ales viața din pădure cu provocările ei nesfârșite, în defavoarea unei vieți tihnite, lipsite de orice grijă. A intrat în Clanul Tunetului, unul dintre cele patru mari clanuri ale pădurii, s-a integrat printre pisicile născute din generație în generație în natură, în sânul clanului. Încă de la început s-a remarcat prin curaj și o deosebită loialitate față de tovarășii săi și, mai ales, față de conducătoarea clanului și mentora sa, Stea Albastră.

    La sfârșitul celui de-al treilea volum, Clanul Tunetului a fost surprins de atacul organizat de Gheară de Tigru, secundul clanului, și de o bandă de pisici singuratice. Din fericire, Inimă de Foc a reacționat fără ezitare, salvându-și conducătoarea de la o moarte sigură. Gheară de Tigru a fost izgonit, iar funcția sa de secund i-a fost oferită eroului Inimă de Foc, unui străin, unui pisoi de casă. Poate că această onoare i-ar fi umplut inima de bucurie motanului, dar situația nu este deloc simplă. Pisicile din pădure trec prin vremuri tulburi, iar Stea Albastră este mai zdruncinată decât oricând de trădarea fostului secund…

      În acest volum, Inimă de Foc se vede nevoit să-și ducă la îndeplinire noile sarcini și fără ajutorul experimentatului Vifor Alb nu ar fi făcut, cu siguranță, față.  Sunt atâtea lucruri de pus la punct, patrule de organizat, un clan de apărat și îngrijit și, în plus, un ucenic de instruit. Nu este suficient faptul că are atâtea griji pe cap, că starea deplorabilă a conducătoarei sale îl impacientează, căci trebuie să fie atent și la Labă de Nor, nepotul său alb ca neaua. Un luptător în devenire, un foarte bun vânător, dar aflat în incapacitatea de a înțelege și respecta un cod al războinicilor, aflat în strânsă legătură cu loialitatea față de clan.

      Inimă de Foc îl surprinde pe nepotul său pe teritoriul celor Două Picioare, acceptând mâncare de la oameni. Încearcă să-l aducă pe calea cea dreaptă, însă pisoiașul ajunge să fie răpit de oameni și dus departe. Secundul și Furtună de Nisip pornesc, de bunăvoie, într-o misiune și după multe peripeții îl aduc acasă, cu lecția învățată de această dată.

,,Pisicile au tresărit din nou, când o altă ușă a cuibului s-a închis trântindu-se, undeva după colț. Inimă de Foca văzut un Două-Picioare îndreptându-se spre monstru cu ceva în mână. Semăna cu o vizuină împletită din tulpini uscate. Prin plasa tare de la unul dintre capete, Inimă de Foc a zărit o blăniță albă. S-a uitat mai de-aproape, iar inima i-a stat în loc când a recunoscut figura din spatele plasei, cu ochii măriți de spaimă.

 Era Labă de Nor!”

   Stea Albastră pare să nu mai aibă încredere decât în Inimă de Foc și în Vifor Alb. Stă ascunsă în vizuina sa, mănâncă foarte puțin, se acuză pentru deciziile pe care le-a luat de-a lungul timpului. La un moment dat, refuză să mai creadă în puterea și mărinimia Clanului Stelelor. Și-a sacrificat fericirea, a renunțat la proprii copii, i-a lăsat să crească departe de mângâierea ei și s-a dedicat clanului.

     Unul din incidentele responsabile de revoltarea conducătoarei față de divinitate, dar și de lipsa de bunăstare a Clanului Tunetului, este reprezentat de incendiul ce le-a surprins tabăra și le-a ars-o aproape din temelii. Cu chiu cu vai, în miez de noapte, Inimă de Foc și războinicii s-au străduit să salveze bătrânii, reginele și puii din ghearele mistuitoare ale focului. Au fost nevoiți să traverseze râul și să se adăpostească pe teritoriul Clanului Râului. Pe lângă distrugerile de ordin material, trei pisici și-au pierdut viața în groaznica noapte. Una dintre ele este Colț Galben, pisica-vraci a clanului, o prietenă dragă secundului și conducătoarei.

,,S-a trezit tresărind. A deschis repede ochii și s-a uitat prin vizuină temător. Ceva era în neregulă. Lumea din visele lui îi invadase realitatea; mirosul înțepător încă plutea în jurul lui și o ceață stranie, sufocantă se strecura printre crengi. Inimă de Foc a sărit în patru labe și a năvălit afară din vizuină. O lumină portocalie strălucea printre copaci. Să fi răsărit deja soarele? Mirosul a devenit mai puternic, iar motanul, îngrozit, și-a dat seama ce era. Foc!”

    Furtuna și năpasta par să se fi abătut asupra Clanului Tunetului. Bătrânii pun supărarea divinității pe nerespectarea ritualului, numirea lui Inima de Foc drept secund realizându-se mai târziu decât ar fi trebuit. Necazurile nu contenesc. Iar visele lui Inimă de Foc în care apare Frunză Ruginie, o prietenă răposată, nu-i dau pace. Și, în vâltoarea tuturor evenimentelor, Inimă de Foc și Furtună de Nisip sunt tot mai apropiați. Nu mai sunt pisoiașii de altă dată, au crescut, iar atracția dintre ei este tot mai evidentă.

    Va reuși Inimă de Foc să apere Clanul Tunetului, să-i schimbe destinul? Va avea el parte de sprijinul necesar? Amenințarea lui Gheară de Tigru va dispărea? Vor înceta oamenii să distrugă, prin acțiunile lor, habitatul acestor necuvântătoare și, astfel, să le permită să-și ducă traiul ca până acum? Focul va mistui ori va apăra?

    Vă recomand cu drag acest volum din seria ,,Pisicile războinice”! Cititorii mici și mari vor avea șansa de a descoperi o poveste uimitoare, în spatele căreia se află numeroase învățături, tipologii umane satirizate, modele de urmat sau de evitat, aventuri fără seamăn și personaje remarcabile. În vremurile în care trăim uităm ce înseamnă să fii copil, dar o astfel de lectură ne va aminti farmecul altei vârste, pe care am face bine să n-o lăsăm de o parte, în negura trecutului…

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Pisicile războinice. Furtuna de Erin Hunter a fost oferită pentru recenzie de către Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

              

%d bloggers like this: