Tags Posts tagged with "Recenzie"

Recenzie

by -
1

Istorie medievală, arhitectură, pasiuni intense, război şi iubire-o saga epică, un torent de emoţii învârtejindu-se în jurul unei catedrale ce se înalță

Stâlpii Pământului, de Ken Follett-romanul care a transformat “capodoperă” şi “bestseller” în sinonime

Editura RAO
Anul apariţiei: 2013
Titlul original:  The Pillars of the Earth
Traducere:  Andreea Ioana Șeler
Numărul de pagini:  992

    Istorie medievală, arhitectură, pasiuni intense, război şi iubire-o saga epică, un torent de emoţii învârtejindu-se în jurul unei catedrale ce se înalță – asta este Stâlpii Pământului, cel mai bun roman al lui Ken Follett, autorul britanic (de etnie galeză) care scrie numai cărţi bune.

   Această capodoperă epopeică de 1000 de pagini (cu două continuări) nu are un protagonist absolut, ci o galerie de personaje gravitând în jurul reconstrucţiei locaşului de rugăciune din Kingsbridge. Destinele  lor se întrepătrund într-o atmosferă de intrigi, jocuri de putere la Curtea Regală şi în mediul ecleziastic, secrete, trădări, înfruntări între marea nobilime şi noua burghezie mercantilă incipientă, cruzimi, corupţie şi aventuri cavalereşti, amoroase sau ticăloase.

    Rădăcinile politice ale evenimentelor ce vor tulbura viaţa tuturor locuitorilor regatului se hrănesc din tragedia naufragiului Corăbiei Albe în 1120, când fiul regelui Henric I al Angliei piere alături de alţi copii bastarzi ai monarhului şi o mare parte din Curte, lăsând tronul fără moştenitor.  O perioadă anarhică de lupte pentru putere, odată cu decesul regelui, pare din acel moment previzibilă.

   Povestea romanului debutează cu o execuţie publică prin spânzurare după o acuzație de furt cam dubioasă, populaţia orăşelului în care are loc, asistând la ea neconvinsă. Francezul (cu referire la generaţiile de normanzi, foşti vikingi, venite în Anglia din nordul Franţei, după victoria lui Wilhelm Cuceritorul) este un tânăr ce pare educat şi cântecul lui dinaintea morţii lasă o adâncă impresie în sufletele celor ce îl aud. Chiar mai mare înfiorare le va stârni tuturor, însă, blestemul pe care îl aruncă la încheierea execuţiei, iubita condamnatului asupra celor ce i-au decis soarta. Un cavaler, un preot şi un călugăr.

   Perspectiva culisează şi ne aflăm în anul 1135 alături de Tom Constructorul, la începutul peregrinărilor sale în căutarea unui angajament, după ce o programare de nuntă întreruptă brusc, îl face pe nobilul ce-l tocmise la construcţia unei case pentru miri, să renunţe la serviciile lui. Tom încearcă să îşi găsească de lucru trecând de la un oraş la altul alături de soţia sa Agnes ce stă să nască, fiul lui, Alfred, şi fetiţa sa, Martha.

   În itinerariul lui tot mai ghinionist şi mai lipsit de speranţă este atacat de tâlhari, se vede nevoit să îşi vândă uneltele, suferă de foame, dar primeşte şi ajutor într-un moment greu, de la Ellen, o “nelegiuită” ce trăieşte în pădure cu fiul său Jack şi în ochii galbeni hipnotici ai căreia o recunoaştem pe femeia care profera blestemele de la execuţia petrecută cu ani în urmă.

    Stareţul Philip este un bun călăuzitor al micii sale comunităţi monahale, când află de la fratele lui un secret pe care trebuie să-l transmită episcopului. Implicarea sa ezitantă în şerpăria intrigilor şi confruntărilor pentru Tron ce tocmai se acutiza, îl aduce în postura de a candida mai mult întâmplător pentru un loc superior în ierarhia bisericească, prin primirea responsabilității conducerii unei stăreții mai mari. Cea de la Kingsbridge. Conformaţia lui umanistă, de sincer slujitor al Domnului, făcându-l să se întrebe doar dacă prin acest posibil nou post, va putea fi mai de folos credincioşilor şi înfăptuirii voinţei lui Dumnezeu.

   Ca într-un joc de domino unde fiecare dintre personaje are o influenţă asupra celorlalte, secretul mărturisit cu bună credinţă şi întru’ protecţia noului rege Stephen, de stareţ, va duce la un asediu al  maleficei familii Hamleigh asupra castelului contelui de Shiring, tatăl băiatului moştenitor nobiliar  Richard şi al lui Aliena, frumoasa fată ce a refuzat căsătoria care a dus la concedierea lui Tom Constructorul şi înrăirea pretendentului respins, odrasla familiei Hamleigh, tot mai sceleratul William.

  Tom Constructorul tocmai credea că este la sfârşitul căutărilor sale şi că şi-a găsit un loc de muncă în consolidarea cetăţii contelui, când se trezeşte prins în atacul asupra castelului unde de abia se angajase.

   Ţesătura care amestecă şi îndepărtează traiectoriile existenţei eroilor romanului, pe cât pare de de deşirată şi încurcată privită prin ochii celor ce trăiesc evenimentele, pe atât se conturează de clar la o panoramare de ansamblu, ca şi cum însuşi Divinitatea i-ar conduce pe toţi cei aleşi spre un alt însemnat protagonist al istorisirii: Catedrala încă neconstruită din mintea lui Tom şi din sufletul călugărului Philip.

   Bisericile gotice sunt unele dintre cele mai impresionante exemple ale geniului constructiv şi creator uman şi ale abilităţilor tehnice timpurii ale omenirii. Opere în piatră la ridicarea cărora şi-au dat concursul generaţii de arhitecţi, meşteri, constructori şi voluntari entuziaşti amatori din rândul preoţimii sau enoriaşilor, decenii de-a rândul. În Stâlpii Pământului ne aflăm chiar la primele monumente sacre grandioase construite astfel, într-o perioadă revoluţionară stilistic, marcată de trecerea de la arhitectura romanică la cea gotică.

    În această carte extraordinară, suntem absorbiți în interiorul unei capodopere a restaurării ce se întinde pe 40 de ani din agitatul secol  XII, integraţi afectiv şi total implicaţi emoţional în fiecare fragment al frescei istorice ce se desfăşoară în jurul nostru, cuprinzându-ne într-o realitate paralelă la fel de vie ca și cea a prezentului.

    Ken Follett, demiurgul acestui univers complex de suspans istoric şi thriller psihologico-cultural s-a născut la Cardiff în 1949, este laureat în Filosofie şi după ce a practicat jurnalismul mai mulţi ani, s-a lansat sub pseudonime literare în lumea romanelor de consum, unde şi-a format o reţetă care l-a condus spre bestseller-urile ce vin unul după altul, odată ce hotărăşte să publice sub propriul nume. Are o singură constanţă în scrierea sa. Nimic din ce povestește nu poate fi neinteresant. În rest, abordează romane de orice soi: istorice, de aventuri, de spionaj, thrillere, cu subiecte înspre SF – ca biotehnologia ori clonarea, uriaşe saga familiale şi… combinaţii din toate astea. Iar epocile şi locaţiile în care se petrece acţiunea sunt nu numai extraordinar de diverse, dar şi prezentate mereu amănunţit din cele mai interesante unghiuri de vedere, printr-o documentare perfectă.

    S-a făcut un mini-serial de 8 episoade după Stâlpii Pământului. Fidel originalului şi cu un cast plin de actori foarte buni, dar nereuşind totuşi să se ridice la întreaga magie a cărţii.

   Recomand din tot sufletul această poveste de epocă pulsând intens a istorie readusă la viaţă magistral, ce reuşeşte să îmbine armonios şi inseparabil realitatea cu fantezia, o creaţie nu mai puţin monumentală decât opera de artă sacră căreia îşi dedică viaţa personajele romanului. Unele pentru a înălța, altele pentru a distruge Catedrala din Kingsbridge, simbol al credinţei, al speranţei şi al oricărei forme de dragoste.

 

Trilogia completă conţine volumele:

Stâlpii Pământului

O lume fără sfârşit

O columnă de foc

Cartea Stâlpii Pământului de Ken Follett a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursa foto: IMDb

"Nick era convins că tânăra femeie avea să zdrobească inima fratelui său printr-un refuz, așa cum avea să o zdrobească și pe a lui..."

Când dragostea ucide…, de Raluca Butnariu-recenzie

Editura Librex Publishing
Nr. pagini: 391
Anul: 2017
Gen: Historical Romance, Romance

O poveste fascinantă, plină de neprevăzut, în care pericolul pândește la tot pasul.
O poveste de iubire interzisă, plină de pasiune, ce vă va seduce…

   Raluca Butnariu continuă să surprindă plăcut jucându-se cu emoțiile cititorului și să dozeze gradual farmecul personajelor. Pentru prima dată frumusețea și bogăția par să fie pe picior de egalitate, fapt ce declanșează instinctual ura celor mai puțin norocoși și cu voia lor aceasta crește în intensitate, mai ales când devin conștienți că aceste două puteri imbatabile nu se vor afla niciodată în posesia lor.  Însă cum ar fi dacă pentru o clipă… ei ar fenta soarta? Oare vor câștiga bătălia și se vor înfrupta din festin?

  Când dragostea ucide… o carte fascinantă despre viaţă, pasiune, putere şi destin în care binele se luptă să păstreze o traiectorie echilibrată. Atunci când Keith şi Elizabeth Lancaster s-au căsătorit din dragoste, soarta le-a surâs, dar căsnicia lor a fost de scurtă durată. Moartea prematură a lui Keith a stârnit multă vâlvă, iar pe soția lui a neliniștit-o, știa sigur că nu a fost o coincidență, ci un fapt premeditat.

“Tatăl lui Keith, al optulea conte de Lancaster, se căsătorise cu o prinţesă hindusă şi moştenise un mic regat, situat undeva la graniţa dintre india şi Nepal, al cărui pământuri adăposteau mine de rubine şi diamante, safire şi ametiste. Kumpur-Pala se numea acel ţinut exotic, care ridicase familia Lancaster la suma de cincisprezece milioane de lire sterline, o sumă fabuloasă, imposibil de cuprins cu mintea. Practic, Keith se născuse cu privilegiul de a fi unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume.”

   Invidia, bogăţia şi ura i-au adus moartea subită. Din fericire, înainte de a muri, Keith Lancaster are grijă să lase moştenirea impresionantă de la Kumpur-Pala copilului nenăscut şi să ofere libertate deplină de decizie indiferent dacă va fi fată sau băiat (o alegere surprinzătoare într-o societate dominată de bărbați).

   La câteva luni distanță, cu ultimele puteri și pe un frig năprasnic, Elizabeth Lancaster fuge de familie şi de ura acestora direct la prietenii ei Kimberly şi Daniel Sutherland. Din păcate efortul este prea mare şi nu poate rezista durerilor naşterii, dar moare împăcată cu gândul că bebeluşul va trăi în siguranţă şi va fi fericit alături de singurii oameni în care avea încredere. Cristine Ayleesha Violet Sutherland va fi adorată de la primul gângurit şi chiar dacă este copilul adoptiv al familiei ea se va bucura în egală măsură de atenţie împreună cu cei trei fraţi: Nick, Ethan şi Anthony.

    Farsele copilărești, tatonările, gelozia şi la un moment dat neînţelegerile dintre Cristine şi Nick, băiatul cel mare, îi vor despărţi. Pentru prima dată va înţelege de ce ea este diferită şi frânturi de adevăr îi vor demonstra că părinţii ei naturali au murit, dar să nu se îngrijoreze pentru că este iubită cu aceeaşi forţă de către familia adoptivă.
   Nick aruncă cuvinte grele, fără sens şi chiar dacă este gelozie de copil nu poate înţelege de ce există aceste diferenţe, de ce Cristine este atât de protejată de parcă ar fi o nestemată. Va fi trimis la Eton pentru a face şcoala şi într-un fel pentru a se cizela, numai că anii trec, iar treisprezece ani mai târziu regretele nu-şi mai au loc. Tatăl lui Nick, Daniel Sutherland a murit şi singurul care trebuie să preia obligaţiile este moştenitorul familiei. Pentru prima dată Nick îşi dă seama că stagiul militar l-a ajutat să se maturizeze, dar nu i-a oferit înţelepciunea de a se întoarce la timp pentru a-şi cere scuze în faţa propriului părinte. Nici nu mai contează că motivele au fost puerile, faptul este consumat şi acum familia are nevoie de el.

   Revederea celor dragi îl trezeşte la realitate, dar chiar nu era pregătit să o cunoască pe sora lui adoptivă, Cristine, acum de o frumuseţe exotică care îl şochează în primă fază şi devine conştient că ea poate suci cu o singură privire minţile oricui, inclusiv ale lui. Va fi pus la curent cu evenimentele, va vedea că fratele lui Ethan este îndrăgostit până peste cap de Cristine, dar sentimentele nu-i sunt împărtăşite. Dragostea frăţească îl forţează să stea la distanţă, dar i se pare din ce în ce mai greu. Cristine are douăzeci de ani, o moştenire impresionantă, bijuterii de o valoare inestimabilă şi un titlu ce trebuie să intre în posesia ei. Aceste fapte îi vor aduce recunoaşterea oficială în fața societății, dar va atrage ca un magnet ura inclusiv a celor care au dus la moartea părinţilor ei. Chiar dacă este un risc, este nevoită să îşi găsească un soţ şi să-şi asume responsabilităţile în faţa poporului său.

Doi frați îndrăgostiți nebunește de aceeași femeie!

    Nick Sutherland se află în aceeaşi situaţie, moştenitor al unei averi, un titlu nobiliar şi datoria de a fi alături de mamă, dar și de fraţi. Ar fi fost bine ca acestea să fie singurele inconveniente, numai că se simte atras de Cristine, îl adoră fiecare gest şi dacă ar da frâu liber sentimentelor chiar şi pentru o clipă totul s-ar schimba. În calitate de tutore legal pentru Cristine se simte dator să îl lase pe Ethon să o cucerească, însă nu ştie cât va rezista atunci când pretedenţii vor roi în jurul ei.

   Pe măsură ce va intra în familia Lancaster, Cristine îşi va da seama că se află în pericol, cineva foarte apropiat ei o urmăreşte pas cu pas şi o răzbună, dar nu oricum, ci cu ajutorul crimelor. Dacă ar putea, Nick și Ethon ar ține-o închisă într-o colivie, departe de privirile tuturor, dar ea trebuie să se căsătorească și să meargă la bunica ei pentru a intra în posesia titlului de prințesă.

   Moștenirea îi oferă independență, dar în același timp simte că o îngrădește. Ar dori să se căsătorească din dragoste însă ea visează la Nick-un obiectiv imposibil de atins.

“Rămase mult timp cu ochii ațintiți în fața imaginii din oglindă.
Și abia atunci îndrăzni să privească în față adevărul: era îndrăgostită de el. Total, profund și iremediabil. Era îndrăgostită de singurul bărbat pe care nu-l putea avea și certitudinea aceasta o făcu să verse lacrimi amare.”

Dragoste neîmpărtășită sau destin potrivnic?

    Frământările lui Nick sunt de altă natură, are impresia că femeia pe care o vrea cu ardoare iubește pe altcineva. Chiar și așa, pare să fie decis să nu o influențeze, ci să își aleagă singură calea pe care să o urmeze și bărbatul ce merită să îi fie alături.
    Dar este dureros să vezi cum cei care sunt eligibili pentru căsătorie ar alege-o din cu totul alte motive. Este dificil să fie martor, dar îi este tutore și datoria lui morală este mai presus de sentimente, să o protejeze cu orice preț, inclusiv cu propria viață.
   Se simte chinuit și sentimentele îl macină la fiecare pas. Pune datoria mai presus de dragoste. Să fie aceasta decizia corectă?

“Nick era convins că tânăra femeie avea să zdrobească inima fratelui său printr-un refuz, așa cum avea să o zdrobească și pe a lui…”[/quote_box_center]

   Ce poate fi mai greu decât să vezi cum speranțele se irosesc și șansele se diminuează, dar în același timp este îngrijorat pentru că nu știe cine o urmărește, cine îi vrea răul.  Ar face orice pentru ea, dar amândoi trebuie să pună dorințele celorlalți mai presus de ei.

[quote_box_center]“Iubea o femeie pe care n-o putea avea pentru că inima ei aparținea altuia!”

     Să fie oare soarta atât de crudă?

    Pe măsură ce se înaintează în lectură se simte cum tensiunea crede gradual, sentimentele sunt contradictorii, întrebările rămân fără răspuns, dar și atitudinea celor care le sunt alături se schimbă. Fiecare se simte presat să ia o decizie, să scape de acest chin interminabil, dar în același timp așteptarea crește pentru că o relație este pe punctul să fie încheiată din obligație. Aceste frământări se petrec când apar primele urme ale celui care ucide… din dragoste. Victima este un bărbat care îndrăznise să o supere pe Cristine, iar consecințele au fost dramatice-a fost tranșat pe bucăți. Doar câteva persoane apropiate știau că bărbatul ucis avusese o mică altercație cu Cristine. Să fie oare o coincidență sau cineva chiar crede că acesta este modul natural de a atrage atenția femeii pe care o adoră, dar și că nu a uitat-o? Cât de profunde sunt rădăcinile acestei pasiuni bolnave și cum va reuși Cristine să jongleze printre pericole, chiar este un drum lung. Salvarea ei ar putea fi Nick și Ethon care îi sunt alături precum a doua piele, dar oare este suficient?
    Cine este acel om care își demonstrează dragostea prin indicii sângeroase? Vă asigur că nici nu anticipați, cert este că îi suflă în ceafă și profită din plin de statutul său.

    În acest context, va putea dragostea adevărată să depășească momentele dificile și să iasă învingătoare?

   Când dragostea ucide… este un historical romance veritabil, diferită de cărțile precedente ale autoarei, dar atât de suavă și de intensă. Am adorat fiecare clipă și da, recunosc, îmi era dor de o poveste plină de pasiune care să mă poarte departe şi pentru câteva ore să uit de secolul XXI. Am admirat/invidiat pe Cristine clipă de clipă, a evoluat frumos și s-a simțit perseverența, mai ales când a învățat să tragă cu pistolul. Dragostea unică a lui Kimberly Sutherland, mama adoptivă chiar este demnă de admirat. O asemenea femeie devine pas cu pas un balsam al sufletului atât pentru noi, cât și pentru copiii ei. Chiar dacă au crescut, știe cum să îi sprijine, dar și să-i tempereze când greșesc. Astfel de părinți, să tot fie la tot pasul. 

    Și dacă tot sunt la capitolul sugestii, îmi doresc pentru Ethan Sutherland o continuare, un volum doar al lui în care propria poveste să ia întorsături neașteptate, precum în Umbra nopții. Îmi plac spionii și el ar merita un rol principal. 

Cartea Când dragostea ucide… de Raluca Butnariu este oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing și poate fi comandată de pe librex.ro

by -
8

El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic, de Ioan Grillo-recenzie

Titlu original: El Narco: Inside Mexico’s Criminal Insurgency

Editura: Corint

Colecția Istorie

Număr de pagini: 474

   Traficul de droguri a reprezentat un subiect tabu pentru o lungă perioadă de vreme, chiar dacă constituia un element care măcina fără milă și cu stoicism multe societăți. Drogurile afectau oameni din toate categoriile sociale, nu erau doar o metodă scumpă de recreere pentru cei bogați, ci și un mijloc de supraviețuire pentru cei săraci. Totuși, de când lumea a început să devină mai deschisă în fața expunerii unor subiecte delicate, problema consumului de substanțe interzise s-a dezbătut intens, dar a fost în mare parte privită din perspectiva unei forme ilegale de câștiguri și a unui viciu al bogaților, ce își are rădăcinile în teribilism și în dorința de a experimenta tot felul de senzații tari. Cartea lui Ioan Grillo, „El Narco: Carteluri de droguri din Mexic”, ne prezintă o imagine mult mai cuprinzătoare asupra traficului de droguri și ne furnizează o radiografie menită să sublinieze cauzele, amploarea și efectele unui fenomen care, dacă nu este controlat, poate produce urmări grave asupra întregii lumi.

   Așa cum probabil mulți dintre voi știți deja, Mexicul constituie una dintre cele mai importante zone care furnizează, întreține și influențează traficul de droguri din întreaga lume, câștigurile aducând un aport important economiei naționale. Cu toate acestea, s-a întrebat cineva de ce tocmai în această țară se manifestă fenomenul la o așa amploare? Ce a determinat apariția, dezvoltarea și extinderea traficului de droguri? A jucat SUA vreun rol în cadrul acestui proces? Ioan Grillo ne oferă în „El Narco” răspunsurile acestor întrebări. Mexicul anilor ’20 era un stat destul de instabil, măcinat de sărăcie, corupție și incertitudine politică, fapt ce a permis imigranților chinezi să pună bazele traficului de droguri. Ei au introdus producția de opiu, construind o rețea care se ocupa de culesul macilor, extragerea gumei și vânzarea opiului dealerilor chinezi de peste graniță, din SUA. În câțiva ani, traficanții de alcool din Mexic au fost atrași de câștigurile mari ale chinezilor, au profitat de violențele rasiale împotriva asiaticilor și au intrat în posesia afacerii lor. Fenomenul a început încet, încet să câștige teren mai ales pe fondul corupției care măcina statul deoarece traficanții erau lipsiți de orice teamă cât timp ofereau șpagă persoanelor potrivite aflate în funcții politice sau în poliție. Prin anii ’60-’70 producția de opiu s-a transformat într-o industrie națională în adevăratul sens al cuvântului, iar politicienii, atrași de miliardele de dolari generate de vânzări, au încercat să se implice. Tot în această perioadă au apărut și primii capi mafioți, fapt ce a dat naștere primelor violențe sângeroase de stradă.

    Problema apariției capilor mafioți și prosperării industriei a fost faptul că deja traficanții importanți nu-și mai doreau doar o bucată din piață, ci voiau să stăpânească din ce în ce mai mult eliminându-i pe ceilalți. Astfel că au început să se grupeze în carteluri, iar luptele pentru supremație au devenit din ce în ce mai dure. Lupte de stradă sângeroase, familii ucise pentru plătirea polițelor dintre carteluri, răpiri și puneri în scenă ale unor imagini simbolice generatoare de teamă și oroare, toate acestea făceau parte din traiul pe pământuri mexicane. Și lucrurile au degenerat chiar mai mult când mexicanii au descoperit un nou drog: cocaina. Acesta era mult mai valoros decât opiul, iar americanii păreau de-a dreptul vrăjiți de consumul lui. Pe acest fond, traficanții au pus puternic accent pe trecerea drogului peste graniță. Amploarea fenomenului a generat semnale de alarmă, iar conducătorii americani s-au hotărât că trebuie să ia măsuri. Între timp Mexicul îl alegea președinte pe Vincente Fox, iar odată cu el țara urma să treacă printr-o amplă bătălie împotriva traficului de droguri. El era hotărât să elimine persoanele corupte din sistem și să eradicheze fenomenul de la rădăcină, ajutându-i pe americani. Însă promisiunile lui Fox au fost mai mult vorbe în vânt, o mare parte din planurile sale nefiind duse la bun sfârșit. Totuși, în 2002 politicile antidrog ale președintelui începeau să funcționeze, reușind să captureze nume importante ale industriei. Chiar dacă părea că lucrurile se îndreptau spre bine, în fapt au degenerat deoarece cartelurile au început să coopteze foști soldați din forțele speciale, iar acest aspect nu făcea decât ca lupta să devină din ce în ce mai sângeroasă. Bandele să războiau atât între ele, cât și cu poliția, iar pe străzile din Mexic nimeni nu mai putea să se simtă în siguranță. Cine nimerea în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, putea oricând să fie prins într-un schimb de focuri și să nu se mai întoarcă acasă. Cu cât anii treceau, cu atât monstrul El Narco părea să câștige din ce în ce mai mult teren, indiferent de eforturile depuse de autorități.

„Pătrunzând în port, pușcașii au urcat în forță pe un vas numit La Esmeralda […] Soldații au inspectat podeaua, însă ceva nu părea în regulă. Așa că au desprins dușumeaua și…bingo! Peste tot erau pachete de cocaină. Le-a luat 3 zile să calculeze ce cantitate era. Într-un final au descoperit 23 562 de kilograme de cocaină împachetată în cărămizi, adică peste 23,5 tone de praf alb”

„20 de secunde de împușcături. 432 de gloanțe. Cinci polițiști morți. Patru cadavre zac pe o camionetă Dodge Ram nou-nouță, lucioasă, ciuruită de atâtea gloanțe că arată ca o răzătoare de brânză.”

     Așadar, privind modul de construcție al industriei drogurilor din Mexic trebuie punctat faptul că haosul, insecuritatea, corupția și sărăcia au fost elementele cheie care au condus la nașterea unui monstru care a ucis și continuă să ucidă sute de mii de oameni. Unii mor în schimburi de focuri, unii luptând pentru onoarea propriului cartel sau alții pur și simplu sfârșesc ca victime ale unor substanțe care îi omoară tacit, oferindu-le scurte momente de alinare și uitare. Ioan Grillo ne determină să conștientizăm înmărmuriți că nehotărârea, dorința de îmbogățire și lipsa unui plan concret de acțiune au permis dezvoltarea traficului de droguri. Atât Mexicul, cât și SUA au profitat de pe urma fenomenului și au ajuns să realizeze cu adevărat caracterul său distrugător abia când a fost prea târziu. Nu vreau să vă dezvălui foarte multe deoarece vă recomand să parcurgeți cu atenție pașii construcției El Narco pentru a putea înțelege pe deplin situația și a resimți fiorii unei realități dure, dar pe care nu o putem ignora.

    Romanul lui Ioan Grillo este extrem de bine documentat, bazat pe o cercetare amănunțită și pe mărturiile unor jurnaliști, traficanți aflați în pușcărie și a unor polițiști și politicieni locali, fapt ce permite construirea unei imagini clare și reale asupra fenomenului. Trebuie să știți că reprezintă o analiză a construcției El Narco și nu o carte ce abundă în dialoguri și personaje de care să te poți atașa. Este o lectură interesantă, dar greoaie, așa că v-o recomand dacă sunteți interesați de subiect și vă doriți să cunoașteți mai multe sau dacă sunteți pasionați de acest gen de lectură.

Cartea El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic de Ioan Grillo a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote-recenzie

   Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care îşi aminteşte că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly. În scurt timp, scriitorul şi tânăra cu apucături stranii, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiaţi. După cincisprezece ani, o cunoştinţă comună îi arată scriitorului câteva fotografii cu un sălbatic ţinând în mâini o figurină din lemn care semănă foarte bine cu Holly.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi”, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Romanul “Mic dejun la Tiffany” de Truman Capote a apărut la editura Polirom, în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu.

   Acţiunea se declanşează în momentul în care personajul principal, scriitor de meserie, primeşte un telefon de la un vechi şi bun prieten,  barman, pe nume Joe Bell. Acest Joe îi spune scriitorului să vine urgent până la barul lui să vorbească  ceva important cu el. Naratorul-personaj intuia că este vorba despre Holly Golightly, o femeie pe care nu o mai văzuse de zeci de ani. Aşa şi este!

    Joe îi spune scriitorului că un aşa numit domn Yunioshi făcuse o poză în Africa la o statuetă din lemn ce reproducea faţa lui Holly Golightly. Îi zice, de asemenea, scriitorului cum a ajung Holly să fie sculptată de un african.

   Aducându-şi aminte de draga lui prietenă, scriitorul narează povestea de viaţă a lui Holly, încă de când a văzut-o pentru prima dată. Astfel, facem cunoştinţă cu o femeie care trăia din plin viaţa, iubea să se distreze şi să petreacă, să bea şi să fumeze, să uite de griji şi să trăiască clipa.

   Holly Golightly locuia în aceeaşi clădire din piatră în care stătea şi scriitorul, cu un etaj mai sus decât naratorul-personaj. Această clădire se afla în Upper East Side, din New York, în care scriitorul a avut primul lui apartament din New York. Holly era o tipă rebelă, uneori profitoare. Juca bărbaţii pe degete şi le dădea papucii când obţinea ceea ce dorea de la ei. Personajul feminin avea o voce superbă şi adora să călătorească.

   Pagină după pagină şi zi după zi, Holly şi scriitorul se cunosc şi se înţeleg din ce în ce mai bine. Au o relaţie de prietenie frumoasă, bazată pe respect.

    Într-o seară, scriitorul se retrage într-un colţ al apartamentului său, alături de un pahar cu whisky şi o carte scrisă de autorul prolific de romane poliţiste, George Simenon.

   Nu după mult timp, la fereastra apartamentului scriitorului, apare vecina sa, Holly. O luase pe scara de urgenţă şi venise în camera scriitorului, deoarece la ea în apartament era un bărbat care o muşcase de gât (probabil un admirator) şi care o plictisea teribil.

   Scriitorul, gazdă bună şi primitoare, o invită înăuntru şi încep o conversaţie relaxantă pe diverse teme. Naratorul-personaj află lucruri noi despre Holly şi e o adevărată plăcere să citeşti replicile savuroase pe care le schimbă între ei. Făcându-i-se foame, Holly se serveşte singură cu câteva mere şi un pahar de whisky (după părerea ei, acestea mergeau foarte bine împreună). Dar, ceva se întâmplă, ceva inexplicabil pentru că femeia pleca în grabă.

   Holly, la această întâlnire din camera vecinului său, îl botează pe scriitor cu numele “Fred”, pentru că scriitorul seamănă cu fratele ei.

    A doua zi, naratorul-personaj găseşte în faţa uşii un coş plin cu produse de lux şi cu un bilet din partea lui Holly.

   Pentru câteva timp, Fred (adică scriitorul, dar deja mă repet prea des, aşa că am să folosesc şi eu Fred când e vorba de scriitor) nu mai află nimic despre Holly.

   Scriitorul mai primeşte un bilet de la ea, în care este rugat să o viziteze spre seară.

   Când ajunge în faţa apartamentului ei, lui Fred îi deschide un bărbat puţin ciudat, un fel de profesor pentru Holly. Pe bărbat îl chema O.J. şi în scurt timp în apartament soseşte multă lume şi începe petrecerea. Nefiind băgat în seamă de nimeni, scriitorul se refugiază în minibibliotecă, analizând din când în când şi comportamentele invitaţilor. Acesta remarcă un adult cu o faţă de copil şi află că era un prieten foarte apropiat de-al lui Holly. La petrecere soseşte şi o femeie pe nume Mag Wildwood, aceasta fiind implicată în scut timp în câteva incidente destul de neplăcute.

    Într-o zi de luni, Fred primeşte o scrisoare în care i se aduce la cunoştinţă că o poveste scrisă de el urma să fie publicată într-o revistă. Fericit fiind, dă buzna la Holly şi merg în oraş să sărbătorească, petrecând o zi superbă împreună.

   După scurt timp, aceasta îi oferă un cadou şi îi spune că va pleca într-o călătorie, alături de câţiva prieteni. Evident, apar certuri între cei doi, dar se împacă repede.

   În viaţa lui Holly apare din senin “soţul ei”, pe care l-a părăsit acum mulţi ani. Soţul care a salvat-o când era încă tânără.  Ce va face Holly acum?  Cum se termină povestea lui Holly?

   Personajele bine conturate, acţiunea bine structurată şi stilul elegant, dar totuşi lejer al lui Truman Capote au făcut ca acest roman să fie uimitor. Am adorat cartea aceasta!

O bijuterie de roman, “Mic dejun la Tiffany” a reuşit să mă fascineze şi să mă teleporteze în New York-ul vremurilor de mult apuse. Mi-a plăcut mult şi recomand cu încredere!

Cartea Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

by -
14

Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

           Greşeală fatală, de Sophie Hannah-Editura Nemira-recenzie

Titlu original: The Telling Error

Traducere: Ioana Vacarescu

Editura Nemira

Colecţia Suspans

Data apariţiei: 3 Mai 2017

Număr pagini: 424

Gen: thriller psihologic, mister, suspans

Seria Culver Valley Crime/ Spelling CID : 1.O păpușă sau alta – Little Face (2006), 2. Hurting Distance (2007), 3. The Point of Rescue (2008), 4.The Other Half Lives (2009), 5. A Room Swept White (2010), 6. Lasting Damage (2011), 7. Kind of Cruel (2012), 8. The Carrier (2013, 9. Greșeală fatală – The Telling Error/ Woman  with a Secret (2014), 10.The Narrow Bed (2016)

   Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de scena crimei.

   „Puțini scriitori o pot egala pe Sophie Hannah la intrigi ingenioase și răsturnări ca într-un montagne-russe.“ Daily Express

    „Un fel de Agatha Christie în cea mai reușită formă a ei, dar actualizată pentru epoca Twitterului și a întâlnirilor online, cu toată frumusețea și ticăloșia lor.“ The Independent

                              Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

  Scurta descriere de mai sus, m-a intrigat suficient de mult cât să-mi doresc să citesc cartea. Cum nu știam nimic despre autoarea Sophie Hannah, am făcut câteva investigații pe internet și astfel am descoperit, cu mare bucurie, că este o fană a îndrăgitei scriitoare Agatha Christie (pasiunea ei datează din copilărie), iar pe Hercule Poirot îl consideră cel mai mare detectiv fictiv din toate timpurile. Interesant este că, în anul 2014, a primit dreptul de a continua seria originală a Agathei Christie. Dar având în vedere că scriitoarea are un stil distinctiv, Sophie Hannah nu a vrut să o imite, știind de la bun început că ar fi eșuat, așa că și-a inventat propriul ei protagonist și un stil puțin asemănător

   Aflând toate aceste informații, am vrut să văd dacă “The Independent” a avut dreptate, atunci când a considerat-o pe Sophie Hannah un fel de Agatha Christie mai modernă și, trebuie să recunosc că am observat o anumită influență a acesteia prin: atmosfera stranie, dorința personajelor de a-și păstra cu strășnicie secretele, cazul nu va fi  rezolvat conform standardelor moderne (amprente, discuții cu medicul legist etc), ci în mod clasic (discuții cu suspecții, încercarea de a le întinde capcane), detectivul decide să explice la final modul cum a depistat ucigașul, folosindu-se de anumite indicii.

   Romanul “Greșeală fatală” face parte din seria Culver Valley Crime/ Spelling CID și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul nouă, se poate citi și separat, fiind de sine stătător. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către detectivul Simon Waterstone și polițista Charlotte Zailer (cei doi sunt căsătoriți de  șapte ani). Demn de menționat este că seria stă la baza unui serial de televiune – Case Sensitive, difuzat pe ITV.

   Acțiunea se desfășoară pe două planuri. Există capitole scrise la persoana întâi, din perspectiva lui Nicki Clements, în care ni se dezvăluie toate trăirile ei interioare, gândurile lăuntrice, momentele cele mai dramatice din viața ei, și există capitole scrise la persoana a treia, în care sunt relatate toate etapele anchetei, pistele urmărite de polițiști. Ne sunt furnizate multe informații, dar totuși nu știm esențialul, pentru că autoarea vrea să ne țină în suspans până la final.

   Am apreciat faptul ca autoarea a știut să ofere o intrigă încâlcită, dar ceea ce mi-a stârnit interesul, a fost maniera în care a început  povestea. Ne sunt prezentate trei elemente esențiale în rezolvarea acestui puzzle. Însă care este legătura dintre ele?

   Cartea începe cu un anunț, destul de straniu, dat pe un site de întâlniri pentru sex ocazional, numit  “Intimate Links”, în care cineva caută o femeie care are un secret.

Gândiți-vă ce sentiment minunat de ușurare ați avea dacă ați împărți povara cu cineva, după chinul oribil al unei lungi tăceri, în timp ce secretul vă macină … Dacă ești persoana pe care o caut înseamnă că îți dorești cu disperare să te poți destăinui cuiva.

Aici intru eu în scenă. Eu sunt confidentul tău, dispus și chiar nerăbdător să te ascult. Ești tu, oare, deținătoarea secretului pe care  aștept să-l aflu? ”

   Apoi acțiunea se îndreaptă spre personajul Nicki Clements, care se deplasează cu mașina spre școala fiului ei. În timp ce este blocată în trafic, observă în preajmă un polițist de la secția din Spelling și asta o determină să se întoarcă din drum. De ce fuge? A făcut ceva rău? Vă las pe voi să aflați motivul.

   Iar acum trec la cel de-al treilea element important al cărții: crima. Victimă fiind un faimos editorialist de la Herald, Damon Blundy. Modul cum a fost ucis e partea cea mai stranie din carte. Au fost mai multe etape. În primul rând, a fost imobilizat. Brațele i-au fost trase în spatele scaunului, iar încheieturile i-au fost legate cu bandă adezivă. Același lucru s-a întâmplat și cu gleznele, care au fost prinse cu bandă adezivă de piciorul scaunului. Apoi criminalul l-a lovit în cap cu un obiect greu, făcându-l să-și piardă conștientă. Poliția a găsit obiectul respectiv pe podea, lângă birou: era o pilă din metal, pentru ascuțirea cuțitelor de bucătărie. Însă, nu aceasta l-a ucis pe Blundy. În încăpere s-a găsit și un cuțit, însă bărbatul nu a fost înjunghiat cu el, ci i-a fost lipit pe față, cu scotch. Mai precis, i-a fost lipit în dreptul gurii închise, acoperind-o complet. Scotch-ul îi acoperea cu totul și partea  din jos a feței, inclusiv nasul. L-a sufocat. Lama cuțitului, lipită de buzele cadavrului, era ascuțită. Medicul legist a găsit dovezi care susțin ipoteza că a fost ascuțită chiar în camera aceea, iar detectivii presupun că acest lucru s-a întâmplat după ce victima a fost legată de scaun și a leșinat în urma loviturii. În plus, deasupra șemineului, cineva a scris cu litere mari, roșii: “Nu este mai puțin mort.

   Detectivilor le-a fost foarte ușor să analizeze laptopul mortului, fiindcă ucigașul a scris pe o foaie  A4, lăsată pe birou, parola “Riddy111111”.  Acesta parolă i-a condus pe polițiști direct în inbox-ul căsuței de e-mail a victimei, iar acolo au găsit un e-mail necitit, trimis de o persoană cu numele Nu Mai Puțin Mort. În mesaj nu era scris nimic, însă era atașată  o fotografie care înfățișa o persoană stând în picioare chiar în încăperea aceea, lângă victima leșinată (încă nu fusese ucisă). Persoana respectivă purta un costum de protecție asemănător celor din filmele în care are loc o epidemie, care acoperea corpul din cap până în picioare. Ucigașul, imposibil de identificat pentru că nu avea privirea îndreptată spre cameră, ținea un braț întins, pentru a face poza, iar în celălalt ținea un cuțit ridicat deasupra pieptului bărbatului leșinat, într-o poziție ce sugera că acesta avea să fie înjunghiat dintr-o clipă în alta. Cuțitul din fotografie era același care fusese, în cele din urmă, lipit peste gura bărbatului, sufocându-l, în loc de a-i vărsa sângele.

   Fără discuție, e vorba de o crimă premeditată. Nu încape îndoiala că ucigașul știa parola victimei. Cum?  Și de ce a lăsat-o la vedere? Nu există niciun semn că ar fi intrat în casă prin efracție, deci Damon cunoștea persoana și a lăsat-o de bunăvoie să intre. Însă există câteva întrebări. De ce a venit acasă la victimă cu un cuțit și cu o pilă pentru ascuțit, dacă ucigașul nu avea de gând să-l înjunghie? De ce a ascuțit cuțitul chiar la locul crimei, dacă tot ce voia să facă era să i-l lipească de față?  De ce a preferat să-l sufoce? A vrut să-l ucidă cu un cuțit, dar nu să și-l înjunghie. De ce nu?  De ce voia ucigașul să se asigure că poliția avea să găsească e-mailul cu fotografia? Iar fotografia  trimisă, ce rost a avut? Ce încerca ucigașul să transmită? Cine l-a omorât?

   O mulțime de oameni l-au urât pe Damon Blundy din cauza editorialelor semnate de el. Părerile lui au enervate un număr imens de oameni: femei, evrei, musulmani, atei, jurnaliști. Ce mai, chiar pe toată lumea. Vinovate de moarte lui Blundy pot fi și cele două foste soții. Ambele relații s-au încheiat cu o ură reciprocă. Până și actuala soție este suspectă, având în vedere că ea a descoperit cadavrul și avea un motiv: descoperise că soțul se prefăcuse că o iubeşte…

   Ce legătură există între aceste trei evenimente descrise la începutul cărții? Cine este persoana care caută o femeie ce deține un secret? Ce legătură există între Damon Blundy și Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Și având în vedere că ea nu l-a întâlnit niciodată, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. Dar cum de a ajuns suspectă?

   Nicki Clements (44 de ani) este căsătorită, are doi copii și în urmă cu șase luni s-a mutat cu familia din Londra în Spelling. De câțiva ani a prins gustul pentru conversații cu străinii în lumea virtuală (gândind că dacă nu se întâlnea cu acei bărbați, nu făcea ceva chiar așa de rău). Ultimul ei iubit virtual este Gavin, iar mesajele dintre ei au conotații pornografice. Se simte foarte atrasă de el. Niciunul dintre iubiții ei din viața reală, nu fusese atât de lipsit de inhibiții în ceea ce privește cuvintele pe care acesta le folosește. Practic el i-a înlăturat toate inhibițiile. Tot ce știe de spre Gavin e că are 45 de ani, e căsătorit, nu are copii și lucrează de acasă. Asta i-a spus el, cel puțin. Ca orice relație online, e posibil ca absolut nimic să nu fie adevărat. Însă ei nu-i pasă.

De asta mint, țin secrete și îmi asum tot felul de riscuri nebunești. Nicio substanță chimică din lumea asta nu mi-ar putea oferi o asemenea senzație: fiorul, euforia de a fi atât de dorită, atât de căutată.

   În ciuda faptului că mi-a plăcut foarte mult povestea, misterul care planează asupra personajelor, răsturnările de situație, nu am putut să mă atașez de Nicki Clements. Mi s-a părut o ființă apatică, instabilă emoțional, autodistructivă, toxică, prea anxioasă. Nici măcar nu am putut s-o compătimesc. Respectul de sine îi este scăzut, și chiar ea recunoaște că a făcut sex când nu voia, ca să facă pe plac persoanelor de lângă ea. Își înșeală soțul, pe care de altfel îl iubește, de dragul aventurii. M-a iritat modul ei de gândire. Nu se poate opri din a minți pe toți. Se decide să mintă în legătură cu ceva minor, chiar dacă știe că detectivii pot descoperi foarte ușor adevărul. La început nu am înțeles de ce procedează așa, dar mai târziu am aflat: ea este o mincinoasă compulsivă, o mincinoasă patologică. Nu minte doar ca să scape din vreo încurcătură, cum fac cei mai mulți oameni, ci i se pare distractiv să mintă.

“Nu înțeleg cum reușesc să fac asta: să mă mint singură și să mă cred, chiar în timp ce știu că mint.”

 “De câte ori îl mint pe Adam, simt un val de spaimă pe care mă zbat să-l depăşesc. Mă îngrozește gândul la răul pe care îl fac relației noastre: o întinez cu minciuni, îl îndepărtez tot mai mult de mine cu fiecare manipulare. Am trăit o vreme prea îndelungată cu spaimă asta, poate că într-o bună zi am să-l împing atât de departe, încât n-am să-l mai pot aduce înapoi atunci când voi fi pregătită.”

  V-am arătat cine este Nicki, însă vă las pe voi să descoperiți cum a ajuns suspectă în cazul uciderii editorialistului Damon Blundy. Dar este ea cu adevărat vinovată? Dacă nu, cine e ucigașul? De ce a fost omorât Blundy?

“Cele mai mari greșeli le facem tocmai atunci când ne imaginăm că știm ce simt alții și când presupunem că facem ce-i mai bine pentru ei. În vreme ce nimeni nu ne cunoaște propriile nevoi mai bine decât noi înșine.”

“De ce pune toată lumea atâta preț pe sinceritate? Își pune vreodată cineva întrebarea: de ce e greșit să minți sau pur și simplu presupun cu toții că așa este? Ce-ar trebui să facem când lumea în care trăim se așteaptă ca noi să fim într-un fel anume, însă chiar nu putem?”

                                                         “Vreau un secret

   Vreau să am în viața mea ceva palpitant, un lucru despre care să nu mai știe nimeni. Nu neapărat ceva sexual, nu neapărat o aventură, dar cu siguranță ceva ce va trebui să țin secret față de toată lumea. Poate chiar ceva un pic periculos. Mi-ar plăcea să primesc răspunsuri de la cei care cred că pot fi acest secret. Aș vrea să găsesc un bărbat care, odată ce devine secretul meu, nu mă va lăsa să țin secrete față de el. Vreau pe cineva care nu se va da înapoi de la nimic pentru a afla până și cel mai mic secret al meu. Promit c-am să-i întorc favoarea.” 

   “Greșeală fatală” este o carte care merită citită, fiind suficient de captivantă si plină de mistere încât să fie o lectură atractivă. O recomand tuturor celor care îndrăgesc genul thriller psihologic și celor care sunt fani Agatha Christie.

Despre autoare:

   Sophie Hannah s-a născut în 1971 la Manchester. Între 1997 și 1999 a studiat la Trinity College, Cambridge, iar în perioada 1999–2000, la Wolfson College, Oxford. Este autoarea mai multor thrillere psihologice – Little Face (O păpușă sau alta)Hurting Distance, The Point of Rescue, The Other Half Lives și A Room Swept White – devenite aproape imediat dupa publicare bestselleruri internaționale. Little Face si Hurting Distanceau fost nominalizate pentru Theakston’s Old Peculier Crime Novel of the Year Award. O păpușă sau alta (Nemira, 2011) a fost, de asemenea, nominalizat pentru IMPAC Award. În anul 2004, i-a fost decernat marele premiu în cadrul festivalului de proză scurtă Daphne du Maurier, pentru povestirea „The Octopus Nest“. Sophie Hannah a publicat și cinci volume de poezie, studiate în prezent în învățământul superior din Marea Britanie. În 1997, volumul de poeme Pessimism for Beginners a fost nominalizat pe lista scurtă a prestigiosului T.S. Eliot Award.

 Cartea Greșeală fatală de Sophie Hannah a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă imagini: pinterest.com

“până şi cele mai importante lucruri pot fi uitate”

 

Rugul, de György Dragomán-când Isabel Allende o întâlnește pe Sofi Oksanen în Transilvania

Editura Polirom
Anul apariţiei: 2015
Titlul original: Máglya
Traducere: Ildiko Gabos-Foarţă
Nr. pagini: 344

 

    György Dragomán, de fapt Dragomán György – la unguri asta cu numele şi prenumele de-a-ndoaselea e chiar ceva ce aparţine specificului cultural, nu a încercat să fie impus comunistoid-organizatoric – este un tânăr scriitor maghiar născut în România, ce a devenit prin romanul său de căpătâi, Regele alb, unul dintre cei mai apreciaţi, premiaţi şi tălmăciţi în alte limbi, autori din Ungaria.

    Rugul a apărut în 2014, la aproape un deceniu după Regele alb – ce-a tot crescut în traduceri (s-au depăşit treizeci de limbi), aşa că poate fi considerat un roman de maturitate deplină al scriitorului şi publicarea lui, una în regim de vedetă locală.

   Povestea debutează într-un orfelinat, din perspectiva unei adolescente de 13 ani, Emma, odată cu apariţia bunicii sale despre care nu ştia nimic, venită să o revendice. Părinţii fetei nu i-au vorbit niciodată despre trecutul lor şi ivirea bătrânei în viaţa sa este o explozie de revelaţii, sentimente şi concepte noi.

   Retrasă în sine după moartea mamei şi a tatălui, Emma manifestă un comportament cvasi-autistic. Îşi exteriorizeză prea puţin trăirile, iar când o face izbucneşte în reacţii agresive sau violente. Încearcă să îşi îndepărteze din minte orice gând tragic despre decesul alor săi şi să ignore schimbările din jur, lăsându-se în voia valului şi adaptându-se amorf la orice nou mediu.

   Ajunsă în casa bunicii, magia şi vraja se strecoară în viaţa ei. Natural, firesc, la fel ca noii colegi de şcoală, prietenul biciclist cu un şoim pe umăr sau antrenamentele pentru orientare turistică şi alergările pe teren accidentat, ce le presupune noua activitate sportivă. Bunica sa are însuşiri paranormale şi ea pare să le fi moştenit şi să-i prindă trucurile magice foarte uşor.

   Posibilitatea de a comunica cu fantoma bunicului, citirea viitorului, influenţarea îndeplinirii dorinţelor, animismul, interacţiunea spirituală cu fauna, flora, insectele şi creaturile telurice care prind viaţă, toate se dezvăluie rând pe rând, ca făcând parte din panoplia vrăjitorească a bunicii ei. Seninătatea cu care le acceptă Emma şi uşurinţa cu care le deprinde, demonstrând că mereu au fost prezente în aura sa, acum fiind doar îndrumată în accesarea lor.

    În planul frust al realului, Emma a nimerit într-un orăşel de provincie încă afectat de proaspăta Revoluţie. Rănile ciocnirilor care au dus la schimbarea regimului nu s-au vindecat, societatea nu şi-a regăsit încă făgaşul normal. Conflicte stranii, referitoare la trecut, la atitudini politice sau trădări, pe care fata le percepe secvenţial, tulbură viaţa comunităţii. Pentru ea mult mai vii sunt contradicţiile de la şcoală cu colega de bancă impusă, Krisztina, sau îndrăgostirile succesive de Ivan şi Peter, dar chiar şi acestea ajung să fie influenţate de torentul subteran vijelios al antagonismului post-revoluţionar.

   Misterele ce stau în spatele acestei istorii zbuciumate, care include nu numai Revoluţia, dar şi perioada pogromurilor naziste ale celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi secretele personale, familiale, încep să se dezvăluie încet-încet în faţa ochilor fetei, ce ajunge nu numai să îşi cunoască astfel bunica, mama, tatăl, bunicul şi trecutul lor, dar şi să se maturizeze, să devină conştientă de locul ei în lume şi felul cum se raportează la societatea zăpăcitoare.

    Un mod aparte de a restaura amintirile sunt flashback-urile bunicii, care refac povestea încercării ei de a îşi salva în tinereţe prietena evreică de la deportare. Perspectiva sa are o curgere melancolico-fatalistă, cu verbele la persoana a doua acumulând fluența unui vis cu final ştiut, coşmaresc, imposibil de modificat. Umbrele trecutului se strecoară episodic în existenţa de azi, cu fiecare rememorare a bătrânei.

   Felul de a povesti din punctul de vedere al fetei este mai direct, mai simplu, mai sacadat, la persoana întâi, dar şi pe ea o însoţeşte un val de visare care atinge deseori planul real. Oniricul nu e parcelat clar şi conştiinţa Emmei glisează dintr-o dimensiune într-alta.

   Farmecele şi descântecele învăţate de la bunică au toate specificitatea locului şi pornesc de la gesturile milenare ţărăneşti, de a pregăti masa sau de a săpa în grădină, din comuniunea omului cu natura şi amestecarea fluidelor corporale, dintre care cel mai valoros e mereu sângele, cu ţărâna şi sevele plantelor. Vrăjile sunt privite nu atât ca modalităţi de a rezolva problemele complicate ale existenţei profane, cât drept posibilităţi de evadare în altă dimensiune a simţurilor.

 

    Însăşi localizarea orăşelului bunicii, în care este adusă Emma, nu are o geografie exactă. Istoria lui poate fi a oricărui burg minuscul sau sat mai măricel, transilvan, şi a niciunuia atestat. E inutil să încerci să recunoşti fapte reale istorice, scriitorul a creat din evenimente, în primul rând o atmosferă psihic apăsătoare, tulburările nu au corespondenţe faptice din vremea aceea, decât ca mari probleme tipic post-revoluţionare: securişti reciclaţi, muncitori manipulaţi, vânătoare de colaboraționiști ai vechiului regim – degenerând inevitabil în suferințe pentru nevinovaţi. Ceea ce se pierde în structurarea logică a unor confruntări politice se câştigă în analiza psihologică a personajelor, asupra căreia autorul se concentrează.

   Dacă e să fac vreun reproş romanului, ar fi cel subiectiv de a aborda universul feminin sensibil şi intuitiv, la cârmă cu un bărbat-autor. Este greu de conceput că ai putea să limitezi vreodată domeniul de vânătoare al unui scriitor, dar ar trebui să existe o auto-reţinere în a prezenta ca mascul perspectiva feminină adolescentină. Nu ştiu dacă György Dragomán are o fiică de vârsta Emmei şi cât timp a petrecut studiind-o pentru a-şi întrupa personajul (nu cred că i-ar fi permis ea … lol), oricum, rezultatul nu este convingător, chiar ţinând seama şi de trauma pierderii părinţilor. Personaja lui pare băiatul pălit de vertij din De veghe în lanul de secară, o creatură autistă care de abia înţelege ce se întâmplă în jur, fără nicio curiozitate feminină şi fără sentimente potrivite cu vârsta sau sexul ei. Nu s-a căzut de acord pe degeaba că fiecare ar trebui să scrie despre ce cunoaşte. În ziua de azi a devenit irelevant cum crede un scriitor-bărbat că gândeşte o fată. Pentru că, Slavă Domnului, sunt acum destule autoare femei care să ne spună ele ce le-a trecut prin cap la primul ciclu sau cum se simte vântul pe fese şi de ce sunt în pragul isteriei, nu se mai simte nevoia unui balzacian salvator epocal care să ne prezinte asemenea senzaţii intime fizico-psihologice ale altui gen.

   Există o puternică simbolistică animalieră şi insectivoră în carte, fără a fi atât de pregnantă încât să o integreze în vreun curent simbolist. Cel mai puternic leitmotiv dintre toate, fiind chiar cel al rugului. Simbol ce, de altfel, dă titlul volumului și revine de trei-patru ori pe parcursul istorisirii, definind de fiecare dată o etapă, o schimbare, o revoluţie, un nou început, o purificare.

    Rugul este un roman experimental, cuprinzând elemente simbiotice ale tuturor genurilor de creaţie epică sau lirică. Unul în care magia se scurge în realitatea minimalismului post-comunist şi îi reactivează farmecul şi tragismul trecutului. Pentru cunoscătorii marilor succese ale literaturii est-europene sau sud-americane, care au şi ele bestseller-urile lor internaţionale, cea mai bună recomandare este să remarci că în cartea lui Dragomán, Isabel Allende o întâlneşte pe Sofi Oksanen în Transilvania şi pun de-o şuetă în jurul focului, sub un cer magic. Pentru conformitate, autorul Rugului consemnându-le poveștile întrepătrunse.

Cartea Rugul de György Dragomán a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Sursa foto: Pinterest

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

Spânzuratul de la Saint-Pholien, de Georges Simenon-recenzie

 

 „Asistați la o adevărată reuniune de belgieni. Vă gândiți, probabil, că pare o conspirație…”

 

Titlul original: Le Pendu de Saint-Pholien

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: „Maigret se înșală”, „Maigret la Picratt’s”, „Maigret și ucigașul”, „Domnul Gallet a decedat”

Anul aparitiei: 2005

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 177

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,78

Nota mea: 5 steluțe din 5

    Unul dintre cele mai palpitante romane din seria Maigret citite până acum. Georges Simenon ne surprinde cu un policier cu tentă de thriller, ce iese un pic din comun; dacă în celelalte romane atmosfera este una liniștită, calmă, comisarul Maigret investigând în stilul său tihnit o crimă comisă, aici avem de a face cu o intrigă atipică:

   Dacă ar fi știut că un singur gest l-ar fi dus la un asemenea caz, probabil că Maigret s-ar fi gândit de două ori înainte de a-l comite: comisarul se află într-o gară din Olanda, unde un om îmbrăcat ponosit și cu o valiză în mână îi atrage atenția. Dintr-un motiv numai de el știut (probabil curiozitate), Maigret prinde un moment de neatenție și-i înlocuiește valiza.

   Maigret nu se oprește aici și obține o cameră vecină cu a acelui călător, cu o ușă comună. Așa i-a fost foarte ușor să-l urmărească: l-a văzut cum deschizând valiza și observând că a fost schimbată, l-a cuprins disperarea; cum s-a întors la gară și a întrebat de valiză și în final, cum a revenit în cameră și s-a sinucis prin împușcare.

   Maigret s-ar fi așteptat la orice, numai la așa ceva nu. Ce putea să conțină acea valiză atât de important încât să împingă un om la sinucidere? Sunt sigură că primul gând merge către bani. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu. În valiză s-au găsit două costume purtate. De ce s-ar sinucide cineva pentru două costume? Cât de importante să fie și de ce?

   Banii apar și ei în poveste, dar nu în valiză, ci într-un… simplu pachet pe care acel om îl trimisese prin poștă fără nicio precauție, la o anume adresă.

Și mai curios este atunci când cadavrul acestui om este „vizitat” de un om de afaceri, Van Damme. Joseph, nu Jean-Claude.

   Aventura continuă la Bremen, Paris, Reims, Liège (Belgia), autorul purtându-ne prin Europa acelor vremuri interbelice. Maigret se implică în investigație, merge în toate orașele în care aceasta îl duce, ia legătura cu anumite persoane, scoate la lumină lucruri de mult uitate, își pune viața în pericol, la care de două ori se atentează și în final, în ciuda piedicilor, descoperă misterul. Un mister legat foarte mult de natura umană, pe care autorul dovedește că o cunoaște foarte bine: implicațiile psihologice ale comiterii unei crime și mai ales, ale ascunderii ei, sentimentele de vinovăție, remușcările, presiunea, tensiunea psihică, toate acestea le veți găsi în „Spânzuratul de la Saint-Pholien”, cel mai bun roman din seria Maigret citit până acum.

   Mai multe rămâne să aflați citind cartea. Probabil vă întrebați, ca și mine, ce e cu spânzuratul din titlu, când omul s-a împușcat. Un mic spoiler vă dau: e altul. Alt om, a cărui sinucidere e legată de cea a omului cu valiza. În acest roman, un caz îl aduce pe altul, faptele fiind legate între ele. Fapte ce par îngropate, uitate, dar care aduse la lumină, revin cu multă forță în prezent. Fapte ale căror implicații dăinuie mult timp.

   De ce îmi plac romanele lui Georges Simenon? Pentru că sunt foarte atmosferice (dacă îmi este îngăduit gradul de comparație). Atmosfera aceea a Parisului (în această carte, și a Liège-ului, orașul natal al lui Simenon) din anii ’30, cu mașini vechi, felinare, scrisori, telegrame, telefoane fixe, mașini de scris, lipsa tehnologiei de astăzi, acea lume în care lucrurile se făceau încet, în tihnă, când oamenii nu erau stresați de dead-line-uri și mail-uri… O atmosferă pe care o mai putem găsi doar în unele cărți și filme:

„În felinar încă mai era un capăt de lumânare. Felinarul se afla acolo de zece ani, agățat de același cui, păstrat drept gaj împreună cu tot restul, cu divanul desfundat, bucata de indian, scheletul incomplet și crochiul fetei cu sânii goi, de proprietarul care încă nu-și primise banii.

Maigret aprinse lumânarea și umbrele dansară pe pereții luminați de sticla colorată în roșu, galben și albastru ca de o lanternă magică.”

   „Ia-ți repede pălăria și pardesiul!… Urmărește-l pe omul ăsta până la capătul lumii, dacă e nevoie…” – o epocă în care pălăria nu lipsea din vestimentație… O epocă în care moda avea alte repere.

   De multe ori mi-am spus că transpusă în zilele noastre, acțiunea din romanele lui nu numai ar fi lipsită de farmec, dar nici nu ar fi posibilă; în zilele noastre, comisarul Maigret nu ar mai trebui să meargă pe la redacțiile ziarelor pentru a afla întâmplări din urmă cu 10 ani, cu un search pe Google s-ar rezolva. Dar nu ar mai fi la fel de palpitant și nu i-ar permite adversarului să aibă un avantaj; adversarul nu ar putea să rupă paginile din arhive fără a fi înregistrat cu ajutorul camerelor. Dar mai multe citiți singuri, nu vreau să vă stric plăcerea!

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

„- Și domnul Morcel?

– E la Robermont.

– E departe de aici?

Croitorul râse, încântat de încurcătură, și explică:

– Robermont e cimitirul. Domnul Morcel a murit la începutul anului și eu am preluat afacerea.”

Citate:

„Când trăiești în străinătate, apreciezi cel mai bine vinurile și alcoolul din Franța!”

„Nimic nu e mai hazliu ca viața!…”

 Despre autor:

   Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

   În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Spânzuratul de la Saint-Pholien de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

by -
14

Supremaţia lui Bourne, de Robert Ludlum-recenzie

Editura: Lider
Traducere: Fulaş Stelu Cristian
Număr pagini: 696

   Robert Ludlum (n. 25 mai 1927 New York City – decedat 12 martie 2001 Naples, Florida) a fost un scriitor american specializat în genul thriller. Cele 27 de romane ale sale, care au însumat între 290 şi 500 de milioane de cărţi publicate, au apărut în 33 de limbi şi 40 de ţări. Ludlum a folosit în publicarea cărţilor sale şi pseudonimele Jonathan Ryder şi Michael Shepherd.

   Trilogia lui Bourne-Identitatea lui Bourne (1980), Supremaţia lui Bourne( 1986), Ultimatimul lui Bourne (1990)
Identitatea lui Bourne şi Supremaţia lui Bourne au fost ecranizate, filmele au aceleaşi nume ca şi cărţile.

   Alte cărţi scrise de autor-Testamentul Holcfroft, Cercul Matarese, Opţiunea Paris, Codul Altman, Conspiraţia spirală, Decepţia lui Prometeu, Trădarea lui Tristian, Complotul generalilor, Directiva Janson, Drumul spre Omaha, Proiectul Hades, Protocol Sigma, Ţinutul magic.

   ,,Teroarea a pus stăpânire pe întreg globul. Vicepremierul chinez a fost ucis de un asasin legendar şi marii lideri ai lumii îşi pun deja întrebări: De ce s-a întors Bourne? Cine îl plăteşte? Cine este următoarea ţintă? Există însă o singură problema: nu există Jason Bourne. Nu a existat niciodată. Dar cineva a reînviat acest nume şi dacă acest cineva nu este oprit, lumea va plăti un preţ devastator. Jason Bourne trebuie să existe din nou şi să-şi folosească abilităţile pentru a-l anihila pe asasinul plătit. Dorinţa de a supravieţui nu este de ajuns, Bourne trebuie să-şi recâştige supremaţia… Un thriller sofisticat şi mereu la limita, scris într-un stil alert şi rafinat, caracteristic lui Robert Ludlum.”

   Thriller-ul acesta are toate ingredientele unei cărţi pe care nu o poţi lasă din mâna. Nu am ştiut la ce să mă aştept, nu am citit nicio carte de acest autor. Mare greşeală. Am să remediez situaţia şi am să devorez toate cărţile autorului din biblioteca mea. Peisajele cu tot cu realitatea dură din Hong Kong şi din alte părţi ale Chinei sunt totodată şi minunate, dar şi triste, ele reflectă lupta omului pentru supravieţuire, lupta pentru supremaţie, dar şi lupta pentru viaţă. Din această carte am avut impresia că autorul vrea să arate cât de puţin valorează o viaţă şi cum totul se poate cumpără pe bani, cum manipularea distruge vieţi, nepăsarea ucide, iar jungla sălbatică a omenirii nu are limite.

Kowloon. Partea veche a Chinei, care nu are nicio legătură cu Nordul cu excepţia uneia de spirit, dar aceasta e profundă şi coboară în adâncimile sufletului omenesc fără să ţină seama de aspectele irelevante şi dure ale graniţelor politice. Pământul şi apa sunt una, şi ţine de voinţa spiritului să decidă cum le va folosi omul-din nou, fără să ia în seama abstracţiuni cum ar fi libertatea inutilă sau prizonieratul din care se poate evada. Preocuparea principală sunt gurile de hrănit, stomacurile goale de femei şi copii. Supravieţuirea. Nu există nimic altceva. Tot restul e hărăzit a fi împrăştiat pe câmpuri neroditoare.
Era la apusul soarelui, şi atât în Kowloon, cât şi în portul Victoria din insula Hong Kong, peste haosul de zi cu zi al ţinutului se aşternea un val invizibil de umbră. Strigătele de Aiyas! ale vânzătorilor stradali se estompau odată cu umbra, iar negocierile tăcute din zonele mai înalte ale recilor, maiestuoaselor structuri din sticlă care brodau cerul coloniei se încheiau cu acorduri şi ridicări din umeri şi uşoare zâmbete de înţelegere tacită.’

   În această citadelă ceva se va întâmpla, un criminal deghizat în preot va ucide cu sânge rece mai multe persoane, printre care un vicepremier chinez. Va lăsa în urmă indicii-amprenta temutului criminal Jason Bourne. Ar fi de înţeles dacă acest criminal ar exista, dar este doar un mit, iar acest mit s-a retras. Cel care şi-a însuşit acest nume a fost rănit, iar în urma rănilor primite a devenit amnezic. În prezent se numeşte David Webb şi predă la o universitate. Este căsătorit a două oară cu Marie, o persoană pe care a salvat-o din ghearele morţii, iar ea la rândul ei încearcă să îl ajute pe cât posibil cu amnezia.

   Webb, alias Bourne, este temutul Delta Unu din Unităţile Medusa. Aceste unităţi erau echipe de lichidare, echipe ale morţii. Bourne a devenit luptătorul suprem de gherilă, în urma ucideri primei sale soţii şi a copiilor săi de către un avion care zbura la joasă altitudine. Legendarul său nume este şoptit cu frică peste tot.

,,Ai auzit vreodată de numele Jason Bourne?
-Cum să nu fi auzit cineva detaşat în Asia? răspunse McAllister. Treizeci şi cinci, poate patruzeci de crime, asasinul plătit care a scăpat din fiecare capcană ce i-a fost întinsă vreodată. Un ucigaş patologic a cărui unică lege morală o reprezenta preţul crimei.
-Victimele lui aveau vreun tipar comun?
Niciunul. La întâmplare, peste graniţă. Doi bancheri aici, trei ataşaţi dincolo-adică CIA: un ministru de stat din Delhi, un industriaş din Singapore şi numeroşi-mult prea numeroşi politiceni, în general oameni liniştiţi. Maşinile lor explodau în stradă, apartamentele săreau în aer.’

   De această dată măcelul sângeros al vicepremierului şi oamenilor care erau cu el, ar fi comis de o copie fidelă a lui Bourne. Adevăratul Bourne nu ar fi ucis cu intenţie decât un trădător, şi acela pentru a-şi apăra viaţa, dar acest ,,fals” ucide incontrolabil în numele unui personaj venerat în China, Sheng, care ar putea ajunge preşedinte. Pentru a-şi urma măreţul lui plan Sheng începe să îşi elimine opoziţia, atât în Hong Kong cât şi în Beijing.

    Un fost ambasador cu o putere imensă, care lucrează din umbră cu Preşedinţii Americi-Havilland, un analist genial care lucrează în Departamentul de Stat, pe problemele din Asia-McAllister se vor întâlni şi vor discuta problema îngrijorătoare care ar putea declanşa un nou război mondial, dacă Sheng ar fi ales. Soluţia-un tratament de şoc pentru David, iar acesta s-ar putea transforma în mitul Bourne din nou.

,,-Pentru noi, acest nou Bourne e drumul direct către Sheng Chou Yang. El e capcana noastră. Un impostor se identifică cu mitul, dar dacă mitul original îl vânează şi ucide pe impostor, se află în poziţia de a ajunge la Sheng. E chiar foarte simplu. Jason Bourne, acela pe care l-am creat noi, îl va înlocui pe acest nou asasin folosind numele lui. Ajungând pe poziţie, Jason Bourne al nostru trimite semnal de alarmă urgent-s-a întâmplat ceva grav care pune în pericol viaţa lui Sheng şi întreaga lui strategie-, iar Sheng trebuie să reacţioneze. Nu-şi poate permite să nu o facă, pentru că securitatea lui trebuie să fie absolută, iar mâinile sale curate. Va fi forţat să se arate, chiar şi numai pentru a-l ucide pe asasin, ca să înlăture orice asociere posibilă. Când o va face, de astă dată nu vom da greş.’

   David, neştiind nimic din planurile puse la punct pe la spatele lui, va încerca să îşi înăbuşe părţile care îi tot revin din memorie. El nu mai este Bourne-ucigaş, este David, profesor şi soţ iubitor. Când Marie va fi răpită, condiţia de a o recăpăta înapoi este aceia de a-l aduce pe ,,Falsul Bourne” la schimb. Ceva se declanşează în memoria lui David, iar acesta în goana sa nebună după criminal se va transforma în Delta, mitul Bourne. Banii nu îi sunt o problemă, pregătirea sa de excepţie îl va face să fie cu un pas în faţa celor care îl urmăresc. Marie la rândul ei va evada şi va încerca să îl găsească pe David. Vrea să îl anunţe că de fapt, cei care îi manipulează din nou sunt din Guvern şi Servicii secrete. Miza nu este ea, soţia, miza este mult mai mare şi implică mult mai multe dedesubturi internaţionale.

   De aici încolo asistăm la fuga Mariei de cei care cred că îi vor răul, încercarea sa de a se ascunde, tentativa de viol, trădări, ajutor din partea unor persoane implicate mai mult sau mai puţin în viaţa ei.

   Va reuşi în fuga sa contra cronometru să dea peste criminalul căutat? Va reuşi David-Bourne să nu se transforme într-o maşină de ucis? Cine va câştiga şi cine va pierde în acest joc al morţii?

Cartea Supremaţia lui Bourne de Robert Ludlum este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.

Fata dinainte, de J.P. Delaney– suspans la superlativ, într-un thriller de calitate(recenzie)

 

Titlu original: The Girl Before

An apariție: 2017

Autor: J.P. Delaney

Categoria: Literatura Universală

Colecție: Buzz Books

Editura: Litera

Traducere: Mihaela Buruiană

Nr. pagini: 379

   Mi s-a întâmplat de multe ori să citesc o carte și personajele sale să-mi bântuie visele multe zile după aceea. Când am început să citesc „Fata dinainte” știam deja că avea să fie un roman thriller, însă nu m-am așteptat ca tensiunea acțiunii să devină atât de acută.

   După ce am citit părerile unor scriitori celebri și a unor publicații pe măsură, m-am întrebat care avea să fie elementul surpriză în toată această poveste și ce avea să aducă nou acest titlu pe piața genului thriller. Iată părerile despre care vă spuneam:

„Surprinzător, uimitor și, mai ales, ingenios – un roman de suspans psihologic desăvârșit.”  Lee Child

„Fascinant! Un roman pe care nu îl poți lăsa din mână, așa cum nu am mai citit de mult în ultimii ani. Plin de răsturnări de situație și cu un final care nu trebuie ratat!”  Lisa Gardner

„Suspans psihologic de cea mai bună calitate… un thriller foarte ingenios.” The Bookseller

„Un roman fermecător, magistral construit… garantat să uimească.” Booklist.

   Subiectul este unul demn de un scenariu de film (de altfel, povestea este deja în curs de ecranizare și aștept cu nerăbdare să văd dacă regizorul va reuși să capteze emoțiile la fel de intens cum o face cartea): o casă din centrul Londrei își așteaptă chiriașa. Aparent, totul e simplu… doar că într-un thriller bine lucrat, nimic nu e simplu. Ceea ce e în aparență banal, se transformă curând într-o serie de evenimente frapante, condimentate cu doză dublă de suspans…

   Cine e J.P. Delaney, autorul acestui thriller care te face să-ți crească pulsul? Numele este un pseudonim al unui scriitor cu o prolifică carieră în genul thriller, iar cartea va fi ecranizată de regizorul Ron Howard, câștigător al Premiului Oscar.

    Așadar casa, denumită One Folgate Street, este o superbă construcție, într-o zonă de invidiat din Londra. E tot ce și-ar fi dorit Jane: stil minimalist, arhitectură deosebită, tehnologie ultramodernă. Dar… totul are un preț… și când spun asta, nu mă refer la prețul chiriei, ci la evenimentele prin care trec chiriașele acestei case, supravegheate în permanență de către proprietar. Cu vădite tulburări psihice, acesta impune reguli (cunoscute drept „regulile casei”). Pentru o atentă monitorizare, chiriașa trebuie să poarte mereu o brățară. Iată și alte reguli impuse de către ciudatul proprietar: „fără copii, fără animale, fără imagini sau decoraţiuni, nu ai voie să arunci  haine pe podea”. Și pentru că ar fi prea simplu să fie doar asta, eventualele chiriașe trebuie să completeze un chestionar cu întrebări cel puțin bizare, pentru ca apoi să treacă la proba interviului cu ciudatul proprietar, pe nume Edward.

   Emma și Jane sunt două tinere care au fost chiriașe ale acestei case, însă în perioade diferite, iar autorul țese povestea în două planuri alternative, în care versiunea Emmei este urmată, în capitolul următor, de către versiunea celeilalte fete. Procedeul acesta, de alternare a firului epic, este destul de greu de realizat, însă tocmai aici se observă abilitatea autorului de a ține în frâu piesele de puzzle și de a crește doza de suspans până la cele mai înalte culmi… și reușește acest lucru foarte bine.  

    Așadar… Emma și Jane… amândouă chiriașe ale ciudatei case, în perioade diferite. Poveștile lor au în comun un element esențial: trauma. Dincolo de faptul că au în comun gustul pentru simplitate și eleganță, ambele tinere au în trecutul lor evenimente greu de gestionat din punct de vedere psihic. Jane și-a pierdut copilul, iar pe fondul suferinței a rămas și fără job, iar Emma se luptă cu teribila frică pe care a marcat-o când a fost jefuită. Amândouă sunt dispuse să uite trecutul și să înceapă o viață nouă, într-o altă casă… și chiar așa va fi, dar nu în sensul în care și-au dorit ele.

    Povestea celor două tinere este expusă în capitole intercalate, iar totul devine, încă de la primele pagini, o cursă plină de suspans, o teribilă goană în care nu mai contează decât aflarea răspunsurilor la întrebarea: cine este acest Edward, proprietarul casei… și mai ales ce intenții se ascund sub aceste inexplicabile cerințe de respectare a regulilor casei?! Este el doar un arhitect extravagant sau e doar un om al cărui psihic este măcinat de obsesii? Toate acestea și nu numai, le veți afla citind cartea „Fata dinainte”.

   Personajele sunt pline de mister… așa cum numai într-un thriller de bună calitate pot fi. Edward, celebrul arhitect alege drept chiriașe numai tinere care să semene foarte bine cu soția lui (moartă în condiții misterioase); el este întruchiparea obsesiei pentru perfecțiune, vrea să i se acorde șansa de a dovedi că este bărbatul perfect. La fel ca soția lui Edward, Emma moare și ea în condiții bizare… apoi e rândul lui Jane să devină chiriașa casei. Dacă va avea și ea același destin ca și celelalte două femei sau nu, aflați citind cartea.  

   Stilul este extrem de alert, ca într-o cursă periculoasă de descoperire a adevărului, de salvare a vieții.

   Iată câteva citate:

Dacă pereții ar putea vorbi, One Folgate Street mi-ar spune ce s-a întâmplat aici. O să-mi satisfac curiozitatea, hotărăsc eu, dar în secret. Și odată ce trimit fantomele astea să-și găsească liniștea, n-o să le mai aduc înapoi. N-o să mai vorbesc cu el despre ce am aflat”.

„-Și o să mă întorc, zice el, pentru o noapte sau două când o să pot. Mai aruncă o privire prin casă, la spațiile deschise, luminoase. O să mă gândesc la tine, zice el arătând spre mine. Îmbrăcată așa. Locuind așa. În felul pentru care a fost concepută casa asta.

-Devin puțin obsedat de tine, Emma, adaugă el.

-Numai puțin?

-Poate că pauza asta o să ne prindă bine.

-De ce? Nu vrei să fii obsedat de mine?

-Obsesiile mele nu sunt niciodată sănătoase, zice el încet”.

    Fără îndoială, „Fata dinainte” este un thriller de bună calitate, unul în care gradul de suspans atinge cote foarte înalte. Acum, după ce am citit cartea, aștept cu nerăbdare și ecranizarea, în regia lui Ron Howard, câștigător al premiului Oscar.

   Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.   

Cartea Fata dinainte de J.P. Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

,,Zona aceea devenea una interzisă, n-avea dreptul să între în ea. Pare o absurditate ce spun, dar aşa gândeam. Iar ea insistă să între. Fisurile existente la început au devenit crăpături şi prăpăstii."

Orbi în tranziţie, de Stelian Ţurlea-Librex Publishing-recenzie

   Am citit câteva romane scrise de Stelian Ţurlea, iniţial romane poliţiste: ”Greuceau (roman cu un poliţist)”, Caz închis”, ”Săptămâna nebună”, ”Crimă la Torino”. Apoi romane de altă factură, cu întâmplări din viaţă, dar la fel de interesante şi atractive: ”Ieşi din viaţa mea”, ”Trei femei”, ”Iubire interzisă”.

   Dar romanul “Orbi în tranziţie” m-a surprins plăcut. Nu mă aşteptam la un astfel de “love story”, pentru că la prima vedere asta pare. Pe urmă, la o privire mai atentă, îţi dai seama că cele două personaje par mai degrabă două comete, sau două stele, pe acelaşi cer al perioadei de tranziţie. Rar şi scurt în drumurile lor se intersectează pentru o seară sau câteva ore, dar de cele mai multe ori fiecare gravitează pe drumul ei.

    Autorul scrie romanul pe două planuri, din două puncte de vedere: al lui, numit Popeye şi al ei, al Ligiei pe care autorul o numeşte de fiecare dată ”Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru.”
    Unele personaje se regăsesc şi-n romanul anterior, apărut în 1997 ,“Fă-ţi patul şi dormi!”, dar din poveştile şi referirile lui Popeye putem înţelege povestea.

    Nu prea ştiu cum aş putea să vă povestesc romanul, dar cred că cel mai bine este să vorbim despre personaje, despre vieţile, trăirile şi gândurile lor, despre cum îşi amintesc lucrurile sau cum percep realitatea debusolantă a acelor vremuri.

 Ligia provenea dintr-o familie de intelectuali, dar timpurile, cu încercările lor, lăsaseră urme adânci. Străbunica, profesoară de matematică la cel mai bun liceu din oraş, străbunicul un inginer strălucit, locuiau într-o casă cu glicină în Cluj, oraş în care erau multe disensiuni între români şi unguri. La sfârşitul războiului şi venirea comuniştilor ungurul Arpad, un oportunist care se va strecura în orice regim, le ia casă, străbunica locuind în mansardă. Apoi fiica ei, prima Ligia, se căsătoreşte cu un ofiţer, care din erou, în vremurile tulburi de atunci, ajunge duşman al poporului şi este închis. Ligia naşte o fetiţă, pe care o botează tot Ligia, este în final arestată şi ea şi moare în închisoare. Aşa că străbunica îşi creşte nepoata, dar blestemul pare că le bântuie în continuare. Nepoata rămâne gravidă cu un student, arestat pentru că l-au prins ascultând Europa Liberă.

     La naşterea ultimei Ligia (eroina noastră), nepoata moare aşa că străbunica, singură şi ea de acum, trebuie s-o crească. La moartea străbunicii Ligia merge şi locuieşte câţiva ani cu Moş Nibi fratele mai mic al străbunicului ei. Aici îl cunoaşte pe Popeye, şi-n lungile lor plimbări îşi povestesc vieţile, visele, speranţele, şi se îndrăgostesc. Dar moartea lui Moş Nibi o găseşte debusolată de realităţile vieţii, de poveştile despre străbunii ei, de faptul că nu mai are pe nimeni, aşa că pleacă, dispare fără a spune cuiva unde merge. Amintirile şi durerile o duc la Cluj, la casă cu glicină, unde va locui ceva timp în mansardă. Familia lui Arpad nu are curaj s-o scoată şi de acolo. Îşi întâlneşte colege de şcoală, încearcă să-şi caute de lucru, dar în vremurile de dinainte de revoluţie nu era uşor. Arpad cel tânăr o violează, dar ei îi este frică să-l reclame, urmare a fricii ancestrale inoculate de poveştile străbunicii. Totuşi îşi revine..

Dacă supravieţuisem până atunci, voi fi în stare să supravieţuiesc mereu, orice mi se va întâmpla. Am fost mândră de mine. Îmi revenisem.”

    Se ambiţionează, îşi caută de lucru, apoi singurătatea o determină să accepte o relaţie, deşi în gândul ei discuta mult cu Popeye, pe care, fiindcă îl văzuse prea puţin, îl idealizează:

 

“Dar chiar peste toate ar trebui să spun că în lunile acelea de singurătate mă gândisem de multe ori la tine, nu ştiu de ce, mi te imaginam povestindu-mi exact cum se întâmplase când umblam aiurea pe străzile oraşului tău, de parcă ai fi vrut să mă ajuţi de departe şi ajunsesem să mă îndrăgostesc de tine.

    Omul cu care a avut relaţia, chiar dacă aceasta se încheiase, o ajută mult, ea continuându-şi facultatea. Doar că ea se simte din ce în ce mai mult o întreţinută şi hotărăşte să plece din oraş, exact când încep revoltele.

    Rămâne şocată când începe revoluţia, nu mai înţelege nimic, îi vedea pe foştii comunişti sau securişti în noile structuri. Aşa că de frică pleacă din oraş, fuge din nou şi ajunge la Bucureşti.

 

De ce mai ieşiseră în stradă, dacă tot cei dinainte erau în frunte?
    Seara m-am hotărât să plec din nou din oraş, simţeam că mă sufoc, mi se părea minciuna prea mare. Acum cred că am greşit, trebuia să rămân şi să ies în faţă, să spun lumii ce ştiu. Dar atunci îmi era frică…”

    Bucureştiul, un oraş imens, o sperie, dar îşi aminteşte de fratele nelegitim al străbunicului ei, ajuns un avocat de succes, acum pensionat, care o ajută. Băieţii lui gemeni erau plecaţi din ţară, amândoi profesori la Harvard şi el rămăsese singur. Urmează anii de şcoală, serviciu, iubiri, trădări. Până îl reîntâlnește pe Popeye, deşi parcă sunt amândoi mereu în contratimp.

   Povestea lui Popeye e la fel de ciudată.
    După ’90, după Piaţa Universităţii, revista care-l trimisese la Paris nu-l mai primeşte. Începe să lucreze orice găsea, inclusiv la căratul pachetelor cu ziare, noaptea, la Casa Presei. În nopţile acelea cunoaşte un tipograf bătrân, de care se ataşează şi cu care stă foarte mult de vorbă. Acesta îl învaţă multe lucruri despre tipărire, corectură şi chiar scrierea unui articol. Citeşte mult şi cu nesaţ ziare, dar mai ales cărţi. De multe ori Popeye chiar se gândea că ar putea şi el să scrie o carte:
   

 “Mă pomeneam gândindu-mă cum aş fi scris eu cutare carte sau cum l-aş fi descris eu pe cutare personaj cu care adormeam în minte într-un târziu. Uneori simţeam că-mi ard degetele să scriu ce-mi trecea prin cap. N-am făcut-o niciodată, mi se părea o iluzie, o himeră, nu mă vedeam scriind altceva decât articole. Dar continuăm să visez.”

     Tot bătrânul tipograf îi face cunoştinţă cu un poet care îl ia la revista lui culturală să facă corecturi, şi-l convinge că ar fi un bun ziarist. Aşa ajunge la un ziar nou deschis, alergând bezmetic după ştiri, aflând multe lucruri de la oamenii străzii, scria mai ales în parc, dar meseria îi plăcea din ce în ce mai mult.
   

“Scriu în parc şi când dă frigul şi cad frunzele. Atunci îmi place cel mai mult, nu e mai nimeni în jur, am impresia că sunt stăpânul lumii.”

    Între timp mama lui se îmbolnăveşte, Popeye ştie că dorinţa ei cea mai mare e să-l vadă la casa lui. Cunoaşte o fată de vârsta lui, Ianina, se căsătoresc şi au un băieţel. Se simte bine cu ea şi crede c-o iubeşte. Mama lui moare, are loc mineriada. Popeye este acolo printre mineri, sigur că în spatele lor e cineva care-i dirijează. Stă de multe ori de vorbă cu ei, le ascultă poveştile şi doleanţele, dar apoi bătăile din piaţă, gloanţele trase de scutieri, oamenii bătuţi, totul îl marchează. Curând se mută la alt ziar şi apoi la un post important de televiziune.
    “Adevărul pe care îl căutăm eu nu există. Sau nu ştiam unde să-l caut. Atunci am simţit cum se sfâşie ceva în mine. N-aş putea spune ce anume. Dar atunci aş fi vrut să fi trăit în altă ţară.”

    Şi pentru el meseria ajunge pe primul loc, mai importantă ca familia, mai rău ca o amantă. Separă cele două vieţi între ele, dar Ianina îl bănuieşte de infidelitate, îl urmăreşte, îl hărţuieşte făcând ca orice sentiment pe care-l avea pentru ea să dispară:
 

 “

Zona aceea devenea una interzisă, n-avea dreptul să între în ea. Pare o absurditate ce spun, dar aşa gândeam. Iar ea insistă să între. Fisurile existente la început au devenit crăpături şi prăpăstii.
   Nu mă interesa iubirea ei.
   N-o mai voiam.
   Nu eram în stare să-i spun asta.”

    Ianina se mută cu băiatul la ai ei, Popeye îl vizitează foarte des, vrea să divorţeze. Dar Ianina nu acceptă nici o discuţie referitoare la divorţ, ameninţându-l că nu-l mai lasă să vadă copilul:
   “Iar dacă o faci împotriva voinţei mele, o să mă străduiesc să nu-ţi mai vezi băiatul niciodată!
   În clipă aceea cred că am urât-o. Mult mai târziu am înţeles-o, dar atunci inima mea era deja goală.
   N-am mai deschis subiectul niciodată.”

    Cu timpul Ianina îi devine indiferentă, dar se complace în situaţia asta, cu toate că ea încearcă de-a lungul anilor să se împace:
   “Aşa au trecut anii. Cu timpul îmi era indiferent ce face. Mă obişnuiam să fiu singur. Mă obişnuiam cu gândul că eşuasem din nou.”
  Popeye lucrează în televiziune, evenimentele multe, interesante, incitante, nu-i mai lasă loc de viaţă personală.
    Acum e momentul când Ligia şi Popeye se reîntâlnesc. Dar sunt şi nu sunt împreună…
   Fiecare cu munca lui, cu viaţa lui, cu priorităţile lui. Când se întâlnesc se iubesc, se simt bine, dar oare e destul?
    Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre povestea celor doi, o poveste frumoasă, puţin tristă, dar foarte reală.

    Vă sfătuiesc să citiţi cartea. Este mai mult decât un “love story”.  Este un cumul de poveşti de viaţă şi o frescă a societăţii acelor vremuri.

Librex.ro

Cartea Orbi în tranziţie de Stelian Ţurlea a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
16

„Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara e tot acolo?"

Legendele șefului de gară, de Adrian Petru Stepan-recenzie

Redactor: Diana Crupenschi/Tehnoredactare –  Constantin Niță

Corectură: Adrian Crețu

Editura: Streamland, 2017

Nr. pagini: 125

  „Adrian Petru Stepan (n.1978) a studiat Dreptul și civilizația Europei Centrale, însă este pasionat de istoria Europei meridionale și a Orientului Mijlociu. Printre litigii ori articole de drept, își găsește timp să scrie și cărți de ficțiune. Este autorul a două romane: Fiecare zi e uimitoare și Crepuscul.”

     Legendele șefului de gară este a treia carte publicată a lui Adrian și pe care eu am avut ocazia să o primesc chiar din mâna autorului. Am obiceiul să încep cu informații despre autor, dar astăzi nu vă repet ceea ce este scris deja în prezentările  primelor două romane și în interviul autorului. Astăzi vă spun despre autor că este o un om simplu, cald, sociabil și talentat. Să nu uit… e timișorean de-al meu ! ☺

   De fiecare dată când citesc o carte a autorului am o surpriză, toate sunt diferite atât ca subiect cât și ca scriere. Când mă gândesc că deja m-am obișnuit cu stilul diferit al autorului, mai scoate o carte si realizez că nu pot anticipa ce stil abordează.

  

„Nu multe ore mai spre noapte, după ce și-a tras pătura peste trupul gol strălucind în lumina felinarelor de pe peron, mi-a mărturisit că mă potriveam ca nuca în perete în costumul meu fit în gara asta bătrână. O surprinsese totuși faptul că nu eram înțolit ca un cocalar, ci respectând canoanele franțujilor în ale modei. Mă văzuse ca pe un personaj, adică un ins ieșit din tipare, cineva demn să îi adreseze o întrebare.”


    Legendele șefului de gară este o poveste de suflet în care șeful de gară povestește viața lui și pasiunea față de trenuri. Toți avem pasiuni ( eu ador mașinile), dar șefu’ nostru din carte e pasionat nu doar de trenuri ci și de istoria lor, de cărți, de oameni, de locuri și de femei.

    În căutare de aventură un grup de copii pornesc să caute o comoară, găsind monede vechi în apropierea orășelului de provincie în care locuiesc. Peste ani unul dintre copii ajunge șef de gară în orașul natal. Aparent duce o viață banală, singura aventură fiind relația cu Ella, o femeie măritată cu un aer misterios. Ea fiind una dintre puţinele persoane care mai coboară în gara parcă uitată de timp. Aproape o ruină la început și renovată de când tânărul e șef de gară. Bineînțeles obținerea de fonduri se dovedește o nouă aventură pe care trebuie să o descoperiți singuri.

 „Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara e tot acolo?

  Telefonul tremurase încet la primirea celor trei propoziții. Ella zâmbea dintr-o fotografie nouă din care te frapează ochii verzi. Femeia cu ochii verzi niciodată să n-o crezi. Era o vorbă a bunicii.”

    Deși această carte este scurtă, autorul a surprins foarte multe tablouri ale vieții cotidiene. Aparent o carte autobiografică a șefului de gară, dar surprinzând în puține pagini situații, trăiri, relații.

   De data aceasta autorul vine cu noi descrieri necenzurate, un limbaj mai libertin păstrând o anumită eleganță până și în scenele fierbinți.

   Atât în Legendele șefului de gară, cât și în Fiecare zi e uimitoare autorul descrie o relație tată-fiu apropiată și plină de amintiri. Povești ale copilăriei din perioada de după comunism. Mi-am adus aminte de țigările Snagov pe care și tata le fuma, de jocul de cărți numit Cruce , pe care și acum îl îndrăgesc (deși rar mai am ocazia sa-l joc), de momente ale copilăriei plină de aventură, impresii, oameni și povești care ne formează ca persoane.

 

„De-a lungul copilăriei și adolescenței mele am avut mai multe rânduri de prieteni, dintre care unii s-a întâmplat să îmi fie alături pentru mai multă vreme, iar alții câteva luni.”


   Fiecare pagină ne spune o poveste, câteodată o amintire, altă dată o aventură sau chiar o poveste de dragoste. Pasiunea pentru trenuri, pentru istorie și descrierile detaliate duce cititorul în lumea copilăriei care se trăia o dată.

   Legendele șefului de gară este o poveste frumoasă în care optimismul parcurge pagină cu pagină oferind aventuri și momente aparținând vieții, momente peste care trecem în zilele de azi cu viteză.

Toți avem secrete. Cred că ele pot vorbi cel mai bine despre cine suntem. Ceea e ascundem este doar al nostru,este, de fapt, ceea ce gramaticienii denumesc pronume personal la persoana întâi singular, acel eu pe care nu îl poate vedea nimeni așa cum este cu adevărat, despuiat de toate zorzoanele, măștile. Metaforele și dorințele auto-amăgitoare.”

    Mi-aș fi dorit să scriu mai multe citate, dar nu vreau să vă stric plăcerea lecturii. Recomand acest autor cu sinceritate.

Mulțumesc, Adrian!

   

 

by -
13

Gașca pofticioșilor, de David Arnold-Editura Art-recenzie

 

Data apariţiei: mai 2017

Editura: ART

Tradusă de: Laura Ciobanu

Număr pagini: 367.

   Vic suferă de sindromul Moebius și e super-deștept. Coco e o rapperiță de treisprezece ani care înjură întruna. Baz este un fost hoț de mașini și, împreună cu fratele său Zuz, care nu vorbește decât pocnind din degete, au emigrat amândoi din Africa în urma urâtului război din Congo. Mad este frumoasa misterioasă de care se îndrăgostește Vic. Toți cinci au trecut în viața lor prin deziluzie, pierdere sau violență, dar își găsesc unii în alții salvarea improbabilă.

O poveste inteligentă despre foamea de prietenie care a ajuns instant bestseller New York Times.

„O carte superbă, pătrunzătoare, o bucurie de carte.” – Nicola Yoon

„Un ritm perfect și un mare talent pentru cuvinte. Adolescenții sofisticați o vor iubi.” – Kirkus Reviews

   David Arnold e considerat unul dintre cei mai promiţători noi autori de literatură Young Adult, romanul său de debut Mosquitoland aducându-i această recunoaştere. Pe lângă poveşti, Arnold compune şi muzică sub numele de Cinema Cycle. Piesele de pe albumul Say It Out Loud sunt inspirate de întâmplările şi personajele din cărţile sale, Ţinutul ţânţarilor şi Kids of Appetite.

   Îmi plac mult cărţile care fac parte din colecţia “youngart“, pentru că au un design foarte, foarte frumos şi povestea ce se află în spatele copertelor este una uimitoare.

   Nu am citit “Ţinutul ţânţarilor” de David Arnold, dar, după ce am terminat acest frumos roman “Gaşca pofticioşilor”, mi-a stârnit interesul şi cartea de debut a autorului, pentru că la sfârşitul acestei cărţi se află şi câteva fragmente din ea. Le-am citit şi au reuşit să mă îndemne să-mi cumpăr cartea.

   Fiind o carte pentru adolescenţi, subiectul poate fi considerat destul de plictisitor de adulţii care au citit sute de cărţi şi care nu sunt fascinaţi de acest gen. Nu vreau să vă tai elanul, dar am simţit nevoia să precizez acest lucru, să nu rămâneţi dezamăgiţi de acest roman. De asemenea, precizez faptul că romanul este construit ciudat, alternându-se interogatorii la poliţie cu aventurile prin care trec tinerii. La început nu se prea înţelege nimic, însă, cu cât citim mai mult din roman, cu atât mai multe lucruri îşi găsesc locul şi se aşază unde trebuie. Un fel de puzzle…

   Romanul debutează cu Bruno Victor Benucci III, un tânăr bolnav care suferă de boala Moebius (o maladie neurologică rară, congenitală, care se manifestă în primul rând prin paralizie facială), în vârstă de 16, şi îi este foarte dor de tatăl lui mort. Pe numele scurt „Vic”, personajul principal simte că multe lucruri îi lipsesc şi multe îi displac de când tatăl lui a decedat. Trăieşte cu gândul că nu are ce face şi că până şi problemele astea o să treacă.

   Fiind sunat de mama lui ( Doris Jacoby Benucci), Vic dă pe la măcelărie pentru a lua nişte şuncă, necesară pentru a pregăti o reţetă. Măcelarul Norm îl pune să aştepte, dipărând într-o altă cameră a magazinului. Între timp în măcelărie apare o gaşcă formată din patru tipi: Madeline Falco (în vârstă de 17 ani, o adeptă a autenticităţii şi o pasionată de operaţii cu mulţimi), Mbemba Bahizire Kabongo (în vârstă de 27 de ani, un fel de „şef” al grupului, un tip credincios şi colecţionar de poveşti şi tatuaje), Nzuzi Kabongo (fratele lui Mbemba Kabongo, în vârstă de 20 de ani, iubea să danzeze) şi Coco (în vârstă de 11 ani, o compozitoare roşcată).

   De cum îi vede, Victor nu se mai simte în largul lui şi, fără vreun motiv părăseşte măcelăria în fugă, uitând de şuncă. Vic aşteaptă ca gaşca să iasă din măcelărie şi îi urmăreşte, deoarece Madeline, pe numele scurt: Mad, l-a făcut să se simtă puţin îndrăgostit când a văzut-o prima dată. Minunata gaşcă intră într-un magazin alimentar şi în maxim 5 minute intră şi Vic, în fugă, dărâmând o piramidă de conserve. Din nou, Victor Benucci fuge fără vreo explicaţie.

   Ajungând acasă, Vic asistă la cererea în căsătorie a mamei lui de către tatăl vitreg al acestuia, un aşa numit Frank-prietenul, de meserie avocat. Nu poate să accepte că mama lui iubeşte pe altcineva în afară de tatăl său natural şi înşfacă cutia cu cenuşă a răposatului şi pleacă în grabă de acasă. Merge lângă o apă, pentru a vedea un vapor, pe care obişnuia să-l vadă împreună cu tatăl său natural. Aici, lângă apă, o găseşte pe Mad, tipa pe care a văzut-o în măcelărie şi în supermarket alături de gaşca din care făcea parte. Amândoi discută şi îşi spun cu voce tare gândurile care îi macină. Mad îl duce pe Vic într-o încăpere a măcelăriei şi îl lasă să doarmă acolo. De dimineaţă, Victor face cunoştinţă cu gaşca şi toţi sunt de acord să-l integreze şi pe Vic în această gaşcă. Merg la New Milford, acolo unde locuiau tineri. La auzul numelui „New Milford”, multe amintiri legate de părinţii tatălui său îi vin în minte lui Vic şi se bucură că poate să viziteze din nou locurile dragi, rămase în sufletul acestuia.

   Această gaşcă locuia într-o seră, dintr-o livadă, a cărui proprietar era Gunther Maywood, un om pusnic. Lângă această seră se afla un lac şi, stând pe pod, Mad şi cu Vic se cunosc mai bine. De asemenea, într-un restaurant Vic îi cunoaşte mai bine pe membrii găştii şi viceversa. Fiecare membru are în spate o poveste tristă şi dureroasă, niciunul nu a fost ocolit de necazuri şi rele, dar au trecut cu bine peste ele.

    În cutia în care se afla cenuşa tatălui lui Vic, se afla şi câteva poze şi o listă de dorinţe pe care Vic vrea să i le îndeplinească tatălui său. Aceasta era alcătuită din 5 dorinţe care sunau cam aşa:

      „1. Atârnă-mă la Salon;

2.Aruncă-mă de pe Palisade;

3.Îngroapă-mă în cărămizile fumegânde ale primului nostru sărut;

4.Scufundă-mă în fântâna dorinţelor noastre;

5.Aruncă-mă din vârful stâncii noastre.”

  Vic citeşte biletul prietenilor săi şi se apucă să îndeplinească dorinţele. Trece prin aventuri palpitante, dar oare chiar va reuşi să le îndeplinească pe toate? Cum îşi va da seama de locurile la care se referea acesta?

  Apare o crimă în scenă şi tocmai de aceea sunt prezente interviurile pe care le-am menţionat mai sus, la structura ciudată a romanului. Cine moare şi cine este criminalul?

   Între timp, gaşca îşi pune un nume – „Gaşca pofticioşilor”, iar Vic ajunge să o iubească din ce în ce mai mult pe Mad. Oare ea simte la fel? Vor reuşi să rămână împreună? Cum se va termina romanul „Gaşca pofticioşilor”?

   Având la bază dramele fiecărui personaj, „Gaşca pofticioşilor” este o carte interesantă, un roman pentru adolescenţi bun şi fascinant.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

 

by -
13

Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon-Editura Herg Benetrecenzie

Editura: Herg Benet

   Am aşteptat cu nerăbdare noul roman al Corinei, sincer întrebându-mă: oare despre ce va scrie? Oare tot Mircea şi Cati vor fi în prim plan, sau poate Nelu? Mai ales că la o lansare îi spusesem Corinei că personajul Nelu mi se pare foarte ofertant.

    Dar Corina este omul care ştie să asculte şi mai ales să ”te asculte”, şi, din frânturi de poveşti de viaţă, să scrie o nouă carte cu acelaşi talent cu care a scris şi celelalte volume. Pentru cei care nu ştiţi am să vă spun că seria conţine 4 cărţi apărute până acum: Zilele amanţilor”, ”Nopţile amanţilor”,,Amanţii 3.0.” şi “Divorţurile amanţilor”.

  Găsiţi amănunte despre primele trei pe site, dar am să vă reamintesc ce făceau personajele la finele volumului “Amanţii3.0”.

   Mircea pleacă de acasă hotărât să divorţeze, nemaisuportând viaţa cu Teo, dar iubindu-şi foarte mult copiii. Cati revine din America, unde nu s-a putut adapta, poate nu atât cu viaţa, ci cu căsătoria ei cu Epaminonda, care avea problemele lui de sănătate, şi mai ales iubindu-l pe Mircea.

    Cami îşi creşte fetiţa ajutată de Nelu (ne aşteptăm la o căsătorie?), care pentru prima dată pare a fi renunţat la alte cuceriri. Clau face tratament cu citostatice, ajutată băneşte şi moral de Pişcoţel, cel care pare a fi şi vinovat pentru declanşarea bolii ei. Larisa şi Tibi sunt împreună cu toate ciudăţeniile şi fetişurile lor.

    Teo e “turbată” şi hotărăşte să-i facă lui Mircea “zile amare”, deşi cochetează în continuare şi cu Raiu, un alt ciudat. Mama lui Teo, de … ca soacra, l-ar vrea pe Mircea înapoi cu toate foloasele materiale şi pentru că în neamul ei nu se ajunsese la divorţ, dar îi place şi rolul mai important pe care îl are în viaţa lui Teo de când e singură.

    Mioara, prietena lui Teo, după căsătorie şi relaţii ratate are un soţ pocăit, mai tânăr ca ea, cu care e mulţumită. El o iubeşte foarte mult, ea încearcă să-i respecte obiceiurile şi credinţa, în fond viaţa în doi e o sumă de compromisuri.

    Alex, colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, e omul pe care cei doi îl duseseră prima dată la bordel şi la căsătoria căruia asistaseră. Şi Boss, socrul lui Cati, care de fapt a jucat un rol important în căsătoria ei cu Epaminonda, singurul lui fiu.

Cam astea ar fi principalele personaje.

   Şi acum să vedem cum e viaţa amanţilor în acest volum. Am să las pionii principali la urmă pentru că vom vorbi mai mult despre ei. Deci…

   Boss o ajută pe Cati să se reangajeze la firma lui, dar e reticent cu privire la divorţul de Epaminonda, ale cărui probleme psihice (omul e bipolar) s-ar putea accentua pus în faţa unui asemenea pas.

    Mioara îşi duce viaţa mulţumită cu soţul ei, mai face câte un mic chef cu Teo, dar refuză să-i fie martoră la procesul de divorţ şi chiar o sfătuieşte să fie mai temperată în cererile pe care i le face lui Mircea.

   Cami îşi creşte copila, reia oarecum relaţiile cu grecul-tatăl copilei, pe care încă îl iubeşte. Este totuşi corectă, nu-i promite nimic mai mult lui Nelu decât prietenie, şi-i înapoiază banii cu care o împrumutase.

   Clau îşi termină tratamentul, e mulţumită că e în viaţă, e tot cu Piscotel, care simţindu-se vinovat îi face toate chefurile. Este o prietenă loială şi sare în ajutor, astfel când fetele pleacă în excursie la Londra are grijă de fata lui Cami, de care se ataşează foarte mult.

    Larisa pare mulţumită cu căsnicia ei ciudată cu Tibi, dar la Londra cunoaşte un tânăr Sebi, cu care are o scurtă aventură şi păstrează legătură pe net şi după revenirea în ţară.

    Mama lui Teo îşi ajută fata şi nepoţii, se mai bagă cu sfaturi unele absurde, altele bune sau războinice. Îl regretă pe Mircea, nu atât pentru faptul că s-a purtat frumos cu ea, cât mai ales pentru ajutorul material pe care-l primea de la el.

   Teo are o personalitate ciudată. Nu-l mai iubeşte pe Mircea, dar îl vrea pentru că îl consideră o posesiune a ei. Îl vrea pe Mircea şi pentru atitudinea lui faţă de copii şi mai ales pentru posibilitatea lui materială de-a întreţine familia. Ea nu crede în sentimentele lui Cati, ci o vede doar că persoană care vrea să –i ia un “bun”al ei, persoană care profită de banii lui Mircea. Aşa că, sfătuită şi de mama ei introduce acţiunea de divorţ, aduce martori, se ceartă cu Mircea, ameninţându-l că nu-l mai lasă să vadă copiii, mai mult chiar, îl vorbeşte de rău în faţă celor mici. În acelaşi timp e flatată de atenţia şi mesajele lui Raiu, tipul de la casa mortuară, cu mesajele lui desuete, cu întâlnirile şi locurile ciudate în care o duce.

   Alex colegul de birou al lui Mircea şi Nelu, îi surprinde cu totul când recunoaşte şi declara cu mândrie chiar că e gay, că a făcut o greşeală cu căsătoria şi mai ales când se afişează cu partenerul lui, lucruri de care cei doi nu l-ar fi crezut capabil.

    Nelu rămâne acelaşi personaj controversat şi cred eu totuşi ofertant pentru autor.

   Spre mirarea lui Mircea este cuminţit şi implicat în relaţia cu Cami, dar când îşi dă seama că ea nu-l iubeşte se consolează în braţele unei noi cuceriri. Şi totuşi, cum îi spune lui Mircea simte că a ajuns la o vârstă când oamenii îşi doresc să se aşeze la casă lor, să găsească aceeaşi femeie în patul lor. Devine intrigant acest Nelu, ciudat de nostalgic pentru firea lui de până atunci, dar întotdeauna l-am apreciat pentru felul lui sincer de-a fi chiar dacă câteodată până la duritate. Cum s-ar spune “cu el ştiai întotdeauna cum stai”. Aşa că nu pot să mă abţin să-i doresc să-şi găsească perechea visată, să-şi construiască căsuţa viselor lui şi familia dorită.

   Cati îşi caută de lucru, se angajează, se întâlneşte cu fetele, chiar pleacă cu ele în excursie, vrea să divorţeze, dar mai ales vrea o viaţă liniştită cu Mircea. Doar că pentru asta trebuie amândoi să divorţeze .E conştientă că pentru Mircea copiii sunt totul şi mai ales că Teo le va baga “beţe în roate”. Şi totuşi, deşi are unele mici răzvrătiri încearcă să-l înţeleagă pe Mircea, să-l ajute şi să-l sprijine pentru că îl iubeşte cu adevărat.

    Şi acum Mircea, un personaj aparent simplu, dar infinit de complex. Se mută de acasă pentru că nu mai poate trăi cu Teo, pe care deşi nu o mai iubeşte o respectă pentru calităţile ei de mamă, şi nu mai suportă nici amestecul şi discuţiile cu soacra sa. Ţine mult la Cati, conştient că ea-l acceptă cu toate problemele şi hachiţele lui. Dar mai ales îşi iubeşte necondiţionat copiii, şi pentru ei, pentru a putea fi cât de mult împreună este de acord cu toate cererile lui Teo de la divorţ, unele de-a dreptul aberante.

   Deci, dacă vreţi să vedeţi cum interacţionează personajele, ce se întâmplă, şi mai ales să vă delectaţi şi amuzaţi cu poveşti nostime, dar reale (dacă vă uitaţi atenţi imposibil să nu le vedeţi şi în jur) citiţi cartea Corinei.

     Mi-a plăcut modul Corinei de-a reda evenimentele şi întâmplările, odată din perspectiva lui, odată din a ei, fie că e vorba de soţii, amante sau prieteni.

    Poate unora n-o să vă placă limbajul, dar, deşi uneori frust (de fapt ca-n viaţă) este atât de bine încadrat în context că nu deranjează, ci amuză.

    Acum sper că vom mai avea o urmare, vreau să văd ce se mai întâmplă cu personajele.

Felicitări, Corina pentru noul roman.

   Şi acum va redau câteva fraze din “declaraţia “Corinei de pe coperta cărţii, cu care sincer sunt perfect de acord:

“Am spart bariere şi ţi-am băgat amanţii în casă, în sertarul de la birou, în avion sau metrou. Dacă ai avut şi tu curajul să citeşti, eşti la fel de nebun. Nebun de curajos, mai ales că le-ai spus şi altora să citească. Lumea e mai vie, am spart borcanul cu fluturi şi alegem să vorbim fără perdea, aşa cum e viaţa. Povestea se scrie odată cu tine, acum şi aici, iar aventura continuă. Amanţii, c’est moi!”

Cartea Divorţurile amanţilor, de Corina Ozon a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Herg BenetPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13, UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE, IAR MOARTEA FACE PARTE DIN REGULILE JOCULUI!

    Arena 13 (vol.1 al trilogiei Arena 13), de Joseph Delaney-Editura Corint-recenzie

Titlu original: Arena 13

Traducerea: Adina Raţiu

Editura: Corint

Dată apariţie: 15.02.2016

Pagini: 320

Gen: Fantasy, Young Adult

Cotaţie Goodreads : 4,13

Leif, un tânăr care se înscrie la școala de lupte din Gindeen, are o singură ambiție: să devină cel mai bun luptător în Arena 13.

   Aici, spectatorii fac pariuri despre care luptător va înfige primul sabia în trupul adversarului. Iar în meciurile de revanșă, fac pariuri despre care adversar își va pierde viața.
Dar ținutul Midgard este terorizat de Hob, o creatură malefică ce provoacă din când în când la o luptă pe viață și pe moarte un combant din Arena 13.
Iar aceasta este exact ce își dorește și Leif, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.
În primul volum al trilogiei 
Arena 13, Leif se va înfrunta cu monstrul care i-a distrus familia…

Chiar dacă acest lucru l-ar putea costa viața.

BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13, UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE, IAR MOARTEA FACE PARTE DIN REGULILE JOCULUI!

   De scriitorul Joseph Delaney am aflat acum doi ani, dar fără nici un motiv anume, am evitat să îi citesc cărțile. Sau, dacă stau bine și mă gândesc, poate că am avut un motiv: mă speriase numărul mare de volume din seria Cronicile Wardstone. Însă, în momentul în care și-a făcut apariția romanul “Arena 13”, l-am și trecut în wishlist. De ce? Pentru că descrierea mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de un serial foarte drag mie: Spartacus.

  Eram absolut convinsă că voi avea de-a face cu o poveste fantasy, luptători în arene, tărâmuri magice, creaturi malefice. Insă lucrurile nu au stat chiar așa. În scurt timp, am dat peste o serie de termini (programator, prototipuri, interfață de utilizator audio etc.) care m-au făcut să-mi dau seama că aici este vorba de un roman post-apocaliptic, dar și unul distopic.

   Trebuie să recunosc că mi-a fost puțin greu să mă deprind cu o serie de denumiri și termini (laci, djinni, ciucuri, min, mag, endoff, eul, indexul, limbaj Nym, wurde, peek, poke), insă glosarul de la finalul cărţii m-a ajutat destul de mult să înțeleg semnificația lor. De asemenea, am fost puțin deranjată că acțiunea a decurs puțin mai lent la început, dat fiind faptul că mai mult s-a pus accept pe antrenamentele pe care Leif le făcea zilnic, dar puțin câte puțin m-am trezit că nu pot lăsa cartea din mână, ajungând să fiu captivată de întreaga poveste.

   Nu am să intru în prea multe amănunte, însă, ca să înțelegeți mai bine lumea creată de autor, trebuie să vă spun mai întâi semnificația unor termini precum laci și djinni – creaturi care au un rol esențial în poveste.

Lac (prescurtarea de la simulacru) este o creatură făcută după înfățișarea omului. Carnea lui este asemănătoare cu a omului, poate fi vătămată de lovituri, sângerează la tăieturi și capătă vânătăi când este lovită. Dar mintea este complet diferită. Nu este înzestrat cu o conștiință, iar comportamentul și acțiunile  sale sunt dictate printr-un limbaj standardizat numit Nym (un limbaj controlat de oameni)

Djinnul este o creatură transformată în “carne” de către armată pentru a sluji Imperiul Uman. Djinni se împart în numeroase categorii, aceștia variind de la djinni primitivi, puțin mai evoluați decât lacii rudimentari, până la djinni superiori. Ei au puterea de a se metamorfoza.

   Așa cum am mai spus, aveam de-a face cu o poveste post-apocaliptică și, din câte am înțeles, omenirea a fost distrusă aproape în întregime din cauza tehnologiei folosite de armată. Ei au început să programeze  mașinării de război metalice numite “iboți”, pe care le-au înlocuit ulterior cu laci și djinni. Interesant e că țesutul muscular al ambelor creaturi, era produs în niște cazane imense. Oamenii îi mai spun și “carne falsă”. După războaiele purtate dintre oameni, armata a început să folosească djinni pe câmpul de luptă. Djinni s-au răzvrătit și au ridicat armele împotriva oamenilor, pe care i-au înfrânt, în cele din urmă. Ulterior a fost construită Bariera, menită să închidă pe puținii oameni rămași între zidurile ei. Și astfel a apărut ținutul Midgard. Tot armata a numit un Protector care să conducă Midgardul în numele lor.

    Gindeenul este singurul oraș din Midgard, iar în centrul orașului se află Roata – o clădire circulară care adăpostește treisprezece arene. În douăsprezece dintre zonele sale de luptă se desfășoară întreceri între laci, însă în Arena 13, zona cea mai bine cotată, este locul unde au loc lupte în care sunt implicați atât laci, cât și oameni. De fapt, Roata era sufletul unui oraș a cărui economie depindea în mare măsură de luptele din arenă și de pariuri. Restul de bani veneau de la fermele din zonă, care vindeau sau duceau vitele la abator pentru a hrăni populația.

   Dar ținutul Midgard este terorizat de un djinni pe nume Hob, o creatură malefică care trăiește într-o citadelă, în vârful unui deal înalt, care domină orașul Gindeen. Teama de Hob și de ai săi slujitori canibali – Ciucirii – îi face pe oameni să părăsească străzile imediat cum se întunecă afară. El răpește fete de pe stradă, le suge sufletul din trup și din când în când provoacă la o luptă pe viată și pe moarte un combat din Arena 13. Iar asta este exact ce își dorește și tânărul Leif, personajul central al romanului de față, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.

   Leif participase în urmă cu două săptămâni la o bătaie cu ciomegele, organizată în localitatea natală. Câștigase lupta, dar în loc să fie premiat cu bani, acesta primise un bilet care îi dădea posibilitatea să lupte în Arenă. Tânărul ar fi putut să meargă cu biletul câștigător la oricare dintre antrenorii din Gindeen, dar el l-a ales pe pe Tyron. Voia să fie pregătit de cel mai bun. Voia să fie unul dintre cei mai mari și mai de succes luptători care au fost vreodată.

Arena 13 din Gindeen îi atrăgea pe cei care căutau o viață palpitantă și faimă. Le oferea șansa de a câștiga bani frumoși fără să fie sclavii vreunei meserii sau, mai rău, prinși în rutina unei munci necalificate. Acesta era motivul pentru care voiam să lupt aici, deși mai aveam unul, mai personal, pe care nu voiam să îl divulg nimănui deocamdată, nici măcar lui Tyron.”

   Însă Tyron nu și-l dorește ca discipol, așa că încearcă inițial să-l îndemne spre un post de ucenic. Mai bine să învețe o meserie, decât să lupte în arenă.

“-  Am bătut tot drumul pe jos. Asta nu dovedește cât de multi mi doresc să fiu aici și să lupt în arenă? Vreau să fiu pregătit de cel mai bun, de aceea v-am ales pe dumneavoastră. Vreau să fiu unul dintre cei mai mari și mai de succes luptători care au fost vreodată. Asta e visul meu încă de când eram mic.”

    Dacă a văzut că nu-l poate convinge pe tânăr să renunțe, Tyron îi propune o vizită la Roată, ca să asiste la un meci de revanșă (cea mai dură luptă, care se încheie, de obicei, cu omorârea celui învins). Dar mai întâi, îi explică în ce constau luptele în Arena 13. Un combatant uman stă în spatele a trei laci, în poziția de luptă numită mag, în vreme ce adversarul său este apărat de un singur lac, în poziția min.

“- Trei laci luptă împotriva unui lac (… Un combatant uman stă în spatele celor trei laci în poziția mag, iar celalalt este apărat de unicul  său lac, în poziția min. La finalul a cinci minute, semnalizate printr-o bătaie  de gong, combatanții trebuie să se mute în fața lacilor și să lupte din acea poziție. Rănirea unuia dintre combatanți înseamnă victorie. De regulă, se obține la sfârșitul luptei, prin tăierea ritualică a celui învins. Dar, într-un meci de revanșă, scopul este să-ți omori adversarul.

    Până la urmă, Tyron îi acordă o lună de probă, însă are trei reguli importante de care Leif trebuie să țină seama: să nu consume alcool, să depună un jurământ în fața Înaltului Magistrat că nu va folosi niciodată pumnalul în afara arenei și îi interzice bătăile cu ciomegele. Însă, din momentul în care face cunoștință cu zvăpăiata Kwen, fiica mai mică a maestrului său, Leif se trezește că nu prea reușește să-și țină promisiunea – să  nu încalce cele trei reguli.

   Kwen este genul de fată rebelă, căruia îi place să riște și e obsedată de Arena 13. Încearcă tot timpul să demonstreze că se poate lupta cot la cot cu bărbații, cu toate că femeile nu au voie să intre în arenă. Și în ciuda faptul că are un iubit, îi place să-l incite tot timpul pe Leif. Iar el este atât de atras de fată, încât acceptă  să o însoțească noaptea prin tot felul de locuri primejdioase, cu toate că știe foarte bine că trebuie să stea în casă după lăsarea întunericului. Pentru că atunci își fac apariția Ciciurii (creaturi oribile care se hrănesc cu cadavrele lăsate în urmă de Hob).

   Însă, atunci când Tyron descoperă că  tânărul său discipol i-a încălcat regulile, refuză să-l mai antreneze.

Îți pare rău? Eu cum crezi că mă simt? Ai talent, băiete, dar s-a ales praful de tot. Cariera ta în Trig s-a încheiat înainte să înceapă. Odată ce-ai plecat de la mine, nimeni altcineva nu te va primi ca discipol. Și, ca și cum nu ar fi fost suficient să îmi înșeli încrederea, trebuia să te lupți cu fiica mea? Kwin e destul de zvăpăiată și fără să-i dai tu apă la moară.”

    Va reuși până la urmă Leif să-și împlinească visul? Va participa la Turneul Discipolilor sau se va întoarce acasă? Va accepta el să o ajute pe Kwen să îi salveze iubitul din mâna Ciucirilor? Cum va reacționa în fața lui Hob?

Va veni vremea într-o zi să te schimbi. Vei ajunge să ai față de alții acel sentiment pe care oamenii îl numesc iubire. Pe măsură ce vei îmbătrâni, numărul  acelora va crește, la fel și iubirea ta pentru ei. Iar atunci am să-i răpesc  de lângă tine, unul câte unul. Încetul cu încetul, am să-ți iau tot ce prețuiești, până când nu vei mai rămâne  decât tu. Abia atunci te voi ucide. Abia atunci îți voi devora sufletul.”

    Despre autor: 

  JOSEPH DELANEY este un fost profesor de engleză care locuieşte în Lancashire, Marea Britanie. Are trei copii şi şapte nepoţi şi este un orator desăvârşit, gata oricând să participe la conferinţe sau lansări şi prezentări de carte în biblioteci şi librării. Ideile pentru întâmplările povestite de Joseph Delaney vin de multe ori din poveştile şi legendele locale despre stafii şi vrăjitoare. În 2006, scriitorul britanic a fost recompensat cu prestigiosul premiu Hampshire Book Award, pentru romanul Ucenicul Vraciului, prima carte din seria Cronicile Wardstone.

Cartea Arena 13, de Joseph Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
11

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă"

Anomalii-Revolta Subteranului, de Sadie Turner și Colette Freedman-recenzie

 

 „- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

Titlul original: Anomalies

Revolta subteranului

Editura: Herg Benet – Cărțile Arven

Colecția Teen Fiction

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Laura Nureldin

Număr pagini: 308

Gen: S.F., Distopie

Cotație Goodreads: 3,94

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   Această carte m-a făcut să-mi reconsider radical preferințele. Până acum, susțineam sus și tare că nu-mi place S.F.-ul. Și chiar așa era. Multe cărți sau filme aparținând acestui gen nu mă atingeau cu nimic. Nu simțeam conexiunea aceea de la cărțile polițiste sau de la orice alt subiect care îmi place.

   „Anomalii” m-a făcut să spun: „Îmi place S.F.-ul!”. Nu credeam să-mi placă atât de mult un S.F. Am mai citit până acum cărți aparținând acestui gen, dar nu se forma acea conexiune de care vorbeam mai sus.

   „Anomalii” este o carte extraordinară și țineți cont, eu nu laud ușor. Sunt cusurgioaică rău. Probabil mi-a plăcut și pentru că partea de S.F. este doar o poleială, un pretext pentru adevărata esență, mult mai profundă. „Anomalii” nu este doar un roman S.F.; este despre lume, viață, planetă, regimuri politice, dictatură, conformism. Este un roman distopic.

   „Această carte le este dedicată tuturor celor care simt altfel. Care știu că ceva nu e așa cum ar trebui. Îi este dedicată oricărui om care refuză să se conformeze și simte nevoia să strige asta. Să urle. Să zguduie lucrurile. Să le răsucească. Să le îndoaie și să schimbe perspectiva. Este pentru aceia dintre voi care aleargă atunci când alții merg la pas și care plonjează când alții plutesc. Pentru cei care au curajul de a fi ei înșiși, orice s-ar întâmpla. Această carte le este dedicată celor excepționali.” – aceasta este dedicația de la începutul cărții. Vă regăsiți în ea?

   „Anomalii” începe descriindu-ne o lume aparent perfectă: un viitor în care nu există boală, război, conflicte; nu mai există granițe, doar Guvernanța Globală și Sobek Vesely, liderul mondial. În trecut, a existat Marele Război Tehnologic, în urma căruia calota glaciară de la Polul Nord s-a topit, iar teritorii întregi s-au scufundat. Sobek Vesely a salvat lumea, reconfigurând-o cu ajutorul tehnologiei pe care o stăpânea ca pe propriul buzunar. Sau cel puțin aceasta este varianta oficială, pe care cu toții o repetă fără cea mai mică abatere.

„Spre deosebire de generația bunicilor mei, care trăiau cu frica războiului, a bolilor, a suprapopulării și încălzirii globale, eu trăiesc într-o lume fără război. O lume perfectă ai cărei cetățeni se simt deopotrivă în siguranță și mulțumiți. O lume condusă de o guvernanță unită fără granițe regionale.”

   Judecând după cronologie și citate, bunicii fetei acesteia am putea fi chiar noi, cei care trăim acum. Care fată? Keeva, personajul principal. Keeva este o fată de 15 ani, ce urmează să plece în Tabăra Monarch. Legea prevedea ca toți copiii de 5 ani să meargă în această tabără, unde li se alegea cu un partener de viață. Pare de necrezut, însă de la acea vârstă, sistemul hotăra cu cine urmau să se căsătorească. De fapt, sistemul hotăra cam tot: unde locuiai, unde lucrai, cu ce te îmbrăcai, cu cine te căsătoreai. Totul este programat la sânge, astfel încât să fie eliminate imperfecțiunile de orice tip. Doar lumea perfectă a lui Sobek Vesely.

   La vârsta de 15 ani, după 10 ani de la prima participare la Tabără, copiii deveniți adolescenți se întorceau acolo, reunindu-se cu partenerul desemnat pentru a fi imprimați.

   Societatea era organizată în 6 comunități, căreia îi corespundea câte o culoare: Comunitatea Oceanică – albastru (din care face parte Keeva), de Muncă – mov, Agricultură  – maro, Ecosistem – verde, Energie Regenerabilă –  roșu.

Nimeni nu avea voie să poarte haine sau accesorii în altă culoare decât cea a comunității respective. Keeva poartă numai lucruri albastre, ceea ce spune ea, o avantajează pentru fizicul ei: roșcată, înaltă și slabă, cu ochii albaștri.

   Ca majoritatea cetățenilor, Keeva e foarte mulțumită de lumea în care trăiește: o lume pașnică, fără pericole, fără boli. Oare așa să fie? Sau totul este numai o fațadă? Nu e prea frumos ca să fie adevărat?

Keevei i se schimbă complet perspectiva odată ajunsă în tabără, când este declarată Anomalie.

„Amândouă tăcem. Există povești de groază despre Anomalii, oameni care ajung în tabără și nu mai sunt reuniți cu partenerii lor, din cauze neprevăzute. Acești oameni fie nu se mai întorc niciodată din tabără, fie sunt alocați în alte comunități.”

   Anomaliile sunt cei cărora între timp le muriseră partenerii, deci nu puteau fi imprimați. În imprimare un loc important îl are Terțiarul, un fel de cip plantat în frunte, ce conține toate datele identității persoanei respective și prin care persoana era monitorizată de sistem.

   Noua lume are un grad ridicat de tehnologizare: Terțiar, ceas electronic, tabletă, holograme. „Dacă Terțiarul e menit să ne monitorizeze și să ne protejeze, ceasurile sunt mijloace prin care comunicăm între noi. Conțin holograme și amintiri. Sunt singurele care ne leagă de familie și prieteni atunci când nu ne aflăm lângă ei.”

   Revenind la poveste, Keeva este declarată Anomalie, alături de câțiva colegi. Anomaliile aveau un program separat în tabără, scopul fiind imprimarea și integrarea. Paradoxal, statutul de Anomalie o determină pe Keeva să vadă adevărata față a lucrurilor: nu trăia într-o lume perfectă, ci într-o dictatură. Sobek Vesely, liderul adulat de toți, este un psihopat obsedat de control și care se hrănește cu frica oamenilor.

„- Sunt o Anomalie. Gândesc cu propria-mi minte. Și unul dintre cele mai importante daruri ale gândirii individuale este faptul că te simți puternic. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne rateze elanul sau să ne facă să ne simțim prost.”

  „Prieteniile sunt redefinite când unul dintre cei doi e o Anomalie. La fel și familiile.” – în tabără, Keeva îl cunoaște pe Kai, o Anomalie, la fel ca ea. Încă de la primul schimb de replici, mi-a fost clar că se înfiripă ceva:

„- Ăăă, nu te supăra…, îl bat eu pe umăr.

– Ce? zâmbește și se întoarce.

– Tocmai te-ai lovit de mine.

– Îmi pare rău, Stâlp de Telegraf, dar de unde știi că nu te-ai lovit tu de mine?”

„- Nu știam că vă cresc așa de mari în Comunitatea Oceanică.

– Nu știam că vă cresc așa de nesuferiți în Comunitatea Energiei Regenerabile, spun.”

   Tachinările din jocul lor fac tot deliciul, aducând un plus de umor. Keeva va ajunge să facă parte din rezistența subterană. Pentru că da, există o rezistență. Oameni care și-au dat seama că este ceva în neregulă, care au scăpat de spălarea pe creier a celor de la putere. Oameni și… lieni, o specie aparte.

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă, oftează Inelia. Creativitatea, inovația și gândirea abstractă funcționează atunci când oamenii nu gândesc la fel. Sobek creează o cultură a supunerii, cu oamenii care gândesc cu toții identic.”

„În GG nu e loc pentru independență sau discordie. În rarele cazuri de dizidență, oamenii sunt pedepsiți de Protectori, care acționează cu impunitate.”

   Ajunsă în rezistență, Keeva realizează unde este sora ei pierdută, care i-a fost luată la naștere, după ce mama lor a murit. Dar mai multe nu vreau să vă spun, știu cât este de enervant să primești spoilere.

   În paralel cu povestea Keevei, intrăm în culisele vieții liderului mondial, Sobek Vesely, și a fiului său, Calix. La început îmi era neclar de ce cartea este scrisă de două autoare, însă pe măsură ce am avansat cu lectura, mi-am dat seama: povestea Keevei este scrisă de una, iar cea a lui Calix, în preajma tatălui său, de cealaltă. Stilurile diferă, ca și narațiunea: în cazul Keevei, narațiunea se face la persoana I, iar partea lui Calix, la persoana a-III-a. Cele două părți sunt intercalate: un capitol despre Keeva, unul despre Calix și tiranicul său tată. La final, ele se întâlnesc la mijlocul drumului. Dar vă las să descoperiți singuri.

   Mi-a plăcut la acest roman tot, începând de la copertă: mesajul din spate – este o carte subtilă, plină de simboluri și metafore; stilul accesibil și fluid al autoarelor – îmi imaginez că este destul de greu să scrii o carte cu cineva în echipă, este nevoie de o sincronizare foarte bună; povestea dintre Keeva și Kai – romantică și amuzantă; momentele acțiune și suspans. Iar finalul… este deschis ca o ușă la perete, extrem de ofertant. Așa că sunt absolut sigură că va urma o continuare, lucru de care mi-am dat seama din subtitlul „Revolta subteranului”, sugerând că acest roman este primul dintr-o serie. Nu pot spune decât că abia aștept.

   Singurul minus al cărții este previzibilitatea. În afară de un lucru, am dedus și am prevăzut absolut tot. Însă „de vină” poate fi obișnuința mea cu lecturile polițiste și de mister. Nu puteam să ratez „avertizarea”: „Pentru că lucrul pe care-l căutăm cutreierând lumea e, mereu, chiar sub nasul nostru.”

   Alt lucru care m-a derutat este vârsta surorii Keevei; s-a născut când Keeva avea 6 ani și cu toate acestea, reiese că ar avea 11 ani. Dacă ar fi așa, Keeva ar trebui să aibă 17 ani, nu 15.

 Citate:

„- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

„Tehnologia e o fiară care evoluează rapid.”

„Teoretic, îmi place ideea unei lumi fără război. Dar o lume fără conflicte? Mă sperie de moarte. Ca oameni, nu suntem astfel de ciudățenii. Suntem meniți să simțim, să gândim, să avem opinii și dezacorduri. Cum poate exista progres dacă scopul tuturor este acela de a servi aceeași filozofie?”

„Ceva li se întâmplă oamenilor atunci când ajung la capătul puterilor. Când pare că totul e pierdut. Când realizezi că nimeni n-o să te salveze și că tot ce poți face e să te salvezi singur.”

 Despre autoare:

   Sadie Turner este producător de film și scriitor. A mai scris în colaborare cu Penric Gamhra „Jamaica’s Creole Language” și „Lover Boy”.

   Colette Freedman este dramaturg, scenarist, regizor și romancier. Printre scrierile sale se numără thriller-ul „The Thirteen Hallows” (în colaborare cu Michael Scott), „The Affair”, „The Consequences”. Una dintre cele mai de succes piese puse în scenă ale ei este „Sister Cities”, jucată în mai multe orașe.

Cartea Anomalii, de Sadie Turner și Colette Freedman a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
16

Măștile crimei, de Tami Hoag-Editura Miron-recenzie

Editura Miron

Pagini: 480

Titlul original: Dark Horse

    Despre autoare

  Tami Hoag s-a născut în 20 ianuarie 1959 în America, este cunoscută pentru romanele de dragoste și thriller. Are tipărite mai mult de 22 de milioane de copii ale cărților. Este cunoscută ca o mare iubitoare de cai, chiar participând la anumite concursuri, având chiar și un accident într-o competiție.

   Romanul Dark House este primul volum din seria Elena Estes, apărut în anul 2002, iar al doilea volum a apărut în anul 2007 și se numește Alibiul Man.

   Autoarea scris foarte multe romane atât romantice cât și polițiste, unele de sine stătătoare iar altele făcând parte din anumite serii.

   Am citit romanul Pasiune obsesivă scris de aceeași autoare care m-a ținut captivă de la început până la final, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să citesc din nou scrierile autoarei.

Lumea cailor este populată de două genuri de oameni: cei care iubesc caii și cei care exploatează caii și pe oamenii care-i iubesc. „

   Nu e un secret ca am făcut o pasiune pentru acest gen de carte, m-am îndrăgostit  iremediabil de suspans, emoții și teroare. Dacă aceste stări sunt puse în valoare într-o poveste credibilă sau incredibilă fie ea carte sau producție cinematografică atunci e perfectă  pentru mine.

   Acest thriller ar putea foarte bine să facă parte dintr-un film regizat de Steven Spielberg sau Martin Scorsese. Nu știu dacă ar putea S. S. câștiga Oscarul cu ecranizarea acestui roman, dar cu siguranță aș plăti oricând bilet la cinema pentru un așa film.

   Elena Estes este un fost detectiv în poliție, care de doi ani a plecat din slujba statului în urma unei misiuni eșuate în care a luat o decizie greșită și un coleg și-a pierdut viața. Ea se simte vinovată, trecutul urmărind-o de câte ori își privește trupul cicatrizat amintindu-i de eșecul ei. S-a făcut polițist împotriva părinților ei adoptivi, pentru mama ei ea a fost doar un accesoriu, iar pentru tatăl ei (un avocat cu renume) o dezamăgire, un copil problemă. Elena își dorea să echilibreze puțin situația între lege și bani, meseria de detectiv atacând oarecum pe cea de avocat în care banii pot cumpăra orice.

   Măștile crimei este romanul în care sentimentul de incertitudine te urmărește la fiecare personaj, nimic nu este ceea ce pare, iar personajele sunt orice numai ce credeai tu NU!

   Acțiunea se învârte în jurul familiei Seabrigth, Elena fiind „angajată” de mezina familie Molly pentru a o găsi pe sora ei mai mare care a dispărut. Nimeni nu o crede pe Molly deoarece are 12 ani. Erin având 18, locuind cu mama lor Krystal, tatăl vitreg Bruce și fratele vitreg Chad.

   Elena se implică în găsirea tinerei fără a bănui că va porni într-o aventură plină de crime și mister în care totul e posibil și imprevizibil. O misiune care-i trezește vechi amintiri și care o ajută să se redescopere ca detectiv și ca femeie. În această misiune o sprijină detectivul Landry care o detestă la început din cauza trecutului ei și care se atașează pe parcursul investigației de polițista (ilegală) și femeia Elena Estes.

   Foarte multe personaje dubioase, fiecare capabil de uciderea unui cal sau a unui om, de răpire și chiar de viol. Totul din invidie sau pentru bani. Foarte mulți suspecți, personaje fascinante sau terifiante. Acțiunea este mereu prezentă print-un scandal, printr-o crimă, un viol sau teamă.

   În spatele acestor acțiuni, drama fiecărui personaj îți ridică semne de întrebare, te face să te întrebi dacă trecutul plin de umbre ale fiecăruia îl face capabil de actele violete. E posibil ca uciderea unui cal pentru suma asigurată să fie un motiv pentru o răpire, un viol, o crimă? Cine are interese ascunse?

   Erin Seabright e posibil să fie răpită de angajator pentru că a văzut prea multe, de către un belgian care e un violator și criminal josnic, sau chiar de către josnicul și narcisistul tată vitreg care a descoperit că are o relație amoroasă cu fiul lui Chad. Surprinzător, toți sunt capabili de toate aceste acte de cruzime, dar finalul este incredibil. Nu aș fi anticipat niciodată cine a pus totul la cale!

   Măștile crimei este un roman format din acțiuni, suspans, crimă, conspirație. Nu e un roman de dragoste și nici psihologic. Totul este învăluit în mister fără  a devia de la genul cărții.

    Ce nu mi-a plăcut

    Pe roman singurele detalii sunt titlul original și câteva impresii jurnalistice americane foarte scurte.

   E foarte important ca romanul să ofere detalii despre autor, cine e traducătorul, când  s-a publicat în România, o mică descriere a subiectului.

„ Era cea mai coșmărească scenă pe care o văzuse Landry vreodată. Erin Seabright, legată pe pat cu brațele și picioarele desfăcute, urlând și plângând, în timp ce unul dintre răpitori o viola.” –

  Erin e victimă sau doar o bună actriță?

Cartea Măștile crimei, de Tami Hoag a fost oferită pentru recenzie de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura MironPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

 

 

 

“Oricine poate trăda pe oricine.”

     Sabia de sticlă de Victoria Aveyard-Editura Nemira-recenzie

Titlu original: Glass Sword

Traducere: Ruxandra Toma

Editura Nemira

Colecția Young Adult

Data apariției: aprilie 2017

Nr. de pagini: 544

Gen : young adult, fantasy, dystopia, romance

Seria Red Queen : 1. Regina Roșie – Red Queen(2014); 2. Sabia de sticlă – Glass Sword(2016); 3. King’s Cage 2017)

     Al doilea volum din captivanta serie Regina roșie prezintă conflictul violent dintre armata tot mai numeroasă de rebeli roșii și lumea stăpânita de argintii.

  Cu sânge roșu, dar cu o putere mai periculoasă decât ale argintiilor, aceea de a controla fulgerul, Mare a devenit o armă pe care Curtea Regală încearcă să o controleze. Însă atunci când scapă de Maven, prințul și iubitul care a trădat-o, descoperă că nu e nici pe departe singura așa.

   Misiunea ei este acum să-i recruteze pe alții la fel ca ea, pentru ca împreună să lupte împotriva ordinii nedrepte care li s-a impus.

      Lacrimi, durere, supărare – aceste simțăminte le trăiesc în momentul de față. Sufletul și mintea îmi sunt parcă blocate. Mă simt tristă, îndurerată, și numai gândul că povestea nu s-a terminat definitiv, mă face să sper că vor veni și vremuri mai bune pentru eroina seriei Red Queen. Încerc să mă desprind de poveste, să nu mă mai gândesc la ce s-a întâmplat la finalul acestui volum și nu prea reușesc.

     Evenimentele petrecute la finalul primului volum -“Regina Roșie”,  m-au îndemnat să citesc cât mai repede continuarea. Voiam să aflu ce se întâmplă mai departe cu Mace și Cal, după ce au fost salvați de gruparea “Garda Stacojie”, cum se vor comporta rebelii în preajma “prințului decăzut”, și ce planuri machiavelice vor mai pune la cale Maven și Elara. Îmi doream ca volumul doi să fie la fel de interesant ca precedentul și, până la urmă, am descoperit, cu imensă bucurie, că “Sabia de sticlă” este mult mai bună, mai captivantă și incitantă decât “Regina Roșie”.  

    Și de această dată avem parte de multă acțiune, intrigi complexe, trădări, aventuri pline de neprevăzut, dar toate au fost parcă în doză dublă, iar întorsăturile de situație sunt de necrezut!  

    După cum ați aflat deja din primul volum, lumea lui Mare Barrow, protagonista seriei, este împărțită în două, după culoarea sângelui: cei cu sângele comun, roșu, îi servesc pe cei cu sânge argintiu, elita societății, cei care sunt dotați cu puteri supraumane. Însă eroina noastră descoperă că, din cauza unei mutații speciale, este atât roșie, cât și argintie, având niște puteri nebănuite. Nu are doar abilitatea de a manipula energia, ci poate să o și creeze. Ca să ascundă adevărul, dar și pentru a o folosi ca pe o armă împotriva celor din Garda Stacojie, un grup de rebeli roșii, regele o obligă să mintă și să joace rolul unei doamne dintr-o Înaltă Casă pierdută, cu o putere impresionantă, și o silește să se logodească cu fiul lui mai mic, Maven, ajungând astfel o prințesă argintie. Însă Mace este trădată chiar de cel pe care îl considera un bun prieten și, atât ea, cât și Cal, fiul cel mare al regelui, sunt considerați trădători și condamnați la moarte. Din fericire, sunt salvați în ultima clipă de gruparea Garda Stacojie.  Și astfel ajungem la tema cărții de față.

     Acțiunea din “Sabia de sticlă” se continuă de unde a rămas în “Regina Roșie”, imediat după ce Mare și Cal au fost salvați din arena de luptă de rebeli, prințul este luat prizonier și se descoperă că Shade, fratele eroinei nostre, nu este deloc mort așa cum s-a crezut inițial. Și toți au în minte un singur gând: să-l ucidă pe Maven, noul rege din Norta.  

   Însă Mare știe foarte bine că Maven va pleca în căutarea lor, însoțit de întreaga furie a soldaților lui, a mamei sale și a noii sale coroane și că sunt șanse ca el să le ceară celor din Garda Stacojie să îi predea în schimbul vieții lor, dar acest lucru nu trebuie să se întâmple. Atât ea, cât și Shade, sunt deosebiți, având anumite abilități și pot să-i protejeze pe cei ca ea. Iar prințul este singura lor șansă de salvare.  

Valorez mai mult decât toți ceilalți, mai mult decât măștile și bandajele roșii. Shade și cu mine trebuie să rămânem în viață – dacă nu pentru cauză, măcar pentru ceilalți. Pentru sutele la fel ca noi de pe listă – corcituri, anomalii, monștri, absurdități cu sânge roșu și argintiu – care cu siguranță că vor pieri dacă noi dăm greș.

Nu sunt nici conducător de armată și nici strateg, dar logica ei este evidentă. Eu sunt fetița cu fulgerele – sunt electricitate vie, un fulger în formă de om. Oamenii îmi cunosc numele, știu cum arăt, știu ce sunt în stare să fac. Sunt valoroasă, sunt puternică, iar Maven va încerca prin orice mijloace să mă împiedice să ripostez. Nu știu cum m-ar putea apăra fratele meu de regele ăsta degenerat, chiar dacă seamănă cu mine, chiar dacă este cea mai rapidă ființă pe care am văzut-o eu vreodată. Dar trebuie să cred că așa va fi, cu toate că pare un miracol. La urma urmei, am văzut atâtea lucruri imposibile. Dacă am scăpa din nou cu viață, ar fi cel mai mic dintre ele.”

    Dar va putea Mace să aibă încredere în Garda Stacojie, dar și în fratele si vechiul ei prieten – Shade și Kilorn? Ea nu a uitat dezastrul provocat de încrederea ei, de prostia ei și de situația în care o aduse Maven. El o învățase “cât de mare este prețul pe care trebuie să-l plătești atunci când ai încredere în cine nu trebuie”. Și nici nu se poate baza pe Cal. E prizonier, un argintiu, un dușman care i-ar trăda dacă ar putea, dacă ar avea unde să fugă.

       “Oricine poate trăda pe oricine.”

[quote_box_center]“Ne unește o alianță, una neobișnuită, făurită din sânge și trădare. Suntem legați, conectați și luptăm împotriva lui Maven, împotriva tuturor celor care ne-au amăgit, împotriva lumii care se află pe punctul de a fi sfâșiată din interior.”[/quote_box_center]

    Până la urmă, vorbele lui Mace se vor adeveri. Noul rege trimite pe urmele rebelilor o legiune de soldați. Însă nicio clipă ea nu s-a gândit că un suflet atât de strâmb ca al lui Maven poate plăsmui un plan atât de machiavelic. Vă puteți imagina cât de oripilată a fost Mace când a constatat că în fața armatei regelui au fost puși, pe post de scut omenesc, o legiune de roșii înlănțuiți?  

Cei din primul rând nu poartă uniformele de un cenușiu mat pe care le au soldații argintii instruiți de Cal. Cei din primul rând nici măcar nu sunt soldați. Ci servitori în haine roșii: eșarfe roșii, tunici roșii, pantaloni roșii, pantofi roșii. Atât de mult roșu îți dă impresia că toți sângerează. Iar în jurul gleznelor au lanțuri din fier, care zornăie când se lovesc de sol. Zgomotul lor îmi scrijelește auzul, acoperind urletul avioanelor, chiar și ordinele lătrate ale ofițerilor argintii care se ascund în spatele acestui zid roșu. Nu aud decât lanțurile.”

     Din păcate Shade este rănit, așa că nu le rămâne decât să fugă din calea celor doisprezeceze soldați arginții din casa Samos, în frunte cu Evangeline, cea care fusese aleasă la Turneul Reginelor, ca soție pentru Cal). Iar alături de ea, pășea țanțos, nimeni altul decât Maven.

Încă mai poartă coroana înflăcărată a tatălui său, deși aceasta nu are ce căuta pe un câmp de luptă. Probabil că vrea să arate lumii întregi ce a reușit să câștige doar prin minciuni, ce trofeu sublim a reușit să fure. Chiar și de la distanța asta, privirea lui încruntată și mânia lui clocotitoare mă ard. Focul din ele mă mistuie pe dinăuntru.

    Fiind la un pas să fie prinsă de arginții, Mace are parte de o imensă surpriză! Este salvată în ultima clipă de către Cal. Împreună cu Farley, Shade și Kilorn, fug spre mare, unde îi așteaptă o barcă submarină (mersiv) care îi va duce la o altă bază a Gărzii Stacojii, situată în larg, pe insula Tuck.  

    În curând, Mace află că organizația este mult mai complexă decât crezuse, iar Naercey nu este singura fortăreață a rebelilor, așa cum nici Farley nu este singurul conducător pe care-l aveau aceștia. De fapt, ea nici nu este comandantul adevărat, ci e doar un simplu căpitan. Mai sunt și alții ca ea, ba sunt încă și mai mulți deasupra ei. Însă, cea mai neplăcută veste este că … cel care îi conduce pe rebeli, este un colonel din Ținutul Lacurilor!

    Cum se poate așa ceva, când lacustrii sunt dușmanii de moarte ai celor din Norta, cei cu care sunt în război de aproape o sută de ani?  

Acum pricep rostul acelor uniforme de culoarea unui lac cu apă rece. Sunt soldați dintr-o altă armată, soldați ai unui alt rege, dar iată-i aici, alături de noi. Norta se află de un secol în război cu Ținutul Lacurilor, luptându-se pentru pământuri, hrană și glorie. Regii focului împotriva regilor iernii, cu sânge roșu și cu sânge argintiu. Dar se pare că zorii răsar pentru toți.”

      Nici bine nu ajung pe insulă, că imediat Cal este luat de lângă Mace și dus într-o cazarmă aflată sub apă. Temnița perfectă pentru un piroman precum el. Construită sub docuri, ascunsă în apele oceanului, păzită de uniformele albastre din subordinea colonelului, cazarma nu este doar o simplă închisoare, ci cuprinde și depozitul de armament, dormitoarele lacuștrilor, biroul și apartamentul colonelului. Inițial, lui Mace i s-a spus că tânărul reprezintă un pericol pentru Garda Stacojie și nu este loial cauzei lor și din acest motiv ar fi fost închis, dar nu cumva colonelul are de gând să se folosească de el și să facă o înțelegere cu Maven?

 

Cal este periculos, chiar și pentru tine. Dar eu știu mai bine decât oricine că nu mi-ar face niciodată rău. Nici măcar atunci când avea tot dreptul, nu mi-a dat niciun motiv să mă tem de el.

     Este unul de-al lor. Nu putem avea încredere în el. După ce Maven i-a răpit moștenirea și i-a pătat reputația, Cal nu ne mai are decât pe noi acum, chiar dacă încă refuză să recunoască asta.

    Valorează mult. Este general, prinț de Norta, cel mai căutat om din regat. Afirmația asta mă face să șovăi și îmi trezește un sentiment de spaimă. Dacă bărbatul cu ochiul plin de sânge se hotărăște să-l folosească pe Cal împotriva lui Maven – să-l dea la schimb sau să-l ucidă –, voi face tot ce-mi stă în putere să-l împiedic. Îmi voi folosi întreaga influență, întreaga forță, dar nu știu dacă va fi de-ajuns.”

    Deși are mari temeri în privința colonelului, Mace încearcă totuși să-l convingă într-un fel de faptul că trebuie să o ajute în misiunea de a-i găsi și recruta pe alții la fel ca ea, pentru că împreună să lupte împotriva ordinii nedrepte care li s-a impus. Însă atunci când acesta află că Julian, unchiul lui Cal, este cel care i-a furnizat lista cu numele celor care sunt născuți cu mutația care le dă anumite înzestrări speciale, colonelul este convins că bătrânul i-a dat lista cu un scop anume – ca să trimită Garda după potcoave de cai morți, intrând astfel într-o altă capcană, așa că o refuză.

    Însă Mace va mai primi o lovitură din partea celui mai bun prieten al ei. Și va ajunge să fie și ea întemnițată, alături de Cal. Dar, și de această dată,ei vor primi un ajutor nesperat. Kilorn, Farley și Shade îi vor ajuta să evadeze, apoi vor fura un avion și vor porni în căutarea celor asemeni lui Mace. Din păcate, Maven are cunoștință despre listă și cu siguranță că îi va omorî pe toți dacă nu îi vor găsi ei înaintea lui. Oare îi vor găsi la timp? Ce soartă vor avea rebelii? Cum vor evolua lucrurile între Mace și Cal?  

    Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu îndrăgitele personaje. Cartea are atât de multă acțiune, încât nici nu se poate povesti. De fapt, evenimentele prezentate de mine se petrec în doar primele 100 de pagini. Deci, vă dați seama că se pot întâmpla multe lucruri până la finalul volumului.  

     “Sabia de sticlă” este genul de poveste care îți taie răsuflarea, care te ține prins de la început până la final, cu o intrigă fantastică, cu numeroase întorsături de situație și un final absolut răvășitor.  

Cal nu este destinul pe care l-am ales sau pe care mi l-am dorit. Cal nu este decât o unealtă, ceva de care mă pot folosi sau de care se pot folosi alții împotriva mea. Și trebuie să mă pregătesc pentru ambele variante.”

    Nota 10

Cartea Sabia de sticla de Victoria Aveyard a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Foto: Pinterest

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

“Un hoţ de talie mondială. O comoară nepreţuită. O vânătoare fără graniţe.”

Vulturul cu două capete, de James Twining-recenzie

Titlu original: Double eagle
Traducere: I.Berteanu, Laura Maria
Editura: RAO
Număr pagini: 441

   James Twining s-a născut în 13 decembrie 1972 la Londra. Şi-a petrecut copilăria la Paris, apoi urmează şcoala la Christ Church Oxford cu o diplomă în Literatura şi Lingvistica Franceză.
Îşi începe cariera în lumea afacerilor lucrând în divizia de afaceri corporatiste UBS. În 1999 îşi începe propria afacere împreună cu un prieten, în 2001 fiind cotat ca unul dintre cei 8 cei mai tineri antreprenori de succes. După ce-şi vinde afacerea în 2002-2003 se dedică scrisului. Locuieşte cu soţia şi cele două fiice la Londra.
În seria de romane, în care Tom Kirk este personajul central au apărut 4 cărţi dintre care două traduse şi la noi la editura Rao: ”The Double Eagle” (“Vulturul cu Două Capete”)’ ”The Black Sun” (“Soarele Negru”) ’”The Gilded Seal” şi “The Geneva Deception”.

   Cărţile lui James Twining m-au intrigat mai întâi prin copertă, apoi prin descriere, şi m-au încântat prin conţinut.

“Un hoţ de talie mondială. O comoară nepreţuită. O vânătoare fără graniţe.”

   “Vulturul Cu Două Capete” este prima carte a seriei avându-l ca personaj central pe Tom Kirk, un nou James Bond. Facem cunoştinţă cu personajul cheie, omul care investighează şi este investigat, cel care este legat într-un fel sau altul de toate personajele fie ei băieţi buni sau răi.
Thomas Kirk, alias Tom Kirk, alias Tom Duval are dublă cetăţenie americană după mamă, britanică după tată.Mama Rebecca Kirk, fostă Duval, moare într-un accident de maşină şi micul Tom, care avea doar 13 ani, dar pe care ea îl lăsase să conducă, rămâne marcat pe viaţă.
Mai mult, tatăl său Charles, neputând să-l mai vadă după accident şi neştiind să gestioneze situaţia îl trimite la părinţii mamei lui în Boston. Bunicul, tatăl mamei, era senatorul Trent Duval. Tom primeşte după terminarea liceului o bursă la Oxford, dar este dat afară după primul an şi pleacă la Paris. Acolo urmează cursuri de istoria artelor la Sorbona.
Piper, acum şef al CIA, atunci detaşat la misiunea diplomatică din Franţa, îl remarcă, îi vede potenţialul şi-l consideră candidatul ideal pentru a fi racolat, în fond era tânăr, singur, foarte inteligent, fără legături familiale puternice şi mai ales în căutarea unui ideal în care să creadă.

   Urmează instructajul obişnuit de agenţi, dar şi cel special pentru a fi folosit în spionajul industrial în “Operaţiunea Centaurul.” Tom Duval (Kirk) devine cel mai bun agent, ştia să se piardă în mulţime, vorbea cinci limbi străine, citea mult, spărgea orice seif sau sistem de securitate, avea relaţiile potrivite, toate astea îl făceau special. Dar i se dă ordin să ucidă un cercetător, lucru pe care-l refuză şi pentru că vrea să plece din agenţie, americanii trimit pe cineva să-l elimine, disperaţi să nu se afle despre operaţiune. Tom scapă, îi ajută pe francezi să-şi recupereze nişte lucruri şi aceştia îl ajută să-şi însceneze moartea şi să iasă din peisaj. Lucrează o vreme în tabăra “băieţilor răi”, furând diverse obiecte la cerere, primind comenzile prin Archie.
Apoi tatăl sau moare, el mută afacerea cu antichităţi a acestuia de la Geneva la Londra, şi hotărăşte să treacă de partea legală a afacerii. Ultima afacere pe care o acceptă este furtul unui “Ou Faberge”, la cererea lui Archie. Un moment de neatenţie, îşi scoate masca, o geană îi cade pe podea la locul faptei şi americanii află că de fapt trăieşte.

   De cealaltă parte, agenta FBI Jennifer Browne în cursul unei misiuni împuşcă un coleg (de fapt prietenul ei), este exonerată de vină pentru că el nu respectase ordinele, dar este mutată pentru trei ani în Atlanta. Revenită în Washington este detaşată la Departamentul de Furturi Majore şi Transporturi Ilegale condusă de Bob Corbett.

   Moartea părintelui Gianluca Rainieri porneşte avalanşa. Acesta lucrase la Banca Vaticanului până dispăruse cu două milioane de dolari. La autopsia părintelui, ucis la Paris, medicii găsesc un săculeţ mic cu o monedă, înghiţită de el când văzuse că nu are scăpare.

   Moneda numită ”Vulturul cu Două Capete” dată din perioada Marii Crize din 1933 din America. Preşedintele Roosvelt interzisese folosirea şi comercializarea aurului aşa că monedele, deja bătute, trebuiseră topite şi transformate în lingouri depuse la Trezorerie.Totuşi câteva monede au dispărut, patru au fost recuperate şi topite, cinci depuse în seifurile trezoreriei, una cumpărată de regele Farouk, apoi scoasă la licitaţie şi achiziţionată de un investitor imobiliar, un olandez bogat, crud şi nemilos, Darius Van Simson.

   În timp ce Jennifer cercetează în muzee, la institut şi trezorerie monezile, aflând că cele cinci lipsesc, Tom încearcă să scape de ultima afacere contractată de Archie. Acesta îi cere să mai fure un “Ou Faberge” deoarece contractorul afacerii era Cassius, unul dintre cei mai cruzi şi nemiloşi dealeri de artă, al cărui chip nu-l ştia nimeni, deoarece îi ucidea pe toţi cei care l-ar fi putut identifica.
Jennifer îi cere lui Tom s-o ajute promiţându-i că-i vor curată dosarul şi va fi lăsat în pace să trăiască liniştit. Iniţial Tom o refuză, apoi se întâlnesc acasă la Harry Renwick, omul la care el ţinea foarte mult şi-l vedea nu numai ca pe un prieten, ci chiar ca pe un surogat de tată. Renwick fusese foarte bun prieten cu Charles, tatăl lui Tom, şi mereu alături de băiat ca un unchi iubitor, un tip bonom, simpatic, vesel. Era totodată şi prieten cu şeful lui Jennifer.

    La început furios, Tom discută cu ei despre monezi, despre toate întâmplările încercând să dezlege iţele. După plecarea lui Tom, casa lui Renwick este atacată, el împuşcat şi Jennifer lăsată inconştientă. Când ea îşi revine, mai vede doar casa răvăşită, mult sânge şi în pivniţă un cadavru care arde. Moartea lui Renwick îl determină pe Tom să colaboreze cu condiţia să afle şi cine este ucigaşul şi să-l pedepsească.
Într-o cursa contra cronometru, între crime, urmăriri, drumurile duc de la Londra la Paris, de la Amsterdam la Istanbul, în căutarea hoţilor de monede şi a vinovaţilor. Spre surprinderea lor dau peste o conspiraţie orchestrată de faimosul Cassius, ajutat de oamenii lui care erau până la cel mai înalt nivel.

   La fel că în alte cărţi cu acţiune trepidantă şi aici nimic nu este ce pare a fi, trădările sunt şi la cel mai înalt nivel, oameni iniţial de aceeaşi parte a baricadei care din lăcomie devin cei mai înverşunaţi duşmani. Din nou totul în numele puterii şi al banilor.

“Spre câte nu împingi tu inima omului, blestemată sete de aur” (Virgil,Eneida)

   Sigur că până la urmă Jennifer şi Tom descurcă ghemul de crime şi minciuni, rezolva totul aflând şi cine este Cassius.

  Dacă vreţi şi voi să aflaţi vinovaţii şi să citiţi o carte foarte bună nu rataţi romanul lui James Twining.
Noile aventuri ale lui Tom Kirk le vom găsi în romanul “Soarele Negru”, unde acesta trebuie să găsească legătura dintre moartea unui supravieţuitor de la Auschwitz căruia i se taie braţul, un tablou aparent fără valoare, furat dintr-o sinagogă din Praga şi o maşină Enigmă furată din Muzeul Naţional de Criptologie.Toate duc la “o comoară legendara” sau “o moştenire malefică”.

Citiţi pentru că merită veţi vedea.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Ghidul vinurilor românești-recenzie

Autori: Cătălin Galan, Sergiu Nedelea, Răzvan Cruceanu, Oana Bică

Anul publicării: 2012

Editura: House of Guides Publishing Grup

Colecția: Gastronomica

Număr pagini: 112

   Să vorbim despre vin… această magică licoare care a fascinat omenirea din cele mai vechi timpuri. „Noaptea, iubirea şi vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat”, spunea Ovidius cu vădită înțelepciune, însă celebra băutură se pare că era deliciul petrecerilor încă din anul 5400 î.Hr. Cu această informație începe și cartea „Ghidul vinurilor românești”. Se pare că în munții Zagros din Iran a fost găsit un vas în care se presupune că s-ar fi odihnit licoarea magică pe vremea neoliticului.

   Dincolo de gustul magic al acestei băuturi, vinul a devenit în timp o caracteristică a anumitor regiuni care s-au dezvoltat tocmai datorită culturii de viță de vie și au devenit celebre, dând vinurilor rezultate, numele regiunilor. Nu doar aspectul economic al acestor culturi este important, ci și rolul de liant pe care vinul îl are în comunicarea dintre diferite culturi.

    Fără îndoială, vinul este apreciat în întreaga lume, indiferent de epocă. De altfel, cartea debutează cu un motto celebru al lui Baudelaire: „Cine bea doar apă are un secret de ascuns”.

    După un „Cuvânt înainte” scris de lector univ. dr. Cătălin Galan, cartea este structurată în cinci capitole: Istoria vinului românesc, Din vie, în pahar, Vin și preparate culinare, Producători români de vinuri și Enoturism.

    În primul capitol, autorii fac o complexă și detaliată istorie a vinului, chiar de la începuturile sale, după cum atestă datele cercetătorilor, analizând evoluția percepției umane asupra acestui magic lichid, dar și efectele sale asupra dezvoltării economice a lumii. Iată ce aflăm despre țara noastră: „Vița de vie este cultivată e teritoriile românești încă din preistorie (3000 – 2700 î.Hr). Pe baza vestigiilor arheologice de care dispunem, a devenit o certitudine faptul că începuturile culturii viței de vie pe teritoriul țării noastre se situează în Epoca Fierului„. Cu aceste cuvinte, putem lesne concluziona faptul că „la început a fost vinul…”. Tot în cadrul acestui capitol, citim despre ce a însemnat vinul în vremea în care Dacia a fost stăpânită de romani, aflăm despre cum au revoluționat romanii tehnicile realizării vinului, venind cu noi utilaje, dar aducând și noi soiuri pe care le-au cultivat. Evul Mediu este – din ceea ce ne informează autorii acestei cărți – perioada în care vinurie românești au luat denumirile localităților de baștină.

   O remarcă esențială este relevată pe tot parcursul acestei cărți, anume aceea că toate personalitățile celebre, de la începuturile omenirii și până astăzi, au numai cuvinte de laudă pentru licoarea magică. Iată ce spune Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „…pe toate celelalte bogății ale lumii le întrec viile alese, înșiruite pe o lungă fâșie între Cotnari și Dunăre”. Despre vinul Cotnari de astăzi, Cantemir spunea: „este vinul cel mai ales și mai bun dintre toate vinurile europenești”.

    La începutul secolului XX, schimbările detrminate de progresul tehnologic au declanșat un lăudabil proces de propulsare a țării noastre în topul țărilor cu vinuri de calitate. Este perioada în care ia naștere și conceptul de „specialist în viticultură”, renumiți profesori universitari cercetând perspectiva conceperii unor noi soiuri și a perfecționării celor vechi. Cu alte cuvinte, industria vinului românesc intră pe o pantă ascendentă și unele soiuri devin recunoscute pe plan internațional. După o expunere a regiunilor cultivatoare de vin din țara noastră, autorii descriu fascinantul drum al vinului, din vie până în pahar, analizând caracteristicile factorilor de mediu necesari obținerii unei culturi optime. Tot aici aflăm despre procesul fermentației cu caracteristicile sale, dar și despre cum se citește o etichetă.

    „De gustibus non disputandum” spuneau latinii (mari iubitori de vin și ei). Gusturile nu se discută, însă se analizează, așa că aflăm pe rând ce dă gustul dulce al vinului, care sunt substanțele care conferă gustul acru, de ce unele vinuri au gustul astringent sau acidulat. Mai aflăm că, în cazul vinurilor, vorbim de „familia de mirosuri” și ce corespondent au aceste mirosuri în aflarea caracteristicilor vinului.

   Vinul este partea intelectuală a unei mese, iar mâncarea numai suportul ei material”, spunea Alexandre Dumas – tatăl. Este lesne de înțeles că și acest renumit scriitor era un fan al celebrei băuturi și o aprecia la adevărata sa valoare. La fel se întâmplă și astăzi, când vinul nu este folosit doar ca băutură, ci și în prepararea diverselor feluri de mâncare. Atenție, însă! Nu orice fel de vin se asortează cu orice fel de mâncare! E nevoie de puțină iscusință și un strop de inspirație pentru a rezulta un preparat special, bine aromat cu un vin corespunzător. Dar, despre tainele vinului în preparatele culinare, aflați citind cartea! Și veți descoperi nu doar cum să asortați vinurile la diverse mâncăruri sau în ce preparate să adăugați un strop de vin, ci și cum să serviți vinul în funcție de anotimp!

    „Nu cred să fie ceva mai plăcut și mai desfătător la vedere ca rodul viței de vie”, susținea Cicero cu profunda sa înțelepciune… și mare dreptate avea! Pentru că viile, mai ales toamna, când rodul este gata de cules, sunt adevărate peisaje feerice, demne de așezat pe pânzele celor mai faimoși pictori. Aflăm apoi de domenii, podgorii renumite și soiurile de vin pe care le produc. Ultimul capitol este intitulat „Enoturism” și vorbește despre o latură relativ inovativă în țara noastră a turismului (deși în Europa și în alte zone din lume, există de multă vreme). Așa cum se întâmplă în alte țări, România ar putea fi vizitată de către turiști străini, nu doar pentru unicitatea mănăstirilor sau pentru peisajele uluitoare, ci și pentru viile noastre, pentru domeniile și podgoriile unde vinul românesc capătă viață.

    Deși nu este o carte foarte voluminoasă, e o carte în care informația este atât de bine structurată, încât ai putea spune că ai aflat totul despre vin.

    Pentru iubitorii de vacanțe speciale, în care să afle lucruri noi și să guste și câte un strop de licoare magică pur românească, cartea are și o secțiune cu date necesare pentru localizarea celor mai vestite zone cultivatoare de vin.

    Cartea este un „must-have” din biblioteca fiecărui român, oferind informații concise și complete. Cu alte cuvinte, e totul despre vin. Hai noroc!

Cartea Ghidul vinurilor românești este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

În căutarea destinului de Nora Roberts-recenzie

Titlul original: Tribute
Editura Lider
Traducere: Liviu Mateescu
Nr. pagini: 396
Anul: 2013
Gen: Romance, Romantic Suspense, Mystery

     În căutarea destinului a apărut sub titlul de Tributul: Scrisori de dragoste(vol. 1) și Tributul: Vise împlinite(vol. 2), a primit premiul RITA pentru cea mai bună Nuvelă Americană cu Puternice Elemente Romantice (2009) şi a fost ecranizată: Brittany Murphy și Jason Lewis au avut rolulile principale în filmul Tributul (2009).

     Dacă sunteţi familiarizaţi cu cărţile autoarei Nora Roberts, atunci vă veţi bucura câteva ore în compania celor care îşi caută liniştea. Chiar dacă nu mă pot considera fană, apreciez poveştile care sunt construite pe mai multe planuri ce transmit emoţii în doze echilibrate. Resentimentele, frustrările, problemele neterminate ale oamenilor şi lupta cu proprii demoni m-au impulsionat să mă las purtată de val şi să fiu alături de Cilla, Ford, Spock şi Janet-sufletul rătăcitor.

    Cilla McGowan a cunoscut succesul de mic copil, dar la un moment dat a decis să renunţe la Hollywood, faimă, lumina reflectoarelor și să se retragă într-un loc al familiei, să se regăsească. Cumpără fără să stea pe gânduri de la mama sa o casă în Virginia, bântuită de amintiri și de fantome, cea în care locuise bunica sa, faimoasa actriță Janet Hardy, şi îşi propune să o renoveze. Toți sunt surprinşi de gestul ei, dar Cilla a depăşit faza în care trebuie să o intereseze părerea altora şi pentru prima dată vrea să fie ea-o persoană normală. La început a fost doar un mic proiect ce ar fi putut fi restaurat, dar pe parcurs se răzgândeşte. Casa este un dezastru ce necesită urgent investiții serioase, dar spiritul bunicii sale o impulsionează și o motivează să persevereze.

   Poate că ar fi fost banală povestea dacă n-ar fi apărut în grafic bărbatul potrivit. Ford Sawyer îi este vecin şi trăieşte în colţul lui de rai alături de Spock, căţelul său-o combinaţie ciudată de mai multe rase. Cei care îl cunosc ştiu că este un apreciat artist grafician de benzi desenate. În timpul liber aşterne pe hârtie nu doar eroi fantastici inspiraţi din realitate, ci şi scenarii bine puse la punct.

    Vieţile lor se intersectează şi Ford nu se poate abţine să nu se inspire, să devină creativ atunci când o vede pe Cilla cum transformă o casă aflată în ruine. Deşi nu are habar de ceea ce face din punct de vedere tehnic, se simte prins în euforia acesteia şi îi propune să fie chiar ea personaj de benzi desenate. De la conversaţie şi până la atracţia fizică este chiar un pas, iar ei nu se sfiesc să flirteze, să converseze şi să profite de micile oportunităţi ce apar. Spock este câinele care vânează animăluţe imaginare şi vrea să lege prietenii cu cei care îi simte apropiaţi, reacţionând ca un adult. Chiar dacă zburdă, rolul lui pare să fie de mediator, mereu apare în scenă şi pufneşte de parcă ar avea propria opinie despre tot ce se petrece în jur.

    Şi dacă totul merge bine trebuie să apară în rutina de zi cu zi acele treburi nerezolvate care macină comunitatea. Micul orășel din Virginia se simte zguduit din temelii atunci când amintiri dureroase sunt scoase la iveală. Ceea ce nu știa Cilla este că ura macină multe suflete și trecutul nu poate fi lăsat în urmă. Este forţată de împrejurări să suporte consecințele generațiilor trecute, iar asemănarea cu bunica ei este ca un far strălucitor.

    Cilla este ca un mesager pentru Janet Hardy. Indiciile care i le oferă în vis, discuţiile care le poartă de parcă ar sta la o cafea cu cineva de suflet îi dau de gândit. Cu aproape treizeci de ani în urmă bunica ei este găsită moartă chiar în casa pe care Cilla o renovează ceea ce face pe mulţi oameni să speculeze pe seama evenimentului. Unii să fie tentaţi să îi regrete absenţa, iar pe alţii să ascundă cât mai bine urmele trecutului. În timp ce face ordine în casă, Cilla găseşte o carte în care sunt ascunse o serie de scrisori nesemnate. Aşa află că bunica ei era însărcinată cu un bărbat căsătorit şi intenţiona să păstreze copilul. Pentru Janet este o mană cerească şi poate o alinare. Pierderea unui alt copil într-un accident nefericit nu-i vindecase rănile, nici măcar de fiica ce o avea alături, mama Cillei.

    Încetul cu încetul vor apărea indicii la suprafaţă care vor deranja. Cilla nu renunţă la planul ei nici măcar atunci când casa îi este vandalizată, Steve-fostul soț va fi agresat fizic și la un pas de moarte. Se simte protejată pentru că are alături un tată care vrea să recupereze anii pierduţi, familia refăcută a acestuia şi pe Ford, vecinul care ajunge să fie mai mult decât un simplu spectator.

    În căutarea destinului este genul de lectură care te poate face să te gândeşti la propriile rădăcini şi în acelaşi timp să înţelegi că viaţa trebuie preţuită dincolo de aparenţe.  Moartea actriței Janet Hardy este doar un pretext pentru a înţelege că preţul plătit pentru faimă ajunge de multe ori să fie suportat de generaţii întregi.

      Dacă aşteptările voastre nu sunt prea mari, romanul În căutarea destinului vă poate o doză de energie şi cu puţin noroc s-ar putea să vă impulsioneze să vă gândiţi la redecorarea casei sau poate la relaxarea prin desen. Cu siguranţă veţi zâmbi sau vă veţi întrista pe alocuri de superficialitatea unor oameni, dar aşa este şi viaţa, plină de imperfecţiuni. Finalul acestui roman mi s-a părut îndelung aşteptat. Ajunsesem pe ultima sută de metri și mă tot gândeam cine pune bețe în roate. Cine îndrăznește să se joace cu răbdarea mea?

Cartea În căutarea destinului de Nora Roberts este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

by -
13

Frăţia, de John Grisham-recenzie

Editura: Rao

Număr pagini: 384

    John Grisham este un romancier american, fost politician, avocat pensionat, autor cunoscut pentru lucrările sale în domeniul dramei legale moderne.

     Publishers Weekly l-a declarat pe Grisham „romancierul cu cele mai bune vânzări al anilor ‘90”, având în total 60.742.289 de copii vândute. Este de asemenea unul din cei doi autori care au vândut 2 milioane de copii la prima ediţie a unei cărţi. Într-un interviu din octombrie 2006 la talk show-ul lui Charlie Rose, Grisham a afirmat că de obicei are nevoie de doar 6 luni pentru a scrie o carte şi că autorul său preferat este John le Carré.

   Câteva cărţi scrise de acest autor:…Şi vremea e ca să ucizi 1989, Firma-1991, Cazul Pelican-1992, Clientul-1993, Camera morţii-1994, Omul care aduce ploaia-1995, Juriul-1996, Avocatul străzii-1998, Testamentul-1999, Frăţia-2000, Campionul din Arkansas-2001, Moştenitorii- 2002, Maestrul-2003, Ultimul jurat-2004, Mediatorul-2005, Fotbal şi pizza -2007, Apelul-2008, Asociatul- 2009, Litigiul-2011, Şantajul- 2012.

   ,,Trumble este o închisoare cu grad minim de securitate, locul unde sunt închişi deţinuţi inofensivi-spărgători de bănci, traficanţi de droguri, evazionişti fiscali, brokeri de pe Wall Street. Printre aceştia, trei foşti judecători-Frăţia-care se întâlnesc în fiecare zi în biblioteca închisorii unde rezolva diferite probleme juridice pentru deţinuţi şi unde petrec ore în şir compunând scrisori. De aici ei orchestrează o adevărată excrocherie prin corespondenţă, care dă roade.”

,,Frăţia se întrunea săptămânal cu aprobarea conducerii închisorii. Membrii ei audiau cazuri, mediau conflicte, reglau micile dispute ale băieţilor şi, în general, se dovedeau un factor de stabilitate în rândul deţinuţilor.

Cel scund şi dolofan şedea la mijloc. Îl chema Joe Roy Spicer şi interpreta rolul unui judecător de la Curtea Supremă. Pe vremuri, Spicer fusese judecător de pace în Mississippi, ales pe bună dreptate de oamenii din micul lui ţinut şi dat afară după ce agenţii federali îl prinseră furând o parte din profiturile de la bingo ale unui club Shriners.

La dreapta lui se afla onorabilui Finn Yarber, californianul în vârstă de şaizeci de ani, care avea de ispăşit o pedeapsă de doi plus cinci ani pentru evaziune fiscală. Educat la Stanford, inculpat la Sacramento şi condamnat la San Francisco, Yarber îşi ispăşea pedeapsa într-o închisoare federală din Florida.

Hatlee Beech era cel de-al treilea membru al tribunalului. Avea cincizeci şi şase de ani şi, deşi era cel mai tânăr dintre cei trei, era convins că avea să moară în puşcărie, fiindcă mai trebuia să stea acolo nouă ani. Conservator cu mâna de fier, fusese judecător federal în East Texas, unde în cadrul proceselor îi plăcea să citeze din Scripturile pe care le cunoştea la perfecţie. Avusese ambiţii politice, o familie reuşită şi bani suficienţi de la trustul petrolier deţinut de familia soţiei.”

   Cei trei foşti judecătorii, au pus la punct un plan perfecţionat de alţi infractori. Acesta era simplu: un anunţ la ziar, corespondenţa cu presupuse victime ce ascund de familie orientarea lor sexuală. Ceea mai mare plată au primit-o de la un bancher-o sută de mii de dolari. Omul lor de legătură, cel care le scoate şi aduce corespondenţa în închisoare este Trevor, un avocat cu puţină clientelă. Acesta, îşi ia partea sa de profit, verifică adevărata identitate a presupuselor victime, iar Frăţia fixează suma şantajului. Deşi corespondează cu mai multe persoane cu potenţial, o singură persoană le-ar putea aduce bogăţia sau moartea, depinde de jocurile de culise. Această persoană este pe cale să devină ,,Cea mai importantă persoană din stat”.

   Aaron Lake face parte din Congres. Era văduv, trăia singur şi avea în Georgetown o căsuţă care-i plăcea mult. Ducea o viaţă retrasă, păşind destul de rar pe scena modernă. Acest personaj este chemat la CIA, Langley, acolo unde directorul acestei agenţii, Teddy, vrea să stea de vorbă cu el. Investigaţiile amănunţite despre acest senator au scos la iveală lucruri favorabile pentru cariera lui:

   ,,La Capitoll Hill, Lake era cunoscut ca un congresmen inteligent şi sârguincios, care ştie ce spune, era cinstit şi loial până la fanatism şi manifesta o conştiinciozitate extremă. Dat fiind că printre alegătorii lui se numărau patru contractori importanţi din domeniul apărării, devenise expert în materie de tehnică militară. Era preşedinte al Comisiei Senatoriale pentru Serviciile Armate, aceasta fiind de fapt calitatea în care ajunsese să-l cunoască Teddy Maynard.”

   Înfăţişarea sa de bărbat de cincizeci şi trei de ani, cu un păr blond-roşcat, ochi albaştri, o bărbie pătrată şi dinţi extrem de frumoşi, cu o constituţie îngrijită cu atenţie la un simulator de înot, relaţiile sale discrete, aparenta sa viaţă perfectă, îl va face pe Teddy să mizeze pe acest congresmen. Situaţia tot mai precară din Rusia, atacurile teroriste asupra americanilor din ţările arabe şi nu numai, îl îngrijorează pe şeful CIA. El vrea o dublare de buget pentru armata americană. Se pare că, armata nu mai este la fel de bine pregătită, nu răspunde atacurilor lansate, iar acest fapt ar putea fi îngrijorător. Pentru a reface armata, este nevoie de un Preşedinte în Biroul Oval, care să fie de acord cu anumite măsuri.

,,Ai ajuns prea târziu ca să te mai înscrii în cursa pentru New Hampshire şi oricum nu contează. Lasă-i pe ceilalţi să se ia la harţă. aşteaptă până se termină, iar după aceea uluieşte-i pe toţi anunţându-ţi candidatura la preşedenţie. Mulţi o să se-ntrebe :,,Cine dracu-i Aaron Lake?” Foarte bine. Asta şi vrem. O să afle nu peste multă vreme. La început, platforma ta o să aibă un singur punct forte. Totul o să se lege de cheltuielile militare. O să fie un fel de mesager al sorţii şi-o să faci previziuni sumbre despre felul cum slăbeşte armata noastră. O să atragi atenţia tuturor când o să propui dublarea cheltuielilor militare.”

   Astfel, asistăm la lansarea unui om, practic necunoscut, într-o forţă politică respectată. Aici cunoaştem dedesubturile ce implică o campanie prezidenţială, dar şi înclinarea balanţei spre candidatul potrivit, apăsând câteva butoane. M-a degustat moartea ce putea prevenită a peste cincizeci de americani din străinătate. Aceştia vor muri la o recepţie oferită de ambasada americană în străinătate. Ştiau despre atentatul cu bombă, dar CIA nu a făcut nimic, doar a introdus acest atac terorist în platforma prezidenţială. Lake va fi propulsat cu ajutorul imenselor sume ce îi parveneau în campanie, în poziţie fruntaşă. Companiile pentru armament vor dona sume imense! Se pare că un răspuns la un ziar, o mică greşeală îl poate costa scaunul prezidenţial. Aici intră în scenă Teddy-va mobiliza o acţiune de avengură pentru depistarea şantajiştilor şi cine este implicat.

   Va reuşi să înăbuşe secretul aflat de către Frăţie? Sau aceştia vor dezvălui picanterii din viaţa lui Lake? Cine va câştiga în confruntarea această? Rămâne să descoperiţi singuri.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii

    Jurnalul secret al Laurei Palmer, de Jennifer Lynch-recenzie

„SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.”

Titlu original: The Secret Diary of Laura Palmer

Twin Peaks Productions, Inc, 1990

Editura: Baricada

Colecția Horror 403

Twin Peaks 1

Anul apariţiei: 1992

Traducere de: Doina Lereanu

Număr pagini: 316

Gen: Horror, Fantasy

Cotație Goodreads: 3,59

    Cum tot a revenit la modă Twin Peaks, am ales să vă vorbesc despre o carte din universul creat de Mr. Lynch. Pentru cei care nu știu, Twin Peaks este un serial de mare succes, realizat la începutul anilor 1990. Regizat de David Lynch și Mike Frost, serialul a creat un precedent în cadrul genurilor horror și S.F. Pe vremea aceea, nu existau atât de multe seriale ca acum, iar genul horror nu fusese încă atât de mult exploatat. Twin Peaks este mai mult decât un serial; este fenomenul Twin Peaks.

   Pentru cunoscătorii serialului, nu va fi nevoie de multe explicații. Sunt convinsă că doar spunând titlul cărții, vor ști din start despre ce este vorba. Nu vor avea nevoie de introduceri (cine este Laura Palmer, de ce este atât de important jurnalul etc).

    Presupunând că unii cititori nu cunosc subiectul, voi spune câte ceva pe scurt: serialul începe cu găsirea cadavrului Laurei Palmer, o tânără foarte populară din orășelul Twin Peaks, de la granița SUA cu Canada. Agentul Dale Cooper vine să investigheze cazul, metodele sale fiind mai puțin convenționale; cum ajunge în oraș, este ghidat de vise ciudate, în care îi apar diverse personaje: un pitic, un uriaș, un om fără o mână. La scurt timp, are și viziuni. În plus, se zvonește că pădurea din Twin Peaks are o energie ciudată și că bufnițele… nu sunt tocmai bufnițe. Un punct cheie în investigație îl are jurnalul victimei. Jurnalul secret, pentru că mai avea unul de fațadă, care a fost ușor descoperit.

    După 25 de ani, s-a realizat o continuare a serialului.

    De curând, am aflat că serialul a fost urmat de o carte scrisă de fiica regizorului David Lynch, Jenniffer Lynch: „Jurnalul secret al Laurei Palmer”. Autoarea a ținut cont de faptele petrecute în serial, potențialul jurnal dezvăluindu-ne întâmplările de până la moartea Laurei.

     Cartea este scrisă exact ca un jurnal, la persoana I, dând un plus de credibilitate. Autoarea știe foarte bine să intre în pielea personajului-narator, stilul fiind, la început, al unei fete la vârsta pubertății, apoi al unei adolescente narcomane:

Fata care a început acest jurnal când a împlinit doisprezece ani a murit de mult, iar eu, cea care i-am luat locul, n-am făcut altceva decât să-mi bat joc de tot ce visa ea odată. Am șaisprezece ani, sunt cocainomană, mă prostituez pentru patronul tatălui meu, ca să nu mai amintesc de jumătate din nenorocitul ăsta de oraș și singura diferență față de săptămâna trecută e că acum o fac pentru bani.”

   Jurnalul ia naștere odată cu aniversarea Laurei Palmer, o fetiță de 12 ani ce-l primește în dar. Totul pare normal, Laura este foarte încântată, iar cititorilor nu li se pare nimic suspect: doar problemele firești ale unei viitoare adolescente: prima menstruație, compararea cu alte fete de vârsta ei, petrecerea aniversară, prietenia cu Donna, vizita verișoarei Maddy: „Azi totul a fost așa cum mi-am dorit, numai eu cu Donna, mama și tata. A, și bineînțeles, cu Jupiter, motanul meu. De dimineață am mâncat clătite cu mere, mâncarea mea preferată, și tone de pâine prăjită cu sirop de arțar.”

    Primul indiciu că ceva este în neregulă reiese subtil, dintr-un rând scris chiar de ziua ei: „P.S.: Sper că BOB n-o să vină la noapte.”. Pentru cei care nu sunt la curent, Bob este un personaj malefic din serial, un fel de spirit ce posedă oamenii și-i determină să comită fapte îngrozitoare.

   Pe parcursul înaintării în lectură, îl întâlnim pe Bob din ce în ce mai des, în chipuri din ce în ce mai întunecate:

Poate că, dacă dorm pe lumină, n-o să mai am vise atât de întunecate.

    Asistăm la transformarea în timp a Laurei din fetița inocentă într-o adolescentă cu probleme, cufundată în droguri și promiscuitate. Jurnalul se întinde pe o durată de 5 ani, de la aniversarea de 12 ani (22 iulie 1984) până la vârsta de 17 ani (aproximativ sfârșitul anului 1989, ultimele însemnări fiind nedatate).

„Diavolul o să pună stăpânire pe mine, dacă n-o să am grijă. Câteodată, când îl văd pe BOB, mă gândesc că oricum sunt a lui și că n-am să mai apuc să ies niciodată din pădure, n-am să mai fiu niciodată Laura cea bună, adevărată și curată.”

„În fiecare dimineață, după masă și seară mă lupt cu ce e rău și ce e bine.”

   Dacă aș fi citit doar cartea și nu aș fi văzut serialul, aș fi crezut că BOB este un personaj inventat de Laura, lansându-mă în interpretări psihanalitice: nereușind să accepte că ea se schimbă și decade, inventează un BOB care o împinge la toate relele; este mai ușor să credem că cineva din exterior ne forțează să facem anumite lucruri decât să ni le asumăm și să ne acceptăm propriile alegeri și greșeli. Chiar ea scrie la un moment dat: „Poate sunt nebună și l-am inventat chiar eu… Nu, la dracu’! Nebună sunt dacă-mi închipui că nu există decât în imaginația mea… El există. Sunt sigură că există. Știu. N-aș fi fost niciodată în stare și n-aș fi vrut să creez un bărbat de o asemenea răutate.”

Ești doar în capul meu. Nimeni, în afară de mine, nu te vede și nu te aude; înseamnă că nu ești decât în mintea mea. N-am să te las niciodată să mai intri în camera asta. Niciodată! Nu ești decât o idee, o spaimă. Te-ai născut din coșmarurile mele de fetiță căreia i-a fost frică de adâncurile pădurii!

    Însă văzând filmul, această teorie nu stă în picioare. În serial este clar că BOB există, este un spirit malefic, ce-și posedă victimele. Exact ca în serial, BOB se hrănește cu frica oamenilor:

SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.

    Una dintre ultimele însemnări ne pregătește pentru ceea ce urmează:

„Nu cred că ora aceea mi-a spus lucruri pe care să nu le fi știut dinainte, dar cât am stat acolo, în liniștea profundă, mi s-a înfiripat din nou speranța că, cel puțin, moartea pune capăt oricărei lupte.”

   Puțini știu că pe baza jurnalului s-a realizat un film separat de celebrul serial, dar aparținând aceluiași univers ficțional: „Twin Peaks: Fire Walk With Me”, tradus la noi „Twin Peaks – Ultimele 7 zile din viața Laurei Palmer”. Este regizat tot de David Lynch și are în mare aceeași distribuție (mai puțin Donna, interpretată de altă actriță), dar nu este nici pe departe la fel de bun precum serialul, păstrând din el doar renumele. Chiar nu-l recomand, mai bine citiți cartea! În peregrinările mele pe Internet despre Twin Peaks, am găsit un articol în care se spunea cam așa: „Dacă ești fan Twin Peaks, sunt 40% șanse să nu-ți placă Fire Walk With Me și 20% să-l urăști.” – nu știu dacă îl urăsc, dar din cei 40% fac parte cu siguranță. Dacă, totuși, aveți curiozitatea, puteți urmări trailer-ul mai jos.

    Despre autoare:

   Jennifer Lynch este, cum probabil v-ați dat seama după nume, fiica marelui regizor David Lynch. Este, la rândul ei, regizoare și scenaristă, implicându-se în mai multe proiecte din lumea filmului și televiziunii.

Cartea Jurnalul secret al Laurei Palmer de Jennifer Lynch este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

by -
9

“Un adevăr spus pe jumătate este o minciună întreagă.”

Două adevăruri şi o minciună (seria Jocul minciunii #3), de Sara Shepard-recenzie

Editura Leda

Data apariţiei: 2012

Titlul original: Two Truths and a Lie

Traducere: Sorin Petrescu

Număr de pagini: 288

 

    Greu de nominalizat cărţi mai amuzant-relaxante, care să te ţină totodată şi foarte conectat la poveste, ca ale Sarei Shepard. Cele două mari serii care i-au asigurat notorietatea, Micuţele mincinoase şi Jocul Minciunii, au nuanţe din toate genurile şi subgenurile literare înrudite care conţin, pe de o parte: suspans, mister, crimă elucidabilă, invenstigaţie deductivă, secrete familiale dezvăluite, supranatural în doze minuscule, iar pe de alta: viaţă de liceu, amorezări romantice, aventuri adolescentine, prietenii între fete, chick lit, îndrumar de shopping, ghid excursionistic şi ponturi despre cum să devii populară în şcoală. Amestecate se prezintă ca sticlele de şampanie pentru copii, alea imitative ce se folosesc la aniversări şi petreceri de minori pentru a reproduce atmosfera de fast, extrăgând alcoolul din ecuaţie. Arată la fel, ba chiar mai colorat şi mai drăguţ, fac gălăgie la deschidere, spumegă când sunt turnate în pahare, au bule efervescente, dar când le sorbi, sigur nu o să îţi producă tulburări majore. Într-un fel definiția relaxării livreşti: să fii prins total de cercetarea plină de suspans a unei misterioase crime, dar fără alte şocuri mai grave decât spaima nedifinită de la un party cu adolescenţi ce are loc într-o casă bântuită.

Atât Micuţele mincinoase cât şi Jocul minciunii au fost transformate în seriale de succes.

     În primul volum din Jocul Minciunii, facem cunoştinţă cu Sutton Mercer, o tânără… fantomă. Fata se “trezeşte” în baie ca după o beţie cruntă şi încet-încet realizează că nu mai este decât un spirit legat cumva de sora sa geamănă pe care nu o întâlnise niciodată, Emma. Acum poate recepta lumea din perspectiva ei, poate să-i simtă emoţiile şi gândurile, dar nu mai e capabilă de interacţiune cu mediul înconjurător. Nouă ne povesteşte, însă, tot ce percepe şi ce îşi mai aminteşte din viaţa sa, la persoana întâi. Intervenţiile ei fiind chiar foarte interesante pentru esența poveștii, altfel narată la persoana a treia, prin prisma gemenei vii. Din păcate, Sutton nu îşi mai aminteşte, totuşi, prea multe, având nevoie de asociaţii de idei, ca de nişte şocuri electrice care să-i producă mici episoade secvenţiale rememorarialistice.

    Emma a descoperit-o pe sora sa într-un video sinistru în care o fată ce arată exact ca ea era strangulată cu un colier, dar care se dovedeşte destul de repede a nu fi altceva decât o nouă farsă din Jocul Minciunii, o distracţie dusă la extrem, practicată de Sutton şi amicele ei de bani gata. Emma, singura dintre gemene rămasă cu mama naturală când Sutton a fost adoptată, trecând după dispariţia acesteia prin familii surogat ce au crescut-o neglijent, a trăit un cu totul alt fel de viaţă decât răsfăţatele din Tucson. Atunci când încearcă să se întâlnească cu sora ei, se întreabă ce influenţă vor avea asupra relaţiei lor, mentalităţile diferite şi felul de a fi al fiecăreia. Din păcate, nu apucă să afle în mod direct, pentru că Sutton este deja moartă şi o persoană neidentificabilă, mai mult ca sigur ucigașul, exercită acum presiuni asupra ei pentru a-i prelua locul în familie şi comunitate. Emma face acest pas tocmai în speranţa de a descoperi exact cum a sfârşit sora sa și a demasca criminalul.

    Poate firele epice par cam trase de păr la o prezentare recapitulativă, dar felul în care jonglează cu ele Sara Shepard te fascinează şi te face să întorci hipnotizat pagină după pagină.

    Dacă primul volum s-a concentrat pe substituirea lui Sutton cu Emma în familia Mercer şi pe adaptarea ei la noul trai de huzur cu gaşca veselă de fete răzgâiate de la şcoală, volumul doi, Adevăr sau provocare, se axează pe strădaniile efective de a descoperi asasinul. Prin descifrarea oricărui indiciu din trecut şi interogarea cu subtilitate a amicelor ce o cred Sutton, Emma încearcă să confirme ca suspecţi principali sau să scoată de pe listă, diferite personaje care aveau la un moment dat vreun mobil al intenţiei ucigaşe. Cele mai multe motive pentru ca Sutton să fie detestată izvorăsc din acel şir de farse malefice, Jocul Minciunii, ce afectează psihic şi chiar fizic victimele lui. Fetele au cam întrecut limitele unor simple feste distractive cu scenariile lor care, din ce reuşeşte să înţeleagă Emma, au devenit tot mai vicioase şi traumatice.

    Suspiciunea criminalistică se îndreaptă în toate direcţiile, autoarea jucându-se cu mintea cititorilor şi stârnind bănuieli faţă de oricare dintre prietenele, membrii familiei, foştii iubiţi, amicii sau colegele din galeria de apropiați ai lui Sutton.

    O latură aparte a integrării familiale a Emmei sensibilizează prin modul în care ea apreciază părinţii adoptivi minunaţi ai surorii ei moarte şi încearcă să corecteze frecuşurile lăsate de aceasta în relaţia cu fiica lor biolgică, Laurel, acum noua ei soră. Ca fantasmă, Sutton nu poate decât să asiste la toate acestea, cu remuşcări pentru felul cum s-a comportat cât era în viaţă şi să fie alături de Emma în  eforturile ei diplomatice şi detectivistice.

     Volumul trei, Două adevăruri şi o provocare, continuă de la cliffhanger-ul în care ne lăsase finalul celui de-al doilea, odată cu apariţia tenebrosului Thayer Vega, fratele uneia dintre prietenele lui Sutton, Madeline, despre care nu mai ştia nimeni unde se evaporase. O teorie era chiar că se poate să fi fost ucis şi el. Dar iată-l aici. În plină noapte. În camera Emmei (văzută de toţi ca Sutton). Intrat pe fereastră. Emma, cu nervii întinşi la maxim de criminalul hărţuitor care continuase să trimită mesaje de ameninţare cu moartea în caz că nu-i respectă impunerile, şi bănuind deja că acesta ar putea fi chiar Thayer, reacţionează destul de isteric, țipând și trezind toată casa. În frunte cu tatăl său care manifestă o antipatie personală exacerbată, probabil cu-o istorie-n spate, faţă de băiat. Odată cu arestarea lui, Emma/Sutton se pomenește că toată munca ei de împăciuire cu surioara caustică, Laurel, se duce pe Apa Sâmbetei, pentru că aceasta pare să aibă sentimente puternice pentru intrusul reţinut. Acum o învinuieşte pe Emma de perfidie, eroina noastră substitutivă neînţelegând prea bine de ce. Pentru că dispărutul s-a înfiinţat anume la ea, pentru că a reacţionat disproporţionat şi a dus la arestarea lui sau pentru vreo altă problemă necunoscută ei, din trecut, acum reactivată?

   Singurul confident al Emmei, cel care a aflat toată povestea înlocuirii identitare, Ethan îşi continuă cucerirea pas cu pas a sufletului fetei. Relaţia se dezvoltă mai accelerat ca oricând, dar are parte şi de o umbră serioasă pentru că echipa de şoc a amicelor implicate în Jocul Minciunii, îl iau ca ţintă tocmai pe el  pentru una dintre celebrele lor farse răutăcioase. Emma are de ales între a lăsa după maliţioasele Laurel, Madeleine, Charlotte şi mai nou coptatele la grup gemene Twitter sau a se opune, luând o atitudine foarte ne-Sutton-iană şi ieşind complet din personajul interpretat.

     În continuare Sara Shepard are grijă să bată darabana pe creierașele noastre, îndreptând prin diferite întâmplări şi revelaţii dubiul asupra fiecăruia dintre personaje, chiar şi înspre cele mai îndrăgite. Modul de a intercala amintiri ale fetei-stafie, izbucnind din uitare în flash-back-uri istorisite la persoana întâi, atinge perfecţiunea, pentru că ajungi să-i aștepți retrospectivele ca pe cele mai mari dezvăluiri iluminante posibile. Fiecare comutare pe spiritul rătăcitor al lui Sutton, se constituie într-un deliciu special, nu numai cu aduceri aminte, dar şi cu  perspectivă nouă, trecută prin gândurile sale. Gânduri ce îşi analizează deosebirile de comportament faţă de sora sa, de exemplu: o discuţie mamă-fiică în miez de noapte, căreia Sutton pe când trăia nu i-a dat nicio şansă să se înfiripe, o încurajare de către Emma a unor fane ce o idolatrizau dar se şi temeau de ea în postura de Sutton-Miss Popularitate, genul de băieţi preferat de fiecare şi ce mai simte ea acum, chiar sub formă de fantomă, pentru Thayer.

     Când am luat în mâna acest volum trei eram singur că voi avea parte de un final, măcar parţial cum a fost cel pentru Micuţele Mincinoase. Fiindcă acolo s-au oprit traducerile în limba română, după rezolvarea cazurilor principale. Celelalte volume care mai tot apar în engleză reluând, probabil, alte fire ale epopeii grupului de micuțe amăgitoare amăgite. Iar cum din seria asta nu a mai fost publicat nimic la noi din 2012, mă gândeam că au abandonat-o tot aşa, după identificarea asasinului, chiar dacă alte linii de acţiune paralele vor continua… Ei bine, cu cât mă apropiam de sfârşitul romanului şi realizam cât de puţine pagini mai am, le răsfoiam pe cele rămase tot mai îngrijorat cu conștientizări exclamative de genul: Nuuuu! Nu mai sunt suficiente capitole ca să încheie totul satisfăcător, cu dezvăluri şi reacţii ale celorlalţi! Aaaa!!!! Mai există volume care nu au apărut în română! Iiiiii!!!

    Într-adevăr, ne rămâne speranţa că Editura Leda îşi va aminti de serie şi că vânzările exemplarelor rămase se vor accelera, astfel încât să dăm un semnal clar că fanii The Lying Game mai vor episoade din poveste. Poate e şi vina autoarei că o lungeşte atâta şi zăpăceşte editurile ce nu rezistă prea mult peste-o trilogie, dar nu sunt nici foarte multe motive ca s-o scurteze, pentru că acest al treilea volum, de pildă, este mai bun ca al doilea şi la acelaşi nivel de intensitate ca primul.

     Chiar dacă se deschide în mintea unei adolescente-fantomă, seria are foarte puţin supranatural, poate fi citită fără iritaţii şi de cei care nu suportă intervenţiile paranormale în cercetarea unei omucideri. Tot aşa cum povestea nu e deloc numai pentru adolescenți, deşi eroinele lui sunt încă la liceu. Dacă am înţeles bine în an terminal, dar nu se omoară nimeni de grija studiilor universitare, aşa că cerința: “Să se afle în ce clasă sunt protagonistele!”, ar putea fi o taină provocatoare de descifrat, în sine.

    Două vorbe comparative despre ecranizarea TV. Aproape că nu au nicio legătură, serialul și seria de cărți, în afară de numele personajelor, locaţii şi premise. Acolo Sutton trăieşte şi a pornit să îşi caute mama, substituirea cu geamăna Emma fiind o înţelegere frăţească. Ethan seamănă mai mult cu bad boy Thayer şi invers, fiind el iubitul secret al lui Sutton, nu viceversa. Gata, nu vă mai confuzez cu diferenţe şi asemănări, mai ales că nu am văzut serialul, ci doar am strâns mărturii feminine despre el. Ideea este că neavând mare legătură, pot fi savurate în mod individual şi fără teamă de spoilere reciproce. Acelaşi gen de gust, dar o altă reţetă.

     Nu ai cum să scapi fascinaţiei micuţelor mincinoase şi fetelor un pic mai măricele din Jocul minciunii. Pentru că, dacă ai continua progresiv, înseamnă că nu te-ai lăsa atras/ă nici de intrigile din Gossip Girl ori Cruel Intentions, şi că nu le-ai simpatiza nici pe tipele din Totul despre sex sau din Neveste Disperate. Ele sunt exact aceleaşi personaje, aflate la diferite stadii de evoluție. Ale Sarei Shepard într-o panoramă şi o perioadă a vieţii mai idilice, având parte şi de o doză zdravănă de mister criminogen în plus.

Cartea Două adevăruri şi o minciună (seria Jocul minciunii #3) de Sara Shepard a fost oferită de Editura Leda. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Leda

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
6

O vară de răscruce, de Truman Capote-Editura Polirom-recenzie

   O vară de răscruce, povestea unei adolescente din înalta societate newyorkeza a anilor ’40, este primul roman al lui Truman Capote, început în 1943 şi abandonat cinci ani mai târziu. Deşi Capote se reîntoarce periodic la manuscris, nu-l finalizează niciodată – mai mult, în 1966, când îşi părăseşte locuinta din Brooklyn, printre obiectele lăsate în urmă se numără şi cele patru caiete conţinând textul şi notele cărţii. Considerate de biografii săi pierdute pentru totdeauna, ele au fost recuperate în 2004, la douăzeci de ani de la moartea autorului, pentru ca doi ani mai târziu să vadă, în sfârşit, lumina tiparului.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus in atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Cartea “O vară de răscruce”, scrisă de Truman Capote, a apărut la editura Polirom în anul 2013, în colecţia Biblioteca Polirom Esenţial, în traducerea Antoanetei Ralian.

 

   Grady McNeil este o fată minoră, frumoasă, slăbuţă şi delicată. Iubeşte să danseze şi să se distreze în compania prietenilor săi. Trăieşte din plin viaţa şi nu regretă nimic.

    Familia ei hotărăşte, în timp ce se afla în interiorul hotelului Plaza să meargă în Europa, pe parcursul unei veri. Ea nu doreşte să părăsească New York-ul şi, astfel, rămâne singură acasă.

  În drum spre ieşirea din hotelul Plaza, Grady este strigată de Peter, iubitul ei. Aceasta îi spune că familia ei va pleca în Europa pentru a petrece vara şi îi propune să o însoţească spre vaporul în care urma să fie îmbarcaţi membrii familiei McNeil.

    Având câteva clipe de răgaz până ce vaporul va pleca din port, Grady profită şi se angajează într-o conversaţie cu Peter, având ca subiect: celebritatea.

   După plecarea părinţilor, Grady merge să se vadă cu un alt iubit de-al ei, Clyde Manzer. Acesta nu era prima dragoste a protagonistei, Grady mai fiind îndrăgostită în trecut de unul dintre vecinii ei, Steve.

 Clyde Manzer este un tip dur, musculos şi lucrează într-o parcare. Venirea lui Grady McNeil la el la serviciu îl surprinde şi indispune uşor, deoarece acesta dormea într-o maşină, în loc să îşi îndeplinească atribuţiile sale.

    Discutând câteva minute, Clyde şi Grady ies în oraş, alături de Mink, un prieten, în Central Park. Nevoit să plece, pentru că a intervenit ceva urgent, Clyde Manzer îşi cere scuze că nu mai poate rămâne. Grady, deşi supărată, îl înţelege. Însă, Clyde nu pleacă chiar aşa de repede, având totuşi timp să meargă în vizită la Grady acasă. Deoarece atunci când eşti îndrăgostit uiţi de timp şi de tot, nu îţi dai seama câtă vreme ai petrecut alături de iubit/ă şi Clyde pleacă abia după miezul nopţii, în acest timp făcând dragoste cu iubita lui.

    Cu toate că îi promisese celuilalt iubit că va ieşi cu el pe la ora 19, Grady a uitat şi abia după ce a plecat Clyde îşi aminteşte de promisiunea făcută lui Peter. Se îmbracă grăbită şi pleacă spre clubul în care acesta o aştepta. Fiind isteţ, Peter şi-a dat seama că Grady mai are pe cineva, dar, pentru că o iubeşte, trece peste acest aspect.

    În zilele ce urmează, Grady îi găteşte lui Clyde nişte crochete pe care le arde, afirmând că iubeşte să gătească. De asemenea, Grady vrea să-i pregătească iubitului ei Clyde şi un tort de ciocolată, însă reînvierea unor amintiri nu tocmai plăcute face ca tortul să fie dat uitării.

   În noaptea când au dansat în club, Peter şi Grady, li s-a făcut o poză care a apărut într-un ziar din New York. De cum observă poza din ziar, Clyde îi cere explicaţii, dar în acelaşi timp şi Grady sare cu ipoteza că a găsit o cutie de pudră în maşina ei pe care i-o împrumutase- concluzia ar fi că şi el o înşală pe ea. În realitate, cutia de pudră aparţinea surorii lui Clyde, care murise cu puţin timp în urmă, din cauza unei căzături, şi nu unei amante de-a lui.

 Trebuie menţinonat faptul că, Clyde era deja căsătorit cu o  evreică, fiind şi el evreu, din câte spune chiar el.

      Grady se supără şi vrea să plece la sora ei, Apple, în East Hampton, dar nu mai pleacă, ci se decide să meargă în Red Bank, New Jersey. Aici, în Red Bank, se căsătoreşte cu Clyde. Lucru destul de ciudat, deoarece el era deja căsătorit şi total ilegal, pentru că Grady încă avea 17 ani. După căsătorie este dusă să facă cunoştinţă cu familia lui numeroasă, care locuia pe Broadway, un loc ciudat din perspectiva lui Grady. Discută cu familia lui şi schimbă câteva confidenţe cu mama acestuia.

   De îndată de ajunge acasă la ea, găseşte dezastru în camera mamei ei, care, în timp ce familia ei se afla în vacanţă, aceasta a devenit a lui Clyde. Nu înţelege de ce şi, cu gesturi simple, se apucă să strângă câteva haine aruncate pe jos.

   Între Clyde şi Grady apar neînţelegeri şi se despart temporar. Clyde o sună, însă Grady nu răspunde la telefon. De asemenea, Grady află că este însărcinată. Oare al cui este copilul? Al lui Peter sau al lui Clyde? Cum se sfârşeşte tumultoasa poveste de viaţă a lui Grady McNeil?

„Truman Capote este cel mai desăvârşit scriitor din generaţia mea.” (Norman Mailer)

„Proza lui Capote are fragmente cu adevărat geniale, precum acela în care vorbeşte despre valul de căldură ce acoperă oraşul: «Arşiţa despică craniul oraşului şi scoate la iveală creierul lui alb». Pagină după pagină, descrierile emoţionante se înlănţuie; romanul este, într-adevăr, un imn închinat New Yorkului si merita citit fie doar şi pentru acest lucru.” (The Guardian)

„O descoperire senzaţională atât pentru critici, cât şi pentru cititori.” (Kirkus Review)

    Mi-a plăcut această carte şi am citit-o într-o singură după-amiază. Truman Capote are un stil uşor, delicat şi simplu. Descrierile realizate de scriitorul Truman Capote sunt foarte complexe şi interesante, lucru pe care l-am apreciat.

 

Lecturi plăcute în continuare, dragi cititori!

Cartea O vară de răscruce de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut-recenzie

 

 Titlu original: En attendant Bojangles

Editura: Nemira

Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză și note de: Alice Georgescu

Număr pagini: 159

Gen: Dramă, Ficțiune

Cotație Goodreads: 3,99

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   „Niciodată nu-i văzusem dansând așa, arăta ca primul dans – și ca ultimul. Era o rugăciune de mișcări, era începutul și sfârșitul în același timp. Dansau cu răsuflarea tăiată, pe când eu o rețineam pe-a mea ca să nu pierd nimic, să nu uit nimic și să-mi amintesc de toate aceste gesturi nebune. Își puseseră toată viața în acest dans, iar mulțimea înțelesese foarte bine, așa că oamenii aplaudau ca niciodată, fiindcă, pentru niște străini, dansau la fel de bine ca ei.”

    Când m-am apucat să citesc „Așteptându-l pe Bojangles” nu știam la ce să mă aștept. Am fost surprinsă plăcut să descopăr un stil lejer, accesibil, fluid, o poveste frumoasă, emoționantă, tristă și spusă cu umor. Exact ca „Mr. Bojangles”, melodia cântată de Nina Simone. Un roman ce te face să râzi și să plângi, să treci de la veselie la tristețe, genul de carte care îmi provoacă sindromul cărții plăcute, așa cum îi spun eu: cu cât îmi place mai mult cartea, cu atât mai greu îmi e să scriu despre ea.

   Este povestea unei familii neconvenționale, văzută prin ochii fiului, spusă cu umor, în pași de dans. Însă de-a lungul lecturii, descoperim un substrat mult mai profund, o tristețe ascunsă sub masca umorului și a dansului. O poveste tragi-comică, în care mecanismul de apărare împotriva unei realități triste este umorul.

   Romanul începe cu descrierea familiei din perspectiva copilului: o familie atipică, originală, neconvențională, pentru care regulile sunt de prisos. O familie ce trăiește în afara realității, așa cum s-a exprimat autorul într-un interviu, vorbind despre cartea sa.

„Părinții mei dansau tot timpul, peste tot. Cu prietenii lor noaptea, ei amândoi dimineața și după-amiaza. Uneori dansam și eu cu ei. Dansau cu niște figuri absolut incredibile, dărâmau totul în jur, tatăl meu o arunca pe mama mea în atmosferă, o prindea de unghii după o piruetă, câteodată chiar două sau trei.”

  Familia este formată din Mama, Tata (chiar așa sunt scrise în carte, cu majuscule), fiul lor și… Domnișoara Superfluă, o pasăre exotică, adusă dintr-o călătorie în Africa: „Domnișoarei îi plăcea la nebunie când Mama citea întinsă pe canapea și o mângâia pe cap ore întregi. Îi plăcea lectura, ca tuturor păsărilor savante. Într-o zi, mama vrusese s-o ia pe Domnișoara Superfluă în oraș, la cumpărături; pentru asta îi confecționase o frumoasă zgărdiță din perle, dar Domnișoara se speriase de oameni, iar oamenii se speriaseră de Domnișoara, care țipa mai rău ca oricând.”

  Un alt personaj amuzant, ce aproape face parte din familie, este un senator cunoscut drept „Gunoiul”. În ciuda poreclei, Gunoiul este un prieten foarte loial, ce rămâne alături de ei la bine și la greu, în momentele cele mai importante.

„- Gunoiul e prietenul meu cel mai scump, căci prietenia lui e fără de preț!

Iar asta o înțelesesem perfect.”

   Duceau o viață boemă, neconvențională, excentrică: dădeau petreceri cu mulți invitați și cocktail-uri (băutura preferată a Mamei), dar nu-și plăteau impozitele, nici măcar nu deschideau corespondența, lucru de unde le vin multe probleme. Își retrag copilul de la școală, prea convențională pentru el și îl educă acasă, în propriul stil, original și neconvențional.

   În centrul narațiunii este Mama, femeia pe care Georges, tatăl copilului-narator, o adoră. Originală, ieșită din tipare, carismatică, excentrică, îi plac dansurile și cocktail-urile, este mereu în centrul atenției. Soțul ei o alintă atribuindu-i în fiecare zi un nume diferit: Georgette, Louise, Colette, Elsa, Pauline, astfel încât de multe ori uitam și mă întrebam dacă a apărut un personaj nou.

   Viața boemă și fericită a familiei se destramă atunci când Mama este diagnosticată cu o boală psihică gravă: „Isterie, bipolaritate, schizofrenie, medicii o copleșiseră cu tot vocabularul lor savant pentru desemnarea nebunilor de legat.”

   Cartea este foarte bine documentată, descriind fidel și gradat simptomele acestui tip de afecțiune psihică, bizareriile de dinaintea declanșării bolii, personalitatea sa ieșită din comun, culminând cu incendierea casei. Și totul într-un limbaj accesibil, astfel încât orice cititor, chiar dacă nu are pregătire de specialitate, poate înțelege:

„- Da, știu, și eu îmi aduc perfect aminte. Ai lucrat la o florărie și ai fost concediată pentru că refuzai să încasezi banii pe buchete?

– Dar în ce lume trăim?! Florile nu se vând, florile sunt ceva frumos și gratuit, nu trebuie decât să le apleci și să le culegi. Florile sunt viață și, din câte știu eu, viața nu se vinde!”

„Îi auzeam clar confuzia din glas, știam bine că, de astă dată, pledoaria ei nu ascundea nicio fantezie, era, din nefericire, serioasă, ochii i se voalaseră ca să-și poată observa în interior lumea pe cale să se prăbușească, iar eu simțeam parchetul fugindu-mi de sub picioare.”

„Starea ei era variabilă, ne putea primi cu un comportament fermecător ca să devină brusc isterică în clipa când plecam. Uneori era invers și era complicat să rămâi, trebuia să aștepți răbdător să se calmeze, asta putea să dureze foarte mult timp.”

„- Mulțumesc, dragă prietene, îți propun un târg: dumneata te ocupi de ea când plânge, iar eu, când zâmbește! Ești net în câștig, fiindcă petrece mult mai mult timp plângând decât zâmbind.!”

„Din nefericire, după câtva timp, demenajarea creierului Mamei reîncepu cu intermitențe. Momente fugitive de nebunie care debarcau cât ai clipi din ochi, așa, pentru un amănunt, timp de douăzeci de minute, o oră, și fugeau la fel de repede ca un clipit. Apoi, timp de săptămâni întregi, nimic. În timpul pasajelor de nebunie furioasă nu doar pinul era o obsesie, totul putea deveni așa ceva de la o clipă la alta. Într-o zi, erau farfuriile pe care vrusese să le schimbe. Pentru că soarele se reflecta în porțelan, le bănuise că voiau să ne orbească. În altă zi, vrusese să-și ardă toate hainele de in, pentru că îi ardeau pielea, văzuse niște semne acolo unde nu erau și se scărpinase toată ziua până îi dăduse sângele. Altă dată, apa lacului fusese otrăvită, doar fiindcă, din cauza ploii de peste noapte, își schimbase culoarea. Și apoi, a doua zi, se ducea să facă baie, mânca din farfuriile de porțelan îmbrăcată în rochie de in, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

   Este descrisă îndeaproape drama cauzată de problemele psihice ale Mamei, modul în care tatăl și fiul sunt afectați și încearcă să facă față, ducând o viață normală și apelând la mecanismul lor de apărare caracteristic: umorul.

„De la internarea Mamei, Tata se arătase foarte curajos, zâmbea mereu, petrecea mult timp jucându-se și vorbind cu mine, continua să-mi dea lecții de istorie, de artă, mă învăța spaniola cu un vechi magnetofon și niște casete care torceau ca o pisică, rotindu-se.”

„Mă duceam deseori la cinema; așa, pe întuneric, putea să plângă fără să-l văd. Eu vedeam prea bine ce ochi roșii avea la sfârșitul filmului, dar făceam pe niznaiul.”

   Deși în mare parte totul este povestit și descris din perspectiva fiului, există fragmente în care își face apariția vocea tatălui:

   „Ne căsătorisem, fără martori, fără preot, formulând mii de jurăminte inventate. În fața altarului, cântaserăm bătând din palme, ca la căsătoriile negrilor americani. În fața capelei, dansaserăm pe melodia ce răsuna încet din tranzistorul mașinii, o frumoasă piesă a Ninei Simone, o piesă care încă mai răsună, la orice oră din zi și din noapte.”

  „Așa că, normal, în ceea ce privește educația fermecătorului nostru vlăstar în asemenea condiții, nimic nu se petrecuse așa cum trebuia.Cum își petrecea nopțile în companii galante, participa la conversații de adulți, la dezbateri uneori de nivel înalt sau la monologuri inflamate de bețivi inspirați, zilele la școală i se păreau foarte terne și atinse de banalitate.”

   „El credea că e un joc, cel mai adesea își privea mama râzând, gândindu-se că ea juca mai departe în mod voluntar unul dintre rolurile ei delirante. El credea că e un joc și-atunci eu mă prefăceam că n-am un aer prea surprins și nefericit.”

   De ce îmi place așa mult „Așteptându-l pe Bojangles”? Pentru că îmi place mult, de la copertă, până la stil și metafora pentru tristețe și bucurie. În primul rând, m-a cucerit stilul, de o simplitate, o fluență și o frumusețe uluitoare: lectura curge pur și simplu la vale; umorul și modul în care este folosit pentru a supraviețui tristeții; personajele foarte bine conturate, autorul reușind să transforme până și o pasăre în personaj, al patrulea membru al familiei. „Gunoiul” este, după părerea mea, personajul cel mai amuzant, perceperea sa prin ochii copilului făcând tot deliciul:

„De cum trecea pragul, începea să strige:

– Caipirowska, Caipirowska!

Multă vreme am crezut că o striga așa pe prietena lui din Rusia, dar ea nu venea niciodată și atunci tatăl meu, ca să-i ușureze așteptarea, îi servea un cocteil înghețat cu mentă înăuntru și senatorul era, totuși, mulțumit.”

   Era vorba, desigur, de cocktail-ul Caipirowska, dar copilul nu știa. Am râs și de modul propriu în care micuțul înțelege referirile la un eveniment important din istorie, Căderea Zidului Berlinului:

   „Când se întorcea, spunea că meseria lui era mult mai amuzantă înainte de căderea zidului, pentru că lucrurile se vedeau mult mai limpede. Eu dedusesem că în biroul lui avuseseră loc niște lucrări, că fusese spart un zid și că ferestrele fuseseră astupate cu bucăți din el.”

   La un moment dat, mă identific cu personajul (și cu autorul, despre care am aflat ulterior că este stângaci și că a fost diagnosticat cu dislexie în copilărie):

   „Scriam ca „o oglindă”, îmi spusese învățătoarea, deși eu știam foarte bine că oglinzile nu scriu. (… Atunci, din nefericire pentru Mama, am fost aproape vindecat. Aproape, fiindcă eram și stângaci, pe deasupra, dar în chestia asta învățătoarea nu putea să facă nimic, îmi zisese că soarta se încrâncena împotriva mea, că asta era situația, că înainte de nașterea mea se lega brațul greșit al copiilor ca să fie lecuiți, dar că se terminase cu această medicină.”

   N-am avut dislexie, dar și eu sunt stângace și în copilărie scriam unele litere în oglindă.

Despre autor:

   Olivier Bourdeaut s-a născut în 1980, la Nantes. „Așteptându-l pe Bojangles” este cel de-al doilea roman scris, dar primul publicat, pentru care a câștigat mai multe premii în Franța: Marele Premiu RTL-Lire, Premiul pentru roman France Télévisions, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul Académie de Bretagne, Premiul Emmanuel-Roblès, Premiul Hugues Rebell.

   S-a dedicat literaturii după ce și-a pierdut slujba de agent imobiliar, primul roman a fost respins de edituri și niciodată publicat, în școală nu s-a adaptat, iar acum este un scriitor cunoscut în Franța și peste hotare; cartea lui a fost tradusă în peste 20 de limbi și răspândită în mai multe țări. Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Iar acum vă las în compania Ninei Simone, cu melodia devenită laitmotiv al cărții.

 

 

Cartea Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă foto: FurorTV

Pisicile războinice.Pădurea secretelor, de Erin Hunter-recenzie

Titlu original: Warriors. Forest of secrets

Traducere din limba engleză: Ioana Văcărescu

Editura: All         

Colecția: Galaxia Copiilor

Anul apariției: 2015

Număr pagini: 344

    De fapt și de drept, Erin Hunter nu este un autor, ci sunt 6 la număr! Kate Cary, Cherith Baldry, Tui Sutherland, Gilian Phillip, Inbali Iserles și Victoria Holmes sunt numele scriitorilor incredibil de talentați reuniți sub această umbrelă.

      La începutul anilor 2000, Vicky Holmes a primit din partea prestigioasei edituri Harper Collins provocarea de a crea un roman pentru copii despre pisicile sălbatice. A răspuns cu scepticism, temându-se că va seca rapid izvorul ideilor pe această temă. De la proiectul unui unic roman, din împletirea subiectelor de război, politică, iubire damnată și conflict religios, ramificate prin întâlnirea mai multor destine și prin dezvoltarea complexă a caracterelor la limita dintre bine și rău, au rezultat în cele din urmă 6 sub-serii a câte 6 volume fiecare. Lui Vicky i s-au alăturat ceilalți autori și așa a luat naștere pseudonimul literar Erin Hunter.

       Având în vedere că nu demult a fost 1 iunie, că am celebrat Ziua copilului și că vacanța de vară se apropie cu pași repezi, m-am gândit că ar fi timpul să vă vorbesc despre cel de-al treilea volum al seriei ,,Pisicile războinice”. O serie încântătoare, perfectă pentru copiii de toate vârstele. O lectură pe care aș include-o, fără doar și poate, în bibliografia școlară. Povestea atractivă și scriitura lejeră ar atrage orice copil în mrejele lecturii, i-ar deschide apetitul pentru această activitate nobilă, esențială pentru dezvoltarea sa ca individ.

   Pentru cei care nu au citit încă primele două volume, protagonistul seriei este Inimă de Foc, un războinic viteaz al Clanului Tunetului. Da, ați auzit bine. O felină războinic. Membru al unui clan. Inițial, Inimă de Foc a fost un motan de casă, din tărâmul celor Două Picioare. În urma unor întâmplări a ajuns în Clanul Tunetului, unul din cele 4 aflate sub protecția Clanului Stelelor, divinitatea colectivă ce influențează societatea acestor pisici. O societate ce se aseamănă izbitor cu cea a oamenilor, motiv pentru care povestea lui Erin Hunter este o alegorie ce are drept rol evidențierea diferențelor dintre oameni și animale, dar și a perspectivei din care felinele privesc lumea.

                                                                               Sursă foto

   Pas cu pas acest străin a reușit să câștige respectul celorlalți și, mai ales, aprecierea lui Stea Albastră, conducătoarea clanului și mentorul său iubit. O misiune deloc ușoară. S-a văzut pus de nenumărate ori în situația de a-și dovedi loialitatea, a luptat din răsputeri, a participat la misiuni de o importanță capitală pentru menținerea păcii și armoniei între cele 4 clanuri. În cel de-al doilea volum, sora sa, pisică de casă, i l-a încredințat pe unul din puii săi, un motănel abia născut, alb ca laptele, pentru a face parte din clan. În cea de-a treia carte Norișor/ Labă de Nor se va confrunta, la rândul său, cu prejudecățile anumitor membrii ai clanului, dar va demonstra că merită să se numere printre ei.

   Pacea dintre cele 4 clanuri este instabilă, atât de fină încât ar putea fi dezechilibrată la cea mai mică atingere, la cea mai plăpândă adiere de vânt. Iarna este cruntă, atât de friguroasă cum nu a mai fost de ani de zile. Toate pisicile se confruntă cu dificultăți, cu hrana insuficientă, cu stomacurile dornice să-și astâmpere chiorăitul, însă Clanul Tunetului rezistă, cum a reușit și altă dată, după spusele bătrânilor.

   Inimă de Foc și prietenul său, Dungă Cenușie, sunt mai hotărâți decât oricând să-l demaște pe Gheară de Tigru, secundul clanului lor, cel responsabil de evenimente tragice, de moartea sau accidentarea unor pisici și care pare să aibă ceva de ascuns. Aleg să meargă în satul oamenilor, locul în care este găzduit Dungă Neagră, un vechi tovarăș, cel care îi poate ajuta în acest demers. Află de la acesta tot adevărul, pe care Inimă de Foc i-l aduce la cunoștință conducătoarei sale, dar degeaba. Nu este crezut.

,,<<Dacă m-am înșelat în tot timpul ăsta?>>, s-a întrebat Inimă de Foc. <<Dacă Gheară de Tigru este exact ceea ce pare a fi: un secund loial și eficient?>> Dar nu se putea convinge să creadă asta. Și în timp ce se îndrepta încet spre mormanul de mâncare, își dorea cu ardoare să fie eliberat de povara lucrurilor pe care le știa.”

   La un moment dat, odată cu venirea primăverii și cu topirea zăpezii, cei doi războinici descoperă necazurile pe care Clanul Râului le are de înfruntat. Apa râului iese din albie, inundându-le o mare parte din teritoriu. În plus, din cauza poluării provocate de oameni au rămas fără pește, fără hrana atât de necesară. Poate de dragul lui Pârâu Argintiu, războinică a Clanului Râului și iubita secretă a lui Dungă Cenușie, ori poate din altruism, decid să-i ajute, procurându-le vânat proaspăt. Și fără ca Clanul Tunetului să știe ceva. Încă…

                                                                          Sursă foto

    Gheară de Tigru împreună cu Coadă Ruptă, prizonierul clanului, și o bandă de pisici singuratice atacă tabăra în încercarea de a o înlătura pe Stea Albastră, aflată la ultima sa viață. Inimă de Foc și Norișor acționează la timp și reușesc să evite o catastrofă. Din acest moment, Stea Albastru nu mai fi aceeași, prea zdruncinată…

    În tumultul acestor evenimente, Inimă de Foc află informații ce îl pun pe gânduri. Istoria clanurilor pare mai complicată decât pare. Pârâu Argintiu urmează să nască puii lui Dungă Cenușie, iar vechii lor aliați, cei pe care i-au salvat de altfel, Clanul Vântului, trec de partea Clanului Umbrelor. Trecutul este uitat, ignorat, însă în această pădure a secretelor trecutul are o importanță pe care nu toți o conștientizează…

,,Inimă de Foc și-a lins una dintre labe și apoi s-a frecat pe față cu ea. Pe măsură ce i se limpezeau gândurile, și-a adus aminte de avertizarea lui Frunză Ruginie: Apa stinge focul. Oare ce încerca să-i spună? S-a gândit apoi la profeția mai veche a lui Frunză Ruginie, că focul avea să salveze clanul. Urmându-l pe Dungă Cenușie afară din vizuină, Inimă de Foc și-a dat seama că tremură și nu e doar din cauza frigului. Simțea cum se adună necazurile, asemenea unor nori grei de furtună. Dacă apa avea să stingă focul, atunci ce ar mai fi putut salva clanul? Oare vorbele lui Frunză Ruginie însemnau că pisicile din Clanul Tunetului erau condamnate să piară?”

     Va reuși Inimă de Foc să afle adevărul despre legăturile secrete dintre clanuri? Ce viitor îi așteaptă pe Dungă Cenușie și pe scumpa sa Pârâu Argintiu, responsabili de a fi încălcat codul războinicilor? Cum va fi afectată ierarhia Clanului Tunetului? Mai există speranță când totul pare aproape pierdut?

    Vă invit să descoperiți ,,Pisicile războinice. Pădurea secretelor”! Oferiți-le această serie cadou copiilor dumneavoastră, citiți-o alături de ei, învățați împreună din povestea acestor pisici uimitoare, veritabile tipologii umane. Veți avea parte de o poveste fascinantă, nelipsită de aventură și suspans, pe care o aveți adora, indiferent de vârstă.

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Pisicile războinice.Pădurea secretelor de Erin Hunter a fost oferită de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi cărtureşti

“ În viața multor oameni, nimic nu este mai puternic decât trecutul, inocența pierdută și iubirile îngropate. Nimic nu ne emoționează mai tare ca amintirea ocaziilor pierdute și parfumul fericirii pe care am lăsat-o să scape.”

   Fata din Brooklyn, de Guillaume Musso-Editura ALL-recenzie

Titlu original: La Fille de Brooklyn 

Traducerea: Liliana Urian

Editura: ALL

Data apariţiei: aprilie 2017

Număr pagini: 432

Gen: Thriller, Suspense, Mystery, Romance

Cotaţie Goodreads: 4,03

 

    Guillaume Musso, „romancierul preferat al Franței” (Lefigaro.fr), prezintă un thriller irezistibil construit în jurul unui secret cumplit. Te aștepți la orice. Crezi că ți-ai imaginat totul. Dar nu te-ai gândit niciodată la ce va urma. 

   Scriitor faimos și tată singur, Raphaël este bântuit de îndoieli. Curând, el și Anna, o femeie superbă și ambițioasă, de care este îndrăgostit nebunește, urmează să se căsătorească. Însă de ce refuză ea să vorbească despre trecutul său? Într-un weekend pe Coasta de Azur, Raphaël o forțează să rupă tăcerea. Dar ce are Anna de mărturisit întrece orice scenariu, iar fotografia cu cele trei cadavre pe care i-o arată, recunoscându-și vinovăția, îi dă fiori. Șocat, Raphaël pleacă, însă când se întoarce, chinuit de regrete, Anna nu mai e acolo. Nu mai e nicăieri. Înnebunit, Raphaël îl roagă pe prietenul său Marc, fost polițist, să îl ajute să o găsească. Pornind într-o cursă contra cronometru, cei doi descoperă în casa Annei 400 000 de euro și două cărți de identitate false. Cine este, de fapt, Anna Becker? O anchetă complicată și periculoasă va trezi fantomele terifiante ale trecutului, scoțând la lumină o poveste cutremurătoare cu implicații la nivel înalt, care începe cu mulți ani în urmă pe străzile rău famate și fascinante ale New Yorkului.

   „Insuportabil suspans! Aveți grijă, odată ce deschideți cartea, n-o veți mai lăsa din mână până nu veți afla cine este cu adevărat această fată din Brooklyn. Se anunță multe nopți albe.“Metronews

„Un roman cu un ritm amețitor. Musso tulbură și fascinează din nou.“ – Le Parisien

    Guillaume Musso înseamnă pentru mine mai mult decât un autor de succes, un maestru al suspansului și al răsturnărilor de situație sau romanticul care mă răsfață cu povești superbe. El este autorul sufletului meu. Scriitorul care a avut un impact deosebit de puternic asupra mea. Întotdeauna m-a surprins cu ceva nou, inedit și, fie că a fost vorba de un thriller romantic sau psihologic, el a reușit să mă convingă de caracterul înșelător și efemer al aparenței.

     Mi-a plăcut dintotdeauna să-mi pun la treabă micile celulele cenușii, să așez la loc toate piesele de puzzle, să îmi dau seama cât mai repede de identitatea criminalului, dar Musso a reușit mereu să mă conducă pe un alt drum, să mă încurce. De fapt, de fiecare dată când citesc o carte de-a lui, încep să mă gândesc la tot felul de scenarii, dar niciodată nu-l nimeresc pe cel bun. Își pune personajele în cele mai dificile situații și ajung să cred că nu vor mai scăpa cu bine. Totul la Musso este imprevizibil. Poți să te aștepți la orice din partea lui. Așa că nu e de mirare de ce îl ador pe acest romancier care face din imposibil ceva posibil!

     Am citit toate cărțile scriitorului, traduse la noi, și am așteptat cu nerăbdare apariția romanului “Fata din Brooklyn”. Voiam să văd cu ce mă va surprinde și de această dată, în ce capcană își va introduce personajele. Adevărul e că abia așteptam să se mai joace puțin cu mintea mea!

     Dorința mi s-a îndeplinit și zilele trecute m-am apucat să citesc cartea. Știind dinainte cât de surprinzătoare sunt poveștile sale, am început lectura fiind foarte atentă la toate detaliile. Dar mare mi-a fost surprinderea, când am constatat că nimerisem scenariul potrivit. De “vină” a fost și faptul că povestea a fost relatată din perspectiva tuturor celor implicați în anchetă (inclusiv din perspectiva victimelor) și se desconspirase, parcă mult prea devreme, identitatea asasinului. Voiam ca misterul să planez cât mai mult asupra lui. Mă apropiam de final și eram puțin bosumflată. Dar când am ajuns la ultimele 30 de pagini, s-a schimbat totul! O răsturnare de situație care m-a uluit enorm. Mă așteptam la orice, dar nu la o astfel de întorsătură! Și, uite așa am fost, din nou, dusă de nas de dl. Musso! Elementul surpriză de la final mi-a dat lovitura de grație!

    În thrillerul psihologic “Fata din Brooklyn”, avem parte de urmăriri ca-n filme, răpiri, crime, trădări, un fost polițist care încalcă regulile, mergând la intimidare, un logodnic disperat care se teme pentru soarta femeii iubite, o anchetă cu multe ramificații care ne dezvăluie de ce fapte abominabile este capabil omul, un controversat caz mușamalizat de poliție, care ne trimite în trecut, în urmă cu 10 de ani, numeroase minciuni și secrete terifiante. Iar cei care dețin secretele, încep să fie vânați și eliminați.

   Ce anume am apreciat la romanul de față?  Nu există amănunte de umplutură care să frâneze acțiunea. Suspans și adrenalină la cote maxime. Mi s-a părut interesant modul în care autorul introduce noi personaje ce vor crea în mare parte suspansul, pentru că fiecare deține o informație utilă.

    Stilul autorului este captivant. Pe tot parcursul lecturii, am simțit că sunt acolo, în carte, că iau parte la tot ce se întâmplă. Uneori, m-a făcut să trăiesc cu senzația că personajele mi se adresau în mod direct. Îmi dezvăluiau secretele lor, gândurile lăuntrice, temerile.

“ Da, te iubesc, dar nu mai știu pe cine iubesc. Ca să iubești pe cineva, trebuie să-l cunoști, iar eu nu te mai cunosc. Acum am impresia că sunt în fața a două persoane (… Dar nu reușesc să suprapun cele două figuri. Cine vei fi tu dacă ne regăsim?“

   Mi-a plăcut faptul că Musso abordează teme ceva mai sensibile precum: conflictele rasiale, neîncrederea populației în instituțiile statului etc. Capitolele scrise din perspectiva victimelor îți răscolesc sufletul, iar anumite pasaje te fac să reflectezi …

“ Omul nu este nicidecum o ființă blajină, cu inima însetată de iubire”, scria Freud în Angoasă în civilizație. Da, omul este cel mai aprig prădător al său. Omul este în război cu sine. În adâncul sufletului, omul este stăpânit de violență, agresivitate, impulsul de a ucide, voința de a-și domina aproapele și de a-l subjuga umilindu-l. ”

Ca de obicei, beneficiem de citate, aforisme și maxime la începutul fiecărui capitol. Toate bine alese și având legătură cu subiectul cărții.

   “ Pentru a fi convingătoare, o minciună trebuie să conțină un minimum de adevăr. În general, o picătură de adevăr ajunge, dar ea este indispensabilă, ca măslina într-un Martini.” (Sasha Arango) 

   „ Legea nr 2: Nu vă încredeți în prieteni, folosiți-vă dușmanii (… Dacă nu aveți dușmani, găsiți o modalitate de a vă face.”  (Robert Greene)

   Cu toate că acțiunea din prezent se desfășoară  pe o perioadă scurtă de timp, de  doar câteva zile, (31 august  – 5 septembrie 2016), vom păși de multe ori în trecut (anii 2005 și 2007) și astfel vom descoperi ce anume a condus la necazurile din prezent. Și chiar dacă pe parcurs ne sunt furnizate anumite secrete, autorul păstrează pentru final câteva surprize!

“ Povestea asta m-a lăsat cu gura căscată. În viața fiecărui om apare, într-o bună zi, un astfel de seism: momentul acela în care sentimentele devin niște bețe de chibrit aprinse în mijlocul unei păduri uscate. Preludiul unui incendiu care ne poate distruge din temelii și conduce spre prăpastie. Ori spre renaștere.”

   Scriitor faimos și tată singur, Raphaël Barthélemy urmează să se căsătorească cu Anna Becker peste trei săptămâni. În timpul unei vacanțe romantice pe Coasta de Azur, el cade pradă unui gând obsedant, unei idei care îl bântuia de ceva timp, dar pe care o ținuse ascunsă până  atunci: iubita lui ascundea câteva secrete. Teama că nu o cunoștea cu adevărat pe Anna izbucnise din mai multe motive:  căsătoria care se apropia, frica de a face pasul cel mare, graba cu care hotărâse să își ia acest angajament. Toate astea la un loc, plus propria lui poveste, marcată de trădarea oamenilor pe care crezuse că îi cunoaște. Având în vedere ce i se întâmplase în trecut din cauza unei femei, era și firesc să fie suspicios. Mai trăise o dată iluzia iubirii și nu mai voia să treacă prin acel iad.

   Dintotdeauna ficțiunea reprezentase pentru Raphaël un mod de evadare. Ani întregi îi ocupase tot timpul și toate gândurile. Începând cu 2003, anul în care îi apăruse primul roman, publicase câte o carte pe an. Devenise celebru, dar acel cerc magic al succesului și al creației se rupsese în urmă cu trei ani din cauza unei femei. În timpul unui turneu de promovare la Londra, o întâlnise pe Natalie Curtis, o englezoaică ambițioasă de care se îndrăgostise iremediabil, în ciuda faptului că nu aveau nimic în comun și existau semnale că relația lor nu putea avea un viitor. La scurt timp, Natalie rămăsese  însărcinată, iar la trei săptămâni după ce îl născuse pe Theo, își dăduse seama că nu poate renunța la carieră, așa că acceptase un post tocmai în California, lăsându-l pe Raphaël să aibă grijă de băiețel.

   Relația cu Natalie l-a marcat profund și i-a trebuit ceva timp ca să-și revină. Abia după douăzeci de luni ajunge să o cunoască pe Anna, iar următoarele șase luni au reprezentat pentru el cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Până când, a venit momentul dezvălurilor…

“Nu te  cunoșteam decât de șase luni și îmi plăcuse totul la tine de la prima întâlnire. Dar o parte din ceea ce mă cucerise la început – misterul, prudența, discreția, firea solitară – devenise un motiv de neliniște, care se întorcea împotriva mea ca un boomerang.”

   În momentul de față, pe Raphaël nu-l mai interesează decât să afle ce secrete ascunde  Anna. Știe cât rău îi poate face, dar are impresia că e în stare să înțeleagă totul, să îndure totul din dragoste pentru ea. Vrea să afle adevărul, dar s-a întrebat vreodată dacă e în stare să-l suporte?

“ – Vrei să știi dacă am un secrete, Raphael? Răspunsul este “da” ! Vrei să știi de ce nu vorbesc despre asta? Pentru că după ce-o să afli, nu numai că n-o să mă mai iubești, dar o să mă și detești.”

   Dar ce are Anna de mărturisit întrece orice scenariu, iar fotografia cu cele trei cadavre pe care i-o arată, recunoscându-și vinovăția, îi dă fiori. Șocat de cele văzute, Raphaël pleacă. În mintea lui, totul se învălmășea: violența fotografiei, neputința de a înțelege senzația că viața lui se năruia.

   Destul de repede își dă seama că din cauza șocului, își pierduse sângele-rece și plecase fără să asculte ce are Anna de zis. Însă când se întoarce, chinuit de regrete, ea nu mai e acolo. Nu mai e nicăieri. Cu toate că părăsise camera de hotel și luase avionul spre Paris, Anna nu revenise nici în apartamentul pe care îl împărțea cu Raphaël și nici la locuința pe care o deținea ea.

    Înnebunit, Raphaël îl roagă pe vecinul și prietenul său, Marc Caradec, un fost polițist de la Brigada de Combatere a Criminalității Organizate, să îl ajute să o găsească. Pornind într-o cursă contra cronometru, cei doi descoperă în locuința tinerei suma de 400 000 de euro și două cărți de identitate false, ambele ale Annei, la vârsta de șaptesprezece-optsprezece ani.

   Ca să descâlcească tot acest mister, Raphaël nu are altă soluție decât să meargă în continuare pe pista trecutului Annei Becker. Însă totul ia o altă turnură din momentul în care se descoperă că amprentele ei se găsesc în FAED (fișierul de amprente digitale) și în realitate ea este o americancă din Harlem care de  aproape zece ani este considerată moartă.

“ Totul era din cauza mea. Strângând-o pe Anna cu ușa, o forțasem să-mi dezvăluie un adevăr care nu trebuia dezvăluit. Fără să vreau, eliberasem fantomele tragice ale trecutului, care se  dezlănțuiau  acum într-un val de violență.”

   Cine este adevărata Anna Becker? Unde locuia înainte să ajungă la Paris? De unde provin cei 400000 de euro găsiți la ea acasă? Cine sunt cele trei cadavre arse din fotografie? De ce Anna se învinovățise de moartea lor? De ce a dispărut după ce i-a spus o parte de adevăr? Unde se află în prezent? Cine e  fata din Brooklyn? Ce s-a întâmplat în urmă cu zece ani? Vă las pe voi să reconstruiți acest puzzle incredibil de complex.

   Romanul “Fata din Brooklyn” este un thriller psihologic de excepție, plin de mister și emoții, cu un ritm alert și numeroase răsturnări de situație. Îl recomand cu mare drag!

“ Viața chiar era o curvă. Când se-mpărţeau cărțile, ea le servea unora un joc prea greu de jucat ”

 “ Nu trăiești asemenea chestii decât o dată-n viață, dar arareori ești conștient de valoarea lor pe moment. Asta era una dintre dramele vieții.”

 “ În viața multor oameni, nimic nu este mai puternic decât trecutul, inocența pierdută și iubirile îngropate. Nimic nu ne emoționează mai tare ca amintirea ocaziilor pierdute și parfumul fericirii pe care am lăsat-o să scape.”

 “ Să ai un copil te obligă să te lepezi de un trecut prea greu, singura condiție ca să poți merge mai departe. Să ai un copil face ca viitorul lui să devină mult mai important decât trecutul tău. Să ai un copil înseamnă să fii sigur că trecutul nu va mai învinge niciodată viitorul.” 

Nota 10 +

 

Cartea Fata din Brooklyn, de Guillaume Musso a fost oferită pentru recenzie de către Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

"O întreagă armată îi suflă în ceafă acestei blonde minione cu gura mare. Oare poate să fie mai evident de atât că primește un tratament special?"

Tratament special-Inspecţia de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman-recenzie

Nr. pagini: 398
Editura Librex Publishing
Anul: 2016

Seria Tratament special: 1.Tratament special-Anna, 2. Tratament special-Îmblânzirea scorpiei, 3. Tratament special-Inspecția

   În urmă cu câtiva ani am descoperit platforma Wattpad și odată cu el am înțeles fenomenul ce a luat amploare declanșând o adevărată isterie printre tineri. Din ce în ce mai mulți oameni “îmbătați” de euforia momentului au reușit să își publice cărțile și devină cunoscuți datorită milioanelor de accesări. Printre aceștia se află Anna Todd, devenită celebră datorită seriei After-o nebunie care a inspirat pe multe tinere aspirante la titlul de autoare, iar pe cititoare să ofteze după trupa One Direction.

    Davine M. Vesco & Lexi B. Newman au debutat asemănător și au făcut primul pas publicând seria Tratament special stârnind valuri printre cititori. Printre aceștia m-am aflat și eu profitând din plin de entuziasmul lor. Primul volum l-am terminat în timp ce mă întorceam de la București cu microbuzul și îmi aduc aminte perfect pofta cu care am devorat cartea în câteva seri. Din moment ce mă stârniseră cu bomba de la final, dorința de a citi restul volumelor a venit de la sine. Din păcate, pe parcurs mi-am dat seama că fetele au fost prinse în vârtejul glumelor și au omis să dezvolte povestea, să crească adrenalina și să mențină suspansul.

   Tratament special-Inspecția a fost un rău necesar, o carte care ar fi trebuit să stopeze chinul și să ofere răspunsuri la acele întrebări care planau și pe măsură ce înaintam se anunța un adevărat taifun. M-am amăgit cu iluzii sperând că vor pregăti alte momente palpitante, dar din nefericire pentru mine s-au rătăcit printre fraze clișeice și la finalul seriei au conștientizat că trebuie să încheie onorabil cartea, dar nu prea aveau cu ce.

Scenariul a fost previzibil și lipsit de vlagă. Au irosit o șansă minunată de a face din acest final de serie ceva special.

     Să aflăm mai multe despre aventurile Annei/Gloriei Montgomery:

    Planul Annei de a urma Academia militară J. F. Kennedy nu a fost tocmai o idee inspirată, dar când o blondă își pune ceva în cap nu poate să renunțe. Minciunile, actele false, dar și susținerea de care are parte o va transforma într-o tânără privilegiată care are lumea la picioare. Face ceea ce-i place și deși este pedepsită de instructor, cred că se simte bine să țină lumea în suspans. Relația cu Austin, fratele ei rătăcitor se îmbunătățește și este chiar frumos să-i vezi împreună, dar în același timp și îngrijorător pentru că Anna învață ilegal într-o școală cu renume.

   Se anunță de ceva timp o inspecție periodică la toate școlile de profil, iar J. F. Kennedy este programată pentru analiză. Ce soluții ar putea găsi pentru salvarea Annei? Dosarul este incomplet: actul de identitate este inexistent, certificatul medical este măsluit, defectul ei fizic este evident și dacă va fi testată va pica la probele fizice. Jay Davis este dispus să facă orice pentru iubita lui, dar nu este singurul. Frumoasa blondă are un întreg arsenal de forțe terestre care ar face imposibilul posibil pentru ceva inutil. Dacă ar scăpa de inspecție, diploma de absolvire a academiei este nulă pentru că numele purtat de Anna este fals.

    O experiență inedită sau timp irosit în zadar?

   Înainte de a fi cercetată cu minuțiozitate, la sediul de la J. F. Kennedy se prezintă proprietarul, un tânăr plin de perspective, nimeni altul decât Mike, fiul rătăcitor al lui Morris și vărul Annei. Sentimente contradictorii, răni care dor, secrete care par să macine pe cei din jur le vor da unele bătăi de cap, dar scopul lor este să își unească forțele și să salveze pe Anna. A intrat în belele și trebuie ajutată, nu?

    Inspectorii ajung și toată lumea se întreabă ce se va întâmpla, cine va pica la mijloc în această mărșăluire de forțe. Primul lor pas este să analizeze zona, să descopere cine consumă droguri și să studieze fiecare locșor în care conviețuiesc membrii academiei militare. Comportamentul deficitar și semnele distinctive i-ar putea da de gol, iar ei sunt acolo să savureze orice mică victorie.

   Anna se străduiește să nu-și arate afecțiunea în public față de cei dragi, iar Jay poartă un adevărat război intern cu gelozia. Iubita lui este un magnet pentru băieți și chiar dacă ea nu le dă importanță, Jay tot nu se poate abține. Pentru cei din jur ea este minoră și o relație cu unul din instructori este strict interzisă. Pe lângă faptul că ar fi acuzat de corupere de minori, și-ar pierde dreptul de liberă practică declanșând un scandal de proporții.

   Momentul de care le era teamă vine atunci când le este lumea mai dragă. La antrenamentul zilnic li se dau exerciții fizice cu grad ridicat de dificultate, iar Anna nu este capabilă să le execute. Toți conștientizează că jocul de-a școala s-a terminat și războiul abia începe.

   Ce măsuri se vor lua și cum vor reacționa când vor citi dosarul incomplet al Annei este doar un mic pas către isteria generală. Cert este că mulți vor avea de plătit pentru greșelile lor, în special academia.

   “O întreagă armată îi suflă în ceafă acestei blonde minione cu gura mare. Oare poate să fie mai evident de atât că primește un tratament special?”

   Tratament special: Inspecția a fost o încercare nereușită de a încheia o serie plină de potențial. Am apreciat efortul celor două tinere autoare de a lucra în echipă și chiar m-am întrebat cum au interacționat pentru a scoate un produs finit.

    Davine M. Vesco & Lexi B. Newman au avut un subiect bun și l-au irosit. Mi-aș fi dorit să mă surprindă în cele 398 de pagini, să simt că personajele evoluează și crește suspansul, dar joaca de-a scrisul s-a transformat în distracție și autoarele s-au blocat. Se simte că la final au rămas în pană de idei trezindu-se dintr-un somn profund direct în fața manuscrisului. Obosite de la atâtea glume au considerat că este suficient să ofere câteva fragmente emoționante ce ar fi putut să miște sufletul cititorilor. Sper ca pe viitor să iasă cumva din clișeul wattpad și să demonstreze că ideile lor au substanță.

Cartea Tratament special-Inspecţia de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman este disponibilă pe Librex.ro

Surse imagini: pinterest, facebook-Trilogia Tratament special

by -
9

Act de război, de Brad Thor-recenzie

“Cine crede că singurul gând despre teamă trebuie să fie cel despre însăşi teama noastră ar trebui să-l cunoască pe Brad Thor”.(Newsweek)

   Deci, haideţi să-l cunoaştem pe Brad Thor mai întâi ca persoană.
Bradley George “Brad” Thor s-a născut în 21 august 1969 în Chicago, Illinois. A absolvit cu “magna cum laude” la University of Southern California, unde a studiat scrierea creativă, producţia de film şi televiziune. Este analist la “Homeland Security” în cadrul programelor de identificare a ţintelor terorismului şi membru al “Alexandrian Defense Group”
În 2008 a participat la operaţiuni în Afganistan, documentându-se pentru thrillerul său “The Apostle”. A susţinut cursuri despre zonele de conflict şi este membru al “The Heritage Foundation”. Cărţile lui Brad Thor au fost traduse în întreaga lume şi de câţiva ani ocupă locurile fruntaşe pe lista celor mai bune opere de ficţiune a cotidianului ”The New York Times”.
Cea mai cunoscută este seria “Scot Harvath” ale cărei drepturi de ecranizare au fost cumpărate de Warner Bros.
La noi au apărut trei romane din serie la editura Rao: ”Lista Neagră” (“Black List”),” Codul de Conduită” (“Code of Conduct”), şi “Act de Război” (“Act of War”).

   “Act de Război este unul dintre cele mai bune thrillere ale lui Brad Thor, rivalizând cu tot ce s-a scris înainte” (ZenksMorningReport.com)

   Din nou o carte ofertantă, spionaj, misiuni speciale secrete, acţiune şi războiul împotriva terorii, acesta este ultimul thriller a lui Brad Thor.
“Lăsaţi-l să doarmă. Pentru că, odată trezit, dragonul va zdruncina întreagă lume.” (Napoleon Bonaparte)
Aşa şi este. Un agent CIA este ucis, o informatoare chinezoaică Mingxia dispare şi cei de la Langly intră într-o continuă stare de agitaţie. Se presupunea că femeia deţinea date despre un posibil atac la adresa SUA, aşa că cei din agenţie aveau nevoie de informaţii.

   Ken Harmon, un agent vestit pentru calmul şi organizarea lui, primeşte ordinul să ia legătură cu chinezoaica la Hong Kong şi reuşeşte să afle tot ce ştia aceasta despre atacul pregătit de chinezi, susţinuţi din umbră de Pakistan şi Coreea de Nord. operaţiune denumită “XIU LONG”=”Dragonul de Zăpadă”, nume dat datorită însemnătăţii lui în mitologia chineză.

   Xiu Long era o creatură din mitologia chineză despre care se spunea că aduce întunericul, frigul şi moartea.
Toate agenţiile colaborează şi propun modalităţi de-a afla ce se întâmplă. Un pion important îl constituie “Carlton Group”, o organizaţie privată, condusă de un fost şef al CIA, Reed Carlton.
Grupul are contracte încheiate cu Departamentul Apărării, reuşind să organizeze o reţea de agenţi operativi extraordinară, care opera mai ales în Pakistan şi Afganistan, pentru că nimeni nu putea să adune date din aceste zone mai repede şi mai bine decât ei. Reed raporta direct Preşedintelui şi Secretarului Apărării.

   Chinezii s-au înmulţit considerabil în ultimii ani, resursele lor au scăzut, aşa că încearcă să le găsească unde pot şi sunt hotărâţi să pornească un război fără limite. Totuşi aveau grijă să acţioneze prin terţe persoane pentru ca lumea să nu-i poată bănui. Se află că intermediarul din regiunea uigura, care făcuse legătură cu un membru al Al Qaeda din Pakistan-Ahmad Yaqub, a fost omorât de chinezi în ideea de a-şi ascunde implicarea. Totodată CIA a aflat că un detaşament special al APE (Armata populară de Eliberare) este antrenat de China în Coreea de Nord, într-un loc ascuns, astfel încât să nu poată fi depistat de satelit.

  Aşa că, americanii demarează simultan două operaţiuni: operaţiunea “Gold Dust” care presupunea infiltrarea unui grup de 3 soldaţi Seal plus un agent de la Divizia de Operaţiuni Speciale, cu misiunea de-a găsi în Coreea de Nord tabăra de antrenament şi misiunea “Blackbird” care trebuia să-l captureze pe Ahmad Yaqub, un saudit cu legături în Al Qaeda , care din fortareaţa lui din munţi participa la finanţarea acţiunilor teroriste împotriva politicienilor corupţi pakistanezi şi afgani, precum şi împotriva tuturor acelora consideraţi duşmani ai islamului şi talibanilor.

   Operaţiunea “Blackbird” era condusă de Scot Harvath, agent al Carlton Group, aşa că dacă erau prinşi SUA nu era implicată. Reed Carlton văzuse în Harvath un izvor de talent în stare pură aşa că îi “şlefuise” priceperea extraordinară de-a combate terorismul şi-l învăţase tot ce ştia el despre tehnicile şi lumea spionajului. Asta, plus perioada activă din trupele SEAL şi din cadrul Diviziei de Securitate Prezidenţială a Serviciilor Secrete, făceau din Harvath un agent nepreţuit. Devenise nu doar un vânător şi un asasin priceput, ci şi un prădător de top temut de toţi ceilalţi. Împreună cu Chase, Sloan şi agenţi pakinstanezi el organizează o ambuscadă şi reuşeşte să-l răpească pe Yaqub, pe care-l duce pe un submarin american să-l interogheze. La început Yaqub nu se teme doar că Harvath nu era obligat să respecte convenţiile de la Geneva şi Haga, se teme şi pentru:

“Teroriştii aleseseră nu numai să pornească un război împotriva Statelor Unite ale Americii, ci şi să-l întreţină prin atacuri din ce în ce mai devastatoare. Ideologia lor religioasă întortocheată era dincolo de orice raţionament. Era imposibil să îi lămureşti, indiferent de fapte, că America jucase un rol pozitiv în istoria lumii. Teroriştii ucideau bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi ca să îşi impună voinţa întregii lumi. Din punctul de vedere a lui Harvath, America şi aliaţii săi nu îi eliminau pe aceşti oameni suficient de repede.”

   Aşa află că un uigur, un recrutor îi ceruse ajutorul ca să adune 6 oameni pe care să-i trimită în America. A cerut ingineri, iar recrutorul Khuram Hanjour s-a ocupat de ei. Urmărindu-l pe acesta ajung în Emirate, unde află că recrutase 6 studenţi arabi, de la aceeaşi facultate de inginerie, pe care-i trimisese în SUA, într-un program iniţiat de fostul preşedinte şi sponsorizat, culmea de NASA. După stagiu, însă studenţii s-au făcut nevăzuţi pe teritoriul Americii şi nu puteau fi găsiţi pentru că primiseră telefoane noi speciale, coduri personale şi trebuiau să aştepte să fie contactaţi.
Profitând de orice slăbiciune a acestora pe care şi-o puteau imagina (în fond şi ei erau tineri), reuşesc să afle numele iniţiale şi figurile acestora şi încearcă să-i identifice în bazele de date ale imigraţiei şi pe internet, convinşi că au un cont de facebook.

   Paralel cu ei Jiang Shi, colonel veteran al armatei chineze, lucra pentru Al Doilea Departament, departament de spionaj care-i adunase pe cei mai importanţi strategi ai Chinei. ”Dragonul de Zăpadă”, un război fără limite împotriva SUA fusese ideea lui, respinsă iniţial de politicienii din “Comitetul Permanent al Politburo” care nu voiau ca statul să fie implicat şi, mai mult, aveau copiii la studii în America. În final au fost de acord cu condiţia că vlăstarele lor ”prinţişorii” să fie aduşi acasă şi mai ales totul să pară un atac Al Qaeda. Atacul ar creea un haos total în SUA, urmând să se desfăşoare înainte ca recoltele să fie strânse, pentru că în timpul iernii să se instaleze foametea şi populaţia să fie decimată. Shi trebuia să sincronizeze atacul celor 6 celule iar colegii lui informaticieni să intoxice internetul cu discuţii între adepţii jihadului la un atac. Pentru că unii dintre oameni dispar îl trimite pe Cheng (considerat James Bond al chinezilor) să afle ce se întâmplă, să elimine pe cine trebuie şi să scoată din America odraslele politicienilor ”prinţişorii”.

   Drumurile lui Harvath şi Cheng se intersectează şi se suprapun, totusiHarvath are de partea lui agenţiile care-l ajută aşa că identifica bazele de depozitare ale celulelor,recuperează aparatul luat de Cheng şi îi ia prizonieri pe “prinţişori”.

   De cealaltă parte echipa din acţiunea “Gold Dust” formată din 3 membrii SEAL şi agentul Billy Tang care cunoştea bine Coreea de Nord şi ca teritoriu şi ca limbă, reuşesc să găsească tabăra de antrenament, unde funcţiona şi o închisoare pentru “duşmanii statului”. Aceştia erau închişi împreună cu familiile lor până la 3 generaţii pentru a li se ”curată arborele genealogic”. Acolo erau torturaţi şi mureau cu miile. Tang salvează un băieţel Jin Sang. Acesta se furişa din lagăr, cu acordul paznicilor, şi mai prindea în capcane iepuri, din care le dădea şi lor. Cei care veniseră să se antreneze se prefăceau că sunt fermieri, învăţau să facă agricultură, iar câteodată trăgeau cu gloanţe de cauciuc în prizonierii care chipurile îi atacau. Jin Sang le povesteşte tot ce ştie el, iar Tang reuşeşte să între noaptea în tabără şi vorbeşte cu sora băiatului. Ea îi spune tot ce îi auzise pe chinezi şi coreeni vorbind, mai ales că aceştia nu se fereau de prizonieri, ştiind că vor muri cu toţii. Tang ar fi vrut s-o salveze şi pe fată, dar ea moare, aşa că îl ia pe băiat cu ei, hotărât să-l ducă în America şi să-l înfieze.

   La Wahington, preşedintele Porter şi conducătorii agenţiilor află că vechea administraţie luase împrumuturi fără număr de la chinezi, garantând în secret cu ţinuturi din state. Punând cap la cap toate informaţiile îşi dau seama ce aveau chinezii de gând şi ce armă voiau să folosească.
Din fericire reuşită echipelor, capturarea ”prinţişorilor”, le dau posibilitatea în spatele uşilor să discute altfel cu chinezii, care sunt de acord cu toate cererile. Jiang Shi este lăsat la mâna americanilor şi omorât. Impresionat de povestea orfanului coreean, preşedintele îi determina pe nord coreeni să accepte vizita organizaţiilor umanitare în lagăre şi chiar cercetarea dosarelor.

   Dacă vreţi să vedeţi ce monstruozitate concepuseră chinezii, la ce crime se pretează oamenii invocând lupta pentru dreptate, dar şi cum cei care chiar dacă nu sunt îngeri sunt de partea binelui, citiţi cartea. Romanul este scris într-un stil alert, multă acţiune, multe personaje bune sau rele, dorinţa de mărire şi mai ales putere:

“Soldaţii folosesc orice mijloace aflate la dispoziţia lor, ca să ţină în siguranţă Statele Unite. Thor îşi transformă cititorii, ei având impresia că participă, parcurgându-i cartea, la un TV show, cum e cunoscutul ”24”, direct în pagină.!” (Associated Press)
“Din Hong Kong în America, apoi în Coreea de Nord şi China, cu Al Qaeda şi puşcaşi marini din Navy Seal la bord, cititorul aflat în această navă virtuală abia îşi trage respiraţia în călătoria extraordinară pe care a conceput-o Brad Thor.” (Revista Suspense)

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Obsesia, de Karin Slaughter-recenzie

Titlu original: A Faint Cold Fear
Traducere: Ramona Neacşa
Editura:  RAO
Număr pagini: 407

Seria Grant County: 1.Furie oarbă (Blindsighted-2001), 2.Post-mortem (Kisscut (2002), 3. Obsesia (A Faint Cold Fear-2003), 4. Indelible (2004), 5. Faithless (2005), 6. Beyond Reach (2007) aka Skin Privilege

   Karin Slaughter, autoarea unor bestselleruri nominalizate la prestigioase premii şi traduse în 23 de ţări, oferă pentru prima oară publicului român un thriller palpitant, o combinaţie de suspans, mister şi pericol.

   ”Karin Slaughter este una din cele mai bune scriitoare de romane poliţiste din America” (Washington Post). Cărţile ei au fost publicate în peste 25.000.000 de exemplare şi traduse în 30 de limbi.

    Karin Slaughter s-a născut în 1971, în Atlanta, Georgia. Este recomandată de New York Times ca cea mai bine vândută autoare pe plan internaţional a zece thrillere, printre care Undone, Beyond Reach, Triptych şi Faithless, făcând parte din cele trei serii pe care le-a scris: seria Grant County, seria Will Trent/Atlanta şi seria Georgia, care le combină pe cele două.

Personajele principale se regăsesc dintr-o carte într-altă şi dintr-o serie în altă, dar cărţile pot fi citite şi de sine stătător.

   Karin Slaughter oferă cititorilor detalii prețioase în procesul de investigare a crimelor încât este imposibil să nu empatizezi cu cei care suferă și să îți pui semne de întrebare legate de cruzimea cu care sunt măcelărite victimele. Minuțiozitatea cu care scrie autoarea își dă senzația că nu lasă la voia întâmplării investigația sau modul cum s-ar putea dezlega misterul crimelor.

   Jeffrey Tolliver şeful poliţiei din Heartsdale îşi cheamă fosta soţie, medicul legist Sarah Linton, pentru a investiga o aparentă sinucidere. Cum Sara era în oraş cu sora sa însărcinată Tess, şi cum vrea şi ea să vină la locul faptei, aceasta o va aduce cu ea. Tess va vrea să urce pe deal pentru a-şi satisface nevoile de graviduţă. Cea care va descoperi “sinuciderea” este Ellen Schaffer, o blondă superbă care îşi făcea exerciţiile de sport. Cadavrul tânărului era foarte “zdruncinat”:

Victima zăcea direct sub pod, cu faţa în jos, pe pământ. Braţele erau întinse într-o parte, iar pantalonii şi chiloţii erau adunaţi în jurul gleznelor. Ai fi putut zice că doarme, dacă nu s-ar fi văzut sângele împroşcat şi urme de ţesut ieşindu-i din anus. O zgârietură lungă se afla la baza coloanei vertebrale, pielea îi era sfâşiată, dar nu cât să sângereze.
Apucă piciorul drept al băiatului ca să îl mute într-o parte, dar se opri când constată că laba piciorului nu se mişca din loc. Îşi strecura mâna pe sub cracul pantalonului şi pipăi oasele gleznei, apoi tibia şi peroneul. Era ca şi cum ar fi strâns un balon plin cu terci. Analiză celălalt picior, şi descoperi aceeaşi consistenţă. Oasele nu erau doar rupte, ci fuseseră făcute praf….
Partea de jos a penisului victimei fusese aproape complet jupuită de piele. O fâşie de zece centimetri de piele atârna de gland, iar o serie de cercei arătând ca nişte mici haltere străpungeau carnea la intervale regulate.”

   La locul faptei sosesc şi cei responsabili cu paza campusului: Chuck, al cărui tătic şi-a folosit influenţa considerabilă de ai face rost de slujbă, şi Lena Adams, o fosta poliţistă, care în urma răpirii, sechestrării, ţintuirii de podea, violărilor repetate de care a avut parte, s-a decis că nu mai poate continua ca poliţistă, dându-şi demisia. În timpul cercetărilor la faţa locului, Tess nu reapare, ceea ce o îngrijorează pe sora sa. Va porni pe urmele ei, iar ce descoperă o lasă fără vlagă şi îngrozită. Tess era întinsă pe jos, înjunghiată în piept, stomac şi scalpată parţial. Viaţa ei atârna de un fir de păr. Va fi transportată cu elicopterul de urgenţă, iar poliţiştii din zonă vor încerca să descopere cine a făcut aşa ceva chiar în apropierea lor.

   Sinuciderea primei victime este cu semnul întrebări, datorită înjunghierii lui Tess. Se pare că cineva urmărea din pădure, iar Tess l-a surprins. Părinţii tânărului erau: tatăl profesor în campus, iar mama consilier pe probleme psihice.

   A doua victimă a aşa-zisei sinucideri, este chiar fata blondă, Schaffer, care a fost găsită împuşcată în cap, sau ce a mai rămas din el.

Tânăra se afla pe canapea, cu picioarele încrucişate în jurul ţevii unei puşti. Ţeava era aţintită către cap-sau mai degrabă către ce mai rămăsese din cap. Schaffer purta o pereche de blugi mulaţi şi un tricou scurt. Picioarele erau goale, cu degetul mare prins în mecanismul de tragere.’

   Două sinucideri în două zile nu e chiar ceva neobişnuit, dar înjunghierea lui Tess îl pune pe gânduri pe Jeff. Se pare că Andy, prima victimă, avea pictat un tablou cu organele intime a celei de a doua victime. Să fie o legătură între cei doi?

   Cei doi ar fi fost evrei, iar cineva din Campus scrie pe ziduri cuvinte denigratoare la adresa negrilor. Poate cineva vrea doar rasă pură de albi? Ştim că Tess era însărcinată cu un negru. Atât timp cât este negru, evreu, hispanic, nu contează. Este cazul de panică generală?

   Lena, cea care în urmă traumelor suferite, a încercat să se ducă la psiholog (mama primei victime), dar coşmarurile o fac să bea peste măsură. Totuşi, un student o agaţă şi îi propune informaţii care ar putea să o ajute să descopere ceva din viaţa primei victime. Ethan, care nu are deloc un cazier curat, care a fost în puşcărie pentru participarea la viol a prietenei sale, acum vrea să o agaţe pe Lena. O va duce să discute cu Scooter, un drogat, şi student în campus, dar care era prieten cu Andy. A doua zi, Scooter va fi găsit spânzurat.

Capul puştiului îi atârna pe piept, părul soios acoperindu-i faţa şi gâtul. Nu purta nimic în afară de o pereche de pantaloni scurţi murdari.Ţinea mâna băgată înăuntru, şi Jeffrey îşi închipui de ce era aşa. În jurul gâtului lui se afla înfăşurată o curea de piele pe care Jeffrey nu o văzuse de pe hol. Părul lui Scooter era atât de lung şi de soios, încât Jeffrey fu surprins că abia acum îl văzuse.
Jeffrey dădu pe spate părul, care se mişca într-un mănunchi gros şi lipicios. Cureaua era prinsă în jurul gâtului atât de strâns, încât catarama săpase adânc în piele. Jeffrey nu voia să slăbească strânsoarea, dar văzu un rest de spumă ivindu-se din partea de sus. Urmări capătul curelei şi o găsi prinsă de o altă curea, făcută din pânză groasă. Catarama celei de-a doua era pusă într-un cârlig mare şi rotund prins în perete. Curelele erau întinse, greutatea cadavrului trăgând de cârligul din perete.

   A treia sinucidere? Sau o altă crimă mascată? Este implicată Lena în aceste decese? Se pare că se găsesc amprente ale ei cam peste tot. Jeff, fostul ei şef din poliţie, nu poate scoate multe de la ea. Încearcă să o înţeleagă când se opune aducerii la secţie, dar nu înţelege ce are de a face cu Ethan, mai ales că apar vânătăi şi lovituri pe fosta poliţistă. Cei doi se bat reciproc?

   Când este găsită a patra victimă, chiar Chuck, fostul ei şef de la campus, Lenei i se va pune cătuşele. Cuţitul care îl poartă asupra ei, va fi găsit într-o baltă de sânge. Se pare că, cu el i-a fost tăiat gâtul victimei. Cine este vinovat? Câte crime mai apar? Ethan să fie criminalul rasist? Cu un trecut ca al lui, cu tatuajele care îi împânzesc corpul, este candidatul perfect la tabloul criminalului.

   Va reuşi Sara să treacă peste vina ce o poartă de a nu fi avut mai multă grijă de sora sa? Părinţii ei o vor ierta? Cum decurge relaţia dintre Jeff şi Sarah? Ştim că Jeff a înşelat-o, iar divorţul a urmat la scurt timp. Va mai acorda o şansă relaţiei lor şi aşa fragile?

Vă las să descoperiţi cine este adevăratul criminal.

   Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Obsesia de Karin Slaughter este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee-recenzie

Titlu original: Simply Sexy
Colecţia Glossy Books
Traducător: Dorina Tătăran
Data apariţiei: 2012
Nr. pagini: 400
Editura Nemira

Trilogia Sexy: 1. Incredibil de sexy (Suddenly Sexy), 2. Păcătos de sexy (Sinfully Sexy), 3. Pur şi simplu sexy (Simply Sexy)

   Dacă vă plictisiţi de moarte şi nu ştiţi ce să citiţi atunci sigur ar fi cazul să diversificaţi. Trilogia Sexy abundă de romantism şi este răcoroasă precum o ploaie caldă de vară. Dacă vă prinde genul acesta, vă puteţi bucura de personaje prietenoase, zâmbitoare, mereu puse pe glume. Prietenia dintre Kate, Chloe şi Julia poate fi contagioasă, se simte că sunt unite şi se ajută de fiecare dată când sunt în impas, iar oportunităţi vor fi destule pentru au ca obiectiv salvarea postului de televiziune KTEX TV. Dacă ar fi fost patru femei, atunci vă gândeaţi la Sex and the City, dar aşa vă limitaţi la ce aveţi. :)

      Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee este o carte despre viaţă, provocări, ambiţii şi decizii. Prezentul de multe ori ne determină să găsim un alt început, să lăsăm trecutul în urmă şi să mergem mai departe. Julia Boudreaux este o femeie puternică, dar sufletul ei încă mai poartă urmele celor care şi-au lăsat semnătura după bunul plac. Şi-a dorit să fie iubită de tatăl ei, să îl atragă cu reuşitele şi să petreacă cât mai mult timp împreună. Din păcate, lipsa mamei, indiferenţa tatălui orientat către distracţii au făcut-o mereu să îşi schimbe dorinţele din mers. Acum este matură, provocatoare, sexy, o adevărată devoratoare de bărbaţi, însă ceva lipseşte. Vrea să fie iubită, apreciată, să iasă din clasicul şablon al celor care sunt atraşi doar de fizicul ei, în fond şi frumuseţea are preţul ei. Aşa i se declanşează ideea de a aplica o măsură radicală – să-şi schimbe look-ul :) .

   Dar nu o face oricum, ci la scurt timp după ce aterizează în casa ei, Ben Prescott, cumnatul celei mai bune prietene, un alt devorator de femei. Cum ar putea să refuze un bărbat accidentat care trebuie supravegheat îndeaproape de cineva cunoscut?

   Kate este altruistă, drăgută, dar şi o adevărată ispită. Ceea ce nu ştie este că Ben nu este cine pretinde, ci are o meserie riscantă-poliţist sub acoperire. Colegul şi cel mai bun prieten al său a fost ucis în circumstanţe ce lasă de dorit şi simte că este datoria lui să afle cine sunt infractorii, să-i trimită după gratii. Caută dovezi, discută cu oameni, dar o face în calitate de traficant de droguri prin cartiere dubioase şi într-un moment de neatenţie este împuşcat. Acum trebuie să se refacă, dar cum poate să stea liniştit, are prea multe de făcut. Umblă cu disperare pe internet, pune anunţuri, caută indicii, plasează capcane virtuale în speranţa că cineva/oricine va muşca momeala.

   Ar fi fost prea frumos dacă ar fi fost singur, dar acum în calea lui apare Julia, o femeie perfectă pentru şifonat aşternuturi. :) Gândurile lascive îl bântuie şi nu ştie cum să procedeze, ştie că se joacă cu focul, dar chiar nu se poate abţine. Este bărbat şi are necesităţi, nu poate fi indiferent.

  Atunci când un sărut ajunge să le schimbe planurile, îşi dă seama că undeva a procedat greşit pentru că frumoasa lui ispită a renunţat la hainele sexy şi s-a transformat într-o călugăriţă. Sobrietatea nu o prinde şi pe lângă problemele pe care le are, ştie că trebuie să o convingă, să-i arate că este păcat să se piardă printre ţinute şterse, fără pic de farmec.

    Încetul cu încetul cei doi vor purta discuţii interesante, fiecare se va strădui să afle cât mai multe, dar când Julia are o nouă idee pentru KTEX TV-televiziunea deţinută de tatăl şi cea la care lucrează în prezent. Totul ia o altă întorsătură.

   Scopul ei este de a găsi un bărbat obişnuit, sexy, îndrăgostit iremediabil de o femeie, dar şi cu potenţial de a fi schimbat radical. Cum ar putea să găsească un bărbat Neanderthal care să fie perfect pentru emisiunea: Transformă Bărbatul Primitiv într-un Bărbat Sensibil?

    Şi acum începe adevărata nebunie…

   Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee este genul de lectură care te poate captiva de la primele rânduri dacă te prinde stilul uşor, flexibil, fără pretenţii. Mi-aş fi dorit mai multă savoare, să se ridice la nivelul primelor două volume, însă o parte din scenariu a fost previzibil. Chiar dacă ador cărţile romantice, autoarea ar fi putut să iasă puţin din conul de umbră, să condimenteze acţiunea cu altceva pentru ca finalul să fie perfect.

    M-am simţit bine să pătrund în lumea ratingului, a cercetărilor pentru a găsi cheia succesului care să placă audienţei. Prezentarea vizuală, coperţile originale păstrate de Editura Nemira ar putea să vă îmbie şi de ce, să le găsiţi chiar interesante.

   Cartea Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

M-am luptat cu Hyperion [spuse Apollo, n.n.] și eu am fost cel care l-a închis în cripta lui. a fost o luptă sângeroasă și... în fine, să zicem doar că are toate motivele să mi-o plătească. În momentul în care o să-și dea seama că avem semizei pe pământ, o să-l caute pe copilul meu

Întoarcerea, volumul I din seria Titanii, de Jennifer L. Armentrout-recenzie

Grupul Editorial Corint (Leda Edge, 2017)

Titlu original:The Return (2015)

430 de pagini

Traducere de Alexandra I. Fusoi

Gen: fantasy, erotic

   Azi vreau să vă vorbesc despre o carte care a făcut revoluție în capul meu: Întoarcerea. Am început-o în urmă cu două săptămâni, însă am abandonat-o după câteva pagini, dezamagită de cruzimea personajului principal masculin, de aroganța sa și aluziile la diverse mărci de produse americane. Dar, cum eu nu las niciodată o treabă pe jumătate făcută (în cazul acesta, nici măcar pe un sfert) și știind că cei de la Corint scot cărți bune, am deschis-o din nou.

   Ora 21. Mă așez confortabil în pat, potrivindu-mi teancul de perne de sub cap. Încep să citesc. Acțiunea se petrece în zilele noastre, într-o lume pe care noi o cunoaștem doar pe jumătate. Îmi fac o părere și despre protagonist: un tip puternic, crud, un soi de armă umană la care apelează zeii Olimpului ca să le rezolve treburile murdare. Arată și tare bine: tot numai mușchi, păr rebel, ochi de chihlimbar superbi. Și mai este și narator. Aflu despre el că s-a născut din împerecherea unui pur cu un semi și că este un Apollyon, pe nume Seth. Și că este unicul, deoarece, dacă ar exista doi Apollyoni, unul ar putea deveni Ucigaș de Zei. Buuun. Am înțeles că Olimpul s-a mutat în S.U.A.. Mai mult, zeul Apollo îi oferă misiunea de a-i proteja fiica, semizeu cu puterile încătușate, de furia Titanilor evadați din Infern.

 M-am luptat cu Hyperion [spuse Apollo, n.n.] și eu am fost cel care l-a închis în cripta lui. a fost o luptă sângeroasă și… în fine, să zicem doar că are toate motivele să mi-o plătească. În momentul în care o să-și dea seama că avem semizei pe pământ, o să-l caute pe copilul meu. Apollo s-a întors spre mine. E fiica mea, Seth. Ai grijă de ea și n-o să uit.

   Capitolul al doilea are un alt narator. O naratoare, mai exact: Josie. Ea – opusul lui Seth: timidă, marcată de boala mamei (diagnosticată cu schizofrenie paranoidă), care spunea, printre altele, că în urmă cu douăzeci de ani, un înger a coborât din cer și a lăsat-o însărcinată.  Acum, este studentă la psihologie, are o prietenă bună în persoana colegei de cameră și se simte oarecum vinovată că nu-i este alături mamei.

   Ora 22. Sorb relaxată din cafeaua decofeinizată și asist la întâlnirea electrizantă dintre cei doi; se izbesc unul de altul din întâmplare. La a doua întâlnire, Seth îi spune adevărul: ea este fiica lui Apollo, zeul antic, și trebuie să se ascundă de titani, deoarece aceștia îi vor eterul (al cincilea element), pentru a-și recăpăta puterile pierdute în timpul luptei anterioare cu zeii. Ca o ironie, pericolul devine iminent și Seth este pus în situația de a o salva pentru prima dată, unindu-și forțele cu Erin, o furie (personaj mitologic cu rol în pedepsirea nedreptăților), de o umbră, iscoadă a titanilor.

Am ridicat privirea chiar în momentul când furia își vâra ghearele în stomacul umbrei. Am văzut sângele țâșnind, iar cheagurile au erupt de jur împrejur. Umbra și-a dat capul pe spate, eliberându-se într-un fum negru care s-a izbit de tavan, zguduind pereții.

Furia s-a năpustit în sus, deschizând gura. Pieptul i s-a ridicat în momentul în care a inspirat. Fumul negru a încremenit, clocotind și șerpuind în mijloc, în timp ce în jur se zbăteau lujeri ca niște degete.

    Ora 23:30. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe carte. Acțiunea are un ritm alert, e plină de suspans, iar între cei doi există un joc erotic savuros. Aceștia se îndreaptă de la Radford spre Academia Legământului din Dakota de Sud, unde Josie va fi în siguranță, sau cel puțin așa cred ei că va fi.

–Dacă mă lovești iar, o să te pun în portbagajul mașinii ăsteia, în fața tuturor oamenilor și a tuturor zeilor, și o să te bat la fund așa cum ar fi trebuit să te bată mămica ta.

A rămas cu gura căscată.

–N-ai îndrăzni!

Fără să folosesc practic deloc forța, am tras-o în față și, până să se poată feri, i-am prins mijlocul cu celălalt braț, ținând-o pe loc. Trupul mi s-a încins imediat în toate punctele unde eram conectați. Era cu un cap mai scundă decât mine, dar ne aliniam suficient de bine în zonele importante. Așa absorbit cum eram de moliciunea ei care se apăsa pe mine, am uitat ce naiba făceam. Ceva cu bătut la fund?

Era un plan al naibii de bun.

–Ba aș îndrăzni, i-am spus, cu glas scăzut. Și mi-ar plăcea foarte tare și până la capăt.

    E trecut de miezul nopții și eu stau în șezut, aproape ținându-mi respirația; cei doi îl înfruntă pe titanul Hyperion, acasă la bunicii lui Josie. Îmi rod unghiile din cauza suspansului. După acest episod, descopăr un alt Seth, unul grijuliu, tandru și aflu detalii din viața lui anterioară, despre Alex și legătura lui cu Ares.

Urma să murim. Panica se înfigea adânc în mine. Am ridicat bărbia, am văzut pușca și am văzut și trupul bunicului. Lacrimile mi-au încețoșat privirea. Nu voiam să mor. Nu așa. Nu voiam să moară Seth.

Învocând toate rămășițele de forță pe care le mai aveam, m-am rostogolit și am apucat arma. Cu mâinile tremurând, m-am răsucit pe spate, m-am ridicat și am îndreptat pușca spre titan. Îl prinsese pe Seth de gât. Am înălțat în grabă o rugăciune și am apăsat pe trăgaci. Reculul m-a trântit pe spate, dar am văzut că alicele l-au lovit pe Hyperion în spinare. I-a dat drumul lui Seth și s-a clătinat într-o parte. Din gaura de dimensiuni remarcabile din spatele lui se ridica fum.

    Ora 02:40. Îmi frec ochii cârpiți de somn. Să aibă măcar un moment de intimitate și mă culc, îmi zic înciudată. Oare care o fi povestea dintre Alex și Seth?

   Ora 05:30. Începe să se lumineze de ziuă. Punctul culminant. Clar nu mă culc până nu termin! Cei doi își mărturisesc sentimentele. În sfârșit!. Apar umbrele, apare Hyperion. Se dă o luptă din care doar unul va ieși învingător. Apollo îi descătușează lui Josie puterile. Asist la un pseudo-deznodământ. Josie e semizeu și viața ei e abia la început. Închid cartea și intru pe net. Poftim? Nu s-a tradus continuarea? Viața Noaptea mea s-a sfârșit!

   Mai are rost să vă spun că romanul acesta a urcat în topul celor mai bune cărți citite în 2017? Pluriperspectivism, tehnica poliedrului (surprinderea unui eveniment din unghiuri diferite), fină analiză psihologică, echilibru între situațiile dramatice și cele erotice, umor etc. Întoarcerea conține ingredientele unui roman desăvârșit, destinat publicului new adult, care m-a făcut să oftez nostalgic și pe mine, găină bătrână și mioapă.

Cartea Întoarcerea, de Jennifer L. Armentrout a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
23

Zăpezile care dor, de Florina Sanda Cojocaru-recenzie

“Nu mi-e nici primăvară şi nici iarnă.
Mi-e dor de tine. Eu atâta ştiu.
Nu mi-e tăcere, nu îmi e nici larmă,
Sunt doar un mort ce-şi spune că e viu.”

   Florina Sanda Cojocaru ne surprinde cu un nou roman, scris în maniera ei inconfundabilă, o continuare a vieţii Elsei şi o finalitate a încercărilor sortite ei.

   Am avut senzaţia citind “Elsa” că finalul adevărat nu este acela, că nu Knute este limanul final al vieţii ei.
Pentru cei care nu aţi citit “Elsa” am să fac câteva referiri şi la acesta pentru că unele personaje, chiar dacă nu mai sunt, se regăsesc în amintirile şi sentimentele Elsei şi-n acest roman.

   “Doc”-Cezar, marea iubire a Elsei, deşi a plecat către stele, o bântuie şi acum, după atâţia ani în care ea a încercat să trăiască. El i-a modelat mintea şi sufletul de adolescentă şi apoi viaţa de femeie tânără. Doc a iubit-o nespus, în felul lui, deşi parcă mereu încerca să-şi pună oprelişti, s-o lase să-şi continue viaţa.
Elsa l-a iubit aşa ursuz, morocănos sau vesel, rău sau bun, l-a iubit chiar şi când o respingea, chiar şi când nu l-a înţeles. Şi totuşi comportarea lui Doc are o explicaţie: o iubea, dar ea era tânăra faţă de el şi “orgoliul“ lui de bărbat nu i-ar fi permis să fie respins. Apoi când îşi ia “inima-n dinţi” şi-i acceptă iubirea trebuie s-o respingă, tot din orgoliu, dar de data această “orgoliul” de a nu-l vedea murind. ”Joaca “ asta cu sufletul ei o face vulnerabilă, aşa o are pe Mascha, dintr-o relaţie adulteră (Tibi, tatăl fetii era căsătorit), dar nu regretă nici un moment apariţia copilului.

   Fugind de “demonii iubirii” pentru Doc, ajunge în Danemarca unde îl cunoaşte pe Knute, danezul ei blond, o vreme cavalerul ei în armură strălucitoare.
Knute o iubeşte, pare să o înţeleagă, îi dă numele lui Maschei şi o creşte ca pe fiica lui. Apare apoi Anne-lise, fiica lor şi pare că totul e bine. Elsa se ocupă de casă, de fete, pictează, scrie, dar la fiecare ezitare, fiecare clipă neplăcută, fragmente din scrisorile lui Doc, pe care el nu i le-a trimis niciodată (le-a primit după moartea lui) îi revin în minte.

Anii trec, oamenii se schimbă…

   Elsa simte că soţul ei Knute este schimbat, dar nu ştie ce să facă şi din ce în ce mai mult îl simte pe Doc între ei şi-şi reaminteşte cuvintele lui:

“Mi-e pustiu fără tine, un iad pe pământ. Să am posibilitatea să cred că ne vom întâlni în rai, că vei lăsa partea ta de verdeaţă pentru partea mea, că vei reintra în viaţa mea, cea de după. Chiar aşa? Cu cine ai alege să încerci o altă formă de existenţă? Cu danezul liniştit sau cu mine? Interesant subiect. Abia acum sunt îndrăgostit aşa cum ai fi vrut, pentru că te iubesc în mod dezinteresat, fără egoism, fără strop de misoginism. Trebuia să te trăiesc. M-am crezut nemuritor. Acum plătesc, şi într-un mod meschin. Când mă doare rău, mă gândesc la tine. Tot ce simt, dragostea, pentru că e vorba de multă, multă dragoste, acţionează ca un calmant, atunci când cele clasice nu îşi mai fac treaba. Şi când Paula pleacă îmi rămâi tu.”

   E greu când ai avut o iubire ca a Elsei, chiar dacă te-a dezamăgit, faptul că el “a plecat la stele” te face să idealizezi omul, să-i vezi numai părţile frumoase, să uiţi eşecurile şi să nu te gândeşti că dacă încă ai fi de fapt cu el poate nu ar fi totul perfect. Şi Doc s-a înşelat şi în privinţa “danezului liniştit”…

   Speriată că l-ar putea pierde pe Knute şi pe fete, Elsa încearcă o ieşire în ploaie, discuţii şi drăgălăşenii, chiar o vacanţă, dar totul e un eşec şi atunci cum să nu-şi rememoreze cuvintele lui Doc:

“Într-o zi, am gândit că mi-ar plăcea să fiu după moartea mea o iarnă, nu pământ, un alt om sau un animal. Doar o iarnă, şi să ning peste tine, cuprinzându-te în albul singurătăţilor mele, să mă strecor până la piele şi dincolo, curgându-ţi în gânduri ca versurile unei poezii de dragoste. Rad de unul singur. Sunt pierdut. Nimeni nu îmi oferă un colţ din rai şi nici iarnă să fiu, nu mă ajută nimeni, dar încă pot visa, nu? Mă întreb când vei începe să mă uiţi, pentru că şi uitarea e firească. Şi dacă voi deveni iarnă, mi te voi aminti, te voi iubi la fel de mult?”

   Knute pe de altă parte, gelos pe faima ei, pe reuşitele ei în pictură şi scris, pe admiratorii ei, temându-se că ea l-ar putea părăsi, dar şi gelos pe Doc, gelos pe un mort, se schimbă enorm fără să-şi dea seama:

“Gelozie. Un cuvânt urât. Boală. O boală grea, de care nu te mai vindeci. Nu poţi lupta cu un mort şi cu amintirile pe care acesta le-a lăsat. Pur şi simplu, nu ai cum.”

   Cuvintele dintr-o scrisoare a lui Doc, scrisă de altfel pentru Elsa, dar pe care el o traduce, îl fac să se îndoiască şi de el şi de ea, îl fac să ardă de gelozie:

   “Mă întreb şi acum dacă am meritat dragostea ta. Nu ştii să iubeşti decât într-un singur mod cu un devotament total faţă de omul care ţi-a cucerit inima. Nici nu realizez dacă ştii să minţi. În ochii tăi se citesc teamă sau bucuria, depinde. Tu nu ştii să mimezi fericirea atunci când nu o ai. Doamne, ce am pierdut? Mai mult decât o viaţă, cu mult mai mult.”

   Orgoliul lui combinat cu gelozia extremă îi întunecă lui Knute minţile şi-i distrug viaţa.
O înşală pe Elsa cu Anja, o îndepărtează pe nesimţite de toţi prietenii ei, în jurul lor fiind doar prietenii lui, o lume cu care Elsa nu prea rezonează, e dur, brutal, ironic, o bănuieşte tot timpul, îi subminează încrederea în ea însăşi atât de greu câştigată.
Elsa se simte singură, prizonieră într-o colivie pe care o acceptă doar de dragul fetelor, fără a avea cu cine vorbi deschis (mama ei era în ţară), aşa că se refugiază în convorbiri pe facebook cu un necunoscut Nenu, pe numele real Darius. Discuţiile curg uşor, firesc, totdeauna e mai uşor să fii sincer cu un necunoscut:

“Apropierea de un om care este la mii de kilometrii distanţă. Cum s-a făcut? Cine a început să povestească primul? Nici nu îmi mai amintesc, dar aş putea să caut în istoric. Tot ce ştiu este că îmi face bine să vorbesc cu cineva, nu la modul formal, să îmi cântăresc cuvintele din teamă de-a nu leza pe cineva. Ştiu. În orice relaţie care scârţâie, ambii parteneri poartă vini. Vina mea este că am crezut că mă pot vindeca, vină lui, dacă se poate numi vină, e că nu mai are răbdare cu mine. Şi nu mai am puterea să lupt cu fantasmele trecutului, pur şi simplu, le accept, cu mine, în mine.”
“Nu sunt perfectă, nici nu am pretenţia să cred asta, dar îmi lipsesc cuvintele, cele dintre mine şi omul meu, atingerile de altădată, căutările…Îmi lipseşte el, cum ar putea spune despre mine cât de mult îi lipsesc. Nefericiţi în trăirile noastre, la un moment de cotitură. Aici intervine povestea schimbului de mesaje cu un necunoscut.”

   Cuvintele lui Nenu, gândurile lui exprimate brutal de sincer îi amintesc de Doc, doar că de astă dată nu e vorba de iubire ci de o ”descătuşare a tăcerilor” ei.
Elsa încearcă să-şi refacă relaţia cu Knute, doar că acesta îi verifică facebook-ul, îi vede mesajele schimbate cu Nenu şi nu e satisfăcut de explicaţia că discuta cu un cititor al cărţii ei. Knute începe s-o urmărească, s-o verifice şi-n acelaşi timp îşi expune ostentativ relaţia cu Anja.
Între timp intervin şi discuţiile cu Mascha, acum adolescentă, care în copilărie l-a cunoscut pe Doc, dar n-a putut şi nici acum n-o poate înţelege pe mama ei. Îl iubeşte pe Knute şi are impresia că e numai vina Elsei că el suferă.
În zbaterea acestei căsnicii, din ce în ce mai terne şi urâte, a încercărilor de-a se reapropia de Mascha, în neliniştea de-a nu şti ce face mama ei (dacă mai bea sau nu), singura ei oază de linişte sunt discuţiile pe net cu Nenu. Discuţiile cu el îi fac bine, el îi explică oarecum temperamentul, orgoliul şi furia bărbaţilor, care sunt în acelaşi timp şi duri şi copii. Nenu îşi dă seama că Elsa îl crede mai în vârstă aşa că îi spune câte ceva despre el:’

“Am 55 de ani. Sunt bătrân Elsa, încăpăţânat ca un catâr şi am început să îmi iubesc singurătăţile. Călătoresc mult, poate şi pentru faptul că atunci când ajung acasă, nu mă aşteaptă nimeni.”

  Crezându-l mai în vârstă Elsei îi e uşor să vorbească cu el, să-şi spună frământările şi durerile, dorindu-şi să aibă o baghetă magică cu care să rezolve toate problemele:

“Am nevoie de-o baghetă magică, să mă trezesc dimineaţa şi să văd totul roz, atât de roz până la starea de greaţă, să mă prefac, domnul meu, că totul e perfect şi chiar nimic nu pute în micul meu univers.”
“Nu îţi ştiu nici numele de familie, nici măcar nu ştiu dacă mi-ar ajuta la ceva.”
“Sunt…eu cu perfecţiunile şi imperfecţiunile mele.”

   Discuţiile îi fac să se cunoască mai bine şi să se aline reciproc.
Nenu are o fiică Teona, care locuieşte cu mama ei în Italia, el nu se poate “lipi” de nici o femeie reală şi trece din relaţie în relaţie, aşteptând la fel ca Elsa o nouă dragoste. Singurele constante în vieţile lor sunt fetele şi pentru ele încearcă să meargă mai departe.
Apoi Nenu îi cere să se vadă cu el o oră în gară, în drumul lui spre Italia. Se întâlnesc şi pentru amândoi este dragoste la prima vedere, deşi Elsa este şocată că nu este bătrânul care credea ea, ci un bărbat tânăr, de seama ei, un specimen frumos chiar. La început e supărată că i-a ascuns adevărul, dar îşi dă seama că dacă îi ştia vârsta reală nu ar fi fost aşa deschisă cu el.

 Dar urâţenia vieţii le întunecă întâlnirea şi realităţile vieţii îi ajung din urmă.
Elsa încearcă să-şi refacă căsnicia, dar rămâne gravidă, deşi nu-şi mai dorea un copil şi Knute parcă se mai potoleşte. Dar e chinuită de premoniţii legate de fiica ei mai mică Anne-lise. Knute n-o ia în serios, e preocupat doar de copilul care trebuie să vină, dar şi de relaţia cu Anja.

   Apoi Anne-lise pleacă, lăsată de Knute, în Italia cu clasa, dar autocarul se răstoarnă şi copila ajunge în comă la spital. În urma şocului Elsa pierde sarcina, e dusă de soţul ei la un psihiatru, dar reuşeşte să fie alături de fiica ei. Anne-lise îşi revine, dar toate încercările lasă urme adânci. Şi totuşi Elsa e hotărâtă să îndure orice, conştientă că în Danemarca n-ar avea nici o şansă să-i fie încredinţate fetele.

Şi viaţa îşi urmează căile ei…

   Knute pusese pe cineva s-o urmărească şi să-i facă poze la întâlnirea din gară. Aşa că o duce la un avocat, cere separarea, fetele rămân la el, permiţându-i doar întâlniri supravegheate şi o aduce pe Anja în casă.
Surprinzător, cea care o ajută şi o sprijină este Anna, soacra ei. Ajutorul Annei este valoros, aşa că îşi vede fetele mai des, şi e ajutată şi băneşte, deoarece Knute îi tăiase toate căile de existenţa, chinuind-o nemilos, parcă cu aceeaşi putere cu care o iubise cândva.
Mama ei paralizează şi ea este nevoită să revină în România s-o ajute, deşi Knute o ameninţă că dacă pleacă îşi va pierde de tot fetele. Doar că de astă dată Knute are parte de revolta fetelor şi a mamei lui care nu sunt de acord cu el.

   Lipsită de bani, Knute îi închisese toate conturile, Elsa se angajează şi are grijă de mama ei. În toată nebunia şi durerea ei, Nenu este cel care o caută, o ajută băneşte când Knute îi dă un ultimatum să ajungă în Danemarca şi o va ajuta pe mama ei în continuare.
Nenu, pe numele lui Darius, are şi el zbuciumurile lui. Teona, fiica lui, este diagnosticată cu cancer şi face un tratament dur cu citostatice, mai întâi în Italia apoi în Turcia, dar este inutil. În timpul analizelor află că de fapt Teona nu este fiica lui biologică, dar asta nu-l opreşte să fie alături de copila lui, mai ales că mama fetii e indiferentă şi mercantilă. Încearcă să-şi ajute şi sora mai mică Maria, care duce o viaţă de chin cu un om violent, dar ea se întoarce la el.

   Doi oameni chinuiţi de soartă, şi el şi ea, oare ce surprize le mai oferă viaţa?
Darius îşi construieşte în “munţii lui” o pensiune căreia îi dă numele Teona şi chiar încearcă să-şi refacă viaţa cu o colegă.

   Elsa revenită în Danemarca devine ”amanta propriului soţ”, stă tot separat, dar îşi vede copilele mai des.
Când Elsa pleacă în ţară anunţată de recăderea mamei ei, Mascha îi cere lui Knute s-o aducă să-şi vadă bunica. Mama ei moare şi Mascha o sprijină mult cu înmormântarea.
Revenite în Danemarca Mascha îi anunţă că vrea să facă studiile în România şi Knute o aduce la facultate. Cu Mascha plecată, cu soacra ei refăcându-se după un infarct, cu vizitele lui Knute, viaţa Elsei curge liniar întreruptă de neliniştile şi regretele ei şi ale soţului:

“-Nu ţi-am dat nici un motiv să te mai îndoieşti. Sunt aici. Nu am mai plecat niciunde nu am mai vorbit cu nimeni.
-Da, dar pot eu să ştiu ce ascund gândurile tale?
-Îmi pare rău că nu există nicio aparatură care să confirme vorbele mele. Poate astfel te-ai linişti. O radiografie a gândurilor, vă rog! Ar fi interesant.”

   Lucrurile par a se linişti. Când Mascha nu mai răspunde la telefon, de data asta la premoniţiile Elsei, Knute reacţionează şi pleacă amândoi la Bucureşti. Aici află că Mascha e la spital cu peritonită. Lângă patul copilei Knute îi cere Elsei să-l ierte pentru toate mizeriile, să revină acasă spunându-i că a anulat actele făcute la avocat, că-i vor fi recunoscute drepturile indiferent ce hotărâre va lua şi că Anja va pleca:

“Am greşit amândoi, nu ştiu care dintre noi mai mult, am puterea să uit, sper că şi tu o vei face. Te-am pedepsit prea aspru. Nu mă pot întoarce în trecut, să îndrept greşelile, nu pot să-ţi ascult tăcerile din urmă, dar sunt deschis la dialog, măcar de azi înainte. Nu vreau să te pierd! Nu acum!”

Elsa acceptă, convinsă că-şi poate trăi viaţa cu Knute mai departe:

“Pot reînvaţa să iubesc un om, am această credinţă că pot. Pot uita totul. Să trăieşti cu ura în suflet, presupune un consum prea mare de energie. În această viaţă acestea sunt realităţile mele! E timpul să revin în prezent, să las iubirea pentru Doc într-un colţ de suflet, să gândesc că Nenu are o altă realitate, una care nu cuprinde trăirile mele, doar aşa pot să merg mai departe.”

Dar din nou…viaţa…
Hotărăsc să meargă să vadă şi mormântul mamei Elsei, dacă tot sunt în ţară. Pe drum au un accident de maşină, Knute o salvează pe Elsa, dar el moare în explozia maşinii.
Nu vă spun mai multe. Dacă citiţi cartea veţi afla ce se va întâmplă cu Elsa, fetele ei şi cu Nenu-Darius. Şi normal că e mult mai multă conversaţie, sunt întâmplări, idei, gânduri, sentimente pe care le veţi putea simţi doar citind romanul.

   “ZĂPEZILE CARE DOR” este un amalgam de sentimente, vise, speranţe, iubiri de la prima până la ultima filă.
Ca şi celelalte romane ale Florinei Sanda Cojocaru şi acesta îţi răscoleşte sufletul şi mintea, trăieşti cu personajele fiecare moment, te regăseşti în gândurile şi visele lor, plângi şi râzi cu ele, şi mai ales iubeşti cu ele.

Felicitări Florina pentru încă un roman cu, despre şi pentru suflet!

  Elefanții nu uită niciodată, de Agatha Christie-recenzie

Titlu original: Elephants can remember
Editura: Litera
Colecția Agatha Christie
Seria Hercule Poirot
Anul apariţiei: 2017
Traducere de: Iordana Ferenț, Ștefan Ferenț
Număr pagini: 297
Gen: Polițist
Cotație Goodreads: 3,63
Nota mea: 5 steluțe din 5

      „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Întotdeauna e o plăcere să (re)citesc cărți de Dame Agatha. Chiar îmi era dor de stilul ei, de logica specifică romanelor ei, de micile celule cenușii ale lui Poirot și de intuiția lui Ariadne Oliver. Și când te gândești că atunci când a scris această carte, autoarea avea peste 80 de ani… Câtă luciditate, câtă logică putea să aibă această femeie și la o asemenea vârstă… Nu pot decât să mi-l imaginez pe Poirot spunându-i „Chapeau, chère madame!”.

    „Mama l-a ucis pe tatăl ei sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă?” – este întrebarea adresată lui Ariadne Oliver la un prânz literar de către o femeie, referindu-se la Celia Ravenscroft, o fină de-a scriitoarei.

    Așadar, în acest roman ne reîntâlnim cu Ariadne Oliver, scriitoarea de romane polițiste, prietenă cu Poirot. Aflată la un prânz literar, un fel de întâlnire dintre scriitori și cititori, este abordată de o femeie ce se recomandă drept viitoarea soacră a Celiei Ravenscroft, fina scriitoarei. Aceasta îi adresează fără menajamente întrebarea de mai sus, insistând că doamna Oliver trebuie să știe. Când scriitoarea, luată prin surprindere, îi spune că nu are răspunsul la această întrebare, femeia insistă, susținând că este o problemă foarte importantă pentru ea.

    Deși femeia i-a lăsat o impresie dezagreabilă, doamna Oliver nu poate să ignore întrebarea. Curiozitatea o roade, așa că îi face o vizită celebrului Hercule Poirot, propunându-i s-o ajute în investigație.

    Amândoi cad de acord că varianta cea mai rezonabilă ar fi să nu dea curs rugăminții acelei femei, însă curiozitatea… curiozitatea nu le dă pace:

 

– Curiozitatea umană, repetă Poirot. O chestiune foarte interesantă. Să ne gândim la ceea ce-i datorăm de-a lungul istoriei. Curiozitatea. Nu știu cine a născocit-o. De obicei este asociată cu pisica. Curiozitatea a omorât pisica. Dar aș spune că, de fapt, grecii au născocit curiozitatea.

    Indiferent cine ar fi născocit-o, un lucru e clar: curiozitatea este motivul ce i-a împins pe Poirot și doamna Oliver să cerceteze, să ia urma elefanților:

– Elefanții nu uită niciodată, reluă doamna Oliver. (… Acesta-i esențialul, înțelegeți? Elefanții își aduc aminte. Nu-mi rămâne de făcut decât să iau legătura cu niște elefanți.
– Nu sunt sigur că înțeleg ce vreți să spuneți, ripostă slab Hercule Poirot. Pe cine catalogați drept elefanți? Sună ca și cum ați dori să cereți informații la grădina zoologică.

    Dincolo de umorul creat, metafora elefanților se referă la persoanele ce țin minte anumite lucruri care s-au petrecut cu mult timp în urmă. „Memorie de elefant”, așa se explică și titlul romanului. Scriitoarea și detectivul aveau nevoie de elefanți, adică de oameni ce și-ar fi putut aminti lucruri petrecute în urmă cu 12 ani, când a avut loc tragedia: părinții Celiei, fina doamnei Oliver, de care femeia băgăcioasă se interesa, au fost găsiți morți pe domeniul reședinței lor. Amândoi au fost împușcați și nu se știe dacă ea și-a împușcat soțul și apoi s-a sinucis sau invers, dacă soțul a împușcat-o, după care, îngrozit de faptele sale, s-a sinucis. Varianta oficială a fost aceea a unui pact suicidal, dar nici până la acel moment nimeni nu știa cu adevărat ce se întâmplase între cei doi. Aparent aveau o căsnicie fericită, se înțelegeau bine. Văzând că nu se întorc de la plimbarea obișnuită, cei din casă au pornit să-i caute, dar au ajuns prea târziu: le-au găsit numai cadavrele.

„- Mă surprindeți, făcu Poirot, uitându-se la ea cu o față oarecum nedumerită. Oare oamenii chiar își aduc aminte?
– Ca să fiu sinceră, murmură doamna Oliver, eu mă gândeam la elefanți.
– La elefanți?
Ca și-n alte ocazii, Poirot își spuse că doamna Oliver era fără doar și poate cea mai de neînțeles femeie din lume. De ce așa, tam-nisam, elefanți?”

   Poirot ia legătura cu unele persoane cunoscute de pe vremea când lucra în Poliție, în timp ce doamna Oliver regăsește vechi cunoștințe comune cu familia Ravenscroft: sub diverse pretexte, le vizitează și aduce vorba de acea tragedie.

   Curios este faptul că vorbind cu superintendentul Garroway, Poirot aude de la acesta aceeași remarcă privitoare la elefanți:

„- Da, făcu Poirot gânditor. Oamenii uită.
– Nu sunt precum elefanții, murmură superintendentul Garroway cu un zâmbet slab. Se spune că elefanții își amintesc totul.
– E ciudat că ați adus acest lucru în discuție, remarcă Poirot.
– Că am adus în discuție păcatele vechi?
– Nu neapărat. Precizarea cu elefanții mi-a reținut atenția.

   Dacă oamenii își aduc aminte, dacă sunt precum elefanții, dacă ancheta va da roade după atâția ani, rămâne de aflat citind cartea. Ariadne Oliver face o anumită referire la începutul romanului, la dinții câinilor și ai elefanților, din fildeș și mult mai puternici decât cei ai oamenilor. Cu siguranță vă gândiți că remarca este lipsită de orice noimă, însă la final veți vedea că are un sens. Ce sens? Ei, puteți afla numai citind cartea, nu vreau să vă stric plăcerea. Elefanți și câini, interesant… Pot să vă spun doar că Poirot consideră un anumit câine „foarte inteligent. Poate mai inteligent decât poliția”.

    Și ca să rămânem în zona zicalelor, Garroway mai spune ceva relevant:„Păcatele vechi au umbre lungi”. Despre ce păcate e vorba și care sunt umbrele lor rămâne să aflați.

    Intriga e simplă, clară, spre deosebire de alte romane ale autoarei, deși deloc previzibilă. Prima dată când am citit romanul, nu am bănuit nimic. Vă dau un indiciu: totul se învârte în jurul dragostei. Logodna dintre Celia și Desmond (fiul femeii ce a abordat-o pe doamna Oliver la prânzul literar) și încă o poveste de dragoste din trecut, cu implicații în prezent. Și revenim la vorba lui Garroway: „Păcatele vechi au umbre lungi”. Sau mai degrabă, „Este mai lesne să urăști pe cineva pe care ai iubit odată decât să devii indiferent.”

   Mi-a făcut plăcere să mă reîntâlnesc cu Poirot și Ariadne Oliver. Nu știu de ce, dar îmi plac mai mult romanele în care apare și ea, cei doi făcând o echipă foarte bună. Iar Poirot… pentru descrierea lui nu mai există cuvinte:

– Ei, acesta este și motivul pentru care am ajuns la dumneavoastră, continuă doamna Oliver. Vă place să descoperiți lucruri. Lucruri ale căror cauze nu pot fi înțelese de nimeni.”
„Desmond se uită oarecum intrigat la omulețul care se afla în fața lui. Într-adevăr, o personalitate foarte comică, reflectă el. Capul în formă de ou, mustățile bogate. Deloc impresionant. De fapt, nu tocmai figura pe care se așteptase să o întâlnească.”

    Romanul a fost ecranizat în cadrul seriei televizate Poirot, cu David Suchet în rolul celebrului detectiv. Personal, nu mi s-a părut că s-ar ridica la înălțimea cărții, dar probabil e de vină părerea tipică de fan: nici un film nu e prea bun pentru cartea preferată. Ce nu mi-a convenit la film? Este mai palpitant, într-adevăr, dar pentru a obține acest lucru, i-au stricat intriga: au introdus un element destul de important ce a modificat ceva din acțiunea cărții. Actrița ce o interpretează pe Ariadne Oliver (Zoe Wanamaker) este aleasă nepotrivit: are prea multă personalitate pentru doamna Oliver, este prea fermă și rațională; doamna Oliver este o femeie într-un fel timidă, are oroare de discursuri în public (exact ca Dame Agatha, deși se descurca de minune în scris, să țină un discurs era oroarea vieții ei); deși ar dori, nu îndrăznește s-o expedieze pe acea femeie băgăcioasă, în timp ce în film, îi spune direct că în nici un caz n-ar întreba-o pe Celia despre tragedia părinților ei; ori Ariadne Oliver din carte nu ar fi fost atât de vehementă; Ariadne Oliver este zăpăcită, cu capul în nori, se bazează foarte mult pe intuiție, în timp ce varianta ei din film este rațională, organizată, bazându-se pe logică.

   „Știu ce pot să fac și ce nu. Nu pot să țin discursuri. Mă impacientez, devin nervoasă și probabil m-aș bâlbâi sau aș spune același lucru de două ori. Mi s-ar părea că sunt stupidă și aș arăta întocmai. Cuvintele îmi sunt prietene, dar rostul lor e să le așterni pe hârtie, să le înregistrezi pe o bandă de magnetofon sau să le dictezi.”– nu se potrivește prea bine cu doamna Oliver din film, care ține un discurs la acel eveniment literar.

    Însă mi-a plăcut atmosfera recreată în film: costumele, decorurile, mobilierul. Probabil din acest motiv au mutat acțiunea mult mai devreme, prin anii 1940. Trebuie să recunosc că în ciuda sindromului meu de fan cusurgiu, este un film elegant.

Citate:
„Copiii știu totul. Știu cele mai neobișnuite lucruri.”
 „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

    Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

Cartea Elefanții nu uită niciodată de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski-recenzie

 

Titlu original: Путин: Цялата истина за стопанина на Кремъл

Categorie: biografii, memorii, jurnale, istorie generala

Data publicării: 2014

Editura: Corint

Traducere: Antoaneta Olteanu

Prefață: Emil Hurezeanu

Număr pagini: 384

   „Există multe lucruri care ne atrag numai şi numai fiindcă sunt interzise” spune William Hazlitt, iar titlul acestei cărți include cuvântul „interzis”, determinând o creștere considerabilă a gradului de curiozitate din partea cititorului. Dar… să nu ne lăsăm înșelați de alăturarea aceasta de termeni. Ea poate fi doar o construcție lingvistică menită să extragă cititorul din zona sa și să-l ducă pe terenul lui Stanislav Belkovski. Și acesta e doar primul artificiu la care recurge autorul pentru a-l atrage pe cititor în povestea sa. Cine este, așadar, acest maestru al persuasiunii? Acest fin cunoscător al cuvântului și al efectului pe care îl are cuvântul în anumite circumstanțe?

   Stanislav Belkovki s-a născut în Moscova, în anul 1971. Este analist politic, dar și specialist în arta comunicarii. De-a lungul timpului, a publicat numeroase materiale referitoare la evenimente politice majore, dar a avut curajul să publice și articole în care comenta averea lui Putin. Ulterior, după ce Putin a devenit președinte, Stanislav Belkovski a inventat cuvântul „Puting”, prin care definește procesul de renaționalizare a industriei petroliere a Rusiei. În anul 2000, opiniile lui Stanislav Belkovski se fac auzite în întreg occidentul. El propune o strategie șocantă pentru mulți analiști politici și geopolitici, reconfigurând unele teritorii, astfel: Basarabia să se unească cu România, Transnistria să fie asimilată de Rusia. Șapte ani mai târziu, Stanislav revine în atenția presei din întreaga lume, cu dezvăluirile pe care le face despre uluitoarea avere a lui Putin. Unii ar putea spune că a fost un gest extrem de curaj și că după aceste dezvăluiri, Putin nu l-ar mai avea deloc la inimă, însă alții sunt de părere că totul e doar o strategie… una extrem de bine pusă la punct de către acest maestru al comunicării (cu persuasiune, dar și cu manipulare). Mai mult decât atât, există și păreri potrivit cărora Belkovski ar fi colaborator al serviciilor secrete ruse.

   Fără îndoială, Putin este una din figurile remarcabile ale configurației politice mondiale de astăzi și unul dintre cei mai importanți jucători politici ai lumii. La fel ca și în cazul altor personalități celebre, este imposibil să avem parte de transparență totală și să aflăm cum este el în realitate, dar impresiile noastre sunt construite pe baza informațiilor pe care le colectăm din media. Până nu demult, Putin era văzut ca om lipsit de emoții, un om care și-a dezlipit eticheta de ființă umană, rămânând doar cu calificativul de om politic. Asta se credea până nu demult. Între timp, media a dezvoltat diverse căi prin care omul, indiferent de valoarea funcției sale și de statutul său, poate să se facă cunoscut celorlalți așa cum este… sau așa cum vrea el să pară. Astfel, show-urile TV cu alt profil decât cel politic, au dezvăluit un Putin la fel de uman ca fiecare dintre noi.

   Trebuie să recunosc faptul că prefața, scrisă de Emil Hurezeanu, are o vădită nuanță de avertisment: „Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorită autorului Stanislav Belkovski. Interesantă pentru că deconstruiește, demontează un Putin generic, fixat în percepția obștească, și-l recompune, îl reconstruiește printr-o operație de chirurgie estetică bine camuflată în exercițiu anticonspirativ. Ideea autorului este că acel Putin, eminamente rău, din viziunea occidentală este fals, în timp ce acest Putin, eminamente diferit, reasamblat de un rus este veritabil”. Faptul că între prefață și mesajul care reiese din conținutul cărții se deschide o diferență destul de amplă, nu este decât o confirmare a faptului că avem în față nu doar un personaj remarcabil, ci și o personalitate politică puternică, plină de controverse.

„Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii”, spunea Caragiale, așa că n-o să-mi expun opinia legată de omul politic Putin, ci îmi voi spune opinia despre carte, despre cum îl creionează Belkovski și cum îl raportează la circumstanțele politico-economice actuale.

   Cartea este structurată în 22 de capitole, fiecare dintre ele având câte un titlu la fel de intrigant ca și titlul cărții. De aici, din construcția atentă și sugestivă a titlurilor de capitole, reiese abilitatea autorului de a utiliza așa cum știe el mai bine cuvântul.

   Așadar… Vladimir Vladimirovici Putin... devine președinte al Federației Ruse pe 7 mai 2012, tocmai în perioada pe  care rușii o denumesc „weekend prelungit”, adică 1-8 mai. Urmează o ceremonie fastuoasă, cu invitați prețioși, din cele mai variate domenii. Actori, muzicieni, pictori, scriitori, oameni politici, toți cei care l-au susținut pe Putin în cadrul campaniei electorale, au fost membri ai ceremoniei de investire, pe care autorul acestei cărți o caracterizează drept „plictisitoare”: „Partea oficială a ceremoniei a fost tipică și plicticoasă. Organizatorii ei din cadrul administrației prezidențiale au făcut trimitere la faptul că, vezi Doamne, trebuie să se formeze o tradiție care, pentru a nu se distruge, presupune ca din ceremonial să nu se schimbe nimic”.

   Dincolo de imaginea de persoană dură și intangibilă pe care am avut-o despre Putin până nu demult, Vladimir Vladimirovici Putin este, așa cum îl descrie Stanislav Belkovski, un om sensibil: „Toată viața sa Putin n-a făcut decât să își caute un tată și un fiu. Nu în sensul biblic, ci în cel mai simplu și mai omenesc”. Mai aflăm, de-a lungul acestei adevărate odisei în viața privată a lui Putin, că „Putin nu e nici macho, nici cine știe ce amant eroic. El e un cavaler al singurătății sexuale cu o sexualitate neclară (sau, pentru a folosi un cuvânt deștept, amorfă). Cea mai mare parte a zvonurilor despre aventurile și victoriile lui amoroase sunt numai niște cacealmale făcute de dragul publicității, unele croite extrem de bine”.

   Din culisele vieții private a lui Putin, dar și despre emoțiile din spatele deciziilor care au părut, de multe ori, radicale, veți afla răsfoind această carte. Pe tot parcursul său, există o clară percepție de justificare a autorului. Acesta pare un avocat dârz care găsește circumstanțe atenuante în fiecare mișcare făcută de Putin, indiferent de domeniul în care a acționat, iar concluzia se vrea una clară: aceea că Putin nu e un băiat rău, ci mai degrabă unul extrem de precis și de cerebral, care ia decizii așa cum un conducător trebuie să ia.

   Pentru un plus de veridicitate, autorul include, la jumătatea cărții, un set de fotografii în care îl vedem pe Putin în diferite ipostaze, de la omul dur, politic (cel cu deciziile la purtător), până la Putin motociclistul sau vânătorul. Toate acestea nuanțează ideea că președintele rus nu e așa cum l-a creionat până acum occidentul.

   Este interesant de precizat faptul că autorul nu expune doar personajul Putin, cu întreaga sa pleiadă de calități și defecte, subliniate mai mult sau mai puțin subtil de către autor, ci descrie și poporul rus, cultura acestuia și crezuri: „Rusul, din punct de vedere istoric, nu e deprins să fie cetățean. Iar rușii, în general, s-au considerat mereu mai degrabă o populație – obiect al conducerii, decât un popor – subiect și sursă a puterii”.

   Stilul autorului este unul original, lejer și informativ în același timp. Să recunoaștem, e destul de greu pentru un scriitor să fie declarat învingător din toată această ecuație… dar Stanislav Belkovski se dovedește un adevărat maestru al combinațiilor de cuvinte. El pare să știe exact cum să îmbine vorbele pentru a crea imaginea dorită de el. De la început, până la sfârșit, totul pare o amicală discuție, în limbaj neacademic, ci simplu, însă volumul și calitatea informației sunt de rang superior.

   Cei care au impresia că această carte e una greoaie, abundentă în date greu de asimilat, se înșală. E o carte lejeră, dar foarte utilă, mai ales pentru cei interesați de istorie și de politică. Cartea a stârnit destule polemici, multe dintre acestea avându-l în prim plan pe autor, despre care se spune că n-ar fi avut doar o simplă intenție de a scrie o carte, ci totul a fost un plan bine pus la punct în colaborare cu presupușii săi colegi agenți ai serviciilor secrete ruse.

   Recomand cartea celor care vor să cunoască și o altă perspectivă a lui Vladimir Vladimirovici Putin, celor care sunt pasionați de istorie, de dezbateri politice, dar și celor care vor să afle mai multe despre viața acestui președinte.

Cartea Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

%d bloggers like this: