Tags Posts tagged with "recenzie carte"

recenzie carte

Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro-recenzie

Editura: Litera;

Număr de pagini: 205;

Traducător: Doina Cernica;

An apariţie: 2017.

 

Olga a ajuns la vârsta bilanțului. Bolnavă, simte nevoia să-și povestească viața, să-și treacă în revistă tinerețea, căsnicia nefericită și împrejurările care au condus la moartea precoce a fiicei sale Ilaria. Astfel începe lunga confesiune adresată nepoatei sale. Iar în actul de a scrie, în mărturisirea ei calmă, dar în același timp intensă și emoționantă, Olga regăsește sensul propriei existențe și al propriei identități.

   Susanna Tamaro este o romancieră din Italia, care are experiență în regie de film și documentare științifică. Scrierile sale au primit numeroase premii, iar romanul său, „Mergi unde te poartă inima”, se bucură de o mare popularitate în rândul cititorilor.

  Romanul “Mergi unde te poartă inima” a fost publicat iniţial în 1994, bucurându-se de o ecranizare la doi ani de la publicare (Follow Your Heart) În prezent, “Va’ dove ti porta il cuore” este considerată cea mai bine vândută carte italiană a secolului XX, tipărindu-se şi cumpărându-se în 16 milioane de exemplare.

   Autoarea romanului afirmă următoarele: „Cartea mea spune povestea unor femei: pentru că nefericirea coboară, de obicei, pe linie feminină, ca o anomalie genetică, ea se transmite de la mamă la fiică și devine mai intensă.“

   O apreciere critică vine din partea lui Carlo Bo ( critic literar şi om politic italian): “Un text de ales suflu poetic, în care semnele vieții sunt bine deslușite, în echilibru cu vocația frumosului și a purității. Fiecare pagină are o rațiune spirituală lăuntrică, muzicalitate și o discreție unică.” . Şi chiar aşa şi este: fiecare pagină te pune pe gânduri şi sfârşeşti prin a reciti anumite pasaje pentru a le “gusta” şi digera mai bine.

   Scriitorii italieni au ceva special şi găsesc mereu o operă italiană diferită faţă de citesc de obicei. Aşa cum literatura franceză mă face să mă gândesc la delicateţe, lucruri făcute lent şi pasiune, când pronunţ literatură italiană în minte îmi vin următoarele: nostalgia vremurilor apuse, vară, bucuria vieţii şi mâncare bună.

   Pe lângă Susanna Tamaro, am mai citit un autor italian, şi anume: Peter Pezzelli, un scriitor minunat, pe care vi-l recomand cu mare, mare încredere. Eu am citit de la el “Lecţii de italiană”; să ştiţi că nu este un manual sau un dicţionar care să te înveţe să vorbeşti în italiană, ci un roman frumos, titlul aflându-se în legătură cu conţinutul lui.

   “Mergi unde te poartă inima” este o confesiune (mărturisire) în mare parte, acţiunea fiind aproape inexistentă. Vorbele personajului principal sunt mai greu de înţeles pentru cei care nu iubesc psihologia. Eu am recitit de zeci de ori unele propoziţii, tocmai pentru că nu le “prindeam” sensul. Însumând nu mai mult de 205 pagini, am reuşit să termin cartea în câteva zile bune şi consider că aceasta nu este potrivită pentru cei pe fugă, ocupaţi şi stresaţi, ci este pentru cei care sunt în vacanţă, care nu se grăbesc să treacă la altă carte, având tot timpul din lume pentru a o citi, sorbind fiece cuvânt în parte.

“Eşti plecată de două luni, şi de două luni, în afara unei ilustrate prin care mă anunţai că eşti încă în viaţă, nu mai am veşti despre tine.”

   Olga, personajul central al romanului, o femeie, care locuieşte în Trieste (Trieste este un oraș în nord-estul Italiei, capitală a regiunii Friuli-Venezia Giulia și a provinciei Trieste), în vârstă de 80 de ani, se hotărăşte într-o zi, simţind că nu mai poate ţine mult informaţiile în interiorul ei şi că moartea se apropie cu paşi repezi, să scrie câteva “scrisori” nepoatei sale, al cărui nume nu se ştie, neapărând în carte. Prin scrisorile sale, Olga îşi exprimă nemulţumirea şi gândurile sale asupra mai multor subiecte, care o macină şi nu-i dau pace. Totodată, Olga îşi realizează un portret al propriei sale vieţi, cu bune şi cu rele, cu evenimente frumoase şi urâte. Scopul acestor scrisori este de a o ajuta pe Olga să vorbească cu cineva, viaţa ei cotidiană fiind plictisitoare şi monotonă, vindecându-se, astfel, de lipsa de comunicare.

   De ce-i scrie tocmai nepoatei ei? Pentru că îi este dor de ea, nepoata fiind plecată un an în străinătate. Decizia de a merge undeva departe de casa bunicii ei, este luată chiar de nepoată, care nu mai suportă atmosfera din casa bunicii şi din Trieste. Bunica ei nu este de acord, dar nepoata spune că dacă nu va pleca în străinătate, atunci se va duce la un psihanalist. Imediat ce aude de psihanalist, Olga refuză imediat varianta, pentru că şi fiica ei, pe nume Ilaria, avusese câteva şedinţe cu un psihanalist, în trecut, totul terminându-se rău, iar Olga rămânând cu o impresie negativă despre aceşti “doctori”.

   Nepoata Olgăi a fost concepută în Turcia, cu un tată necunoscut, mama fetei murind peste câtva timp, iar fata rămânând cu bunica, în grija şi sub protecţia ei. Aşa cum probabil vă daţi seama, să ascundă faptul că nu ştie cine este tatăl nepoatei ei e foarte greu pentru Olga, căci fetiţa creşte, devenind o adolescentă emancipată, care nu mai crede că tatăl ei e un prinţ dintr-o poveste, cum îi spunea bunica, ci vrea să ştie adevărul.

   Alături de povestea nepoatei este prezentată şi povestea Olgăi, care nu a avut o viaţă tocmai minunată. Încă de când era mică Olga era o fată diferită faţă de celelalte. Nicidecum naivă şi cu capul în nori, ci ancorată în realitate şi străduindu-se să ţină pasul cu timpul, Olga refuza orice pretendent care nu-i plăcea. N-accepta minciuna, răutatea şi ura dintre oameni. Îi erau pe gust cărţile şi lectura, fiind o fată cultivată şi inteligentă. Tatăl ei chiar i-a spus odată că n-are să se căsătorească niciodată, deoarece e mult mai deşteaptă decât orice pretendent care-i face curte. În ciuda celor spuse de tatăl ei, Olga se căsătoreşte cu un colecţionar de insecte, pe care la început îl iubeşte, dar îşi dă seama că acel bărbat este doar un pion, o aventură de o noapte. Alături de el, viaţa ei devine plictisitoare şi agasantă, Olga ajungând în pragul depresiei. Din dorinţa de a se îndepărta, la fel ca nepoata ei, de viaţa normală, Olga pleacă într-o vacanţă departe de soţul ei, unde întâlneşte un medic şi are o relaţie cu el. De data aceasta, iubirea este sinceră şi respectivul doctor nu este doar o aventură precum soţul ei. Dar ce se întâmplă dacă soţul ei află? Ce va păţi Olga? Se va reîntoarce acasă nepoata ei? Cum se termină romanul?

   Ecranizarea romanului “Follow Your Heart” a apărut pe 9 februarie 1996, avându-o regizor pe Cristina Comencini, producător pe Alessandro Parenzo, iar printre actori se numără: Virna Lisi, Margherita Buy şi Massimo Ghini.

   Cartea Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

- Nu copiez, bă, că mă vede icoana! Uite-o cum se uită încoace!”

Provinciale, de Adrian Voicu-Editura Tracus Arte-recenzie

 Titlul original: Provinciale
Editura: Tracus Arte
Anul aparitiei: 2016
Număr pagini: 123
Gen: Proză scurtă
Cotație Goodreads: 5,00

   Atunci când am deschis cartea „Provinciale”, nu mă așteptam să râd atât de mult. Să-mi placă, da, mă așteptam, de aceea am și ales-o, dar să râd în asemenea hal… Din nou m-a prins ora 2 noaptea, râzând pe înfundate (nu prea îmi ieșea), pentru a nu trezi toată casa. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat de la Dana Fodor Mateescu!

„Nu știu dacă e ușor ori greu de depistat chestia asta, cert este că dacă vezi pe unul/una în metrou că râde de-i joacă ochelarii pe nas și-i fuge rimelul de pe ochi ori culoarea din păr, atunci e musai stilul meu în cartea respectivă.” – Adrian Voicu, sursa

  Bine că n-aveam ochelari, nu eram dată cu rimel și n-am părul vopsit, că altfel pățeam cum spune autorul. Și noroc că nici în metrou nu eram, altfel toți călătorii s-ar fi întors către mine, cu priviri compătimitoare de genul „Săraca fată, a scăpat de la nebuni!”.

   „Provinciale” este o colecție de povestiri scurte amuzante, avându-i ca protagoniști pe locuitorii unui sat „de la poalele muntelui”. Ne este descrisă viața la țară autentic românească, cu momente extrem de amuzante.

   Deși povestirile nu au legătură între ele, se conturează câteva personaje ce apar frecvent: Săndel, Paul, Ninel, Mitel, Efel, Culiță, moș Gătej, Gherase Multicase. Observăm diverse tipologii desprinse din viața de zi cu zi: Paul și Ninel, prieteni buni, dar care ajung să fie doar vecini și să se invidieze reciproc, Gherase Multicase, tipul omului care se descurcă în orice situație, orientându-se după cum bate vântul și căzând întotdeauna în picioare, totodată, tipul arivistului, al snobului, Săndel, cel plecat la oraș, dar care revine mereu pe plaiurile natale.

   Este descrisă viața la țară în mai multe ipostaze: la școală, în armată, la unitatea de pompieri, la cabinetul medical, la magazin sau cooperativă. De asemenea, este accentuată evoluția lucrurilor odată cu trecerea timpului și cu schimbările de regim politic. Vedem cum sunt privite lucrurile prin prisma copiilor de atunci, ce au fost martorii unor momente istorice, a perioadei de tranziție de la comunism la vremurile post-revoluție:

„Toată școala avea trei camere: una era cancelarie, una la care avea numai directorul cheia, și o alta, cam cât o sufragerie măricică, ce era numită pompos „sală de clasă”.

De vreo doi ani, portretul într-o ureche din clasă fusese înlocuit de o icoană. … Copiii crescuseră, se schimbaseră, deveniseră prieteni, neprieteni, se mutaseră din bancă-n bancă și renunțaseră la uniforme. Până și metodele de copiat evoluaseră de-a lungul trecerii generațiilor. …

În ultimele trei săptămâni doamna de religie le vorbise cu abnegație și patos despre Apocalipsă, demoni și exorcizare. Următoarele două săptămâni, jumătate dintre ei dormiseră în pat cu mamele și cu lumina aprinsă. …

Colegul lui de bancă, Săndel, copia de rupea bila la pix. …

– Copiază și tu, bă, sau ești prost? îi șopti Săndel apăsat.

Culiță se uită în spate temător.

– Nu copiez, bă, că mă vede icoana! Uite-o cum se uită încoace!” – Icoana

„- Auzi, da’ ce-aveai, mă, de te tot uitai la calorifer? își aminti Mitel, care stătea cu Firică în ultima bancă, dar pe rândul de la ușă.

Efel zâmbi, apoi se apropie de ei, ca și când le-ar împărtăși un mare secret.

– Duminică am fost aici, făcu el misterios.

– Și? întrebară cei doi cu ochii mari și morți de curiozitate.

-Și-am scris tot tabelul lui Mendeleev pe elemenții de la calorifer.” – Mendeleev

   Sunt surprinse realități cotidiene cu o autenticitate rar întâlnită, regăsind în paginile cărții lucruri care ni se întâmplă în viața de zi cu zi:

„Pe nebăgatelea de seamă civilizația de consum ajunse și în frumosul sat de la poalele muntelui. Pentru început, aceasta s-a manifestat prin înființarea primului supermagazin într-un fost saivan de oi care aparținuse Cooperativei. …

Se trezise odată cu cocoșii și se așezase la coadă. Asta-l făcuse să-și aducă aminte de vremurile când stătea la coadă la banane ori „adidași” de pui, convingându-l o dată în plus că, în ciuda micilor diferențe, istoria mereu e pusă pe șotii, repetându-se.” – Promoții

   Cel mai mult am râs la „Bârfa și efectul”, „Întâmplarea”, „Telefonul”, „Nedumerirea” și „Zombi”:

„- Ce faceți, mă? Vreți să mă omorâți? strigă moș Iftode țâșnind voinicește în capul oaselor.

Ninel fu aruncat pe spate, Paul și Firică, luați prin surprindere, fură trași de moș Iftode și se dădură cap în cap, Culiță, cu ochii beliți de frică, scăpă împărtășania pe patrafirul popii, iar restul suflării de babe nu mai știură cum să nimerească ușa de spaimă.” – Întâmplarea

„I-auzi, mami, Paraziții! zise o fetiță bucălaie, făcând referire la celebra trupă cu piese ale căror versuri cotidian-inspirate fac deliciul audienței.

Cea care fusese numită „mami” i-a aruncat lui moș Gătej o privire de sodă caustică, de săracului moș îi venea să treacă prin bancheta microbuzului.” – Telefonul

„Au așteptat de s-a strâns iar lumea pe lângă sicriu, apoi, unul dintre ei, băiatul Ceciliei, când a tras o dată de sfoară au căzut late două babe. Când a mai tras o dată au dat ochii pe spate și restul de patru, care nu văzuseră de prima oară că mortul le face cu mâna.” – Zombi

   Nu toate povestirile sunt neapărat amuzante. În unele întâlnim un ton dulce-amar, sub stratul de umor descoperind un substrat ce reflectă societatea, așa cum este ea:

„Copiii erau singurii care nu vedeau în tot acest proces o tragedie, neînțelegând de ce anumiți oameni îl plângeau acum pe moș Gătej, iar când încă mișca nici nu știau de existența lui.” – Zombi

  Această anume povestire, Zombi, seamănă foarte mult cu cea pe care mi-o spunea unchiul meu în copilărie (o găsiți aici). Probabil face parte dintr-un folclor neoficial, de fapt, sunt sigură că asemenea „farse” erau la modă într-o perioadă. Se știe că orice sat care se respectă are poveștile lui de groază, mai mult sau mai puțin înspăimântătoare. Ce impresionează este motivația avută de unul dintre copii, apropo de tonul dulce-amar:

„- Doamne, cum de v-a dat așa ceva prin cap? Nu v-a fost frică? îi întrebă Ninel pe copii după ce se mai liniștiră lucrurile.

– Nu, că am văzut la noi, la teatrul de păpuși, zise nepotul cel mare al lui moș Gătej.

– Și la desene animate, răspunse fetița lui Paul.

– Eu am văzut într-un film cu zombi săptămâna trecută, zise băiatul lui popa Efel.

– Eu am vrut să-l mai văd o dată pe tataia viu, răspunse nepotul cel mic al lui moș Gătej.”

   Altă povestire, „APA”, este destul de intrigantă, cu un ușor iz fantasy și de mister. Cel puțin așa am perceput-o eu.

   Mai departe, voi vorbi despre această carte în citate. Știu că se regăsesc mai mult cuvintele autorului decât ale mele, însă mi se pare că procedând altfel, tot farmecul ar dispărea.

Citate:

   „În clasă cu ei nimerise unul, Vicențiu, dar îi spuneau „Efel”, pentru că avea tată din Franța, cică. … Așa de mult le plăcea ce zicea Efel pe limba lui, că l-au făcut membru permanent în echipa lor de colindători de Crăciun și de Anul Nou. Ei își spuneau urarea normală, acompaniați de buhai, pocnituri de bici și sunete groase de talăngi, iar la final îl băgau pe Efel.

– Efele, zi-o și tu, mă, p-aia cu telefonu’, îl îndemnau ei, trăgându-se mai în spate.

Efel tușea scurt și începea să-și recite poezia care-i punea pe toți în cur.

– Alooo zanfan de la patrieee, le jur de gloa etariveee…

Ceva mai târziu aveau să afle că ceea ce recita Efel cu atâta patos era doar „Tricolorul” francezilor.” – Alo

 Despre autor:

   Adrian Voicu (n. 1970) este un scriitor român contemporan, având la bază profesia de inginer de aviație. S-a născut la Nehoiu, Buzău și primele sale publicații au apărut în revista „Viața studențească”, la sfârșitul anilor 1980. A debutat cu „Joi seara, în parcare” (2007), iar printre scrierile sale se numără: „Între două decolări”, „Nepovestitele trăiri ale templierilor români” (două volume), „A fi sau a nu Wi – fi”, „Otrava noastră cea de toate zilele”. În 2009 a câștigat premiul special pentru proză decernat de Festivalul de Literatură „Lili” al Asociației Scriitorilor București. Scrierile sale au fost publicate în mai multe reviste culturale și poate fi urmărit pe site-ul și blog-ul personal.

Cartea Provinciale, de Adrian Voicu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

Nu te încrede în nimeni, de Gregg Hurwitz-recenzie

Titlu original: Trust no one
Traducere:  Ana Veronica Mircea
Editura:  RAO- 2008
Număr pagini: 441

“O slujbă bună, un apartament frumos în Los Angeles, o viaţă liniştită, Nick Horrigan a lăsat în urmă un incident traumatizant petrecut chiar înainte să împlinească 18 ani. Sau cel puţin aşa părea, până când o echipa SWAT apare pe neaşteptate în locuinţa lui, în miez de noapte, şi îl târăşte spre un elicopter. Nick află că un terorist a pus mâna pe o centrală nucleară şi ameninţă să o arunce în aer… dacă nu vorbeşte cu el. Atras în vârtejul unei intrigi mortale, Nick este acuzat că deţine un secret periculos, care îl va duce în culisele unei curse pentru alegerile prezidenţiale. În vreme ce adevărul este scos la lumină încetul cu încetul, dezvăluit de sub straturi de minciuni şi înşelătorii, un singur lucru este sigur: secretul demult îngropat, legat de traumele din trecutul său, ameninţă acum la fiecare pas viaţa lui Nick.”

   Nick Horrigan se trezeşte brusc la două noaptea cu presimţirea că ceva rău urmează să se întâmple. Seara urmărise la televizor dezbaterea din cursa prezidenţială, acum aude sirenele de poliţie. Pe moment crede că e paranoic, reuşise şi el, acum după 17 ani să-şi depăşească propriile spaime şi să doarmă o noapte întreagă.
La prima vedere totul pare normal. Totuşi când intră în camera de zi vede o frânghie atârnând de sus, maşini de poliţie şi SUV-uri jos, iese pe balcon şi se trezeşte cu un tip îmbrăcat în haine SWAT, cu puşcă de asalt. Alte răpăieli pe hol, uşa e smulsă din balamale şi sufrageria se umple cu oameni cu cagule.
Într-o clipă totul devine un haos, Nick e percheziţionat dur, de parcă ar fi putut ascunde ceva sub pijamaua subţire, perna canapelelor despicata, sertare trântite şi golite pe jos. Apoi şeful întreabă dacă el este ”Nick Horrigan, născut pe 12 iunie 1973? Fiul agentului Frank Durant?”  şi-i vâră sub ochi o poză întrebându-l dacă-l cunoaşte pe tip. Când Nick neagă îi spune să-şi ia pantofi, îl ia pe sus, îl urcă în elicopter şi-l duc la centrala nucleară de la San Onofre.

   Un terorist urmărit intrase acolo şi ameninţa că aruncă centrală în aer dacă nu discută cu Nick.
Abia în elicopter Wydell, şeful trupei, îi spune că, atunci când poliţia, după cererea teroristului, l-a identificat în baza de date şi-au dat seama că tatăl lui vitreg, Frank Durant fusese însărcinat cu paza vicepreşedintelui Caruthers. De aceea apelaseră la serviciul secret.
Wydell îi mai spune că nu este timp de politeţuri, trebuie să afle de ce teroristul îl vrea pe Nick. Îi mai spune că nu trebuie să facă nimic periculos, doar să intre şi să-i dea teroristului un telefon mobil, restul îl va face negociatorul adus la faţa locului.

   La centrală nucleară Nick găseşte un tip lovit, mai bătrân decât în poza văzută, care după ce scoate un aparat de bruiaj, îi dă rucsacul să se convingă că nu are nici o bombă-în rucsac erau haine şi bani. Charlie, cel pe care-l numeau terorist, fusese prieten şi coleg cu Frank, îi spune că tatăl lui vitreg vorbea mereu despre el, aşa că s-a gândit că poate avea încredere în Nick. Pe antebraţ Charlie avea exact ca Frank, o inscripţie sub forma unui tatuaj, care spunea ”nu te încrede în nimeni!”.

  Charlie îi dă lui Nick o cheie, pe care acesta o ascunde în talpa adidaşilor, prin marginea de plastic crăpat din călcâiul pantofului, în perna de aer. Vrea să-i povestească mai multe şi să-l roage să-l ajute, dar sună celularul, aşa că îl ia de la Nick crezând că dacă răspunde până negociază mai câştigă ceva timp. Înainte de-a răspunde îi mai spune lui Nick: ”Nu te încrede în nimeni!” Şi răspunde:

”Străfulgerarea albă a unei explozii i-a spulberat capul, şi şocul m-a propulsat în aerul bubuitor, prin care am plutit cu încetinitorul, şi apoi întuneric.”

   Nick îşi revine la spital, e uşor rănit, doar în obraz are încastrată o bucăţică de os zburată din craniul lui Charlie, dar doctoriţă s-a gândit că nu are rost să-l supună traumei unei operaţii.
Încercând să-şi acceseze telefonul, să vadă dacă nu are vreun mesaj, îşi dă seama că cineva îl urmăreşte. Îşi aminteşte că Charlie i-a spus: ”Viaţa ta e acum în pericol!” şi realizează că vreme de şaptesprezece ani încercase să scape de fantomele trecutului:

“Fusese linişte atât de multă vreme, încât îmi spuneam că era posibil să fi scăpat de necazuri. În ultimii câţiva ani, ajunsesem chiar să mă relaxez convingându-mă că ”Da, pot avea parte de asta”. Dar, indiferent cât de mult m-aş fi străduit să pretind contrariul, în adâncul sufletului ştiam că nu putea fi adevărat. Iar acum fantomele ieşiseră în cele din urmă din ascunzători.”

   Agenţii Wydell şi Sever vin la spital, încearcă să afle dacă teroristul i-a spus ceva, dar Nick le spune doar numele Charlie. Totuşi ei susţin că l-au identificat şi că era un terorist căutat, Mike Milligan. Ei încearcă să afle dacă Nick ştie că de fapt în rucsac nu era nici o bombă, doar că Nick nu mai era un copil speriat. Nu le spune nimic, nu vrea să i se ştie numele şi nici să participe la vreo conferinţă de presă. Ambii candidaţi din cursa prezidenţială vor să se folosească de moment, dar Nick acceptă să se vadă doar cu Caruthers, pentru că pe vremuri Frank vorbise frumos de el, şi mai ales nu vrea presă.

   Acesta încearcă şi el să afle ce s-a întâmplat la centrală, dar, deşi senatorul îi vorbeşte frumos despre Frank, Nick nu are încredere în nimeni. Hotărât, Nick îi mai spune că nu e de acord cu nici unul dintre ei şi nici cu dezbaterile din cursa prezidenţială, pentru că orice promit politicienii acum, uită când ajung pe post:

“Doctrina şi indignarea morală prefăcută, astea mă obosesc. La vechea mea slujbă, am fost martor la o mulţime de schimbări politice, şi Dumnezeu ştie că Bilton a devastat serviciile sociale, iar eu am descoperit că indiferent ce-ar promite politicienii, de obicei nu reuşeşte să se infiltreze până jos, până la oamenii care au nevoie de aşa ceva.”
“-Nu eşti un fan al formei noastre de guvernământ?
-Poate fi foarte primejdioasă când te afli în extremitatea ei nepotrivită.”

   Să vedem acum câte ceva despre Nick. Tatăl lui murise când avea 4 ani, aşa că nu ştia prea multe despre el, doar ce-i mai povestea mama lui, Callie. Când a împlinit 11 ani în viaţa lor a apărut Frank, care lucra în Seviciul Secret şi se ocupa de protejarea vicepreşedintelui. Nick şi Callie s-au mutat în casa lui Frank. La început reticenţi cei doi ajung să se înţeleagă bine. Frank nu-l presează, îl lasă să câştige încredere în el. Frank fusese combatant în Vietnam, de acolo avea şi tatuajul cu mesajul ”nu te încrede în nimeni”. Era uşor paranoic, avea arme ascunse în casă, că să nu fie prins fără apărare. Apoi Frank devine de-a dreptul paranoic, i se pare că e în permanenţă urmărit, verifică uşile şi geamurile, îi păzeşte şi pe ei:

“M-am întrebat de ce se furişa un agent federal prin propria casă, trăgând cu ochiul pe ferestre, dar n-am spus nimic. Poate că nu voiam să mă gândesc la implicaţii. Poate-mi era frică de ceea ce mi-ar fi putut dezvălui răspunsul.”
“Aveam să aştept. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, Frank putea controla lucrurile.”

   Cu o săptămâna înainte de-a împlini 18 ani, când mama lui plecase la Chicago la un curs de artă, Nick şi prietenii lui merg după film la un restaurant. Acolo este efectiv acostat de-o chelneriţă, frumoasă, mai în vârstă decât el, care-i dă întâlnire pe terenul de sport. Nick nu-i spune nimic lui Frank, pleacă pe ascuns prin garaj, lăsând alarma oprită. Când revine peste o oră îl găseşte pe Frank în fotoliu, grav rănit cu propria-i armă. Frank moare în braţele lui, dar poliţia spune că a fost un jaf. El şi Callie se înstrăinează, fiecare suportând durerea şi remuşcările în felul lui..
Apoi Nick este sunat la telefon şi doi tipi îl iau de acasă cu maşină şi-l duc la centrul de detenţie, acuzându-l că l-a omorât pe Frank. Văzând că nu recunoaşte nimic, îl sperie, îi dau bani, îl duc la aeroport şi-i spun să dispară, altfel cea care va dispărea va fi mama lui.
Pleacă în Alaska, lucrează în diferite locuri, după 6 luni o sună pe Callie doar să-i spună că e bine.
Un tip cu care lucrează, fugar şi el, îl învaţă să lupte, să reposteze scrisorile ca să nu se ştie de unde sunt trimise, să se ascundă. Apoi se mută la Washington şi în final în Oregon, unde face şi cursurile serale luându-şi diploma în literatură şi filozofie.

   La nouă ani de la plecare revine acasă. Îşi găseşte un apartament cu chirie, o caută pe Callie, dar nu-i spune adevărul dorind s-o protejeze. Ea îi dă o parte dintre lucrurile lui personale, pe care le păstrase, dar întâlnirile lor se răresc, fiecare văzându-şi de viaţă. Nick o mai urmarea noaptea din maşină, vrând s-o ştie în siguranţă.
Reîntalnirea cu colegii îi lasă un gust amar şi multe resentimente:

“Am încercat să-mi reiau vechea viaţă. Dar am descoperit curând că nu mai era acolo aşteptându-mă. Şi prietenii mei plecaseră sau îşi văzuseră de vieţile lor. Reîntalnirea cu ei mi-a adus aminte cât de mult pierdusem. Cât de gravă era vătămarea, întipărită în caracterul meu cu fierul roşu, ca stigmatul unui osândit. Într-o zi fusesem un băiat de şaptesprezece ani, cu o consolă de jocuri Nintendo, căruia i se prevedea o viaţă decentă. A doua zi eram un adult fugar.”

    Aşa că o ia de la început, cu noi prieteni, o nouă viaţă, se integrează în societate, până la noaptea fatidică:
“Mi-am găsit în sfârşit liniştea, sau cel puţin una dintre versiunile ei.
Şi pe urmă m-am trezit într-o noapte ca să văd capătul unei frânghii negre încolăcindu-se în balconul meu.”
Doar că de data asta Nick nu mai e un copil, e hotărât să nu se mai lase dominat şi începe cercetările pe cont propriu. Găseşte dulapul pe care-l deschide cheia lui Charlie, acolo găseşte o altă cheie şi un rucsac cu bani. În a doua ascunzătoare acasă la Charlie găseşte nişte poze şi negative. Îl caută băiatul lui Charlie, Mick care-i spune că tatăl lui şantaja pe cineva ca să-i facă lui rost de bani. Dar până să-l întâlnească Mick este şi el omorât.
Aşa că Nick din aproape în aproape, ajutat de-o fostă prietenă şi de un om al străzii, reuşeşte să găsească persoanele din trecut, care pot face lumină. O găseşte până şi pe chelneriţa care-l ademenise în noaptea morţii lui Frank şi află că fusese plătită să facă asta. Abia acum vede ramificaţiile uriaşe ale caracatiţei. Află şi cine a fost cu adevărat Charlie şi ce legătură avea cu Frank.
Află întâmplări din trecut şi care dintre candidaţi încearcă să-şi ascundă murdăriile, şi ai cărui agenţi au pus lucrurile în mişcare până la crimă.
Află, dovedeşte, pedepseşte…pedepsindu-i şi pe ucigaşii lui Frank:

“E mult mai greu să susţii povara amintirilor, să te împaci cu trecutul, să te întorci cu faţa la necazuri şi să le înfrunţi. E mult mai greu, dar descopăr că merită să lupţi.
Dorm din nou noaptea. În a nu deţine nici un secret e o putere enormă. Acum sunt protejat, fiindcă povestea mea e publică. Dacă aş muri, oamenii potriviţi ar pune întrebările potrivite.”
“După cum am aflat recent, oamenii sunt dornici să-şi trăiască viaţă cu stele în ochi. Problema e că stelele blochează realitatea. Nu e de mirare că vrem să ne ascundem de ea. E urâtă. E brutală. Dar poate fi şi graţioasă şi oferă alinări cu care încă încerc să mă obişnuiesc. Ascunde surprize şi nu sunt toate neplăcute.”

   Este incredibil câte vieţi pot fi distruse pentru că unii vor să ajungă în posturi cheie. Ambiţii politice la unii, ambiţia şi siguranţa că dacă ei câştigă le va fi bine la alţii.
Per total aceeaşi lăcomie, sete de putere, credinţă că ţi se cuvine totul, indiferenţă faţă de viaţă şi sentimentele celor ce nu-ţi sunt de folos, determinarea de a-ţi atinge scopul, chiar dacă drumul tău e presărat cu cadavre şi vieţi irosite.
Aceeaşi lege a cultului personalităţii, a siguranţei că tu eşti cel ales, a nepăsării faţă de orice nu-ţi este de folos, aceeaşi subordonare a ideilor democratice ţelurilor tale.
O carte reală, foarte bine scrisă, care pune multe întrebări, toate prezentate într-un stil alert şi intens. Sincer, te ţine captiv de la prima până la ultima filă.

O carte pe care merită s-o citeşti şi la final sunt convinsă că veţi fi tentaţi, ca şi mine, să puneţi în practică îndemnul: “Nu te încrede în nimeni!”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Și  Ahmann, odată aflat pe deplin sub controlul ei, nu mai trebuia decât să cadă pe perne și să-l secătuiască atât de deplin, încât orice femeie care avea să-i urmeze să fie o dezamăgire.”

Războiul la lumina zilei, de Peter V. Brett -Editura Nemira-recenzie

                                                   (Seria Demon, partea a III-a)

Titlul original: The Daylight War

Traducere: Ana-Veronica Mircea

Editura: Nemira

Colecţia Nautilus

Anul apariţiei: octombrie 2017

Nr. de pagini: 840

Gen: Fantasy; Epic Fantasy

Seria The Demon Cycle : 1. Omul pictat – The Painted Man ( 2008); 2. Sulița deșertului – The Desert Spear (2010); 3. Războiul la lumina zilei – The Daylight War(2013); 4. The Skull Throne (2015);  5. The Core (2017) 

    În noaptea cu lună nouă, demonii atacă în forță, hotărâți să îi ucidă pe cei doi bărbați care pot deveni Mântuitorul, cel despre care profețiile spun că îi va distruge o dată pentru totdeauna. Arlen Bales, cunoscut acum drept Omul Pictat, poate înfrunta orice demon, iar oamenii obișnuiți îl urmează peste tot și văd în el Mântuitorul. Însă calea lui este una periculoasă și alături de el rămâne doar neînfricata Renna Tanner, ea însăși în pericol să cadă pradă puterilor magiei demonice.

   Ahmann Jardir a transformat triburile deșertului Krasia într-o armată care ucide demonii și s-a proclamat Shar’Dama Ka, Mântuitorul.

   Arlen și Jadir, pe vremuri cei mai buni prieteni, sunt acum dușmani înverșunați. Dar când hoardele se ridică pentru a da lovitura finală omenirii, trebuie să-i învingă mai întâi pe adversarii cei mai de temut: demonii din sufletul omului.

    Îmi doream să citesc “Războiul la lumina zilei” încă de când am terminat Sulița deșertului”, dornică să aflu prin ce peripeții vor mai trece Omul Glifat/ Arlen Bales, Renna, fata care îi fusese promisă lui Arlen încă din copilărie, Culegătoarea de ierburi Leesha Paper din Văiuga Izbăvitorului și saltimbancul Rojer Juma-de-Mână. Voiam să văd cu ce anume mă mai poate surprinde Peter V. Brett, autorul care știe cu adevărat cum să provoace imaginația cititorilor. A fost nevoie de doi ani ca să mi se împlinească dorința.

  “Războiul la lumina zileieste genul de carte care te face să treci printr-o serie întreagă de trăiri emoționale – afecțiune, compasiune, frustrare, furie, ură – , dar să și simți o anumită stare de confuzie din cauza acțiunilor desfășurate de personaje. Trăiești mai mereu cu impresia că toți au câte ceva de ascuns, că în mintea fiecăruia există un anumit plan, și din cauza asta ajungi să stai într-o permanență stare de tensiune, neștiind ce se va întâmpla în următorul moment.

  Titlul cărții te îndeamnă să crezi că vei avea parte de o poveste fantasy în care se vor desfășura  numeroase bătălii purtate contra unor creaturi malefice, conspirații, alianțe etc. Lucrurile nu vor fi chiar așa pentru că autorul s-a axat mai mult pe latura romantică. O adevărată intrigă romantică, în care vei asista la tot felul de partide de sex, scene de gelozie, stări tensionate, conflicte. Abia în ultimele 200 de pagini și-a îndreptat atenția asupra luptelor dintre oameni și miezingi și spre mult așteptata întâlnire dintre Arlen și Jadir. Sunt convinsă că mulți dintre fanii genului fantasy vor fi dezamăgiți de poveste, dar pe mine personal m-a încântat toată această romantizare a seriei.

    După părerea mea, “Războiul la lumina zilei” este un roman al intrigilor de culise (mai bine spus, de așternut – nu știu dacă este corectă exprimarea mea, dar așa am gândit din prima clipă), în care se observă ce putere au femeile asupra bărbaților. Ele conduc în iatac, cu carnea și sudoarea lor, în așternuturi. Am asistat la o serie întreagă de intrigi duse pe de o parte de  manipulatoarea Inevera, prima soție a lui Jardir, iar pe de altă parte de Culegătoarea de ierburi Leesha Paper, cea pe care o iubește Jardir. Amândouă vor să-l controleze sau să îl determine să își dezvăluie planurile și tocmai din această cauză îl cam compătimesc.

   Cred că Arlen este mult mai norocos, având în vedere că este iubit de două femei care nu doresc decât ca el să fie fericit. Renna Tanner i-a fost promisă încă din copilărie și de curând i-a devenit parteneră de echipă în lupta contra miezingilor. Este cea în care are toată încrederea și pe care o iubește necondiționat. Pe Leesha, femeia cu care a avut în trecut o aventură de noapte (o încleștare întreruptă de apariția demonilor), o consideră o foarte bună prietenă. E drept că se simte vinovat pentru că i-a refuzat cândva dragostea, însă știe că la acea vreme situația stătea altfel, și nu se punea problema să își întemeieze o familie, având în vedere că sângele lui era întinat de magie, iar el se considera la rândul său un demon. Reapariția Rennei în viața lui, susținerea pe care o primește din partea ei, l-a determinat să își schimbe perspectiva și să-și acorde o șansă la dragoste.

“Leesha își dădu seama că își ținea răsuflarea și se sili să reînceapă să respire. Era ridicol să se supere. Se săturase de mult să-l tot aștepte pe Arlen și începuse să caute pe altcineva. Pe noapte, greața care o chinuia în fiecare dimineață dovedea cât de departe mersese. Și totuși îl voia. Dacă ar fi vrut-o și el, i s-ar fi oferit fără rezerve.

Dar el n-o voise. Dăduse vina pe blestemul lui. Spusese că nu-și putea face o familie, nu cu sângele lui întinat de magie. Cumva, asta o făcuse să-l iubească și mai mult, să-i admire noblețea și demnitatea sacrificiului. Se simțise slabă, fiindcă, după asta, își căutase alinare în alte brațe.

Dar fusese oare sincer? În numai câteva luni, trecuse de la renunțarea la dragoste la logodna cu o altă femeie. Tot ce pretinsese atunci fusese prefăcătorie? Gândul o umplu de furie. Cum îndrăznise? O crezuse atât de slabă, atât de disperat de dornică de dragostea lui, încât să nu poată suporta adevărul? Crezuse că e nevoie de o minciună cu care să-și îndulcească refuzul? Lașul.”

  După cum ați aflat deja din recenziile precedente, omenirea se confruntă de foarte mulți ani cu niște creaturi malefice – miezingi sau alagai – demoni ai focului, lemnului, pietrei, nisipului, apei, vântului, metamorfi și ai minții (prinți miezingi). Aceștia ies din pământ (Miez) la apusul soarelui, atacă oamenii, se hrănesc cu ei și distrug tot ce le ies în cale. Nu există armă care să-i omoare, doar razele soarelui îi alungă în văgăunile din care au apărut. Sunt ținuți la distantă de  niște simboluri magice numite glife. Oamenii din Nord (verdeni) sunt atât de înspăimântați de  demoni încât nu mai au curajul să lupte contra lor, preferând să se baricadeze în case sau adăposturi protejate de glife. Doar Mesagerii și războinicii din Krasia (fort cunoscut și ca Sulița deșertului) sunt cei care mai au curajul sa lupte contra lor. Însă oamenii mai au speranța că în curând vor fi salvați de cel despre care profețiile spun că îi va distruge pe miezingi o dată pentru totdeauna – Izbăvitorul.

  Dar cine este cu adevărat Izbăvitorul? Arlen Bates, cunoscut acum ca Omul Glifat, cel care poate înfrunta orice demon, îi poate lecui pe oameni de boli și care detestă să i se spună Izbăvitorul? Sau Ahmann Jardir, cel care poartă toate însemnele primului Kaji, coroana și sulița Izbăvitorului și care a transformat triburile deșertului Krasia într-o armată care ucide demonii și s-a proclamat Shar’Dama Ka, Mântuitorul? Cei doi au fost pe vremuri buni prieteni, însă acum sunt dușmani înverșunați și au idei diferite în privința modului în care pot înfrânge creaturile venite din Miez. De altfel, Jardir este decis să unifice toate orașele libere din nord (ținuturile verzi) și să pornească războiul împotriva demonilor și împotriva oricui îi stă în cale.

   Evenimentele din “Războiul la lumina zilei” au loc într-o perioadă scurtă de timp, doar o lună de zile, iar acțiunea se desfășoară pe trei planuri care spre final vor ajunge să se suprapună în punctul culminant – confruntarea dintre cei doi potențiali Izbăvitori – Arlen și Jardir. Pe deoparte vom călători prin ținuturile verzi, alături de Arlen și Renna (anul 333 D.Î.), iar pe de altă parte, vom lua parte la toate peripețiile pe care Leesha, Roger și cele două soții ale sale, Amanvah și Sikvah (fiica și nepoata lui Jardir), le vor avea în drum spre Văiuga Izbăvitorului.

   De asemenea, vom descoperi detalii importante din viața Ineverei, damaji’ting (conducătoare care  se bucură de un mare respect și una dintre cele mai puternice femei din Krasia) și prima soție a conducătorului krasian, Ahmann Jardir, firul narativ alternând între trecut și  prezent (300-333 D.Î.  – După întoarcere). Faptul că descoperim cât de  tristă i-a fost copilăria, dar și ce a putut să îndure pe timpul uceniciei în Palatul Dama’ting, ne determină să îi înțelegem mai bine motivele pentru care a luat decizia să se căsătorească cu cel care peste ani va fi considerat Izbăvitorul și de ce a ajuns să îi manipuleze pe toți, cu scopul de a înlesni ascensiunea soțului său la putere. Totodată, vom vedea toate gândurile care o macină din momentul în care Leesha Paper își face apariția în viața soțului ei, dar și ce planuri urzește împotriva dușmancei sale.

Singura ei grijă era Ahmann. Trebuia să-l știe în siguranță și gata să pună mâna pe putere când îi ieșea în cale. Trebuia să planteze semințele acelei puteri. Dacă i se îngăduia s-ajungă pe culmea ei, nicio intrigă din Krasia nu mai servea la nimic. Iar dacă nu, poporul ei avea să se distrugă pe durata unei singure generații.”

“Și  Ahmann, odată aflat pe deplin sub controlul ei, nu mai trebuia decât să cadă pe perne și să-l secătuiască atât de deplin, încât orice femeie care avea să-i urmeze să fie o dezamăgire.”

   Partea cea mai captivantă din carte mi s-a părut aceia în care i-am urmărit pe Arlen și Renna. Firul narativ se continuă de unde a rămas la finalul volumului “Sulița deșertului”. Cei doi tineri s-au luptat cu un prinț al demonilor, iar mai apoi s-au decis să formeze o echipă în lupta contra demonilor și s-au logodit.

   Se pare că atunci când s-a confruntat cu demonul minții, Arlen a reușit să intre în mintea acestuia și să afle toate planurilor prinților din Miez, așa că ei trebuie să pornească în cel mai scurt timp spre Cutter’s Hollow, ca să-i avertizeze pe oamenii de acolo de viitorul atac. Pe drum vor întâmpina  destule probleme, se vor lupta cu tot soiul de demoni, dar de fiecare dată vor ieși învingători. Și asta datorită puterilor magice pe care Arlen și le-a dobândit încă de pe vremea în care a fost nevoit să supraviețuiască în mijlocul pustietăţii. Se dematerializează, se vindecă de aproape orice nu îl ucide și poate lecui ființele de orice boală. Însă atunci când Renna descoperă cum anume a reușit logodnicul ei să își dobândească puterile, imediat i-a venit ideea să obțină și ea aceleași puteri magice. S-ar putea ca această decizie să îi schimbe viața…

“Dacă stau cu mâinile-n sân, o să-l pierd, se gândi. Oricât de puternic ar fi, nu poate face asta singur. Trebuie să țin pasul sau o să fiu lăsată în urmă când o să fie din nou atras către Miez.”

“Arlen nu-și poate găsi moartea aici, o să și-o caute în Miez, și nu-l pot lăsa să se ducă acolo singur. Am făgăduit să rămân cu el și să nu-l încetinesc.”

   Odată cu însușirea acestor puteri, Renna parcă și-a modificat personalitatea. Pasiunea și furia se aprinde acum în ea cu iuţeală, mai ales când se gândește la Leesha. Nu știe sigur ce reprezintă culegătoarea de ierburi pentru Arlen, iar reacțiile ei necontrolate iscă o serie de discuții contradictorii. Adevărul e că Leesha Paper o fi fost trecutul lui Arlen, dar încă mai are putere asupra lui. Iar asta se vede cât se poate de clar în momentul în care tânărului i se spune că Leesha a plecat împreună cu Rojer în Krasia și că Ahmann Jardir a cerut-o în căsătorie. În mintea lui sunt mai multe gânduri contradictorii, dar în mod cert se simte dator să o salveze din mâinile dușmanului său de moarte.

“Renna scuipă. Simțea un monstru răcnind în ea; esența demonică, urlându-și setea de violență. Scrâșni din dinți. Senzația era prea intensă ca s-o poată înăbuși. O copleșea. Se încordă, luptându-se cu imboldul de a sări la el. Ba chiar de a-l ucide.

— Ce e? se răsti Arlen, văzându-i privirea sălbatică și răspunzându-i cu una de zece ori mai înverșunată. Trebuia să-ți fiu credincios fiindcă tații noștri au făcut troc cu noi, de parc-am fi fost vite? Ren, am plecat din Pârâul lui Tibbet cu gândul să nu mă mai întorc niciodată.

Renna se trase înapoi. Arlen Bales, simplul gând la el și amintirea sărutului lor din fân și a cuvintelor prin care i se promise ea fuseseră pentru Renna Tanner, în frageda ei tinerețe, lumea întreagă. Visurile țesute în jurul lui Arlen o ajutaseră să treacă prin vremuri grele, care pe alții i-ar fi strivit. Chiar îi striviseră. Gândul că pe atunci nu însemnase nimic pentru el, că nu avusese niciun loc în gândurile lui, era prea cumplit ca să-l poată suporta.

Arlen se repezi la ea, și ea își scoase instinctive cuțitul. El se mișcă mai iute, o prinse de încheieturile mâinilor și i le împinse în jos cu forța unui demon al pietrei. Ea se încordă zadarnic.

— N-am cunoscut-o pe fetița care erai atunci, spuse Arlen. Și n-am știut ce femeie urma să devii. Altminteri m-aș fi întors imediat să te iau cu mine.”

   Însă Leesha acceptase să-l însoțească pe Jardir în Krasia cu un motiv anume. Voia să afle tot ce plănuiește el în legătură cu unificarea/ cucerirea orașelor libere din nord. Totodată, încercase să îi câștige încrederea, să îl farmece suficient de mult încât să îi ia în considerare sfaturile. Iar acum, după ce aflase tot ce o interesa, va încerca să revină în Nord, ca să îl prevină pe Arlen. Însă vestea că a rămas însărcinată cu copilul lui Jardir, o va determina să ia anumite decizii. Să sperăm că vor fi niște decizii bune!

   “Războiul la lumina zilei” este un roman complex, fascinant, intens și plin de acțiune. Recomand cu căldură această carte atât iubitorilor de fantasy, cât și celor care îndrăgesc genul romance. Aveți ocazia să întâlniți personaje de neuitat, scene palpitante, numeroase intrigi, scene de dragoste și multă magie.

Citate

“— Dar pentru tine nu e? Omul Glifat, cel pe care îl numesc nordicii Izbăvitorul, e cheia pentru Sharak sub Soare, Ahmann. Până și un orb vede asta! Iar neprețuita ta Leesha Paper îl apără, îl ține în siguranță, ca să-ți poată înfige o suliță în spate!

Ahmann se înnegură la față și Inevera se temu că mersese prea departe, însă el nici măcar nu o mustră.

— Nu sunt atât de prost. Acum avem oameni în Văiuga. Dacă acest Om Glifat își face apariția acolo, o să aflu și o să-l ucid dacă nu mi se închină.

— Iar eu o să ți-o aduc pe fiica lui Erny sau dovada trădării ei față de Everam, făgădui Inevera.”

 “— Izbăvitorul suntem cu toții, răspunse Arlen. Izbăvitor e oricine stă demn sub cerul nopții, în loc să se ascundă în spatele glifelor… sau sub pământ.”

 “— Demonii au pătruns în capul meu, Leesha, o întrerupse Arlen. Le-am aflat planurile și, mai rău, ei le-au aflat pe-ale mele. Știu tot ce-am făcut vreodată, plus ceea ce am de gând în privința lui Jardir și a atacului împotriva lor. Tot ce-am pus la cale a devenit inutil într-o singură clipă.”

 “La apariția lui, își înălță bărbia. Strălucea de magie cu atâta putere, încât nu se putea uita la el fără să-și mijească ochii glifați. Înțelegea de ce îl credea lumea Izbăvitorul. Uneori nici Ziditorul însuși nu strălucea ca Arlen Bales.”

 Nota 10

Cartea Războiul la lumina zilei (Seria Demon, partea a III-a), de Peter V. Brett  poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, de Mathias Enard-recenzie

Titlu original: Parle-leur de batailles, de rois et d’éléphants

Autor: Mathias Enard

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Număr pagini: 152

  Cel mai mare beneficiu pe care un cititor îl are este posibilitatea de a călători în spațiu și timp, întorcând filele istoriei la fel de ușor ca și cum ai trece cu un accelerat printr-o serie de gări în care trenul nu mai oprește.

   „Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți” este cartea care oferă… fascinanta oportunitate de a-l cunoaște pe Michelangelo, de a petrece timp alături de marele maestru și de gândurile sale.

   Înainte să citesc cartea, am auzit unele opinii potrivit cărora autorul, Mathias Enard nu a ilustrat suficient de amplu Imperiul Otoman… dar constat că Imperiul Otoman, în toată opulența sa, devine minuscul în raport cu complexitatea personalității lui Michelangelo… de aceea, cartea nu e despre acest imperiu, ci despre marele maestru și modul cum a gestionat el întâlnirea cu această lume.

   Mathias Enard s-a născut pe 11 ianuarie 1972 în Franța. Este un scriitor şi traducător. A studiat araba şi persana la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris. În anul 2000 s-a stabilit la Barcelona. În anul 2015,  Mathias Enard a primit premiul Goncourt pe 2015, pentru romanul său „Boussole”, în care descrie povestea unei insomnii trăite de un tânăr muzicolog vienez, bântuit de amintirile sale din Orient.

    Se pare că de această dată, Mathias Enard a ales ca temă tot frământările interioare, însă de data aceasta personajul principal este unul memorabil – Michelangelo.

   Cum ajunge Michelangelo să facă cunoștință cu Imperiul Otoman? Ei bine, acesta este chemat de către sultanul Baiazid al II-lea pentru a-i construi un pod peste Cornul de Aur. Un adevărat pasionat al podurilor, se pare inițial, sultanul se tocmise cu Leonardo da Vinci, însă schițele acestuia au părut prea inovative și chiar nerealizabile pentru mintea sultanului de atunci. Pe fondul unor neînțelegeri cu Papa Iulius al II-lea, Michelangelo pleacă de la Roma și începe nu o adevărată aventură, ci un lung șir de frământări sufletești.

   Trecuseră doar 50 de ani de când capitala fusese cucerită și  transformată din capitală a Imperiului Bizantin în capitală a Imperiului Otoman. Ceea ce trăiește Michelangelo este de fapt, reacția unui străin la o capitală încă confuză, unde aglomerația de rase (italieni, greci, evrei etc) se străduiesc să supraviețuiască într-un spațiu care i se pare extrem de neprietenos lui Michelangelo. Un alt lucru care îl frapează pe marele artist este numărul mare de biserici. În aceste circumstanțe, de inadaptabilitate la exterior, temerile interioare întregesc tabloul pe care Michelangelo îl resimte ca fiind unul îngrozitor.

   Dintre toate temerile sale, una se ridică mai semeață asemeni unei turle ascuțite de biserică care vrea să-l înțepe pe Dumnezeu: dacă nu va fi capabil să întocmească o schiță care să-l mulțumească pe sultan? Dacă nu se va ridica nici măcar la nivelul schiței făcute de da Vinci?

  Întreaga carte e un cântec al frământărilor. Podul, simbolul trecerii de la viață spre eternitate, este abordat cu teamă de către Michelangelo. Perspectiva artistului asupra abordării acestei creații denotă teama de evenimentele esențiale ale vieții, de marea trecere dincolo, despre care marele Michelangelo știe că se petrece identic la toți muritorii.

   Dincolo de amploarea frământărilor… există întotdeauna ceva care determină artistul să creeze și acel ceva e iubirea. Michelangelo, ca majoritatea artiștilor, creează sub impulsul emoțiilor cauzate de iubire.

    Sub vraja unei dansatoare, marele artist întrezărește nu doar un plan pentru pod… ci își vede – în cele mai fine amănunte – viitoarea creație.

   Însă… nimic nu e simplu pentru marele maestru. Așa cum în Italia fusese implicat, de multe ori fără voia sa, în cele mai complicate scandaluri politice, la fel se întâmplă și aici, unde jocurile de culise nu îl ocolesc. Renumele său îi determină pe unii oameni fără scrupule să se folosească de Michelangelo pentru anumite mișcări politice esențiale. Evident, este o situație incomodă pentru artist, care-și dorește… la fel ca toți artiștii… liniște. Dacă va avea parte de liniște, dacă va construi sau nu podul, toate acestea le veți afla răsfoind paginile de poveste ale cărții.

   Structurată în zeci de capitole scurte și nenumerotate, cartea pare o poveste pe care cineva vrea să o spună repede, dintr-un suflet. Frazele sunt scurte și au o construcție aproape poetică, ascunzând uneori înțelesuri pe care cititorul e obligat să le detecteze. La finalul cărții, sesizezi o oarecare muzicalitate… și te întrebi dacă nu cumva îmbinarea acesta de stiluri amintește de sonetele de iubire scrise de Michelangelo.

    Iată câteva citate:

 „Într-o cameră cu plafon din lemn, care dădea în această curte, fuseseră așezate perne și carpete. Le-au fost servite băuturi parfumate și fructe proaspete. Apoi au început să sosească alți convivi; printre ei, vizirul Ali Pașa și inseparabilul său paj japonez, care l-au salutat pe Michelangelo cu o răceală pe care artistul a resimțit-o ca umilitoare”.

„În singurătatea pierdută a celui care ignoră totul: limba, codurile și uzanțele reuniunii la care ia parte, Michelangelo se simte pustiit, obiect al unei atenții pe care nu o sesizează”.

„Sculptorul se întoarce și se ghemuiește la marginea patului. Ea a cântat pentru el, această umbră, iat-o alături de el și nu știe ce să facă; îi este rușine și frică; ea se întinde lângă el și dă să-l atingă; îi simte respirația și se-nfioară de parcă vântul nopții, venit dinspre mare, l-ar fi-nghețat dintr-o dată. O mână i se așază pe biceps, se oprește din tremurat, mângâierea-l arde. Nu știe care dintre cele două bătăi de inimă e cea pe care o simte bătând atât de tare prin degetele care-l ating. Un val julav de păr îi trece peste ceafă. Cu ochii închiși, își imaginează…”.

   Recomand cartea pasionaților de istorie, pasionaților de artă, dar mai ales celor care vor să citească o carte excepțională.  Sunt doar 152 de pagini pe care le citești, apoi ai vrea să le recitești… ca într-o poveste unde nu regreți decât sosirea inevitabilă a finalului.

 

Cartea Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți de Mathias Enard poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban-recenzie

Editura: Quantum Publishers

Colecția: Alfa

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2017

     Alina Șerban s-a născut în 1992 la Galați și a absolvit Facultatea de Jurnalism. Are un masterat în Relații Publice și Publicitate, iar în prezent lucrează la ziarul local Viața Liberă. Locuiește în orașul său natal alături de un câine și o pisică, împărțindu-și timpul liber între pasiunea pentru lectură, scris și cea pentru fotografie. A debutat în 2017 cu romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, publicat la Quantum Publishers.

   Mi-am dorit nespus să citesc această carte, încă din momentul în care a fost publicată. Descrierea m-a atras, coperta m-a incitat, iar faptul că autoarea locuiește în Galați ca și mine a reprezentat un factor decisiv. Imediat ce am pus mâna pe volumul de față, am și început lectura, o lectură ce s-a dovedit a fi fermecătoare și tare captivantă.

   Mi-a plăcut mult romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, o scriere psihologică încântătoare, o poveste pe care o descoperi încet-încet, pagină cu pagină și care nu încetează, nici măcar pentru un moment, să te surprindă. Îmi pare rău că am amânat-o până acum și nu pot să afirm decât că aștept cu nerăbdare continuarea. Totodată, țin să precizez că m-am bucurat să fac cunoștință cu un autor gălățean deosebit, care mă determină să mă mândresc cu orașul meu și cu oamenii valoroși care încă mai locuiesc aici. Alina Șerban este, într-adevăr, una din speranțele literaturii române și, cu precădere, ale celei gălățene 🙂

   Alina debutează cu acest roman psihologic bine scris, documentat și capabil să miște cititorul, să-i stârnească sentimente diverse, să-l pună pe gânduri, întrucât abordează o temă destul de comună pentru literatura contemporană, dar care datorită complexității sale nu a fost exploatată complet până acum, și anume depresia. Această afecțiune de ordin psihic se numără printre principalele boli și probleme cu care se confruntă societatea secolului al XXI-lea, motiv pentru care, consider eu, este absolut necesar să-i conștientizăm existența și să încercăm să empatizăm cu oamenii care suferă de ea, să le oferim suportul de care au nevoie.

   Un alt aspect pe care l-am apreciat este modul în care autoarea își transpune gândurile, ideile, sentimentele într-un personaj masculin, Oskar Kaufmann, protagonistul cărții de altfel. Acțiunea cărții este plasată în Germania, în arealul germanofon și, cu precădere, în Nuremberg (Nürnberg), landul Bavaria.

   Oskar este un tânăr scriitor, fiu al unei familii cu cinci copii din Dinkelsbühl. În ciuda dorințelor și visurilor părinților săi, a ales să-și urmeze propria cale și să facă ceea ce-i place cel mai mult, și anume să scrie. În scurt timp, cărțile sale l-au făcut celebru, autor de bestseller-uri, apreciat de critici și de cititori. Este interesant modul în care ni se înfățișează portretul acestui artist al cuvântului, dar și modul în care se raportează acesta la societate și societatea la el, la ascensiunea sa rapidă în cadrul ,,breslei” scriitorilor. Publicul îl apreciază, devine un idol pentru cei care-i citesc și-i iubesc scrierile, însă o categorie de oameni îl privesc cu scepticism, îl consideră un scriitoraș banal, de duzină. Această perspectivă este cât se poate de reală, de altfel.

   Vin sărbătorile de iarnă, vine Crăciunul, iar Oskar le face o vizită părinților. Încercând să păstreze tradiția, cei cinci frați, trei băieți (Oskar, Martin, Josef) și două fete (Elsa, Karolina), se adună în casa părintească pentru a celebra, pentru a petrece câteva zile împreună, ca odinioară.  Anul acesta, din nefericire, Crăciunul nu reprezintă nicidecum un motiv de bucurie și de voioșie pentru Oskar. Se pare că este bolnav, însă niciun medic nu a fost în stare să-i dea un diagnostic clar.

   Încearcă din răsputeri să-și păstreze secretă slăbiciunea, pe care o ascunde, inițial, și de membrii familiei sale. Leșină, i se face rău în public, îi îngrijorează pe toți ceilalți cu starea sa de sănătate. Ajunge chiar și pe copertele ziarelor, începându-se o adevărată campanie de defăimare a sa. Acest lucru îl scoate din minți, motiv pentru care are de gând să ceară ajutorul justiției pentru știrile mai mult sau mai puțin false. În acest demers, primește ajutor de la sora sa Elsa, avocat de profesie. Nimeni nu-i poate știrbi imaginea, nimeni nu-i poate distruge renumele pe care și l-a creat de unul singur, fără ajutorul nimănui.

   În tot acest timp, lui Oskar îi este imposibil să-și înțeleagă propria stare de sănătate și, implicit, de spirit. Are momente în care se simte foarte bine, urmate de căderi bruște, neașteptate. Se prea poate să sufere de depresie, medicii nu sunt siguri, iar el nici nu vrea să-și imagineze una ca asta…

   O cunoaște pe Clara, secretara lui Rudi, prietenul său cel mai bun, și împreună încep o relație. Petrec timp împreună, la început se simt atrași unul de altul, însă, de fapt și de drept, Oskar nu o iubește, iar încercările ei tot mai evidente de a-l schimba (vasăzică, în bine) devin iritante, deranjante pentru tânărul bărbat. Pentru câteva luni, boala sa dă semne că a dispărut, însă într-o zi se redeclanșează pe neașteptate… Oskar urmează să-și lanseze o nouă carte, care îi va salva reputația sau care, cine știe, poate că i-o va târî prin noroi…

   Este prezentată relația lui Oskar cu membrii familiei sale, o serie de legături care ia o întorsătură neașteptată ca urmare a unor evenimente. Reușește chiar să le salveze, să le lumineze viețile a doi dintre frații săi. Totuși, viitorul lui rămâne incert și rămâne să descoperiți de unii singuri cum se sfârșește acest volum interesant.

   ,,Ziua în care am învățat să zbor” prezintă destinul unui artist bolnav, incapabil să se înțeleagă pe sine însuși, darămite să priceapă firescul vieții. Suferă de depresie, nu știe ce ar trebui să facă, la ce să se aștepte de la ziua de mâine. Un lucru devine tot mai evident, și anume rolul pe care l-a jucat familia sa în acest proces de degradare psihică. Însă e posibil ca această afecțiune să-i ofere ceva în schimb? Depresia îi poate oferi aripi, îl poate aduce mai aproape de ziua în care va putea să zboare, să-și depășească propriul statut, să-și înfrunte destinul sau, de ce nu, să și-l împlinească?

   Cartea întruchipează mai mult decât jurnalul tânărului Oskar. Pe alocuri, reprezintă o confesiune, pe care el o face preotului duhovnic sau, poate chiar, propriei conștiințe, în încercarea de a-și clasifica viața, faptele, de a afla cum să procedeze mai departe, cum să se căiască, cum să înainteze de-a lungul cărării bătătorite de soartă.

   Vă recomand să citiți romanul de debut al autoarei Alina Șerban! Vă invit să descoperiți o carte fermecătoare ce încântă prin povestea măiestruos redată, prin personajele atent schițate și prin gama de emoții ce se ascund printre cuvinte și ce nu încetează să vibreze, să ajungă la sufletul cititorului…

Citate:

 

,,În lumea asta perfectă nimeni nu are sentimente, dar toţi au prejudecăţi.”

   ,Nu scriam de dragul nimănui, nici măcar de al lui, ci pentru că simţeam că e singurul mod în care puteam spune cu adevărat ce gândesc, fără să fiu judecat. Societatea maliţioasă nu percepea ideile ca fiind direct ale mele. E o operă de ficţiune, deci, acele păreri și lamentaţii nu există mai mult decât Dumnezeu pentru Nietzche, așa că nu-și făceau griji.”
   ,,Într-o clipă, am realizat că stăteam în picioare, privind balconul ca pe o eliberare. Aș fi vrut să mă opresc, să adorm iar, dar nu era cu putinţă. Nu eram eu acela. Și totuși, mă vedeam pășind către necunoscut, către ceva care mă chema. Era neobișnuit de rece afară, un fel de frig primordial, înainte de care nimic nu a fost. O pereche de aripi mă aștepta în colţul balconului, iar eu, ca un nătăfleţ, m-am întins spre ele, le-am așezat de parcă ar fi fost întotdeauna ale mele și dus am fost. Degeaba am ţipat ca un nebun. Oamenii nu puteau zbura. Un gol imens m-a cuprins deodată. Simţeam că mă apropii, apoi că mă îndepărtez. Eram prea sus și totodată prea jos. Mi-am revenit în simţiri fără să știu cum și de ce. Micuţa mea prietenă mă gâdila cu mustăţile ca să mă trezească, fiindcă eram pe podea. Acela a fost un fel de început, schimbarea. Eram conștient de faptul că acela care a fost odată murise în momentul când am luat aripile și am plonjat în gol. Că a rămas doar cel de după, dărâmat, dar împăcat cu sine. M-am văzut zburând. Am conștientizat!”

        LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
11

Duel la înălţime, de Tom Clancy-Editura Rao-recenzie

Titlu original: The sum of all fears
Traducere: George Salomie
Editura: Rao 1998
2 Volume-Număr pagini: 571+507

Fiecare război lasă urme adânci în conștiința luptătorilor și crestează cicatrice în sufletele martorilor nevinovați. Și după fiecare rămâne ceva ce reclamă răzbunare. Pentru arabii păgubiți de conflictul din Golf, varianta ideală ar fi reizbucnirea Războiului Rece prin învrăjbirea foștilor lui protagoniști de la Washington și Moscova. Iar dacă asta ar presupune asasinarea președintelui american în exercițiu cu ocazia Super Bowl-ului…cu atât mai bine. Infidelii care iau în derîdere Coranul și Jihadul nu vor fi niciodată prea puţini.”

   La prima vedere am crezut că este ceva cu război aerian, avioane, parasutisti, dar “Duel la înălțime” se referă la reacțiile și hotărârile luate de marile puteri în situații de criză, care pot duce la începerea unui nou război.

“Razboiul din Golf s-a încheiat. Totodată a dispărut însă  și una dintre armele nucleare ale Israelului. Echilibrul de forțe din Orientul Mijlociu-dar și din lumea întreagă-este pe cale să se schimbe în mod fatal…Jack Ryan, directorul adjunct al CIA-eroul din “Datorie De Onoare” și”Jocuri De Putere”-revine în forță într-o acțiune atît de dramatică și de intensă, încît vom fi aproape convinși că scenariul propus de scriitor s-a petrecut cu adevărat.”

   Îmi place Tom Clacy, dar cărțile lui sunt atât de complexe și documentate încât devine o adevărată provocare să vorbești despre ele. Și totuși…să încercăm.

   Începuturile acestui roman se află mai departe în timp, când sirienii au atacat Înălțimile Golan, vrând să cucerească Israelul. Soldații rezistă, îi resping și sirienii atacă în forță cu tancuri și artilerie. Israelienii știau că se pot baza pe avioanele lor, care sunt superioare și conduse de piloți antrenați, dar au omis faptul că sirienii fuseseră instruiți și aprovizionați cu arme de ruși. Mai mult, israelienii mai aveau opt bombe cu încărcătură nucleară, vopsite astfel încât să pară tancuri de combustibil. Inițial vor să le folosească și chiar  încarcă avioanele, apoi dau ordin să se renunțe și să se folosească armament normal. În nebunia acelor momente, în graba nesăbuită a tinerilor piloți, una dintre bombe rămâne atașată la avion. În confruntarea care urmează artileria siriană este distrusă, pilotul avionului se izbește de stâncile golașe, dar înainte de asta bomba nearmată s-a desprins de avion și s-a prăbușit îngropându-se în pământul unui fermier druz la 50 m de casă. Pământul a acoperit-o și fermierul o va descoperi peste câțiva ani. Trei zile după luptă israelienii își dau seama că le lipsește o bombă, dar nu au cum s-o caute:

“Bomba era undeva în spatele liniilor siriene-dar unde? Care dintre cele patru avioane o transportase? Unde se prăbușise? Era imposibil să le ceară sirienilor să o caute. Oare puteau să se spovedească americanilor, tocmai cei de la care “materialul nuclear special” fusese obținut pe căi ilegale?

Şi astfel, culcușul bombei rămase necunoscut pentru toată lumea, cu excepția fermierului druz, care o acoperi pur și simplu cu doi metri de țărînă și continuă să-și cultive peticul de pămînt pietros.”

Peste ani, sătui de toate luptele și războaiele inutile din Orientul Mijlociu se caută o soluţie.

   Şeful personalului de la Casa Albă, C.Adler-consilierul pe probleme de securitate, Jack Ryan-director adjunct CIA, și alți câțiva prieteni de încredere discută despre ce s-ar putea face  în situația în care Războiul Rece s-a terminat, rușii acționează și ei destul de previzibil, cam la fel ca americanii, Germaniile s-au unificat. Cei de față îi cer părerea lui Jack Ryan, respectându-l pentru meritele lui deosebite în luptă și pentru toate misiunile executate cu curaj și profesionalism.

Ryan le spune că motivul războaielor din Orientul Mijlociu este religia și toate vizează Israelul:

Catolicii și protestanții cred că Cristos este fiul Domnului, dar asta nu a împiedicat Irlanda de Nord să explodeze…Și e cel mai sigur loc din lume pentru evrei. Creștinii ăștia îngrozitori sînt atît de ocupați să se ucidă unii pe alții, încît nu mai au timp să fie antisemiți. Uite Arnie, oricît de insignifiante ne-ar părea nouă diferențele religioase din ambele locuri, pentru ei sînt suficient de mari că să ucidă. Sînt atît de mari cît le trebuie, amice.”

   Preşedintele nou ales, Fowler, voia să facă ceva memorabil, era suficient de orgolios să vrea să fie pomenit în istorie:“Trebuie să facem ceva, că să dăm impresia că nu stăm degeaba”

   La propunerea lui Ryan  se organizează o întâlnire la Vatican a conducătorilor celor mai importante țări, prezidată de papă pentru că:
”Vaticanul este o țară adevărată, cu un statut diplomatic real, dar fără armată…soldații sînt elvețieni…iar Elveția este neutră, nici măcar membră a Națiunilor Unite. Arabii își fac acolo afacerile bancare și chefurile…”

   În timpul acesta FBI-ul îl urmărise pe John Russell, care alăturându-se unui grup numit “Mișcarea Indiana Americană” fusese implicat în foarte multe acte criminale. Pentru aceștia gruparea “Societatea Războinicilor Națiunii Siouxe”, unde activau și el și fratele lui Marvin se ocupă de trecere drogurilor prin contrabandă în Canada.. F.B.I.-ul îi urmarea de mult timp, îi încolțește la un motel unde îl și omoară pe John salvând niște reporteri. Marvin Russell scapă și fuge din ţară.

   În altă parte a lumii teroristul  Ismael Qati tocmai aflase că are cancer, nu se temea de moarte, ci doar că nu va reuși să facă ce-și propusese așa că trebuie să grăbească lucrurile:

”Nu era bărbatul care să includă un eșec în planurile lui. Își alesese un scop în viață și decisese, cu ani înainte, să-l realizeze, indiferent cît l-ar fi costat pe el sau pe alții. Pe acest altar sacrificase totul, visurile părinților decedați, promovarea lui și a altora, o viață normală, confortabilă, cu o femeie care ar fi putut să-i dăruiască doi-trei copii-toate acestea le respinsese în favoarea unei căi de trudă, pericol și hotărâre cumplită de a atinge acel unic ţel strălucitor.”

   Apoi o confruntare între arabi și israelieni, care debutează pașnic, dar devine sângeroasă, determină transformarea unui plan inițial teoretic într-unul practic, un proiect numit “Pilgrimage” Ryan, Adler și Talbot reușesc să contacteze toate țările din proiect, se fac și se modifică tratate, iar la Roma va fi semnat în formă finală. Bineînțeles că președintele Fowler își va aroga toate meritele, deci egoul lui era satisfăcut:

“Fowler știa istorie. Era în fața unei șanse unice. Nu se mai întâmplase niciodată. Poate că era începutul procesului, poate sfârșitul lui, dar ceea ce urmarea el putea fi exprimat simplu. Va pune capăt războiului. Numele  J.Robert Fowler va fi asociat cu tratatul acesta. Era inițiativa administrației lui prezidențiale. Discursul lui la Națiunile Unite chemase națiunile lumii la Vatican. Subordonații lui conduseseră negocierile. Numele lui va fi primul pe documentele tratatului. Forțele lui armate vor garanta pacea.Î și câștigase cu adevărat locul în istorie.”

  Era satisfăcut și de legătura cu Liz Elliott, consilierul pentru securitate, o legătură importantă pentru doi oameni singuri, dar secretă deocamdată.

   În cealaltă parte a lumii fiul bătrânului druz îl anunță pe comandatul Qati de existența bombei. Un grup între care și inginerul Ghosn și Marvin Russell, ajuns și el acolo, se duc s-o ia, o duc într-un depozit s-o poată cerceta și detona. Dar Ghosn își dă seama ce este și la ce poate fi folosită. Îl cooptează în echipă pe un fost profesor al lui din Germania, un fizician de renume, pe un alt terorist tot din Germania pe nume Bock, a cărui soție se sinucisese în închisoare. Vor găsi componentele și materialele necesare și vor reuși să facă o bombă nucleară. Bineînțeles toți cei implicați într-un fel sau altul în proces, inclusiv la transportul ei în SUA, n afară de Qati și Ghosn vor fi uciși în numele cauzei și în ideea de-a nu compromite acţiunea.

Deci în timp ce unii luptau să încheie pacea alții nu voiau că această să se realizeze.

   Pe de altă parte Liz Elliott voia să-l îndepărteze pe Ryan, nu-l suporta pentru că era un om integru, care nu îngenunchea în fața nimănui și nu linguşea, și care era apreciat de adevărații luptători și de foarte mulți din Congres. Prin metodele pe care orice amantă le deține reușește să-i inoculeze lui Fowler ideea că trebuie să scape de Ryan. În același timp pune oameni să-i cerceteze trecutul și banii, dă datele unui reporter, este gata să-i distrugă credibilitatea și mai ales căsnicia.

Doar că minciună are picioare scurte… adevărul se află și Liz este pusă la punct chiar de Cathy soția lui Ryan, ea însăși un medic reputat, specialistă în cardiologie.

   Aruncarea în aer a stadionului din Denver la Super Bowl, în timpul meciului, numărul mare de victime, inclusiv oameni importanți din stat, și ideea că a fost o bombă cu încărcătură nucleară inflamează și mai mult situația. Și președintele trebuia să fie pe stadion, dar ratase din cauza vremii nefavorabile. Mai mult, pe lângă bombă teroriștii pun la cale și destabilizarea armatelor, încăierarea lor și  în Berlin chiar atacul armatei americane de către ruși.

 Preşedintele Fowler, secondat de amantă dă ordine contradictorii și are idei necorespunzătoare pentru că  nu are răbdare să vadă rezultatele cercetărilor și-l acuză pe Ryan de incompetenţă.

   Hotărât să demisioneze după ce se rezolvă criză, Ryan își vede de treabă, adună date, pune cap la cap informațiile, află toate faptele. Tot el este cel care va vorbi cu rușii, președintele rus cunoscându-l din timpul războiului, cu omologii lui din Israel, Germania, Rusia, cu prințul Ali din Arabia Saudită, și va reuși să facă pace, evitând un război.

Cei doi teroriști sunt prinși, interogați, și se află că în spatele lucrurilor era un șeic din Irak care nu era de acord cu prințul Ali, și nu voia pacea cu necredincioşii.

   Prost sfătuit și orbit de orgoliu, când află cine este vinovatul principal, Fowler vrea să trimită un avion cu bombă nucleară să distrugă localitatea unde se află șeicul. Dar, ca noroc, era nevoie de două autorizații pentru aprobare. Doi oficiali cu autorizație fiind morți, singurul rămas era Ryan.

El refuză să omoare oameni nevinovați.

  Lucrurile se vor rezolva, conflictul se va stinge, vinovații vor fi pedepsiți, toate cu cooperarea tuturor statelor implicate. Este incredibil cât rău pot face o mâna de oameni profitând de îngâmfarea, reaua credință, egoul exacerbat, invidia și îngustimea minții. Exact cum îi spune Ryan preşedintelui:

“Tu ești cel care  a dat rasol! Tu ești cel care ne-a adus pe marginea prăpastiei- și acum adevăratul motiv pentru care vrei să macelaresti un oraș întreg este că ești furios pentru că mândria ta a fost rănită și vrei să-ți iei revanșa. Vrei să le arăți că nimeni nu te poate manevra …pe tine! Asta-i motivul, nu-i așa? NU-I AŞA?”

   Dacă vreți să vedeți cum s-a ajuns aici, cum s-au desfășurat și rezolvat lucrurile, care este reacția oamenilor și deznodământul întâmplărilor, citiți cartea.

Iata și câteva păreri autorizate:

“Tom Clancy știe să facă din ordinea mondială o aventură citită pe nerăsuflate, cu pulsul la 200.” (Houston Chronicle)

“Îţi trebuie curajul lui Clancy pentru a face din cel mai puternic om al planetei un personaj de carte cu slăbiciuni, vicii și…amantă.”(Chattanooga Press.)

Cartea Duel la înălţime, de Tom Clancy poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

„Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume - și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

Povestiri din București, de Dana Fodor Mateescu-recenzie

 Titlul original: Povestiri din București

Editura: Cartea Românească

Colecția Cartea de proză

Anul apariţiei: 2017

Număr pagini: 125

Gen: proză scurtă

Cotație Goodreads: 4,25

   În sfârșit, am apucat și eu să citesc această carte! Mă credeți sau nu, de la Bookfest mă așteaptă. Da, da, din primăvară! De la Bookfest, de la acea lansare ce mi-a lăsat amintiri frumoase, la care am avut plăcerea s-o întâlnesc personal pe Dana și să obțin un autograf de la ea. De atunci, eu și cartea „Povestiri din București” ne așteptăm reciproc. Ea cuminte, în raft, alături de multe alte cărți necitite încă, iar eu, să prind un crâmpei de timp pentru a mă bucura de ea. Nici n-am vrut s-o citesc repede, în grabă, ci s-o savurez, să nu mă preseze nimic, să mă pot delecta în voie.

   Dana Fodor Mateescu mi-a atras atenția de mult timp prin scrierile ei online. Are un stil unic, ce nu poți spune că seamănă cu al altcuiva. Combinația de românesc autentic și gust dulce-amar rezultat din umor și trista realitate este unică. Nu cred că am mai întâlnit scriitor care să te facă să râzi în hohote și la scurt timp, să lăcrimezi. Povestirile Danei sunt hazlii, pline de umor, însă citind atent, veți observa subtextul din spatele lor, ce reflectă o realitate tristă. Povestirile ei sunt tragicomice, ne vorbesc despre trecut, despre prezent, uneori din perspectiva mai multor tipuri de oameni.

   Prin scrierile ei, am avut ocazia să iau contact cu vremuri apuse, pe care nu le-am prins (și acum mă bucur). Totuși, mi-am amintit cu nostalgie de unele „practici” ce supraviețuiseră până prin anii copilăriei mele, dar care acum nu mai există:

„Pe la 8 și ceva, trecea „ăla cu mătura”: „Măăătura, măturica, măturaaaa!”

„Mai încolo, când soarele sugea lacrimile florilor de salcâm, veneau țigăncile care „cumpărau sticle goale. Îmi era o frică teribilă (Nu ești cuminte? Te dau la țigani!).”

   Dana Fodor Mateescu scrie cu sufletul, transpune totul în culori vii, astfel încât ai impresia că întâmplările ți se derulează în fața ochilor. Limbajul este unul direct, de zi cu zi, în ciuda figurilor de stil folosite, ceea ce face cartea foarte ușor de citit. Este o lectură relaxantă, distractivă, dar nu lipsită de profunzime. Vreți să adormiți cu zâmbetul pe buze? Citiți „Povestiri din București” înainte de culcare, garantez că așa se va întâmpla!

   Povestirile Danei (sau mai bine zis, ale Muchinuței), m-au ținut trează până la 2 noaptea: mi se închideau ochii, somnul mă pândea, dar eu tot nu dădeam drumul la carte. La „Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război” deja râdeam atât de tare, încât credeam că o să trezesc toată casa. Cu unele povestiri eram obișnuită, cunoscându-le de pe blogul autoarei, însă cele citite pentru prima oară chiar mi-au provocat crize de râs. Mi-am adus aminte cu plăcere cât am râs citind prima oară „Orașul de pe geantă”, „Amor de cocalar”, „Marea descălțare”, „Baloanele”.

   Unele sunt emoționante, în ele întâlnind exact acel amestec dulce-amar despre care vorbeam mai devreme: „Tristețea agentului contemporan (de pază)”, „Tristețea casierei de la hipermarket”, „Sonata”; „Albinele din suflet”; altele evocă vremuri trecute, introducându-ne într-o atmosferă specifică epocii: „Arome din anii 70…”, „Maica mare –poveste din Bucureștiul de altădată”, „Rapandula”, „Mireasa cheală”, „Amintiri din Epoca-mi de Aur”, „O fustă mai găsești, dar un prieten greu”, „La spălat de lebăr pe vremea lui Ceaușescu”, „Scrisoare către Luke Skywalker”.

Ce le dă farmec acestor povestiri?

   Stilul unic, faptul că multe întâmplări n-ar mai fi posibile în contextul de azi (mă refer la cele de epocă) și că indiferent de specificul povestirii, nu lipsește umorul: situații amuzante sau cuvinte ce stârnesc râsul, comicul este prezent peste tot în scrierile Danei.

Citate:

   „Vreau să-i filmez, dar nu știu cum dracu’ apăs pe altceva, și nu reușesc. Abia de-mi ies două poze, cu familia de amărâți. O să sparg în bucăți telefonul ăsta de doi lei! Mă enervez cumplit, dar îmi trece rapid, pentru că din stânga apare o țigăncușă frumoasă, zglobie ca o manea duminicală: „Avem superunghiere și forfecuțe…” – Gara din mine

   „Proteza căzuse între noptieră și pat, stătea așa, înțepenită ca o idioată, rânjind la nea Popică în bătaie de joc.” – Dulăul

   „De la depărtare, semănam cu un papagal: colanți negri sau blugi rupți în genunchi, cu alți blugi scurți, pe deasupra, maiou roz, strâmt, cumpărat de la raionul de copii, pe care scrisesem cu o cariocă roșie: Star Wars, o geantă din cârpă, făcută dintr-un material care imita leopardul și espadrile la fel. Eram dureros de „șic”. La glezna dreaptă purtam ceasul lui nea Fodor, tata adică, era stricat, dar arăta excelent și stârnea indignarea-n populație: „Fata asta-i fugită de la Bălăceanca!” La încheieturile mânuțelor eram plină de brățări din „aur” de clanță, iar la gât îmi flutura o sârmă periculoasă, în formă de șpan, pe care-o găsisem în curte la fosta întreprindere Electrotehnica din Drumul Taberei.” – O fustă mai găsești, dar un prieten greu

   „Pentru că era rocker „în timpu’ liber”, a pus oleacă de Judas Priest (spre jalea cucoanelor împaietate și cu ștrampii distruși) și a început să se dea, optimist, cu fruntea de mobile și de străchini: bang, bang, stânj! Credeam că moare acolo!” – Marea descălțare

    „Rămânem fără nimic, dacă vin termitele… (așa erau porecliți cei trei băiețoi, toți supraponderali, ca și părinții lor, răi, bocci, ciorditori și mega enervanți, să-i calci cu tancu’ pe mutre!) – Mic tratat de alungat mitocanii

   „Într-o zi, am găsit pe câmp numai cuiburi cu pui de șobolani. Erau zeci de șoricei roz, orbi, numai pieliță subțire prin care se vedeau vinișoarele.

   – Aaaa, ce frumos!, mi-am zis fericită și am cărat vreo 45 de bucăți în casă, la bunica. Le-am dat și verilor mei, care i-au băgat în pat, „să doarmă cuminți”. O minune!” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Ce prost ești, măăă!, săream, deșteaptă. Gândacu’ de Colorado are vitamine, a zis la Teleenciclopedie, băăăă, te face să crești mare. Ia, bagă-l în corcodușa asta! Să vezi că nu mai e așa amar.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Tușă Ioanăăăă, iar a venit nebuna dă la București? Leag-o, bre, dă copaci, cu lanțu’, că numai porcării face! Dă ce nu-l chemi pă Merlă, să-i dea nește buline, poate să potolește, dracu’!

   „Merlă” era medicul localității. Se numea Mierlă, dar toți îl strigau „Merlă” – fără i. Pentru orice boală, el dădea chinină. Și bolnavul era fericit.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

 „- Săru’ mâna, ce înseamnă p…a?

   Bietul om! Să-și facă terci cu ciocanul unicul deșt sănătos, ăla din mijloc. Patru erau ba tăiate, ba rupte, ba fără unghii. S-a speriat, vezi bine! O zgâtie de fată să scoată din gurița ca un boboc asemenea mizerie?

– Dacă mă scol la tine acu`, rămâi fără moț! Cine paștele mă-tii te-a învățat asta? Las că te spui eu lu’ tac-tu când vine acasă! Pleacă d-aici!” – Orașul de pe geantă

   „Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume – și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

   „Aaaa, ia te uită! Tata le-a ascuns de mine, probabil mi le-a cumpărat pentru ziua mea!”, mi-am zis eu în gândul nebunatic din cap.” – Baloanele

   „Măi, a dracu’ s-a făcut lumea asta! Vine sfârșitu’, e clar.” – Tristețea casierei de la hipermarket

Despre autoare:

   Dana Fodor Mateescu este jurnalist, editor al blogului Artizanescu.ro și al Revistei 13. A absolvit Colegiul de Jurnalism și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București.

   A debutat poetic în 2000, în Ziua Literară, la cenaclul Euridice, versurile ei apărând ulterior în Adevărul Literar și revista Puncte Cardinale. A publicat pe cont propriu, la Editura Mateescu, patru volume de proză, povești pentru copii și poezie. Este cunoscută pentru scrierile sale umoristice, publicate online la Revista 13: „Cum am devenit informatoare”, „Daniel Ciripescu”, „Tembelă până la moarte”, „Norocosul”.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
8

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

Pistolarul, de Stephen King (seria Turnul întunecat) – recenzie

Titlu original : The Gunslingers (2003)

Editura Nemira, 2017

Colecția Nautilus fantasy

Traducere de Mircea I. Pricăjan

Nr. pagini 240 

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

   În acest mod începe King povestea Pistolarului; brusc, fără o introducere prealabilă, ex abrupto. Ultimul pistolar își urmărește dușmanul prin deșert. Dar cine acest pistolar? Cine este omul în negru? Și care este motivul acestei urmăriri? Sunt întrebări cărora autorul le oferă răspuns în mod gradual, firesc, fie în mod direct, fie prin intermediul memoriei afective a personajului principal.

   Roland Deschain, cel din urmă pistolar, un bărbat puternic și violent, cu un trecut dureros, despre care aflăm din ceea ce el însuși povestește, are de îndeplinit o misiune aproape imposibilă și de luat decizii dificile, ceea ce îl transformă într- un singuratic al deșertului. Dacă la început pare un personaj desprins dintr-un western, treptat se dovedește un ins complex, prin între două lumi. Căci, la finalul volumului, rămâne întrebarea: când are loc acțiunea romanului? În trecut, în prezent, în viitor sau atemporalitatea unei lumi paralele? Planurile temporale alternează, ceea ce sporește ambiguitatea unui posibil răspuns. Aici, timpul curge ciudat, după cum bine știi.(Allie)

Era doar un pelerin de rând, cu alte cuvinte, și tot ce putea spune cu reală certitudine era că îi era sete. […]

Mai jos de ploscă erau armele, amândouă atent calibrate pentru mâinile sale; atunci când îi rămăseseră de la tatăl său, care cântărea mai puțin și nu era atât de înalt, la fiecare fusese adăugată câte o plăcuță. Cele două curele i se încrucișau peste vintre. Tocurile erau unse atât de bine încât nici soarele acela filistin nu le putea crăpa.

   Nu cred că am mai citit un roman în care autorul să fi folosit mai multe tehnici narative și să fi amestecat într-atât genurile românești. În prima parte, acțiunea este narată prin tehnica povestirii în ramă, însă naratorul rămâne mereu același. Mai exact, acesta ne spune că, în drumul lui, pistolarul primește adăpost în coliba unui om al deșertului, cultivator de porumb, căruia îi povestește despre Tull, orașul blestemat, unde a cunoscut-o pe Allie cea însemnată. Aceasta povestește, la rându-i, cum l-a înviat omul în negru pe Nort, bietul dependent de iarba-diavolului și despre cifra nouăsprezece.

Ea nu avea curaj. Doar un bar și o cicatrice. Și un cuvânt. Un cuvânt care se zbătea în spatele buzelor închise. […]

Însă omul care îl readuse la viață pe Nort și scrisese un mesaj – îi lăsase un cuvânt ca un pistol armat pe care, într-o zi, ea și-l va lipi de tâmplă – știuse că astfel stăteau lucrurile.

Nouăsprezece va revela secretul.

Nouăsprezece era secretul.

Roman mitic, distopic, western, fantasy, thriller. Pistolarul este din toate câte puțin.

  Omul în negru, personaj cameleonic, negativ, pe jumătate diavol, pe jumătate vrăjitor, îl atrage pe Roland în mod inexplicabil. În Tull, populația aproape îl venerează și se sacrifică în numele lui. Reprezintă puterea de care acești bieți ticăloși înfometați au nevoie și tentația perpetuării speciei. Folosește magia pentru a învinge într-o luptă a minții. Rolul său este de a-l pregăti pe eroul ce dă titlul romanului pentru ceea ce urmează să înfrunte.

   Roland trebuie să salveze lumea. Trebuie să îl prindă pe omul în negru și să-l ucidă. Cu toate că mă așteptam să-și descarce pistoalele, lupta dintre cei doi este una psihologică, iar Roland este pus în situația de a face o alegere foarte grea: între ce este bine și ce este bun; între a salva lumea sau pe Jake, băiețelul ce fusese ucis de un criminal în serie.

  Prezicerile omului în negru deschid drumul spre Turnul întunecat, unde pistolarul va purta o inimaginabilă luptă finală.

–… Apa trebuie să curgă la vale și ție trebuie să ți se spună. Vei alege trei, înțeleg… dar mie nu-mi pasă cu adevărat și nici nu vreau cu adevărat să știu.

–Cei trei, murmură pistolarul, gândindu-se la Oracol.

–Și apoi începe distracția! Dar pe atunci eu voi fi demult plecat. Râmas bun, pistolarule! Rolul meu s-a încheiat acum. Lanțul este încă în mâinile tale. Ai grijă să nu ți se-nfășoare în jurul gâtului.

    Revenind la ideea inițială, privitoare la modul în care autorul își începe romanul, constat că tot ce am citit poate fi considerat o lungă introducere. Căutarea continuă prin deșert anunță, de fapt, intriga seriei. Și dacă la început vei spune că Pistolarul nu te face să cumperi și celelalte volume, la final, te vei răzgândi.

Seria Turnul întunecat cuprinde:

Pistolarul (I)

Alegerea celor 3 (II)

Ținuturile pustii (III)

Vrăjitorul și globul de cristal (IV)

Lupii din Calla (V)

Cântecul lui Susannah (VI)

Turnul întunecat (VII)

Cartea Pistolarul de Stephen King (seria Turnul întunecat) poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Dispărută în Moscova, Povestea unei spioane americane în anii 1920, de Marguerite Harrison-recenzie

Titlul original: Marooned in Moscow

Colecția: Istorie

Editura: Corint

Anul apariției: 2017

Traducător: Alina Popescu

Număr de pagini: 464

   „Numai în aventură unii oameni reușesc să ajungă să se cunoască pe sine, să se găsească pe sine”, spunea Andre Gide, iar cartea „Dispărută în Moscova. Povestea unei spioane americane în anii 1920” este o inestimabilă dovadă a faptului că spiritul de aventură nu este caracteristic unei epoci anume, ci a contaminat oamenii de când a luat naștere omenirea.

   „Dispărută în Moskova” e o carte excepțională, o armonioasă împletire de mărturisiri și istorie. Cartea face parte din colecția „Istorie” a editurii Corint, colecție din care am devorat anterior zeci de alte titluri, unele mai fascinante decât altele.

   Am o mare pasiune pentru cărțile memorii, cred că nimic nu poate fi mai frumos decât o istorie povestită din partea celor care au trăit-o. O astfel de carte e un concentrat de emoții… și poate că istoria e mai mult decât o înșiruire de date, e o colecție de trăiri pe care cei prezenți la evenimente le-au simțit și au fost profund marcați.

   Miracolul cărților constă în posibilitatea de a călători, fie în trecut, fie în viitor, în funcție de perioada descrisă. De data aceasta, am călătorit în trecut, într-un teritoriu actualmente plin de farmec… dar la vremea aceea destul de controversat și chiar periculos – Moscova.

   „Periculos” e un cuvânt care declanșează o în firile aventuriere un soi de inexplicabilă adrenalină… așa s-a întâmplat și în cazul Margueritei Harrison, o americancă care decide, la cei 39 de ani ai săi, să devină spion.

   Marguerite Elton Harrison s-a născut în 1879, în Baltimore. Fiică a unui magnat, Marguerite a fost crescută în bogăție. Tatăl său se asigura mereu că celor două fiice ale sale le sunt îndeplinite toate dorințele. Totuși… se pare că Marguerite a avut mereu un dor ascuns de aventură… și acesta a determinat-o să recurgă la acțiuni pe care unii oameni ai timpului respectiv le-ar fi catalogat drept „vecine cu nebunia”. Contrar așteptărilor familiei, Marguerite se căsătorește cu un bărbat dintr-o clasă socială inferioară, iar în 1902 se naște fiul lor. 13 ani mai târziu, Marguerite rămâne văduvă, cu un copil ajuns la vârsta adolescenței și cu nenumărate datorii de plătit de pe urma soțului său. Dacă pe unii, aceste circumstanțe i-ar fi răpus, nu același lucru s-a întâmplat cu Marguerite.

   Cu ajutorul rudelor, se angajează la celebra publicație „Baltimore Sun”, apoi în 1918, după ce se prezintă la „Departamentului de Informații Militare al Armatei Statelor Unite”, își îndeplinește visul de a deveni spion.

   Misiunea sa are în vedere explorarea situației economice și nu numai. Totuși, în Rusia sovietică de atunci, nicio misiune de spion nu putea fi catalogată drept „ușoară”. Astfel, după o primă vizită scurtă, care s-a terminat cu un arest, Marguerite părăsește Rusia.

   Ajunsă din nou pe teren american, Marguerite realizează că viața fără aventură e lipsită de sens și nu se asortează cu caracterul său, așadar… se întoarce în Rusia. Marguerite știe cu siguranță, că poate să aducă mai multe informații. A doua sa incursiune în lumea bolșevică este mai îndelungată și mai profitabilă. Rapoartele pe care reușește să le trimită sunt mai numeroase și mai detaliate decât în cazul primei șederi. Totuși, când totul părea să meargă bine, este săltată de CEKA și încarcerată.

        De-a lungul cărții, prin expunerea trăirilor intense, dar și a raționamentelor juste făcute în diverse situații critice, nu fac decât să creioneze un personaj cu o deosebită putere și stăpânire de sine, un caracter bine construit, adaptat la situații limită.

   În calitate de jurnalist, Marguerite aduna informații pe care le centraliza în rapoarte trimise ulterior în SUA. Interesant este faptul că Marguerite, obișnuită un un trai cel puțin decent, într-o țară liberă, experimentează acum circumstanțe complet diferite. Este însă, o alegere pe care a făcut-o mânată de spiritul de aventură și eroina nu se dă înapoi atunci când îi apar în cale obstacole, indiferent de amploarea acestora.

   Stilul cărții este unul special, la un moment dat ai impresia că scrisul devine o voce, că însăși Marguerite e cea care îți povestește. Iată, de exemplu, ce spune despre întâlnirea sa cu Lenin:

„Când l-am văzut urcând pe scenă, primul meu sentiment a fost acela de dezamăgire. Era un omuleț scund, solid și cu o înfățișare modestă, cu păr și ten fără culoare, cu o bărbuță ascuțită, ochi albaștri pătrunzători și o adresare lipsită de emoție, liniștită, aproape monotonă.Purta un costum de stofă englezească aspră și semăna cu un relativ prosper om de afaceri de clasă mijlocie. Însă, după numai câteva cuvinte, am început, asemeni întregii asistențe, să ascult cu mare atenție”.

   Dincolo de mărturisirea sa, cartea Margueritei Harrison ne oferă oportunitatea de a descoperi un episod istoric delicat din Rusia. Aflăm și aspecte din viața economică și socială a rușilor de rând. Discrepanța dintre facilitățile mediului urban și mediul rural o uimește pe Marguerite. Inevitabil, descoperirile pe care le face le trece mai întâi prin filtrul emoțiilor feminine, pe care însă reușește să se gestioneze foarte bine.

   O parte considerabilă din carte este dedicată descrierii perioadei a doua de arest. Este o perioadă în care, deși se află închisă, Marguerite cunoaște o Rusie pe care nu o descoperise încă, dar căreia reușește să-i supraviețuiască.

   Frazele nu sunt lungi și elaborate, ci relativ scurte și succinte, lucru explicabil, de altfel, în lumea spionilor, unde rapoartele trebuie să fie cât la precise. Cuvintele sunt și ele simple, concise, autoarea nu folosește foarte multe figuri de stil, dar reușește să transmită cu o mare acuratețe ceea ce a trăit în timpul experienței sale în Rusia.  

   Există oameni care s-au întrebat dacă incursiunea Margueritei în Rusia a fost spirit de aventură sau nebunie. Ei bine, ea scrie această carte imediat după sosirea din Rusia, de parcă și-ar fi alocat astfel un timp de odihnă, după care se implică în alte acțiuni cum ar fi expediții de studiere a migrației nomazilor.

  În 1926, Marguerite se căsătorește cu actorul englez Arthur M. Blake și își petrece următorii 20 de ani la Hollywood. După moartea soțului său, Marguerite se mută la fiul său, cu gândul de a duce o viață liniștită… însă, mânată de spiritul aventurii, la vârsta de 70 de ani reîncepe expedițiile în Africa de Sud. După o viață plină de aventuri, a recunoscut că Rusia e  cel mai fascinant loc pe care l-a vizitat vreodată.

   Mi-a plăcut foarte mult faptul că Marguerite reușește, în cuvinte simple, să țină cititorul lipit de carte, ca și cum l-ar plasa în fața unui ecran pe care rulează un documentar foarte reușit.

   Dacă ar fi să dispar undeva – metaforic vorbind, desigur – mi-ar plăcea ca acel loc să fie Moskova, cu catedralele ei speciale, cu poveștile atât de fermecătoare.

Cartea Dispărută în Moscova, Povestea unei spioane americane în anii 1920 de Marguerite Harrison a fost oferită de Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Război şi pace, de Lev Tolstoi-recenzie

Editura pentru Literatură Universală

Număr volume: patru

Ediţie: Bucureşti 1969

Traducere din limba rusă: Ion Frunzetti şi N. Parocescu

   Dragi cititori v-aţi simţit vreodată bulversaţi, de-a dreptul daţi peste cap de o poveste, de o ficţiune care nu arată lucruri imposibile, ci fapte care s-au întâmplat cu mult, mult timp în urmă? O tornadă? Un uragan de cuvinte împrăştiate, de personaje care mai de care mai diferite în caracter, stare socială, îmbrăcăminte, înfăţişare şi vârstă. O furtună de idei care s-a năpustit asupra unui biet lector care nu vrea decât să afle…ce va urma…război…sau…pace ?

   Lev Tolstoi a fost un scriitor rus, considerat unul dintre cei mai importanţi romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse. S-a născut într-o familie din nobilimea rusă ; trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinereţe aventuroasă, împărţită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieţii ţăranilor, călătorii, activitate militară şi viaţa de scriitor. Operele sale, ‘Război şi pace’ şi ‘Anna Karenina’ au avut o mare influenţă în dezvoltarea romanului. Mai mult decât atât, Tolstoi a fost şi eseist şi dramaturg, reformator în domeniul educaţiei. Unele dintre ideile şi interpretările sale literare vor avea impact, mai târziu asupra unor personalităţi precum Gandhi şi Martin Luther King Jr.

  Opera ‘Război şi pace’ a fost rescrisă de 13 ori înainte de a fi publicată şi…iată ce a devenit : un compediu, o lucrare despre toate câte se pot petrece în viaţa unui om –  dorinţa de ascensiune socială şi intelectuală, iubirea unei persoane la care nici măcar nu ar trebui să se viseze, războiul ca eveniment definitoriu , căsătoria ca o temniţă rece, societatea care încearcă din răsputeri să afle mai devreme decât actorul însuşi ce se va petrece în lumea acestuia.

   Lucrarea se deschide cu prezentarea cadrului spaţio-temporal, Imperiul Rus al lui iulie 1805. Acţiunea se derulează pe fondul războiului ruso-francez : toată lumea se aştepta la o luptă care pur şi simplu nu mai dorea să apară. Despre acestea discutau şi Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare a împărătesei Maria Feodorovna şi prinţul Vasili. Vorbesc despre faptul că Rusia este singura salvatoare a Europei, că Austria va trăda Rusia pentru Franţa şi Napoleon ‘Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat’. Ulterior sunt pomeniţi fii prinţului,Ippolit ‘un prost liniştit, iar Anatol un prost neastâmpărat’. Anna şi Vasili vor pune la cale un mariaj între fiul, Anatol şi  prinţesa Bolkonskaia. Nu peste multă vreme îşi vor face apariţia şi celelalte personaje, invitate la serata Annei : fiica prinţului Vasili, Hélène, mica prinţesă Bolkonskaia ‚căsătorită abia de iarna trecută’, soţul acesteia prinţul Andrei Bolkonski ‚tânăr nu prea înalt şi foarte frumos, cu trăsături bine conturate şi severe. Totul în fiinţa lui, începând cu privirea, obosită şi plictisită, şi până la pasul liniştit şi măsurat, prezenta cel mai izbitor contrast cu făptura micei şi vioaiei sale soţii’, Pierre, fiul nelegitim al contelui Bezuhov care nu avea încă nicio funcţie ‚de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, şi apărea pentru prima dată în societate…purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, jabou înalt şi frac de culoare cafenie…privirea lui inteligentă şi timidă…scrutătoare şi dreaptă’, prinţesa Drubeţkaia. Un amalgam de persoane legate între ele.

  Prinţesa Bolkonskaia este însărcinată, şi-ar dori mai multă atenţie din partea soţului său, Andrei, dar acesta nu ia seama la nimic. Mai mult decât atât, hotărăşte să plece pe front.

   Pierre este un prieten bun al lui Andrei, dar din păcate un bastard care nu este bine văzut de societate; pe lângă aceasta, este şi mult prea inteligent, se ceartă cu lumea din marile cercuri, vrea să îşi impună opinia, dar nu prea este ajutat.

  Prinţesa Drubeţkaia, după cum şi numele o recomandă, vine dintr-o familie bună, dar ajunsă la sapă de lemn. Vrea să îl ajute pe fiul ei Boris în toate aşa că se umileşte în faţa prinţului, cerându-i să pună vorbă la suveran pentru a-l muta în gardă. După multe rugăminţi şi lacrimi, aceasta îşi atinge scopul. Serata va lua  sfârşit, iar autorul ne duce spre casa prinţului Andrei. Acolo îl regăsim pe Pierre şi aflăm cu ocazia discuţiei dintre cei doi prieteni că Andrei consideră căsătoria o capcană fără de scăpare şi că războiul vine ca o amânare a vieţii anoste pe care o va duce. Pierre nu poate să înţeleagă cele spuse de prinţ, dar trece cu vederea acestea şi se ajunge la făgăduiala pe care fiul lui Bezuhov o va face: să se ţină departe de necazuri şi de…fiul prinţului Vasili. Din păcate, de îndată ce a părăsit casa prietenului său se va îndrepta spre cea a lui Anatol ‚nu avea nicio valoare cuvântul de onoare dat, de vreme ce, înainte de a şi-l da prinţului Andrei, şi-l mai dăduse, tot aşa, prinţului Anatol, făgăduindu-i că va fi invitatul său’. Zis şi făcut, dar seara s-a sfârşit destul de rău pentru Pierre care a băut mult prea mult şi care împreună cu Anatol şi încă un prieten al acestora vor lega de un urs un comisar şi îi vor da drumul pe apă . Acesta este şi motivul pentru care va avea interdicţie în a se mai întoarce în Petersburg pentru o vreme. Se va îndrepta, deci spre casa tatălui său din Moscova. Aici facem cunoştinţă cu o altă familie, Rostov. Ceea ce se remarcă sunt relaţiile dintre mamă şi fiică, ură faţă de Vera, iubire faţă de Nataşa. În plus se conturează două legături, cea dintre Sonia şi Nikolai, care ar dori să se căsătorească, dar sunt veri primari; în plus, Nikolai pleacă la război şi dintre Nataşa şi Boris, fiul prinţesei Drubeţkaia  care, la rându-i pleacă la război. Pe acest fundal se urmăreşte ura dintre copiii legitimi, rude şi bastardul Pierre pentru averea contelui Bezuhov. Singurul care nu ştie sau se preface că nu ştie despre acestea este…Pierre. Urmează un vals, Danilo Kupor şi…războiul. Ce are să se petreacă mai departe…rămâne de citit.

   ‚Război şi pace’ este un roman complex, prezentat la persoana a III-a, naratorul fiind omniscient, omniprezent şi obiectiv. Este acel tip de autor rece care observă doar şi care nu lasă să se întrevadă urmă de ficţiune. Nu. Acesta doreşte cu tot dinadinsul să creeze realitatea, să ne arate o istorie nu doar în războaie, ani, câştig sau pierdere, ci şi o istorie a unei societăţi, apoi a unei familii, a unui cuplu. De la mare-lume la mic-familia. Sunt schimbări de neanticipat care determină cititorul să se avânte, să se determine să finalizeze un volum cât de repede pentru a-i afla conţinutul celuilalt. Ceea ce m-a frapat este că pe fundalul războiului dintre ruşi şi francezi, ruşii au preluat atât de multe cuvinte din limba franceză, încât se creiona imaginea, senzaţia că ar fi uitat, chiar detestat propria limbă. Personajele sunt caracterizate şi direct şi indirect, sunt complexe revelând persoane care mai de care mai diversificate- omul mândru, nepăsător, omul dornic de aventură, familistul. Le descoperim împreună, tu, dragă cititor, ce altă mască ai găsit?

Lectură plăcută!!!

Notă:10/10

Cartea Război și pace de Lev Tolstoi poate fi comandată pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

by -
13

Ziua 21, de Kass Morgan-recenzie

(Seria Cei 100, partea II)
Titlul original:  Day 21
Editura Nemira, 2016
Colecția Young Adult
Traducere: Dorina Tătăran
Nr. pagini: 264
   Kass Morgan a studiat literatura la Brown University, iar mai târziu și-a continuat studiile la Oxford. Locuiește în Brooklyn, New York. Lucrează ca editor și printre preferințele ei de lectură se află romanele SF și proza victoriană.  Continuarea romanului Cei 100, intitulată Ziua 21, s-a publicat în anul 2014, iar al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bross și CBS Television Studios.
  După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafața radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta. În primul volum vom avea parte de poveștile tinerilor condamnați ce au pornit în misiunea sinucigașă sau poate, aceasta va fi salvarea lor.
    Regulile dure din Coloniile spațiale condamnă la moarte tinerii pentru infracțiuni minore…
   Cei 100 de condamnați vor ajunge pe Pământ, câțiva vor muri la aterizare, câțiva vor fi uciși…oare de cine? De rebelii pământenii sau chiar de tinerii din Colonie.

,,Fără să vrea, privirea lui Wells se îndreptă către gâtul lui Asher, spre rana urâtă unde săgeata îl străpunse. Trecuseră două zile de la moartea lui, două zile de când siluetele misterioase se materializaseră pe creastă și schimbaseră tot ce știuseră Coloniștii până atunci, tot ce li se spusese. Fuseseră trimiși pe Pământ ca subiecți de test, primii oameni care să pună piciorul pe planetă, după trei sute de ani. Dar se înșelaseră.
Unii oameni nu plecaseră deloc.
Siluetele străinilor conturate de soarele ce apunea, semănau mai degrabă cu demoni decât cu oameni. Wells clipise, așteptându-se cumva că siluetele să dispară. Era imposibil să fie reale.
Dar vedeniile nu trag cu săgeți.”

 
   Să vedem mai departe cum se descurcă câțiva dintre eroii noștri din primul volum. Îi găsim în volumul doi foarte agitați și înfricoșați de Pământeni.
   După incendiul care a mistuit tabăra au învățat să facă barăci din lemn! O vom găsi pe Clarke cu Bellamy împreună în pădure în căutarea Octaviei. Sora lui Bellamy ar fi fost răpită! Nu știu de cine sau cum, cert este că vor să o găsească.
   Bellamy și-a crescut surioara de mică, iar spaima continuă de a nu fi găsită pe Colonie este constantă.      Coloniștii aveau dreptul doar la un copil. Dacă se încălca această regulă părinții erau condamnați, copilul sfârșea într-un centru de îngrijire. De aici erau luați de mici și se făceau experimente cu radiații nucleare.
   Clarke va fi mușcată de un șarpe, tânărul o va aduce înapoi în tabără, iar Wells îi va administra antidotul. Va afla că secretul ei cel m-ai ascuns, Lily, pe care a ajutat-o să moară mai repede, era de fapt fosta prietenă a lui Bellamy.
 

,,Lilly o implorase să facă durerea să dispară. Clarke nu voise, dar știa că Lilly nu avea nici o șansă să se facă bine. Așa că, în cele din urmă, fusese de acord și îi dăduse medicamentul fatal, care îi curmase suferința”.

,,Știi, îmi amintesc când am auzit că există frați pe Walden.
E adevărat, continuă ea. Prietena mea Lilly își amintea de voi, de la centru. Cred că zicea: e o fată cu un frate mai mare. E super că are un frate, iar el e incredibil de atrăgător, nimeni nu se poate uita la el pe față. E orbitor, de parcă te-ai uita la soare.
În loc să zâmbească, Bellamy se albi la față.
-Lilly? Nu Lilly Marsh, nu?
-Eram mai mult decât prieteni. Lilly a fost singura fată la care am ținut. Până la tine.”

 
   Coloniștii vor lua prizonieră o fată pământeancă-Sasha, iar aceasta nu va fi în siguranță în tabăra lor. Aceștia o vor acuza de crimele înfăptuite.
   Sasha le va dezvălui că mai sunt oameni pe Pământ, că sunt și răi, rebeli, iar aceștia ar fi responsabili și de răpirea Octaviei și de una din crimele comise.
    Clarke va descoperi că de fapt ar m-ai fi fost o expediție de pe Colonie, oamenii pământeni i-ar fi ajutat, dar în urma neînțelegerilor ar fi fost uciși și alungați.
     În prima expediție ar fi și părinții lui Clarke, cei pe care fata îi credea morți. Oare trăiesc? Unde ar putea fi?
     Paralel cu viața tinerilor trimiși pe Pământ, vom afla cum este viața celor rămași în Colonii.
 
     Avem pe Glass și pe Luke, perechea de tineri îndrăgostiți care își așteaptă sfârșitul în urma terminării aerului de pe Walden. Cei de pe colonia Phoenix vor ridica podul pentru a raționaliza aerul doar pentru ei.
     Glass va reuși să se strecoare înapoi pe colonia unde a crescut, va ridica podul și va da drumul mulțimii care  se aflau în pragul colapsului din lipsa de aer.
    Conștienți că vor muri oricum fără aer, mulțimile vor lua cu asalt navetele ce ar putea să îi ducă pe Pământ. Problema este că după 3 secole populația s-a înmulțit considerabil, iar acum scapă cine poate.
   Fosta prietenă a lui Luke îi va dezvălui acestuia secretul șocant despre Glass. Aceasta, când a fost însărcinată și condamnată, a trebuit să dea numele tatălui, iar ea a mințit, și condamnat a fost prietenul lui Luke.
     Oare va reuși să o ierte și să ajungă cei doi pe una din navele spre Pământ?
    Pe Pământ, Clarke și Bellamy vor găsi o parte din Pământenii, o vor găsi pe Octavia și vor încerca să ajungă la un acord cu tatăl lui Sasha, conducătorul lor. Problema rămâne rebelii, care vor continua să ucidă…
    Wells, băiatul cancelarului din Colonii, a venit pe Pământ pentru Clarke, dar…unele probleme nu pot fi uitate și iertate!
    Sasha, în ciuda amenințărilor la adresa ei, va încerca să îi ajute pe coloniștii, în special pe Wells. Va reuși cei doi împotriva celor recalcitranți din tabără? Când Wells o va elibera pe Sasha fără acordul mulțimii, ce se va întâmpla?
   Foarte multe de descoperit, multe necunoscute cărora trebuie să le facă față tinerii noștri. Cine sunt sau ce sunt de fapt Bellamy și Clarke??? Aici, am rămas surprinsă…
   Mi-a plăcut foarte mult și acest al doilea volum din serie. Vă las pe voi să descoperiți cele ce nu am dezvăluit…
   

Cartea Ziua 21 de Kass Morgan a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
17

Orașul Ambasadei, de China Miéville-Comunicarea: Ultima Frontieră-recenzie

Editura Paladin
Data apariției: 2014
Titlul original: Embassytown
Traducere Liviu Radu
Număr de pagini: 474

  Scriitorul britanic China Miéville își autoetichetează creațiile pe care noi le numim generic SF, ca weird fiction și curentul său literar plin de originalitate, New Weird. În multe clasificări îl găsești însă plasat la fantasy sau, mult mai motivat, la steampunk. Este bine că și-a stabilit singur apartenența, pentru că stilul din cele mai bune romane ale sale este unul eclectic, exuberant, cu idei explodând peste tot și conglomerându-se în ceva extrem de straniu și foarte extravagant.

   Nu este deloc un autor care îți ușurează vreun moment strădania de a-i înțelege universul. Te aruncă direct în Big Bang, cu evenimente fulgurând din toate direcțiile, fără să poți cuprinde pe cât de repede ți-ai dori toată panorama, toate legile lumii fantastice care germinează în jurul tău și toate motivațiile acțiunilor ce deja se succed fără răgaz. Când am citit trilogia Noul Crobuzon, primul volum, Stația Pierzaniei, mi s-a părut cam prea complicat și confuz, aproape că nu i-am putut savura povestea. De abia din al doilea, Cicatricea, culminând cu al treilea, Consiliul de Fier, când deja am prins sensul teribilei, dar atât de ineditei, malformări de worldbuilding, am putut percepe cu adevărat tot sublimul celei mai bune serii de până acum a lui Miéville.

  Romanul Orașul Ambasadei, un stand-alone premiat cu Locus în 2012, comprimă cumva același efect revelatoriu al trilogiei. În prima parte jumate’ (vreo sută de pagini) e ca și cum te-ai fi trezit brusc în viitor și ai fi deschis holovizorul sau ce s-a mai dezvoltat în materie de informare video și ai privi știrile, talk-show-urile și câteva reportaje făcute pentru cei care deja erau la curent cu evenimente importante trecute, dar ce nu s-au întâmplat încă în timpul tău. Nu e o mare problemă când schimbările sociale și culturale sunt mai simpluțe, dar, hei!, ești într-o construcție Miéville, nimic nu e vreodată simplu sau șablonard în lumile lui.

   Cu atât mai mult cu cât universul de-aici îl descoperim direct prin ochii protagonistei, Avice Benner Cho, printr-o narare la persoana întâi, cu salturi de la prezent la trecut, în copilăria acesteia sau în timpul cât a părăsit planeta Arieka, unde s-a născut, pentru o carieră spațială de cufundătoare în immer.

  Ariekeii, numiți mai respectuos Gazde, sunt locuitorii băștinași ai planetei Arieka, cei care au acceptat înființarea unei Ambasade și a unui Oraș al Ambasadei, unde mediul natural, altfel destul de aspru pentru oaspeți, este adaptat coloniștilor umani care locuiesc aici. Există curiozitate și dorință de cunoaștere între cele două specii, dar asta, contrar experienței oamenilor cu alte genuri de extratreștri/exoți nu duce la o rapidă înțelegere a culturii fiecăruia, din cauza stranietății nemaiîntâlnite a ariekeilor.

   Modul acestora de comunicare este absolut unic. Limba, pentru ei, coincide cu lumea însăși. Nu există posibilitatea de a minți pentru că e de neconceput ca vreunul să facă o afirmație care nu are corespondență în viața reală. Au nevoie de neologisme comparative pentru orice termen nou, așa că e posibil ca un cetățean uman surprins într-un eveniment excepțional să intre în limbajul local, să devină el însuși o comparație, așa cum s-a întâmplat cândva cu Avice.

   De asemenea, ariekeii se exprimă pe două voci concomitent, fiecare. Nu acordă atenție unui vorbitor singular umanoid sau unor reproduceri ale propriilor sunete cu ajutorul mașinilor. Pentru a putea intra în sfera lor de percepție este nevoie de o dualitate conversativă care să vină din aceeași minte, sau din minți foarte asemănătoare. Trucurile pe care le încearcă oamenii pentru a depăși bariera comunicațională sunt mai întâi gemenii monozigoți, apoi clonele educate special pentru a se completa reciproc în timpul unei convorbiri inter-specii, pe fondul structurii cerebrale identice.

   Există mai mulți ambasadori doppeli, care au chiar și numele formulat dual, câte o silabă pentru fiecare component al duetului: CalVin, MagDa, JazMin, JoaQuin, YlSib, EzRa.

  De la ultimul, cel sosit din afara planetei, care nu e constituit dintr-o pereche de clone ca ambasadorii locali, special formați, ci din ceea ce par două individualități complet diferite care au trecut textul stăpânirii limbajului pe baza afinității, vor începe și tulburările pe Arieka, odată cu surparea echilibrului construit cu atâta migală între oameni și ariekei, sub influența factorului extern perturbator.

Avice are în clipa când evenimentele încep să se precipite, o triplă calitate: aceea de localnic care cunoaște lumea unde s-a născut, este unul dintre puținii locuitori ai Orașului Ambasadei care a trăit în lumea exterioară, grație specializării ei, ba chiar s-a și întors cu un soț lingvist de pe altă planetă și… cea de comparație vie, acceptată de către Gazde la evenimente de felul Festivalului Minciunilor – rod al fascinației exoților pentru capacitatea oamenilor de a fabula, imagina și mistifica. Devine inevitabil ca ea să fie prinsă în mijlocul vârtejului atunci când turbulențele, pornite de la ceva atât de banal ca felul de a rosti, se amplifică.

   Din punct de vedere al descrierilor, narațiunea lui  Miéville este una a imaginilor fragmentare, ni se prezintă mereu în fugă și pe bucățele înfățișarea orașului sau a extratereștrilor, faunei și florei indigene –  niște componente de puzzle fixate pe tabloul cel mare, restul urmând să completăm fiecare dintre noi cu imaginația.

   Chiar și efectele științifico-tehnologice folosite, deși par să aibă o bază serioasă de sistematizare, nu ne sunt livrate nouă decât drept niște termeni germanici: manchmal (câteodată) este spațiul banal unde acționează legile ordinare ale fizicii, ca limita vitezei luminii – de exemplu, și immer (întotdeauna) un soi de hiperspațiu unde toate acestea sunt suspendate și se pot executa tot felul de panglicării spiralate pentru a parcurge mari distanțe din univers. Și din acest punct de vedere, Arieka e un fel de capăt de linie izolat, ea fiind o extensie a coloniei de pe Bremen, căreia-i e subordonată administrativ, și cumva la extremitatea zonei de explorare immer-iene.

   Dar, paradoxal, fușăreala asta nu vine dintr-o lipsă de profunzime în a dezvolta subiectul – îl simți acolo complet ca pe muntele de gheață de sub vârful aisbergului – ci tocmai din abundența imaginativă. Scriitorul ne ia de complici când ne trântește câte un concept schematic: “Hai, precis ați prins ideea, colorați voi mai departe, eu trebuie să va povestesc și despre obiectele de pe Arieka, care sunt toate produse prin biotehnologie și au o viață a lor, chiar dacă nu conștientă. Ca aeolii – măștile vii generatoare de oxigen. Sau despre animalele terestre translocate de coloniști care, ori prin amestec cu fauna planetară, ori din cauza influenței mediului, rămâne să va dumiriți voi, au dezvoltat anomalii morfologice și comportamentale atât de bine integrate în logica vieții de-aici. Și să vă mai spun de… “

  Orașul Ambasadei este un hard SF de o originalitate totală. Un corp astral al science fiction-ului de calitate, cu nucleu filosofic pulsatil despre forța limbajului, ambiguitatea comunicării și motiv de reflecție asupra a cât de mult putem înțelege stranietatea îndepărtată, când nu o înțelegem nici pe cea apropiată, … bine învelit într-o manta incandescentă de tensiune, intrigi, confuzie, dependență, paranoia, beligeranță și mize vitale puse în joc pe reușita unei comparații.

 

Cartea Orașul Ambasadei, de China Mieville poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

 

 

 

Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury-recenzie

Editura: Nemira

Număr de pagini: 206

Traducător: Mihaela Stan

 

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeași oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamnă în vârstă, colecționarul de ediții rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi privește pe toți cu tandrețe și curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile și diversitatea existenței lor i-ar putea colora și ei viața monotonă.

Dar într-o zi Juliette hotărăște să coboare cu 2 stații mai devreme și să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viața.

“O poveste tandră, cu un strop de nebunie” – Lire

  Cartea “Fata care citea în metrou” a apărut pentru prima dată în limba franceză, pe 9 martie 2017, cu titlul: “La fille qui lisait dans le métro”, cunoscând un succes important, câştigând în scurt timp simpatia publicului şi a criticilor. Revista “Avantages” (una dintre cele mai populare reviste franceze) afirmă despre cartea “Fata care citea în metrou” că este “o poveste frumoasă ca un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit şi celor mai puţin entuziaşi de lectură!”. Sunt multe recomandări de cărţi, în special cărţi scrise în limba franceză, lucru care mi-a plăcut, pentru că mi-am găsit inspiraţia pentru viitoarele lecturi din recomandările lui Juliette, personajul central. La fel, la sfârşitul cărţii este o listă cu alte recomandări, utilă în special celor care vor să-şi mărească wishlist-ul cu încă câteva noi titluri. Am remarc în listă şi “…Să ucizi o pasăre cîntătoare” de Harper Lee, care a fost pe gustul meu, tratând subiectul rasismului în societate şi cum sunt văzuţi oamenii negri. Stilul de scriere al scriitoarei din Alabama este unul frumos, care curge lin precum apa unui râu din munţi. Recomand cu încredere, fiind un must-read. În carte s-a mai menţionat şi “Suita franceză” de Irène Némirovsky, despre care am scris mai multe aici (http://literaturapetocuri.ro/suita-franceza-de-irene-nemirovsky-recenzie.html).

   Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999 i s-a tipărit primul volum pentru adulţi, Les vagues sont douces commes des tigres, cu care a caştigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărţi, autoarei plăcându-i să-şi încerce forţele în diverse genuri şi încercând să experimenteze cât mai mult în materie de literatură.

  Există două motive pentru care m-am apucat să citesc această carte: 1. titlul sugestiv şi 2. descrierea cărţii.

   “Fata care citea în metrou” este o cărticică simpatică şi facil de citit, ideală pentru călătoriile cu metroul, tramvaiul sau trenul, tocmai pentru faptul că este uşor de transportat şi te face să uiţi de călătorul grăbit care te-a călcat pe picior, fără a îşi cere scuze sau de faptul că ţi-ai prins eşarfa în uşile metroului. Romanul este scris în stilul caracteristic al francezilor, delicat, lent şi nostalgic.

   “

Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe uşa din faţă a vagonului şi cobora tot pe acolo peste fix şaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile şi clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obişnuite. Zilele în care ai impresa că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaş corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, îşi găseşte locul şi îşi joacă rolul.”

 

   De când se ştie, Juliette, o tânără domnişoară frumoasă, care lucra în domeniul imobiliar, iubeşte să tragă cu ochiul la oamenii din metrou care citesc cărţi. Vânează titlurile cărţilor şi face orice să descifreze numele unei cărţi, uneori răsucindu-şi gâtul sau privind insistent cartea pe care i se pune pata. Şi ea era o cititoare, şi căra cu ea la metrou cărţi din care să citească pe parcursul călătoriei cu acest mijloc de transport, dar niciodată nu se putea concentra, sfârşind prin a ţine doar cartea pe genunchi, privind neputincioasă. De-a lungul călătoriilor zilnice spre serviciu, Juliette întâlneşte tot felul de cititori: cititori de ediţii rare, de cărţi de bucate sau romane obişnuite. Dar într-o zi, plictisită de drumul până la birou şi de aceleaşi vitrine ale magazinelor cu geamurile murdare şi prăfuite, Juliette ia o decizie de moment, gândindu-se şi hotărându-se să meargă pe o rută ocolitoare, căci timp avea destul, neavând cum să întârzie. Într-adevăr, totul arată diferit, însă un singur aspect îi atrage atenţia lui Juliette: o carte –  o carte – ce ţinea o poartă între-deschisă, pe respectiva poartă scriind “Cărţi fără limite”, cu albastru. Juliette, cu inima bătându-i nebuneşte, scoate cartea blocată, o atinge şi o miroase. Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărţile, aceasta mirosind a stradă – un amestec de rugină şi fum, de găinaţ şi de pneuri arse. Dar şi a mentă.

   În câteva momente, o fată drăguţă îşi face apariţia în spatele lui Juliette, scuzându-se şi cerându-i voie femeii să treacă, căci tatăl ei o tot striga. Numele ei e Zaïde şi e foarte, foarte prietenoasă şi respectuoasă. Imediat ce o vede pe Juliette, Zaïde crede că este unul dintre cărăuşii tatălui său, dar pentru că Juliette nici măcar nu ştie ce înseamnă să fii cărăuş, fata îi propune să o urmeze până în biroul tatălui ei, pentru a deveni şi ea un aşa zis “cărăuş”. Fără acordul ei, Juliette intră în casă şi mai apoi în biroul tatălui micuţei. De cum deschide uşa, femeia rămâne uimită de miile de cărţi din biblioteca bărbatului, fiind aşezate astfel încât abia-abia aveai loc să te mişti şi dacă nu erai atent oricând puteai dărâma un teanc.

   Meseria de cărăuş presupunea să iei din biblioteca lui Soliman, tatăl lui Zaïde, 4-5 cărţi pe care să le dai oamenilor pe stradă, însă trebuie să fii atent şi să simţi cam ce roman i s-ar potrivi persoanelor respective. Mi s-a părut o idee genială, mai ales pentru că pe lângă gestul frumos, această activitate stimulează cititul.

   Juliette acceptă şi zi după zi începe să împartă cărţile: la birou, colegilor, pentru că şi-a dat demisia, prietenei ei cele mai bune Chloé şi altor persoane. Vă întrebaţi de unde are Soliman atâtea cărţi de împărţit? Ei bine, din când în când, în faţa porţii depozitului (casei lui) cineva lasă cutii pline cu cărţi, astfel teancurile nu se epuizează niciodată.

   În scurt timp, Juliette este invitată de Soliman să se mute în casa lui, deoarece el trebuie să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, femeia rămânând să aibă grijă de fata lui. Dar Juliette nu se mută la depozit doar pentru a avea grijă de Zaïde, ci Soliman o pune să fie  şefa depozitului, împărţind cărţile cărăuşilor. Oare de ce pleacă Soliman? Ce se va întâmpla cu fata lui? Va reuşi Juliette să facă faţă muncii de la depozit?

Cum se termină romanul?

   “Fata care citea în metrou” se citeşte alături de o ceaşcă fierbinte de cafea, într-o pauză la birou, căci reuşeşte să te răpească din lumea reală şi să te facă să o însoţeşti pe Juliette pe străzile Parisului, în călătoria sa. De asemenea, romanul este unul care ne învaţă că trebuie să citim mai mult şi să petrecem cât mai mult timp în compania cărţilor, deoarece ele sunt aur şi diamante pentru mintea noastră.

Lecturi plăcute în continuare!

Cartea Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„Cred că, în ziua aceea, am încetat definitiv să-l iubesc pe Pablo și am început să-l urăsc pe Escobar.”

Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar-recenzie

 

Virginia Vallejo

Titlul original: Amando a Pablo, odiando a Escobar

Editura: Litera

Anul apariţiei: 2007, 2017

Traducere din limba spaniolă de: Oana Balaș/Graal Soft

Număr pagini: 430

Gen: Biografie

 

   Fanii serialului Narcos au de ce să se bucure! „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” este confesiunea jurnalistei Virginiei Vallejo, amanta lui Pablo Escobar, despre anii cei mai tulburi ai traficantului de droguri. Probabil ați reperat-o deja în serial: personajul Valeria Vellez este inspirat din viața Virginiei, însă doar atât: inspirat. Dacă vă așteptați să regăsiți cuvintele Valeriei din Narcos în carte, vă înșelați: Virginia, femeia din realitate și Valeria, personajul inspirat, sunt foarte diferite. De aceea i-au schimbat numele în serie, pentru că oricum Virginia Vallejo s-a declarat jignită de imaginea atribuită în miniseria columbiană „Escobar, el Patrón del Mal”, unde după spusele ei,„au dorit s-o prezinte ca pe o prostituată ieftină”. (sursa –www.elespectador.com)

   Virginia Vallejo era deja o jurnalistă celebră în țara ei atunci când l-a cunoscut pe Pablo. Avea propriul ei canal TV, împreună cu o colegă de breaslă, iar în 1981 a fost singurul jurnalist columbian trimis la Londra pentru a transmite în direct de la nunta prințesei Diana cu prințul Charles. Virginia este femeia ce i-a fost alături lui Pablo, care îl tempera și îl oprea de la punerea în practică a ideilor neinspirate și violente. Nu este femeia obiect înfățișată în Narcos, este o femeie inteligentă, care a ajutat la prinderea lui Pablo Escobar tocmai pentru că știa cum acesta gândea și acționa.

„Omul ăsta are cu adevărat nevoie de tine, Virginia, fiindcă ești singura femeie educată și adultă pe care a avut-o în viața lui și singura care-l pune la locul lui.”

   L-a cunoscut pe regele cocainei la moșia acestuia, celebra Hacienda Nápoles, invitată fiind împreună cu iubitul său de pe atunci, Aníbal Turbay, nepotul fostului președinte, și cu mai mulți prieteni. Pablo a intrat în viața ei salvând-o de la înec. Petreceau cu toții, ea înota, când a fost prinsă într-o vâltoare. A început să le facă semne celor de pe mal, însă aceștia au crezut că îi salută sau că îi cheamă în apă. Pablo a fost singurul care observându-i privirea disperată, a înțeles gravitatea situației.

„Sunt la un pas de moarte, în prezența a peste 40 de prieteni și de gărzi de corp care refuză să privească dincolo de propria comoditate, de mitraliere sau de pahare, când, aproape epuizată, privirea mea o întâlnește pe cea a lui Pablo Escobar. Doar cel care este mai ocupat, conducând spectacolul și dând ordine, dirijorul orchestrei, „stăpânul plimbării” – cum s-ar spune, în spaniola columbiană -, bagă de seamă că sunt într-un vârtej din care n-o să scap cu viață.”

A intrat în apă și a salvat-o.

„- Acum o să fii răspunzător pentru viața mea cât timp o să trăiești, Pablo…”

   La scurt timp, s-a despărțit de logodnicul său, acesta fiind dependent de cocaină. De cocaină furnizată chiar de… Pablo Escobar.

„- Dacă renunți azi la cocaină, o să am grijă de tine și-o să te fac fericit pentru tot restul vieții. Dacă nu, te părăsesc în clipa asta.

– Dar, scumpa mea… Trebuie să înțelegi că nu pot trăi fără „albă-ca-zăpada” și că n-o să renunț la ea niciodată!

– Atunci, nu te mai iubesc. Până aici ne-a fost.”

   Tot Pablo l-a forțat pe cel de-al doilea soț al Virginiei să-i acorde divorțul. Erau despărțiți în fapt de mult timp, însă rămâneau legați pe hârtie, din cauza refuzului bărbatului de a semna actele de divorț. Escobar s-a ocupat cum a știut el mai bine și l-a convins să divorțeze, pentru a o avea pe Virginia numai pentru el.

   Ne sunt descrise momente ce au rămas în istoria televiziunii columbiene, unul din ele fiind reportajul la groapa de gunoi din Medellín. Atunci Virginia i-a luat interviu lui Escobar, care la momentul respectiv îi ajuta pe cei săraci, de unde și-a atras porecla de „Robin Hood paisa”. Citind acele rânduri, ce descriau atmosfera de la groapa de gunoi, am simțit că mi se mișcă toate reperele, tot ce știam până atunci era văzut, dintr-o dată, în altă lumină. O situație pe care chiar nu ne-o putem imagina, ce este dincolo de puterea noastră de înțelegere. O adevărată lume paralelă.

„Groapa de gunoi din Medellín nu e un munte îngropat în gunoi, ci un munte alcătuit din milioane și milioane de tone de gunoi în descompunere. … E duhoarea nedreptății, a corupției, a aroganței și a indiferenței totale.”

   Criminalitatea, corupția din Columbia fac din această țară o altă lume. O lume pe care crezi c-o vezi numai în filme.

„Orice columbian poate număra printre prieteni, rude sau angajați peste douăsprezece persoane răpite, dintre care unele s-au întors tefere și nevătămate, iar altele au dispărut pe vecie.”

   Corupția și traficul de droguri sunt întâlnite peste tot, chiar și la concursurile de frumusețe pe care le urmărim cu plăcere la televizor și pentru care America de Sud este renumită. Virginia Vallejo ne dezvăluie că toate aceste concursuri în Columbia, cel puțin, sunt finanțate din banii obținuți din traficul de droguri.

Implicarea traficanților de droguri în concursurile de frumusețe este deja cunoscută și toată lumea știe că, fără sprijinul șefilor cartel din departamentul respectiv, autoritățile nici n-ar visa să poată acoperi cheltuielile pe care le presupun câștigătoarea și însoțitorii acesteia, adică 100 sau 200 de persoane, printre care rude și prieteni intimi, peste 20 de doamne din înalta societate, fostele câștigătoare cu soții lor și toată birocrația regională. Nu e ciudat ca însăși Miss să fie logodnica șefului de cartel sau a fiului acestuia ori ca relația șefilor de poliție cu regele local al cocainei sau al marijuanei să fie mult mai intimă, mai stabilă, mai durabilă și mai rentabilă decât relația afaceristului de succes cu câștigătoarea din anul respectiv.”

   Urmărind salariul Narcos, mă întrebam: „Lucrurile acestea chiar or fi adevărate sau au mai inventat scenariștii, pentru a spori dramatismul sau a atrage audiența?”. Chiar să fi aruncat acest om în aer un întreg avion, doar pentru a-l ucide pe președinte? Chiar să fi ucis cu cruzime atâția oameni? Atunci când urmărești un film, oricât de dur ar fi, ceva în spatele minții îți spune: „E ficțiune, nu e real! Totul este dincolo de ecran.”. Îți spui că lucrurile sunt exagerate, pentru a atrage publicul, pentru a părea mai spectaculos sau din cine știe ce alte motive. Ei bine, nu! Totul era adevărat. Toate acele lucruri îngrozitoare chiar s-au întâmplat: uciderea ministrului de justiție Rodrigo Lara Bonilla, a candidatului la președinție Luís Carlos Galán, numeroasele răpiri, printre care și a Dianei Turbay, prezentatoare TV și totodată, fiica fostului președinte, ucisă în schimbul de focuri din timpul operațiunii de salvare, detonarea avionului în care urma să se urce președintele Gaviria, executarea cu sânge rece a celor doi angajați, Galeano și Moncada, pentru că îi furaseră banii obținuți în urma unui transport, atacul de la Palatul de Justiție, probabil una dintre cele mai mari tragedii din istoria Columbiei…

   Ele sunt relatate în cartea femeii care, terorizată la rândul ei de Escobar, a ales să colaboreze cu agențiile antidrog și să spună tot ceea ce știe. În 2006, i s-a acordat azil politic în SUA pentru colaborarea cu autoritățile. Dacă ar fi rămas în Columbia, nu ar fi scăpat cu viață, întrucât a denunțat instituții și oameni sus-puși din țară. Citeam în carte aceleași lucruri văzute în serial și mă înfioram. Pentru că erau reale. De data aceasta, nu mai aveau loc doar dincolo de ecran, ci aveam confirmarea cuiva că într-adevăr s-au întâmplat.

   Din cele scrise, ne putem creiona un portret al lui Pablo Escobar omul, nu traficantul. Virginia încearcă să le separe, amintindu-și cu plăcere momentele de la început, când Pablo încă nu devenise atât de nemilos. De aici și titlul, „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”. Punctul slab al lui Pablo Escobar omul era familia: soția, mama și cei doi copii ai săi, Juán Pablo și Manuelita. Provenind dintr-o familie de oameni simpli, a dorit mai mult decât orice să reușească în viață, să fie bogat și apreciat de toată lumea:

„Voiam doar să fiu bogat, mai bogat decât familia Echevarría din Medellín și decât oricare altul dintre bogătașii din Columbia, slujindu-mă de toate resursele și de uneltele pe care viața avea să mi le pună la îndemână. Mi-am jurat că dacă la 30 de ani nu am un milion de dolari, mă sinucid cu un glonț în tâmplă, îmi mărturisește într-o zi, în vreme ce ne urcăm în Learjetul staționat în hangarul său privat de pe aeroportul din Medellin, alături de celelalte avioane din flota sa.”

„Eu nu sunt un magnat, ai înțeles? Sunt cel mai mare criminal din America Latină și gândesc, vorbesc și mă port ca atare.”

   „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” a fost transpusă pe marele ecran în filmul „Loving Pablo”, cu Penélope Cruz și Javier Bardem interpetându-i pe Vallejo și Escobar. Relația lor mai apare în serialul Narcos, chiar dacă personajul vedetei este mult modificat, sub forma Valeriei Vellez, precum și în miniseria columbiană „El patrón del mal”, cu Angie Cepeda în rolul Virginiei. Autoarea cărții a criticat dur această din urmă producție, susținând că este înfățișată ca o „prostituată ieftină”. Nu pot decât să spun că abia aștept să văd atât filmul, cât și miniseria.

   Ce mi-a plăcut: am aflat mai multe despre Pablo Escobar, traficul de droguri și situația din Columbia, mi-a stârnit curiozitatea asupra serialului „Narcos” și a altor producții pe care abia aștept să le urmăresc.

  Ce nu mi-a plăcut: cartea nu prea are structură cronologică. Un cititor experimentat observă ușor că Virginia Vallejo nu este scriitoare la bază. De asemenea, traducerea este destul de încurcată, iar unele expresii sunt transpuse direct din spaniolă. Am parcurs-o într-un timp relativ lung pentru mine, dar probabil pentru că abundă în informații greu de asimilat. Probabil cineva familiarizat cu subiectul ar citi-o mai repede; până de curând eu nu știam prea clar nici cine a fost Pablo Escobar.

 

Despre autoare:

   Virginia Vallejo este o celebră jurnalistă columbiană, singura din țara sa ce a transmis live de la nunta prințesei Diana și a prințului Charles, în 1981. A fost amanta traficantului de droguri Pablo Escobar, iar în prezent este protejată de guvernul SUA pentru că a colaborat cu autoritățile antidrog, furnizându-le multe nume și date. În 2007, a scris cartea „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”, în care vorbește despre relația cu acesta și multe aspecte din viața și activitatea narcotraficantului.

   A fost portretizată în seria „Narcos”, sub forma personajului Valeria Vellez, în miniseria columbiană „El patrón del mal” și mai nou, în filmul realizat după cartea sa, „Loving Pablo”, rolul ei fiind interpretat de Penélope Cruz.

Cartea Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Julio Iglesias – Intre paradis și infern-recenzie

Titlul cartii: Julio Iglesias Intre paradis și infern

Autor: Julio Iglesias

Editura: RAO

An apariție: 2008

Număr pagini: 316

Gen: autobiografie

Traducere: Gabriela Ristea

   Cine nu a ascultat, măcar o dată, minunatele cântece ale celebrului Julio Iglesias? Ei bine, chiar dacă fanii percep viața marelui maestru al cântecului spaniol drept „perfectă”, dincolo de această imagine se ascund lacrimi, renunțări, încercări perpetue de păstrare a echilibrului. Cartea, apărută în 2008 la editura Rao, este scrisă la persoana I-a… pentru că protagonistul a găsit în această autobiografie, cel mai lung, cel mai sincer și cel mai frumos cântec al său.

   Julio Iglesias a vândut mai bine de 80 000 000 de discuri în peste 50 de țări. Fiecare apariție a sa este o oportunitate de a-și cuceri din nou publicul, cu vocea sa atât de suavă, dar și cu versurile sale speciale.

   Julio Iglesias s-a nascut la Madrid pe data de 23 septembrie 1943, la orele 14.00. Fiul cel mare al doctorului Julio Iglesias Puga și al Mariei del Rosario de la Cueva y Perignat a venit pe lume în vechea maternitate madrilena de pe strada Mesón de Paredes.

   Deși pentru publicul larg, viața personalității Julio Iglesias este una complet lipsită de griji, iată ce ne mărturisește el: „Știu că în această clipă, în aceste zile, există în lumea întreagă, o jumătate de duzină de persoane – cercetători, ziariști, fani devotați, critici neiertători – care au scris, din câte știu eu, șase cărți diferite despre Julio Iglesias, în același timp.

   După o prefață de câteva pagini bune, scrisă de Tico Medina, un bun prieten de-al său, Julio începe odiseea vieții sale, spusă cu sinceritatea unui cântec neșlefuit, dar emoționant.

   Mărturisirea sa debutează cu un accident care a avut loc la 20 de ani, în noaptea de 22 septembrie 1962. Împreună cu mai mulți prieteni, la ora 02:00, Julio a fost implicat într-un accident grav de mașină, în urma caruia a ramas semi-paralizat mai bine de un an si jumatate. Șansele ca Julio să mai poată merge, erau aproape inexistente. În clipele sale de durere, infirmierul Eladio Magdaleno i-a dăruit o chitară. Julio a început să scrie versuri despre destinul crunt al existenței umane.

   Perioada care a urmat, a fost una extrem de dificilă. Fire sportivă și energică, Julio a fost nevoit să stea în pat, imobilizat. A fost, cel mai probabil – după cum mărturisește artistul – perioada decisivă care i-a determinat cursul existenței.

   Unul din lucrurile esențiale pe care le subliniază mereu artistul, de-a lungul cărții sale, este familia și modul în care aceasta a ajutat la recuperarea sa de atunci. Desigur, sprijinul familiei nu s-a oprit la acea perioadă, în care tatăl său, medic de profesie, a renunțat la propria sa carieră pentru a fi alături de fiul său. Cu un așa exemplu în familie, s-ar fi putut spune că Julio avea să devină un familist convins. Viața sa, atinsă mai târziu de izul celebrității, a făcut ca familia să se destrame, în ciuda iubirii enorme pe care cei doi protagoniști au simțit-o la început.

   Pe data de 20 februarie 1971, la Toledo, se căsătorește cu Isabel Preysler Arrastria (Manila, 18 februarie 1951), petrecându-si luna de miere în Gran Canaria (Insulele Canare). Au împreuna trei copii: María Isabel – “Chábeli” (3 septembrie 1971, Madrid), Julio José (25 februarie 1973, Madrid) si Enrique Miguel (8 mai 1975, Madrid).

   În 1978 s-au despartit, după ce Julio și-a dat seama că turneele lungi fac imposibilă menținerea echilibrului într-o relație. Totuși, Julio conștientizează faptul că Isabel a fost prima iubire a vieții lui, femeia căreia i-a dăruit tinerețea și femeia care i-a încredințat tinerețea sa. Ceea ce părea o relație perfectă, o căsnicie reușită, cu trei copii la fel de reușiți, a devenit, ca într-un cântec trist, o simplă amintire, o filă a vieții care a trebuit depășită.

   Julio mărturisește că, deși era mereu înconjurat de femei frumoase, divorțul a fost răvășitor pentru el. Pentru a-și alina durerea și a redobândi echilibrul cu care fusese obișnuit, Julio se refugiază în cântec și vers. Criticii din vremea aceea au vehiculat ideea potrivit căreia Julio se folosea de viața personală și de evenimentele triste sau mai puțin triste, pentru a scrie și, implicit, pentru a-și intensifica gradul de celebritate. Julio infirmă toate aceste acuzații și spune că e posibil ca nuanțele emoțiilor din fiecare eveniment din viața să se fi impregnat în versuri, însă în niciun caz obiectivul nu a fost celebritatea.

   În anul 1971 a participat la Festivalul Eurovision, dar și la alte evenimente care aveau să-l propulseze ca numărul 1 în Mexic, Argentina, Spania, dar și Japonia. Din acest moment, viața sa echivalează cu muzica, iar tot ce este dincolo de muzică, devine mai puțin important.

   În timp ce tabloidele au dat publicității faptul că viața lui Julio Iglesias, ajuns acum la vârsta de 74 de ani, e o eternă nestatornicie, atribuindu-i peste 5000 de femei în palmares, în cartea sa, artistul relevă eforturile perpetue de a menține un echilibru și de a fi mereu la înălțimea fanilor.

   Desigur, având în vedere faptul că Julio Iglesias este o adevărată personalitate în muzică, speculațiile presei sunt aproape firești… mai ales având în vedere tendințele actuale în ceea ce se numește „presă de scandal”.

   Dincolo de aspectele expunerii vieții personale – lucru inevitabil la o vedetă de o asemenea talie – aduce cu sine și efecte neplăcute. Ajuns la vârsta unei explicabile înțelepciuni, Julio Iglesias mărturisește:

„Trecerea timpului a lăsat câteva urme de neșters. Nu degeaba trec anii. Dar continui să fug de boli. Vreau să evit durerea. Vaporul meu, vaporul vieții mele, a efectuat multe schimbări bruște de direcție.

„Cât despre suflet, nu m-am mai confesat de ani de zile. O fac astăzi în fața dumneavoastră, zilele acestea, lunile acestea. În această carte. Nu ca să-mi iertați păcatele sau să mă condamnați, ci ca să mă cunoașteți. Pentru că, uneori, îmi spun mii de lucruri pe care nici măcar eu nu le cred. Simt întotdeauna nevoia să știu cine sunr, dar pentru asta nu-mi trebuie nicio țigară de marijuana, nu… Când m-am culcat ultima dată cu o femeie? Mâine”. [/quote_box_center]

   Cartea are alura unei mărturisiri grăbite, de parcă cel care a scris-o a vrut să-și releve gândurile cât mai repede, să se descarce de povara adunată pe suflet de-a lungul anilor.

   Frazele nu sunt lungi și elaborate, ci scurte și concise, semn că artistul expune abordarea sinceră a vieții sale.

    Recomand cartea celor care iubesc autobiografiile, dar și celor care vor să cunoască mai bine aspecte reale din viața marelui artist, Jului Iglesias.

Cartea Julio Iglesias – Intre paradis și infern poate fi comandată pe targulcartii.ro

Testamentul, de John Grisham-recenzie

Editura: RAO

Traducerea din limba engleză: Anca Nistor

An apariţie: 1999

Număr de pagini: 443

Citat favorit: „Eu…fiind în deplinătatea facultăţilor mintale, las acest document ca fiind ultimul meu testament”

   Ultimele dorinţe ale unui om pot fi de-a dreptul de neînţeles, alambicate, mergând până la absurd, dar trebuie să ne obişnuim cu ideea că aşa suntem cu toţii. Nicio persoană nu se aseamănă cu cealaltă; sunt unici în sens pozitiv ori în sens negativ. De asemenea, mintea umană este o altă componentă care ne distinge unii de alţii: este ca un labirint fără de scăpare, plină cu idei, cu planuri pe care reuşim sau nu să le ducem la bun sfârşit. Ai spune că la finalul vieţii unui individ totul s-a dus, dar realitatea redă contrariul: o foaie de hârtie poate transmite pe mai departe ceea ce un om şi-a închipuit, poate aduce ultima sa manifestare de voinţă. Pe cine să afecteze, dacă nu pe urmaşi. Întrebarea este dacă acea coală, dosar, va aduce un zar cu şase puncte ori cu unul singur…

    John Grisham este un romancier american, fost politician, fost avocat pensionat, autor cunoscut pentru lucrările sale în domeniul dramei legale moderne. Al doilea venit pe lume într-o familie cu patru copii, s-a născut în Jonesboro, Arkansas, având părinţi baptişti şi cu posibilităţi modeste. Tatăl său era muncitor în construcţii şi într-o fermă de bumbac, iar mama sa casnică. Grisham şi-a luat gradul de JD, Juris Doctor, doctoratul în drept de la University of Mississippi School of Law în anul 1981. În timpul facultăţii de drept, Grisham şi-a mutat interesul de la legislaţia taxelor spre litigiile civile criminale şi generale, iar după absolvire, ca tânăr avocat, şi-a petrecut o mare parte din timpul său în tribunal şi pregătindu-se pentru înfăţişările la Curte din dimineaţa următoare. În 1983 a fost ales ca democrat. În timpul liber a reuşit să ţeasă intriga marilor sale opere precum „…Şi vreme e ca să ucizi”, „Firma”, „Cazul Pelican”, „Avocatul străzii”, „Apelul”, „Litigiul”.

   O altă carte scrisă de Grisham este „Testamentul”. Aceasta se deschide cu imaginea unui om care are totul şi, în fond, mai nimic: are banii la care mulţi doar visează, iahturi, firme peste firme pe care le conduce, a călătorit în întreaga lume. Cu toate acestea nu se simte împlinit. Nu a reuşit să lege o familie, trecând din floare în floare, având copii care ştiau situaţia tatălui: extrem de bogat, persoană care le va trece cu vederea micile năzbâtii, pentru ca mai apoi să le acopere marile datorii fiindcă pur şi simplu nu îi mai păsa. Tind să cred că nepăsarea poate deveni un viciu, iar în cazul de faţă a devenit boală, la care mai adăugăm şi goana după femei pe care o arăta din plin Troy Phelan, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Statelor Unite. Acesta a îmbătrânit şi „am ajuns la ultima zi, la ultima oră chiar. Sunt un bătrân singur şi neiubit, bolnav, suferind şi sătul de viaţă…Am avut cândva toate jucăriile pe care le-am vrut – iahturi, avioane, blonde, case în Europa, ferme în Argentina, o insulă în Pacific, cai pursânge, până şi o echipă de hochei, dar…” jucăriile au stat, cum ar spune şi Sadoveanu. A venit vremea ca Troy să se gândească la ce are să se întâmple cu averea pe care a agonisit-o în cazul în care  viaţa îi va scăpa printre degete şi va veni noua stăpână, de astă dată cu coasa.

   Troy este o persoană pragmatică, isteaţă peste poate aşa că concepe un plan. Copiii săi sunt delăsători, adună mult prea multe datorii, iar firma lui Troy cel mai probabil ar ajunge în pragul falimentului la nici câteva luni de la decesul acestuia…Am spus că pune la cale un plan jucându-se cu…legea şi clauzele. Realizează un testament olograf – este scris în întregime de mâna testatorului, semnat şi datat de acesta – şi invită pe membrii familiei sale, împreună cu fostele soţii şi trei doctori pentru a dovedi că este în deplinătatea facultăţilor mintale la acel moment, că voinţa nu îi va fi înlăturată. Arată că va lăsa câte ceva fiecăruia, dar după ce rămâne doar cu avocatul său şi servitorul, scoate de sub masă un nou testament olograf care îl anulează pe celălalt prezentat. Rugămintea lui Troy este de a fi citit membrilor familiei după 15 zile de la moartea sa. Nici bine nu isprăveşte de vorbit că se ridică de pe scaunul cu rotile şi fuge spre fereastră şi se aruncă în neant. Lumea este stupefiată. Surpriza cea mai mare pentru avocat este faptul că Troy îşi dezmoşteneşte copiii, lăsându-şi averea unei fiice ilegitime care este misionară şi doctor în Brazilia. Prin testament cere ca aceasta să fie găsită degrabă şi informată cu privire la calitatea ei de moştenitoare. În plus, Troy arată că doreşte să i se facă autopsia – pentru a se arăta că nu se afla în acel moment sub influenţa băuturilor alcoolice, stupefiantelor şi să se constate că nu suferea de vreo boală, tocmai pentru ca cei dezmoşteniţi să nu poată ataca actul unilateral.

   Avocatul se pune în mişcare: vorbeşte cu presa, aruncă declaraţii false, ori refuză să adauge comentarii, îi linişteşte pe avocaţii celorlalţi copii ai lui Tony şi…îl trimite pe un fost apărător, abia ieşit de la dezintoxicare, să o caute pe fiica ilegitimă în Brazilia. Nick nu stă pe gânduri şi pleacă de îndată într-o aventură cu aligatori, indieni şi…malarie? Oare ce are să se întâmple mai departe? Ce au să spună copiii lui Tony care se credeau asiguraţi pe viaţă şi care, au început să adune noi datorii?

   Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, omniscinet şi omniprezent. Ceea ce m-a atras a fost latura juridică a cărţii, în special câte poate să facă un avocat pentru a reprezenta interesele clientului său chiar şi după moartea celui de pe urmă. Atât clientul, cât şi avocatul au ştiut să-şi joace cartea; au întors-o pe toate feţele şi au revelat un adevăr crunt părţilor adverse. De asemenea, atrag suspansul şi modul în care au fost concepute personajele: tipul omului întreprinzător, dar singuratic care ştie că i-a venit sorocul şi vrea să întoarcă roata; tipul omului de carieră  bine plătit care protejează în instanţă interesele celui reprezentat, tipul copilului răsfăţat şi risipitor. Grisham ştie să ţeasă o poveste pe care putem să o regăsim oricând în realitate, iar felul în care prezintă de o parte gândurile moştenitorilor, de cealaltă  ale avocatului nu lasă de dorit. Poate că testamentul pare a fi actul final, dar în cazul de faţă este o treaptă de urcat către mai mult.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Testamentul de John Grisham poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Sursă imagini: pinterest.com

by -
24

“Fuge de oameni și se ascunde de ei cât poate de mult, fără să știe de ce o face, dar simțind că ăsta e lucrul pentru care fusese născută .”

Cheia Iadului. Volumul 1-Deschiderea Porţilor, de Georgiana Sandu-recenzie

 

Editura: Tritonic

Colecţia: Casmir

Data apariţiei: noiembrie 2017

Număr pagini: 446

Gen: Fantasy

Nota mea: 10+

      Printre flăcările Infernului şi cruzimea oamenilor, un copil s-a născut. Fiica unui înger.
A crescut pură, bândă şi ascunsă, dar păcatul a corupt-o, iar durerea ei a distrus lumea.

   Atunci când săvârșește primul păcat, Duwan aproape că deschide Porțile Iadului spre lumea oamenilor. A fost născută și crescută cu un scop: sufletul ei e Cheia care ține închise creaturile întunericului. Un mic păcat și e suficient că Diavolul să o găsească, să afle în ce trup se ascunde Cheia și să dezlănțuie infernul.

   Prinsă în secretele unor tărâmuri interzise și atâția ani ascunsă în umbre, ea devine simbolul unei lumi, cauza unor masacre, protejată unei armate de Gardieni ai Iadului și Cheia distrugerii tuturor, dar în această întreagă apocalipsă, va simți pentru prima dată dragostea. Dragostea pentru un bărbat care o va proteja cu prețul vieții… sau o va ucide înainte că Diavolul să-i răpească sufletul. Iar iubirea lor, odată dezlănțuită, ar putea deveni cel mai mare păcat al tuturor timpurilor.

   Acum două zile am terminat de citit “Deschiderea Porților”, primul volum din trilogia “Cheia Iadului” și încă mă simt prinsă în mrejele acestei povești uluitoare și nu pot să revin la realitate. Mi-am propus să scriu recenzia imediat după ce termin lectura, dar  în mintea mea era o învălmăseală de gânduri, idei și trăiri emoționale. Răsturnările de situație de la finalul cărţii m-au lăsat mută de uimire. Nici acum nu-mi vine să cred că s-a ajuns la așa ceva! De fiecare dată când mă gândesc la consecințele acțiunilor celor doi protagoniști, la ceea ce a produs Duwan în urma acelui moment de slăbiciune și ce sacrificiu a făcut Iolaw pentru ea, îmi vine să strig că așa ceva nu e posibil! Am nevoie urgent de continuare, altfel nu am liniște!

   Am citit toate cărțile Georgianei Sandu și am văzut cât de bine scrie pe segmentul “roman de dragoste”, dar cu Cheia Iadului și-a dat parcă doctoratul. Să abordezi genul fantasy, să creionezi o lume originală plecând de la un subiect mult utilizat – Îngeri Căzuți, și să scrii atât de bine, ăsta e lucru mare. Din punctul meu de vedere, Cheia Iadului întrece toate scrierile sale de până acum. Aici se vede talentul ei în stare pură. Credeți-mă când vă spun că este excepțională pe genul fantasy!

   Sunt multe lucruri care mi-au plăcut aici: stilul abordat, ritmul foarte alert, complexitatea personajelor, aura de mister în care sunt învăluite ele, trecerea de la lumea ireală la cea reală, faptul că acțiunea se desfăşoară și în România (și nu oriunde ci la Hoia Baciu, cea mai bântuită pădure din lume), povestea de dragoste care e ceva mai aparte ( având în vedere ceea ce sunt de fapt Duwan și Iolaw, ei nici nu au voie să se îndrăgostească unul de altul).

   Însă, chiar dacă mi-a plăcut enorm povestea, altceva m-a fascinat pe mine: modul cum Georgiana Sandu a creionat geneza Îngerilor Căzuți, a Gardienilor Iadului, dar și cele patru Lumi: Lumea Nouă, pe care toți o cunosc ca lumea muritorilor; Lumea de Sus – Raiul;  Lumea de Jos – Iadul; Lumea Veche – dimensiunea în care ajunge toată magia interzisă. Cronologic, Lumea de Sus e mult mai veche, pentru că a luat naștere odată cu Creatorul, dar aici e un fel de depozit sau o închisoare. Cei mai vechi păcătoși ai timpurilor sunt aduși aici. De fapt, în acest loc sunt aduse  vrăjitoarele, nepoatele lui Lucifer, și alte creaturi  născute din magia vrăjitoarelor.

   “Cheia Iadului“ este genul de carte care trebuie citită cu foarte mare atenție. Dacă ai trecut peste un pasaj, se poate să fi pierdut câteva informații utile. Iar eu, ca să nu vă derutez prea mult, am să vă furnizez noțiunile de bază, înainte de a intra în subiectul cărții. Și de ce nu, poate că ceea ce am să vă explic acum, o să vă ajute să înțelegeți mai bine lumea creată de autoare, motivul pentru care Duwan este atât de protejată de Gardienii Iadului, urmașii Îngerilor Căzuți.

   De fapt,  Biblia Veche  nu vorbește despre ei ca și Îngeri Căzuți, ci îngerii ce au păcătuit și au fost alungați din rai – 111 îngeri, împreună cu Lucifer, unul dintre cei mai iubiți de Creator. Au fost alungați în Lumea de Jos, un tărâm sterp și întunecat, dar Lucifer s-a ridicat și și-a creat propria lume, Iadul. Împreună cu ceilalți îngeri, au creat monștri, “dihanii îngrozitoare ce se hrăneau cu răutatea lor”. Mult timp și l-a petrecut în gaura lui de Iad, înmulțindu-și armata, pregătindu-se pentru ce avea să urmeze. În timpul ăsta, a fost creată Lumea Nouă, animalele, plantele și omul.

   Când Diavolul a văzut iubirea Creatorului pentru aceste ființe inferioare, i-a urât mai mult decât orice. Îi voia distruși, voia Lumea Nouă pentru el. Așa că și-a scos demonii din Iad si i–a trimis asupra omenirii. Însă, după ce răul și întunericul a acoperit pământul, Creatorul l-a spălat (Marele Potop).

“A distrus atât creaturile, cât și oamenii întinați de Diavol, lăsându-l doar pe cel ce mai rămăsese pur. Însă nu a fost așa de ușor. Demonii și Diavolul s-au luptat, au supraviețuit Potopului și au rămas pe pământ. Atunci au coborât îngerii și s-a dezlănțuit primul dintre războaie … S-au luptat zile fără număr, Îngeri Puri și Îngeri Căzuți, serafimi și demoni, până când nu avea să mai rămână niciunul. “

   Însă ceva inimaginabil s-a întâmplat. Doisprezece dintre Îngerii Căzuți s-au întors împotriva lui. Li s-a făcut milă de oameni, așa că au mers înaintea lui Uriel, fratele  mai mic al lui Lucifer, unul dintre cei mai iubiți îngeri al Creatorului și unul dintre cei mai mari războinici ai Raiului, și s-au plecat în fața lui. Nu i-au cerut iertare, ci doar permisiunea să lupte alături de el, să îi protejeze pe oameni.

Amon, îngerul conducător  al celor 40 de legiuni din Iad. Apollyon, îngerul morții. Armaros, îngerul învățăturii și al magiei. Bune, îngerul dragon. Flauros, îngerul leopald. Vepar, îngerul apei, ce luptă  sub formă de sirenă. Lix Tetrax, îngerul vântului. Ornias, îngerul schimbător de formă. Phonix, îngerul pasăre de foc. Marbas, îngerul leu. Uzza, îngerul puterii. Și Samyaza, îngerul farmecelor și unul dintre primii fii ai Creatorului. Cei 12 Pocăiți.”

   Nu erau semnificativi ca număr, dar au fost o surpriză ce i-a luat pe nepregătite pe demoni. Îngerii Căzuți  le cunoșteau trucurile, slăbiciunile, așa că i-au ras de pe câmpul de luptă. După ce demonii au fost trimiși înapoi în lumea lor, Uriel a creat Zidul Iadului. A coborât în Lumea de Jos, și și-a folosit puterea să înconjoare tărâmul blestemat și să îl închidă, astfel încât demonii și Diavolul să nu mai poate ieși vreodată. Apoi a creat Porțile, “destinate sufletelor ce aveau să se scalde din nou în păcat și să cadă alături de cel pe care l-au urmat”. Și după asta, a creat-o pe Auriel – “o bucată din el, așa cum oamenii sunt bucăți rupte din Creator. Copilul lui, sufletul ce poate deschide Porțile din exterior. Sufletele intră, dar nimeni nu mai poate ieși. A pus sufletul în corpul unei muritoare și a ascuns-o, lăsând în ea destinul a două lumi.“

  Lumea Nouă era din nou pură și liberă. Însă 12 dintre marii luptători ai războiului au rămas în urmă, fără să mai aparțină cuiva. În Iad ar fi fost distruși dacă se întorceau, iar în Lumea de Sus nu mai erau primiți. Însă Uriel l-a convins pe Creator să rupă o bucată din Lumea de Sus și să creeze Lumea Veche, un tărâm doar al celor 12 îngeri pocăiți și au fost puși să jure că își vor folosi noua șansă să îi apere pe oameni și Lumea Nouă. Au fost numiți metani ( înseamnă pocăit în limba veche). Iar ei și-au permis să se numească între ei Gardienii Iadului.

   Despre Îngerii Căzuți și Gardienii Iadului ar mai fi  foarte multe de spus, dar vă las pe voi să le aflați toată povestea. Important de reținut e faptul că acum, fiecare dintre ei are dreptul să lase doar câte un urmaș, pe care îl numește după Îngerul Căzut din care i se trage generația. Iar în momentul de față, urmașii lor se confruntă cu o  mare problemă – regăsirea lui Auriel. Și cum această creație a îngerului Uriel este un suflet care migrează în trupuri umane de-a lungul timpului și se ascunde de ochii lumii, găsirea ei nu va fi chiar așa de ușoară.

  Revenind la povestea din prezent, trebuie să ne îndreptăm atenția spre Duwan Alwah (18 ani), protagonista cărții de față. Tânăra s-a născut în Somalia și a fost singurul copil alb într-o mulțime de oameni mulatri. Nu știe cine îi sunt părinții și nici locul exact unde  s-a născut. Femeia care a crescut-o, cea căreia îi spune bunică, nu i-a spus prea multe lucruri, decât că a găsit-o într-un sat distrus de rebeli, printre cenușă și oameni morți (Duwan a fost singura supraviețuitoare a atacului). A fugit cu ea în America, a adoptat-o legal, însă niciodată  nu i-a spus mai multe despre proveniența sa. Faptul că e somaleză a fost  întotdeauna principalul motiv de glume și batjocură pe seama ei, iar colegii de liceu o văd ca pe o paria. Este o ființă pură și blândă, dar are un caracter antisocial, motiv pentru care este o singuratică. Are o slăbiciune pentru supranatural, în special pentru îngeri. Nici ea nu-și explică atracția asta dar, “atata timp cât o ține deconectată de la realitate, n-o să își refuze vreodată placerea păcătoasă de a citi despre fantezii cu ființe sacre și sfinte”.

“Fuge de oameni și se ascunde de ei cât poate de mult, fără să știe de ce o face, dar simțind că ăsta e lucrul pentru care fusese născută .”

   Singura persoană care se tot învârte în jurul ei este Kale, colegul ei de liceu, căpitanul echipei de fotbal și cel mai râvnit dintre băieți. Se vede că e atras de ea și că încearcă să o ajute, să o integreze printre oamenii obișnuiți. Însă nici Kale nu pare un adolescent normal, pentru că Duwan “simte în el ceva ciudat ce nu reușise să deslușească niciodată, ceva diferit ce nu se simțea la niciun alt om pe care-l întâlnise, iar asta o speria și-o atrăgea în egală măsură.”

   Cu toate că cei doi se cunosc de foarte mulți ani, Duwan a încercat mereu să-l evite sau să-l respingă aproape cu brutalitate, iar asta îi trezește uneori sentimentul de vinovăție. Însă, când Kale o invită de această dată să meargă cu el la o petrecere, ceva o tentase să accepte. De parcă o voce se strecurase în spatele urechii și-i șoptise ademenitor să meargă. Dar știind că bunica nu îi va da voie să meargă la petrecere, se decide să mintă și astfel va comite primul păcat din viața ei. Apoi la petrecere va săvârși cel de-al doilea păcat, simțind o imensă ură față de cei din jur.

“Se simți tot mai asaltată de sentimente de toate felurile, de la furie și gelozie, până la batjocură și amuzament. Toate erau rele, nici măcar una care să se bucure că fata ciudată își găsise în sfârșit curajul să se comporte tipic vârstei, să fie una de-a lor. Nu! O renegau, n-o voiau printre ei.  “

   Duwan va fi în acea noapte martora unui fenomen bizar și din acest moment viața ei se va schimba pentru totdeauna. Până și comportamentul lui Kale e bizară. Parcă nu mai e acel Kale pe care îl știa. Ochii lui nu mai sunt umani, iar rânjetul slinos pare brăzdat de colți. Parcă e altcineva, dar cine?

– Cine ești tu? găsi curajul să întrebe, încă fără să simtă ceva în preajma lui, probabil își pierduse abilitatea asta.

  – Unul din nesfârșitele coșmaruri ce vor urma pentru tine, vorbi glasul gros, iar ea  își dădu abia acum seama că nu e engleză sau orice altă limbă cunoscută, sună exact așa cum și-o imaginase când văzuse semnele pe oglindă. Oripilantă și barbară, dar o înțelese la fel de ușor cum citise acele cuvinte. 

 Se aplecă deasupra ei și,  găsind puterea de care se credea capabilă, se lasă pe spate și îl lovi din nou cu piciorul în stomac, apoi se trase pe fund și se ridică cât de repede putu. O luă la fugă și îi auzi din nou râsul, ca al unui balaur ce se joacă cu prada.

– Nu mai poi fugi de noi, Cheie! O sa ne deschizi Porțile!”

   Salvată la timp de un misterios călăreț ce poartă o robă de călugăr și o sabie la brâu, Duwan (numele său înseamnă prima apariţie a luminii) va fi dusă  în Lumea Veche, iar aici va ajunge să cunoască adevărul, că se prea poate ca ea să fie Auriel, creația îngerului Uriel. Iar dacă se confirmă că Duwan este Auriel, atunci Lumea Nouă și Lumea Veche sunt într-un mare pericol. Diavolul o caută de  mult timp pentru că ea reprezintă Cheia iadului.   

“Atunci când a construit Porțile Iadului, i-a închis pe demoni în Lumea de Jos. Iar tu, tu le-ai încuiat. Sufletu tău e Cheia Iadului … Diavolul te vrea pentru că tu ești singura ce poate deschide Porțile. Acum că te-am găsit, nimic n-o să-l mai oprească să nu te vâneze pentru restul zilelor tale.

Și cum pot deschide eu porțile?

 – Sufletul tău e Cheia. Ca să deschizi Porțile, trebuie să ajungi în Lumea de Jos. Trebuie să mori.” 

 “Auriel e un suflet, migrează în trupuri umane de-a lungul timpului și se ascunde de ochii lumii. Locul ei e în biserici secrete, printre călugări. Însă, se presupune că fiecare om care se naște și e binecuvântat cu sufletul ei, știe cine e. Auriel îi redă memoria celor de dinaintea lui, istoria întregii noastre existențe, de la căderea lui Lucifer și până la crearea Metanilor. Știe că trebuie să se ascundă, să fie pură și fără păcat. Pentru că păcatul e arma Diavolului și asta îl poate conduce la ea. Dacă te-a găsit, ai comis un păcat”.

   Însă Duwan nu știe absolut nimic, pentru că Auriel nu i-a redat memoria, așa că va fi și mai vulnerabilă în fața demonilor care sunt pregătiți pentru ziua în care vor fi eliberați. Gardienii Iadului vor încerca să o protejeze cu orice preț, dar vor reuși ei să o salveze de fiecare dată?

“- Auriel e în tine, dar tu ești Duwan Aleah. Acum înțeleg asta. Ești specială, și orice ne așteaptă, știu că nu te vei ascunde în spatele nostru, ci vei  ieși să lupți. Poate primul tău păcat te-a demascat, dar ți-a și eliberat spiritul, dorința de a te impune și de a lupta. O să lupți, Duwan. O să protejezi Lumea Nouă și oameni, nu?”

   Diavolul va încerca să o înnebunească, să îi trimită cele mai îngrozitoare creaturi după ea și o să-i stoarcă sufletul. O să o facă să-și dorească să moară doar ca să scape.

“-El îți face asta. E doar începutul. Nu o să te vâneze fizic tot timpul. Cea mai grea luptă pe care o s-o ai cu el va fi în mintea ta. Încearcă să te ispitească, să abuzezi de puterea pe care te face să crezi că o ai și să cazi cu totul în păcat.”

  Dar în această întreagă apocalipsă, Duwan va simți pentru prima dată dragostea. Iar această iubire, odată dezlănțuită, ar putea deveni cel mai mare păcat al tuturor timpurilor. S-a îndrăgostit de Iolaw, unul dintre Gardienii Iadului, a cărei datorie e să păzească Zidul, să îi trimită înapoi pe demonii ce ies prin el. Dar el e diferit de ceilalți gardieni. Nu poartă numele niciunuia dintre cei 12 Îngeri Căzuți și nici măcar nu-și cunoaște povestea. I-a fost interzisă. Nu a fost crescut că ceilalți, n-a avut un părinte al lui. Mama a fost izgonită imediat după ce l-a născut. A fost nevoit să lupte să fie cel mă bun, pentru că s-a simțit mereu nedemn să se numească gardian.  Cu toate acestea, el este cel mai puternic dintre ei. E prezent la ieșire celor mai răi demoni, și niciunul nu a reușit să îl omoare. Dacă ceilalți gardieni au anumite păcate ce le sunt interzise și nu au nicio șansă se le încalce, nu același lucru se aplică și lui Iolaw. El e imun la ele. Încearcă să le respecte, la fel ca ceilalți, dar dacă își pune în cap să le încalce, nimic nu îl poate opri.

  V-am povestit doar în linii mari câteva dintre evenimentele petrecute la începutul cărții. Nu vă rămâne decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe cu Duwan, Kale, Iolaw și ceilalți  Gardieni ai Iadului.

  “Cheia Iadului. Deschiderea Porților “este un roman fabulos, care pur si simplu răscoleşte sufletul cititorului. Consider a fi una dintre cele mai bune scrieri din genul fantasy. Am întâlnit personaje de neuitat, scene tulburătoare, multe intrigi, dragoste, dar și foarte multă magie. Dacă nu ați cumpărat romanul, vă recomand să o faceți, iar cei care îl au deja, să nu mai amâne. Citiți-l! Veți avea parte de o aventură de neuitat!

Nota 10+

Mulțumesc Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Fericirea îmi scapă printre degete, de Agnès Martin-Lugand-recenzie

Titlu original: ”Entre mes mains le bonheur se faufile”

Editura: Trei

Număr de pagini: 239

   Puțini autori reușesc să se strecoare în sufletul meu cu ale lor creații literare și să mă determine să le citesc pe nerăsuflate și cu inima trepidând la fiecare volum. În cazul scriitoarei de origine franceză, Agnès Martin-Lugand, pot spune că a fost dragoste la prima lectură. Așa cum există ”comfort food”, eu cred că există și ”comfort books”, iar „Fericirea îmi scapă printre degete” se încadrează cu ușurință în această categorie. Este genul acela de carte care atinge subiecte prezente în viața fiecăruia dintre noi, dar ce nu se citește deloc greu și îți generează o stare de bine la final.

   Volumul spune povestea lui Iris, o tânără cu un job stabil într-o bancă și o căsnicie fericită alături de Pierre, în ciuda lipsei unui copil. Totuși, protagonista nu se simte complet împlinită deoarece nu a reușit să-și urmeze visul tinereții: croitoria. A continuat să creeze rochii pentru ea, în podul casei, dar a trăit ani de zile cu dezamăgirea că nu a fost suficient de bună să fie acceptată la o prestigioasă școală în domeniu, urmând în final sfatul părinților cu privire la carieră. Întâmplător, la o cină în familie, află că de fapt mama și tatăl ei i-au ascuns scrisoarea de acceptare, fapt ce i-a schimbat complet destinul. Aflarea veștii o înfurie teribil pe Iris, dar în același timp o impulsionează să aplice pentru niște cursuri de croitorie de 6 luni la Paris. În ciuda protestelor lui Pierre, decide să-și urmeze visul și să plece, cu promisiunea că în fiecare weekend o să vină acasă pentru a sta împreună.

   Parisul și școala de croitorie nu sunt nici pe departe așa cum se aștepta Iris. Inițial i se pare greu să se adapteze și nu prea își găsește locul. Colegele sunt prea tinere, mașinile de cusut și toate instrumentele din atelier nu se compară cu ce avea ea acasă și sfârșește prin a rupe materiale și cusături. Totuși, muncește pe rupte și reușește să se facă remarcată prin creativitate și curaj. Așa ajunge să beneficieze de atenția sporită și sprijinul Marthei, proprietara atelierului. Prin intermediul ei, Iris pătrunde în lumea bună și își face cunoscute creațiile din atelier. Cu această ocazie îl întâlnește pe protejatul Marthei, Gabriel, un bărbat plin de carismă și de o încredere ieșită din comun. Atracția dintre el și Iris se simte de la primele priviri aruncate subtil, dar jocul seducției este oprit chiar de Marthe, care îi interzice complet protagonistei să cedeze avansurilor. Va reuși Iris să-și înfrâneze dorințele și să reziste tentației? Îi va rămâne fidelă soțului? Pierre o va susține în potențiala carieră sau se va arăta indiferent eforturilor lui Iris de a-și urma chemarea?

„Aș fi vrut s-o iau de la capăt. Îmi derulam în minte filmul serii. Mă observam, ca din afara propriului corp, și vedeam o străină. Nu eram eu femeia aceea care îl sorbise din ochi pe Gabriel, îl provocase, râsese la glumele lui, îi dăduse numărul ei de telefon și fusese cât pe ce să facă o greșeală gravă. Trebuia să revin cu picioarele pe pământ. Trebuia să mă stăpânesc, s-o ascult pe Marthe, să mă concentrez pe croitorie…”

   „Fericirea îmi scapă printre degete” este povestea unei femei căreia alții au vrut să-i decidă destinul, chiar și cu falsa impresie că îi doresc binele. În aceste condiții, ea a fost nevoită să urmeze traseul trasat de altcineva, să se resemneze în fața unui job plictisitor și lipsit de substanță și să accepte o dragoste linștită, dar lipsită de fiori și pasiune. S-a complăcut în situație și a ales să ignore toate semnalele de alarmă. Astfel că tocmai aceste lipsuri i-au generat o revoltă interioară și o teamă de schimbare în momentul în care a fost pusă față în față cu exact acele lucruri la care a aspirat toată viața.

„Mi-am petrecut aproape două ore în fața mașinii de cusut. Fără s-o pornesc. Fără să încerc materiale. Fără să mă apuc de confecționarea vreunei ținute. Am luat caietul de schițe și un creion. Parcă n-aș fi desenat niciodată nimic. Eram la fundul sacului. Aveam impresia că viața mea nu era decât o luptă neîntreruptă. Împotriva cui? Împotriva a ce?”

   Relația dintre Iris și Pierre mi-a dat impresia de răceală, lipsă de pasiune și poate chiar de iubire. Este genul acela de căsnicie în care partenerii par să mai stea împreună doar din obișnuință și nu neapărat pentru că ar simți că viața nu ar mai avea sens fără celălalt. El este mai tot timpul la spital, în timp ce ea încearcă să reaprindă flacăra pasiunii. Dar o relație are nevoie de efortul a două persoane…Astfel că, atunci când îl întâlnește pe Gabriel, Iris simte că renaște, că se trezește dintr-un somn adânc în care s-a complăcut timp de ani de zile. Se simte femeie, se simte irezistibilă și în același timp admirată. Este atrasă de tot ceea ce înseamnă acest bărbat și în ciuda avertismentelor primite din partea Marthei și a propriei conștiințe, îi este foarte greu să-și potolească impulsurile inimii.

„Eram copleșită de tristețe, iar sentimentul de confuzie, de vinovăție îmi dădea amețeli. Inima mea avea să fie pentru totdeauna frântă în două. Iris a lui Pierre. Iris a lui Gabriel. Doi bărbați, două iubiri.”

„Cu Pierre, era o dragoste supusă rutinei, liniștitoare. Cu Gabriel, o dragoste explozivă, pe muchie de cuțit, o dragoste pe un tărâm necunoscut.”

  În ciuda faptului că sunt o mare fană a romanelor scrise de Agnès Martin-Lugand, trebuie să admit că recunosc în ele un tipar anume. Există o femeie care inițial suferă de o decepție, întâlnește un bărbat care treptat reușește să o scoată din stare și să readucă speranța și fericirea în viața ei. Totuși, chiar și așa, când uneori reușesc să anticipez anumite evenimente, cărțile scriitoarei Agnès Martin-Lugand sunt pansamente de pus pe suflet. Este imposibil să nu puteți empatiza cu personajele sale și cu probleme din viețile lor.

   Așadar, „Fericirea îmi scapă printre degete” este un roman perfect de savurat în fotoliu, alături de o ceașcă de cafea/ceai fierbinte sau, de ce nu, alături de un pahar de vin, după o zi obositoare de muncă. Vă recomand să pășiți curajoși în viața lui Iris și să reușiți să vă descoperiți propriile dorințe ascunse sau visuri îngropate în trecut.

Cartea Fericirea îmi scapă printre degete de Agnès Martin poate fi comandata de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
9

Cei 100, de Kass Morgan-recenzie

(Seria Cei 100, partea I)
 
Titlul original:  The 100
Editura Nemira, 2015
Colecția Young Adult
Traducere: Dorina Tătăran
Nr. pagini: 272
 
  Kass P. Morgan s-a născut în New York, 1984. Este lector și autorul seriei distopice Cei 100. A studiat literatură la Brown și Oxford. Acum locuiește în Brooklyn, iar printre preferințele sale se numără biblioteca ei Ikea care se prăbușește și o îngroapă sub o grămadă de science fiction și romane victoriene. Continuarea romanului Cei 100, intitulată Day 21, s-a publicat în anul 214, iar al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bros și CBS Television Studios.
 
După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafața radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta. Ar putea fi a doua șansă la viață sau o misiune sinucigașă.
 
   De ce o a doua șansă la viață? Sunt totuși delicvenți. Se pare că viața din colonii este foarte dură pentru supraviețuire, la limita cruzimii omenești. Indiferent cât de mică abatere ai face, un furt de medicamente, o jignire a conduceri, vei fi închis, iar la 18 ani vei fi rejudecat și ți se va administra injecția letală, apoi vei fi eliberat în vidul nesfârșit (echivalentul cu cimitirul pământean).
    Regulile sunt și mai dure pentru adulți. Nu cumva să ai mai mult decât un copil, astfel vei fi condamnat la moarte. Să nu rămâi însărcinată înainte de aprobarea consiliului pentru întemeierea unei familii, aceiași pedeapsă capitală.
    Mă tot întreb: oare adulților conducători le era frică de copii? Era frica de supraviețuire eșuată? Grija că poate hrana nu va ajunge, resursele de oxigen vor dispărea…?
 
   Conviețuirea se face în trei colonii: Phoenix, unde sunt privilegiații, Walden și Arcadia, cele două vor trudi în diferite slujbe: populația de aici nu are privilegii, vor fi gardieni, vor fi muncitorii de la serele solare, vor exista pe baza rațiilor și a cartelelor ce le vor ghida viața. Luxul de a avea păr lung nu va exista în coloniile muncitoare, apa este raționalizată foarte strict de 3 secole.
 
   Cartea este împărțită în prezent și trecut. Prezentul dur, unde asistăm la deportarea forțată pe Pământul nesigur încă, a celor 100 de tineri, și trecutul cu faptele sale mai bune sau mai puțin bune…Să facem cunoștință cu câțiva tineri, care au avut neșansa să fie condamnați…
   Clarke-o studentă la medicină, o fată de pe Phoenix, cu părinți cercetători amândoi. Avea o viață frumoasă, iar întâlnirea cu Wells, băiatul cancelarului (conducătorul coloniei),  va aduce la o relație frumoasă cu acesta, dar și la condamnarea sa și a părinților săi.
   Se pare că cercetările din laborator erau pe ființe umane, copii din centrele de plasament (cu părinți decedați în urma condamnării), iar nivelul de radiații îi va ucide în chinuri groaznice. Clarke va reuși să intre de câteva ori în laborator, își va confrunta părinții, dar și aceștia la rândul lor erau amenințați cu moartea unicului lor copil, de către conducere, dacă nu vor continua cercetările în vederea descoperirii unor progrese pentru a recoloniza Pământul.
   Clarke îi va dezvălui lui Wells toate acestea, iar acesta în naivitatea lui va crede că va putea stopa experimentele, iar Clarke nu va mai fi supărată.
    Urmarea? Ambii părinți vor fii judecați și executați, iar Clarke va fi și ea judecată și condamnată.
 

,,Usa se deschise, iar Clarke știu că venise vremea să moară.
Ochii i se fixară pe cizmele gardianului și se pregăti pentru un val de frică, de panică disperată. Dar când se ridică în coate, dezlipindu-și cămașă de patul ud de transpirație, nu simți nici o ușurare.
Fusese transferată într-o celulă de o persoană, după ce atacase un gardian, dar pentru ea nu există izolare. Auzea voci peste tot. Strigau la ea din colțurile încăperii întunecate. Umpleau liniștea  dintre bătăile inimii ei. Țipau din cele mai adânci cotloane ale minții ei. Nu voia să moară, dar dacă acela era singurul mod de a face vocile să tacă, atunci era pregătită s-o facă.
Fusese închisă pentru înaltă trădare, dar adevărul era mult mai rău decât și-ar fi putut imagina cineva. Chiar dacă, printr-o minune, ar fi iertată la apel, nu ar fi existat cu adevărat grațiere. Amintirile ei erau mai insuportabile decât pereții oricărei celule.”

   Cel care este privilegiat, fiul unicului conducător al coloniei, Wells, cel care a fost iubitul lui Clarke, cel care se simte responsabil de condamnarea iubitei și de moartea părinților ei, va încerca prin orice mijloace să o urmeze pe pământ pe fata pe care o iubește. Astfel că va comite o infracțiune pentru a putea ajunge în detenție, iar cea care ar fi putut trimite pe fiul cancelarului este incendierea singurului copac din Colonii.
 

,,Pentru cancelar, nimic nu putea justifica incendierea Copacului Raiului, arborele care fusese adus pe Phoenix chiar înainte de Exod. Totuși, pentru Wells, nu fusese o alegere. Odată ce descoperise că Clarke era una dintre cei o sută trimiși pe Pământ, trebuise să facă ceva pentru a li se alătura. Și ca fiu al cancelarului, doar o astfel de infracțiune l-ar fi trimis în detenție.”

 
   Wells va recunoaște chiar și pe Pământ motivația sa de a comite o infracțiune:

,,-Am făcut ceva să fiu condamnat, să pot proteja pe cineva la care țin.
Mulțimea făcu liniște. Wells se întoarse cu spatele spre ei și începu să meargă, fără să-i pese dacă privirile lor îl urmăreau în timp ce se apropia de Clarke. Pentru o clipă, vederea ei îl copleși. Lumina se schimbă, pe măsură ce se întunecă, și făcea că în ochii ei verzi să apară sclipiri aurii. Pe pământ, era mai frumoasă ca niciodată. Privirile lor se întâlniră și simți un fior pe șira spinării.”

 
   Problema este că Clarke îl urăște, moartea părinților săi căzând pe umerii lui Wells. Nu știu dacă acest lucru va putea fi uitat, la fel cum nu va putea fi uitată condamnarea ei.
 
   Cel care se va apropia de Clarke, va fi Bellamy, el nefiind condamnat, dar în ultimul moment al îmbarcării, îl va lua ostatec pe cancelar, pistolul se va descarca… și el va reuși să se strecoare pe nava condamnaților. Motivul lui? De ce s-a condamnat singur? Din cauza surioarei sale care se găsește în Cei 100. Da, ați auzit bine, avea o surioară, care a fost ascunsă de raziile gardienilor în dulap. El a fost cel care a crescut-o, care a înfruntat cele mai mari temeri, cele mai mari pericole. Mama sa până la urmă, de frică, își va pierde mințile, Octavia va ajunge la un centru de plasament, acolo unde va fura, nu mâncare, cum va crede fratele ei, ci  medicamente. Condamnarea Octaviei îl va motiva pe Bellamy să vină pe Pământ, pentru a-și proteja sora.
 

,,Bellamy strânse mâna surorii lui. Era vina lui că ea fusese condamnată. Era vina lui că ea era acolo. Ar fi trebuit să știe că ea plănuise ceva: săptămâni întregi vorbise despre cât de flamânzi erau unii copii din grupa lui. Fusese doar o chestiune de timp până când făcuse ceva să-i hrănească-chiar dacă asta însemna să fure. Sora lui altruistă era acum condamnată să moară pentru că avea o inima prea mare. Era datoria lui să o protejeze.”

 
   Aici îmi venea să îi dau palme frățiorului, o persoană mai egoistă ca sora lui nu am văzut. Da, într-adevăr, a crescut într-un coșmar, într-o frică permanentă, dar să furi medicamentele salvate după prăbușirea navei și să vezi cum se chinuie cineva să moară… mi-a lăsat un gust amar.
  La fel, nu mi-a plăcut de Clarke, indecizia ei între cei doi iubiți. Trecerea prea ușoară de la unul la celălalt…eii…poate erau prea tineri!
   Nu mi-a plăcut puținele descrieri despre ceilalți copii, practic au fost inexistente, dar mergem mai departe și…
 
   Vom asista la încercarea tinerilor delicvenți de a se adapta cu Pământul, despre care auzise doar în cărți. Unii vor încerca să fie rebeli, dar Wells va reuși cumva să îi unească pentru a nu apărea probleme grave.  Emoționant este să fii alături de tineri când vor descoperi pentru prima dată minunile Pământului. Încet, încet, își vor da seama că ar putea muri de foame, frig, boli, dacă nu fac ceva.
    Cei 100 trebuie să lupte pentru viață într-un ținut sălbatic. Nu era în plan să fie eroi, dar s-ar putea să fie ultima speranță a omenirii din Colonii.
 
    Oare sunt singuri pe Pământ? Vor reuși să se transforme din vânați în vânători?
   O altă poveste dintre doi tineri din carte este ceea a lui Glass, fata care în confuzia creată cu împușcarea cancelarului, va evada de pe navă și va pleca să își găsească iubitul pe care l-a părăsit cu ceva vreme în urmă, când a fost condamnată. Astfel că asistăm la reîntâlnirea în Colonii dintre Glass, fata de pe Phoenix și Luke, gardianul de pe Walden. Oare Luke a așteptat-o sau rănit fiind va trece la altă fată? Dragostea lor va fi la fel de mare sau obstacolele ivite îi vor despărți…
   Eii, nu pot să nu vă spun pentru ce a fost condamnată Glass. Deși era privilegiată, ea a reușit să rămână însărcinată cu Luke, iar descoperirea ei, va fi condamnarea. Nu contează că va pierde copilul, doar intervenția mamei sale pe lângă vicecancelar, va face să fie singurul copil grațiat temporar…
  Dragostea pentru iubitul ei, o va face să mintă în privința tatălui copilului, iar acea persoană a fost executată.
    Vor reuși cei doi îndrăgostiți să supraviețuiască în Coloniile care au început să rămână efectiv fără aer?
   Sunt nerăbdătoare să descopăr aventurile tuturor în volumul 2.
.

Cartea Cei 100 de Kass Morgan a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

“Am blestemat ciudatul umor al sorţii, care-mi oferise o slujbă bună în cel mai rău loc cu putinţă. Eram în raiul băieţilor răi. Sau în iad. Oricum ar fi fost, nu era locul potrivit pentru mine.”

 Ecouri din strada Scoția, de Samantha Young-recenzie

Titlul original: Echoes of Scotland Street

Traducere: Oana Duşmanescu

Editura: Trei

Colecţia Eroscop

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 352

Gen: Romance

Seria On Dublin Street: 1. Pe strada Dublin (On Dublin Street, 2012) ; 2. Pe strada Londra (Down London Road, 2013); 2.5. Castle Hill; 3. Pe strada Jamaica (Before Jamaica Lane, 2014); 3.5. Until Fountain Bridge; 4. Pe strada India (Fall From India Palce, 2014); 5. Ecouri din strada Scoţia (Echoes of Scotland Street, 2014); 5.5. Valentine; 6. Moonlight on Nightingale Way, 2015); 6.5. One King’s Way; 6.6. StarsOver Castle Hill

A terminat o cu băieții răi, dar el e atât de bun… 
Shannon MacLeod a ales întotdeauna genul greşit de bărbat. După ce a trecut dintr-o relaţie toxică în alta, şi a jurat să stea departe de bărbaţi — mai ales de cei din soiul “băiat rău”.
Cole Walker este exact genul de tip pe care Shannon vrea să-l evite — superb, tatuat, fermecător şi arogant. Dar exteriorul lui dur ascunde un om bun, care-şi doreşte să-şi găsească aleasa. Cole este hotărât s-o scoată pe Shannon din singurătatea ei şi să-i cucerească inima.
Când Shannon îşi deschide sufletul în faţa lui Cole cel stabil şi devotat, pasiunea dintre ei se aprinde fulgerător. Trecutul ei însă o bântuie necontenit, iar temerile pe care le are ameninţă să-i despartă pe vecie.

     În ultimii ani, am auzit numai păreri pozitive despre seria On Dublin Street, dar fără nici un motiv anume, am evitat să citesc și eu cărțile. Am avut grijă să mi le cumpăr, dar  îmi spuneam mereu că le voi aborda abia după ce o să apară și ultimul volum din serie. Însă, după mai multe stăruințe din partea prietenelor, mi-am făcut curaj să le citesc. Nu cred că mai trebuie să spun ce impact a avut asupra mea, cât de fermecată am fost de  fiecare poveste în parte. Este o serie încântătoare, cu subiecte ce reflectă realitatea cotidiană, cu personaje pe care le îndrăgeşti din prima clipă și cu o doză imensă de romantism.

   “Ecouri din strada Scoția” este o poveste de dragoste minunat de senzuală și încărcată de emoție. Este un roman despre oameni reali care reușesc să supraviețuiască, înfruntând dificultățile vieții. Este genul de carte care te îndeamnă să reflectezi asupra unor lucruri. Să luptăm pentru dragostea noastră, să nu ne lăsăm influențați de alte persoane, să renunțăm la prejudecăți, să nu rămânem prizonieri în trecut, ci să privim cu încredere spre viitor.

   M-am bucurat foarte mult atunci când a apărut cartea “Ecouri din strada Scoția” întrucât am așteptat cu mare nerăbdătoare să aflu povestea de iubire a lui Cole Walker, fratele mai mic al lui Jo, protagonista din “ Pe strada Londra” (cartea mea preferată). La fel ca și alte fane ale scriitoarei Samantha Young, am urmărit evoluția lui Cole de-a lungul seriei, de la puștiul timid și sârguincios de altădată, la tânărul responsabil din prezent – bun și inteligent, loial și milos, puternic și talentat, curajos și iertător. Am văzut ce copilărie tristă și nefericită a avut – cu o mamă egoistă, alcoolică și abuzivă – care îi repeta într-una că nu-i bun de nimic, că e un nimic, și cu un tată închis pentru jaf armat. Singura persoană care l-a sprijinit și l-a protejat în permanență a fost sora lui mai mare, Jo. Ea a avut întotdeauna grijă de el, asigurându-se că e spălat, imbrăcat și hrănit, iar pentru asta, muncea de-i săreau capacele. Însă, ceea ce l-a făcut pe Cole să se simtă ca naiba în copilărie, a fost faptul că Jo se întâlnea mereu numai cu tipi bogați, tocmai pentru că voia să-i ofere lui siguranța necesară. L-am văzut cum devenea din ce în ce mai matur și mai frustrat din pricina situației lor și a neputinței sale de a face ceva în legătură cu asta. Numai apariția lui Cam (actualul lui cumnat) în viața lor a făcut ca totul să se schimbe în bine. În “Pe strada Jamaica” am întâlnit un Cole ajuns la vremea adolescenței, care făcuse o mică pasiune față de Olivia, iar în “Pe strada India”(pe când avea douăzeci și unu de ani) am văzut ce prietenie frumoasă s-a închegat între el și Hannah, cât de mult a susținut-o în cele mai dramatice momente ale vieții.

“— Au băgat-o direct în operaţie. Inima i s-a oprit pe masă, dar au resuscitat-o. În acel moment, toată familia ei era la spital şi toţi ne puneau întrebări. Eu eram paralizat de şoc. Hannah şi cu mine nu eram apropiaţi, dar mi se părea o tipă de treabă, liniştită, care n-avea cum să dea de bucluc. Mă tot gândeam că, dacă avea să scape, o să-i fiu un prieten mai bun. Un prieten care ar şti din capul locului ce i se-ntâmplă. (…) După întâmplarea asta, lucrurile au început să meargă rău la şcoală, s-a deprimat… iar eu mi-am dorit să aibă pe cineva. Aşa că ne-am apropiat. I-am devenit cel mai bun prieten. “

   Citind consecutiv primele patru cărți din serie, am avut ocazia să urmăresc toate discuțiile, gesturile, reacțiile lui Cole Walker și în mod inevitabil am început să fiu atrasă de acest personaj. Nu pot să vă ascund faptul că mi-am dorit cu ardoare ca el să fie naratorul în cartea de față. Din păcate (pentru mine), am constat că povestea este spusă din perspectiva lui Shannon MacLeod, o tânără roșcată pe care o mai întâlnisem în epilogul de la “Pe strada Jamaica”. Mi-am amintit cu mare drag acel moment  în care Olivia îl găsește pe Cole (pe atunci el avea cincisprezece ani) discutând cu o micuță roșcată (Shannon), pe treptele casei lui Ellie din strada Scoția. Însă, dacă acolo am văzut acțiunea prin ochii Oliviei, de această dată, în prolog, am înțeles ceea ce s-a întâmplat de fapt între cei doi adolescenți, atracția pe care au simțit-o încă din prima clipă. Dar, cum fata avea deja un iubit, acea primă întâlnire a fost și ultima pentru ei.

“Ewan a-nceput să trăncănească despre trupă, fără să se deranjeze să mă-ntrebe cum îmi petrecusem seara sau cum se simţea buni, deşi îi spusesem că-mi făceam griji pentru ea. Pe când maşinuţa veche se-ndepărta de strada Scoţia, în toiul pălăvrăgelii sale neîncetate, am simţit că soarta îmi oferise două ceşti, iar eu, ca o proastă, sorbeam din cea greşită.”

   La nouă ani de la acea întâlnire, în loc de o Shannon simpatică și comunicativă, am regăsit o tânără tristă, nesigură, prudentă și reticentă cu oamenii. Experiențe nefericite pe care le-a avut cu bărbații, a făcut-o să nu mai creadă în dragoste și să aibă tot felul de prejudecăți.

   Shannon a fost dintotdeauna atrasă ca un magnet de băieții răi, iar modul dezastruos în care s-a sfârșit ultima ei relație, i-a lăsat urme adânci în suflet. Ollie păruse inițial un bărbat diferit de restul celor cu care se întâlnise până atunci –  romantic, atent, îndrăgostit. Pană când a început, încet, să se schimbe. Atât de subtil încât lui Shannon i-a luat mult timp să-și dea seama ce-i făcea. O manipula emoțional, o umilea, o făcea să se simtă lipsită de valoare. Însă atunci când, într-o criză de gelozie, a snopit-o în bătaie, a ajuns să ceară ajutorul lui Logan, fratele ei mai mare. Iar  maniera în care s-a răzbunat acesta pe Ollie, a dus la condamnarea lui la doi ani de închisoare. În plus, relația cu părinții și sora ei s-a răcit și mai tare pentru că ei au învinuit-o de cele întâmplate.

“— Mama, tata şi Amanda… mi-au spus că e vina mea, că toţi credeţi că e vina mea. Mi-au zis că nu mă vor ierta niciodată. Am crezut că e mai bine… să plec. Pentru toată lumea.”

   După toate astea, Shannon a simțit nevoia să facă o schimbare. A venit la Edinburgh ca să stea la distanţă de vechea ei viaţă, de vechile ei alegeri. De băieţii răi. Şi singurul interviu pe care l-a obţinut a fost la un studio de tatuaje – INKarnate, unde managerul cel arătos şi tatuat era nimeni altul decat Cole Walker, cel pe care îl întâlnise în urmă cu nouă ani pe strada Scoția. Faptul că a început să flirteze cu ea imediat de cum a văzut-o, a determinat-o să creadă că el este la fel că toți ceilalți bărbați  care i-au distrus viaţa.

“Am blestemat ciudatul umor al sorţii, care-mi oferise o slujbă bună în cel mai rău loc cu putinţă. Eram în raiul băieţilor răi. Sau în iad. Oricum ar fi fost, nu era locul potrivit pentru mine.”

 “Totuşi, a fi captivă în apropierea băiatului rău de vis, ale cărui haine voiai să le sfâşii în ciuda faptului că ştiai că nu e potrivit pentru tine, e mai rău. Mult mai rău.”

 

   Văzându-l cum se comportă în preajma femeilor, Shannon începe să credea  tot ce este mai rău despre el și nu se jenează să-i arunce în față tot felul de cuvinte jignitoare.

— Nu pot să suport tipii ca tine.

Am spus cuvintele astea pe un ton jos, plin de venin, care l-a făcut pe Cole să se dea brusc înapoi, surprins.

— Tipii arătoşi care presupun că toate femeile le vor cădea la picioare, mulţumindu-le pentru un strop de atenţie. Ei bine, eu nu sunt una dintre ele. Nu respect şmecherii ca tine. Nu-mi place de tine. N-am încredere în tine. în spatele zâmbetului tău fermecător nu există nimic, în afara unor promisiuni deşarte. Nu ai nimic real să-mi oferi, nici mie, nici altei victime de-a flirtului tău. Diferenţa dintre mine şi ele e totuşi că eu sunt suficient de isteaţă ca să te văd aşa cum eşti cu-adevărat.

Cu răsuflarea întretăiată, am conchis:

— Nimic. “

   Din păcate, Shannon habar nu are că exteriorul lui dur ascunde un om bun și blând, un romantic incurabil, dornic să-și găsească aleasa. Nu știe prin câte a trecut în copilărie, cât de mult a fost afectat de faptul că propria lui mamă – o femeie egoistă, bețivă și abuzivă – îi repeta într-una că e un nimic. Și tocmai de aceea, Shannon reprezintă o mare dezamăgire pentru el.

“Când m-am apropiat, am încremenit la auzul vocii lui Hannah, care spunea:

— Nu ştiu care e problema. E evident că vă plăceţi reciproc.

Inima îmi bătea ca nebuna. Am aşteptat, tensionată, replica lui Cole.

— Hannah, las-o baltă. Shannon e doar o prietenă.

M-am lipit de perete, simţindu-mă copleşită brusc de dezamăgire. Credeam că avem împreună o zi minunată şi, deşi nu eram sigură dacă pot avea încredere în el, nu puteam nega felul în care Cole mă făcea să mă simt. Dar se pare că numai eu simţeam asta.

— Este…, a spus Cole, şovăind. E păcat, dar pur şi simplu nu e fata pe care o caut eu.

M-a zdrobit.

Eram absolut zdrobită.

— Cea crezut ea că ştie despre mine când a-nceput să lucreze la studio…

— Cole, şi-a cerut scuze pentru aia.

— Uite, nu e vorba despre ce-a crezut. Este vorba despre ce-a spus şi despre ce e capabilă să spună când o apucă strechea. Am crescut cu porcăriile astea, Hannah. Nu mă mai întorc niciodată acolo.”

   Din acel moment, Shannon și Cole au încercat să stea cât mai departe unul de celălalt, iar ostilitatea dintre ei era evidentă pentru toți cei din jur. Abia după dezvăluirile pe care i le-a făcut Hannah despre adevăratul caracter al lui Cole, Shannon și-a dat seama că l-a judecat după aparențe. Va încerca să-și îndrepte greșeala, dar poate că va fi prea târziu …

— Pot fi prietenul tău, Shannon. Ştiu că atunci când ai venit aici am fost prea îndrăzneţ cu tine, cu flirtul, dar asta a fost atunci. Nu se va mai întâmpla.

— Nu se va mai întâmpla? am izbucnit înainte să mă pot controla.

— Cred că eşti atrăgătoare, a spus el cu prudenţă. Cred că amândoi ştim asta, dar tu şi cu mine… suntem diferiţi. Mai bine rămânem prieteni.

Ştiam că trebuie să-i accept cuvintele şi să merg mai departe, dar mă simţeam un pic deranjată.

— Diferiţi?

— N-am avut parte de un început perfect din cauza acestor diferenţe. ..

Mi-am dat seama despre ce vorbea.

— Pentru că eu judec cu atâta uşurinţă.

M-am dezumflat când am văzut pe faţa lui că pricepusem ce voia să spună. S-a strâmbat.

— Eu nu funcţionez aşa, şi o relaţie cu cineva de genul ăsta m-ar înnebuni. Oricât de grozavă ai fi, eu nu vreau nimic superficial. Aşa că mai bine prieteni.”  

   Shannon și-a dat seama de greșeala comisă tocmai când începuse să țină la Cole și nu putea suporta gândul că-l rănise atât de mult. Va putea ea să-l facă să-și dea seama că toate jignirile pe care i le servise veneau dintr-un loc care nu avea nicio legătură cu el? Îi va putea dezvălui tot răul pe care i-1 provocase altcineva? Va mai exista o a două șansă pentru ei?

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Shannon și Cole. Între timp, eu îmi rod unghiile așteptând să-și facă apariția cea de-a șasea carte din serie – povestea lui Logan, fratele lui Shannon. Sper să se întâmple cât mai curând!

   “Ecouri din strada Scoția“ este o carte despre prietenie, dragoste, încredere, familie –  lucruri care contează cel mai mult în viață. Un roman presărat cu speranță, îndoieli, disperare, remușcări, care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde și te lasă cu un zâmbet larg la final.

Citate:

“Ştiam c-o să-nţeleagă imediat toate motivele pentru care mi-aş fi dorit să nu fi întors spatele acelei legături ciudate şi magice pe care o simţisem când aveam cincisprezece ani. Dacă n-aş fi plecat atunci, viaţa nu m-ar fi învăţat că nu trebuie să am încredere în acest bărbat — un bărbat care merită încrederea mea, mai mult decât ceilalţi dinaintea lui.

Am văzut amestecul de durere, regret şi pasiune din privirea lui Cole şi am înţeles, fără s-o spună, că şi el simţea la fel.”

 “— Ştii, a zis el cu un glas coborât şi emoţionat. Tu ştii totul. Ştii cum m-a făcut ea să mă simt toată viaţa şi tot te-ai gândit că e o idee bună să mă laşi deoparte ca să câştigi aprobarea familiei tale. Ea nu mă merita şi tot mă făcfa să mă simt ca un nimic, ca şi cum aş fi avut ceva de dovedit. Ei nu te merită şi tu tot mă faci oarecum să mă simt ca un nimic, ca şi cum aş avea ceva de demonstrat. Tu, dintre toţi oamenii de pe pământ.”

 

Cartea Ecouri din strada Scoția, de Samantha Young, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Dragonii din Anador, de Lisa Darlent-cartea întâi a seriei Urmașul Pandemoniului-recenzie

Editura Quantum Publishers

Anul 2017

Nr. pagini: 337 

,,Un oraş este trecut prin foc şi sabie, demonii roiesc pe cerul nopţii, iar plânsetul unui copil răsună în beznă.
Rătăcit pe meleaguri necunoscute şi ajungând în grija Antadorului, ultima barieră împotriva exteriorului, Yano se alătură gărzii orașului împreună cu Sayra, o tânără cu ochi de lup, și fratele său, Hiron. Scopul lui este găsirea unei căi de a-şi proteja ţinuturile natale, dar şi de a dezlega misterul existenţei unei lumi atinse din greşeală, de care este atras în mod inexplicabil. În timp ce prințul Calindor și Lander, comandantul gărzii regale, conduc grupul pe urmele vânătorilor de zei, umbra străvechiului Anador bântuie precum un spectru asupra tuturor.
După secole de ostilitate, un dragon și un demon se privesc în ochi, fiecare pândind mișcările celuilalt.

   Eii, vreau să citesc o carte. Titlul este mai mult decât interesant, descrierea la fel, așa că…purced a începe cartea!!! Nu îmi vine a crede ce lume fantastică ne va dezvălui autoarea…demoni, dragoni, zeii, magi, magie, vrăjitori la tot pasul, animale apărute în urma ucideri dragonilor-thalinii…

,,-Ploua? întreba Yano după ce înghiți ultimul dumicat. Începuse ploaia, însă picăturile erau de un roșu aprins și pătau zăpadă acolo unde cădeau. Murdăreau totul însemnând codrul cu pecetea lor. Iar mirosul ușor metalic…
Documentele din Elmoran. Atacurile thalinilor. Lacrimile zeităților, fenomenul ciudat care marcase omenirea de două ori. Acum a treia oară. Totul se potrivea.
-Plânsul zeilor, se trezi șoptind.
Zeii plângeau cu lacrimi de sânge, căci asta erau misterioasele picături.
Ploaia roșie dura doar câteva secunde, apoi înceta. Imediat, un răget răsună din ceruri, făcând pământul să vibreze și zăriră printre nori un trup imens, întunecat. Avea aproape cincizeci de metri lățime, de două ori pe-atât în lungime și se prăvălea din înalturi. Era atât de mare, încât umbrea o bună parte din pădure. Pe lângă aripi, mai zăriră un picior solzos, un pântec argintiu, niște coarne că de oțel și o coadă precum un șarpe uriaș.’

   V-ați dat seama că uciderea dragonilor nu aduce nimic bun… thalinii… animale îngrozitoare care ucid tot ce le stau în cale…inclusiv tărâmul natal, acolo unde își vor găsi o familie adoptivă și un frate vitreg.
Yano, un tânăr de șaptesprezece ani, un demon… se pare că întâlnirea cu Hiron, fratele vitreg și cu bunicul acestuia Marslo îl va face un demon pașnic, dornic de un trai normal. Viața sa va fi tulburată și dată peste cap când va sări în ajutorul unei fetițe… și se va dezvălui lumii ce anume este el-un demon, nu contează că este unul pașnic, lumea îl va considera un monstru.

Încă din cele mai vechi timpuri demonii fuseseră detestați. Agresivitatea și natură lor crudă le crease o imagine înfiorătoare și erau asemuiți cu cele mai cumplite coșmaruri. Mamele își învață copii de mici să se țină departe de astfel de făpturi și să dea de veste dacă zarea vreuna. Bărbații în putere aveau sarcina de a ține năpasta departe de așezări și erau instruiți de cei mai în vârstă, dar fără un exorcist sau fără uneltele necesare, șansele de izbândă erau mici.”

   Frica și dorința de a proteja fetița combinate cu magia lui Hiron, îl vor duce în alt loc…nu își va da seama cum, de ce, va exista numai puternica lui dorință de supraviețuire.
   Astfel, Yano va ajunge în Antador și va da ochi cu Calidor, al doilea prinț la tron.
   Aici, vraja puternică a lui Calidor va face ca Yano să fie primit normal de către oameni. Tânărul prinț va dori să știe câte ceva din viața lui -ce este, de unde este, și ce îl aduce în partea sa de lume.
   Cei doi frați vor să descopere adevărații vinovați din spatele tuturor masacrelor înfăptuite de ucigașii thalinii, iar Calidor și comandantul său Lander vor încerca să prevină dezastrul ce planează asupra regatului lor.
   Yano călare pe o sauriană, însoțit de Xinx, un animal ciudat care aduce cu o veveriță, dar agresiv, împreună cu vrăjitoarea Leyra, cu Hiro și Sayra o altă ființă posedată de un lup, vor cerceta la ordinele lui Calidor disparițiile oamenilor din ținuturile alăturate.
   Yano va ajunge un demon subjugat Leyrei, astfel va reuși să își sporească puterea magică. Va descoperi cine este vinovat de uciderea dragonilor și cine este vinovat de toate nenorocirile din lumea umană.

   Xinx, este un animăluț contradictoriu…odată își arată inteligența, altădată muşcă și înțeapă…se pare că el este ceva mai mult decât pare. Acest lucru îl vom descoperi când Xinx îi va conduce pe cei doi frați în lumea magică a dragonilor-Anador!

Xinx se ghemuise lână trupul blănos al lui Alis. Prin fereastră grajdului putea vedea fumul ce ieșea prin geamurile sparte ale conacului. Uneori avea impresia că era mult prea inteligent pentru lumea această. Își lăsă botul pe labe și închise ochii, ignorând exploziile ce răsunau în noapte.”

   Se pare că și în Anador lucrurile nu stau mai bine. Dragonii sunt tot mai puțini, uciderea lor din ce în ce mai deasă aducând nenorocirile din lumea oamenilor.
  Almon un demon malefic din Pandemoniu va ucide legendarii dragoni, iar magia acestora eliberată la moarte îl vor face tot mai puternic. Ce pune la cale Almon?

  Va reuși Yano să îl învingă pe temutul demon?  Va scăpa de ura nimicitoare a lui Almon?
   La fel cum demoni îi sunt dușmani, așa se vor găsi și oameni și magii să îl condamne pe Yano. Va scăpa de exorcizare? Va scăpa de condamnarea la moarte? Își va mai revedea familia adoptivă? Va scăpa cu viață din acestă lume ce pare a fi ostilă unui demon pașnic?
  Va ceda Yano și va pleca cu Almon în Pandemoniu?

  Cartea ne face martori la diverse bătălii și manifestări magice. Descrierile locurilor sunt amănunțite, și îi creează cititorului o imagine fantastică. Acțiunea alertă, primejdiile la tot pasul, animale mitice, fantastice, demonice… fac din cartea această o lectură potrivită atât pentru adulți cât și pentru copii. Recunosc, câteodată, avalanșa acțiuni din cărți m-a făcut să revin asupra unor pasaje… dar am avut parte de o lectură exact ca și subiectul cărții, fantastică!

   Recomand această prima carte și sunt curioasă ce întâmplări fantastice vom descoperi în volumul al doilea!

Autoarea, o tânără scriitoare româncă, ne dezvăluie câteva gânduri despre această carte..

Un roman cu zeci de variante, căruia i-au trebuit trei ani să ajungă la formă actuală.,,Urmașul Pandemoniului” a luat naștere din pasiunea pentru timpurile simple, medievale, combinate cu elemente fantastice. În Yano nu am văzut eroul nemuritor, puternic, ce biruie răul. El însuși un simbol al întunericului, a fost construit drept un personaj cu calități și defecte, cu numeroase slăbiciuni și cu o naivitate exagerată uneori. M-am atașat de el de îndată ce l-am creat și îmi va fi tare greu când va sosi clipa să-l părăsesc.”

Quantum Publishers Logo

 

Cartea Dragonii din Anador de Lisa Darlent a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

 

 „ Nici un secret nu poate fi păstrat pentru totdeauna „

Semnul Crucii, de Chris Kuzneski-recenzie

Editura: RAO 2007/2011

Traducere: Carmen-Iulia Bourceanu

Număr Pagini: 505

          „ Cunoașterea este dușmanul credinței”

   Am terminat acest roman de câteva zile. Încă nu știu ce să scriu și cum să încep să vă povestesc cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. Nu auzisem de autor înainte de a începe această lectură și nici prin cap nu-mi trecea ce voi descoperi citind Semnul Crucii.

   Dacă Codul lui Da Vinci scrisă de Dan Brown a fost romanul cel mai incitant, cel mai surprinzător și cel mai discutat roman, care dărâmă tot ceea ce cunoaștem despre istoria creștinismului, atunci acest roman poate fi considerat al doilea roman surprinzător, scris impecabil și răvășitor.

   Codul lui Da Vinci ne prezintă o viață umană, nu doar divină a lui Iisus Hristos, punând cititorul să-și pună anumite întrebări. O altă carte pe același subiect este Codul lui Iisus de Michael Cordy, un roman care explică minunile făcute de Iisus datorate unui ADN special, găsit la un moment dat la urmașii lui. Un ADN care poate fi leacul pentru cancer. Probabil mai sunt multe astfel de romane pe care eu nu le-am descoperit încă.

   Vorbind de acest subiect delicat ajungem și la romanul Semnul Crucii. De data aceasta suntem pe urmele unui secret la fel surprinzător și incredibil.

   Subiectul romanului are la bază o serie de crime macabre care reproduce crucificarea lui Iisus Hristos. Victimele sunt bărbați aparent fără legătură între ei, singura asemănare a asasinatelor fiind vârsta lor. Puțin peste treizeci de ani.

La fiecare crucificare era lăsat un mesaj – în numele Tatălui; și al Fiului; și al Sântului Duh.

   Romanul este scris pe mai multe planuri. Trei planuri principale și mai multe planuri secundare. Trebuie să menționez că lectura acestui roman nu este facilă, dar nici nu se citește greu. Legătura între fiecare plan se face pe parcurs într-un stil natural și ușor.

   Planurile secundare sunt din punctul de vedere al victimelor și al lui Benito Pellati. Un personaj care pare misterios, pasionat de arhitectură, lipsit de sentimente față de familie. Legătura lui cu toată povestea dezvăluindu-se spre sfârșit, într-un final neașteptat.

  Urăsc să ofer foarte multe spoilere, dar în această situație e necesar, romanul fiind foarte complex, oferind o multitudine de amănunte istorice, religioase, concepte incredibile, dar și o acțiune foarte bine conturată în poveste.

Planurile principale

   Dr. Charles Boyd și studenta lui, Maria Pelati, au descoperit catacombele legendare la Orvieto- Italia. Aceste catacombe erau refugiu sigur de către papii din Evul Mediu. O locație a căror coordonate erau necunoscute, interzise chiar și scribilor papali pentru a nu fi descoperite. Dr. Boyd căuta un pergament, fără a ști sigur ce conține. În timp ce au descoperit pergamentul lângă o statuie care râde. Pe care au și numit-o „Omul care râde”, cineva încearcă săi ucidă. Reușesc să fugă, în urma lor apar multe victime, puse într-o înscenare care-i acuză pe dr., devenind fugar căutat ca un om foarte periculos

  Maria Pelati este fiica lui Benito Pelati. Ea nu și-a văzut tatăl de la vârsta de nouă ani când a fost trimisă de tatăl său la internat, mai apoi să descopere că mama e a murit la scurt timp.

   Payne și Jones sunt detectivi. Ei au lucrat ca agenți la Pentagon. Acum sunt doar simpli detectivi particulari în căutare de adrenalină. Au fost prezenți la coridele cu tauri în Spania, arestați fără nici un motiv, torturați și în final nevoiți să facă o înțelegere cu doi agenți CIA. Falși agenți, unul era Roberto fiul cel mare al lui Benito Pelati și garda lui. Două personaje inteligente care ajung să se intersectez cu dr. Boyd și Maria, împreună căutând soluții să iasă din această, misterioasă urmărire care atrage atâtea cadavre în urma lor.

   Nick Dial este agentul interpolului desemnat să rezolve aceste crime odioase. El se plimbă între locațiile crimelor . Fiecare crucificare are loc în puncte geografice diferite.

HELSINGER – DANEMARCA; TRIPOLI – AFRICA; BOSTON – AMERICA DE NORD; BEIJING- ASIA

   Cu greu Nick remarcă aceste locuri fiind în semnul crucii pe hartă, iar punctul comun fiind mijlocul lor – ORVIETO, ITALIA.  Asociază întâmplările cu evenimentele lăsate în urma dr. Boyd și  spre final toate cele trei planuri se unesc rezolvând misterul.

Partea cea mai interesantă abia acum urmează. De la ce a pornit totul și pentru ce atâtea crime?

  De mici majoritatea dintre noi suntem creștini. Am fost educați spiritual urmând învățături biblice, învățând istoria creștinismului generație după generație. Acest roman dărâmă tot ceea ce am învățat despre crucificarea lui Iisus. Pergamentul este o scrisoare a lui Tiberius în care ordona o falsă răstignire a lui IISUS. „Acesta era evenimentul pe care Tiberius îl folosise ca să păcălească masele.„ Executarea crucificării fiind posibilă drogând victima cu mătrăgună, de aici și iluzia învierii.

   Teoria falsei crucificări este incredibil de argumentată. Durata unui deces în urma crucificării fiind de la 36 de ore până la zece zile, în care cel mai probabil victima murea de foame sau în urma traumatismului unei astfel de traume conștientizate. Pentru că imperiul condus de împăratul Tiberius devenise mult prea mare pentru binele său, greu de stăpânit, ideea de a conduce populația amenințând cu pedeapsa corporală nu funcționa eficient. Așa s-a născut  ideea de a amenința masele cu damnarea eternă.

  Ca să închei legătura cercului pe toate planurile, în roman ne este dezvăluită legătura familială a împăratului Tiberius cu Ponțiu Pilat. De aici până la a dezvălui faptul că Benito Pelati era urmașul lui Pilat. Păstrând secretul din generație în generație și cu o sete de a distruge creștinismul Benito se află în spatele acestor asasinate macabre.

   Am încercat să nu ofer multe detalii, doar am făcut legătura între personaje, pentru că acest roman este construit din  multe informații, presupuneri, istorie și foarte multe personaje bine amplasate în contextul fiecărei acțiuni.

  Când veți citi acest roman, este foarte important să-l citiți cu o minte deschisă, fără să vă lăsați influențați de povestea care zdruncină creștinismul, așa cum nu trebuie să vă lăsați îndoctrinați de nici un alt punct de  vedere învățat sau speculat.

 „CHRIS KUZNESKI  este un scriitor foarte talentat, care știe foarte bine rețeta unui roman bun: acțiune, sex, suspans, umor.”-Nelson DEMILLE

„ Ți-ai dori să nu se mai termine „-Clive Cussler

   CHRIS KUZNESKI  este un autor american, născut în anul 1969.Romanul Semnul Crucii ( 2006) face parte dintr-o serie care-i  are personaje principale pe Payne și Jones.

   Din serie fac parte: Plantația-2002; Sabia lui Dumnezeu – 2007; Tronul Pierdut- 2008; Profeția- 2009; Coroana secretă -2010; Moartea Relic- 2011; Exercițiul Einstein 2013. A scris şi alte două serii: Vânătorii; Vânătorii Origini.

 Nici un secret nu poate fi păstrat pentru totdeauna „

Cartea Semnul Crucii, de Chris Kuzneski poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

“Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon-recenzie

Titlul original: Drums of autumn

Traducere: Gabriel Stoian

Editura: Nemira

Colecția Nautilus Fantasy

Anul apariţiei: 9 oct. 2017

Nr. de pagini: 632

Gen: Historical Fiction, Adventure, Romance, Fantasy

Seria Outlander: 1. Călătoarea  – Outlander(1991); 2. Talismanul – Dragonfly in Amber(1992); 3. Cercul de piatră – Voyager(1994); 4. Tobele toamneiThe Drums of Autumn (1996); 5. The Fiery Cross(2000) ; 6. A Breath of Snow and Ashes(2005) ; 7.Ecouri din trecut – An Echo in the Bone(2009) ; 8. Written in My Own Heart’s Blood(2013)

Totul a început în Scoția, în mijlocul unui cerc de piatră. Claire Randall a călătorit în timp și a ajuns în brațele lui Jamie Fraser, cu care a trăit o poveste tragică, terminată odată cu întoarcerea ei în prezent, purtând în pântece copilul lui. 
După două decenii de frământare, eroina se întoarce iar în timp și se reîntâlnește cu Jamie, de data aceasta pe continentul american. Dar prețul pe care-l plătește este că o lasă în urmă pe fiică lor, Brianna, care face, la rândul ei, o descoperire tulburătoare, trezindu-se într-o epocă și într-un ținut necunoscut. În căutarea mamei și a tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, Brianna își riscă viitorul, încercând să schimbe istoria ca să le salveze lor viețile. Totuși, o întâlnire neașteptată o poate face să rămână în trecut pentru totdeauna…

   „Stilul Dianei Gabaldon este impresionant, fie că evocă sălbăticia Americii coloniale, zarva familiară dintr-o casă parohială scoțiană din prezent, poftele trupești sau dorurile sufletești. Legiunile ei de fani adoră să se arunce în acest ocean de romantism.“ Publishers Weekly

     De-a lungul timpului am ajuns să mă atașez de multe cărți, însă o anumită serie de romane de dragoste fantastice a reușit să-mi cucerească inima – “Outlander”. De la bun început am prins drag de stilul lejer al autoarei și niciodată nu s-a pus problema că sunt prea multe volume/părți sau prea multe pagini de citit. Are aventură, intrigă, mister, magie, romantism, detalii istorice, intrigi politice, obiceiuri și tradiții păgâne, locații pitorești, momente dramatice sau emoționante, pasaje amuzante, dar și personaje imposibil de uitat.

     Cu toate că unii cititori au catalogat seria (sau prima parte a seriei – Călătoarea ) ca fiind o povestea de dragoste siropoasă, bogată în prea multe scene erotice, eu nu am putut să o percep astfel, pentru că mintea mea nu a rămas setată pe acele scene romantice, ci pe evenimentele dramatice. E drept că în “Călătoarea”, povestea se concentrează mai mult pe relația dintre Claire Randall și Jamie Fraser, dar aici este doar temelia operei lui Gabaldon – o mărturie că iubirea durabilă este posibilă, o iubire atât de puternică, încât să reziste dificultăților și despărțirii, îndeajuns de puternică pentru a dura peste timp. În “Talismanul”(partea a doua), ficțiunea istorică ia locul romantismului – o ficțiune istorică ce are la bază un fapt real: bătălia de la Culloden, cea mai grea înfrângere suportată de scoțieni, romanul fiind plin de numeroase detalii istorice, conspirații, planuri de luptă. În “Cercul de piatră“ (partea a treia) ficțiunea istorică este înlocuită treptat de aventură. Aici asistăm la toate chinurile îndurate de Jamie, imediat după cele întâmplate la Cullonden, anii cât a fost fugar, fiind silit să stea ascuns timp de șapte ani într-o pesteră, perioada de detenție. Mai departe, luăm parte la reîntâlnirea celor doi îndrăgostiți și la numeroasele lor peripeții pe mare.  

     Finalul de la “Cercul de piatră” vol. 2 m-a făcut să aștept cu  mare nerăbdare apariția celui de-al patrulea roman din seria Outlander. Pe de-o parte, voiam să asist la alte noi aventuri, alături de îndrăgitul cuplu Claire-Jamie și, pe de altă parte, voiam să văd cum a fost viața Briannei după dureroasa despărțire de Claire. Până la urmă așteptarea mi-a fost răsplătită! Povestea asta a fost exact așa cum speram!  

   “Tobele toamnei“ vol. 1 m-a purtat într-o călătorie palpitantă, plină de neprevăzut. Nu a avut aceeași încărcătură emoțională ca precedentele cărți, dar a excelat la capitolul aventură. Jamie și Claire au trecut printr-o serie de întâmplări și incidente neprevăzute. Au salvat un evadat de la spânzurătoare, au fost jefuiți de pirați, au fost martorii unor evenimente tulburătoare petrecute pe o plantație, au văzut cât de inuman sunt tratați sclavii, au fost atacați de un urs, au dat nas în nas cu indienii etc.  

     Chiar nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multă acțiune, intrigă, clipe tensionate, dar și momente amuzante. Chiar și în cele mai tulburătoare momente, se întâmplă o serie de evenimente hilare sau se spun tot felul de lucruri amuzante. Jamie Fraser are o plăcere nemaipomenită de a ironiza, în timp ce Ian, nepotul lui, are năravul de a intra în tot felul de necazuri. Cât despre Claire, nu pot spune decât că are marele talent de a-și găsi pacienți în cele mai inedite locuri și este pusă în  niște situații destul de neplăcute, făcându-l pe Jamie să întrebe: “- Cum se face că orice bărbat  pe care îl cunoști vrea să-și dea jos pantalonii la cinci minute după ce te-a văzut ?”

“- Aici erați, a spus el cu vocea groasă și satisfăcută. Așa, deci. Duncan n-a vrut. I- am zis că doamna Claire a spus că tre’ să fiu beat înainte să mă tăie. Și uite, sunt beat. Beat ca… a tăcut o clipă, s-a legănat primejdios și a ridicat sticla în aer. Ca un porc! a încheiat el cu un aer triumfător. A făcut un pas în încăpere, a căzut pe burtă și a rămas lat.”

     Unele părti din romanul “Tobele toamnei” vol.1 au loc în prezent (în secolul XX, anii 1969 – 1971; zonele Boston, Inverness, Oxford), dar cea mai mare parte din acțiune se petrece în secolul al XVIII -lea, perioada 1767-1770, în Coloniile Americane.

     Evenimentele din prezent au loc cam la opt luni după ce Claire a trecut prin pietrele de la Craigh na Dun, în ziua sărbătorii focului de Samhain, ca să se reîntâlnească cu Jamie, lăsându-o în urmă pe fiica lor, Brianna. Tânăra rămăsese în grija istoricului Roger Wakefiend (cel care o ajutase să descopere dacă James Fraser este în viață și despre care am aflat că este strănepotul lui Dougal Mackenzie, unchiul lui James Fraser și al lui Gellis Duncan, o călătoare în timp ca și Claire), iar el își îndeplinise bine misiunea. Dar Brianna nu știuse dacă o făcuse pentu a-și respecta promisiunea față de Claire ori pentru că ținea cu adevărat la ea, așa că a preferat să se distanțeze de el și de tot ce îi amintea de acea perioadă și să se întoarcă în Boston.  

 Însă, reapariția lui Roger în viața ei, a făcut ca fantomele trecutului, toată durerea și tot dorul, să inunde sufletul Briannei.

Fantomele gonesc în urma noastră și prin noi, ascunzându-se în viitor. Privim în oglindă și vedem umbrele altor chipuri uitându-se înapoi prin ani; vedem forma amintirii, stând materializată în cadrul ușii. Prin sânge sau alegere, noi dăm naștere fantomelor, ne bântuim singuri.

Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

“ Venim din mister și plecăm spre mister și, între timp, ne străduim să uităm. Însă o adiere care se strecoară într-o cameră încremenită îmi face părul să fluture din când în când cu o afecțiune delicată. Cred ca e mama mea. “

     Roger este singura persoană din lume care poate înțelege ce se petrece în sufletul Briannei, cât de mult o sperie gândul că poate Claire nu a supraviețuit acelei treceri mistice prin cercul de pietre. La început, a încercat să se gândească că ea doar a plecat, așa, că într-o călătorie. Și când nu a mai putut face asta, a încercat să creadă că a murit. Dar Claire nu e moartă și tocmai de aceea, Brianna trebuie să-și depășească temerile și să caute orice informație…

“- Dar nu e moartă … Ăsta e necazul! Trebuie să-i duc lipsa tot timpul și știu că n-o voi revedea, dar ea nici măcar nu e moartă! Cum pot s-o jelesc când cred – când sper – că e fericită acolo unde se află, când eu am determinat-o să plece? … De aceea vreau să aflu, înțelegi? Vreau s-o găsesc, să-i găsesc. Să văd că e bine. Dar mă gândesc că poate nu vreau să aflu. Dacă descopăr că nu e bine, dacă aflu ceva îngrozitor? Ce se va întâmpla dacă voi descoperi că a murit, că a murit el – ei bine, asta probabil că nu ar cântări prea mult, pentru că el oricum e mort sau a fost -, dar trebuie să aflu!”  

     Însă, atunci când Roger găsește un mic anunț dintr-un ziar, tipărit pe 13 februarie 1776, în colonia americană Carolina de Nord, în legătură cu soarta părinților ei, își dă seama că Brianna a avut perfectă dreptate să se teamă. Claire îl găsise pe Jamie și trăise fericită alături de el câțiva ani, apoi o mare nenorocire s-a abătut asupra lor. Anunțul îl năucește atât de mult, încât nici nu are curaj să-i mărturisească tinerei ce a descoperit pentru că ține enorm la ea și vrea să o ferească de suferință. Ce va face până la urmă? Îi va sugera să renunțe la căutări sau îi va mărturisi adevărul? Există oare o șansă să modifice istoria și să salveze viața părinților ei?

     Mi-am dorit foarte mult să văd cum se desfășoară povestea de dragoste dintre Brianna și Roger și, sinceră să fiu, mă așteptam să îi văd la fel de pasionali ca Jamie și Claire. Din păcate, am văzut doi tineri foarte indeciși, mult prea pudici și parcă puțin cam prea bucuroși că sunt întrerupți de fiecare dată când pasiunea le dă târcoale. În schimb, marea mi-a fost bucuria să-i văd pe Claire și Jamie la fel de îndrăgostiți și înflăcărați. Dar oare dragostea lor poate depăși chiar toate obstacolele?

     Dacă în “Cercul de piatră”, am luăm parte la reîntâlnirea celor doi soți și la numeroasele lor peripeții pe mare, în “Tobele toamnei” avem ocazia să vedem cum Claire și Jamie se vor confrunta cu noua lor viață în coloniile americane. Nava lor fusese împinsă spre coasta Georgiei de un uragan. Ajunseseră acolo uzi, zdrențăroși și săraci – cu excepția câtorva pietre prețioase mari și scumpe, dar având speranța că aici vor avea parte de o viață mai bună.

“La urmă urmelor, era o lume nouă, eliberată de frică și încărcată de bucurie, pentru că acum eu și Jamie eram împreună, pentru viața pe care o aveam în față. Despărțirea și tristețea se aflau în urma noastră. Nici măcar gândul la Brianna nu-mi provoca vreun regret cumplit – îmi era dor nespus și mă gândeam mereu la ea, dar știam că era în siguranță în timpul ei, și acea cunoaștere îi făcea absența mai ușor de suportat.”

    În această nouă aventură îi vor avea alături de ei pe : Ian, nepotul lui Jamie – un puști care intră mai mereu în tot felul de necazuri (băiatul fusese răpit de pirați în anul precedent, iar dorința de a-l slava, îi adusese pe Claire și Jamie pe un drum întortocheat și periculos până în America); Fergus (fiul adoptiv al lui Jamie), un tanăr de origine franceză, pe care l-au scos în urmă cu douăzeci de ani dintr-un lupanar parizian; Duncan, un  fost deținut care fusese cândva închis la Ardmuir, laolaltă cu Jamie. Doar pierderea brațului din cauza unei infecții îl salvase de la a fi trimis la muncă împreună cu ceilalți deținuți. Cum nu era apt pentru munci grele, fusese grațiat și eliberat, pentru  a muri de foame pe străzi –  asta până când l-a descoperit Jamie. Mai târziu își va face apariția și Lord John Grey (este la rândul său protagonistul unei alte serii scrise de Diana Gabaldon), bărbatul care de-a lungul timpului a avut o imensă influență asupra vieții lui Jamie. Datorită lui a supraviețuit pe câmpul de luptă și în închisoare, iar mai târziu, tot el și-a exercitat influența pentru ca Jamie să nu ajungă sclav. În plus, el este cel care  are grijă de copilul lui Jamie. Însă lui Claire îi este greu să  aibă un sentiment cald de amiciție față de John Grey, mai ales de când acesta i-a mărturisit natura sentimentelor pe care le nutrea față de soțului ei.

     Din păcate, necazurile se vor abate asupra lor încă de cum au pășit în Charleston. Pentru început, au asistat neputincioși la spânzurarea unui prieten de-al lui Jamie, iar mai apoi au fost nevoiți să îl salveze de la spânzurătoare pe un alt individ – Stephen Bonnet, condamnat pentru contrabandă și piraterie. Acesta reușise să scape de sub supraveghere și se ascunsese tocmai în căruța lor. Știind că în noaptea respectivă drumurile vor fi înțesate de soldați care să-l vâneze, tot ce voia de la ei era să îl trecă în siguranță pe lângă tunicile roșii. Dar oare Jamie a făcut ce trebuie?

“- Coroana nu-l alege întotdeauna pe omul nepotrivit pentru a-l spânzura, englezoaico, a spus el. De cele mai multe ori, omul prins în ștreang își merită soarta. Și n-aș vrea să cred că am ajutat un ticălos să scape nepedepsit.”

     Încă de la bun început, Jamie și Claire s-au gândit să plece din Charleston, să se îndrepte spre Wilmington, apoi să ajungă la Cross River, acolo unde singura rudă pe care Jamie o avea în Lume Nouă-mătușa Jocasta Mackenzie, deținea o plantație numită River Run. Însă călătoria spre Cross River s-a dovedit una plină de pericole pentru că ambarcațiunea lor a fost atacată de pirați, iar în fruntea lor se afla chiar Stephen Bonnet, bărbatul pe care îl ajutaseră în urmă cu câteva zile să scape de tunicile roșii. Însă, în loc să le mulțumească, Bonnet le ia toate pietrele prețioase.

“- O femeie nesăbuită, a spus Bonnet nepăsător, dar cred că nu vă deranjează asta. A dat din cap, zâmbind ușor. Va rămân îndatorat pentru ocazia de a-mi plăti datoria față de dumneavoastră, sir. Viață pentru viață, așa cum spune Cartea cea Bună.

-Asta e plată? a spus Ian, cu un aer furios. După câte am făcut pentru tine, ne jefuiești și ne lovești, îți pui mâinile murdare pe mătușa și câinele meu și mai ai îndrăzneala de a vorbi de răsplată?”

     Nici măcar viața alături de mătușa Jocasta nu a fost una mai ușoară pentru ei. Au încercat să se  familiarizeze cu ritmul vieții de la River Run, însă prezența sclavilor îi tulbura. Și nici nu puteau face nimic în această privință.  

“- Am trăit ca un sclav, Claire, a spus încet, ținându-și capul plecat. Și n-aș putea trăi știind că există cineva pe pământ care simte față de mine ceea ce am simțit eu față de cei care își închipuiau că-mi sunt stăpâni.“

 Din păcate, aici se ține cont de o procedură barbară, legea vărsării de sânge – dacă un negru atacă o persoană albă și, făcând asta, se varsă sânge, atunci trebuie să moară pentru acea infracțiune. Atunci când supraveghetorul gaterului de pe plantație are o altercației cu unul dintre sclavi și este rănit de acesta, se invocă legea coloniei, iar sclavul va fi în curând judecat și executat. Dar ceea ce se va întâmpla mai apoi, e greu de descris în cuvinte. Claire va fi pusă în situația să ia o decizie care îi va  frânge inima.    

“M-am străduit să nu aud și să nu simt nimic, să nu percep nimic altceva decât bătăile sângelui pe care le simțeam cu vârfurile degetelor. M-am străduit din răsputeri să alung din mintea mea vocile din jur, murmurul, praful și duhoarea sângelui, pentru a uita unde mă aflam și ceea ce făceam.”

     Însă acesta nu a fost decât începutul tuturor necazurilor lor. Moartea unei tinere de pe plantație îi va pune și pe ei în pericol. În plus,vor intra în conflict cu unul dintre sergenții Marinei Regale, tot din cauza acelei proceduri barbare și vor fi siliți să plece în zonele sălbatice ale Carolinei de Nord, se vor ascunde în munți, pe teritoriul indienilor Tuscarora și se vor confrunta cu o severă epidemie.

 Sunt nevoită să mă opresc aici și sper din tot sufletul că ceea ce v-am povestit până acum v-a stârnit interesul! Nu vă rămane decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe. Lectură plăcută!

Nota 10

Cartea Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Situația aceasta este mai neverosimilă decât orice roman policier pe care l-am citit vreodată, spuse doctorul Constantine.”

Crima din Orient Express, de Agatha Christie-recenzie

Titlul original: Murder on the Orient Express

Editura: Litera

Colecția Buzz Books

Anul apariţiei: 1934, 2017

Traducere din limba engleză de: Livia Olteanu

Număr pagini: 318

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 4,16

  Romanele Agathei Christie nu se demodează. Dovada? Faptul că sunt ecranizate și în 2017. La sfârșitul lunii noiembrie, un nou film după „Crima din Orient Express” va fi lansat, cu o distribuție explozivă: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Penelope Cruz, Judi Dench, Josh Gad (a jucat în Fantastic Beasts). Este atât de așteptată premiera, încât cu această ocazie a fost lansată o nouă ediție a cărții la Editura Litera, care așa cum ne-a obișnuit, și acum ne încântă cu un aspect deosebit: scris mare, aerisit și o copertă cu titlul în relief și imaginea noii ecranizări.

   Agatha Christie a scris multe romane, acest lucru este cunoscut. Însă „Crima din Orient Express” este unul dintre cele mai originale. Vă avertizez de pe acum, soluționarea misterului vă va lăsa cu gura căscată!

   Acțiunea începe în Siria, cu Hercule Poirot pe drum, întorcându-se dintr-o călătorie. Dorește să zăbovească 3 zile la Istanbul, însă odată ajuns, o telegramă îl cheamă urgent la Londra. Intenționează să plece în acea seară cu celebrul tren Orient Express, dar se pare că toate locurile sunt rezervate. Norocul îi surâde și se întâlnește cu monsieur Bouc, un vechi prieten și directorul companiei de transport. Acesta reușește să-i găsească un loc liber, profitând de neprezentarea unuia dintre pasageri.

De jur împrejurul nostru sunt oameni de toate clasele, toate naționalitățile, de toate vârstele. Vreme de trei zile, acești oameni, străini unii pentru alții, sunt adunați la un loc.

   Detectivul belgian face cunoștință cu o lume pestriță, formată din vecinii săi de vagon, fiecare personaj fiind interesant în felul său: o americancă bogată, ce vorbește întruna despre fiica ei, un conte de origine maghiară și frumoasa sa soție, un italian vorbăreț, o profesoară originară din Anglia, o prințesă rusă, un colonel englez, o misionară suedeză, un comis voiajor. Am uitat pe cineva? A,da, pe cel mai important: Ratchett, un afacerist bogat, ce călătorește alături de asistentul și valetul său.

   Poirot este abordat în tren chiar de Ratchett, care vine cu o propunere: să-l angajeze pentru a-l apăra, întrucât primise scrisori de amenințare. Răspunsul lui Poirot este clar și direct:

„Sper să îmi scuzați remarca prea personală, dar nu-mi place fața dumneavoastră, domnule Ratchett, spuse el.”

   În timpul nopții, trenul se blochează în zăpadă undeva în Iugoslavia, iar dimineața, domnul Ratchett este găsit mort, înjunghiat de 12 ori. Deci scrisorile de amenințare au fost puse în practică! Se creează atmosfera tipică Agatha Christie: o mână de oameni izolați, cu toții suspecți de crimă. Pentru că detectivul belgian ajunge repede la concluzia că nu putea fi cineva din afară: fereastra compartimentului este deschisă, însă numai pentru a deruta: dacă asasinul ar fi fugit pe acolo, ar fi lăsat urme în zăpadă. Atipică este și descoperirea medicului Constantine, aflat întâmplător în tren: loviturile au fost aplicate fără nicio noimă, unele mai slabe, altele mai puternice, unele cu mâna dreaptă, altele cu stânga. Să fie doi ucigași? Un bărbat și o femeie, un dreptaci și un stângaci?

   Și acum începe acțiunea cu adevărat! Poirot, împreună cu Bouc, directorul companiei, și cu medicul Constantine, îi interoghează pe toți pasagerii pe rând. Doamna Hubbard, americanca bogată, susține că în noaptea precedentă, un bărbat ar fi intrat în compartimentul ei, iar însuși Poirot a auzit niște zgomote din compartimentul alăturat, locuit de domnul Ratchett, urmate de cuvintele în franceză ale acestuia: „Nu e nimic, m-am înșelat!”. Să fie relevant faptul că din compartimentul doamnei Hubbard se poate intra în cel al victimei printr-o ușă comunicantă?

  O batistă cu inițiala H, un curățător de pipă găsite la locul crimei, un nasture al uniformei conductorului de tren în camera doamnei Hubbard, ceasul victimei, spart și blocat la presupusa oră a crimei. Curând apar și alte indicii: arma crimei, un cuțit plin de sânge în trusa de toaletă a aceleiași doamne Hubbard; o bucățică de hârtie arsă în camera victimei, ce se dovedește a fi o scrisoare de amenințare la adresa lui Ratchett, legată de o tragedie celebră a familiei americane Armstrong. Se pare că Ratchett nu era chiar ușă de biserică…

   Poirot corelează toate acestea cu o discuție auzită din greșeală înainte de a se îmbarca, dintre doi dintre pasageri, amândoi englezi, respectiv profesoara Mary Debenham și colonelul Arbuthnot.

Vedeți dumneavoastră, dragă doctore, eu nu sunt genul care să se bazeze pe procedura obișnuită. Eu caut psihologia, nu amprentele sau scrumul de țigară.”

„Toată tărășenia este o fantasmagorie! strigă monsieur Bouc.”

   Ei bine, da! Așa am reacționat și eu când am citit cartea prima dată, acum câțiva ani și dacă vi se pare la fel, sunteți pe drumul cel bun, oricât de ciudat ar suna. Pe măsură ce investigația avansează, începem să-i bănuim pe toți, pe rând. Observăm că și cutare avea motiv sau ocazie, iar până la urmă ne dăm bătuți,spunându-ne cu frustrare că nu mai înțelegem nimic, că nu există nicio logică. Nu vă faceți griji, în final totul va fi lămurit și explicat ca la carte, cum numai Lady Agatha știe.

„- Ma foi! spuse monsieur Bouc nemulțumit. Chiar toată lumea din acest tren minte?

– Asta urmează să aflăm, răspunse Poirot.”

„Dacă rezolvați acest caz, mon cher, am să cred cu adevărat în miracole!

   Unii nu înțeleg de ce recitim anumite cărți sau sunt de părere că mai ales în cazul unui roman polițist, a doua lectură nu mai are farmec, întrucât cunoaștem finalul. Ei bine, îi contrazic. La prima lectură eram atât de prinsă în poveste, încât multe lucruri nu le-am băgat de seamă și am căzut în capcana abil întinsă. A doua oară m-am distrat observând toate lucrurile care mi-au scăpat atunci și am fost mai atentă la construcția personajelor decât la acțiune.

   Poirot

E tare ciudat omulețul acesta. Un geniu? Sau un țicnit? Va rezolva oare acest mister? Imposibil, nu văd nici o rezolvare. Este prea încurcat totul…”[/quote_box_center]

   Că vine vorba de personaje, cel mai conturat este, desigur, Poirot, pe care deja îl recunosc și dintr-o scurtă descriere: „Doi bărbați discutau în franceză sub geamul ei. Unul era un ofițer francez, celălalt, un bărbat scund, cu mustăți enorme. Mary Debenham zâmbi ușor. Nu mai văzuse niciodată o persoană atât de înfofolită. (…) Se pregăti cu grijă, înfășurându-se în mai multe haine și fulare și punându-și niște galoși peste ghetele lui îngrijite.” – detectivul este proverbial de friguros, glumind puțin, mă întrece până și pe mine.

   Proverbială îi este și vanitatea, care alături de micile celule cenușii, ar trebui să devină marcă înregistrată: [quote_box_center]„Hercule Poirot încercă să pară modest, dar eșuă cu desăvârșire.”

„- Vă sună cunoscut numele, poate?

– Îmi sună oarecum cunoscut. Dar am crezut întotdeauna că este un croitor de haine de damă.

Hercule Poirot îl privi cu dispreț.

– Este incredibil! spuse el.”

– aș fi dat orice să-i văd fața lui Poirot când a fost confundat cu un creator de haine de damă! Aș vrea să apară în ecranizare!

   Desigur că micile celule cenușii sunt puse la treabă și belgianul descoperă adevărul înaintea tuturor și ca în fiecare roman, priceperea sa ne „enervează” și mai tare; el știe ceva ce nouă ne scapă și nu se abține să ne-o arunce în față:

„- Nu înțelegeți, spuse el. Nu înțelegeți deloc. Spuneți-mi, știți cine l-a ucis pe Ratchett?

– Dumneavoastră știți? replică monsieur Bouc.

Poirot încuviință din cap.

– O, da, răspunse. Știu deja de ceva vreme. Este atât de clar, încât mă întreb cum de nu v-ați dat seama și dumneavoastră.”

Momente amuzante

   De fiecare dată când citesc ceva de Agatha Christie, mă amuz teribil: ce umor fin, cum poate această femeie să-i ironizeze pe englezi și nu numai:

„Poirot, citind corect gândurile englezului, știu ce-și spusese în sinea lui. „Doar un afurisit de străin.”

Fideli obiceiurilor națiunii lor, cei doi englezi nu erau prea vorbăreți.”

Îmi place să-i văd pe englezi nervoși, comentă Poirot. Sunt tare amuzanți. Cu cât sunt mai emoționați, cu atât mai puțin știu să vorbească.”[/quote_box_center]

   La acest paragraf, pur și simplu am pufnit în râs: „La o masă micuță, stătea bățoasă una dintre cele mai urâte doamne în vârstă pe care le văzuse vreodată. Era de o urâțenie distinsă – care fascina mai mult decât oripila. (…) Este o personalitate, spuse monsieur Bouc.  Urâtă ca noaptea, dar se face remarcată. Sunteți de acord?”

   Ecranizări

   O carte pe care neapărat trebuie s-o citiți înainte de a vedea ecranizarea, ce urmează a fi lansată și care sper din tot sufletul să fie mai bună decât celelalte. Până în prezent, după „Crima din Orient Express” au fost făcute nu mai puțin de 2 ecranizări și 2 adaptări. Atunci când apreciezi foarte mult o carte, ți se pare că nicio ecranizare nu se ridică la nivelul ei. Așa mi s-a întâmplat și mie. Cel mai mult mi-a plăcut cea din 2010, cu David Suchet. Pe lângă faptul că pentru mine nu există alt Poirot decât David Suchet, ecranizarea este bine realizată și ceea ce apreciez cel mai mult, atmosferică: se aude vântul șuierând, se observă balansul atunci când trenul merge, scenele cu zăpada sunt excepțional filmate, parcă simți și tu frigul iernii din Balcani. Chiar dacă nu se regăsește în carte, mi s-a părut genială aluzia la obsesia lui Poirot pentru simetrie: la micul dejun, atunci când este întrebat cum preferă ouăle, răspunsul detectivului este: fierte și de aceeași mărime. Când îi sunt aduse, așază un tacâm deasupra lor, pentru a vedea dacă sunt la fel.

   Chiar dacă în carte nu s-a întrerupt lumina, introducerea în film a acelei scene sporește și mai mult atmosfera: felul în care stăteau cu toții adunați la lumina lumânărilor, acela chiar e un cadru bun. Nu mi-a plăcut însă la sfârșit, când reacția lui Poirot a fost exagerată: chiar nu-l văd pe micuțul detectiv belgian țipând și ieșindu-și din fire în acel fel. Bineînțeles că scena nu a existat în carte.

   Probabil ecranizarea din 1974 a fost cea mai fidelă, dar cu tot respectul pentru marii actori (Ingrid Bergman, Anthony Perkins, Lauren Bacall, Sean Connery, Vanessa Redgrave, Jacqueline Bisset, Michael York), pe la jumătate mă apucase o plictiseală și verificam în continuu cât mai durează. Și nu știu de ce monsieur Bouc a devenit italianul Bianchi.

   Însă Zmeura de Aur ar primi de la mine adaptarea din 2001, cu Alfred Molina în rolul lui Poirot. Pe bune,  Alfred Molina?! Nu mi se pare actor mai nepotrivit pentru a-l interpreta pe detectiv. Este prea latin, dacă pot spune așa, pentru calculatul Poirot. Și unde s-au pierdut „ochii verzi ca ai unei pisici”? Molina are ochii negri precum cafeaua. Lăsând la o parte nemulțumirile de ordin estetic, acțiunea este plasată în zilele noastre, ceea ce îi răpește tot farmecul. Să-l vezi pe Poirot folosind laptop-ul sau derulând o casetă video? Bine că nu a fost realizat filmul mai târziu, cred că îl vedeam făcându-și un selfie sau dând scroll pe Facebook. Agatha Christie și telefoane mobile, televizoare? Nu, clar nu. În plus, dacă acțiunea ar fi plasată în zilele noastre, intriga nu ar mai avea nici un haz: cu telefoanele mobile nu puteau să anunțe Poliția atunci când constatau decesul? Ce să mai vorbim de cutia de pălării, care are un rol important în investigație… Nici măcar înzăpezirea nu s-a păstrat, drumul fiind blocat de un bolovan pe șina de cale ferată. Contesa Dragomiroff a fost transformată în soția unui dictator din America de Sud, suedeza, valetul și chimonoul roșu au fost eliminate, iar frumoasa contesă Andrenyi este inacceptabil de comună. Pe scurt, opera Agathei a fost măcelărită cu sânge rece, mai ceva ca Ratchett.

    O surpriză plăcută mi-a produs adaptarea japoneză din 2015: deși acțiunea este plasată în Japonia și toate personajele sunt de această naționalitate, diversitatea dispărând din acest punct de vedere, filmul este atmosferic și unele aspecte sunt mai fidele decât în celelalte ecranizări: doar aici apare una dintre replicile mele preferate, în care Poirot îi spune lui Ratchet că nu-i place fața lui, chimonoul este prezent (și este roșu, nu alb, ca în ecranizarea din 1974) și se pune o problemă ce nici măcar în carte nu există: dacă a nins în noaptea crimei, ceea ce ar fi șters urmele din zăpadă.

   Așa că sper din tot sufletul ca ecranizarea din 2017 să fie una pe măsura cărții. Deși încă de pe acum am câteva observații cu privire la distribuție: Johnny Depp este prea tânăr, sexy și carismatic (suficient încât să flirteze cu personajul lui Michelle Pfeiffer) pentru Ratchett, iar pe Penelope Cruz nu o văd în rolul misionarei suedeze (din câte mi-am dat seama din trailer și câteva informații, se pare că nici suedeză nu mai e, aducând-o pe Pilar Estravados din alt roman al Agathei Christie, „Crăciunul lui Hercule Poirot”); mai degrabă o vedeam pe Penelope în rolul contesei Andrenyi. Cel mai bine cred că se potrivesc Michelle Pfeiffer (o adevărată provocare rolul acesta!) și Judi Dench, însă rămâne de văzut.

   Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

  Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

 

Cartea Crima din Orient Express de Agatha Christie poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Surse foto: arhivă personală, Le Cinema Dreams – blogger, Daily Mail

by -
14

“Celor care știu ce s-a petrecut cu adevărat în Golf și care mi-au vorbit despre acest lucru, sincerele mele mulțumiri. Vă dați seama foarte bine la cine mă refer; haideți să lăsăm lucrurile așa cum sînt.”

Pumnul lui Dumnezeu, de Frederick Forsyth-recenzie

Titlu original: The Fist Of God
Traducere:  Radu Paraschivescu şi Cornelia Bucur
Editura:  RAO, 1998
Număr pagini: 699

   Frederick Mc Carthy Forsyth s-a născut în 25 august 1938 în Ashford, Kent, Anglia. A fost pilot în Royal Air Force, spion la MI6, jurnalist, ocazional comentator politic și scriitor de succes.

  Mai multe  romane ale sale au fost ecranizate, cărțile sale sunt frecvent pe lista de bestseller, de altfel a vândut peste 70 milioane de cărți. Scrie thrillere și crime-fiction.

“Operaţiunea ,,Furtună în deşert” e pe cale de a începe când serviciile secrete americane află că Saddam Hussein are la dispoziţie o armă ucigătoare care poate nimici armatele aliate. Maiorul Mike Martin este paraşutat în munţii Irakului, cu ţinta Bagdad. Misiunea: Să găsească şi să distrugă Qubth-UT-Allah-,,Pumnul lui Dumnezeu.”

   Un roman complex despre feţele văzute și nevăzute ale unei confruntări, care n-a antrenat doar Irakul și Kuweitul, ci întreaga lume.

   Romanul începe cu asasinarea unui savant Gerry Bull, care a dat naștere unor teorii bizare în mas-media. Vina era aruncată de unii către CIA, alții ținteau către MI6  sau Mossad pentru că se spunea că israelienii îi urau pe cei ce lucrau pentru Irak. Și Gerry Bull asta făcea…

Gerry lucra pentru Irak, iar Irakul era dușmanul Israelului. Cu alte cuvinte doi și cu doi fac patru. Singura problemă era că, în lumea umbrelor și a oglinzilor deformante, ceea ce părea să nu fie doi era înmulțit cu un alt factor care, la rândul lui, nu era neapărat ce părea să fie, iar rezultatul putea, ce-i drept, să fie patru, dar de cele mai multe ori era cu totul altul.”

Dar cum era Gerry Bull?

   Gerald Bull se născuse în Ontario, era isteț cu mintea brici, a absolvit Universitatea  din Toronto, Facultatea de Inginerie la 16 ani, la 22 devenind cel mai tânăr posesor al titlului de doctor din istoria facultății. Imaginația i-a fost stârnită de studiul balisticii, în contextul ingineriei spațiale, era interesat de rachete, proiectile, și de orice alt obiect aflat în zbor. După 10 ani la CARDE (Institutul Canadian de Cercetări și Dezvoltare a Armamentului), sponsorizat de Universitatea McGill și de Armată, înființează pe Insula Barbados un mic centru de cercetare.

“Era ca și cum ai fi încercat să câștigi supremația în industria automobilului de Formula Unu bazându-te pe dotările unui garaj obişnuit”.

   Bull a reușit! A început  o carieră  punctată cu numeroase și uimitoare invenții. Zbătându-se într-o lume dezinteresată de proiectele lui, Gerry Bull oferă consultanță delegațiilor militare din alte  țări, cimentând prietenii cu cei din Israel, Egipt, Venezuela, Chile și Iran. De asemenea, consultații pe probleme de artilerie Angliei, Olandei, Italiei, Canadei și Americii, ai căror savanți militari (deși nu erau de la Pentagon) continuau să-i studieze activitatea și invențiile cu venerație și teamă.

   Pentru că, având aprobarea CIA și inocent în probleme politice i-a ajutat pe sud-africani să-și înnoiască parcul de artilerie, ajunge la închisoare și plătește o amendă consistentă. L-a deranjat mai mult rușinea îndurată și sentimentul trădării, iar compania pe care o conducea dă faliment.

   Intră la consultanță, lucrează pentru China, apoi ajunge în Irak, unde este recrutat de Amer Saadi, numărul doi din MIMI (Ministerul Industriei și Industrializării Militare). Acesta i-a spus că au nevoie de ajutorul lui și Bull, care adoră problemele, acceptă. Dorind să-și realizeze visul (tunul gigant), Bull face abstracție de regimul pentru care lucrează, lucru pe care îl fac și mulți irakieni. Supertunul l-a numit “Proiectul Babilon-Pumnul lui Dumnezeu” iar propulsorul de rachete “Pasărea Irakiană”.

“Cele trei servicii de referință, CIA din America, SIS din Anglia și Mossadul israelian, au ajuns împreună la concluzia că, din cele două dispozitive, tunul Babilon era o jucărie amuzantă, iar racheta Pasărea o amenințare veritabilă. Toate cele trei servicii au calculat greșit, întrucât cea care nu avea să funcționeze era tocmai Al-Abeid” (Proiectul Pasarea)

   Apoi discuția cu un prieten îi deschide ochii și vrea să plece din Bagdad, dar este prea târziu. Saddam dă ordin să fie ucis.

   Preşedintele Saddam era înconjurat de un număr mic de apropiați în care avea încredere, fiul lui, ginerele, și mai ales cei care făceau parte din tribul în care se născuse și el:

“Pentru Saddam Hussein există o singură calitate pe care le-o cerea celor care erau în slujba lui: loialitatea. O loialitate totală, absolută, înrudită cu sclavia. Experiența îl învățase că și această însușire avea o anumită ierarhie interioară. Pe primul plan se situa familia, pe urmă venea clanul și apoi în al treilea rând, tribul. Există o zicală arabă care zice cam așa: ”Eu și fratele meu împotriva vărului nostru; eu și vărul meu împotriva lumii.” Pentru președintele irakian acesta era un adevărat principiu de viață, în care credea neabătut și care dădea roade.”

   Din tribul lui făceau parte cei mai importanți consilieri și miniștrii precum și Omar Khatib, comandantul temutei poliții secrete, care purta porecla de Torţionarul. Deși se auzeau plângeri la adresa lui, până la președinte, acesta nu le lua în seama știind că îi este loial, mai ales că făcea parte din tribul al-Tikriti.

   Ceilalti doi bărbați din serviciile secrete erau: Doctorul Ubaidi-care se ocupa cu spionajul peste hotare și Hassam Rahmani  care se ocupă de operațiunile de spionaj organizate în Irak de alte state.

    Lui Saddam îi plăcea să se înconjoare de cât mai mulți când lua hotărâri:

“Atunci când se discuta probleme delicate, unii dictatori prefera ca la ședințe să ia parte un număr cât mai mic de oameni. Saddam proceda exact pe dos; dacă trebuia să facă unele treburi murdare, era mai bine să fie implicați cu toții. În acest fel, nimeni nu putea să spună: nu m-am mânjit, n-am știut nimic. Pe de altă parte, toți cei aflați în jurul lui înțelegeau, fără echivoc, mesajul: cad eu, cădeți și voi.”

   Pe de altă parte știe și să țină secrete. Îi dăduse o sarcină lui Osman Badri, ofițer și inginer, care construise cu muncitori străini o bază secretă. Muncitorii, aduși cu elicoptere rusești, după terminarea lucrărilor fuseseră uciși, dar Badri nu știa asta. Baza secretă adăpostea un tun gigant. În apropierea bazei erau trei sate cu rol de santinelă, populate cu oameni-gărzi, capre, case, păreau niște sate autentice, chiar lângă deşert.

   Osman Badri participa la invazia Kuweitului, împreună cu fratele lui, pilot pe avion. Cu tatăl lui evita să discute despre Saddam, pentru că acesta îi admira pe englezi și fusese un medic respectat și apreciat. Dar lui Osman Badri anul 1990 i s-a părut cel mai important din viața lui și-i spune fratelui său:

“-Am stat cu spatele la Golf și cu fața la Palatul Dasman și mi-am zis: ”Lăudat fie Profetul, am făcut-o. Până la urmă am cucerit Kuweitul într-o singură zi, și așa s-a terminat totul.”

Evenimetele ulterioare aveau să-i infirme vorbele. Așa avea să înceapă totul.”

Hassam Rahmani se află în poliția secretă pentru că era foarte bun la ceea ce făcea ”un technocrat într-o lume de cretini care parveniseră politic.”

   Era întrebat de prieteni lui din alte țări de ce slujește regimul acesta și deși răspundea evaziv, realitatea era alta. Voia să urce pe scara socială, și avea o afecțiune reală pentru oamenii din țara lui, pe care Partidul Baas nu-i mai reprezenta de multă vreme. Totuși trebuia să aibă grijă, să se ferească de necazuri și să avanseze:

“Motivul principal era că voia să urce pe scara socială. Pentru irakienii din generația lui opțiunile erau puține la număr. Putea fie să se opună regimului, să plece din țară, să trăiască în străinătate de pe o zi pe alta, ferindu-se de echipele de lichidare trimise pe urmele lui și câștigându-și pâinea ca interpret sau traducător din arabă în engleză sau invers, fie să rămână în Irak..

Daca rămânea, avea iarăși trei variante. Să se opună din interior regimului, urmând să ajungă  într-una din camerele de tortură ale acelui animal pe nume Omar Khatib, o creatură pe care o ura cu certitudunea că sentimentul era sută la sută reciproc, să încerce să supraviețuiască în pielea omului de afaceri într-o economie care se apropia din ce în ce mai mult de prăbușire, sau să le zâmbească tuturor tâmpiţilor și să avanseze cuminte, pe scară ierarhică, folosindu-și inteligența și calităţile.”

 

     După ce Saddam a ocupat Kuweitul, americanii, englezii, israelienii vor forma “Comisia Meduza”.

   Dar și aici vor interveni orgoliile. Ei încearcă să-și dea seama dacă Saddam are bombă nucleară sau o armă chimică fatală, conlucrează cu experții  în problemele arabe și de armament.

   Steve Laing, director al departamentului pe relația Orientului Mijlociu la Century House (în fapt Serviciul Englez de Informații cunoscut ca MI6) îl abordează pe Terry Martin, născut în Bagdad, crescut în Irak, școlit în Anglia, specialist în arabă și istoria Orientului Mijlociu. Ar vrea să-l convingă să meargă în Kuweit, să fie agentul lor acolo deoarece le trebuiau date despre armată. Nu ar vrea să lucreze cu un localnic, ar prefera un englez. Terry le spune că fratele lui Mike, maior în SAS ar fi foarte potrivit, arată și vorbește ca un arab și e super antrenat.

   Asa că Mike Martin este rechemat din Abu-Dhabi și cu acordul șefilor lui trimis în Kuweit.

   Întâmplarea face ca el și fratele lui să fi crescut împreună cu familia și fiii doctorului Badri și să fie buni prieten în școală și cu Hassam Rahmani. Viața îi va duce pe cei trei în aceleași locuri, e drept de pe poziții diferite și din fericire nu se vor întâlni.

   Mike ajunge la Riad unde  este așteptat și i se face rost de acte. Mike se transformă într-un adevărat beduin, nespălat, neîngrijit. Face cunoștiință cu un tânăr pilot  din Kuweit, al cărui tată era un negustor bogat și cunoscut. Tânărul pilot îl roagă să-i transmită tatălui său un mesaj din partea lui. Mike pleacă, aproape de graniță își mută lucrurile în coșurile unei cămile și călare pe ea cu puiul ei legat trece în Kuweit. Ia legătura cu negustorul, care se oferă să-l ajute, îi face rost de cheile de la câteva case părăsite, mai multe rânduri de acte, mai multe maşini.

   Şi așa Mike, pe lângă strângerea de informații îi învață pe un grup de tineri kuweitieni cum să ducă o luptă de gherilă și să provoace cât mai multe pagube duşmanului.

   Între timp, la Bagdad, un tânăr negustor Harris primește la hotel un plic. La început se sperie, apoi trimite plicul la Londra, unde merge și el. Ia plicul și-l duce la ofițerul lui de legătură la ambasada Israelului (Harris –evreu fiind-acceptase să ajute Israelul).

   Scrisoarea transmitea că o înaltă oficialitate a regimului irakian, cu o poziție cheie între consilierii pe probleme politice și militare, se arată dispus să lucreze pentru Israel, oferind informații în schimbul unor sume de bani, depuse într-un cont la o veche banca austriacă. După o ședința la nivel înalt i se trimit la căsuța poștală menționată o listă cu 20 de întrebări  verificabile. Cel care va fi numit Jericho răspunde corect, dovedind că a spus adevarul.

   A.B. Moncada, angajat la Națiunile Unite, este desemnat să țină legătura cu Jericho, se stabilesc locuri pentru a lăsa mesajele, modul cum se vor anunța reciproc, fără a se cunoaște niciodată. Timp de doi ani Moncada se ocupă de Jericho, apoi diplomatul este rechemat în țară și colaborarea încetează. Şi aici se adeverește expresia “tace și face” englezii îl aveau pe Mike în Kuweit de care nu spuseseră nimănui, israelienii pe Jericho, iarăși tăcere, deși pretindeau că vor colabora cu toţii.

  Întâmplator Terry află de Jericho, de la profesorul său, un israelian care tradusese mesajele. El îi spune lui Paxman și lui Laing. Veștile ajung la șefii lor, care iau legătura cu directorul CIA, apoi cu prim ministrul israelian. Așa vor ajunge să îl folosească din nou pe Jericho, dar le trebuie un om de legătură. Așa că Mike va fi scos din Kuweit și trimis în Bagdad. De data asta se va apela și la Mihail Gorbaciov, și Mike va fi grădinarul casei ataşatului rus în Bagdad.

   La fel ca toate serviciile și cele irakiene se spionau între ele. Rahmani își infiltrează agenta pe Leila în patul generalului Kadiri, dar acesta află și ea este ucisă. Ambii vor fi îngroziți neștiind cât spusese Leila și cui.

   Cu informațiile trimise de Jericho prin Mike americanii bombardează o mulțime de fabrici de armament. Dar cea mai importantă, cea care adăpostea “Pumnul lui Dumnezeu” nu era de găsit. Pentru informație Jericho cere 5 milioane de dolari și să fie scos din ţară.

   Apoi lucrurile se precipită. Israelienii vor să afle cu orice prêt cine e Jericho și chiar o vor face urmărind contul bancar. Cum? Puteți afla citind cartea.

   Omar Khatib îi spune lui Saddam că doctorul Sahah Siddiqui este trădătorul, dar a murit la interogatoriu (convenabil nu?) Apoi tatăl lui Osman Badri este arestat, torturat și ucis, anchetatorii acuzând pe baza unor probe plantate de ei. După înmormântare Osman va vorbi cu “un înalt general” care-l abordează cu compasiune și în discuție îi va spune unde este “Pumnul lui Dumnezeu”. Speriat de ce a făcut va fugi la fratele lui, dar din păcate se vor prăbuși cu avionul.

   Oamenii lui Rahmani interceptează frecvența radio pe care emite Mike, dar în timp ce plasa se strânge el fuge. Jericho transmite locul unde este arma secretă.Toată lumea își unește forțele și locul este distrus, apoi Saddam este scos de armata aliaților din Kuweit.

Şi totuși persistă întrebarea: De ce n-au ocupat aliații Irakul?

  Cartea este extrem de complexă, multe personaje, multe situații, multe documente, de altfel autorul o dedică:

“Celor care știu ce s-a petrecut cu adevărat în Golf și care mi-au vorbit despre acest lucru, sincerele mele mulțumiri. Vă dați seama foarte bine la cine mă refer; haideți să lăsăm lucrurile așa cum sînt.”

   Deşi vorbește mult despre tehnică și tactică de luptă, despre diferitele tipuri de armament, despre componenţa și modul de existența al serviciilor secrete, despre cum și pe ce criterii se fac și se desfac alianțe, cartea nu este plictisitoare.

   Dacă vreți să vedeți cum au distrus arma, cine era și ce s-a întâmplat cu Jericho (pe mine m-a lăsat mască) cum s-a descurcat Mike și cum s-a întors acasă, care erau jocurile de culise ale aliaților citiți cartea.

De altfel iată câteva păreri avizate despre carte:

“Un roman formidabil…O mare varietate de personaje prezentate cu măiestrie…Și mai presus de orice, Forsyth te ține cu sufletul la gură prin arta de a povesti…” (Sunday Times)

“O intrigă desfășurată într-o viteză amețitoare, pe mai multe planuri, și o incredibilă atenție acordată amănuntului definitoriu-iată amprenta inconfundabilă a unui autor de notorietate.” (Daily Mirror)

“Înca odată, precum în “Ziua şacalului” și în atâtea alte romane memorabile, maestrul a dat o strălucită probă de virtuozitate.” (The Times)

Cartea Pumnul lui Dumnezeu, de Frederick Forsyth poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

În mintea comisarului, de Teodora Matei-recenzie

Editura: Tritonic, 2017
Număr pagini: 145

   “O bătrână găsită moartă în apartament, o defecțiune la gaze și un Casanova mort pe canapeaua din sufragerie, o tentativă de omor, o tânără femeie, victima a unei rețele de prostituție, și un băiat răpit. Se dau toate acestea împreună cu doi polițiști bucureșteni, detașați la Ploiești. Iar ceea ce rezultă face parte din ceea ce va fi numit cândva <stilul Teodora Matei>”

   Cartea Teodorei Matei pare la prima vedere o carte de povestiri. Mă întrebăm: ”ok, de ce un roman când de fapt sunt cazurile comisarului, fiecare caz o poveste?

   Abia când am citit-o mi-am dat seama cu câtă măiestrie a împletit Teodora totul, astfel încât da…cartea este un roman.

   Şi acum să vorbim puțin despre personaje și întâmplări sau cazuri.

   Îl avem pe comisarul Anton Iordache, personajul principal, aflat în spital, imobilizat la pat din cauza unui accident. Dar nu piciorul în ghips este problema, ci faptul că nu-și amintește nimic despre perioada recentă petrecută la Ploiești. Fusese detașat acolo din București împreună cu Sorin Matache, inspector șef, colegul lui, într-un schimb de experiență cu cei din Ploiești.

   Iordache nu fusese vinovat, evitase accidentul, singurul rănit fiind el însuşi.

   Acum își amintește întâmplări din copilărie, părinții, mătușa, soția și copiii lui.

”Ar fi putut să improvizeze, să spună niște banalități, s-o scalde cum s-ar zice. Ce-l speriase cel mai tare era faptul că pierderea  de memorie îi putea afecta locul de muncă, iar comisarul nu era pregătit încă să se pensioneze, cu atât mai mult pe caz de boală.”

   Nu-l încurajează nici analizele ample, nici întâlnirile cu psihologul. Dar iată că Dan, patronul unei edituri, prieten cu el din facultate, venise cu o idee: să-i pună pe autorii de la editură să scrie câte o poveste după cazurile rezolvate la Ploiești, mizând pe faptul că citirea manuscrisului îi va reda memoria. Așa că Iordache se apucă de citit:

    “Curiozitate”

   Cora Abrudan, nepoata doamnei Vlaicu, anunță poliția că mătușa ei nu răspunde de două zile la telefon și nu poate intra în casă, ușa fiind blocată. Vine poliția, pompierii și o găsesc pe doamna moartă, și-n casă un miros pregnant de lăcrămioare. Printre lacrimi nepoata le spune ce medicamente lua mătușa, că ea i le pregătea, că avea și ceva homeopat din lăcrămioare. Dau declarație la poliție și ea și soțul ei, Dan Abrudan, fiind și amprentați. Cercetările acasă la victimă, discuțiile cu vecinii, amprentele care corespund cu unele dintr-o spargere dată în alt cartier, și în final lista convorbirilor telefonice ale celor doi le dă răspunsul, deoarece ”curiozitatea costă.” Recitirea poveștii îi amintește comisarului mirosul tincturii din casa moartei, hainele purtate de nepoată, chiar faptul că-l jena pantoful, deci era pe drumul bun.

    “Decepţie”

    Un caz clasic de gelozie dusă la extrem, o poveste de dragoste, un Casanova cu multe cuceriri la activ jonglând între femei. Dar nici ața întinsă nu rezistă la infinit.

     “L-am omorât ca să nu mai plece”-este litania din mintea femeii.

    Una dintre femei, obsedată de el, hotărăște să-l omoare și aproape că ar fi fost “crima perfecta”.

    Dar rezultatul medicului legist e stupefiant: omul a murit de atac de cord, nu intoxicat cu gaze. S-au găsit în sânge urme de la medicamentele multe pe care le lua, mai ales stimulente că de… trebuia să ”performeze”. Cercetările poliției duc și la a doua femeie din triunghi. Singura pedepsită va fi ea pentru că aflând de moartea iubitului vrea să-și calce rivala cu masina.

    Încă odată se adeverește zicala că “viața bate filmul

    “305”

    Dispare un băiat, Andrei, un tocilar cum îi spun prietenii, dar câteodată e bine să fii tocilar.

    Andrei și George, fratele lui, erau crescuți de mama lor care lucra de acasă pentru a-l putea supraveghea pe băiatul mai mare. Acesta se născuse cu un handicap psihic, dar după tratament reușise să se înțeleagă cât de cât cu mama și fratele lui. Tatăl îi părăsise incapabil să accepte ideea bolii copilului. George  avea obiceiul să-l urmărească pe geam pe fratele lui, când acesta pleca la școală. Când vine poliția el repetă obsesiv niște cifre, strângând în mână o mașinuță albastră. Cercetările poliției implică discuții cu cei aflați pe traseul puștiului, cu tatăl lui, cu vânzătorul de la chioșcul de ziare. Între timp apare cererea de recompensă, și o poză a lui Andrei, care va fi atent cercetată de criminaliști. Sorin Matache, inspectorul șef, are ideea de-a vorbi din nou cu George, care le repetă obsesiv aceleași cifre și le arată mașinuță. Cu ajutorul mamei vor reuși să interpreteze indiciile date de băiat, poza cercetată relevă și ea niște date și așa vor află cine sunt vinovații și Andrei se întoarce acasă.

    “Argentina”

    Sorin Matache e supărat. Avea întâlnire cu o nouă cucerire, o fată frumoasă Lorena, dar de trei zile nu dădea de ea. Povestind despre Lorena autoarea ne plimbă printr-un cartier țigănesc cu oamenii și obiceiurile lui. Căutând-o pe Lorena, ajutat de ingeniozitatea ei, de denunţurile primite după apariția pozei ei la televizor, inspectorul găsește o rețea de traficanți de “carne vie”

      Şi normal  o salvează pe Lorena.

     Citind despre cazuri Anton Iordache își amintește toată perioada de la Ploiești, dar ce-l deranjează sunt pasajele referitoare la o presupusă amantă, modul cum este expusă relația cu soția și copiii:

      “Dacă era ceva ce-l deranja la textele aduse de Dan, era modul în care fusese văzut din exterior.”

       “Erau niște lucruri care nu se prea potriveau cu imaginea pe care și-o crease.”

       Dar dacă era să fie cinstit cu sine însuşi:

   

  “Numai că trupul acela părea să nu-i aparțină, sufletul i se simțea captiv într-o carcasă care începuse să scârțâie. Asta în timp ce, uneori, ar fi mers pe stradă strigând: <Lume, lume! Am aproape patrusopt de ani, dar iubesc ca la optișpe, vreau să alerg, să cânt, să fac dragoste cu cea mai dulce femeie din lume! Natăfleţul ăsta grizonat pe care-l vedeți e doar un Păcălici, o glumă a vietii!>”


    Teodora Matei îmbină poveștile cu viața privată a personajelor, cu trăirile și frustrările lor, cu peregrinările lor prin oras.

  Prin ochii personajelor vedem cartierele Ploieștiului, locurile interesante care spun o poveste, hoteluri, restaurante, inclusiv pub-ul campionului de box supranumit ”Moşul”

    Dacă v-am stârnit curiozitatea citiți cartea!

    Este o lectură antrenantă, interesantă, dar și relaxantă.

     Mulţumesc Teodora pentru cadoul primit.

Spune-i. El trebuie să afle...

Trădarea câștigătorului, de Marie Rutkoski-recenzie

Editura: Leda Edge

Titlu original: The Winner’s Crime

Traducere: Chițu Oana

Număr pagini: 399

Seria Trilogia câştigătorului-The Winner’s Trilogy-1. Blestemul câştigătorului, 2. Trădarea câştigătorului, 3.The Winner’s Kiss 

   Nu prea ştii în ce categorie să încadrezi acest roman: distopie, fantasy, YA fantasy? Are elemente istorice, medievale, într-un ţinut inventat, fără un timp alocat anume, cu diverse tradiţii, culturi, valori. Are ceva şi din imperiul roman, şi atunci imaginaţia ta zburdă şi face compilaţii de timpuri şi culturi. Mi-a plăcut să îmi imaginez prin scriitura autoarei ţinutul şi cultura celor două popoare: valorian şi herrani. O lume nouă şi fascinantă! Asta scriam în recenzia primului volum și îmi mențin părerea.

       Ritmul este alert, acţiunea bună, personaje bine creionate, dar mai bine evidențiate în primul volum,  chiar şi cele secundare. În acest al doilea volumul autoarea se axează mai mult pe suspans, intrigă, comploturi și situații la care nu te aştepţi. Partea romantică de data aceasta este slab dezvoltată, nu se mai pune accentul pe romantism, dar asta nu este un impediment, ci dă o altă structură cărții. Toată lumea trădează pe toată lumea, iată o nouă abordare a autoarei. Poate fi frustrant să citești cum toţi trădează, dar  este acel ceva care te ține în suspans pe tot parcursul cărţii.

   Primul volum se încheie cu armistiţiul fragil dintre valorieni și herrani, şi anunțul căsătoriei lui Kestrel cu fiul împăratului. O căsătorie de convenienţă, o strategie pe care o adoptă Kestrel să-l salveze pe Arin, dar și pentru independența herranilor. Dar, ea știe cum va reacționa Arin dacă află adevăratul motiv al alegerii ei, așa că îl lasă să creadă ce vrea.

   Integrarea  la palat cu regulile impuse de împărat, care bănuia motivul alegerii ei, și pregătirile în vederea căsătoriei cu prințul Verex nu sunt ușoare pentru Kestrel. Ea devine și liantul dintre valorieni și guvernatorul herrani, Arin.

   Împăratul o ține sub observație bănuind, așa cum am spus, motivele pentru care ea a ales acest drum și îi pune în față tot fel de evenimente, teste, să vadă cum reacționează, dacă este loială, dacă susține valorile și dacă va fi un adevărat conducător, o adevărată prințesă valoriană. În acelaşi timp o presează pe Kestrel să fixeze data nunții, își dă seama că aceasta o amână găsind diverse motivaţii.

   Da, o amână pentru că încerca să câștige timp în speranța că ceva se poate întâmpla, ceva ce poate să întoarcă lucrurile şi să rupă logodna.

  Este îndrăgostită de Arin, dar mai presus de dragoste este viața lui și atunci afișează acel ceva de neînţeles și ambiguu atunci când cei doi vor fi față în faţă.

   Arin nu înțelege și nici nu știe ce se ascunde în spatele înţelegerii dintre împărat și Kestrel. Se simte trădat. Are tot fel de gânduri, face supoziții și caută răspunsuri la întrebările pe care și le pune.

   Întâlnirea dintre cei doi la balul organizat de împărat mi s-a părut un joc de-a șoarecele și pisica, dar fiecare pe teritoriul lui, fără ceva explicit, un fel de tatonare care nu duce nicăieri.

   Un personaj interesant apare în acest volum, un fel de legătură între cei doi- este vorba de ministrul agriculturii, Tensen. Genul acela de personaj înțelept, dar viclean, manipulator, încercând să le arate și să-i ajute în descifrarea unor lucruri.

  Ce mi-a plăcut foarte mult este sistemul de comunicare dintre Tensen și Kestrel- să o numim operațiunea Molia. Nu știu de unde a reușit autoarea să adune informații despre creșterea moliilor, să le țină în viață o perioadă, să le hrănească, şi nici cum de a avut o astfel de idee originală, dar apare în carte ca fiind ideea lui Kestrel. Plasarea moliei pe un tablou în condițiile în care ochii din umbră ai împăratului erau vigilenți devine semnul de comunicare dintre cei doi.

   Cu toate că, Kestrel este o tipă extrem de inteligentă și face tot posibilul să nu dea de bănuit în acțiunile ei, aceea de-ai ajuta pe herrani, şi să-l ţină în viaţă pe bărbatul pe care îl iubeşte, un gest de-al ei se va răsfrânge asupra lui Arin

   În carte se simte pericolul la tot pasul, parcă toată lumea complotează, toți au planuri ascunse, toți aşpteaptă să trădeze.

   Va exista o relație între Arin și Kestrel? Va afla Arin motivul alegerii ei? Cum va acționa Kestrel și ce va face ea? Va afla Arin adevarul? Cine este trădătorul și cine este cel trădat? Iată câteva întrebări care sper să vă stârnească curiozitatea.

   Pacea fragilă dintre valorieni și herrani, birul împăratului, îl face pe Arin să caute aliați în Dacra. Un nou ținut ce apare în peisajul creat de autoare. Ce se întâmplă și cum decurg lucrurile….hai că descoperiți voi.

   Relaţia dintre prințul Verex și Kestrel nu este una bună la început. Acesta o evită, nu este de acord cu  căsătoria, chiar au momente tensionate şi pline de frustrare când se întâlnesc, dar la un moment dat amândoi își dau seama că sunt implicați în acest plan și treptat atitudinea lor se schimbă, amândoi înțelegând că este mai bine să fie aliați împotriva unui împărat dominator.

  Verex mi s-a părut un personaj interesant, deși la început l-am ignorat, dar când am înțeles că este diferit de tatăl său, că este inteligent și are alte aspirații, mi-a plăcut de el. Dar cel mai interesant personaj este Roshar fratele prinţesei dacrane, cel puţin în viziunea mea (probabil alţi cititori nu-l consideră interesant).

   Nu aș vrea să vă dau mai multe amănunte despre ceea ce se întâmplă în carte, dar merită să o citiți în special pentru final. Aici mi-a pus capac mai ales că nu l-am înțeles pe tatăl lui Kestrel, atitudinea lui față de propriul copil. Are autoarea un stil de te înnebuneşte cu finalurile.. Adică mori şi învii în acelaşi timp, te ţine într-un suspans de nedescris şi când să afli ce trebuie, pac- va urma.

   Întrebarea de 100 de puncte: Va avea loc nunta regală în condițiile în care Verex este îndrăgostit de prințesa dacrană Risha? V-am încuiat?  🙂  Posibil. Puteam să mă refer la Arin și Kestrel, ce se întâmplă între cei doi, dar așa cum, cartea este o trădare și o intrigă o aplic și eu și vă duc într-o altă direcție pe care aș vrea să o descifrați. 🙂

Cartea Trădarea câștigătorului, de Marie Rutkoski poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ephialte -Începutul unui Coșmar, de Cristinne C.C.-recenzie

Editura: Quantum Publishers
An apariție: 2017
Nr. pagini: 228

Ne aflăm într-o Nouă Lume ce se zbate să supraviețuiască în urma unui eveniment cataclismic ce a avut loc cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, o lume în care oamenii încearcă pe de-o parte să reconstruiască, iar pe de altă parte, să lupte împotriva unei boli cumplite și misterioase. Însă există și alte creaturi ce trăiesc printre ei, Ephialte și Umbre.
Alisia Iacob, o tânără impulsivă, non-conformistă, un Ephialt novice, abia trecută de Ini
țiere, se trezește aruncată dintr-o banală coincidență într-o serie de evenimente ce o plasează în mijlocul unui adevărat conflict între ephialte și dușmanii acestora, Umbrele.
Descoperind din întâmplare intrigile
țesute de unul dintre cei mai importanți și puternici oameni, secrete ce pun în pericol atât viața oamenilor, cât și a Ephialtelor, Alisia devine ținta principală a mai multor dușmani.
Pentru a supravie
țui, se vede nevoită să lege alianțe neașteptate, dar și să-și descopere abilități surprinzătoare și periculoase.
În mijlocul tuturor acestor evenimente ce se succed cu rapiditate, la fel de neprevăzută este
și descoperirea primelor atingeri ale pasiunii, pentru ca, la fel de brusc, să fie curmate de resentimente vechi și înrădăcinate.

   Am citit cam toate genurile de proză, dar în ultima perioadă de timp, m-am simțit tot mai mult atrasă de poveștile fantastice. De ce? Probabil pentru că îmi place să evadez cât mai departe de realitatea cotidiană. Sau poate pentru că în literatura fantasy, realitatea nu are nicio putere și doar imaginația mea controlează totul. Așa că înțelegeți de ce devorez cam toate cărțile care apar la Quantum.

   În ceea ce privește “Începutul unui coșmar”, primul volum al seriei Ephialte, trebuie să vă mărturisesc că m-am îndrăgostit de lumea creată de Cristinne C.C. De la bun început, am știut că va fi pe placul meu, din cauza descrierii și a numeroaselor păreri pozitive, dar nu mă așteptam să aibă un asemenea impact asupra mea. Sunt o fană a genului romance, dar cartea aceasta nu are așa ceva – sau mai bine spus, este doar sugerată ideea că între Alisia și Max ar putea exista ceva în viitor – și, totuși, a reușit să mă cucerească. În plus, am fost foarte încântată de faptul că fiecare capitol începe cu câte un citat din poeziile lui Mihai Eminescu.

   Mi-a plăcut stilul abordat de autoare, modul în care a făcut trecerea de la momentele tulburătoare la anumite situații care ne aduc zâmbetul pe buze, modul cum și-a creionat personajele, misterul în care ele sunt învăluite, ritmul alert. Personajul central al cărții, Alisia Iacob,  m-a cucerit prin felul de a fi – încăpățânată, tenace, curajoasă. Este temperamentală și sarcastic – are un extraordinar talent de a ironiza tăios, nefiind obișnuită cu subtilitatea.

„- Mâncarea mea nu e… vie! bodogăni.

  – Poate ar fi trebuit să întreb animalul de la care provine dacă a fost de acord să fie tăiat și aruncat la tine-n farfurie! i-am întors-o, de-a dreptul iritată.”

   Baza romanului este destul de interesantă. Lumea – Noua Lume -se confruntă  cu o epidemie (Degenerative Malak Desease – boala lui Malak) care face ravagii în lumea oamenilor, deja zguduiți  și reduși la mai puțin de un sfert în urma Revelației. Multe lucruri nu se știu despre această afecțiune, nici cum a apărut, nici cum se transmite, și nici cum poate fi tratată. Oamenii pierd controlul cu realitatea, cu propria lor ființă și, în cele din urmă, mor. Fără nicio explicație, intrau într-un fel de  stare de comă.

   Însă, omenirea se mai confruntă și cu altă problemă – Ephialtele, poreclite “Coșmaruri”, care se hrăneau cu energia emanată de oameni, atunci când acestora le era indusă starea de frică. Erau niște  făpturi frumoase, ispititoare, nu foarte diferite ca înfățișare de oameni. Aveau puteri deosebite și reflexe extraordinare, se puteau vindeca după răni destul de grave, erau imuni la orice boală și erau nemuritori. Se nășteau oameni, dar când atingeau maturitatea, organismul lor începea să refuze mâncarea și simțeau din ce în ce mai mult “nevoia de a consuma energie pură, emanată de oameni, printr-un proces de stimulare a minții acestora și creeri unei stări de teamă”. Când începea acea tranziţie, exista un ritual de trecere la noua formă de viață, numit Inițiere. De asemenea, aceste ființe rămâneau pentru totdeauna cu chipul și trăsăturile avute la Inițiere.

   Singurul dușman natural al ephialtelor erau Umbrele. Acestea nu par nici în viață, dar nici nu se poate spune că sunt moarte. De fapt, în afară de ochi și de felul în care se mișcă, nimeni nu și-ar da seama că sunt Umbre și nu oameni oarecare. De obicei erau trimise de Consiliu. Dacă vreun ephialt încălca drepturile oamenilor, folosindu-se de abilitățile sale, Consiliul trimitea Umbrele să-i dea o lecție. Mult mai des însă, Umbrele decideau să atace din proprie inițiativă. Nimeni nu știa exact de ce făceau asta, însă ephialtele nu se puteau baza pe ajutorul cuiva. Nici oamenii, nici Consiliul, nu țineau vreo parte în conflictele dintre ei. Atâta timp cât nu încălcau drepturile oamenilor, atât ephialte, cât și Umbrele erau lăsați să-și rezolve disputele.

“Nu mulți erau cei care se puteau lăuda că au dat gata un ephialt. Distrugerea creierului însă, era o altă poveste. Umbrele ne atacau făcând exact asta. Nu erau mai rapide decât noi, dar acționau mereu în grup și, dacă vreuna dintre ele reușea să ajungă atât de aproape de un ephialt încât să-i pătrundă la minte, acesta din urmă era imobilizat de durerea imensă pe care o simțea.”

   Povestea este spusă din perspectiva lui Alis Iacob, o tânără ephailt care a trecut de curând Inițierea. Împreună cu ceilalți frați ai ei (Felix, Marcus și Dani), se mutase cu mai puțin de trei ani în urmă în Mandaria – o peninsulă împresurată în cea mai mare parte de Marea Neagră, care se prindea de continent doar printr-o fâșie care făcea trecerea până la așezarea Calatis. Toate tranzacțiile mai importante din Ținuturile de Mijloc aveau loc aici, iar mișcarea permanentă de populație de toate felurile, le asigura suficientă discreție pentru a se putea hrăni fără probleme.

   Fire impulsivă și rebelă, Alis intră în tot felul de  necazuri, din care scapă adesea cu ajutorul  fraților ei. Însă, pe când era la vânătoare într-un bar dintr-o zonă rău famată, este întreruptă de la”masă” de un tip misterios, care își arată dezgustul fățiș față de ea.

– Sunteți niște creaturi care trebuie eliminate! Nu puteți fi lăsate nesupravegheate, să împrăștiați groază și panică în toate părțile…”

   Inițial a crezut că are de-a face cu o Umbră, așa că și-a concentrat toate simțurile spre el, dar în zadar. Era ca și cum tipul nu ar fi fost acolo. În plus, tânărul își pierduse efectiv calmul în timpul discuției cu ea și, pentru un moment, și-a arătat adevăratele ”sentimente” față de ephialte. Se știa că Umbrele nu aveau așa ceva. Erau ființe fără suflet. Ceva  nu era în regulă cu el! Nu era un simplu om, dar nu era nici Umbră. A încercat să-l provoace să-i spună mai multe, să-l seducă, dar totul a fost în zadar.

– Nu poți condamna o fată că încearcă. Știi? Cine știe? Poate undeva, acolo, îngropat adânc în mintea ta, își mai aduci aminte cum e să simți.

 – Draga mea, nimeni nu ți-a explicat până acum că nu acolo ar trebui să fie îngropate sentimentele? Și apoi, ce ar fi trebuit să simt? Spune-mi! Ce crezi tu că ar fi trebuit să simt privindu-te? Admirație pentru chipul tău? Compasiune pentru inocența ta? Sau ce? “

   Până la urmă, Max îi dezvăluie că a fost trimis de cineva care vrea să o cunoască, iar rolul lui este să asigure acest lucru. Firește că impulsiva Alis a încercat să se împotrivească, dar  într-o fracțiune de secundă, s-a trezit imobilizată. Ba mai mult, după ce a fost lovită în cap, tânăra și-a pierdut cunoștința. Lucru nemaiîntâlnit, având în vedere că “ oricât de aproape de distrugere ar fi, un ephialt este întotdeauna conștient. Până în ultima clipă. Nu doarme și nu leșină.”

“Max continua să mă sărute, iar când am întors capul pentru o gură de aer pe care, în clipa aia, o uram pentru că îmi era necesară, buzele lui coborâră pe maxilarul meu, apoi pe gât, cu o așa ardoare încât, pentru o secundă, am crezut că mă voi sufoca. Un geamăt răgușit mi-a scăpat în vâltoarea momentului incendiar.

 Max se opri brusc. Am deschis ochii pe care abia atunci am realizat că îi aveam închiși.

 Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost căutătura lui strălucind în întuneric, rece, intensă și plină de ură. O clipă mai târziu, ceva m-a lovit foarte tare în tâmpla stângă și, după o fracțiune de secundă de durere seacă, lumea a dispărut, lăsându-mă să alunec în întuneric.”

   Atunci când își revine în simțiri, tânăra constată că este  închisă într-o încăpere cufundată în întuneric, având mâinile legate deasupra capului. Era suspendată cu niște lanțuri prinse în tavan, iar un fel de câmp energetic, conceput special pentru a incapacita ephialtele, înconjura temnița. Iar aici este pusă la dispoziția unor Umbre care se hrănesc cu ea.

 “- Ephialt, singurul tău rol este de a hrăni Umbrele atât cât spiritul îți va rezista până va fi distrus. Am făcut o alianță cu oamenii și, în schimbul proteciei pe care le-o oferim împotriva voastră, ei ne facilitează aceste… întâlniri.”

   Alianță între oameni și Umbre? E interzis așa ceva! Consiliul avea o înțelegere cu oamenii, în care aceștia din urmă se angajau să nu se asocieze cu temutele Umbre.

    De la Andreas, un alt “locatar” al temniței, Alis află că ei sunt pe Capri Seconda, o insulă deținută de Theon Novac, un puternic om de afaceri. Despre acest individ se știa de ceva timp că intenționează să construiască aici un centru de cercetare, pentru a efectua studii clinice pe un nou posibil tratament miraculos pentru boala Noi Lumii, DMD sau Degenerative Malak Desease (boala lui Malak). Necunoscandu-se modul de transmitere al maladiei, deschiderea unui astfel de centru pe o insulă izolată părea cea mai bună idee.

   Dar ce se întâmplă pe insulă, nu pare deloc un laborator de cercetare în vederea găsirii unui tratament, ci mai degrabă un loc rupt din cele mai urâte coșmaruri. Un loc de coșmar pentru ephialte. Dar ce vor să facă cu Alis și Andreas? Umbrele o țin acolo că sursă de hrană pentru ei, iar Andreas, nefiind un ephialt, Umbrele nu se hrănesc cu el, dar este totuși torturat de oameni. Cei doi trebuie să evadeze cât mai curând din acest loc! Dar cum va scăpa Alis de acel câmp electronic? Ei, asta vă las pe voi să aflați.

  Tot de la Andreas, tânăra află că fratele lui este căsătorit de câțiva ani cu o tânără ephialt pe nume Philia, lucru foarte interesant. Există relații între om și ephialt, dar nu căsătorii.

Ephialtele erau nemuritoare. În plus, odată trecută Inițierea, înghețați la o vârstă atât de fragedă, era complicat să întrețină o relație serioasă cu oameni având aceeași vârstă. Oamenii nu se gândeau la căsătorie așa de devreme în viață, iar mai târziu, când ajungeau la maturitate, cu siguranță nu-și doreau să-și ia ca partener pe viață pe cineva care să arate mult mai tânăr. În plus, oamenii – majoritatea – își doresc copii. O căsătorie cu un ephialt scotea o asemenea perspectivă din peisaj. După Inițiere, pa, reproducere! Ehialtele nu puteau avea copii.“

   La un moment dat, Philia n-a mai vrut să fie nemuritoare. Nu voia să-și piardă soțul din cauza bătrâneții. Auzise că există o cale prin care un ephialt poate renunța la imortalitate și, încet, să redevină om, așa că a făcut ca dorința să i se împlinească. A reușit! Era acum muritoare, cu toate că mai păstra o parte din agilitatea și instinctele unui ephialt. Nimeni nu mai știa de acest lucru uluitor pentru că secretul a fost păstrat cu strășnicie de familie.

   Se pare că Andreas se află aici pe insulă pentru că Novac și oamenii lui cred că el are un răspuns la niște probleme pe care încearcă ei să le rezolve. Despre ce probleme e vorbă? Ce planuri pune la cale Novac? De ce s-a aliat cu Umbrele? Ce a cauzat maladia? Cine este Max? Cărei lumi îi aparține?

“Poate că eu meritam să fiu închisă acolo. Poate că meritam să plătesc pentru acei oameni pe care i-am folosit ca să mă hrănesc, pentru toate suferințele pe care le-am provocat, numai ca eu să pot supraviețui. Dar, cum rămâne cu oamenii pe care voi îi chinuiți acolo? (…) Ceilalți oameni închiși acolo pentru a le obliga pe ephailte să se hrănească cu energia lor ce vină au? Când eram jos, în fața ta, îngenunchiată de durerea pe care prietenul tău mi-o cauzase, cine a fost lângă mine? Un om. Un om pentru care m-am întors. Un om pe care n-am putut să-l abandonez în acel loc cumplit. Vezi tu, Max… E o lume mult mai complexă în jur decât crezi tu! Și-n lumea asta, noi am fost în stare să ne găsim, să ne înțelegem, să ne respectăm și să ne atașăm unii de alții. Nu ai decât să rămâi în lumea ta, prieten al Umbrelor! Singur cu principiile tale ipocrite! Și plin de ură! “

 

Cartea Ehialte – Începutul unui Coșmar de Cristinne C.C. poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Testamentul lui Abraham… sau arta scrisului, la superlativ

Titlu: Testamentul lui Abraham

Autor: Igor Bergler

Editura: Litera

Anul publicării: 2017

Număr Pagini: 736

   Cu siguranță, „Biblia pierdută” a schimbat concepția de carte românească, atât în interiorul țării, cât și în afara sa. Cele peste 100 000 de exemplare vândute relevă complexitatea unei minți care a intuit nevoia cititorului român actual… și a îndeplinit-o.

   „Biblia pierdută” nu e o carte scrisă la întâmplare, nu e un succes al hazardului… dimpotrivă. E rezultatul unei cercetări îndelungate și amănunțite. Domeniile sunt multiple, iar informațiile sunt veridice… așadar munca e una de Sisif… sau cel puțin așa ar spune unii. Pentru Igor Bergler, lucrurile stau altfel. Harul de povestitor cu care e – fără îndoială – înzestrat, se armonizează perfect cu eforturile sale de perfecționare. Rezultatul? Un bestseller care a zguduit din temelii literatura română actuală. Și… așa cum îi stă bine unui scriitor menit să își pună amprenta asupra literaturii actuale, Igor Bergler nu s-a oprit aici.

    După uluitorul succes al primei sale cărți, Igor Bergler scrie „Testamentul lui Abraham” – singura carte care ar putea detrona recordul „Bibliei pierdute”, iar vânzările de până acum arată că așa va fi. Dincolo de estimările care vizează „Testamentul lui Abraham”, Igor Bergler este – așa cum s-a vehiculat și în presă – cel mai bine vândut scriitor român din ultimii 20 de ani. Fără îndoială, va fi și primul scriitor român care-și va doborî primul record cu creația ulterioară.

   Cine este, așadar, acest adevărat furnizor de bestseller? Născut la Reșița pe 21 septembrie 1970, Igor Bergler și-a petrecut copilăria la Timișoara. A absolvit liceul de elită „C. D. Loga”, apoi a intrat la Politehnică în 1989. Planurile sale legate de Politehnică au fost date peste cap de Revoluția din 1989 când a plecat la București, unde a studiat Regie de film,  Scenaristică și filmologie la ATF (în prezent UNATC). În urma unui examen, a fost admis la DFFB (Academia de Film și Televiziune din Berlin).

   Igor Bergler este realizatorul primului film produs vreodată de o televiziune particulară din România, „Gambitul Damei” (1995) și a primului thriller românesc, „Porțile” (1996). A fost redactor la celebra publicație „ProCinema”, a fost director de televiziune și radio în Timișoara. A fost realizatorul celebrei emisiuni culturale „A cincea roată”. Pentru o vreme, Igor Bergler a pășit din lumea fascinantă a filmului și a televiziunii, în lumea campaniilor electorale, pe care le-a studiat, dându-și doctoratul în „Managementul Campaniilor Electorale”. Ulterior a devenit producător în publicitate, apoi și-a făcut propria sa agenție, cu ajutorul căreia a promovat branduri devenite ulterior celebre.

    După succesul imens pe care l-a avut „Biblia pierdută”, Igor Bergler continuă seria „Charles Baker” cu cartea „Testamentul lui Abraham”, cea mai așteptată carte a anului 2017. Cu siguranță, cine a citit „Biblia pierdută”, a așteptat cu nerăbdare această colosală apariție…

    „Testamentul lui Abraham” a încetat să fie o carte… și a devenit un fenomen, unul studiat cu atenție de către critici… și mai ales de către scriitorii actuali. Igor Bergler a fascinat cititorii din România și nu numai. Cum a reușit să facă acest lucru într-un context actual literar atât de abundent?

    Ei bine… cartea lui Igor Bergler fascinează deopotrivă iubitorii de romane de aventură, de thriller, pe cei care adoră istoria și secretele sale. Unul dintre elementele esențiale ale acestui roman este aspectul parodic, infiltrat în dozele juste, astfel încât să se asorteze perfect la construcția romanului.

   Și… că tot veni vorba de construcția romanului… Igor Bergler nu folosește cuvântul ca pe o armă, dimpotrivă. Cuvântul este elementul primordial cu ajutorul căruia scriitorul realizează o operă colosală… unică, plină de originalitate în istoria literaturii române.

     Romanul lui Igor Bergler are alura unei construcții impozante, cu o arhitectură impecabilă, cu o geometrie originală a frazelor. Stilul alert amintește de un tango argentinian care pornește în forță. Firul epic leagă cititorul iremediabil de poveste, îl poartă cu el prin labirintul de secrete, îi expune o apreciabilă cantitate de informații din domenii precum istoria sau religia. În ciuda mărimii impozante, nu poți lăsa cartea din mână… și asta pentru că rămâi captiv în acțiunea romanului, printre frazele care au această stranie abilitate de a reda imagini cinematografice. Tensiunea nu este constantă, ea urmează un perpetuu crescendo. Pentru cei care suferă de afecțiuni cardiace, ar trebui să știți că Igor Bergler a știut exact până unde să ducă suspansul, pentru ca apoi, detensionarea să se realizeze cu ajutorul umorului… al unui umor de bună calitate, uneori subtil, alteori mai accentuat, dar întotdeauna de bun gust.

    Personajul principal – deja celebrul Charles Baker –  este prins în mijlocul unor conspirații majore. Pe evenimente istorico-politice reale, Igor Bergler construiește firul ficțiunii, într-un mod original, astfel încât povestea pare reală… și poate că e.

    Acțiunea din „Testamentul lui Abraham” poartă adesea aspecte surprinzătoare, înfricoșătoare sau chiar dure. Imaginile create generează uneori fiori reci:

Scara începuse să se zguduie ca la cutremur. De parcă o turmă de hipopotami urca treptele în fugă. Se băgase din nou în dulap. Muzica se oprise. Probabil că discul ajunsese la sfârșit. Se auzise scârțâitul ușii. Apoi  nimic, preț de câteva secunde bune. Cum hoarda de hipopotami nu o luase pe scări în jos, presupusese că se afla în pragul ușii. Probabil era femeia care gestiona clădirile campusului. Înmărmurită. Se pregătise să iasă pe lângă ea, dar auzise de undeva, din josul scărilor, mai multe voci care se hlizeau tembel”.

    Firul epic este complex. Misterele pe care Charles Baker intenționează să le rezolve sunt fascinante. Conspirațiile vizează personaje impozante din istorie, dar și personaje fictive care au rolul de a întregi tabloul general și de a intensifica suspansul. Avem președinți de state, dar acțiunea are și personaje precum uriașul și piticul, care aduc aminte de atmosfera din celebrul film „Twin Peaks”. Eroi din războaie cruciale din istoria omenirii, dar și aspecte din spatele cortinei Bisericii Catolice, criminali de război, personaje legendare, clădiri celebre și legendele din spatele lor, toate acestea aspecte construiesc o carte excepțională, care nu-i permite cititorului nicio pauză.

    Cartea este structurată în cinci părți, precedate de un capitol dedicat mulțumirilor și un prolog. La finalul celor cinci părți, există un Epilog, Fapte și apoi o Postfață scrisă de către Jean Harris. În ciuda celor peste 700 de pagini, cartea este una care se citește destul de ușor, datorită suspansului care creează un soi de frumoasă dependență.  

    Iată câteva citate:

Omul cu mască rămase cu telefonul în mână. Tentatul asupra președintelui era o greșeală. Știa asta. La un moment dat, îi sunase bine. Fusese ideea lui Keely și i se păruse o idee bună. Avea să profite de haosul creat. Era adevărat, așa cum susținea tabăra generalului Flynn, că ar fi fost destul de rău pentru lovitura pe care o pregăteau pentru alegerile din 2016. Dar omul cu mască spera că simpatia publică pentru democrați și emoția creată aveau să fie absorbite integral de  alegerile din acel an. Și că era timp destul. Administrația Obama îi blocase multe dintre afaceri”.

O întâmplare neobișnuită îi șocase pe locuitorii orășelului Mountain View din Missouri. În cimitirul local, Greenlawn Cemetery, administratorul găsise, într-o dimineață care se anunța la fel de plicticoasă ca oricare alta, un schelet îmbrăcat într-o uniformă SS, atârnat chiar deasupra intrării, scârțâind sinistru în bătaia vântului. Pe piept îi atârna, legată de-o sfoară trecută în jurul vertebrelor care susțineau capul, o bucată de carton pe care scria cam lăbărțat, ca un scris de copil: PRIMUL NUME A FOST DEZVĂLUIT”.

– Sper că nu sunteți un violator periculos, spuse Rocio, fără să încerce să își ascundă puternicul accent sud-american. Sau vreun hoț. N-aș vrea să mă apuc să țip, pentru că v-ați putea îndrăgosti de notele mele înalte.

Charles rămase blocat de naturalețea cu care femeia, care nu părea deloc șocată, îi vorbise. În plus, accentul acela îi înmuie genunchii. „Doamne, cât e de sexy”, își spuse în gând”.

    Există, ca și la „Biblia Pierdută”, mai multe nivele adresate mai multor tipuri de cititori, iar această adaptabilitate este un atu rar întâlnit în literatura română actuală. Printr-o extraordinară măiestrie a condeiului, Igor Bergler reușește să captiveze cititorii, astfel încât cartea sa să le bântuie nopțile… mult timp după terminarea lecturii.

   Recunosc, m-a captivat „Biblia  pierdută” și am găsit interesant faptul că un autor român scrie despre conspirații… și face acest lucru depășind cu mult performanțele scriitorilor străini.

   Fac parte dintre acei cititori care au așteptat cu nerăbdare cartea „Testamentul lui Abraham”. Mă așteptam ca această carte să-mi placă foarte mult… nu a fost așa. Pur și simplu… m-a fascinat!

   Pentru noi, cei care au îndrăgit deja stilul autorului și poveștile pline de mister, conspirații, legende și secrete ce păreau bine îngropate în istorie, nu ne rămâne decât să sperăm că seria „Charles Baker” va continua.

 

Cartea Testamentul lui Abraham de Igor Bergler poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
17

       Urzeala tronurilor, de George R.R. Martin-recenzie

Titlu original:  A Game of Thrones

Traducere din limba engleză: Silviu Genescu

Editura: Nemira Publishing House

Colecție: Nautilus

Anul apariției: 2017

Gen: Ficțiune, fantasy

Număr de pagini: 832

Nota mea: 10/10

   George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey și a absolvit jurnalismul cu summa cum laude la Northwestern University, Illinois. În anii ’70 George R.R. Martin a scris o serie de nuvele, printre care și Regii nisipurilor (1979), pentru care i-au fost decernate Premiile Hugo și Nebula, apoi a continuat cu romane SF, fantasy și horror. În anii ’80 a fost producător și scenarist în televiziune, editor al seriei Twilight Zone la CBS Television și producător al filmului Beauty and the Beast. Nuvela Zburătorii Noptii, care dă și titlul volumului publicat în anul 1985, a fost ecranizată.

    În 1996 Martin a început să scrie seria fantasy Cantec de gheață și foc (din care la editura Nemira au apărut Festinul Ciorilor, Iureșul săbiilor, Încleștarea regilor, Dansul dragonilor și Urzeala tronurilor). Seria este alcătuită din șapte romane dintre care două se află încă în stadiul de proiect (The Winds of Winter și A Dream of Spring).

   Seria Cântec de gheață și foc este considerată o capodoperă a genului, după trilogia Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien, drepturile cinematografice fiind deja achiziționate de HBO. Primele 7 sezoane din serial au fost deja difuzate.

    Nu cred că există om care să nu fi auzit până acum de celebrul serial ,,Game of Thrones”, mulți l-au și vizionat, devenind fani înfocați. Povestea fermecătoare are la bază seria de cărți ,,Cântec de gheață și foc”, o reinterpretare a unor mituri de sorginte nordică, scrisă de celebrul George R.R. Martin, un titan al literaturii fantastice contemporane. Spre rușinea mea, am amânat până acum lectura primului volum, însă cred că e mai bine mai târziu decât niciodată

      Aveam așteptări mari de la această carte, iar George R.R. Martin le-a întrecut. Nici că se putea ca această serie să debuteze cu un volum mai interesant și mai fascinant decât atât. Stilul său, scriitura m-au cucerit de la primele pagini. Anumite personaje mi-au atras atenția imediat, astfel încât le-am îndrăgit de la prima până la cea din urmă pagină. Am savurat acest roman fantasy, l-am citit pe bucățele, bucurându-mă de fiecare capitol, de fiecare întâmplare și de fiecare personaj, conturate cu o deosebită măiestrie.

    Mai mult decât oricând înțeleg pasiunea celorlalți pentru carte și, implicit, pentru serial. Povestea reușește să treacă cititorul printr-o gamă largă de senzații, trăiri, sentimente. Bucurie, admirație, simpatie, dezgust, revoltă, nemulțumire, curiozitate, empatie, încântare, toate îi devin familiare celui care citește ,,Urzeala tronurilor”. În ciuda dimensiunilor sale (peste 800 de pagini), te simți  dezamăgit la final, nu-ți vine să crezi că tocmai în momentul acela s-a gândit autorul să pună ,,stop”, tocmai când acțiunea devenea din ce în ce mai palpitantă. Rămâi cu nenumărate întrebări cărora nu le-ai aflat răspunsul,însă următoarele volume vor încerca să-ți potolească setea pentru călătoriile în Westeros, pentru aventurile personajelor creionate cu iscusință, pentru tot ceea ce-ți oferă o lectură à la Martin.

   Probabil mai există printre voi și persoane care nu știu prea multe despre cadrul în care se desfășoară evenimentele din această serie, motiv pentru care consider că este necesar să fac câteva mențiuni. Povestea țesută de talentatul autor american este plasată în ținutul Celor Șapte Regate, în care iarna și vara pot dura ani de zile, influențând, în mod direct, viața locuitorilor săi. Cele Șapte Regate sunt guvernate de un șir de lorzi, în fruntea cărora se află regele. Societatea prezentă este una medievală, guvernată după legi specifice, în care onoarea, victoriile obținute cu sabia în mâna joacă un rol important în derularea vieții de zi cu zi.

   Acțiunea este prezentată din perspectiva mai multor personaje, opt la număr, astfel încât ni se oferă posibilitatea de a înțelege cât mai bine această poveste, presărată cu aventură, suspans și multe alte ingrediente.

    Fără îndoială, cei mai mulți protagoniști fac parte din familia Stark, din teritoriile nordice, și anume:

  • Eddard (Ned), Lordul Stark de Winterfell, Paznic al Nordului. Împreună cu actualul rege Robert Baratheon – bun prieten al său – și alți aliați ai acestuia, l-a detronat pe Rhaegar Targaryen, punând capăt domniei dragonilor, stabilind o nouă rânduială. Ned își iubește casa, pământurile natale și familia, fiind, totodată, un conducător înțelept, onorabil, capabil să asculte și să analizeze la rece faptele, în vederea găsirii celor mai bune soluții.
  • Catelyn, Lady Stark, soția lui Eddard și mama copiilor acestuia, născută la Riverrun, ca fiică a Lordului Tully. Are părul roșcat, pe care l-au moștenit aproape toți copiii săi. Poate fi caracterizată drept un personaj loial familiei sale, capabilă de sacrificii pentru cei dragi. Firea cumpătată este marcată de decizii impulsive, uneori, chiar de un curaj nebunesc.
  • Sansa, fiica cea mare a soților Stark, preocupată să devină o adevărată doamnă. Sub îndrumarea atentă a Septei Mordane, își dezvoltă manierele, un comportament demn de o viitoare…  regină (poate?). Puțin cam naivă, sensibilă, sclifosită.  
  • Arya, sora mai mică a Sansei, total diferită de aceasta. Arya  se remarcă prin moștenirea părului și a trăsăturile fizice ale celor din familia Stark. Fire rebelă, războinică, o pasionează aventura, natura, săbiile, călăritul și se remarcă prin lipsa grației cu care ar trebui să fie înzestrată o domniță de vârsta sa.
  • Bran, fiul mijlociu al lui Ned și al lui Catelyn. Adoră să se cațăre, să ajungă în cele mai inaccesibile locuri ale proprietății Winterfall.
  • Jon Snow, unicul bastard al lui Eddard Stark, crescut la Winterfell, disprețuit de Catelyn și tolerat de frații săi. Arya, cu care seamănă la înfățișare, este singura care-l iubește sincer și pentru care nu este doar un frate vitreg. Asemenea multor altor bastarzi, viitorul lui Jon este incert, întrucât nu face parte din linia de succesiune a familiei princiare.

Alte personaje semnificative sunt:

  • Tyrion, fratele reginei Cersei și a regicidului Jamie. Deși este membru al despoticei și sângeroasei familii Lannister, Tyrion întruchipează, cu adevărat, o personalitate interesantă. Este pitic, nu poate fi considerat cavaler, însă este un Lannister. Nu mânuiește sabia, dar se folosește de cuvintele meșteșugite, presărate cu ironie și sarcasm, de înțelepciune pentru a-i înfrunta pe cei din jur.
  • Daenerys, unica prințesă a dinastiei Targaryen, obligată să locuiască alături de fratele său mai mare în Orașele Libere, în teritoriile ce nu intră în alcătuirea Celor Șapte Regate. În orice caz, simpla ei existență pune în pericol actuala orânduire din Westeros, căci nu trebuie uitat: copilul unui dragon este, la rândul său, un dragon.

   În acest prim volum, sugestiv intitulat ,,Urzeala tronurilor”, datorită tuturor intrigilor, conflictelor, jocurilor politice ce îi vor mulțumi pe pasionații romanelor istorice (și nu numai), vara extrem de lungă pare să prevestească venirea unei ierni grele, ce va aduce odată cu sine și schimbări dramatice, neașteptate.

   La Winterfell, familia Stark trăiește în liniște și pace, lăsându-se prinși în mrejele vieții cotidiene, lipsite de griji. În  mod uimitor, un grup de cavaleri găsesc o lupoaică proaspăt ucisă, care a dat naștere unor pui de lup străvechi, o specie, aparent, dispărută de pe meleagurile nordului. Ned acceptă ca cei 6 copii ai săi (5 legitimi, 1 ilegitim) să-i adopte și să-i îngrijească pe cei 6 puișori, lipsiți de ocrotirea maternă. Apariția acestor ființe legendare, traiul lor alături de familia Stark poate preconiza un sfârșit sau, cine știe, un nou început.

     Pe nepusă masă, Familia Regală, însoțită de un convoi numeros, își anunță vizita la Winterfell. Din acest moment, Ned își ia adio de la liniștea dorită, fiind nevoit să accepte funcția de Mână a Regelui (un fel de prim-ministru) și să călătorească la Debarcaderul Regelui, capitala Celor Șapte Regate. În toiul acestei vizite regale, Bran aproape că este ucis de Jamie și de Cersei, pe care i-a surprins în timpul unui act incestuos. Supraviețuiește unei căderi de la înălțime, dar viața lui nu va mai fi nicicând aceeași…

     Într-un final, Ned pleacă la Debarcaderul Regelui pentru a-i fi aproape vechiului său prieten, regele Robert, luându-le cu sine pe Sansa – promisă drept mireasă prințului moștenitor, și pe Arya, care pornește într-o veritabilă călătorie inițiatică, ce va face din ea, mai mult sau mai puțin, o tânără războinică.

     Jon Snow se alătură Rondului de Noapte, oamenilor îmbrăcați negru responsabili de apărarea Zidului ce separă regatele de o întindere necunoscută, din care se pare că nu lipsesc magia, ființele mitice, despre care nu se știe prea multe. Depune un jurământ care-i va marca întreaga existență, căci odată ce a ales acest drum, nu mai poate renunța.

,,- Ce știi tu despre cum e să fii bastard?

-Toți piticii sunt bastarzi în ochii taților lor.

-Dar tu ești fiul adevărat al mamei tale, născut Lannister. […] Eu nici măcar nu știu cine a fost mama mea, zise Jon.

– O femeie, fără îndoială. Majoritatea asta sunt… Amintește-ți asta, băiete! Toți piticii pot fi bastarzi, dar nu toți bastarzii trebuie să fie și pitici.

Se întoarse și o luă agale înapoi, spre festin, fluierând o melodie. Când deschise ușa, lumina din interior îi proiectă umbra clară în curte și, pentru o clipă doar, Tyrion Lannister fu înalt ca un rege.”

     Catelyn îl bănuiește pe Tyrion că ar fi responsabil de accidentul suferit de Bran și de ulterioara tentativă de asasinare a băiatului. Îl ia captiv, gestul său fiind capabil să ducă la izbucnirea unui conflict deschis cu Lannisterii. În capitală, aceeași familie Lannister încearcă să scape de regele Robert și, înainte de toate, să elimine pericolul pe care îl reprezintă onestul și loialul Ned Stark pentru planurile lor malefice.

      Un război va începe, o bătălie care va permite lupului ancestral (simbolul neamului Stark) să înfrunte leul (Lannister). Și, mai mult decât oricând, deviza ,,Vine iarna!” (Stark) pare să prevestească viitorul locuitorilor Celor Șapte Regate…

,,Aici erau tăcerea nopții, lumina lunii și umbre, un covor gros de frunze moarte, coline împădurite coborând lin spre albia pârâului, arbuștii și tufele rărindu-se pe măsură ce terenul cobora.

   Aici era fiul său, călare pe armăsar, uitându-se în urmă, spre ea, pentru ultima oară, cu sabia ridicată în semn de salut.

   Aici era cântecul cornului de luptă al lui Maege Mormont, un șuier jos și prelung, care se rostogolea spre vale dinspre răsărit, anunțându-i că ultimii călăreți ai lui Jaime intraseră în capcană.

   Iar Vântul Cenușiu își dădu capul pe spate și urlă.

   Sunetul păru să treacă direct prin Catelyn Stark, iar ea se trezi zgribulindu-se. Era un sunet îngrozitor, înspăimântător, dar avea muzicalitate. Preț de o clipă simți ceva aproape de milă pentru Lannisterii de jos. Așa răsună moartea, se gândi ea.”

     În tot acest timp, Daenerys a fost măritată cu Khalul Drogo, conducătorul unui neam de barbari, devenind ea însăși o Khaleesi. Fratele său moare, iar ea rămâne unica speranță, ultima persoană capabilă să-i răzbune pe dragoni…

,,Irri îi aduse oul cu cochilia de un verde-închis; picături de bronz luciră printre solzii săi când îi întoarse în mâinile ei mici. Dany se ghemui pe saltea, trăgându-și mantia de mătase fină peste ea și ținând oul în golul dintre pântecele umflat și sânii ei mici și fragezi. Îi plăcea să țină ouăle. Erau atât de frumoase, iar uneori, fiind atât de aproape de ele, o făceau să se simtă mai puternică, mai curajoasă cumva, de parcă și-ar fi tras puterea din acei dragoni pietrificați închiși înăuntru.

   Stătea acolo, ținând oul, când simți copilul mișcându-se în ea… de parcă s-ar fi întins afară, frae spre frate, sânge către sânge.

– Tu ești dragonul, îi șopti Dany, adevăratul dragon. Știu asta. O știu.

    Și zâmbi, adormind și visându-se acasă.”

    Va reuși Ned să facă față intrigilor țesute în capitală? Ce se va alege cu naiva și sensibila Sansa? Dar cu încrezătoare și curajoasa Arya? Fiii lui Catelyn vor avea șansa să ducă mai departe numele și sângele familiei Stark? Tyrion va reuși să scape din necazurile ce se ivesc la orizont? Se va obișnui Jon Snow cu viața de la Rondul de Noapte, în timp ce viața tatălui și a frăților săi vitregi atârnă de un fir de ață? Lannisterii vor obține ceea ce-și doresc atât de mult, și anume puterea deplină asupra regatelor? Sângele de dragon ce-i curge prin vene lui Daenerys îi va permite să schimbe destinul Westerosului?

    Va veni iarna, cu adevărat?

     Vă recomand cu drag să citiți ,,Urzeala tronurilor”, scrisă de George R.R. Martin! Pentru mine a reprezentat o surpriză mai mult decât plăcută, căci  mi-a oferit o poveste de nota 10. Personal, sunt nerăbdător să mă delectez cu volumele următoare și, mai apoi, cu serialul devenit deja un fenomen internațional.

     Vă plac poveștile cu un sâmbure fantastic? Vreți o lectură diferită, incredibilă?

     Dacă răspunsul vostru este ,,da”, atunci nu ezitați să încercați această serie! Pe mine m-a cucerit!

   LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Urzeala tronurilor de George R.R. Martin a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

 

by -
15

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc-recenzie

Editura: Univers

Număr de pagini: 240

„Speranța nu cunoaște rațiune, ea strigă nebună dintr-un colț al inimii până când nu mai e nimeni să o audă.”

   Uneori am norocul să dau peste câte o carte care mă marchează atât de tare pentru simplul fapt că mă determină să-mi recunosc propriile greșeli, purtându-mă cu ajutorul protagoniștilor într-o călătorie introspectivă. Acesta este și cazul scrierii Ioanei Chicet-Macoveiciuc, „Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni”, un roman despre viață, dragoste, durere, pierdere, regăsire și împăcare cu sine. Este o carte în care mi se pare imposibil să nu te implici, în special grație autoarei și a măiestriei deosebite de a transpune exact în scris rolul ce-l joacă acea primă iubire în viața fiecăruia dintre noi.

   În viață și implicit în iubire nu încetăm niciodată să ne păstrăm acea doză de speranță ce ne face să credem că lucrurile vor reintra pe făgașul normal, că acea prăpastie de ghinion în care pare că ne afundăm, se va închide la un moment dat. Totuși, cu toate că acest sentiment ne păstrează vii, motivați și încrezători că vom fi din nou alături de cei pe care îi iubim, uneori, atunci când nu putem să ne tăiem legăturile care ne mențin captivi în trecut, nu mai reușim să mergem înainte, să ne continuăm viața în ciuda evenimentelor neplăcute pe care ne-a fost dat să le trăim sau a oamenilor pe care i-am pierdut. Într-o lume dominată de speranță și de trecut trăiește Oana, iar acest război interior pe care îl provoacă cele două elemente, o stoarce complet de puteri și de viață.

  Oana este o tânără de 26 de ani, care și după terminarea facultății trăiește într-o cameră de cămin și lucrează ca traducătoare. Este genul acela de fată liniștită, care preferă să citească o carte, în loc să iasă în club, zâmbitoare și foarte vorbăreață, mai ales când este emoționată. Până aici poate nu vi se pare cu nimic deosebită, însă viața Oanei a fost încă din copilărie marcată de un lucru: părul ei des, creț, de culoarea cafelei cu lapte și ultraînfoiat.

„În părul Oanei puteai ascunde oricând lucruri fără să le mai poți găsi vreodată.”

   Tocmai din cauza podoabei capilare cu personalitate, Oana încearcă pe cât posibil să iasă cât mai puțin în evidență. Cea care îi scoate, totuși, viața din monotonie este prietena ei cea mai bună, Lola. Dezinhibată, energică, extraordinar de activă și cu aspirații de cântăreață, Lola o poartă pe Oana prin diverse cluburi, întotdeauna cu promisiunea că nu vor sta prea mult. Dar dacă prima pleacă în fiecare seară cu câte cineva la braț, bărbat sau femeie (genul nefiind deloc important), protagonista noastră nu este la fel de disponibilă. Până într-o seară când destinul face să-l întâlnească pe Andrei, un tânăr fotograf, destul de tăcut, care se oferă să o scape de moliile din cămin.

„În seara aceea a scăpat definitiv de molii. Nu și de Andrei, însă. Nu și de el, din fericire și din nefericire, pentru că în iubire, chiar și cele mai nobile și minunate lucruri pot ajunge să doară mai tare decât o amputare de membru. Sau de inimă, ca să nu spun de viață, în cazul Oanei.”

   Povestea lor de dragoste se conturează treptat, fapt ce-i conferă și mai multă profunzime. Dar chiar dacă sentimente există de ambele părți, personalitățile diferite ale celor doi le pun numeroase piedici, conducând în final la o despărțire prematură. Evenimentul nedorit o distruge pe Oana, care nu mai găsește în interiorul ei puterea de a merge mai departe. Incertitudinea cu privire la iubirea lui Andrei o macină și nici măcar eforturile Lolei nu par să mai dea rezultate. Speranța se întrezărește însă de unde se așteaptă mai puțin și anume de la Cristian, un tânăr veterinar care este îndrăgostit de Oana încă din anii studenției. Va putea oare acesta să o vindece și să o determine să se elibereze de Andrei? Va mai încerca Oana să se reconecteze cu fostul iubit? Și care este de fapt motivul marii despărțiri? Răspunsurile la aceste întrebări le veți descoperi pe parcursul lecturii, iar unele dintre ele vă vor marca profund.

   Pe parcursul cărții veți simți profunzimea poveștii și faptul că a fost scrisă cu suflet pentru suflete, a fost scrisă ca să ne regăsim în protagoniști, să trăim în același timp cu ei, să râdem de situațiile amuzante prin care trec și să plângem de fiecare dată când suferă, să devenim parte din ei și ei să devină o parte din noi. Iubirea dintre Oana și Andrei este unică și frumoasă, chiar dacă le provoacă suferință. Ne arată cât de importantă este comunicarea, în cuplu și nu numai. Ea este cheia ce poate descuia orice lacăt, chiar și pe Andrei, „cutia din lemn de abanos fără cheie”. Din nefericire însă, Oana nu a realizat că tot timpul a avut-o la îndemână.

   Pentru Oana, Andrei reprezintă prima iubire pe care o simte cu toată ființa, dar de care în același timp se îndoiește și nu știe cum să o abordeze. O trăiește cu fiecare celulă și își dorește ca și celălalt să se manifeste la fel. Problema este că fiecare om este construit diferit și reacționează diferit. Dacă ea simte nevoia să-și strige iubirea în gura mare și să o arate cu fiecare ocazie, Andrei este exact opusul. Tăcut, închis în sine și extrem de calculat, bărbatul o iubește pe Oana, dar o face în felul său. O mângăie din priviri, îi acordă câte un zâmbet slab, o fotografiază în cele mai frumoase locuri și o întoarce mereu din drum atunci când ea se satură de tăcerea lui și vrea să destrame totul.

„Erau împreună de aproape un an. Le era bine, deși se certau și se despărțeau cam o dată pe lună. Oana striga și-și agita în aer pumnii mici, se înroșea la față și-l trăgea de cămășile și de tricourile lui negre, amenința că-l părăsește, uneori chiar își lua rucsacul pufos în spinare și trântea ușa în urma ei, mai-mai să-și prindă părul în toc, el fie alerga după ea s-o întoarcă, o lua pe umăr și urca treptele cu ea în spinare, ca în filme, fie o lăsa să se ducă și o aștepta să se întoarcă a doua zi.

   În ciuda numeroaselor diferențe dintre ei, reușesc să se mențină legați unul de altul. Dar cât poate dura o astfel de relație? Când este momentul potrivit să spui stop și să realizezi că de fapt îți provoacă mai mult rău decât bine? Aceste întrebări mi le-am pus eu în timp ce le citeam povestea, sperând totuși că vor descoperi o cale de mijloc, că vor găsi echilibru și vor discuta despre ceea ce-i macină până să fie prea târziu. Nu a fost așa, iar despărțirea m-a durut pe mine parcă la fel de mult ca pe Oana pentru că îmi părea așa de rău că iubirea lor atât de frumoasă nu a fost suficientă pentru a putea învinge îndoiala.

„Știa sigur că i-ar fi teribil de greu, dacă nu chiar imposibil, să traiască fără el. Iar asta o speria, crea în ea o tensiune pe care simțea nevoia să o elibereze iscând scandaluri din când în când. Avea nevoie ca el s-o asigure că o iubește, că n-o va părăsi niciodată, că și dacă-l va părăsi ea, el se va duce după ea și o va aduce înapoi în brațe, cerându-și scuze și promițându-i sincer că n-o va mai răni niciodată.”

   Chiar dacă în lumina reflectoarelor se află Oana și Andrei, pentru mine un rol important îl ocupă  efervescenta și condimentata Lola, această ”femme fatale” a romanului, cea care întoarce atât privirile bărbaților, cât și pe cele ale femeilor, și, nu în ultimul rând, colacul de salvare al Oanei. Ea este prietena care îi stă întotdeauna alături protagonistei noastre, o susține, o ceartă și o ajută oricând are nevoie, chiar și când nu realizează acest lucru. Este imposibil să nu vă poarte și pe voi măcar puțin cu gândul la cei ce ocupă în viața voastră acest statut și să vă aducă un zâmbet pe buze. Pot spune chiar că este sarea și piperul cărții.

„Acolo, în barul mic și întunecos de la subsol, a căzut definitiv sub vraja Lolei. Nici acum, șase ani mai târziu, nu știa de ce o alesese Lola pe ea, dar era bucuroasă. Lola era raza de soare din viața ei, omul care o ajută să creadă în ea, care o făcea să râdă în cele mai sumbre momente, de care se agăța ca de un colac de salvare când simțea că se duce la fund, care-o ajuta să-și descâlcească părul când degetele și pieptenele ei de lemn oboseau.”

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni” este un roman care mi-a mers la suflet și pe care vi-l recomand cu drag tuturor. Se citește ușor, are un stil fluid de scriere și cred că oricine poate rezona cu povestea protagoniștilor. Este o carte cu și despre viață, cu și despre iubire.

 

Cartea Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc a poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
15

Secretul templului, de Paul Sussman-Editura RAOrecenzie

Titlu original: The Last Secret of the Temple

Editura: RAO 2006

Traducere din limba engleză: Monica Șerban

Pagini: 463

  Întotdeauna am fost atrasă de viața diferită din Orientul Mijlociu, de tradiții, de istoria religioasă văzută din mai multe perspective.

   Secretul Templului este una dintre cărțile care te captivează cu un subiect mai mult decât interesant, dureros de realist,  descris amănunțit.

   Acțiunea acestui thriller se petrece cel mai mult în Luxor- Egipt, Ierusalim – Israel, dar te poartă prin Tel Aviv, Cairo, Franța, și într-un final Germania.

   Povestea merge paralel pe trei planuri, avem trei personaje total diferite legați de aceeași poveste devastatoare a războiului dintre evrei și palestinieni, dar și de descoperirea unui artefact antic. Această descoperire ajunsă în mâinile unei anumite grupări extremiste poate fi cauza unui război al Orientului Mijlociu. Un artefact cu putere simbolică și tot odată incitant.

  Yusuf Ezz el –Din Khalifa este inspector egiptean, marea lui pasiune fiind artefactele antice și istoria lor. Într-o zi se găsește un cadavru, se suspectează a fi crimă, iar ancheta pentru rezolvarea cazului, deși se dovedește că decedatul a murit mușcat de scorpion, scoate la iveală legătura decedatului cu o altă crimă din urmă cu 15 ani. Inspectorul este răvășit de remușcări și pornește o anchetă împotriva superiorului său pentru că i se confirmă faptul că un om nevinovat, un hoț, a fost acuzat pe nedrept de acea crimă. El fiind doar la începutul carierei a lăsat lucrurile în mâna superiorilor săi, iar acum regretă această decizie. Decizie care îl frământa acum și „cu cincisprezece ani în urmă, când privise fără să facă un gest cum Mohammed Gemal era făcut bucăți de Hassani și de Mahfouz”- colegii săi.

Nu era deloc mândru de bigotismul lui, pentru că se străduia din răsputeri să fie un om tolerant, să judece persoanele pentru ceea ce erau, nu pentru mediul din care proveneau, pentru naționalitate sau religie. Și totuși era dificil. Încă din copilărie învățase că Israelul era pământul Diavolului, că evreii încercau să cucerească lumea, că erau aroganți, cruzi, lacomi și că atrocitățile pe care le comiteau împotriva fraților musulmani erau oribile.”

   Layla al-Madani este o jurnalistă palestiniană cu un trecut cutremurător. La doar 15 ani a trăit cel mai groaznic moment în lupta dintre palestinieni și evrei. Tatăl ei era medic și un om foarte bun. Găsește un evreu pe marginea drumului și-l salvează, îl îngrijește ca mai apoi să încerce să-l ducă spre un loc al evreilor. Pe drum este descoperit de palestinieni extremiști care îl împușcă pe evreu și îl ucide pe doctor acuzându-l de trădare într-un mod foarte crud chiar în fața fiicei sale. Impresionantă cruzimea atât de bine descrisă de autor încât te copleșește.

– Radar! A’mee! Trădătorule! Colaboraționistule!

Mama ei încercase să-l urmeze, dar atacatorii îi trântiseră ușa în cap, lăsînd-o inconștientă. Îl bătuseră pe tatăl ei cu furie și fără pauză. În jurul lor începuseră să se strîngă o mulțime de gură-cască, mulți dinte ei pacienți de-ai tatălui său, dar nici unul nu încercase să-l ajute, nici unul nu catadicsise să protesteze. După aceea îi prinseseră la spate mîinile în cătușe și-l tîrîseră pe terenul viran, plin de nisip, ce înconjura tabăra. Fugise după ei, plîngînd și strigînd, implorîndu-i să-i cruțe viața, dar în zadar. Îl împinseră într-o groapă îngrozitoare, îl loviră peste ceafă, aruncându-l cu fața în jos. Urmară alte trei lovituri care- crăpară capul ca pe un pepene. Apoi , brusc, bărbații dispărură așa cum veniseră, iar ea se apropiase încetișor de corpul tatălui ei, îl îmbrățișase și începuse să-l legene, mângâindu-i părul îmbibat de sânge. În depărtare urletele câinilor răsunau a jale.”

   Întâmplările de atunci și cele din urmă o transformase în femeia puternică și neînfricată care era acum. Deși mama ei o dusese în Anglia la bunici, după câțiva ani s-a întors simțind că aici era locul ei. Să lupte scriind cele mai actuale reportaje chiar din mijlocul grupărilor extremiste.

  Ben-Roi este un polițist iudeu care și-a pierdut viitoarea soție într-un atentat cu bombă. Bucuroși de o plimbare împreună, el merge să-i cumpere un crin, floarea ei preferată. Cu greu se dezmeticește și ajunge lângă iubita lui pentru ultimele șoapte de iubire. Furia care-l măcina îl îndeamnă să caute asasinul, aventurându-se într-o luptă mai amplă.

   Cele trei destine duc o luptă în care se descoperă foarte multe lucruri incredibile, legături și conspirații , informații despre lagăre și naziști.

   Totul se ține în jurul secretelor sin istoria antică și medievală a centrului religios, politico-economic al regatului evreiesc.

   M-a captivat această poveste care merge oarecum pe același gen cu Codul lui Da Vinci. Autorul a  mai scris: Armata pierdută din Cambyses, Oaza ascunsă, Labirintul lui Osiris, Mărturia finală a lui Raphael Ignațius Pheonix. Unele dintre ele le am în bibliotecă, așteptând cuminți momente libere în programul meu pentru a fi citite.

   Recomand iubitorilor genului thriler, history, mistery și nu numai. Doar citind un gen nou descoperim dacă ne place, iar cu edituri bune, precum RAO, sigur nu vei da greș.

Cartea Secretul templului, de Paul Sussman poate fi comandată de pe targulcartii.ro

 

 

Violeta Anciu, alte mașini și-un fotograf amator-recenzie

Editura Grinta, 2017

100 de pagini

nu știu și nu am înțeles poezia.

doar să o trăiesc

lăsând-o să mă trăiască

să mă consume

 și să mă transforme.

   În contextul literaturii române contemporane, poezia Violetei Anciu se face remarcată printr-o prospețime uneori parfumată, alteori tăioasă, dureroasă chiar, rezultat al unui spirit creator capabil să se adapteze și să se reinventeze. alte mașini și-un fotograf amator cuprinde instantanee ale unui eu liric ce se dedublează, se autoconsumă, pentru a renaște în alt poem, sub o nouă identitate.

   Primele texte ale volumului au influențe de artă poetică, în care autoarea își exprimă atitudinea față de condiția și scopul poeziei; versul nu este al poetului, ci al cititorului fragil, puternic, sfârșit sau invincibil, pentru toate acestea se crapă cerul/și lasă cuvântul să sfâșie lumea (par-dessus le marché), întreg universul poate deveni sursă de inspirație și poartă mâna scriitorului (să-mi dicteze poezia cum să mă scrie/strofă cu strofă și vers dintr-un univers (ibidem). Autoarea ne poartă într-un labirint cu optzeci și patru de trăiri autentice, preluate din cotidian, ne plimbă prin epoci trecute, ce cuprind nostalgia copilăriei tradiționale (peste vârstele/când eram copil și colecționam destinații/ credeam că voi găsi case albastre/ cu acoperișul alb și stele atârnate,/  cu oameni așteptând veșnic la porțidin cronici), intensitatea prezentului (printre scândurile celulei mele/ cu buzele cusute/ evadează ritmuri de carton,/ în hăuri încete/ prin scândurile celulei mele aflu/ cine suntcronică fără vreme) și dorința unui viitor apoteotic (în cenușă, cenușa va arde din nou. – omul nou).

   Cadrul liric este de cele mai multe ori format din elemente abstracte, urbane, cu tramvaie, trenuri, telefon ce… sună în gol/și mina se rupe cu ură (trotuare verzi în nopți albastre), cu îngeri coborâți din cer și suflete ce rătăcesc prin universuri paralele. Timpul, supratema volumului de versuri, intensifică necesitatea căutării sinelui, retrăind riturile de trecere: nașterea și moartea, ireversibil și dureros.

   Poemele gravitează în jurul elementelor primordiale (apă/ ploaie, foc, pământ, metal), cu voluptate senzorială, pe buze, palme (mâini), tălpi, păr, ochi: sub tălpile ude se-ntind toate credințele (valori descălțate) – sub tălpi am inimile arse (vocile mele).

   Universul poetic al autoarei este postmodernist, însă conturat în manieră personală, uneori cu influențe simboliste (corespondențele, cromatica, unele motive literare precum abatorul, salonul, orașul, muzicalitatea). Versul este liber și este prezentă tehnica ingambamentului, care asigură libertatea exprimării și fluiditatea ideilor poetice. Monologul adresat ia forma, de multe ori, unei rugaminți sau unei interogații retorice.

cum aș putea să nu dorm pe umărul tău

carte cu paginile lipite? (gust de orchestră)

   Poezia este inovativă și la nivelul limbajului, prin încărcătura stilistică generată de combinații inedite de termeni, precum: magnolii de piatră, solzi de sticlă, miros de gust de alge.

   Volumul se încheie simetric prin reluarea legăturii eu liric-cititor, oferind impresia de eliberare: o, Doamne, cât de frumos/ ochii Tăi s-au așezat,/ cu uitătură cu tot,/ în această prelungă/ ascultare! sau ce chef am de-un cer însetat! (textúri) și o senzație de bine care va fura cititorului un ultim zâmbet.

 Mulţumesc autoarei pentru exemplarul oferit.

 

„Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului.”

Mâna dreaptă a diavolului, de John Saul-recenzie

 

Titlul original: The Right Hand of Evil

Editura: RAO

Anul apariţiei: 1999, 2005

Traducere de: Gina Monica Șerban

Număr pagini: 442

Gen: Horror

Cotație Goodreads: 3,74

   Pentru că nu a trecut bine Halloween-ul, vă propun să mai rămânem puțin în atmosferă și să vorbim despre „Mâna dreaptă a diavolului”. Un horror clasic, cu accente gotice. Deși au fost discuții legate de încadrarea romanului într-un gen anume, însuși autorul susținând că nu este horror, ci thriller, vă spun eu: garantat e horror!

   Încă din primele pagini, observăm viziunea cinematografică a autorului; avem impresia că urmărim un film horror american tipic: avem o familie, o moștenire, o casă bântuită și lucruri stranii care se întâmplă.

   Familia, formată din Ted și Janet Conway și cei trei copii, gemenii Kim și Jared, în vârstă de 16 ani și Molly, de un an și jumătate, întâmpină dificultăți: Ted are probleme cu dependența de alcool. Relația sa cu soția și cei doi copii mai mari se deteriorează pe zi ce trece, în timp ce Molly, mezina, se sperie de comportamentul său. Janet a fost de multe ori pe punctul de a-l părăsi, însă de fiecare dată a dat înapoi. Situația financiară e precară, iar picătura care umple paharul vine odată cu concedierea lui Ted de la actualul loc de muncă, un hotel. Pierduse multe slujbe până atunci din cauza alcoolismului și până la a fi dat afară și de aici era doar o chestiune de timp.

   Când lucrurile par să meargă din ce în ce mai rău, Ted primește un telefon: sora medicală de la azilul în care era internată mătușa sa, Cora, îl anunță că aceasta este pe moarte și că vrea neapărat să-și vadă singurele rude.

   A doua zi, întreaga familie pornește spre acel azil. Înainte să moară, mătușa Cora îi dă lui Kim două cruciulițe, pentru ea și sora ei mai mică, Molly, cu indicația de a le purta tot timpul pentru a le proteja.

   Așa se pomenește familia Conway cu o moștenire: o casă veche, în care a locuit mătușa Cora și o sumă de bani, cu indicația ca acea casă să nu fie înstrăinată.

   Cei cinci membri ai familiei, împreună cu pisica lui Kim și câinele Scout, se mută în casă cu intenția de a o transforma într-un hotel. Este visul lui Ted să conducă propriul hotel, în loc de a fi un simplu angajat, la cheremul unui patron care îl poate da afară oricând „doar” pentru că bea în timpul programului.

  Ceva se întâmplă în acea casă, ceva ce-i schimbă la propriu peste noapte pe Ted și pe Jared, fiul acestuia: din tatăl și soțul neglijent și pus mereu pe scandal, pe care-l vedeai mereu cu un pahar de băutură în mână, Ted se transformă în bărbatul grijuliu și înțelegător de la începutul căsniciei: își sprijină soția și o încurajează să picteze peretele casei, le acordă atenție copiilor, ascultându-i și prețuind ceea ce au de spus, dar mai ales, se apucă serios de recondiționat casa, muncind din greu. În plus, nu mai simte nevoia de a se atinge de alcool.

   În schimb, Jared se schimbă în sens negativ: din băiatul cuminte, ce-și iubea și sprijinea mama și surorile, preluând din responsabilitățile tatălui, se transformă într-un adolescent mai mult decât rebel, ce petrece din ce în ce mai puțin timp cu familia, se închide în camera sa, unde ascultă muzică tare; se împrietenește cu un coleg de la noua școală, alături de care merge peste tot. Tatăl său îi propune un târg: să se mute în camera de la subsol, unde va putea face orice dorește, cu singura condiție ca muzica să nu se audă în casă.

   Lucruri ciudate încep să se întâmple în acea cameră subterană… Și Kim simte că s-a schimbat ceva: legătura telepatică avută cu fratele ei geamăn, prin care fiecare știa ceea ce gândea sau cum se simțea celălalt fără să vorbească, aproape a dispărut; Kim nu mai poate să-l simtă pe fratele ei așa cum o făcea înainte.

   Între timp, familia Conway nu este deloc bine văzută în comunitate. Ca în orice oraș mic, de provincie, cu toții se cunosc între ei, iar preotul are o mare influență asupra localnicilor. Școala la care merg gemenii este una catolică, la care predau călugărițe ce impun o disciplină foarte strictă.

Preotul, împreună cu unii localnici, încearcă să împiedice familia Conway în a obține autorizația necesară construirii hotelului.

   Pe de altă parte, Jake, fiul celei care a lucrat ca menajeră în casă pe vremea Corei Conway, face, la rândul său, tot posibilul pentru a-i îndepărta. Se pare că mama lui, care se ocupa cu magia voodoo, a dispărut fără urmă în urmă cu 40 de ani, când soțul Corei Conway s-a spânzurat de un copac. Se spune că acesta a fost evenimentul declanșator al nebuniei Corei, de atunci fiind internată la azil.

   Un alt element important este o Biblie înmânată preotului de către Cora la ultima sa spovedanie; Biblia în care de-a lungul timpului, toate femeile din neam au scris.

   Ca în orice horror, multe lucruri ciudate se întâmplă, iar mâna răului se simte din ce în ce mai aproape… Ce lucruri ciudate? Pentru asta va trebui să citiți cartea.

„„E din cauza luminii care cade ciudat”, se gândi ea, aruncând o privire spre umbrele care întunecau veranda. Dar nu, nu era lumina, întreaga clădire părea învăluită într-o mantie întunecată; de parcă ar fi ascuns, cu mare greutate, primejdii necunoscute pe care nu le mai putea cuprinde.”

   Ce mi-a plăcut: cartea se citește foarte ușor, deși la prima vedere pare voluminoasă. Viziunea cinematografică a contribuit la acest lucru, dându-ți impresia că urmărești un film. De asemenea, alcoolismul lui Ted este foarte bine descris: simptomele, nevoia de a bea mereu ceva, comportamentul față de familie, atmosfera tensionată pe care o induce, prezența toxică pentru cei din jur, care răsuflă ușurați imediat ce iese din cameră sau nu vine la cină…

Pot spune că povestea este bine construită; este o carte OK, care îmbină cele două planuri, prezentul și trecutul, la care martoră este casa familiei Conway.

   Ce nu mi-a plăcut: o parte peste care nu pot trece este violența împotriva animalelor. În carte sunt întâlnite sacrificii animale în vederea venerării diavolului și pot spune că peste acele fragmente pur și simplu am simțit nevoia să trec fără a le citi. Din fericire, nu sunt multe și dacă știți că nu vă afectează, e OK. În ceea ce mă privește, e mai mult o problemă personală, fiind fanatică atunci când vine vorba de animale.

   Finalul mi s-a părut un pic abrupt, exact ca într-un film. Un aspect în care viziunea cinematografică este un pumnal cu două tăișuri… Mi-ar fi plăcut să avem un epilog, dar din nou, e ceva ce ține de gustul fiecărui cititor.

   Cam multe clișee: familia ce se mută într-o casă și lucruri ciudate încep să se întâmple. În plus, alcoolismul, ideea hotelului, toate mă duc cu gândul la „Shining” al lui Stephen King. Totuși, dacă nu vă deranjează neapărat clișeele și doriți să mergeți la sigur, cu un horror clasic, o veți savura.

Citate:

„Orice ființă vie poartă magie în ea, și cele moarte, la fel. Trebuie doar să știi cum să le folosești.”

„Era Răul.

Un Rău atât de pur și nealterat, încât pentru o clipă Kim nu avu altă reacție decât să rămână paralizată în fața lui. Înțelese imediat că el era sursa a tot ceea ce văzuse, simțise sau auzise.”

„Ellie îl văzuse pe Diavol.

Era acolo, în St. Albans.

Ca întotdeauna.”

„Brusc, degetul se transformă într-o gheară, iar preotul se feri când aceasta se repezi să-l înhațe. Văzu iarăși demonul întrezărit cu ceva timp în urmă, numai că acum îl privea lacom, arătându-și colții. Limba lui se îndrepta spre el, sâsâind, iar ochii îi străluceau cu o furie diavolească.”

„Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului.”

„Un demon fusese eliberat în St. Albans de Halloween, chiar cu un secol în urmă. Acum, în noaptea aceasta, își întindea el oare din nou lucrătura asupra orașului?”

„- N-au fost simple coșmaruri, Kim, îi răspunse părintele Mac-Neill. Nici unul dintre ele. Tot ce ai văzut – tot ce ai crezut că ai visat – s-a întâmplat în realitate. Totul.”

 Despre autor:

   John Saul este un autor contemporan american de romane horror. Este considerat un maestru al acestui gen și unul dintre cei mai prolifici scriitori, publicând peste 30 de cărți. Printre cele mai cunoscute romane se numără: „Chinuiește-i pe copii” (bestseller), „Casa de la răscruce”, „Clubul Manhattan”, „Cronicile din Blackstone”, „Midnight Voices”.

 Verificaţi disponibilitatea cărţi Mâna dreaptă a diavolului, de John Saul  pe targulcartii.ro

%d bloggers like this: