Tags Posts tagged with "recenzie carte"

recenzie carte

by -
1

Istorie medievală, arhitectură, pasiuni intense, război şi iubire-o saga epică, un torent de emoţii învârtejindu-se în jurul unei catedrale ce se înalță

Stâlpii Pământului, de Ken Follett-romanul care a transformat “capodoperă” şi “bestseller” în sinonime

Editura RAO
Anul apariţiei: 2013
Titlul original:  The Pillars of the Earth
Traducere:  Andreea Ioana Șeler
Numărul de pagini:  992

    Istorie medievală, arhitectură, pasiuni intense, război şi iubire-o saga epică, un torent de emoţii învârtejindu-se în jurul unei catedrale ce se înalță – asta este Stâlpii Pământului, cel mai bun roman al lui Ken Follett, autorul britanic (de etnie galeză) care scrie numai cărţi bune.

   Această capodoperă epopeică de 1000 de pagini (cu două continuări) nu are un protagonist absolut, ci o galerie de personaje gravitând în jurul reconstrucţiei locaşului de rugăciune din Kingsbridge. Destinele  lor se întrepătrund într-o atmosferă de intrigi, jocuri de putere la Curtea Regală şi în mediul ecleziastic, secrete, trădări, înfruntări între marea nobilime şi noua burghezie mercantilă incipientă, cruzimi, corupţie şi aventuri cavalereşti, amoroase sau ticăloase.

    Rădăcinile politice ale evenimentelor ce vor tulbura viaţa tuturor locuitorilor regatului se hrănesc din tragedia naufragiului Corăbiei Albe în 1120, când fiul regelui Henric I al Angliei piere alături de alţi copii bastarzi ai monarhului şi o mare parte din Curte, lăsând tronul fără moştenitor.  O perioadă anarhică de lupte pentru putere, odată cu decesul regelui, pare din acel moment previzibilă.

   Povestea romanului debutează cu o execuţie publică prin spânzurare după o acuzație de furt cam dubioasă, populaţia orăşelului în care are loc, asistând la ea neconvinsă. Francezul (cu referire la generaţiile de normanzi, foşti vikingi, venite în Anglia din nordul Franţei, după victoria lui Wilhelm Cuceritorul) este un tânăr ce pare educat şi cântecul lui dinaintea morţii lasă o adâncă impresie în sufletele celor ce îl aud. Chiar mai mare înfiorare le va stârni tuturor, însă, blestemul pe care îl aruncă la încheierea execuţiei, iubita condamnatului asupra celor ce i-au decis soarta. Un cavaler, un preot şi un călugăr.

   Perspectiva culisează şi ne aflăm în anul 1135 alături de Tom Constructorul, la începutul peregrinărilor sale în căutarea unui angajament, după ce o programare de nuntă întreruptă brusc, îl face pe nobilul ce-l tocmise la construcţia unei case pentru miri, să renunţe la serviciile lui. Tom încearcă să îşi găsească de lucru trecând de la un oraş la altul alături de soţia sa Agnes ce stă să nască, fiul lui, Alfred, şi fetiţa sa, Martha.

   În itinerariul lui tot mai ghinionist şi mai lipsit de speranţă este atacat de tâlhari, se vede nevoit să îşi vândă uneltele, suferă de foame, dar primeşte şi ajutor într-un moment greu, de la Ellen, o “nelegiuită” ce trăieşte în pădure cu fiul său Jack şi în ochii galbeni hipnotici ai căreia o recunoaştem pe femeia care profera blestemele de la execuţia petrecută cu ani în urmă.

    Stareţul Philip este un bun călăuzitor al micii sale comunităţi monahale, când află de la fratele lui un secret pe care trebuie să-l transmită episcopului. Implicarea sa ezitantă în şerpăria intrigilor şi confruntărilor pentru Tron ce tocmai se acutiza, îl aduce în postura de a candida mai mult întâmplător pentru un loc superior în ierarhia bisericească, prin primirea responsabilității conducerii unei stăreții mai mari. Cea de la Kingsbridge. Conformaţia lui umanistă, de sincer slujitor al Domnului, făcându-l să se întrebe doar dacă prin acest posibil nou post, va putea fi mai de folos credincioşilor şi înfăptuirii voinţei lui Dumnezeu.

   Ca într-un joc de domino unde fiecare dintre personaje are o influenţă asupra celorlalte, secretul mărturisit cu bună credinţă şi întru’ protecţia noului rege Stephen, de stareţ, va duce la un asediu al  maleficei familii Hamleigh asupra castelului contelui de Shiring, tatăl băiatului moştenitor nobiliar  Richard şi al lui Aliena, frumoasa fată ce a refuzat căsătoria care a dus la concedierea lui Tom Constructorul şi înrăirea pretendentului respins, odrasla familiei Hamleigh, tot mai sceleratul William.

  Tom Constructorul tocmai credea că este la sfârşitul căutărilor sale şi că şi-a găsit un loc de muncă în consolidarea cetăţii contelui, când se trezeşte prins în atacul asupra castelului unde de abia se angajase.

   Ţesătura care amestecă şi îndepărtează traiectoriile existenţei eroilor romanului, pe cât pare de de deşirată şi încurcată privită prin ochii celor ce trăiesc evenimentele, pe atât se conturează de clar la o panoramare de ansamblu, ca şi cum însuşi Divinitatea i-ar conduce pe toţi cei aleşi spre un alt însemnat protagonist al istorisirii: Catedrala încă neconstruită din mintea lui Tom şi din sufletul călugărului Philip.

   Bisericile gotice sunt unele dintre cele mai impresionante exemple ale geniului constructiv şi creator uman şi ale abilităţilor tehnice timpurii ale omenirii. Opere în piatră la ridicarea cărora şi-au dat concursul generaţii de arhitecţi, meşteri, constructori şi voluntari entuziaşti amatori din rândul preoţimii sau enoriaşilor, decenii de-a rândul. În Stâlpii Pământului ne aflăm chiar la primele monumente sacre grandioase construite astfel, într-o perioadă revoluţionară stilistic, marcată de trecerea de la arhitectura romanică la cea gotică.

    În această carte extraordinară, suntem absorbiți în interiorul unei capodopere a restaurării ce se întinde pe 40 de ani din agitatul secol  XII, integraţi afectiv şi total implicaţi emoţional în fiecare fragment al frescei istorice ce se desfăşoară în jurul nostru, cuprinzându-ne într-o realitate paralelă la fel de vie ca și cea a prezentului.

    Ken Follett, demiurgul acestui univers complex de suspans istoric şi thriller psihologico-cultural s-a născut la Cardiff în 1949, este laureat în Filosofie şi după ce a practicat jurnalismul mai mulţi ani, s-a lansat sub pseudonime literare în lumea romanelor de consum, unde şi-a format o reţetă care l-a condus spre bestseller-urile ce vin unul după altul, odată ce hotărăşte să publice sub propriul nume. Are o singură constanţă în scrierea sa. Nimic din ce povestește nu poate fi neinteresant. În rest, abordează romane de orice soi: istorice, de aventuri, de spionaj, thrillere, cu subiecte înspre SF – ca biotehnologia ori clonarea, uriaşe saga familiale şi… combinaţii din toate astea. Iar epocile şi locaţiile în care se petrece acţiunea sunt nu numai extraordinar de diverse, dar şi prezentate mereu amănunţit din cele mai interesante unghiuri de vedere, printr-o documentare perfectă.

    S-a făcut un mini-serial de 8 episoade după Stâlpii Pământului. Fidel originalului şi cu un cast plin de actori foarte buni, dar nereuşind totuşi să se ridice la întreaga magie a cărţii.

   Recomand din tot sufletul această poveste de epocă pulsând intens a istorie readusă la viaţă magistral, ce reuşeşte să îmbine armonios şi inseparabil realitatea cu fantezia, o creaţie nu mai puţin monumentală decât opera de artă sacră căreia îşi dedică viaţa personajele romanului. Unele pentru a înălța, altele pentru a distruge Catedrala din Kingsbridge, simbol al credinţei, al speranţei şi al oricărei forme de dragoste.

 

Trilogia completă conţine volumele:

Stâlpii Pământului

O lume fără sfârşit

O columnă de foc

Cartea Stâlpii Pământului de Ken Follett a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursa foto: IMDb

"Nick era convins că tânăra femeie avea să zdrobească inima fratelui său printr-un refuz, așa cum avea să o zdrobească și pe a lui..."

Când dragostea ucide…, de Raluca Butnariu-recenzie

Editura Librex Publishing
Nr. pagini: 391
Anul: 2017
Gen: Historical Romance, Romance

O poveste fascinantă, plină de neprevăzut, în care pericolul pândește la tot pasul.
O poveste de iubire interzisă, plină de pasiune, ce vă va seduce…

   Raluca Butnariu continuă să surprindă plăcut jucându-se cu emoțiile cititorului și să dozeze gradual farmecul personajelor. Pentru prima dată frumusețea și bogăția par să fie pe picior de egalitate, fapt ce declanșează instinctual ura celor mai puțin norocoși și cu voia lor aceasta crește în intensitate, mai ales când devin conștienți că aceste două puteri imbatabile nu se vor afla niciodată în posesia lor.  Însă cum ar fi dacă pentru o clipă… ei ar fenta soarta? Oare vor câștiga bătălia și se vor înfrupta din festin?

  Când dragostea ucide… o carte fascinantă despre viaţă, pasiune, putere şi destin în care binele se luptă să păstreze o traiectorie echilibrată. Atunci când Keith şi Elizabeth Lancaster s-au căsătorit din dragoste, soarta le-a surâs, dar căsnicia lor a fost de scurtă durată. Moartea prematură a lui Keith a stârnit multă vâlvă, iar pe soția lui a neliniștit-o, știa sigur că nu a fost o coincidență, ci un fapt premeditat.

“Tatăl lui Keith, al optulea conte de Lancaster, se căsătorise cu o prinţesă hindusă şi moştenise un mic regat, situat undeva la graniţa dintre india şi Nepal, al cărui pământuri adăposteau mine de rubine şi diamante, safire şi ametiste. Kumpur-Pala se numea acel ţinut exotic, care ridicase familia Lancaster la suma de cincisprezece milioane de lire sterline, o sumă fabuloasă, imposibil de cuprins cu mintea. Practic, Keith se născuse cu privilegiul de a fi unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume.”

   Invidia, bogăţia şi ura i-au adus moartea subită. Din fericire, înainte de a muri, Keith Lancaster are grijă să lase moştenirea impresionantă de la Kumpur-Pala copilului nenăscut şi să ofere libertate deplină de decizie indiferent dacă va fi fată sau băiat (o alegere surprinzătoare într-o societate dominată de bărbați).

   La câteva luni distanță, cu ultimele puteri și pe un frig năprasnic, Elizabeth Lancaster fuge de familie şi de ura acestora direct la prietenii ei Kimberly şi Daniel Sutherland. Din păcate efortul este prea mare şi nu poate rezista durerilor naşterii, dar moare împăcată cu gândul că bebeluşul va trăi în siguranţă şi va fi fericit alături de singurii oameni în care avea încredere. Cristine Ayleesha Violet Sutherland va fi adorată de la primul gângurit şi chiar dacă este copilul adoptiv al familiei ea se va bucura în egală măsură de atenţie împreună cu cei trei fraţi: Nick, Ethan şi Anthony.

    Farsele copilărești, tatonările, gelozia şi la un moment dat neînţelegerile dintre Cristine şi Nick, băiatul cel mare, îi vor despărţi. Pentru prima dată va înţelege de ce ea este diferită şi frânturi de adevăr îi vor demonstra că părinţii ei naturali au murit, dar să nu se îngrijoreze pentru că este iubită cu aceeaşi forţă de către familia adoptivă.
   Nick aruncă cuvinte grele, fără sens şi chiar dacă este gelozie de copil nu poate înţelege de ce există aceste diferenţe, de ce Cristine este atât de protejată de parcă ar fi o nestemată. Va fi trimis la Eton pentru a face şcoala şi într-un fel pentru a se cizela, numai că anii trec, iar treisprezece ani mai târziu regretele nu-şi mai au loc. Tatăl lui Nick, Daniel Sutherland a murit şi singurul care trebuie să preia obligaţiile este moştenitorul familiei. Pentru prima dată Nick îşi dă seama că stagiul militar l-a ajutat să se maturizeze, dar nu i-a oferit înţelepciunea de a se întoarce la timp pentru a-şi cere scuze în faţa propriului părinte. Nici nu mai contează că motivele au fost puerile, faptul este consumat şi acum familia are nevoie de el.

   Revederea celor dragi îl trezeşte la realitate, dar chiar nu era pregătit să o cunoască pe sora lui adoptivă, Cristine, acum de o frumuseţe exotică care îl şochează în primă fază şi devine conştient că ea poate suci cu o singură privire minţile oricui, inclusiv ale lui. Va fi pus la curent cu evenimentele, va vedea că fratele lui Ethan este îndrăgostit până peste cap de Cristine, dar sentimentele nu-i sunt împărtăşite. Dragostea frăţească îl forţează să stea la distanţă, dar i se pare din ce în ce mai greu. Cristine are douăzeci de ani, o moştenire impresionantă, bijuterii de o valoare inestimabilă şi un titlu ce trebuie să intre în posesia ei. Aceste fapte îi vor aduce recunoaşterea oficială în fața societății, dar va atrage ca un magnet ura inclusiv a celor care au dus la moartea părinţilor ei. Chiar dacă este un risc, este nevoită să îşi găsească un soţ şi să-şi asume responsabilităţile în faţa poporului său.

Doi frați îndrăgostiți nebunește de aceeași femeie!

    Nick Sutherland se află în aceeaşi situaţie, moştenitor al unei averi, un titlu nobiliar şi datoria de a fi alături de mamă, dar și de fraţi. Ar fi fost bine ca acestea să fie singurele inconveniente, numai că se simte atras de Cristine, îl adoră fiecare gest şi dacă ar da frâu liber sentimentelor chiar şi pentru o clipă totul s-ar schimba. În calitate de tutore legal pentru Cristine se simte dator să îl lase pe Ethon să o cucerească, însă nu ştie cât va rezista atunci când pretedenţii vor roi în jurul ei.

   Pe măsură ce va intra în familia Lancaster, Cristine îşi va da seama că se află în pericol, cineva foarte apropiat ei o urmăreşte pas cu pas şi o răzbună, dar nu oricum, ci cu ajutorul crimelor. Dacă ar putea, Nick și Ethon ar ține-o închisă într-o colivie, departe de privirile tuturor, dar ea trebuie să se căsătorească și să meargă la bunica ei pentru a intra în posesia titlului de prințesă.

   Moștenirea îi oferă independență, dar în același timp simte că o îngrădește. Ar dori să se căsătorească din dragoste însă ea visează la Nick-un obiectiv imposibil de atins.

“Rămase mult timp cu ochii ațintiți în fața imaginii din oglindă.
Și abia atunci îndrăzni să privească în față adevărul: era îndrăgostită de el. Total, profund și iremediabil. Era îndrăgostită de singurul bărbat pe care nu-l putea avea și certitudinea aceasta o făcu să verse lacrimi amare.”

Dragoste neîmpărtășită sau destin potrivnic?

    Frământările lui Nick sunt de altă natură, are impresia că femeia pe care o vrea cu ardoare iubește pe altcineva. Chiar și așa, pare să fie decis să nu o influențeze, ci să își aleagă singură calea pe care să o urmeze și bărbatul ce merită să îi fie alături.
    Dar este dureros să vezi cum cei care sunt eligibili pentru căsătorie ar alege-o din cu totul alte motive. Este dificil să fie martor, dar îi este tutore și datoria lui morală este mai presus de sentimente, să o protejeze cu orice preț, inclusiv cu propria viață.
   Se simte chinuit și sentimentele îl macină la fiecare pas. Pune datoria mai presus de dragoste. Să fie aceasta decizia corectă?

“Nick era convins că tânăra femeie avea să zdrobească inima fratelui său printr-un refuz, așa cum avea să o zdrobească și pe a lui…”[/quote_box_center]

   Ce poate fi mai greu decât să vezi cum speranțele se irosesc și șansele se diminuează, dar în același timp este îngrijorat pentru că nu știe cine o urmărește, cine îi vrea răul.  Ar face orice pentru ea, dar amândoi trebuie să pună dorințele celorlalți mai presus de ei.

[quote_box_center]“Iubea o femeie pe care n-o putea avea pentru că inima ei aparținea altuia!”

     Să fie oare soarta atât de crudă?

    Pe măsură ce se înaintează în lectură se simte cum tensiunea crede gradual, sentimentele sunt contradictorii, întrebările rămân fără răspuns, dar și atitudinea celor care le sunt alături se schimbă. Fiecare se simte presat să ia o decizie, să scape de acest chin interminabil, dar în același timp așteptarea crește pentru că o relație este pe punctul să fie încheiată din obligație. Aceste frământări se petrec când apar primele urme ale celui care ucide… din dragoste. Victima este un bărbat care îndrăznise să o supere pe Cristine, iar consecințele au fost dramatice-a fost tranșat pe bucăți. Doar câteva persoane apropiate știau că bărbatul ucis avusese o mică altercație cu Cristine. Să fie oare o coincidență sau cineva chiar crede că acesta este modul natural de a atrage atenția femeii pe care o adoră, dar și că nu a uitat-o? Cât de profunde sunt rădăcinile acestei pasiuni bolnave și cum va reuși Cristine să jongleze printre pericole, chiar este un drum lung. Salvarea ei ar putea fi Nick și Ethon care îi sunt alături precum a doua piele, dar oare este suficient?
    Cine este acel om care își demonstrează dragostea prin indicii sângeroase? Vă asigur că nici nu anticipați, cert este că îi suflă în ceafă și profită din plin de statutul său.

    În acest context, va putea dragostea adevărată să depășească momentele dificile și să iasă învingătoare?

   Când dragostea ucide… este un historical romance veritabil, diferită de cărțile precedente ale autoarei, dar atât de suavă și de intensă. Am adorat fiecare clipă și da, recunosc, îmi era dor de o poveste plină de pasiune care să mă poarte departe şi pentru câteva ore să uit de secolul XXI. Am admirat/invidiat pe Cristine clipă de clipă, a evoluat frumos și s-a simțit perseverența, mai ales când a învățat să tragă cu pistolul. Dragostea unică a lui Kimberly Sutherland, mama adoptivă chiar este demnă de admirat. O asemenea femeie devine pas cu pas un balsam al sufletului atât pentru noi, cât și pentru copiii ei. Chiar dacă au crescut, știe cum să îi sprijine, dar și să-i tempereze când greșesc. Astfel de părinți, să tot fie la tot pasul. 

    Și dacă tot sunt la capitolul sugestii, îmi doresc pentru Ethan Sutherland o continuare, un volum doar al lui în care propria poveste să ia întorsături neașteptate, precum în Umbra nopții. Îmi plac spionii și el ar merita un rol principal. 

Cartea Când dragostea ucide… de Raluca Butnariu este oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing și poate fi comandată de pe librex.ro

Vraja sudului de Jennifer Blake-recenzie

Titlul original: Southern Rapture

Traducerea:  Cecilia Fodor

Editura: Aquila 93

Nr. de pagini:311

Nota mea: 10/10

       Am parte de o nouă premieră în materie de lectură. Prima mea întâlnire literară cu autoarea Jennifer Blake s-a petrecut, iar călătoria noastră împreună a fost una frumoasă, plină de neprevăzut, de suspans, istorie și iubire. Mă declar încântată de Vraja sudului și de stilul de scriere al autoarei. Modul în care m-a prins în mreje este și el rar întâlnit de mine. Mie ori îmi place o carte de la început, ori mă enervează de la prima pagină. În cazul Vrăjii sudului, a fost așa: povestea nu m-a prins de la început, dar m-a captivat total, pe parcurs.

      Romanul apare pentru prima dată în 1987, iar traducerea în română apare nouă ani mai târziu și nu știu dacă a mai fost reeditat, dacă se găsește acum și într-o nouă ediție.

      Am tot auzit că Jennifer Blake s-ar asemăna foarte bine cu Sandra Brown – pe care eu am citit-o și etichetat-o, prima dată, ca fiind autoare de romane erotice, nicidecum historical-romance. Poate mă înșel, dar personal, nu cred că există o asemănare atât de mare, ca și stil, între cele două. Dacă vrei să aibă totuși un numitor comun, poți spune că ambele autoare sunt cunoscute, cu multe bestseller-uri scrise, publicate și vândute.

     O poveste ce te ține cu sufletul la gură și care te învăluie în parfumul de istorie și iubire este cea care nu te lasă să o lași neaflată.

    Povestea din sud are în prim plan o tânără nordică frumoasă, focoasă, încăpățânată și plină de energie, care pornește în căutarea adevărului. Este hotărâtă să afle adevărului despre asasinul fratelui ei. Va afla adevărul, dar toată viața ei se va schimba, nimic nu va mai fi la fel, iar ea.. ea va fi o cu altă persoană.

    Despre criminalul fratelui ei, știe atât cât îi trebuie ca să pornească propriile căutări și nu vrea să renunțe până când, cel care a ucis, va plăti pentru fapta sa. Nimic nu-i putea șterge din suflet ura ce o simțea pentru ticălosul asasin.

    În prima noapte în casa tușii Em, Lettie are parte de o experiență tulburătoare, care face să-i fiarbă sângele în vene, mai mult decât o sperie. Are o întâlnire neașteptată cu un bărbat puternic, arătos și greu de confundat sau uitat. Nu pățește nimic, dar vizitatorul nepoftit lasă urme vizibile.

    Toată lumea a auzit de Spin. Unii îl condamnă pentru ceea ce face rău, iar alții îl apreciază pentru binefacerile sale. O fi Spin omul rău – asasinul? Sau el e doar omul care apare acolo unde e nevoie de  el, exact atunci când e nevoie?

      Nimeni nu-l poate prinde pe Spin, dar toți știu pe unde umblă, când și de ce numele-i vine de la spinul pe care-l lasă mereu pe unde trece. Privirea lui înțeapă precum spinul, vorba-i poate fi usturătoare, glasul tăios și sigur. Așa e cel care se bănuiește că ar face rău. Spin – salvatorul e mereu pregătit cu o vorbă bună, cu o privire fierbinte și cu un glas gâtuit, ce vorbește despre dorință – una trupească, atunci când e în preajma ei – femeia care-l bănuiește.

     Pe ea o salvează,  cu ea se adăpostește din calea furtunii, ea a fost cea care i-a ieșit în cale în acea noapte – din cauza ei a trebuit să se facă nevăzut.

    Între Spin și Lettie Manson are loc întâlnirea cea mai importantă – acel moment în care el îi spune clar și răspicat faptul că nu el este asasinul pe care-l caută, pe care-l bănuiește și ar da orice să-l vadă la spânzurătoare.

    Dar oare îl va crede Lettie? E suficientă această mărturisire pentru ca ea să se îmbuneze? O flacără, un foc arde neîntrerupt și e legătura dintre cei doi. Va arde? Se va consuma până la final sau se va stinge?

    E ură sau dorință, necunoscut sau pasiune, iubire, nevoie sau un simplu moment trecător. E totul, iar acest tot ce va transforma odată cu aflarea adevărului. Un adevăr tulburător, sfâșietor care va schimba totul în jur, dar și în sufletul ei, a lui Lettie Manson.

    Deznodământul te va pune pe gânduri, îți va da de gândit, te va…îți vei dori să recitești cartea imediat.

    Iubire arzătoare, minciună, foc interior și o poveste pe care nu o voi uita prea curând.

     Merită să ai o lectură savuroasă!

Cartea Vraja sudului de Jennifer Blake poate fi comandată de pe targulcartii.ro

 

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

Sultana Kosem, de Aslî Eke-Editura Corintrecenzie

„Imperiul Otoman a stat adesea în mâinile delicate, dar atât de ferme, ale femeilor aparent întru totul supuse!” – Irina-Margareta Nistor

Titlul original: Kosem Sultan

 Editura: Corint

Colecția Istorie – ficțiune

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba turcă de: Alice Mocanu

Prefață de: Irina-Margareta Nistor

Postfață și îngrijirea ediției de: Doru Dumitrescu

Număr pagini: 394

Gen: Istorie, Ficțiune

Carte recomandată de Historia

Cotație Goodreads: 3,00

 

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

   După cum probabil v-ați dat seama din titlu, „Sultana Kosem” ne vorbește despre o parte din istoria Imperiului Otoman. O parte din viața sultanei Kosem (1590-1651), o biografie romanțată. O operă de ficțiune ce pornește de la fapte reale, așa cum se menționează la început: „Romanul este unul fictiv și departe de a reda în întregime o perioadă istorică.”

   Este un roman potrivit pentru cei pasionați de istoria turcă, dar și pentru cei care nu știu prea multe despre ea și vor să afle. Ne este descrisă societatea din Imperiul Otoman în secolul XVII, accentul căzând cu precădere pe viața în harem: favoritele sultanului, intrigile dintre ele, crimele săvârșite fără niciun fel de scrupul. În harem întâlnim o luptă continuă pentru supraviețuire, fiecare urmându-și propriile interese, urzind intrigi și comploturi, călcând pe cadavre.

   Totul este narat și descris din perspectiva personajului principal, adică al sultanei Kosem. Grecoaică la origine, pe numele de botez Anastasia, a fost darul guvernatorului Bosniei pentru palatul imperial: „Vă pot garanta că în ultimii ani nu ați mai văzut o frumusețe atât de fermecătoare; mai mult decât atât, frumusețea ei întrece legendara frumusețe a tinerei sultane Safiye și are o inteligență atât de ascuțită, încât ar face să pălească până și inteligența renumitei sultane Hurrem. Acum este o țărăncuță needucată și necizelată, dar fac rămășag că în viitor va conduce lumea.”

   La o vârstă fragedă, ajunge în haremul sultanului Ahmed I, unde începe o viață nouă, diferită de tot ceea ce trăise până atunci. Se confruntă cu o nouă lume, cu totul alta față de locul ei natal, insula grecească Tinos. Prin ochii tinerei Anastasia, de abia ajunsă pe acele meleaguri, ne este prezentat Istambulul, romanul fiind renumit pentru descrierile bogate:

„Orice om care ajunge în fața Istambulului este pur și simplu obligat să-și plece capul în fața priveliștilor provocatoare ale armoniei născute din îmbinarea moștenirii grandioase, pe care Suleyman Legiuitorul i-a cerut geniului arhitectural, cunoscut și ca Mimar Sinan, să o creeze asemeni unui zeu, cu sublimele cupole, conace și medrese.”

   Cum a ajuns Anastasia să fie denumită „Kosem”? Sultanul Ahmed I i-a dat supranumele de „Kosem Mâhpeyker”, Kosem însemnând libertate, lider, iar Mâhpeyker, rază de lună. Calitățile sale conducător și de spirit independent au fost „responsabile” pentru numele sub care o știm astăzi, de Kosem. „Ca și numele meu, lumina merge cu un pas înaintea tuturor.”

   La scurt timp după intrarea în harem, Kosem a primit titlul de „hasekî”, favorita sultanului. A adus pe lume 7 copii, 4 fii și 3 fiice, dintre care doi au ajuns sultani. Este vorba de Murad al IV-lea (1623-1640) și Ibrahim I (1640-1648). Așadar, s-a bucurat și de statutul de sultana valide (mama sultanului). De asemenea, a avut o influență în conducerea statului și ca bunică a lui Mehmed al IV-lea (1648-1687). A întreprins acte de caritate, ajutând orfanele, pelerinii și săracii, a ridicat o moschee și un han.

Un personaj destul de controversat în istorie, o sultană iubită, urâtă și temută în același timp:

„Vrăjitoarea Kosem este atât de frumoasă și cu o minte ageră, am auzit că de cum va ajunge Ahmed va pune să fim spânzurați. Va ordona să ne jupoaie pielea unora dintre noi ca să o folosească atunci când va îmbătrâni. Este o vrăjitoare!”

   Ajunsă în harem, Kosem a aflat imediat cum merg lucrurile și cum trebuie să se poarte pentru a rămâne în avantaj. A plănuit, a urzit, a ucis, toate pentru a supraviețui în acel cuib de viespi numit harem.

„Descurajată în fața iadului pe care îl trăiam, ajunsesem să pun la îndoială existența paradisului.”

   Într-o lume construită pentru bărbați, femeile recurgeau la mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe pentru a se descurca: „În societatea asta inteligența este ceva specific bărbaților, Kosem; femeile sunt sortite să fie zdrobite sub zidurile plăcerilor trupești.”

„- Frumoasa mea, oricum femeile nu au fost create să înțeleagă treburile de stat, ele să se ocupe de treburile pentru suflet; să cânte, să caligrafieze, nu mă privește.”

   Oare? Istoria ne-a arătat că din cele mai vechi timpuri, femeile au avut un loc foarte important în conducerea națiunilor, chiar dacă au stat în culise. De fapt, în istorie există o perioadă numită „Sultanatul femeilor”, referindu-se la implicarea acestora în politică și conducerea Imperiului Otoman. Se poate spune că romanul de față tratează o mică parte din această perioadă istorică.

   Mai multe despre intrigile din harem și modul în care femeile influențau politica acelor vremuri aflați din carte, un roman de cultură generală și perfect pentru iubitorii de istorie.

   Ne este deschisă o ușă către obiceiurile acelor vremuri și apropo de acest aspect, pot spune că am rămas uimită de faptul că în ciuda interdicției impusă de Islam asupra alcoolului, toată lumea bea vin și fuma opiu și hașiș pe ascuns: „Ceea ce-l distrugea pe tânărul sultan erau băutura și drogurile; și el spunea același lucru despre mine. În timp ce se uita cu o privire tristă spre paharul pe care îl luasem în mână, ridicându-și capul, a început să vorbească:

– Opiu și vin… te-ai schimbat foarte mult, Kosem.

– Și tu.”

Ce mi-a plăcut: incursiunea făcută în cultura și istoria Imperiului Otoman, lucrurile aflate despre viața în harem, printre eunuci și favorite.

Ce nu mi-a plăcut: acțiunea lentă, prea multe personaje care au murit, ulterior descoperindu-se că nu era așa (Fatma, Emine), ceea ce scade credibilitatea.

Citate:

„Experiențele mele de mai târziu aveau să mă învețe că frica reprezintă începutul unor griji nefondate…”

„Din acest motiv eu, Kosem, știu bine că drumul spre putere trece prin căutarea perfecțiunii și respect.”

„A iubi sau a trăda. Alegerea îți aparține. Dar să trădezi în timp ce iubești era cel mai ușor lucru dintre toate.”

„Poate singurul lucru pe care îl înțelegem la fel este furia, Ahmed, furia…”

„Cum doi giganți pot sta laolaltă, moartea și viața… Da, doi giganți ar fi putut sta laolaltă, dar numai unul poate fi dominant: plăcere sau credință, moarte sau supraviețuire.”

„Destinele noastre s-au ciocnit doar. Nu s-au unit!”

„Poate că oamenii erau trecători, dar eleganța și rafinamentul erau permanente.”

„Viața este un mare triunghi amoros, care oscilează între trecut, prezent și viitor.”

 Despre autoare:

   Aslî Eke este o tânără autoare născută în 1993, la Ankara. Pasionată de istoria otomană, politică și filosofie, a terminat de scris „Sultana Kosem” la 14 ani, aproximativ aceeași vârstă pe care o avea eroina romanului când a ajuns în haremul sultanului Ahmed I. După cum a declarat, sursa ei de inspirație a constituit-o opera scriitorului și istoricului Reşad Ekrem Koçu.

Din viața sultanei Kosem a fost inspirat și serialul turcesc cu același nume. Puteți viziona trailer-ul mai jos:

Cartea Sultana Kosem, de Aslî Eke a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
8

Spiriduşul apelor, de Otfried Preußler-recenzie

Titlu original-Der kleine Wassermann

Editura: UNIVERS ENCICLOPEDIC JUNIOR 2017

Ilustraţii-WINNIE GEBHARDT

 Traducere-Christa Richter si Christian Sencovici

 Număr pagini: 112

  „ Otfried Preußler (1923–2013), care se autodenumea „un povestitor”, este considerat unul dintre cei mai importanţi şi îndrăgiți autori germani. Multe dintre cărţile sale – cum ar fi Spiridușul apelor, Mica vrăjitoare sau Tâlharul Hoțdezloți ocupă un loc de seamă în literatura pentru copii.”

   Lectura este foarte importanta in viața copiilor, la fel cum este important si ce le citim sau ce cărți să le cumpăram. E prima carte a autorului pe care o citesc si care m-a surprins într-un mod plăcut.

   Spiridușul apelor este o poveste fermecătoare care are la baza familia. Familia din povestea noastră este formată din Piticul-Apelor, Pitica-Apelor şi Piticuţul-Apelor. O bucurie mare când s-a născut un băiețel grozav în familie, mai ales că are ochii verzi şi membrană între degete. E uimitor cât de repede se dezvoltă Piticuțul-Apelor, vorbește, înoată. La început înoată doar în camera de zi, apoi prin casă, iar după ce a primit hainele caracteristice unui adevărat Pitic al apelor a ieșit să înoate în împrejurimile casei.

Și chiar a doua zi îi aduse Piticuțului-Apelor o pereche de pantaloni nou-nouți din piele de pește, pe lângă aceștia o haină verde ca stuful, o căciuliță cu moț roșie ca focul și, bineînțeles, o pereche de cizme adevărate de Pitic-al-Apelor, din piele galbenă. „

   Această carte cuprinde ceea ce numim noi o copilărie frumoasă în care nu lipsesc năzdrăvăniile, prieteniile, descoperirea de lucruri noi. Ce se întâmplă cu un copil când crește? Vrea să descopere singur lucruri care nu are voie să le facă, să trăiască propria aventură, să cunoască prieteni noi. Bineînțeles, noi mămicile suntem greu de convins să lăsăm copiii să pornească în propria aventură.

Piticuțul nostru pornește în căutare de aventuri întâlnind tot felul de vietăți în apele Iazului Morii, unele chiar ciudate.

Peștera era întunecoasă. Mai întâi se gândi că Animalul-cu-mulți-Ochi ar fi un vierme uriaș alburiu. Dar apoi îi văzu înotătoarele de pe spinare și își dădu seama că era un pește. Un pește care avea pe ambele părți ale corpului un șir întreg de ochi rotunzi.

– Ce te uiți? îl întrebă Peștele-cu-Mulți-Ochi pe Piticuțul-Apelor. Nu știi că eu sunt Nouă-Ochi? Cum îți plac?

„Ești urât! Mi-e frică” vru să răspundă Piticuțul-Apelor, dar se răzgândi și spuse numai:

– Deci pe tine te cheamă Nouă-Ochi? ……..”

   Foarte frumoasă evoluția Piticului, cum face el cunoștință cu aerul, cu ploaia, cu oamenii. Cum descoperă că oamenii sunt diferiți privind familia morarului sau o șatră de țigani poposind pe marginea iazului. Totul pare fermecat în ochii Piticuțului.

– Da’ ce faci tu aici, măi băiete? Întrebă Piticul-tată.

  – Ce să fac? Repetă trist Piticuțul-Apelor. Caut ploaia, și acum o chem, dar ea nu răspunde. Îmi vine să cred că a plecat.

Pe Piticul-tată îl bufni râsul. Pe cine cauți? Ploaia? Băiete, dar ești tot timpul în mijlocul ei! Ei da, așa se întâmplă, adaugă el zâmbind, așa se întâmplă dacă nu-l asculți pe tata până la capăt. „

  Câteodată Piticuțul face lucruri periculoase ( întocmai copiilor), cum se dă prin jgheabul de lemn al morii, fără să fie conștient că iazul poate rămâne fără apă dacă modifică viteza apei, doar pentru a folosi roata pe post de tobogan.

   Editura Univers Enciclopedic vine cu această nouă carte pentru copii minunată, educativă și plină de aventură. O carte perfectă pentru a face copilașii să îndrăgească lectura oferind un tablou superb al naturii, prieteniei și cunoașterii!

Cartea Spiriduşul apelor de Otfried Preußler poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
8

El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic, de Ioan Grillo-recenzie

Titlu original: El Narco: Inside Mexico’s Criminal Insurgency

Editura: Corint

Colecția Istorie

Număr de pagini: 474

   Traficul de droguri a reprezentat un subiect tabu pentru o lungă perioadă de vreme, chiar dacă constituia un element care măcina fără milă și cu stoicism multe societăți. Drogurile afectau oameni din toate categoriile sociale, nu erau doar o metodă scumpă de recreere pentru cei bogați, ci și un mijloc de supraviețuire pentru cei săraci. Totuși, de când lumea a început să devină mai deschisă în fața expunerii unor subiecte delicate, problema consumului de substanțe interzise s-a dezbătut intens, dar a fost în mare parte privită din perspectiva unei forme ilegale de câștiguri și a unui viciu al bogaților, ce își are rădăcinile în teribilism și în dorința de a experimenta tot felul de senzații tari. Cartea lui Ioan Grillo, „El Narco: Carteluri de droguri din Mexic”, ne prezintă o imagine mult mai cuprinzătoare asupra traficului de droguri și ne furnizează o radiografie menită să sublinieze cauzele, amploarea și efectele unui fenomen care, dacă nu este controlat, poate produce urmări grave asupra întregii lumi.

   Așa cum probabil mulți dintre voi știți deja, Mexicul constituie una dintre cele mai importante zone care furnizează, întreține și influențează traficul de droguri din întreaga lume, câștigurile aducând un aport important economiei naționale. Cu toate acestea, s-a întrebat cineva de ce tocmai în această țară se manifestă fenomenul la o așa amploare? Ce a determinat apariția, dezvoltarea și extinderea traficului de droguri? A jucat SUA vreun rol în cadrul acestui proces? Ioan Grillo ne oferă în „El Narco” răspunsurile acestor întrebări. Mexicul anilor ’20 era un stat destul de instabil, măcinat de sărăcie, corupție și incertitudine politică, fapt ce a permis imigranților chinezi să pună bazele traficului de droguri. Ei au introdus producția de opiu, construind o rețea care se ocupa de culesul macilor, extragerea gumei și vânzarea opiului dealerilor chinezi de peste graniță, din SUA. În câțiva ani, traficanții de alcool din Mexic au fost atrași de câștigurile mari ale chinezilor, au profitat de violențele rasiale împotriva asiaticilor și au intrat în posesia afacerii lor. Fenomenul a început încet, încet să câștige teren mai ales pe fondul corupției care măcina statul deoarece traficanții erau lipsiți de orice teamă cât timp ofereau șpagă persoanelor potrivite aflate în funcții politice sau în poliție. Prin anii ’60-’70 producția de opiu s-a transformat într-o industrie națională în adevăratul sens al cuvântului, iar politicienii, atrași de miliardele de dolari generate de vânzări, au încercat să se implice. Tot în această perioadă au apărut și primii capi mafioți, fapt ce a dat naștere primelor violențe sângeroase de stradă.

    Problema apariției capilor mafioți și prosperării industriei a fost faptul că deja traficanții importanți nu-și mai doreau doar o bucată din piață, ci voiau să stăpânească din ce în ce mai mult eliminându-i pe ceilalți. Astfel că au început să se grupeze în carteluri, iar luptele pentru supremație au devenit din ce în ce mai dure. Lupte de stradă sângeroase, familii ucise pentru plătirea polițelor dintre carteluri, răpiri și puneri în scenă ale unor imagini simbolice generatoare de teamă și oroare, toate acestea făceau parte din traiul pe pământuri mexicane. Și lucrurile au degenerat chiar mai mult când mexicanii au descoperit un nou drog: cocaina. Acesta era mult mai valoros decât opiul, iar americanii păreau de-a dreptul vrăjiți de consumul lui. Pe acest fond, traficanții au pus puternic accent pe trecerea drogului peste graniță. Amploarea fenomenului a generat semnale de alarmă, iar conducătorii americani s-au hotărât că trebuie să ia măsuri. Între timp Mexicul îl alegea președinte pe Vincente Fox, iar odată cu el țara urma să treacă printr-o amplă bătălie împotriva traficului de droguri. El era hotărât să elimine persoanele corupte din sistem și să eradicheze fenomenul de la rădăcină, ajutându-i pe americani. Însă promisiunile lui Fox au fost mai mult vorbe în vânt, o mare parte din planurile sale nefiind duse la bun sfârșit. Totuși, în 2002 politicile antidrog ale președintelui începeau să funcționeze, reușind să captureze nume importante ale industriei. Chiar dacă părea că lucrurile se îndreptau spre bine, în fapt au degenerat deoarece cartelurile au început să coopteze foști soldați din forțele speciale, iar acest aspect nu făcea decât ca lupta să devină din ce în ce mai sângeroasă. Bandele să războiau atât între ele, cât și cu poliția, iar pe străzile din Mexic nimeni nu mai putea să se simtă în siguranță. Cine nimerea în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, putea oricând să fie prins într-un schimb de focuri și să nu se mai întoarcă acasă. Cu cât anii treceau, cu atât monstrul El Narco părea să câștige din ce în ce mai mult teren, indiferent de eforturile depuse de autorități.

„Pătrunzând în port, pușcașii au urcat în forță pe un vas numit La Esmeralda […] Soldații au inspectat podeaua, însă ceva nu părea în regulă. Așa că au desprins dușumeaua și…bingo! Peste tot erau pachete de cocaină. Le-a luat 3 zile să calculeze ce cantitate era. Într-un final au descoperit 23 562 de kilograme de cocaină împachetată în cărămizi, adică peste 23,5 tone de praf alb”

„20 de secunde de împușcături. 432 de gloanțe. Cinci polițiști morți. Patru cadavre zac pe o camionetă Dodge Ram nou-nouță, lucioasă, ciuruită de atâtea gloanțe că arată ca o răzătoare de brânză.”

     Așadar, privind modul de construcție al industriei drogurilor din Mexic trebuie punctat faptul că haosul, insecuritatea, corupția și sărăcia au fost elementele cheie care au condus la nașterea unui monstru care a ucis și continuă să ucidă sute de mii de oameni. Unii mor în schimburi de focuri, unii luptând pentru onoarea propriului cartel sau alții pur și simplu sfârșesc ca victime ale unor substanțe care îi omoară tacit, oferindu-le scurte momente de alinare și uitare. Ioan Grillo ne determină să conștientizăm înmărmuriți că nehotărârea, dorința de îmbogățire și lipsa unui plan concret de acțiune au permis dezvoltarea traficului de droguri. Atât Mexicul, cât și SUA au profitat de pe urma fenomenului și au ajuns să realizeze cu adevărat caracterul său distrugător abia când a fost prea târziu. Nu vreau să vă dezvălui foarte multe deoarece vă recomand să parcurgeți cu atenție pașii construcției El Narco pentru a putea înțelege pe deplin situația și a resimți fiorii unei realități dure, dar pe care nu o putem ignora.

    Romanul lui Ioan Grillo este extrem de bine documentat, bazat pe o cercetare amănunțită și pe mărturiile unor jurnaliști, traficanți aflați în pușcărie și a unor polițiști și politicieni locali, fapt ce permite construirea unei imagini clare și reale asupra fenomenului. Trebuie să știți că reprezintă o analiză a construcției El Narco și nu o carte ce abundă în dialoguri și personaje de care să te poți atașa. Este o lectură interesantă, dar greoaie, așa că v-o recomand dacă sunteți interesați de subiect și vă doriți să cunoașteți mai multe sau dacă sunteți pasionați de acest gen de lectură.

Cartea El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic de Ioan Grillo a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
12

Soliman Magnificul, de André Clot-Editura Aramisrecenzie

Titlul original: Soliman le Magnifique

Traducere din limba franceză: Ion Herdan

Editura: Aramis

Anul apariției: 1997

Gen: Istorie, Non-ficțiune

Număr pagini: 378

Nota mea: 10/10

   André Clot (9 noiembrie 1909 – 2002) a fost un istoric și eseist francez. A lucrat între anii 1936 și 1942 pentru l’Agence Havas, între 1943 și 1945 pentru Radio Brazzaville și din 1945 până la pensionare pentru l’Agence France-Presse. A locuit mult timp în Turcia și în Orientul Mijlociu. Specialist în studii islamice, a publicat numeroase cărți referitoare la istoria și cultura țărilor musulmane.

    Printre operele sale principale se numără: L’Espagne musulmane. viiie – xve siècle (Spania musulmană. Secolele 8-15); L’Égypte des Mamelouks : l’empire des esclaves 1250-1517 (Egiptul Mamelucilor: imperiul sclavilor 1250-1517); Les Grands Moghols : splendeur et chute, 1526-1707 (Marii Moguli: splendoare și decădere, 1526-1707), Mehmed II, le conquérant de Byzance (1432-1481) (Mehmet al II-lea, cuceritorul Bizanțului), Haroun al-Rachid et le temps des “Mille et une nuits” (tradus la noi ca și Civilizația arabă în vremea celor 1001 de nopți), Soliman Le Magnifique (Soliman Magnificul). Ultimele trei au fost traduse și în limba română.

   Fără îndoială, cu toții am auzit, la un moment dat, despre Süleyman Magnificul. Deși mulți dintre noi nu știm mai nimic despre acesta. Eu l-am descoperit datorită serialului omonim, difuzat cu câțiva ani în urmă la Kanal D. Nu m-aș fi așteptat să-mi placă, însă tot frumosul expus, prezentat telespectatorilor m-a fascinat și pe mine. Povestea de dragoste dintre Süleyman și Hürrem, gloria Imperiului Otoman, viața luxoasă, fericită și tragică, deopotrivă, de la seraiul Topkapî. A trecut ceva timp și n-am încetat, nici măcar pentru o clipă, să mă documentez și să-mi cultiv pasiunea pentru istoria otomană.

   Îmi doream cartea lui André Clot de mult timp, căci auzisem că este foarte bine realizată și structurată, numărându-se printre cele mai bune lucrări referitoare la acest subiect inepuizabil și fermecător. Am citit-o cu o deosebită plăcere. Este o carte de istorie, lipsită de ficțiune și ce reflectă, pe cât de mult posibil, adevărul istoric. Cu bune și cu rele. Cu victorii și cu eșecuri. Cu iubire. Cu ură. Cu război nesfârșit, al sultanului cu ceilalți și cu propria sa persoană. Totuși, nu m-am plictisit, întrucât am avut impresia pe tot parcursul lecturii că în fața mea se țese povestea vieții unui om, în deplina ei splendoare…

 Portretul lui Süleyman. Sursă

  Cartea debutează cu o extrem de interesantă introducere în istoria otomanilor. Descoperim astfel cum Osman, urmașul unui neam provenind din regiunea altaică, a pus bazele Imperiului, devenind primul sultan. Următorii au dus mai departe această misiune, susținută și de concepte religioase. Încet-încet granițele Imperiului, la început un nucleu statal din Anatolia, s-au extins tot mai mult, profitând și de slăbirea bizantinilor. Cuceririle lor nu s-au limitat la cele din peninsula Asia Mică, ajungând curând să domine Balcanii. Lovitura de grație a oferit-o Mehmet al II-lea, cel care a asediat și cucerit Constantinopolul, punând capăt Imperiului Bizantin, un vestigiu al gloriei romane.

   Pe acest fond își face apariția tânărul Süleyman, al zecelea sultan al dinastiei. Un personaj a cărui faimă i-a fost predestinată, întrucât cifra zece are o mare importanță în cultura islamică. Cifra perfecțiunii. Tatăl său i-a pregătit terenul în scurta sa domnie, permițându-i lui Süleyman să-și întreacă strămoșii și, mai mult decât atât, să aducă imperiul la apogeu, la un nivel de dezvoltare și expansiune pe care nu-l va mai atinge niciodată. Volumul se structurează în două părți: viața personală și realizările sultanului în contextul internațional, respectiv situația Imperiului de la acea vreme, organizarea sa administrativă, socială, rolul culturii și al artei în viața publică.

   Încet-încet îl descoperim pe Sultanul Sultanilor, Kanuni (Legiuitorul) Süleyman, cunoscut de europeni drept Magnificul. Se poate spune că a trăit într-o epocă de aur ce nu s-a limitat la Imperiul Otoman. Întreaga Europă era supusă schimbărilor. Nu demult fusese descoperită America, Renașterea era în plină ascensiune, iar pe tronurile europene stăteau Francisc I (Franța), Henric al VIII-lea (Anglia) și Carol Quintul (Spania și Sfântul Imperiu Roman). Süleyman completa acest tablou al măreției, fiind, fără doar și poate, cel mai strălucit dintre capetele încoronate ale vremii. (Și nu spun asta din simpatie pentru acesta!)

                  Imperiul Otoman la punctul culminant al expansiunii sale. Sursă

   În anul 1520, Süleyman urca pe tronul lăsat moștenire de Selim Yavuz (Crudul). În ciuda vârstei sale (avea doar 26 de ani), era înzestrat cu o inteligență nativă, cu un spirit strategic, cu dragoste pentru artă și frumos și, poate cel mai important, cu experiența conducerii oamenilor. În scurt timp s-a făcut remarcat pe scena politică a Europei prin cucerirea insulei Rodos și a Belgradului. Drumul său spre inima Europei prindea contur. Din nefericire, după marea victoria de la Mohacs și după cucerirea Ungariei (și, implicit, a Transilvaniei) ceva s-a întâmplat. Cea mai bine pregătită și dotată armată din lume întâlnise cel mai mare obstacol din istorie: vremea și ale sale capricii. Nu a reușit să asedieze Viena, iar visul de a pune mâna pe Roma, capitala creștinismului, s-a năruit. De remarcat că multe alte figuri ale istoriei au întâmpinat dificultății din aceeași cauză. Este suficient să-i menționăm pe Napoleon Bonaparte, pe Adolf Hitler. (Poate că ar fi reușit mai mult dacă ar fi studiat istoria și geografia fizică, nu-i așa? Sau poate dacă i-ar fi acordat atenția cuvenită?)

      Facem cunoștință cu Hürrem, Roxelana, fata cu părul de foc ce i-a furat mințile sultanului, deși în această carte nu se pune accentul pe relația lor. Cert este că această femeie, Haseki Sultan (sultana favorită), a știut să-l manevreze, să-l vrăjească cu râsul și voiciunea sa. I-a oferit mai mulți copii, dintre care doar 5 au ajuns la vârsta maturității: Mehmet – copilul favorit al familiei, mort înainte să ajungă sultan; Mihrimah – raza de lună a tatălui său, una din cele mai importante arme politice ale lui Hürrem; Selim – viitorul sultan Selim al II-lea, Bețivul, Desfrânatul; Bayazid – omorât din cauza ambițiilor sale politice și Cihangir – cel mai sensibil și vulnerabil fiu, ucis de boala care l-a însoțit și măcinat întreaga viață. Hürrem este cea care a contribuit la asasinarea favoritului Ibrahim Pașa, dar și a prințului moștenitor Mustafa. Iubirea lui Süleyman pentru ea l-a determinat să o ia de soție, o premieră în istoria dinastiei. Până în momentul respectiv niciun sultan nu mai luase de soție o sclavă convertită la islamism.

   Imaginea promoțională a serialului. Pe tron se află Süleyman, la dreapta sa Hürrem Haseki Sultan, la stânga Hatice Sultan – sora sa cea mai mică, în față – Mihrimah Sultan, în spate Mahidevran Sultan – mama lui Mustafa, Șehzade Mustafa, Ibrahim Pașa – soțul lui Hatice, Rüstem Pașa – soțul sultanei Mihrimah. Sursă.

   Între paginile acestei cărți regăsim portretele unor oameni rămași faimoși datorită contribuțiilor aduse imperiului și nu numai, printre care se numără Barbarossa – marele amiral otoman, Mimar Sinan – arhitectul care a înfrumusețat imperiul datorită geniului său creator, un Leonardo Da Vinci al Orientului. Sunt prezentate, de asemenea, relațiile diplomatice dintre Sublima Poartă și Europa, pe de o parte, și Imperiul Safavid (Persan), pe de altă parte. Înțelegerea dintre Süleyman și Francisc I, dogele Veneției, relațiile tensionate cu Carol Quintul, conflictele armate cu șahul Tahmasp pe care persanii nu aveau să le uite niciodată.

Süleyman Magnificul și Francisc I (regele Franței). Sursă

   În cea de-a doua parte, facem o incursiune în viața de la palat, în haremul celebru datorită caracterului său paradoxal, în societatea otomană a acelor vremuri. Ne plimbăm printre nobili, țărani, musulmani, creștini, evrei, ne împărțim între Anatolia (Asia) și Rumelia (Europa). Simțim pe propria piele schimbările aduse de Legiuitor în administrarea imperiului său. Și, în final, ne despărțim de acest univers magnific, de cei 46 de ani de domnie ai lui Süleyman, ani marcați de victorii și lacrimi, deopotrivă. Și privim cum epoca de aur se stinge ca o flacără lăsată în bătaia vântului. Însă Süleyman Magnificul va rămâne veșnic viu în memoria colectivă a turcilor și a umanității…

   E suficient să privești bibliografia ca să constați câtă documentare, câtă cercetare au fost necesare pentru realizare acestei sinteze. Unul din istoricii pe care i-a consultat cu precădere a fost însuși românul Nicolae Iorga. Lucrarea lui Clot este excepțională, capabilă să-ți ofere o lecție de istorie temeinică, de calitate și pe care ți-e imposibil să n-o îndrăgești. Din acest motiv, vă recomand cu mare drag ,,Soliman Magnificul”. O carte despre o personalitate remarcabilă, despre o epocă de neuitat și despre o lume care continuă să uimească, să inhibe imaginația oamenilor. Fie că sunteți împătimiți ai lecturilor istorice, fie că sunteți simpli cititori dornici să-și lărgească orizontul cunoașterii, acest volum este perfect…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Soliman Magnificul de André Clot este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

“ Nu știu unde ne va duce atracția dintre noi și nici cât va dura, dar știu că niciodată nu voi mai putea să simt parfumul de iasomie sau să privesc o bucată de mătase albă fără să-mi amintesc de ea. Asta în cazul în care aș putea s-o mai alung vreodată din minte …“

Dragoste şi mătase albă, de Corina Cîndea-Editura Librex Publishing-recenzie

 (primul volum al seriei Salem)

 

Editura : Librex Publishing

Data apariţiei: Mai 2017

Număr pagini: 332

 Salem. Un oraș al cărui nume te duce cu gândul la vrăji și supranatural.
 Logan Savage. Un contract îl aduce în Salem și totul se schimbă pentru el.
Obișnuit să nu stea prea mult într-un singur loc, să nu se atașeze de nimeni și de nimic, atunci când o întâlnește pe Faith Dalton, Logan se trezește prins într-un vârtej de întâmplări și sentimente ciudate care îi răscolesc existența și îl fac să se întrebe dacă nu cumva există, totuși, o soartă sau un destin pentru fiecare dintre noi.
O glumă îți poate schimba viața?
Uneori, da.
Iar dacă totul se întâmplă în Salem, atunci povestea capătă sens…

    Vi s-a întâmplat vreodată să vă placă atât de mult o carte, încât simțiți nevoia să o împărtășiți și prietenilor, dar atunci când vreți să scrieți pe foaie toate impresiile, constatați că vă este foarte greu? Mie mi se întâmplă lucru acesta de fiecare dată când  vreau să vorbesc despre o carte care își lasă amprenta asupra mea. Pentru că am tot timpul impresia că nu voi scrie suficient de bine. Suficient de convingător. Pentru că sunt conștientă că nu-mi pot găsi cuvintele potrivite să redau cu acuratețe toată frumusețea sau farmecul respectivei cărți. Și, exact asta mi se întâmplă acum, când vreau să vă vorbesc despre “Dragoste și mătase albă ”.

   Corina Cîndea este una dintre scriitoarele mele preferate și nu am să mă satur nicicând de scrierile sale. Îmi place foarte mult stilul ei de scriere – relaxant, ușor ironic, dar și plin de sensibilitate. Modul în care reușește să transmită fiecare sentiment, fiecare emoție sau trăire, mă face să simt o grămadă de fluturași în stomac.

   “Dragoste și mătase albă”, primul volum al seriei Salem, a reușit să mă țină trează până în zori. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu am putut s-o las din mână. Iar atunci când am terminat-o de citit, am simțit nevoia să-i scriu Corinei un mesaj, în care să-i mulțumesc pentru toate stările pe care mi le-a transmis prin intermediul cărții: bucurie, optimism, seninătate.

   Atunci când am început să citesc cartea, nu știam nimic despre ea, nici cine sunt personajele, nici care este subiectul. Nici descrierea de pe copertă nu am vrut să o citesc pentru că mi-am dorit să fiu surprinsă. Și am fost!

   Am fost complet fermecată de intriga cărții, de îmbinarea dintre  romantism și supranatural, iar faptul că povestea este spusă din perspectiva celor doi protagoniști, Logan Savage și Faith Dalton, m-a ajutat să-mi dau seama ce gândește și simte fiecare. Momentele amuzante, replicile spumoase, situațiile comice în care s-au aflat cele șase personaje principale – Logan, Quinn, Declan (semnificația numelui, în irlandeză – “Complet”), Faith, April, Piper, au dat un plus de savoare. Sunt absolut  adorabili cu modul lor de a se tachina, cu micile înțepături ironice și scene de gelozie.

“ – Te-ai tâmpit? Faith! Despre ea vorbeam, specifică Declan clipind des din ochi și ridicându-și mâinile cu palmele în sus. Vecina noastră brunetă și sexi, pe care ai văzut-o doar în costum de baie. Apropo, era întreg sau din bucăți? 

  – Faith? Era întreagă! N-am văzut să cadă bucăți din ea!”

     Încă de la început se simte tensiunea sexuală între Logan și Faith, Quinn și April, Declan și Piper, dar toți încearcă să-și ascundă frustrarea printr-un joc al indiferenței (lucru pe care nu-l prea reușesc). Sunt puși pe glume, iar conflictelor dintre ei sunt foarte nostime. Declan m-a cucerit încă de la început (cu toate că aici nu el este personajul central) pentru că are un simț al umorului foarte bine dezvoltat, e plin de viață și are mereu ceva de spus. Și acum râd când îmi amintesc de glumele pe care el și Logan le-au făcut pe seama fostului iubit al lui Faith (Nathan sau Mister Musculo, poreclă dată de Declan).

 “ – Ce-am pierdut? Am lipsit doar câteva minute și uite ce găsesc: Mister Musculo s-a evaporat, iar ăștia doi … Aveți nevoie de ajutor ca să vă dezlipiți?”

   “ – Iubito, spune-mi că nu m-ai înșelat cu un detergent cât am lipsit!

   – Detergent? întreb amețită.

   – Mister Musculo. Spune-mi că nu sunteți din nou împreună și că nu îți pierzi timpul gătind pentru el.”

    De altfel, încă de la începutul cărții, asistăm la o serie de glume despre extratereștrii și vrăjitoare. Cei trei buni prieteni, Logan, Quinn și Declan, tocmai au ajuns în orașul Salem, Oregon, cu gândul să închirieze o vilă pe o perioadă de maxim câteva luni, cât va dura viitoarea lor misiune. Însă, imediat cum au ajuns la destinație, gândurile lor s-au îndreptat spre vrăjitoare (era de așteptat să apară glume pe seama lor, dacă ținem cont de locul în care se desfășoară acțiunea cărții).

” – Oare mai sunt vrăjitoare pe-aici? îl aud pe Quinn și îl privesc nedumerit.

  -Vrăjitoare?

  – Știi tu, urmașele celor arse pe rug în procesul vrăjitoarelor.

  – Ăla e alt Salem, îi spun ironic. Din Massachusetts. Noi suntem în Oregon.

  – Poate că aici s-au mutat cele care au scăpat, spune Declan. Eu, unul, aș vrea să dau peste una. Cu părul roșu! și începe să râdă în hohote.”

     Bineînțeles că vrea o tipă cu părul roșu, având în vedere că slăbiciunea lui Declan pentru roșcate este un lucru bine știut de prietenii săi. Și șansa îi surâde atunci când  prima femeie pe care o zărește în oraș, este chiar o roșcată. Îl pune pe Logan să oprească mașina, se dă jos ca să o abordeze pe tipă, însă, din cauza zăpăcelii (sau a puternicei impresii pe care aceasta i-o face), îi spune cea mai mare tâmpenie care îi trece prin cap – îi cere să-l îndrume spre o  adresă fictivă. La care roșcata dă cea mai amuzată replică, ironizându-l că poate e vreun călător în timp sau un extraterestru:

“ – Doar dacă ai veni de undeva din trecut ar putea explica faptul că nu ai auzit de GPS, îi spune la fel de ironică, iar noi hohotim din nou, mai ales că nu l-am mai văzut pe Declan pus la colț până acum de o femeie.

 – GPS? întreabă el pe un ton derutat, de parcă ar fi prima oară când ar auzi de așa ceva.

 – Global Positioning System, îi spune roșcata extrem de rar, ca și cum i-ar explica unui tâmpit. E un program care … Stai! strigă atât de brusc încât Declan tresare. Ai auzit de telefon mobil? Oh, văd că ai unul în buzunar! arată cu degetul către el. Se folosește la altceva decât să îți umpli partea din față a pantalonilor cu el! Mă rog, bănuiesc că tu ai nevoie și de asta, adaugă chicotind, dar te sfătuiesc să încerci să găsești cu el adresa pe care o cauți. Asta în cazul în care nu ai greșit statul. Sau continentul! începe să râdă, apoi îl depășește pe Declan, văzându-și de drumul ei în timp ce prietenul nostru rămâne blocat câteva secunde bune.

– Vă jur că-i vrăjitoare! e primul lucru pe care îl spune Declan …”  

 

   Înveseliți de acest moment penibil, tinerii își continuă drumul, însă toată veselia le dispare în scurt timp, atunci când se trezesc că mașina lor este izbită de un bolid negru. Îngrijorați că pasagerii din cealaltă mașină au fost probabil răniți, se îndreptă spre bolid, însă toți se opresc locului, atunci când ușile din față se deschid  și două femei sexi coboară. Apoi, una dintre portierele din spate ale bolidului negru  se deschide și  cine credeți că își face apariția? Chiar roșcata de mai devreme. Și  iarăși se pornește  conflictul!

– Iarăși voi trei? …

 -Voi sunteți măcar de pe planeta asta? întreabă bruneta ironică, iar întrebarea ei mă face să înțeleg că roșcata le-a povestit de întâlnirea cu noi.

-Nu, suntem dintr-o altă galaxie, vrem să vă invadăm, iar voi tocmai ne-ați avariat nava spațială! spun cât se poate de serios.” 

    Bărbații sunt convinși că  au de-a face cu niște vrăjitoare. Tensiunea mocnește în atmosferă. Iar Logan și bruneta Faith simt că ceva anume se întâmplă cu ei. Amândoi au impresia că se cunosc de undeva, cu toate că nu s-au mai văzut niciodată. Pentru o clipă, Logan este tentat să o ațâțe, să o facă să-i dea o replică ironică, dar tentația  se transformă în cu totul altceva atunci când se trezește că prin fața ochilor trec tot felul de imagini incitante cu ei doi … prin așternuturi de mătase albă. Imaginile par atât de reale încât e aproape șocat. Să fie ceva ce ține de domeniul supranaturalului?

   “ Scutur din cap, uluit de halucinațiile de care am parte, în timp ce, același fior rece își face drum pe spatele meu. Nu am avut niciodată fantezii cu femeile pe care le-am cunoscut, iar cu necunoscute nici atât, dar imaginile care îmi apar sunt atât de reale încât sunt aproape șocat!  “

   “ Ceea ce am simțit a fost … recunoaștere. Pentru o clipă, am avut  impresia că îl cunosc pe bărbatul din fața mea, deși sunt sigură că nu l-a mai văzut niciodată. Nu aș fi putut uita acei ochi verzi care mă priveau de parcă și el ar fi simțit același lucru.” 

   Logan se simte destul de atras de tipă, așa că se interesează de ea prin oraș. În scurt timp, el află că cele trei “vrăjitoare” care i-au zăpăcit, sunt bruneta Faith, șatena April și roșcata Piper. Ele se cunosc din copilărie, sunt studente în ultimul an și antrenoare de fitness în timpul liber. Însă, vestea că Faith este vecina lor, îl cam dă peste cap pe Logan. S-o simți el atras de ea, însă nu are nevoie de complicații. În ultimii patru ani, el nu a stat suficient de mult timp într-un loc încât să ajungă să se atașeze de cineva, însă când vine vorba de Faith, se simte ca și cum ar fi … bântuit. De asemenea, și Faith încearcă să-l evite pe Logan, dar nopțile îi sunt bântuite de vise cu el. Și nu orice fel de vise, ci ele par mai degrabă niște amintiri cu el. Însă, după două săptămâni de evitare, cei doi se vor întâlni, dar amândoi vor încerca să își ascundă trăirile sufletești.

“În mod ciudat, deși corpurile noastre par să se atragă extrem de mult atunci când suntem împreună, mințile nu ne sunt cuprinse în același vârtej de nebunie, preferând să ne ironizăm reciproc. Poate că este modul în care încercăm să rezistăm atracției evidente care există între noi.“

    Logan e conștient de faptul că tocmai modul disprețuitor în care Faith se comportă este ceea ce îl incită. Femeile i-au căzut mereu în plasă și niciodată nu i-a fost greu să le cucerească, atunci când și-a dorit asta, însă cu Faith simte că e vorba de altceva.

 “ Însă, de data aceasta, am senzația că nu mai depinde de mine. E ca și cum corpul meu  are propria lui voință și nu-mi place acest lucru. Deloc! Astfel că îmi promit în sinea mea să încerc să fac în așa fel încât să terminăm cât mai repede treaba care ne-a adus în Salem și, la fel de repede, să plecăm acolo unde ne va conduce viitorul contract.”

 “Am suficientă experiență încât să-mi dau seama că și Faith pare atrasă de mine dar, exact ca și mine,  pare să fie ceva  împotriva voinței ei. De parcă amândoi suntem  împinși unul spre celălalt  de o forță nevăzută și căreia nu ne putem împotrivi.

 În mod normal, nu mi-aș face probleme din cauza unei femei. În ultimii ani, la fel ca și Declan și Quinn, m-am descurcat cu câte o legătură scurtă în orașele prin care am  trecut. Fiecare dintre ele a știut  la ce să se aștepte și, mai ales, că nu va dura.” 

 

   Întâlnirea  celor șase, la un bar, va complica situația. Printre atâtea înțepături ironice, se simte o anumită tensiune în atmosferă între Logan și Faith, April și Quinn, Declan și Piper. Le simți frustrările, simți că vor să își protejeze inimile. Nu vor complicații. Și poate că Logan ar fi reușit să păstreze distanța față de Faith, dacă în bar nu ar fi apărut un bărbat foarte arătos, tipul perfect pentru o reclamă la mușchi, masculul după care femeile își întorc capul pe stradă, care o caută pe Faith. Simte că  între cei doi există o anumită o intimidate și că nu sunt simple cunoștințe, iar asta îi stârnește gelozia.

“ – Ești medic? îl întreabă Nathan surprins și încruntându-se.

   – Da. Ginecolog. Iar sâmbăta și duminica, neurochirurg, răspunde Logan serios. (… Însă uneori, atunci când este necesar, de exemplu cu foștii iubiți hărțuitori, pot face și pe dentistul. Pot scoate doi sau trei dinți deodată, cu o singură mișcare, spune sigur pe el. Sau pumn, adaugă nonșalant.”

   Nathan, bărbatul care o caută pe Faith, este fostul ei iubit. Cei doi se cunosc încă din copilărie, aveau aceeași prieteni și se învârteau în aceleași cercuri. Faith s-a îndrăgostit treptat de el, de-a lungul timpului și a crezut că îl cunoaște, că sentimentele lui pentru ea sunt sincere. Dar s-a dovedit că nu-i așa. La scurt timp după ce s-a culcat cu el, a avut neșansa să descopere că o înșeală. L-a prins asupra faptului! De atunci l-a evitat, fără a-i da ocazia să-i ofere explicații, a refuzat să-i răspundă la telefoane, iar nenumăratele mesaje primite de la el, le-a șters fără ca măcar să le citească. Iar acum, după trei luni, Nathan o caută pentru că vrea o a două șansă. Însă, Faith, preferă să-l mintă pe acesta, spunându-i că Logan este iubitul ei. Lucru de care acesta din urmă profită.

   Faith nu mai are încredere în bărbați, iar gândul că Logan a avut până acum o sumedenie de aventuri, o face să se gândească dacă nu cumva o eventuală aventură cu el nu ar face-o să sufere. De altfel, Logan i-a dat de înțeles că, dacă va fi vreodată ceva între ei, va fi o simplă aventură. Ceva ce nu poate dura mai mult decât câteva luni, până când o să plece. De asemenea, ea simte că Logan îi ascunde ceva în legătură cu ocupația lui, așa că preferă să stea cât mai departe de el. Dar va reuși să facă acest lucru sau va fi dispusă să accepte o scurtă aventură? Ce se întâmplă atunci când fostul iubit devine mult prea insistent și începe să o hărțuiască cu mesaje, iar din cauza lui, este nevoită să-și dea demisia? Cum va reacționa Faith atunci când în oraș își va face apariția fosta logodnică a lui Logan? Ce legătură există între ceea ce simt Logan și Faith și faptul că cei trei bărbați locuiesc în casa celei mai cunoscute vrăjitoare din Salem, Oregon? Se știe că Simone, a câștigat o mică avere din poțiunile și vrăjile de dragoste pe care le făcea și avea darul de a reuși să găsească fiecăruia sufletul pereche.

“ Nu ne-am întâlnit decât de câteva ori și mi-a întors viața pe dos! Multitudinea de sentimente pe care le trezește în mine aproape că mă sperie. Fiecare atingere de-ă lui mă înfiorează, iar privirea ochilor verzi mă înfierbântă. Exact ca și comportamentul lui: când cald, ca acum, când rece, ca ultima dată. Amețindu-mă și mai mult.”

  “ Nu contează ce simt atunci când suntem împreună, nu contează că nu mi-l pot scoate nicicum din  gânduri și că-mi apare în vise fierbinți în fiecare noapte. 

    Contează doar că este un tip complicat și cu secrete, iar eu nu am nevoie de așa ceva.”

    “ Nu știu unde ne va duce atracția dintre noi și nici cât va dura, dar știu că niciodată nu voi mai putea să simt parfumul de iasomie sau să privesc o bucată de mătase albă fără să-mi amintesc de ea. Asta în cazul în care aș putea s-o mai alung vreodată din minte …“

   “ Știind ce fel de viață a dus în ultimii ani, mă întreb pentru prima dată oare câte femei a întâlnit până acum. Câte aventuri efemere a avut în toate orașele în care nu a stat mă mult decât câteva luni? Și inima mi se strânge, gândindu-mă că, în curând, și eu voi fi doar una dintr-un lung șir. ” 

   “Dragoste și mătase albă” de Corina Cîndea este un roman incendiar și magic, cu multe momentele amuzante și replicile spumoase. O carte plină de substanță, în care un rol esențial îl au iubirea, dăruirea,  încrederea, loialitatea. Prietenia!

NOTA 10 +

Cartea Dragoste și mătase albă de Corina Cîndea a fost oferită pentru recenzie de către Editura Librex. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Librex. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

“Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

Înstrăinare, de Alina Maria Duţă-Editura Eagle-recenzie

   O poveste ca atâtea altele despre cum poţi să te înşeli, să greşeşti drumul, să cazi, să te ridici şi să renaşti din propria cenuşă, la fel ca pasărea Phoenix.

    Cam aşa ar putea fi enunţat în câteva cuvinte subiectul romanului. Dar haideţi s-o cunoaştem pe Nora, o tânără sensibilă, puţin naivă, puţin prea încrezătoare în oameni, aşa ca multe alte tinere.

   Nora şi mama ei nu erau apropiate, tatăl le părăsise, iar tatăl vitreg, ”un ipocrit inofensiv”, nu prea fusese interesat de ea. Bunicul Norei a fost cel care a iubit-o foarte mult şi i-a influenţat modul de-a gândi, dar şi viaţa. Bătrânul nu putea să-l sufere pe ginerele lui, numindu-l “un pictor cu capul în nori”, mai ales că el era un om al cifrelor. Bunicul era ultimul dintr-un “neam de oameni de afaceri de producători de vin.” Avea nostalgia vremurilor trecute şi rămăsese marcat de duritatea vieţii familiei lui mai ales la venirea comuniştilor şi confiscarea averilor:
    ”Ura i-a făcut şi mai proşti”, spunea.
    ”Nu numai că au luat ce nu era al lor, dar nici n-au păstrat viile, soiurile îngrijite şi îmbunătăţite de bunicu. Le-au smuls şi-n locul lor ce-au plantat? Iarbă şi buruieni…”

    Nora se îndrăgostise de Ştefan, un tânăr din oraşul ei natal, dar când ajunge la facultate la Bucureşti îl întâlneşte pe Robert care o atrage prin felul lui de-a fi:
”Cu câţiva ani mai în vârstă decât Ştefan, terminase deja facultatea şi i se prevestea un viitor strălucit în finanţe. A asaltat-o imediat, insistent, cu siguranţa lui, cu manierele lui impecabile, până când romantismul lui Ştefan a început să i se pară infantil.”

    Aşa că îl părăseşte pe acesta pentru Robert, cu uşurinţă, luând lucrurile parcă în glumă, abia peste ani, când în privirea ei se va reflectă aceeaşi suferinţă, înţelegând de fapt ce a făcut şi cât de crudă a fost:
”Se jucase prosteşte cu un cuvânt a cărui greutate nu o pricepuse nici când îi văzuse durerea întipărită pe faţă. A înţeles târziu, atunci când îşi privea propriul chip în oglindă iar privirea ei trăda aceeaşi suferinţă, a aceluia căruia i s-a furat speranţa.”

   Viaţa lângă Robert, cu tot confortul ei material, cu toate că are o menajeră, o slujbă frumoasă şi incitantă, este o viaţă grea. La început se mai refugia în scris dar apoi a simţit că nu mai e prietenă cu cuvintele. Robert este gelos, posesiv, violent. Discuţiile şi ieşirile verbale se lasă cu lovituri. După fiecare astfel de episod, el încearcă să fie drăguţ, nu numai pentru că în felul lui bolnav ţine la soţia lui, dar şi pentru că ea era deşteaptă, frumoasă, cultă, dădea bine în societate şi avea nevoie de ea pentru ascensiunea lui la bancă:

La început, se prefăcuse că îl crede şi intrase în joc, sperând în sinea ei că scenele vor înceta. Mai auzise de astfel de cazuri, ce-i drept rareori. Mizase pe inteligenţa lui, dar o făcuse în mod greşit…”
“Trebuiau să pozeze încă odată în cuplul perfect: ea femeia independentă cu succes în afaceri, etalându-şi talia zveltă într-o rochie care îi venea că turnată, el, bancherul charismatic, omul de lume influent şi sigur pe el. A!…şi uman pe deasupra….”

   Nora se complăcea în viaţa asta, în relaţiile cu prietenii lui cu care nu avea nimic în comun. Ea iubea muzică de calitate, jazul, pianul, discuţiile interesante ori ceilalţi erau interesaţi doar de haine, bârfe, manele. Încearcă de vreo două ori să vorbească cu mama ei, se plânge de atitudinea lui Robert, dar aceasta nici nu vrea să audă de divorţ pe motivul ipocrit “ce va zice lumea”?

   La serviciu îşi ascundea problemele, dar menajera ei, Ileana, o vede aşa cum este un suflet chinuit. Ileana avusese şi ea parte de un bărbat violent, de-o viaţă grea, dar scăpase şi venise la Bucureşti şi muncea pentru a se întreţine pe ea şi fiul ei.

    Acasă, după fiecare episod, Nora se refugiază în pod şi reciteşte scrisorile ascunse ale lui Ştefan, încercând să-şi vindece măcar sufletul cu amintirile frumoase. Ultima bătaie, când Ileana o scoate din mâinile lui Robert şi-o duce la spital, apoi o găzduieşte o noapte la ea acasă, a fost ca un duş rece care a trezit-o din letargie. Se mobilizează şi scapă de Robert.

    Între timp este căutată de un avocat din Viena, care o anunţă că este moştenitoarea străbunicii ei Iustina. Despre Iustina nu se vorbea în familie, doar bunicul Norei, care fusese cel mai mare băiat al ei, o pomenea cu drag şi regret şi spunea că a fost o luptătoare.

    Nora avea câteodată vise mai ciudate, uneori calme, alteori agitate, că un fel de premoniţii, dar Robert râsese de ea de fiecare dată când încercase să vorbească despre ele. Mergând la Viena, văzând casa i se pare că recunoaşte unele imagini din visele ei. Se împrieteneşte cu avocatul, de fapt fiul avocatului străbunicii ei, îi caută pe nepoţii soţului portughez al Iustinei, unul dintre ei, arhitect, se oferă să-i renoveze casa din Viena, îl găseşte şi pe fostul şofer al avocatului, bătrân dar cu mintea clară care-i povesteşte cu drag de străbunica ei.

    Aflând povestea vieţii ei, citindu-i filele de jurnal găsite, Nora îşi dă seama prin ce vremuri şi întâmplări cumplite a trecut străbunica ei. O impresionează mai ales rândurile citite în una dintre pagini:
“L-am întrebat atunci pe Dumnezeu, am strigat, L-am întrebat de ce şi-a întors faţa de la mine şi mult timp am crezut că mi-am pierdut credinţa. Târziu, am înţeles că a fost de fapt Singurul care m-a ajutat să trec peste toate. Sper să fie lângă mine până la sfârşit.”

    Trecând printr-un viol, neajutată de tatăl ei, Iustina a trebuit să-şi părăsească băieţii şi să plece departe. A avut o căsătorie zbuciumată cu Paolo, ucis în timpul războiului. Manuel, strănepotul lui Paolo, este cel care îi povesteşte Norei mai multe despre străbunica ei, despre Max câinele a cărui statuie o găsise în casă, despre implicarea lui Paolo în lupta împotriva nemţilor, despre bunica lui, Margarida, care a fost ajutată de cumnata ei. Tot însoţită de Manuel vede vechea moşie a familiei de la Sintra, un loc sumbru pe care-l visase şi care Iustinei nu-i plăcuse niciodată. Manuel îi spune râzând o poveste despre o familie care deţinuse locul şi practicase magia şi deşi Nora e convinsă că e doar o legendă, totuşi locul are ceva sinistru:
Îmi tot spun că-i o prostie, ziua, când văd florile albastre deschise pe pământul gol, mai mult piatră, dar ceva îmi spune că acolo se ascunde un lucru ce nu trebuie stârnit, sentiment confirmat..”

   Rezolvarea problemelor cu Robert, mica răzbunare, divorţul şi liniştea casei care rămâne numai a ei, o determină să se liniştească şi să se gândească la viitorul şi opţiunile ei. Se gândeşte şi chiar are o tentativă de-al căuta pe Ştefan, dar e conştientă că au trecut anii şi amândoi s-au schimbat şi au alte vieţi:
“L-ar fi căutat cu încăpăţânare pe Ştefan al ei, în încercarea de-a se regăsi, şi ar fi constatat că Ştefan al ei n-avea decât puţine în comun cu bărbatul care stătea acum la masa de la geam, aşteptând o Nora care de fapt, nici nu mai există”.

     Nora începe din nou să scrie şi pune pe hârtie povestea Iustinei şi a ei, simţind cumva că străbunica ei îi insuflase curajul de-a se desprinde de trecut şi de-a merge mai departe:
“Îi datora acestei femei propria eliberare de trecut, pentru că în ultimele săptămâni, Nora îşi trăise prin cuvintele Iustinei propria suferinţă şi propriul deznodământ.”
“În sfârşit începea să respire în propria ei casă şi într-o zi a înţeles că despovărarea pe care o simţea nu venea numai din faptul că scăpase de Robert, ci şi pentru că, în sfârşit, se eliberase de Ştefan”
“…pentru că Manuel Fereira, ei bine el însemna altceva. Avea să o ia încetul cu încetul, fiecare zi pe rând fără să se grăbească, să-l cunoască aşa cum nu avusese răbdarea sau inţelepciunea de a-i cunoaşte pe niciunul dintre bărbaţii care trecuseră prin viaţa ei.”
“Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

   Alina–Maria Duţă ne-a spus în cuvinte simple, dar sensibile o poveste, care poate fi povestea de viaţă a oricăruia dintre noi, dar ca s-o savuraţi trebuie s-o citiţi. Se ascunde în paginile cărţii un amalgam de sentimente şi trăiri: dragoste, ură, răzbunare, lacrimi şi zâmbete, vise şi speranţe.
     Semnificativ rămâne şi citatul de pe coperta cărţii:
    “Cele mai sfredelitoare cuvinte, citite pe urmă cu aviditate de generaţii întregi, s-au născut din durere, nu din fericire.
    Seninătatea nu impresionează pe nimeni dacă nu e însoţită de dramă, viaţa este pusă în valoare numai atunci când este înconjurată de suflul morţii.”

Cartea Înstrăinare de Alina-Maria Duță este oferită de Editura Eagle şi poate fi comandată de pe site-ul editurii.

by -
4

 

Întoarcere la casa de vară, de  Jude Deveraux-recenzie

Titlu original: „Return to summerhouse”

Traducere: Anca Nistor

Editura Miron

Număr de pagini: 367

 

   Vara vine pe nesimţite. Intră în casele noastre precum o fantasmă şi ne învăluie în mantia sa de satin înflorat. Nu ne mai dă drumul… Misterul ne învăluie, greierii cântă la ferestre, totul pare că se trezeşte la viaţă după un lung somn. Precum vara care readuce zâmbetele pe faţă, la fel, cartea de faţă mi l-a redat pe al meu. Nu judeca volumul nici după copertă sau după primele trei capitole este o vorbă care nu îşi schimbă sensul, dar determină pe cel care citeşte să îşi modifice punctul de vedere radical. Lăsăm de acum în spate prejudecăţile şi haideţi să ne avântăm într-o lume absolut normală, în care trei femei care nu au nimic în comun, care se disting precum acul de aţă, să ajungă să călătorească în timp pentru a putea să repare o viaţă, lumea unei persoane sau a alteia, arborele genealogic, în care vor găsi o iubire şi…încă un mic ingredient, o speranţă de mai târziu.

   Jude Deveraux(Jude Gilliam) s-a născut pe data de 20 septembrie 1947 în Fairdale, Kentuky şi este autoarea a peste 40 de volume care au fost trecute pe lista „The New York Times Best Selle list”. Este cunoscută pentru romanele istorice de dragoste: povestirile sale au de cele mai multe ori în centru eroine puternice care îşi duc viaţa în anii trecuţi ai secolului al XIX-lea Colorado sau New Mexico. Câteva dintre volumele publicate de aceasta sunt „Fecioara”(1988), „Iubire de catifea”(1982), „Invitaţia”(1994).

   „Întoarcere la casa de vară” se deschide cu prezentarea unuia dintre personajele principale ale volumului şi anume Amy. Amy cea care vrea să aibă totul mereu planificat, paturile făcute, mâncarea pregătită la ora stabilită, nimic care să iasă din ordinar. Ceva, însă se va deplasa dincolo de sfera banalului şi îi va strica personajului nostru lumea mult prea perfectă în care trăia. Amy nu a planificat doar ora mesei, ea şi-a organizat întreaga viaţă: încă de mică ştia că are să se căsătorească cu Stephen, că vor avea doi băieţi şi o fată. Din păcate a pierdut o sarcină şi acest lucru s-a resimţit ca pe o nerealizare, un eşec. Se pierde, nu mai vorbeşte cu cei din jur atât de mult, iar soţul ei caută o soluţie. Zis şi făcut: cât timp copiii şi Stephen sunt plecaţi cu cortul, Amy va pleca la…casa de vară a lui Jeanne Hightower. Ce se va întâmpla în acest loc? Va cunoaşte alte două femei: pe Faith, o văduvă care şi-a înecat tinereţea în pierderea soţului şi al prietenului din copilărie şi  Zoe, o tânără care a suferit un accident de pe urma căruia a pierdut o parte din viaţă, memoria şi când s-a trezit putea să picteze ca nimeni altul, dar tot oraşul o ura. De ce au fost aduse laolaltă? Pentru a se vindeca una pe alta. Cum începe procesul?

   Cu două vise despre trecut care…se tranformă în realitate şi câteva cărţi de vizită pe numele Madame Zoya. Amy adoarme şi se trezeşte în secolul al XVIII-lea al rochiilor mult prea mari, al bărbaţilor cu rang, titlu şi conac şi al femeilor din clasa de jos. Pe aceste meleaguri nu este decât o bucătăreasă care va fi cumpărată cu două guinee de către un bărbat care seamănă mult prea bine cu soţul său, doar culoarea părului diferă: de la blond la brunet. Nopţile nu sunt, însă prea lungi aşa că visele le urmează soarta. Ziua Amy caută informaţii despre acest „străin” şi…surpriză! Găseşte tot ceea ce are nevoie, dar îi află destinul: va fi ucis cu un pumnal în inimă. Nu după mult timp descoperă o carte de vizită a unui medium. Le aduce cu ea pe Zoe şi pe Faith, iar mediumul le va trimite în trecut pe cele trei pentru câteva săptămâni spre a-l putea salva pe acest bărbat. Ajunse în acele timpuri, fiecare va învăţa despre dragoste –  Zoe, Faith şi despre dor şi despre cum nimic nu trebuie să fie perfect pentru a funcţiona. Oare vor reuşi să îl salveze cele trei pe misteriosul din visele lui Amy, oare vor mai vrea să părăsească trecutul? Rămâne de citit…

  Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este obiectiv, omniscient şi omniprezent. Autoarea s-a concentrat mai mult pe îmbinarea dialogului, pe replici, motiv pentru care lucrarea are mai puţine descrieri spaţiale „Ce-mi pasă de societate? N-am plecat de aici de ani de zile…Am nevoie de tine, Amy…doar pe tine te mai am”. În unele situaţii, personajele se autoanalizează psihic „Amy se gândi că se descurca bine cu Faith şi Zoe, pentru că nu le lăsa să vadă cât de mult o tulburau acele vise. Gândul că trăia acele vise până într-atât că se trezea cu urme ale lor pe trup era destul…o tulburau pe dinăuntru, în minte. Acel Hawthorne părea să însemne ceva pentru ea ”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Întoarcere la casa de vară, de Jude Deveraux a fost oferită de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi librarie.net

 

 

by -
14

Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

           Greşeală fatală, de Sophie Hannah-Editura Nemira-recenzie

Titlu original: The Telling Error

Traducere: Ioana Vacarescu

Editura Nemira

Colecţia Suspans

Data apariţiei: 3 Mai 2017

Număr pagini: 424

Gen: thriller psihologic, mister, suspans

Seria Culver Valley Crime/ Spelling CID : 1.O păpușă sau alta – Little Face (2006), 2. Hurting Distance (2007), 3. The Point of Rescue (2008), 4.The Other Half Lives (2009), 5. A Room Swept White (2010), 6. Lasting Damage (2011), 7. Kind of Cruel (2012), 8. The Carrier (2013, 9. Greșeală fatală – The Telling Error/ Woman  with a Secret (2014), 10.The Narrow Bed (2016)

   Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de scena crimei.

   „Puțini scriitori o pot egala pe Sophie Hannah la intrigi ingenioase și răsturnări ca într-un montagne-russe.“ Daily Express

    „Un fel de Agatha Christie în cea mai reușită formă a ei, dar actualizată pentru epoca Twitterului și a întâlnirilor online, cu toată frumusețea și ticăloșia lor.“ The Independent

                              Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

  Scurta descriere de mai sus, m-a intrigat suficient de mult cât să-mi doresc să citesc cartea. Cum nu știam nimic despre autoarea Sophie Hannah, am făcut câteva investigații pe internet și astfel am descoperit, cu mare bucurie, că este o fană a îndrăgitei scriitoare Agatha Christie (pasiunea ei datează din copilărie), iar pe Hercule Poirot îl consideră cel mai mare detectiv fictiv din toate timpurile. Interesant este că, în anul 2014, a primit dreptul de a continua seria originală a Agathei Christie. Dar având în vedere că scriitoarea are un stil distinctiv, Sophie Hannah nu a vrut să o imite, știind de la bun început că ar fi eșuat, așa că și-a inventat propriul ei protagonist și un stil puțin asemănător

   Aflând toate aceste informații, am vrut să văd dacă “The Independent” a avut dreptate, atunci când a considerat-o pe Sophie Hannah un fel de Agatha Christie mai modernă și, trebuie să recunosc că am observat o anumită influență a acesteia prin: atmosfera stranie, dorința personajelor de a-și păstra cu strășnicie secretele, cazul nu va fi  rezolvat conform standardelor moderne (amprente, discuții cu medicul legist etc), ci în mod clasic (discuții cu suspecții, încercarea de a le întinde capcane), detectivul decide să explice la final modul cum a depistat ucigașul, folosindu-se de anumite indicii.

   Romanul “Greșeală fatală” face parte din seria Culver Valley Crime/ Spelling CID și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul nouă, se poate citi și separat, fiind de sine stătător. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către detectivul Simon Waterstone și polițista Charlotte Zailer (cei doi sunt căsătoriți de  șapte ani). Demn de menționat este că seria stă la baza unui serial de televiune – Case Sensitive, difuzat pe ITV.

   Acțiunea se desfășoară pe două planuri. Există capitole scrise la persoana întâi, din perspectiva lui Nicki Clements, în care ni se dezvăluie toate trăirile ei interioare, gândurile lăuntrice, momentele cele mai dramatice din viața ei, și există capitole scrise la persoana a treia, în care sunt relatate toate etapele anchetei, pistele urmărite de polițiști. Ne sunt furnizate multe informații, dar totuși nu știm esențialul, pentru că autoarea vrea să ne țină în suspans până la final.

   Am apreciat faptul ca autoarea a știut să ofere o intrigă încâlcită, dar ceea ce mi-a stârnit interesul, a fost maniera în care a început  povestea. Ne sunt prezentate trei elemente esențiale în rezolvarea acestui puzzle. Însă care este legătura dintre ele?

   Cartea începe cu un anunț, destul de straniu, dat pe un site de întâlniri pentru sex ocazional, numit  “Intimate Links”, în care cineva caută o femeie care are un secret.

Gândiți-vă ce sentiment minunat de ușurare ați avea dacă ați împărți povara cu cineva, după chinul oribil al unei lungi tăceri, în timp ce secretul vă macină … Dacă ești persoana pe care o caut înseamnă că îți dorești cu disperare să te poți destăinui cuiva.

Aici intru eu în scenă. Eu sunt confidentul tău, dispus și chiar nerăbdător să te ascult. Ești tu, oare, deținătoarea secretului pe care  aștept să-l aflu? ”

   Apoi acțiunea se îndreaptă spre personajul Nicki Clements, care se deplasează cu mașina spre școala fiului ei. În timp ce este blocată în trafic, observă în preajmă un polițist de la secția din Spelling și asta o determină să se întoarcă din drum. De ce fuge? A făcut ceva rău? Vă las pe voi să aflați motivul.

   Iar acum trec la cel de-al treilea element important al cărții: crima. Victimă fiind un faimos editorialist de la Herald, Damon Blundy. Modul cum a fost ucis e partea cea mai stranie din carte. Au fost mai multe etape. În primul rând, a fost imobilizat. Brațele i-au fost trase în spatele scaunului, iar încheieturile i-au fost legate cu bandă adezivă. Același lucru s-a întâmplat și cu gleznele, care au fost prinse cu bandă adezivă de piciorul scaunului. Apoi criminalul l-a lovit în cap cu un obiect greu, făcându-l să-și piardă conștientă. Poliția a găsit obiectul respectiv pe podea, lângă birou: era o pilă din metal, pentru ascuțirea cuțitelor de bucătărie. Însă, nu aceasta l-a ucis pe Blundy. În încăpere s-a găsit și un cuțit, însă bărbatul nu a fost înjunghiat cu el, ci i-a fost lipit pe față, cu scotch. Mai precis, i-a fost lipit în dreptul gurii închise, acoperind-o complet. Scotch-ul îi acoperea cu totul și partea  din jos a feței, inclusiv nasul. L-a sufocat. Lama cuțitului, lipită de buzele cadavrului, era ascuțită. Medicul legist a găsit dovezi care susțin ipoteza că a fost ascuțită chiar în camera aceea, iar detectivii presupun că acest lucru s-a întâmplat după ce victima a fost legată de scaun și a leșinat în urma loviturii. În plus, deasupra șemineului, cineva a scris cu litere mari, roșii: “Nu este mai puțin mort.

   Detectivilor le-a fost foarte ușor să analizeze laptopul mortului, fiindcă ucigașul a scris pe o foaie  A4, lăsată pe birou, parola “Riddy111111”.  Acesta parolă i-a condus pe polițiști direct în inbox-ul căsuței de e-mail a victimei, iar acolo au găsit un e-mail necitit, trimis de o persoană cu numele Nu Mai Puțin Mort. În mesaj nu era scris nimic, însă era atașată  o fotografie care înfățișa o persoană stând în picioare chiar în încăperea aceea, lângă victima leșinată (încă nu fusese ucisă). Persoana respectivă purta un costum de protecție asemănător celor din filmele în care are loc o epidemie, care acoperea corpul din cap până în picioare. Ucigașul, imposibil de identificat pentru că nu avea privirea îndreptată spre cameră, ținea un braț întins, pentru a face poza, iar în celălalt ținea un cuțit ridicat deasupra pieptului bărbatului leșinat, într-o poziție ce sugera că acesta avea să fie înjunghiat dintr-o clipă în alta. Cuțitul din fotografie era același care fusese, în cele din urmă, lipit peste gura bărbatului, sufocându-l, în loc de a-i vărsa sângele.

   Fără discuție, e vorba de o crimă premeditată. Nu încape îndoiala că ucigașul știa parola victimei. Cum?  Și de ce a lăsat-o la vedere? Nu există niciun semn că ar fi intrat în casă prin efracție, deci Damon cunoștea persoana și a lăsat-o de bunăvoie să intre. Însă există câteva întrebări. De ce a venit acasă la victimă cu un cuțit și cu o pilă pentru ascuțit, dacă ucigașul nu avea de gând să-l înjunghie? De ce a ascuțit cuțitul chiar la locul crimei, dacă tot ce voia să facă era să i-l lipească de față?  De ce a preferat să-l sufoce? A vrut să-l ucidă cu un cuțit, dar nu să și-l înjunghie. De ce nu?  De ce voia ucigașul să se asigure că poliția avea să găsească e-mailul cu fotografia? Iar fotografia  trimisă, ce rost a avut? Ce încerca ucigașul să transmită? Cine l-a omorât?

   O mulțime de oameni l-au urât pe Damon Blundy din cauza editorialelor semnate de el. Părerile lui au enervate un număr imens de oameni: femei, evrei, musulmani, atei, jurnaliști. Ce mai, chiar pe toată lumea. Vinovate de moarte lui Blundy pot fi și cele două foste soții. Ambele relații s-au încheiat cu o ură reciprocă. Până și actuala soție este suspectă, având în vedere că ea a descoperit cadavrul și avea un motiv: descoperise că soțul se prefăcuse că o iubeşte…

   Ce legătură există între aceste trei evenimente descrise la începutul cărții? Cine este persoana care caută o femeie ce deține un secret? Ce legătură există între Damon Blundy și Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Și având în vedere că ea nu l-a întâlnit niciodată, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. Dar cum de a ajuns suspectă?

   Nicki Clements (44 de ani) este căsătorită, are doi copii și în urmă cu șase luni s-a mutat cu familia din Londra în Spelling. De câțiva ani a prins gustul pentru conversații cu străinii în lumea virtuală (gândind că dacă nu se întâlnea cu acei bărbați, nu făcea ceva chiar așa de rău). Ultimul ei iubit virtual este Gavin, iar mesajele dintre ei au conotații pornografice. Se simte foarte atrasă de el. Niciunul dintre iubiții ei din viața reală, nu fusese atât de lipsit de inhibiții în ceea ce privește cuvintele pe care acesta le folosește. Practic el i-a înlăturat toate inhibițiile. Tot ce știe de spre Gavin e că are 45 de ani, e căsătorit, nu are copii și lucrează de acasă. Asta i-a spus el, cel puțin. Ca orice relație online, e posibil ca absolut nimic să nu fie adevărat. Însă ei nu-i pasă.

De asta mint, țin secrete și îmi asum tot felul de riscuri nebunești. Nicio substanță chimică din lumea asta nu mi-ar putea oferi o asemenea senzație: fiorul, euforia de a fi atât de dorită, atât de căutată.

   În ciuda faptului că mi-a plăcut foarte mult povestea, misterul care planează asupra personajelor, răsturnările de situație, nu am putut să mă atașez de Nicki Clements. Mi s-a părut o ființă apatică, instabilă emoțional, autodistructivă, toxică, prea anxioasă. Nici măcar nu am putut s-o compătimesc. Respectul de sine îi este scăzut, și chiar ea recunoaște că a făcut sex când nu voia, ca să facă pe plac persoanelor de lângă ea. Își înșeală soțul, pe care de altfel îl iubește, de dragul aventurii. M-a iritat modul ei de gândire. Nu se poate opri din a minți pe toți. Se decide să mintă în legătură cu ceva minor, chiar dacă știe că detectivii pot descoperi foarte ușor adevărul. La început nu am înțeles de ce procedează așa, dar mai târziu am aflat: ea este o mincinoasă compulsivă, o mincinoasă patologică. Nu minte doar ca să scape din vreo încurcătură, cum fac cei mai mulți oameni, ci i se pare distractiv să mintă.

“Nu înțeleg cum reușesc să fac asta: să mă mint singură și să mă cred, chiar în timp ce știu că mint.”

 “De câte ori îl mint pe Adam, simt un val de spaimă pe care mă zbat să-l depăşesc. Mă îngrozește gândul la răul pe care îl fac relației noastre: o întinez cu minciuni, îl îndepărtez tot mai mult de mine cu fiecare manipulare. Am trăit o vreme prea îndelungată cu spaimă asta, poate că într-o bună zi am să-l împing atât de departe, încât n-am să-l mai pot aduce înapoi atunci când voi fi pregătită.”

  V-am arătat cine este Nicki, însă vă las pe voi să descoperiți cum a ajuns suspectă în cazul uciderii editorialistului Damon Blundy. Dar este ea cu adevărat vinovată? Dacă nu, cine e ucigașul? De ce a fost omorât Blundy?

“Cele mai mari greșeli le facem tocmai atunci când ne imaginăm că știm ce simt alții și când presupunem că facem ce-i mai bine pentru ei. În vreme ce nimeni nu ne cunoaște propriile nevoi mai bine decât noi înșine.”

“De ce pune toată lumea atâta preț pe sinceritate? Își pune vreodată cineva întrebarea: de ce e greșit să minți sau pur și simplu presupun cu toții că așa este? Ce-ar trebui să facem când lumea în care trăim se așteaptă ca noi să fim într-un fel anume, însă chiar nu putem?”

                                                         “Vreau un secret

   Vreau să am în viața mea ceva palpitant, un lucru despre care să nu mai știe nimeni. Nu neapărat ceva sexual, nu neapărat o aventură, dar cu siguranță ceva ce va trebui să țin secret față de toată lumea. Poate chiar ceva un pic periculos. Mi-ar plăcea să primesc răspunsuri de la cei care cred că pot fi acest secret. Aș vrea să găsesc un bărbat care, odată ce devine secretul meu, nu mă va lăsa să țin secrete față de el. Vreau pe cineva care nu se va da înapoi de la nimic pentru a afla până și cel mai mic secret al meu. Promit c-am să-i întorc favoarea.” 

   “Greșeală fatală” este o carte care merită citită, fiind suficient de captivantă si plină de mistere încât să fie o lectură atractivă. O recomand tuturor celor care îndrăgesc genul thriller psihologic și celor care sunt fani Agatha Christie.

Despre autoare:

   Sophie Hannah s-a născut în 1971 la Manchester. Între 1997 și 1999 a studiat la Trinity College, Cambridge, iar în perioada 1999–2000, la Wolfson College, Oxford. Este autoarea mai multor thrillere psihologice – Little Face (O păpușă sau alta)Hurting Distance, The Point of Rescue, The Other Half Lives și A Room Swept White – devenite aproape imediat dupa publicare bestselleruri internaționale. Little Face si Hurting Distanceau fost nominalizate pentru Theakston’s Old Peculier Crime Novel of the Year Award. O păpușă sau alta (Nemira, 2011) a fost, de asemenea, nominalizat pentru IMPAC Award. În anul 2004, i-a fost decernat marele premiu în cadrul festivalului de proză scurtă Daphne du Maurier, pentru povestirea „The Octopus Nest“. Sophie Hannah a publicat și cinci volume de poezie, studiate în prezent în învățământul superior din Marea Britanie. În 1997, volumul de poeme Pessimism for Beginners a fost nominalizat pe lista scurtă a prestigiosului T.S. Eliot Award.

 Cartea Greșeală fatală de Sophie Hannah a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă imagini: pinterest.com

“până şi cele mai importante lucruri pot fi uitate”

 

Rugul, de György Dragomán-când Isabel Allende o întâlnește pe Sofi Oksanen în Transilvania

Editura Polirom
Anul apariţiei: 2015
Titlul original: Máglya
Traducere: Ildiko Gabos-Foarţă
Nr. pagini: 344

 

    György Dragomán, de fapt Dragomán György – la unguri asta cu numele şi prenumele de-a-ndoaselea e chiar ceva ce aparţine specificului cultural, nu a încercat să fie impus comunistoid-organizatoric – este un tânăr scriitor maghiar născut în România, ce a devenit prin romanul său de căpătâi, Regele alb, unul dintre cei mai apreciaţi, premiaţi şi tălmăciţi în alte limbi, autori din Ungaria.

    Rugul a apărut în 2014, la aproape un deceniu după Regele alb – ce-a tot crescut în traduceri (s-au depăşit treizeci de limbi), aşa că poate fi considerat un roman de maturitate deplină al scriitorului şi publicarea lui, una în regim de vedetă locală.

   Povestea debutează într-un orfelinat, din perspectiva unei adolescente de 13 ani, Emma, odată cu apariţia bunicii sale despre care nu ştia nimic, venită să o revendice. Părinţii fetei nu i-au vorbit niciodată despre trecutul lor şi ivirea bătrânei în viaţa sa este o explozie de revelaţii, sentimente şi concepte noi.

   Retrasă în sine după moartea mamei şi a tatălui, Emma manifestă un comportament cvasi-autistic. Îşi exteriorizeză prea puţin trăirile, iar când o face izbucneşte în reacţii agresive sau violente. Încearcă să îşi îndepărteze din minte orice gând tragic despre decesul alor săi şi să ignore schimbările din jur, lăsându-se în voia valului şi adaptându-se amorf la orice nou mediu.

   Ajunsă în casa bunicii, magia şi vraja se strecoară în viaţa ei. Natural, firesc, la fel ca noii colegi de şcoală, prietenul biciclist cu un şoim pe umăr sau antrenamentele pentru orientare turistică şi alergările pe teren accidentat, ce le presupune noua activitate sportivă. Bunica sa are însuşiri paranormale şi ea pare să le fi moştenit şi să-i prindă trucurile magice foarte uşor.

   Posibilitatea de a comunica cu fantoma bunicului, citirea viitorului, influenţarea îndeplinirii dorinţelor, animismul, interacţiunea spirituală cu fauna, flora, insectele şi creaturile telurice care prind viaţă, toate se dezvăluie rând pe rând, ca făcând parte din panoplia vrăjitorească a bunicii ei. Seninătatea cu care le acceptă Emma şi uşurinţa cu care le deprinde, demonstrând că mereu au fost prezente în aura sa, acum fiind doar îndrumată în accesarea lor.

    În planul frust al realului, Emma a nimerit într-un orăşel de provincie încă afectat de proaspăta Revoluţie. Rănile ciocnirilor care au dus la schimbarea regimului nu s-au vindecat, societatea nu şi-a regăsit încă făgaşul normal. Conflicte stranii, referitoare la trecut, la atitudini politice sau trădări, pe care fata le percepe secvenţial, tulbură viaţa comunităţii. Pentru ea mult mai vii sunt contradicţiile de la şcoală cu colega de bancă impusă, Krisztina, sau îndrăgostirile succesive de Ivan şi Peter, dar chiar şi acestea ajung să fie influenţate de torentul subteran vijelios al antagonismului post-revoluţionar.

   Misterele ce stau în spatele acestei istorii zbuciumate, care include nu numai Revoluţia, dar şi perioada pogromurilor naziste ale celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi secretele personale, familiale, încep să se dezvăluie încet-încet în faţa ochilor fetei, ce ajunge nu numai să îşi cunoască astfel bunica, mama, tatăl, bunicul şi trecutul lor, dar şi să se maturizeze, să devină conştientă de locul ei în lume şi felul cum se raportează la societatea zăpăcitoare.

    Un mod aparte de a restaura amintirile sunt flashback-urile bunicii, care refac povestea încercării ei de a îşi salva în tinereţe prietena evreică de la deportare. Perspectiva sa are o curgere melancolico-fatalistă, cu verbele la persoana a doua acumulând fluența unui vis cu final ştiut, coşmaresc, imposibil de modificat. Umbrele trecutului se strecoară episodic în existenţa de azi, cu fiecare rememorare a bătrânei.

   Felul de a povesti din punctul de vedere al fetei este mai direct, mai simplu, mai sacadat, la persoana întâi, dar şi pe ea o însoţeşte un val de visare care atinge deseori planul real. Oniricul nu e parcelat clar şi conştiinţa Emmei glisează dintr-o dimensiune într-alta.

   Farmecele şi descântecele învăţate de la bunică au toate specificitatea locului şi pornesc de la gesturile milenare ţărăneşti, de a pregăti masa sau de a săpa în grădină, din comuniunea omului cu natura şi amestecarea fluidelor corporale, dintre care cel mai valoros e mereu sângele, cu ţărâna şi sevele plantelor. Vrăjile sunt privite nu atât ca modalităţi de a rezolva problemele complicate ale existenţei profane, cât drept posibilităţi de evadare în altă dimensiune a simţurilor.

 

    Însăşi localizarea orăşelului bunicii, în care este adusă Emma, nu are o geografie exactă. Istoria lui poate fi a oricărui burg minuscul sau sat mai măricel, transilvan, şi a niciunuia atestat. E inutil să încerci să recunoşti fapte reale istorice, scriitorul a creat din evenimente, în primul rând o atmosferă psihic apăsătoare, tulburările nu au corespondenţe faptice din vremea aceea, decât ca mari probleme tipic post-revoluţionare: securişti reciclaţi, muncitori manipulaţi, vânătoare de colaboraționiști ai vechiului regim – degenerând inevitabil în suferințe pentru nevinovaţi. Ceea ce se pierde în structurarea logică a unor confruntări politice se câştigă în analiza psihologică a personajelor, asupra căreia autorul se concentrează.

   Dacă e să fac vreun reproş romanului, ar fi cel subiectiv de a aborda universul feminin sensibil şi intuitiv, la cârmă cu un bărbat-autor. Este greu de conceput că ai putea să limitezi vreodată domeniul de vânătoare al unui scriitor, dar ar trebui să existe o auto-reţinere în a prezenta ca mascul perspectiva feminină adolescentină. Nu ştiu dacă György Dragomán are o fiică de vârsta Emmei şi cât timp a petrecut studiind-o pentru a-şi întrupa personajul (nu cred că i-ar fi permis ea … lol), oricum, rezultatul nu este convingător, chiar ţinând seama şi de trauma pierderii părinţilor. Personaja lui pare băiatul pălit de vertij din De veghe în lanul de secară, o creatură autistă care de abia înţelege ce se întâmplă în jur, fără nicio curiozitate feminină şi fără sentimente potrivite cu vârsta sau sexul ei. Nu s-a căzut de acord pe degeaba că fiecare ar trebui să scrie despre ce cunoaşte. În ziua de azi a devenit irelevant cum crede un scriitor-bărbat că gândeşte o fată. Pentru că, Slavă Domnului, sunt acum destule autoare femei care să ne spună ele ce le-a trecut prin cap la primul ciclu sau cum se simte vântul pe fese şi de ce sunt în pragul isteriei, nu se mai simte nevoia unui balzacian salvator epocal care să ne prezinte asemenea senzaţii intime fizico-psihologice ale altui gen.

   Există o puternică simbolistică animalieră şi insectivoră în carte, fără a fi atât de pregnantă încât să o integreze în vreun curent simbolist. Cel mai puternic leitmotiv dintre toate, fiind chiar cel al rugului. Simbol ce, de altfel, dă titlul volumului și revine de trei-patru ori pe parcursul istorisirii, definind de fiecare dată o etapă, o schimbare, o revoluţie, un nou început, o purificare.

    Rugul este un roman experimental, cuprinzând elemente simbiotice ale tuturor genurilor de creaţie epică sau lirică. Unul în care magia se scurge în realitatea minimalismului post-comunist şi îi reactivează farmecul şi tragismul trecutului. Pentru cunoscătorii marilor succese ale literaturii est-europene sau sud-americane, care au şi ele bestseller-urile lor internaţionale, cea mai bună recomandare este să remarci că în cartea lui Dragomán, Isabel Allende o întâlneşte pe Sofi Oksanen în Transilvania şi pun de-o şuetă în jurul focului, sub un cer magic. Pentru conformitate, autorul Rugului consemnându-le poveștile întrepătrunse.

Cartea Rugul de György Dragomán a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Sursa foto: Pinterest

Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului, de Giulietto Chiesa-recenzie

Editura: Corint

Colecția Istorie

Anul: 2016

Număr pagini: 192

Prefaţă: Roberto Quaglia

Cuvânt înainte: Vasile Ernu

Format: 200 x 130 mm

Traducere: Gianina Tivdă

 

   Conform dicționarului, fobia reprezintă „cea mai răspândită dintre tulburările de anxietate. Ea se manifestă printr-o frică iraţională, excesivă şi nejustificată în prezenţa sau anticiparea întâlnirii cu un anumit obiect, animal sau situaţie”. Nu demult am citit cartea „Putin. Biografia interzisă”, scrisă de Stanislav Belkovski, de aceea, a fost imposibil să ratez „Putinofobia”… poate pentru că versiunea lui Giulietto Chiesa avea toate premisele unei cărți cu perspective complet diferite față de ceea ce citisem înainte… așa am crezut înainte să încep să citesc.

   Giulietto Chiesa – despre care știam doar că este un renumit jurnalist italian – „a fost corespondent de presă la Moscova timp de 20 de ani pentru ziarele L’Unita și La Stampa. A colaborat cu principalele canale de televiziune italiene, printre care TG5, TG1 și TG3. Este comentator pentru cele mai importante televiziuni rusești și este singurul jurnalist italian citat de mai multe ori în autobiografia lui Mihail Gorbaciov, căruia i-a luat numeroase interviuri. Scrie pentru site-ul megachip.globalist.it. și este fondatorul și directorul televiziunii on-line Pandoratv.it. Specialist în politică internațională, cercetător în domeniul comunicării, a fondat mișcarea politică și culturală „Alternativa”. Printre cărțile publicate se numără La guerra infinita (2003), Superclan. Chi comanda l’ economia mondiale? (cu Marcello Villari, 2003), Barack Obush (cu Pino Cabras, 2011) și E arrivata la bufera (2015)”, se precizează încă de la prima pagină.

   Poate că numele autorului, „Chiesa”( biserică în limba italiană), l-ar putea eticheta pe acesta cu atribute de o înaltă pioșenie, însă adevăratul său caracter, relevat din cărțile și articolele publicate până acum, dar și din emisiunile TV, este unul de acerb teoretician al conspirațiilor. Implicat și în politica italiană, Chiesa, un fin cunoscător al comunicării interumane, devine un adevărat formator de opinii, foarte iubit și apreciat de publicul care îi urmărește cu maxim interes emisiunile sau materialele scrise… dar… așa cum spuneam la început… astăzi vom vorbi despre fobii, despre acele frici inexplicabile care se instalează în minte și devin una cu posesorul acesteia.

   „Putinofobia” tratează un subiect delicat, mai ales in actualul context geopolitic: frica Occidentului față de Rusia. Da, Putin e un subiect trendy astăzi, însă sentimentele Occidentului față de Rusia sau de fosta Uniune Sovietică au fost dintotdeauna de reticență, de anxietate, de frică. Ce s-a schimbat, totuși? S-au schimbat modalitățile prin care această frică (devenită, cu ajutorul media, fobie) este gestionată. Cu alte cuvinte, problema s-a acutizat; ceea ce părea să fie doar o stare de reticență, s-a transformat acum într-o adevărată obsesie, care, la momentul actual, poartă numele de „putinofobie”… iar în acest moment, merită să-l menționez pe Vasile Ernu (cel care a scris prefața cărții) care afirmă că: „cel mai grav lucru este atunci când facem dintr-un politician puternic, precum Putin, liderul unui stat cu vechi tradiții imperiale, un obiect al adorației sau fobiei. Putin nu trebuie nici iubit, nici urât, ci doar înțeles pentru a putea analiza lucid situația, pentru a putea construi o strategie și o tactică utile intereselor noastre. Avem noi astfel de analize sau de strategii? Mai degrabă nu, dar iată o carte care ne poate aduce cu picioarele pe pământ. Niciodată nu strică mai multă reflecție. Mai ales când este vorba de <sindromul Putin>”.

   Vasile Ernu este scriitor român, eseist, comentator politic. Și-a început studiile în URSS și le-a continuat în România. După debutul său literar, cu romanul „Născut în URSS”, cariera sa urmează o traiectorie ascendentă, care implică articole în numeroase publicații, dar și alte cărți și apariții la diverse emisiuni cu dezbateri politice.

   Analizând tendințele politicii mondiale actuale, există personalități politice remarcabile care împart lumea în două: Putin și restul lumii, subliniind puterea magnifică, dar și potențialul pericol pe care acesta îl prezintă. Giulietto Chiesa, din prisma experienței sale de jurnalist, dar și de atent cunoscător al comportamentului uman și al comunicării, nu face din „Putinofobia” un tratat stufos de analiză politică, ci încearcă să descrie un trend care se poate transforma într-un pericol, acela al obsesiei occidentale în raport cu Putin. Stilul folosit de Chiesa demonstrează nu doar faptul că acesta excelează în jurnalism, ci relevă și o excelentă abilitate de a se arăta obiectiv și transparent.

  Pentru că politica e un subiect extrem de delicat, iar Putin a ajuns un motiv de polemici și interminabile discuții, din cărțile scrise pe această temă, un lucru e clar: în jurul personalităților mondiale remarcabile există întotdeauna o prismă care reflectă publicului o variată paletă de modalități de recepție. Așa se explică de ce pentru unii Putin e un adevărat erou, un om puternic și echilibrat, în timp ce pentru alții e un real pericol.

   Așa cum explică și Vasile Ernu în prefața cărții, modul în care este privit un personaj politic de talie mondială depinde în foarte mare măsură de abilitatea media de a construi imaginea acestui personaj, de a-i atribui calități sau defecte care să declanșeze păreri pro sau contra din partea omului simplu. Cu alte cuvinte, manipularea e o strategie prin care fiecare om politic poate fi prelucrat în funcție de intențiile echipei din spatele său sau a adversarilor. Dar, nu pe strategii de manipulare aș vrea să insist, ci pe mesajul cărții și pe perspectiva lui Chiesa. Încă din titlu, am avut senzația că această carte nu e atât de mult despre Putin, ci mai mult este despre angoasele occidentului. Terorism, crize economice interminabile, calamități naturale… iată subiecte care pot deveni adevărate angoase nu doar pentru occident, ci pentru întreaga lume, iar în ultima vreme, perspectiva unor eventuale dezastre naturale pare să aducă la masa comunicării conducători care nu se au neapărat la inimă. Se pare că s-a irosit destul de mult timp teoretizând și insistând pe probleme de atribuire a ierarhiei mondiale, iar problemele legate de mediu s-au acutizat, ajungând la un nivel care face ca celelalte probleme să pălească.

   Din acest punct de vedere, cartea nu e doar despre Putin, nu e doar despre Rusia, ci e despre întreaga lume, despre Pământ văzut ca un întreg și despre incapacitatea umană de a se uni pentru a se salva din propriile greșeli.

   „Putinofobia” e o expunere a istoriei, o subliniere a unor evenimente istorico-politice esențiale în configurarea realității de astăzi. Giulietto Chiesa readuce în discuție elementul trecut, pentru a explica de ce această fobie este una inexplicabilă. Obiectivitatea lui Chiesa reiese nu doar din abilitățile sale de jurnalist, ci și din munca sa de cercetare, rezultatul fiind o analiza profundă, bine punctată, cu argumente solide, totul într-o carte ușor de asimilat. Chiesa nu este singurul scriitor care publică o carte cu acest punct de vedere, câștigându-și astfel simpatia unora, dar și antipatia celor care văd în Rusia și în Putin un dușman atât de aprig, încât să declanșeze o adevărată fobie.

   Cartea nu este foarte voluminoasă, stilul informativ este lejer și ușor de asimilat, autorul spune multe în cuvinte puține (dar potrivite).

   Recomand cartea pasionaților de istorie, celor care vor să citească și altceva decât critici acide la adresa Rusiei și a lui Putin, celor care vor să se informeze din multiple surse pentru a avea o viziune amplă asupra actualelor circumstanțe.

Cartea Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului de Giulietto Chiesa a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.

Fata dinainte, de J.P. Delaney– suspans la superlativ, într-un thriller de calitate(recenzie)

 

Titlu original: The Girl Before

An apariție: 2017

Autor: J.P. Delaney

Categoria: Literatura Universală

Colecție: Buzz Books

Editura: Litera

Traducere: Mihaela Buruiană

Nr. pagini: 379

   Mi s-a întâmplat de multe ori să citesc o carte și personajele sale să-mi bântuie visele multe zile după aceea. Când am început să citesc „Fata dinainte” știam deja că avea să fie un roman thriller, însă nu m-am așteptat ca tensiunea acțiunii să devină atât de acută.

   După ce am citit părerile unor scriitori celebri și a unor publicații pe măsură, m-am întrebat care avea să fie elementul surpriză în toată această poveste și ce avea să aducă nou acest titlu pe piața genului thriller. Iată părerile despre care vă spuneam:

„Surprinzător, uimitor și, mai ales, ingenios – un roman de suspans psihologic desăvârșit.”  Lee Child

„Fascinant! Un roman pe care nu îl poți lăsa din mână, așa cum nu am mai citit de mult în ultimii ani. Plin de răsturnări de situație și cu un final care nu trebuie ratat!”  Lisa Gardner

„Suspans psihologic de cea mai bună calitate… un thriller foarte ingenios.” The Bookseller

„Un roman fermecător, magistral construit… garantat să uimească.” Booklist.

   Subiectul este unul demn de un scenariu de film (de altfel, povestea este deja în curs de ecranizare și aștept cu nerăbdare să văd dacă regizorul va reuși să capteze emoțiile la fel de intens cum o face cartea): o casă din centrul Londrei își așteaptă chiriașa. Aparent, totul e simplu… doar că într-un thriller bine lucrat, nimic nu e simplu. Ceea ce e în aparență banal, se transformă curând într-o serie de evenimente frapante, condimentate cu doză dublă de suspans…

   Cine e J.P. Delaney, autorul acestui thriller care te face să-ți crească pulsul? Numele este un pseudonim al unui scriitor cu o prolifică carieră în genul thriller, iar cartea va fi ecranizată de regizorul Ron Howard, câștigător al Premiului Oscar.

    Așadar casa, denumită One Folgate Street, este o superbă construcție, într-o zonă de invidiat din Londra. E tot ce și-ar fi dorit Jane: stil minimalist, arhitectură deosebită, tehnologie ultramodernă. Dar… totul are un preț… și când spun asta, nu mă refer la prețul chiriei, ci la evenimentele prin care trec chiriașele acestei case, supravegheate în permanență de către proprietar. Cu vădite tulburări psihice, acesta impune reguli (cunoscute drept „regulile casei”). Pentru o atentă monitorizare, chiriașa trebuie să poarte mereu o brățară. Iată și alte reguli impuse de către ciudatul proprietar: „fără copii, fără animale, fără imagini sau decoraţiuni, nu ai voie să arunci  haine pe podea”. Și pentru că ar fi prea simplu să fie doar asta, eventualele chiriașe trebuie să completeze un chestionar cu întrebări cel puțin bizare, pentru ca apoi să treacă la proba interviului cu ciudatul proprietar, pe nume Edward.

   Emma și Jane sunt două tinere care au fost chiriașe ale acestei case, însă în perioade diferite, iar autorul țese povestea în două planuri alternative, în care versiunea Emmei este urmată, în capitolul următor, de către versiunea celeilalte fete. Procedeul acesta, de alternare a firului epic, este destul de greu de realizat, însă tocmai aici se observă abilitatea autorului de a ține în frâu piesele de puzzle și de a crește doza de suspans până la cele mai înalte culmi… și reușește acest lucru foarte bine.  

    Așadar… Emma și Jane… amândouă chiriașe ale ciudatei case, în perioade diferite. Poveștile lor au în comun un element esențial: trauma. Dincolo de faptul că au în comun gustul pentru simplitate și eleganță, ambele tinere au în trecutul lor evenimente greu de gestionat din punct de vedere psihic. Jane și-a pierdut copilul, iar pe fondul suferinței a rămas și fără job, iar Emma se luptă cu teribila frică pe care a marcat-o când a fost jefuită. Amândouă sunt dispuse să uite trecutul și să înceapă o viață nouă, într-o altă casă… și chiar așa va fi, dar nu în sensul în care și-au dorit ele.

    Povestea celor două tinere este expusă în capitole intercalate, iar totul devine, încă de la primele pagini, o cursă plină de suspans, o teribilă goană în care nu mai contează decât aflarea răspunsurilor la întrebarea: cine este acest Edward, proprietarul casei… și mai ales ce intenții se ascund sub aceste inexplicabile cerințe de respectare a regulilor casei?! Este el doar un arhitect extravagant sau e doar un om al cărui psihic este măcinat de obsesii? Toate acestea și nu numai, le veți afla citind cartea „Fata dinainte”.

   Personajele sunt pline de mister… așa cum numai într-un thriller de bună calitate pot fi. Edward, celebrul arhitect alege drept chiriașe numai tinere care să semene foarte bine cu soția lui (moartă în condiții misterioase); el este întruchiparea obsesiei pentru perfecțiune, vrea să i se acorde șansa de a dovedi că este bărbatul perfect. La fel ca soția lui Edward, Emma moare și ea în condiții bizare… apoi e rândul lui Jane să devină chiriașa casei. Dacă va avea și ea același destin ca și celelalte două femei sau nu, aflați citind cartea.  

   Stilul este extrem de alert, ca într-o cursă periculoasă de descoperire a adevărului, de salvare a vieții.

   Iată câteva citate:

Dacă pereții ar putea vorbi, One Folgate Street mi-ar spune ce s-a întâmplat aici. O să-mi satisfac curiozitatea, hotărăsc eu, dar în secret. Și odată ce trimit fantomele astea să-și găsească liniștea, n-o să le mai aduc înapoi. N-o să mai vorbesc cu el despre ce am aflat”.

„-Și o să mă întorc, zice el, pentru o noapte sau două când o să pot. Mai aruncă o privire prin casă, la spațiile deschise, luminoase. O să mă gândesc la tine, zice el arătând spre mine. Îmbrăcată așa. Locuind așa. În felul pentru care a fost concepută casa asta.

-Devin puțin obsedat de tine, Emma, adaugă el.

-Numai puțin?

-Poate că pauza asta o să ne prindă bine.

-De ce? Nu vrei să fii obsedat de mine?

-Obsesiile mele nu sunt niciodată sănătoase, zice el încet”.

    Fără îndoială, „Fata dinainte” este un thriller de bună calitate, unul în care gradul de suspans atinge cote foarte înalte. Acum, după ce am citit cartea, aștept cu nerăbdare și ecranizarea, în regia lui Ron Howard, câștigător al premiului Oscar.

   Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.   

Cartea Fata dinainte de J.P. Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

,,Zona aceea devenea una interzisă, n-avea dreptul să între în ea. Pare o absurditate ce spun, dar aşa gândeam. Iar ea insistă să între. Fisurile existente la început au devenit crăpături şi prăpăstii."

Orbi în tranziţie, de Stelian Ţurlea-Librex Publishing-recenzie

   Am citit câteva romane scrise de Stelian Ţurlea, iniţial romane poliţiste: ”Greuceau (roman cu un poliţist)”, Caz închis”, ”Săptămâna nebună”, ”Crimă la Torino”. Apoi romane de altă factură, cu întâmplări din viaţă, dar la fel de interesante şi atractive: ”Ieşi din viaţa mea”, ”Trei femei”, ”Iubire interzisă”.

   Dar romanul “Orbi în tranziţie” m-a surprins plăcut. Nu mă aşteptam la un astfel de “love story”, pentru că la prima vedere asta pare. Pe urmă, la o privire mai atentă, îţi dai seama că cele două personaje par mai degrabă două comete, sau două stele, pe acelaşi cer al perioadei de tranziţie. Rar şi scurt în drumurile lor se intersectează pentru o seară sau câteva ore, dar de cele mai multe ori fiecare gravitează pe drumul ei.

    Autorul scrie romanul pe două planuri, din două puncte de vedere: al lui, numit Popeye şi al ei, al Ligiei pe care autorul o numeşte de fiecare dată ”Ligia-cea-subţire-cu-părul-lung-şi-negru.”
    Unele personaje se regăsesc şi-n romanul anterior, apărut în 1997 ,“Fă-ţi patul şi dormi!”, dar din poveştile şi referirile lui Popeye putem înţelege povestea.

    Nu prea ştiu cum aş putea să vă povestesc romanul, dar cred că cel mai bine este să vorbim despre personaje, despre vieţile, trăirile şi gândurile lor, despre cum îşi amintesc lucrurile sau cum percep realitatea debusolantă a acelor vremuri.

 Ligia provenea dintr-o familie de intelectuali, dar timpurile, cu încercările lor, lăsaseră urme adânci. Străbunica, profesoară de matematică la cel mai bun liceu din oraş, străbunicul un inginer strălucit, locuiau într-o casă cu glicină în Cluj, oraş în care erau multe disensiuni între români şi unguri. La sfârşitul războiului şi venirea comuniştilor ungurul Arpad, un oportunist care se va strecura în orice regim, le ia casă, străbunica locuind în mansardă. Apoi fiica ei, prima Ligia, se căsătoreşte cu un ofiţer, care din erou, în vremurile tulburi de atunci, ajunge duşman al poporului şi este închis. Ligia naşte o fetiţă, pe care o botează tot Ligia, este în final arestată şi ea şi moare în închisoare. Aşa că străbunica îşi creşte nepoata, dar blestemul pare că le bântuie în continuare. Nepoata rămâne gravidă cu un student, arestat pentru că l-au prins ascultând Europa Liberă.

     La naşterea ultimei Ligia (eroina noastră), nepoata moare aşa că străbunica, singură şi ea de acum, trebuie s-o crească. La moartea străbunicii Ligia merge şi locuieşte câţiva ani cu Moş Nibi fratele mai mic al străbunicului ei. Aici îl cunoaşte pe Popeye, şi-n lungile lor plimbări îşi povestesc vieţile, visele, speranţele, şi se îndrăgostesc. Dar moartea lui Moş Nibi o găseşte debusolată de realităţile vieţii, de poveştile despre străbunii ei, de faptul că nu mai are pe nimeni, aşa că pleacă, dispare fără a spune cuiva unde merge. Amintirile şi durerile o duc la Cluj, la casă cu glicină, unde va locui ceva timp în mansardă. Familia lui Arpad nu are curaj s-o scoată şi de acolo. Îşi întâlneşte colege de şcoală, încearcă să-şi caute de lucru, dar în vremurile de dinainte de revoluţie nu era uşor. Arpad cel tânăr o violează, dar ei îi este frică să-l reclame, urmare a fricii ancestrale inoculate de poveştile străbunicii. Totuşi îşi revine..

Dacă supravieţuisem până atunci, voi fi în stare să supravieţuiesc mereu, orice mi se va întâmpla. Am fost mândră de mine. Îmi revenisem.”

    Se ambiţionează, îşi caută de lucru, apoi singurătatea o determină să accepte o relaţie, deşi în gândul ei discuta mult cu Popeye, pe care, fiindcă îl văzuse prea puţin, îl idealizează:

 

“Dar chiar peste toate ar trebui să spun că în lunile acelea de singurătate mă gândisem de multe ori la tine, nu ştiu de ce, mi te imaginam povestindu-mi exact cum se întâmplase când umblam aiurea pe străzile oraşului tău, de parcă ai fi vrut să mă ajuţi de departe şi ajunsesem să mă îndrăgostesc de tine.

    Omul cu care a avut relaţia, chiar dacă aceasta se încheiase, o ajută mult, ea continuându-şi facultatea. Doar că ea se simte din ce în ce mai mult o întreţinută şi hotărăşte să plece din oraş, exact când încep revoltele.

    Rămâne şocată când începe revoluţia, nu mai înţelege nimic, îi vedea pe foştii comunişti sau securişti în noile structuri. Aşa că de frică pleacă din oraş, fuge din nou şi ajunge la Bucureşti.

 

De ce mai ieşiseră în stradă, dacă tot cei dinainte erau în frunte?
    Seara m-am hotărât să plec din nou din oraş, simţeam că mă sufoc, mi se părea minciuna prea mare. Acum cred că am greşit, trebuia să rămân şi să ies în faţă, să spun lumii ce ştiu. Dar atunci îmi era frică…”

    Bucureştiul, un oraş imens, o sperie, dar îşi aminteşte de fratele nelegitim al străbunicului ei, ajuns un avocat de succes, acum pensionat, care o ajută. Băieţii lui gemeni erau plecaţi din ţară, amândoi profesori la Harvard şi el rămăsese singur. Urmează anii de şcoală, serviciu, iubiri, trădări. Până îl reîntâlnește pe Popeye, deşi parcă sunt amândoi mereu în contratimp.

   Povestea lui Popeye e la fel de ciudată.
    După ’90, după Piaţa Universităţii, revista care-l trimisese la Paris nu-l mai primeşte. Începe să lucreze orice găsea, inclusiv la căratul pachetelor cu ziare, noaptea, la Casa Presei. În nopţile acelea cunoaşte un tipograf bătrân, de care se ataşează şi cu care stă foarte mult de vorbă. Acesta îl învaţă multe lucruri despre tipărire, corectură şi chiar scrierea unui articol. Citeşte mult şi cu nesaţ ziare, dar mai ales cărţi. De multe ori Popeye chiar se gândea că ar putea şi el să scrie o carte:
   

 “Mă pomeneam gândindu-mă cum aş fi scris eu cutare carte sau cum l-aş fi descris eu pe cutare personaj cu care adormeam în minte într-un târziu. Uneori simţeam că-mi ard degetele să scriu ce-mi trecea prin cap. N-am făcut-o niciodată, mi se părea o iluzie, o himeră, nu mă vedeam scriind altceva decât articole. Dar continuăm să visez.”

     Tot bătrânul tipograf îi face cunoştinţă cu un poet care îl ia la revista lui culturală să facă corecturi, şi-l convinge că ar fi un bun ziarist. Aşa ajunge la un ziar nou deschis, alergând bezmetic după ştiri, aflând multe lucruri de la oamenii străzii, scria mai ales în parc, dar meseria îi plăcea din ce în ce mai mult.
   

“Scriu în parc şi când dă frigul şi cad frunzele. Atunci îmi place cel mai mult, nu e mai nimeni în jur, am impresia că sunt stăpânul lumii.”

    Între timp mama lui se îmbolnăveşte, Popeye ştie că dorinţa ei cea mai mare e să-l vadă la casa lui. Cunoaşte o fată de vârsta lui, Ianina, se căsătoresc şi au un băieţel. Se simte bine cu ea şi crede c-o iubeşte. Mama lui moare, are loc mineriada. Popeye este acolo printre mineri, sigur că în spatele lor e cineva care-i dirijează. Stă de multe ori de vorbă cu ei, le ascultă poveştile şi doleanţele, dar apoi bătăile din piaţă, gloanţele trase de scutieri, oamenii bătuţi, totul îl marchează. Curând se mută la alt ziar şi apoi la un post important de televiziune.
    “Adevărul pe care îl căutăm eu nu există. Sau nu ştiam unde să-l caut. Atunci am simţit cum se sfâşie ceva în mine. N-aş putea spune ce anume. Dar atunci aş fi vrut să fi trăit în altă ţară.”

    Şi pentru el meseria ajunge pe primul loc, mai importantă ca familia, mai rău ca o amantă. Separă cele două vieţi între ele, dar Ianina îl bănuieşte de infidelitate, îl urmăreşte, îl hărţuieşte făcând ca orice sentiment pe care-l avea pentru ea să dispară:
 

 “

Zona aceea devenea una interzisă, n-avea dreptul să între în ea. Pare o absurditate ce spun, dar aşa gândeam. Iar ea insistă să între. Fisurile existente la început au devenit crăpături şi prăpăstii.
   Nu mă interesa iubirea ei.
   N-o mai voiam.
   Nu eram în stare să-i spun asta.”

    Ianina se mută cu băiatul la ai ei, Popeye îl vizitează foarte des, vrea să divorţeze. Dar Ianina nu acceptă nici o discuţie referitoare la divorţ, ameninţându-l că nu-l mai lasă să vadă copilul:
   “Iar dacă o faci împotriva voinţei mele, o să mă străduiesc să nu-ţi mai vezi băiatul niciodată!
   În clipă aceea cred că am urât-o. Mult mai târziu am înţeles-o, dar atunci inima mea era deja goală.
   N-am mai deschis subiectul niciodată.”

    Cu timpul Ianina îi devine indiferentă, dar se complace în situaţia asta, cu toate că ea încearcă de-a lungul anilor să se împace:
   “Aşa au trecut anii. Cu timpul îmi era indiferent ce face. Mă obişnuiam să fiu singur. Mă obişnuiam cu gândul că eşuasem din nou.”
  Popeye lucrează în televiziune, evenimentele multe, interesante, incitante, nu-i mai lasă loc de viaţă personală.
    Acum e momentul când Ligia şi Popeye se reîntâlnesc. Dar sunt şi nu sunt împreună…
   Fiecare cu munca lui, cu viaţa lui, cu priorităţile lui. Când se întâlnesc se iubesc, se simt bine, dar oare e destul?
    Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre povestea celor doi, o poveste frumoasă, puţin tristă, dar foarte reală.

    Vă sfătuiesc să citiţi cartea. Este mai mult decât un “love story”.  Este un cumul de poveşti de viaţă şi o frescă a societăţii acelor vremuri.

Librex.ro

Cartea Orbi în tranziţie de Stelian Ţurlea a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
16

„Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara e tot acolo?"

Legendele șefului de gară, de Adrian Petru Stepan-recenzie

Redactor: Diana Crupenschi/Tehnoredactare –  Constantin Niță

Corectură: Adrian Crețu

Editura: Streamland, 2017

Nr. pagini: 125

  „Adrian Petru Stepan (n.1978) a studiat Dreptul și civilizația Europei Centrale, însă este pasionat de istoria Europei meridionale și a Orientului Mijlociu. Printre litigii ori articole de drept, își găsește timp să scrie și cărți de ficțiune. Este autorul a două romane: Fiecare zi e uimitoare și Crepuscul.”

     Legendele șefului de gară este a treia carte publicată a lui Adrian și pe care eu am avut ocazia să o primesc chiar din mâna autorului. Am obiceiul să încep cu informații despre autor, dar astăzi nu vă repet ceea ce este scris deja în prezentările  primelor două romane și în interviul autorului. Astăzi vă spun despre autor că este o un om simplu, cald, sociabil și talentat. Să nu uit… e timișorean de-al meu ! ☺

   De fiecare dată când citesc o carte a autorului am o surpriză, toate sunt diferite atât ca subiect cât și ca scriere. Când mă gândesc că deja m-am obișnuit cu stilul diferit al autorului, mai scoate o carte si realizez că nu pot anticipa ce stil abordează.

  

„Nu multe ore mai spre noapte, după ce și-a tras pătura peste trupul gol strălucind în lumina felinarelor de pe peron, mi-a mărturisit că mă potriveam ca nuca în perete în costumul meu fit în gara asta bătrână. O surprinsese totuși faptul că nu eram înțolit ca un cocalar, ci respectând canoanele franțujilor în ale modei. Mă văzuse ca pe un personaj, adică un ins ieșit din tipare, cineva demn să îi adreseze o întrebare.”


    Legendele șefului de gară este o poveste de suflet în care șeful de gară povestește viața lui și pasiunea față de trenuri. Toți avem pasiuni ( eu ador mașinile), dar șefu’ nostru din carte e pasionat nu doar de trenuri ci și de istoria lor, de cărți, de oameni, de locuri și de femei.

    În căutare de aventură un grup de copii pornesc să caute o comoară, găsind monede vechi în apropierea orășelului de provincie în care locuiesc. Peste ani unul dintre copii ajunge șef de gară în orașul natal. Aparent duce o viață banală, singura aventură fiind relația cu Ella, o femeie măritată cu un aer misterios. Ea fiind una dintre puţinele persoane care mai coboară în gara parcă uitată de timp. Aproape o ruină la început și renovată de când tânărul e șef de gară. Bineînțeles obținerea de fonduri se dovedește o nouă aventură pe care trebuie să o descoperiți singuri.

 „Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara e tot acolo?

  Telefonul tremurase încet la primirea celor trei propoziții. Ella zâmbea dintr-o fotografie nouă din care te frapează ochii verzi. Femeia cu ochii verzi niciodată să n-o crezi. Era o vorbă a bunicii.”

    Deși această carte este scurtă, autorul a surprins foarte multe tablouri ale vieții cotidiene. Aparent o carte autobiografică a șefului de gară, dar surprinzând în puține pagini situații, trăiri, relații.

   De data aceasta autorul vine cu noi descrieri necenzurate, un limbaj mai libertin păstrând o anumită eleganță până și în scenele fierbinți.

   Atât în Legendele șefului de gară, cât și în Fiecare zi e uimitoare autorul descrie o relație tată-fiu apropiată și plină de amintiri. Povești ale copilăriei din perioada de după comunism. Mi-am adus aminte de țigările Snagov pe care și tata le fuma, de jocul de cărți numit Cruce , pe care și acum îl îndrăgesc (deși rar mai am ocazia sa-l joc), de momente ale copilăriei plină de aventură, impresii, oameni și povești care ne formează ca persoane.

 

„De-a lungul copilăriei și adolescenței mele am avut mai multe rânduri de prieteni, dintre care unii s-a întâmplat să îmi fie alături pentru mai multă vreme, iar alții câteva luni.”


   Fiecare pagină ne spune o poveste, câteodată o amintire, altă dată o aventură sau chiar o poveste de dragoste. Pasiunea pentru trenuri, pentru istorie și descrierile detaliate duce cititorul în lumea copilăriei care se trăia o dată.

   Legendele șefului de gară este o poveste frumoasă în care optimismul parcurge pagină cu pagină oferind aventuri și momente aparținând vieții, momente peste care trecem în zilele de azi cu viteză.

Toți avem secrete. Cred că ele pot vorbi cel mai bine despre cine suntem. Ceea e ascundem este doar al nostru,este, de fapt, ceea ce gramaticienii denumesc pronume personal la persoana întâi singular, acel eu pe care nu îl poate vedea nimeni așa cum este cu adevărat, despuiat de toate zorzoanele, măștile. Metaforele și dorințele auto-amăgitoare.”

    Mi-aș fi dorit să scriu mai multe citate, dar nu vreau să vă stric plăcerea lecturii. Recomand acest autor cu sinceritate.

Mulțumesc, Adrian!

   

 

“Oricine poate trăda pe oricine.”

     Sabia de sticlă de Victoria Aveyard-Editura Nemira-recenzie

Titlu original: Glass Sword

Traducere: Ruxandra Toma

Editura Nemira

Colecția Young Adult

Data apariției: aprilie 2017

Nr. de pagini: 544

Gen : young adult, fantasy, dystopia, romance

Seria Red Queen : 1. Regina Roșie – Red Queen(2014); 2. Sabia de sticlă – Glass Sword(2016); 3. King’s Cage 2017)

     Al doilea volum din captivanta serie Regina roșie prezintă conflictul violent dintre armata tot mai numeroasă de rebeli roșii și lumea stăpânita de argintii.

  Cu sânge roșu, dar cu o putere mai periculoasă decât ale argintiilor, aceea de a controla fulgerul, Mare a devenit o armă pe care Curtea Regală încearcă să o controleze. Însă atunci când scapă de Maven, prințul și iubitul care a trădat-o, descoperă că nu e nici pe departe singura așa.

   Misiunea ei este acum să-i recruteze pe alții la fel ca ea, pentru ca împreună să lupte împotriva ordinii nedrepte care li s-a impus.

      Lacrimi, durere, supărare – aceste simțăminte le trăiesc în momentul de față. Sufletul și mintea îmi sunt parcă blocate. Mă simt tristă, îndurerată, și numai gândul că povestea nu s-a terminat definitiv, mă face să sper că vor veni și vremuri mai bune pentru eroina seriei Red Queen. Încerc să mă desprind de poveste, să nu mă mai gândesc la ce s-a întâmplat la finalul acestui volum și nu prea reușesc.

     Evenimentele petrecute la finalul primului volum -“Regina Roșie”,  m-au îndemnat să citesc cât mai repede continuarea. Voiam să aflu ce se întâmplă mai departe cu Mace și Cal, după ce au fost salvați de gruparea “Garda Stacojie”, cum se vor comporta rebelii în preajma “prințului decăzut”, și ce planuri machiavelice vor mai pune la cale Maven și Elara. Îmi doream ca volumul doi să fie la fel de interesant ca precedentul și, până la urmă, am descoperit, cu imensă bucurie, că “Sabia de sticlă” este mult mai bună, mai captivantă și incitantă decât “Regina Roșie”.  

    Și de această dată avem parte de multă acțiune, intrigi complexe, trădări, aventuri pline de neprevăzut, dar toate au fost parcă în doză dublă, iar întorsăturile de situație sunt de necrezut!  

    După cum ați aflat deja din primul volum, lumea lui Mare Barrow, protagonista seriei, este împărțită în două, după culoarea sângelui: cei cu sângele comun, roșu, îi servesc pe cei cu sânge argintiu, elita societății, cei care sunt dotați cu puteri supraumane. Însă eroina noastră descoperă că, din cauza unei mutații speciale, este atât roșie, cât și argintie, având niște puteri nebănuite. Nu are doar abilitatea de a manipula energia, ci poate să o și creeze. Ca să ascundă adevărul, dar și pentru a o folosi ca pe o armă împotriva celor din Garda Stacojie, un grup de rebeli roșii, regele o obligă să mintă și să joace rolul unei doamne dintr-o Înaltă Casă pierdută, cu o putere impresionantă, și o silește să se logodească cu fiul lui mai mic, Maven, ajungând astfel o prințesă argintie. Însă Mace este trădată chiar de cel pe care îl considera un bun prieten și, atât ea, cât și Cal, fiul cel mare al regelui, sunt considerați trădători și condamnați la moarte. Din fericire, sunt salvați în ultima clipă de gruparea Garda Stacojie.  Și astfel ajungem la tema cărții de față.

     Acțiunea din “Sabia de sticlă” se continuă de unde a rămas în “Regina Roșie”, imediat după ce Mare și Cal au fost salvați din arena de luptă de rebeli, prințul este luat prizonier și se descoperă că Shade, fratele eroinei nostre, nu este deloc mort așa cum s-a crezut inițial. Și toți au în minte un singur gând: să-l ucidă pe Maven, noul rege din Norta.  

   Însă Mare știe foarte bine că Maven va pleca în căutarea lor, însoțit de întreaga furie a soldaților lui, a mamei sale și a noii sale coroane și că sunt șanse ca el să le ceară celor din Garda Stacojie să îi predea în schimbul vieții lor, dar acest lucru nu trebuie să se întâmple. Atât ea, cât și Shade, sunt deosebiți, având anumite abilități și pot să-i protejeze pe cei ca ea. Iar prințul este singura lor șansă de salvare.  

Valorez mai mult decât toți ceilalți, mai mult decât măștile și bandajele roșii. Shade și cu mine trebuie să rămânem în viață – dacă nu pentru cauză, măcar pentru ceilalți. Pentru sutele la fel ca noi de pe listă – corcituri, anomalii, monștri, absurdități cu sânge roșu și argintiu – care cu siguranță că vor pieri dacă noi dăm greș.

Nu sunt nici conducător de armată și nici strateg, dar logica ei este evidentă. Eu sunt fetița cu fulgerele – sunt electricitate vie, un fulger în formă de om. Oamenii îmi cunosc numele, știu cum arăt, știu ce sunt în stare să fac. Sunt valoroasă, sunt puternică, iar Maven va încerca prin orice mijloace să mă împiedice să ripostez. Nu știu cum m-ar putea apăra fratele meu de regele ăsta degenerat, chiar dacă seamănă cu mine, chiar dacă este cea mai rapidă ființă pe care am văzut-o eu vreodată. Dar trebuie să cred că așa va fi, cu toate că pare un miracol. La urma urmei, am văzut atâtea lucruri imposibile. Dacă am scăpa din nou cu viață, ar fi cel mai mic dintre ele.”

    Dar va putea Mace să aibă încredere în Garda Stacojie, dar și în fratele si vechiul ei prieten – Shade și Kilorn? Ea nu a uitat dezastrul provocat de încrederea ei, de prostia ei și de situația în care o aduse Maven. El o învățase “cât de mare este prețul pe care trebuie să-l plătești atunci când ai încredere în cine nu trebuie”. Și nici nu se poate baza pe Cal. E prizonier, un argintiu, un dușman care i-ar trăda dacă ar putea, dacă ar avea unde să fugă.

       “Oricine poate trăda pe oricine.”

[quote_box_center]“Ne unește o alianță, una neobișnuită, făurită din sânge și trădare. Suntem legați, conectați și luptăm împotriva lui Maven, împotriva tuturor celor care ne-au amăgit, împotriva lumii care se află pe punctul de a fi sfâșiată din interior.”[/quote_box_center]

    Până la urmă, vorbele lui Mace se vor adeveri. Noul rege trimite pe urmele rebelilor o legiune de soldați. Însă nicio clipă ea nu s-a gândit că un suflet atât de strâmb ca al lui Maven poate plăsmui un plan atât de machiavelic. Vă puteți imagina cât de oripilată a fost Mace când a constatat că în fața armatei regelui au fost puși, pe post de scut omenesc, o legiune de roșii înlănțuiți?  

Cei din primul rând nu poartă uniformele de un cenușiu mat pe care le au soldații argintii instruiți de Cal. Cei din primul rând nici măcar nu sunt soldați. Ci servitori în haine roșii: eșarfe roșii, tunici roșii, pantaloni roșii, pantofi roșii. Atât de mult roșu îți dă impresia că toți sângerează. Iar în jurul gleznelor au lanțuri din fier, care zornăie când se lovesc de sol. Zgomotul lor îmi scrijelește auzul, acoperind urletul avioanelor, chiar și ordinele lătrate ale ofițerilor argintii care se ascund în spatele acestui zid roșu. Nu aud decât lanțurile.”

     Din păcate Shade este rănit, așa că nu le rămâne decât să fugă din calea celor doisprezeceze soldați arginții din casa Samos, în frunte cu Evangeline, cea care fusese aleasă la Turneul Reginelor, ca soție pentru Cal). Iar alături de ea, pășea țanțos, nimeni altul decât Maven.

Încă mai poartă coroana înflăcărată a tatălui său, deși aceasta nu are ce căuta pe un câmp de luptă. Probabil că vrea să arate lumii întregi ce a reușit să câștige doar prin minciuni, ce trofeu sublim a reușit să fure. Chiar și de la distanța asta, privirea lui încruntată și mânia lui clocotitoare mă ard. Focul din ele mă mistuie pe dinăuntru.

    Fiind la un pas să fie prinsă de arginții, Mace are parte de o imensă surpriză! Este salvată în ultima clipă de către Cal. Împreună cu Farley, Shade și Kilorn, fug spre mare, unde îi așteaptă o barcă submarină (mersiv) care îi va duce la o altă bază a Gărzii Stacojii, situată în larg, pe insula Tuck.  

    În curând, Mace află că organizația este mult mai complexă decât crezuse, iar Naercey nu este singura fortăreață a rebelilor, așa cum nici Farley nu este singurul conducător pe care-l aveau aceștia. De fapt, ea nici nu este comandantul adevărat, ci e doar un simplu căpitan. Mai sunt și alții ca ea, ba sunt încă și mai mulți deasupra ei. Însă, cea mai neplăcută veste este că … cel care îi conduce pe rebeli, este un colonel din Ținutul Lacurilor!

    Cum se poate așa ceva, când lacustrii sunt dușmanii de moarte ai celor din Norta, cei cu care sunt în război de aproape o sută de ani?  

Acum pricep rostul acelor uniforme de culoarea unui lac cu apă rece. Sunt soldați dintr-o altă armată, soldați ai unui alt rege, dar iată-i aici, alături de noi. Norta se află de un secol în război cu Ținutul Lacurilor, luptându-se pentru pământuri, hrană și glorie. Regii focului împotriva regilor iernii, cu sânge roșu și cu sânge argintiu. Dar se pare că zorii răsar pentru toți.”

      Nici bine nu ajung pe insulă, că imediat Cal este luat de lângă Mace și dus într-o cazarmă aflată sub apă. Temnița perfectă pentru un piroman precum el. Construită sub docuri, ascunsă în apele oceanului, păzită de uniformele albastre din subordinea colonelului, cazarma nu este doar o simplă închisoare, ci cuprinde și depozitul de armament, dormitoarele lacuștrilor, biroul și apartamentul colonelului. Inițial, lui Mace i s-a spus că tânărul reprezintă un pericol pentru Garda Stacojie și nu este loial cauzei lor și din acest motiv ar fi fost închis, dar nu cumva colonelul are de gând să se folosească de el și să facă o înțelegere cu Maven?

 

Cal este periculos, chiar și pentru tine. Dar eu știu mai bine decât oricine că nu mi-ar face niciodată rău. Nici măcar atunci când avea tot dreptul, nu mi-a dat niciun motiv să mă tem de el.

     Este unul de-al lor. Nu putem avea încredere în el. După ce Maven i-a răpit moștenirea și i-a pătat reputația, Cal nu ne mai are decât pe noi acum, chiar dacă încă refuză să recunoască asta.

    Valorează mult. Este general, prinț de Norta, cel mai căutat om din regat. Afirmația asta mă face să șovăi și îmi trezește un sentiment de spaimă. Dacă bărbatul cu ochiul plin de sânge se hotărăște să-l folosească pe Cal împotriva lui Maven – să-l dea la schimb sau să-l ucidă –, voi face tot ce-mi stă în putere să-l împiedic. Îmi voi folosi întreaga influență, întreaga forță, dar nu știu dacă va fi de-ajuns.”

    Deși are mari temeri în privința colonelului, Mace încearcă totuși să-l convingă într-un fel de faptul că trebuie să o ajute în misiunea de a-i găsi și recruta pe alții la fel ca ea, pentru că împreună să lupte împotriva ordinii nedrepte care li s-a impus. Însă atunci când acesta află că Julian, unchiul lui Cal, este cel care i-a furnizat lista cu numele celor care sunt născuți cu mutația care le dă anumite înzestrări speciale, colonelul este convins că bătrânul i-a dat lista cu un scop anume – ca să trimită Garda după potcoave de cai morți, intrând astfel într-o altă capcană, așa că o refuză.

    Însă Mace va mai primi o lovitură din partea celui mai bun prieten al ei. Și va ajunge să fie și ea întemnițată, alături de Cal. Dar, și de această dată,ei vor primi un ajutor nesperat. Kilorn, Farley și Shade îi vor ajuta să evadeze, apoi vor fura un avion și vor porni în căutarea celor asemeni lui Mace. Din păcate, Maven are cunoștință despre listă și cu siguranță că îi va omorî pe toți dacă nu îi vor găsi ei înaintea lui. Oare îi vor găsi la timp? Ce soartă vor avea rebelii? Cum vor evolua lucrurile între Mace și Cal?  

    Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu îndrăgitele personaje. Cartea are atât de multă acțiune, încât nici nu se poate povesti. De fapt, evenimentele prezentate de mine se petrec în doar primele 100 de pagini. Deci, vă dați seama că se pot întâmpla multe lucruri până la finalul volumului.  

     “Sabia de sticlă” este genul de poveste care îți taie răsuflarea, care te ține prins de la început până la final, cu o intrigă fantastică, cu numeroase întorsături de situație și un final absolut răvășitor.  

Cal nu este destinul pe care l-am ales sau pe care mi l-am dorit. Cal nu este decât o unealtă, ceva de care mă pot folosi sau de care se pot folosi alții împotriva mea. Și trebuie să mă pregătesc pentru ambele variante.”

    Nota 10

Cartea Sabia de sticla de Victoria Aveyard a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Foto: Pinterest

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ghidul vinurilor românești-recenzie

Autori: Cătălin Galan, Sergiu Nedelea, Răzvan Cruceanu, Oana Bică

Anul publicării: 2012

Editura: House of Guides Publishing Grup

Colecția: Gastronomica

Număr pagini: 112

   Să vorbim despre vin… această magică licoare care a fascinat omenirea din cele mai vechi timpuri. „Noaptea, iubirea şi vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat”, spunea Ovidius cu vădită înțelepciune, însă celebra băutură se pare că era deliciul petrecerilor încă din anul 5400 î.Hr. Cu această informație începe și cartea „Ghidul vinurilor românești”. Se pare că în munții Zagros din Iran a fost găsit un vas în care se presupune că s-ar fi odihnit licoarea magică pe vremea neoliticului.

   Dincolo de gustul magic al acestei băuturi, vinul a devenit în timp o caracteristică a anumitor regiuni care s-au dezvoltat tocmai datorită culturii de viță de vie și au devenit celebre, dând vinurilor rezultate, numele regiunilor. Nu doar aspectul economic al acestor culturi este important, ci și rolul de liant pe care vinul îl are în comunicarea dintre diferite culturi.

    Fără îndoială, vinul este apreciat în întreaga lume, indiferent de epocă. De altfel, cartea debutează cu un motto celebru al lui Baudelaire: „Cine bea doar apă are un secret de ascuns”.

    După un „Cuvânt înainte” scris de lector univ. dr. Cătălin Galan, cartea este structurată în cinci capitole: Istoria vinului românesc, Din vie, în pahar, Vin și preparate culinare, Producători români de vinuri și Enoturism.

    În primul capitol, autorii fac o complexă și detaliată istorie a vinului, chiar de la începuturile sale, după cum atestă datele cercetătorilor, analizând evoluția percepției umane asupra acestui magic lichid, dar și efectele sale asupra dezvoltării economice a lumii. Iată ce aflăm despre țara noastră: „Vița de vie este cultivată e teritoriile românești încă din preistorie (3000 – 2700 î.Hr). Pe baza vestigiilor arheologice de care dispunem, a devenit o certitudine faptul că începuturile culturii viței de vie pe teritoriul țării noastre se situează în Epoca Fierului„. Cu aceste cuvinte, putem lesne concluziona faptul că „la început a fost vinul…”. Tot în cadrul acestui capitol, citim despre ce a însemnat vinul în vremea în care Dacia a fost stăpânită de romani, aflăm despre cum au revoluționat romanii tehnicile realizării vinului, venind cu noi utilaje, dar aducând și noi soiuri pe care le-au cultivat. Evul Mediu este – din ceea ce ne informează autorii acestei cărți – perioada în care vinurie românești au luat denumirile localităților de baștină.

   O remarcă esențială este relevată pe tot parcursul acestei cărți, anume aceea că toate personalitățile celebre, de la începuturile omenirii și până astăzi, au numai cuvinte de laudă pentru licoarea magică. Iată ce spune Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „…pe toate celelalte bogății ale lumii le întrec viile alese, înșiruite pe o lungă fâșie între Cotnari și Dunăre”. Despre vinul Cotnari de astăzi, Cantemir spunea: „este vinul cel mai ales și mai bun dintre toate vinurile europenești”.

    La începutul secolului XX, schimbările detrminate de progresul tehnologic au declanșat un lăudabil proces de propulsare a țării noastre în topul țărilor cu vinuri de calitate. Este perioada în care ia naștere și conceptul de „specialist în viticultură”, renumiți profesori universitari cercetând perspectiva conceperii unor noi soiuri și a perfecționării celor vechi. Cu alte cuvinte, industria vinului românesc intră pe o pantă ascendentă și unele soiuri devin recunoscute pe plan internațional. După o expunere a regiunilor cultivatoare de vin din țara noastră, autorii descriu fascinantul drum al vinului, din vie până în pahar, analizând caracteristicile factorilor de mediu necesari obținerii unei culturi optime. Tot aici aflăm despre procesul fermentației cu caracteristicile sale, dar și despre cum se citește o etichetă.

    „De gustibus non disputandum” spuneau latinii (mari iubitori de vin și ei). Gusturile nu se discută, însă se analizează, așa că aflăm pe rând ce dă gustul dulce al vinului, care sunt substanțele care conferă gustul acru, de ce unele vinuri au gustul astringent sau acidulat. Mai aflăm că, în cazul vinurilor, vorbim de „familia de mirosuri” și ce corespondent au aceste mirosuri în aflarea caracteristicilor vinului.

   Vinul este partea intelectuală a unei mese, iar mâncarea numai suportul ei material”, spunea Alexandre Dumas – tatăl. Este lesne de înțeles că și acest renumit scriitor era un fan al celebrei băuturi și o aprecia la adevărata sa valoare. La fel se întâmplă și astăzi, când vinul nu este folosit doar ca băutură, ci și în prepararea diverselor feluri de mâncare. Atenție, însă! Nu orice fel de vin se asortează cu orice fel de mâncare! E nevoie de puțină iscusință și un strop de inspirație pentru a rezulta un preparat special, bine aromat cu un vin corespunzător. Dar, despre tainele vinului în preparatele culinare, aflați citind cartea! Și veți descoperi nu doar cum să asortați vinurile la diverse mâncăruri sau în ce preparate să adăugați un strop de vin, ci și cum să serviți vinul în funcție de anotimp!

    „Nu cred să fie ceva mai plăcut și mai desfătător la vedere ca rodul viței de vie”, susținea Cicero cu profunda sa înțelepciune… și mare dreptate avea! Pentru că viile, mai ales toamna, când rodul este gata de cules, sunt adevărate peisaje feerice, demne de așezat pe pânzele celor mai faimoși pictori. Aflăm apoi de domenii, podgorii renumite și soiurile de vin pe care le produc. Ultimul capitol este intitulat „Enoturism” și vorbește despre o latură relativ inovativă în țara noastră a turismului (deși în Europa și în alte zone din lume, există de multă vreme). Așa cum se întâmplă în alte țări, România ar putea fi vizitată de către turiști străini, nu doar pentru unicitatea mănăstirilor sau pentru peisajele uluitoare, ci și pentru viile noastre, pentru domeniile și podgoriile unde vinul românesc capătă viață.

    Deși nu este o carte foarte voluminoasă, e o carte în care informația este atât de bine structurată, încât ai putea spune că ai aflat totul despre vin.

    Pentru iubitorii de vacanțe speciale, în care să afle lucruri noi și să guste și câte un strop de licoare magică pur românească, cartea are și o secțiune cu date necesare pentru localizarea celor mai vestite zone cultivatoare de vin.

    Cartea este un „must-have” din biblioteca fiecărui român, oferind informații concise și complete. Cu alte cuvinte, e totul despre vin. Hai noroc!

Cartea Ghidul vinurilor românești este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

În căutarea destinului de Nora Roberts-recenzie

Titlul original: Tribute
Editura Lider
Traducere: Liviu Mateescu
Nr. pagini: 396
Anul: 2013
Gen: Romance, Romantic Suspense, Mystery

     În căutarea destinului a apărut sub titlul de Tributul: Scrisori de dragoste(vol. 1) și Tributul: Vise împlinite(vol. 2), a primit premiul RITA pentru cea mai bună Nuvelă Americană cu Puternice Elemente Romantice (2009) şi a fost ecranizată: Brittany Murphy și Jason Lewis au avut rolulile principale în filmul Tributul (2009).

     Dacă sunteţi familiarizaţi cu cărţile autoarei Nora Roberts, atunci vă veţi bucura câteva ore în compania celor care îşi caută liniştea. Chiar dacă nu mă pot considera fană, apreciez poveştile care sunt construite pe mai multe planuri ce transmit emoţii în doze echilibrate. Resentimentele, frustrările, problemele neterminate ale oamenilor şi lupta cu proprii demoni m-au impulsionat să mă las purtată de val şi să fiu alături de Cilla, Ford, Spock şi Janet-sufletul rătăcitor.

    Cilla McGowan a cunoscut succesul de mic copil, dar la un moment dat a decis să renunţe la Hollywood, faimă, lumina reflectoarelor și să se retragă într-un loc al familiei, să se regăsească. Cumpără fără să stea pe gânduri de la mama sa o casă în Virginia, bântuită de amintiri și de fantome, cea în care locuise bunica sa, faimoasa actriță Janet Hardy, şi îşi propune să o renoveze. Toți sunt surprinşi de gestul ei, dar Cilla a depăşit faza în care trebuie să o intereseze părerea altora şi pentru prima dată vrea să fie ea-o persoană normală. La început a fost doar un mic proiect ce ar fi putut fi restaurat, dar pe parcurs se răzgândeşte. Casa este un dezastru ce necesită urgent investiții serioase, dar spiritul bunicii sale o impulsionează și o motivează să persevereze.

   Poate că ar fi fost banală povestea dacă n-ar fi apărut în grafic bărbatul potrivit. Ford Sawyer îi este vecin şi trăieşte în colţul lui de rai alături de Spock, căţelul său-o combinaţie ciudată de mai multe rase. Cei care îl cunosc ştiu că este un apreciat artist grafician de benzi desenate. În timpul liber aşterne pe hârtie nu doar eroi fantastici inspiraţi din realitate, ci şi scenarii bine puse la punct.

    Vieţile lor se intersectează şi Ford nu se poate abţine să nu se inspire, să devină creativ atunci când o vede pe Cilla cum transformă o casă aflată în ruine. Deşi nu are habar de ceea ce face din punct de vedere tehnic, se simte prins în euforia acesteia şi îi propune să fie chiar ea personaj de benzi desenate. De la conversaţie şi până la atracţia fizică este chiar un pas, iar ei nu se sfiesc să flirteze, să converseze şi să profite de micile oportunităţi ce apar. Spock este câinele care vânează animăluţe imaginare şi vrea să lege prietenii cu cei care îi simte apropiaţi, reacţionând ca un adult. Chiar dacă zburdă, rolul lui pare să fie de mediator, mereu apare în scenă şi pufneşte de parcă ar avea propria opinie despre tot ce se petrece în jur.

    Şi dacă totul merge bine trebuie să apară în rutina de zi cu zi acele treburi nerezolvate care macină comunitatea. Micul orășel din Virginia se simte zguduit din temelii atunci când amintiri dureroase sunt scoase la iveală. Ceea ce nu știa Cilla este că ura macină multe suflete și trecutul nu poate fi lăsat în urmă. Este forţată de împrejurări să suporte consecințele generațiilor trecute, iar asemănarea cu bunica ei este ca un far strălucitor.

    Cilla este ca un mesager pentru Janet Hardy. Indiciile care i le oferă în vis, discuţiile care le poartă de parcă ar sta la o cafea cu cineva de suflet îi dau de gândit. Cu aproape treizeci de ani în urmă bunica ei este găsită moartă chiar în casa pe care Cilla o renovează ceea ce face pe mulţi oameni să speculeze pe seama evenimentului. Unii să fie tentaţi să îi regrete absenţa, iar pe alţii să ascundă cât mai bine urmele trecutului. În timp ce face ordine în casă, Cilla găseşte o carte în care sunt ascunse o serie de scrisori nesemnate. Aşa află că bunica ei era însărcinată cu un bărbat căsătorit şi intenţiona să păstreze copilul. Pentru Janet este o mană cerească şi poate o alinare. Pierderea unui alt copil într-un accident nefericit nu-i vindecase rănile, nici măcar de fiica ce o avea alături, mama Cillei.

    Încetul cu încetul vor apărea indicii la suprafaţă care vor deranja. Cilla nu renunţă la planul ei nici măcar atunci când casa îi este vandalizată, Steve-fostul soț va fi agresat fizic și la un pas de moarte. Se simte protejată pentru că are alături un tată care vrea să recupereze anii pierduţi, familia refăcută a acestuia şi pe Ford, vecinul care ajunge să fie mai mult decât un simplu spectator.

    În căutarea destinului este genul de lectură care te poate face să te gândeşti la propriile rădăcini şi în acelaşi timp să înţelegi că viaţa trebuie preţuită dincolo de aparenţe.  Moartea actriței Janet Hardy este doar un pretext pentru a înţelege că preţul plătit pentru faimă ajunge de multe ori să fie suportat de generaţii întregi.

      Dacă aşteptările voastre nu sunt prea mari, romanul În căutarea destinului vă poate o doză de energie şi cu puţin noroc s-ar putea să vă impulsioneze să vă gândiţi la redecorarea casei sau poate la relaxarea prin desen. Cu siguranţă veţi zâmbi sau vă veţi întrista pe alocuri de superficialitatea unor oameni, dar aşa este şi viaţa, plină de imperfecţiuni. Finalul acestui roman mi s-a părut îndelung aşteptat. Ajunsesem pe ultima sută de metri și mă tot gândeam cine pune bețe în roate. Cine îndrăznește să se joace cu răbdarea mea?

Cartea În căutarea destinului de Nora Roberts este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

    Jurnalul secret al Laurei Palmer, de Jennifer Lynch-recenzie

„SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.”

Titlu original: The Secret Diary of Laura Palmer

Twin Peaks Productions, Inc, 1990

Editura: Baricada

Colecția Horror 403

Twin Peaks 1

Anul apariţiei: 1992

Traducere de: Doina Lereanu

Număr pagini: 316

Gen: Horror, Fantasy

Cotație Goodreads: 3,59

    Cum tot a revenit la modă Twin Peaks, am ales să vă vorbesc despre o carte din universul creat de Mr. Lynch. Pentru cei care nu știu, Twin Peaks este un serial de mare succes, realizat la începutul anilor 1990. Regizat de David Lynch și Mike Frost, serialul a creat un precedent în cadrul genurilor horror și S.F. Pe vremea aceea, nu existau atât de multe seriale ca acum, iar genul horror nu fusese încă atât de mult exploatat. Twin Peaks este mai mult decât un serial; este fenomenul Twin Peaks.

   Pentru cunoscătorii serialului, nu va fi nevoie de multe explicații. Sunt convinsă că doar spunând titlul cărții, vor ști din start despre ce este vorba. Nu vor avea nevoie de introduceri (cine este Laura Palmer, de ce este atât de important jurnalul etc).

    Presupunând că unii cititori nu cunosc subiectul, voi spune câte ceva pe scurt: serialul începe cu găsirea cadavrului Laurei Palmer, o tânără foarte populară din orășelul Twin Peaks, de la granița SUA cu Canada. Agentul Dale Cooper vine să investigheze cazul, metodele sale fiind mai puțin convenționale; cum ajunge în oraș, este ghidat de vise ciudate, în care îi apar diverse personaje: un pitic, un uriaș, un om fără o mână. La scurt timp, are și viziuni. În plus, se zvonește că pădurea din Twin Peaks are o energie ciudată și că bufnițele… nu sunt tocmai bufnițe. Un punct cheie în investigație îl are jurnalul victimei. Jurnalul secret, pentru că mai avea unul de fațadă, care a fost ușor descoperit.

    După 25 de ani, s-a realizat o continuare a serialului.

    De curând, am aflat că serialul a fost urmat de o carte scrisă de fiica regizorului David Lynch, Jenniffer Lynch: „Jurnalul secret al Laurei Palmer”. Autoarea a ținut cont de faptele petrecute în serial, potențialul jurnal dezvăluindu-ne întâmplările de până la moartea Laurei.

     Cartea este scrisă exact ca un jurnal, la persoana I, dând un plus de credibilitate. Autoarea știe foarte bine să intre în pielea personajului-narator, stilul fiind, la început, al unei fete la vârsta pubertății, apoi al unei adolescente narcomane:

Fata care a început acest jurnal când a împlinit doisprezece ani a murit de mult, iar eu, cea care i-am luat locul, n-am făcut altceva decât să-mi bat joc de tot ce visa ea odată. Am șaisprezece ani, sunt cocainomană, mă prostituez pentru patronul tatălui meu, ca să nu mai amintesc de jumătate din nenorocitul ăsta de oraș și singura diferență față de săptămâna trecută e că acum o fac pentru bani.”

   Jurnalul ia naștere odată cu aniversarea Laurei Palmer, o fetiță de 12 ani ce-l primește în dar. Totul pare normal, Laura este foarte încântată, iar cititorilor nu li se pare nimic suspect: doar problemele firești ale unei viitoare adolescente: prima menstruație, compararea cu alte fete de vârsta ei, petrecerea aniversară, prietenia cu Donna, vizita verișoarei Maddy: „Azi totul a fost așa cum mi-am dorit, numai eu cu Donna, mama și tata. A, și bineînțeles, cu Jupiter, motanul meu. De dimineață am mâncat clătite cu mere, mâncarea mea preferată, și tone de pâine prăjită cu sirop de arțar.”

    Primul indiciu că ceva este în neregulă reiese subtil, dintr-un rând scris chiar de ziua ei: „P.S.: Sper că BOB n-o să vină la noapte.”. Pentru cei care nu sunt la curent, Bob este un personaj malefic din serial, un fel de spirit ce posedă oamenii și-i determină să comită fapte îngrozitoare.

   Pe parcursul înaintării în lectură, îl întâlnim pe Bob din ce în ce mai des, în chipuri din ce în ce mai întunecate:

Poate că, dacă dorm pe lumină, n-o să mai am vise atât de întunecate.

    Asistăm la transformarea în timp a Laurei din fetița inocentă într-o adolescentă cu probleme, cufundată în droguri și promiscuitate. Jurnalul se întinde pe o durată de 5 ani, de la aniversarea de 12 ani (22 iulie 1984) până la vârsta de 17 ani (aproximativ sfârșitul anului 1989, ultimele însemnări fiind nedatate).

„Diavolul o să pună stăpânire pe mine, dacă n-o să am grijă. Câteodată, când îl văd pe BOB, mă gândesc că oricum sunt a lui și că n-am să mai apuc să ies niciodată din pădure, n-am să mai fiu niciodată Laura cea bună, adevărată și curată.”

„În fiecare dimineață, după masă și seară mă lupt cu ce e rău și ce e bine.”

   Dacă aș fi citit doar cartea și nu aș fi văzut serialul, aș fi crezut că BOB este un personaj inventat de Laura, lansându-mă în interpretări psihanalitice: nereușind să accepte că ea se schimbă și decade, inventează un BOB care o împinge la toate relele; este mai ușor să credem că cineva din exterior ne forțează să facem anumite lucruri decât să ni le asumăm și să ne acceptăm propriile alegeri și greșeli. Chiar ea scrie la un moment dat: „Poate sunt nebună și l-am inventat chiar eu… Nu, la dracu’! Nebună sunt dacă-mi închipui că nu există decât în imaginația mea… El există. Sunt sigură că există. Știu. N-aș fi fost niciodată în stare și n-aș fi vrut să creez un bărbat de o asemenea răutate.”

Ești doar în capul meu. Nimeni, în afară de mine, nu te vede și nu te aude; înseamnă că nu ești decât în mintea mea. N-am să te las niciodată să mai intri în camera asta. Niciodată! Nu ești decât o idee, o spaimă. Te-ai născut din coșmarurile mele de fetiță căreia i-a fost frică de adâncurile pădurii!

    Însă văzând filmul, această teorie nu stă în picioare. În serial este clar că BOB există, este un spirit malefic, ce-și posedă victimele. Exact ca în serial, BOB se hrănește cu frica oamenilor:

SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.

    Una dintre ultimele însemnări ne pregătește pentru ceea ce urmează:

„Nu cred că ora aceea mi-a spus lucruri pe care să nu le fi știut dinainte, dar cât am stat acolo, în liniștea profundă, mi s-a înfiripat din nou speranța că, cel puțin, moartea pune capăt oricărei lupte.”

   Puțini știu că pe baza jurnalului s-a realizat un film separat de celebrul serial, dar aparținând aceluiași univers ficțional: „Twin Peaks: Fire Walk With Me”, tradus la noi „Twin Peaks – Ultimele 7 zile din viața Laurei Palmer”. Este regizat tot de David Lynch și are în mare aceeași distribuție (mai puțin Donna, interpretată de altă actriță), dar nu este nici pe departe la fel de bun precum serialul, păstrând din el doar renumele. Chiar nu-l recomand, mai bine citiți cartea! În peregrinările mele pe Internet despre Twin Peaks, am găsit un articol în care se spunea cam așa: „Dacă ești fan Twin Peaks, sunt 40% șanse să nu-ți placă Fire Walk With Me și 20% să-l urăști.” – nu știu dacă îl urăsc, dar din cei 40% fac parte cu siguranță. Dacă, totuși, aveți curiozitatea, puteți urmări trailer-ul mai jos.

    Despre autoare:

   Jennifer Lynch este, cum probabil v-ați dat seama după nume, fiica marelui regizor David Lynch. Este, la rândul ei, regizoare și scenaristă, implicându-se în mai multe proiecte din lumea filmului și televiziunii.

Cartea Jurnalul secret al Laurei Palmer de Jennifer Lynch este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

"O întreagă armată îi suflă în ceafă acestei blonde minione cu gura mare. Oare poate să fie mai evident de atât că primește un tratament special?"

Tratament special-Inspecţia de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman-recenzie

Nr. pagini: 398
Editura Librex Publishing
Anul: 2016

Seria Tratament special: 1.Tratament special-Anna, 2. Tratament special-Îmblânzirea scorpiei, 3. Tratament special-Inspecția

   În urmă cu câtiva ani am descoperit platforma Wattpad și odată cu el am înțeles fenomenul ce a luat amploare declanșând o adevărată isterie printre tineri. Din ce în ce mai mulți oameni “îmbătați” de euforia momentului au reușit să își publice cărțile și devină cunoscuți datorită milioanelor de accesări. Printre aceștia se află Anna Todd, devenită celebră datorită seriei After-o nebunie care a inspirat pe multe tinere aspirante la titlul de autoare, iar pe cititoare să ofteze după trupa One Direction.

    Davine M. Vesco & Lexi B. Newman au debutat asemănător și au făcut primul pas publicând seria Tratament special stârnind valuri printre cititori. Printre aceștia m-am aflat și eu profitând din plin de entuziasmul lor. Primul volum l-am terminat în timp ce mă întorceam de la București cu microbuzul și îmi aduc aminte perfect pofta cu care am devorat cartea în câteva seri. Din moment ce mă stârniseră cu bomba de la final, dorința de a citi restul volumelor a venit de la sine. Din păcate, pe parcurs mi-am dat seama că fetele au fost prinse în vârtejul glumelor și au omis să dezvolte povestea, să crească adrenalina și să mențină suspansul.

   Tratament special-Inspecția a fost un rău necesar, o carte care ar fi trebuit să stopeze chinul și să ofere răspunsuri la acele întrebări care planau și pe măsură ce înaintam se anunța un adevărat taifun. M-am amăgit cu iluzii sperând că vor pregăti alte momente palpitante, dar din nefericire pentru mine s-au rătăcit printre fraze clișeice și la finalul seriei au conștientizat că trebuie să încheie onorabil cartea, dar nu prea aveau cu ce.

Scenariul a fost previzibil și lipsit de vlagă. Au irosit o șansă minunată de a face din acest final de serie ceva special.

     Să aflăm mai multe despre aventurile Annei/Gloriei Montgomery:

    Planul Annei de a urma Academia militară J. F. Kennedy nu a fost tocmai o idee inspirată, dar când o blondă își pune ceva în cap nu poate să renunțe. Minciunile, actele false, dar și susținerea de care are parte o va transforma într-o tânără privilegiată care are lumea la picioare. Face ceea ce-i place și deși este pedepsită de instructor, cred că se simte bine să țină lumea în suspans. Relația cu Austin, fratele ei rătăcitor se îmbunătățește și este chiar frumos să-i vezi împreună, dar în același timp și îngrijorător pentru că Anna învață ilegal într-o școală cu renume.

   Se anunță de ceva timp o inspecție periodică la toate școlile de profil, iar J. F. Kennedy este programată pentru analiză. Ce soluții ar putea găsi pentru salvarea Annei? Dosarul este incomplet: actul de identitate este inexistent, certificatul medical este măsluit, defectul ei fizic este evident și dacă va fi testată va pica la probele fizice. Jay Davis este dispus să facă orice pentru iubita lui, dar nu este singurul. Frumoasa blondă are un întreg arsenal de forțe terestre care ar face imposibilul posibil pentru ceva inutil. Dacă ar scăpa de inspecție, diploma de absolvire a academiei este nulă pentru că numele purtat de Anna este fals.

    O experiență inedită sau timp irosit în zadar?

   Înainte de a fi cercetată cu minuțiozitate, la sediul de la J. F. Kennedy se prezintă proprietarul, un tânăr plin de perspective, nimeni altul decât Mike, fiul rătăcitor al lui Morris și vărul Annei. Sentimente contradictorii, răni care dor, secrete care par să macine pe cei din jur le vor da unele bătăi de cap, dar scopul lor este să își unească forțele și să salveze pe Anna. A intrat în belele și trebuie ajutată, nu?

    Inspectorii ajung și toată lumea se întreabă ce se va întâmpla, cine va pica la mijloc în această mărșăluire de forțe. Primul lor pas este să analizeze zona, să descopere cine consumă droguri și să studieze fiecare locșor în care conviețuiesc membrii academiei militare. Comportamentul deficitar și semnele distinctive i-ar putea da de gol, iar ei sunt acolo să savureze orice mică victorie.

   Anna se străduiește să nu-și arate afecțiunea în public față de cei dragi, iar Jay poartă un adevărat război intern cu gelozia. Iubita lui este un magnet pentru băieți și chiar dacă ea nu le dă importanță, Jay tot nu se poate abține. Pentru cei din jur ea este minoră și o relație cu unul din instructori este strict interzisă. Pe lângă faptul că ar fi acuzat de corupere de minori, și-ar pierde dreptul de liberă practică declanșând un scandal de proporții.

   Momentul de care le era teamă vine atunci când le este lumea mai dragă. La antrenamentul zilnic li se dau exerciții fizice cu grad ridicat de dificultate, iar Anna nu este capabilă să le execute. Toți conștientizează că jocul de-a școala s-a terminat și războiul abia începe.

   Ce măsuri se vor lua și cum vor reacționa când vor citi dosarul incomplet al Annei este doar un mic pas către isteria generală. Cert este că mulți vor avea de plătit pentru greșelile lor, în special academia.

   “O întreagă armată îi suflă în ceafă acestei blonde minione cu gura mare. Oare poate să fie mai evident de atât că primește un tratament special?”

   Tratament special: Inspecția a fost o încercare nereușită de a încheia o serie plină de potențial. Am apreciat efortul celor două tinere autoare de a lucra în echipă și chiar m-am întrebat cum au interacționat pentru a scoate un produs finit.

    Davine M. Vesco & Lexi B. Newman au avut un subiect bun și l-au irosit. Mi-aș fi dorit să mă surprindă în cele 398 de pagini, să simt că personajele evoluează și crește suspansul, dar joaca de-a scrisul s-a transformat în distracție și autoarele s-au blocat. Se simte că la final au rămas în pană de idei trezindu-se dintr-un somn profund direct în fața manuscrisului. Obosite de la atâtea glume au considerat că este suficient să ofere câteva fragmente emoționante ce ar fi putut să miște sufletul cititorilor. Sper ca pe viitor să iasă cumva din clișeul wattpad și să demonstreze că ideile lor au substanță.

Cartea Tratament special-Inspecţia de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman este disponibilă pe Librex.ro

Surse imagini: pinterest, facebook-Trilogia Tratament special

Obsesia, de Karin Slaughter-recenzie

Titlu original: A Faint Cold Fear
Traducere: Ramona Neacşa
Editura:  RAO
Număr pagini: 407

Seria Grant County: 1.Furie oarbă (Blindsighted-2001), 2.Post-mortem (Kisscut (2002), 3. Obsesia (A Faint Cold Fear-2003), 4. Indelible (2004), 5. Faithless (2005), 6. Beyond Reach (2007) aka Skin Privilege

   Karin Slaughter, autoarea unor bestselleruri nominalizate la prestigioase premii şi traduse în 23 de ţări, oferă pentru prima oară publicului român un thriller palpitant, o combinaţie de suspans, mister şi pericol.

   ”Karin Slaughter este una din cele mai bune scriitoare de romane poliţiste din America” (Washington Post). Cărţile ei au fost publicate în peste 25.000.000 de exemplare şi traduse în 30 de limbi.

    Karin Slaughter s-a născut în 1971, în Atlanta, Georgia. Este recomandată de New York Times ca cea mai bine vândută autoare pe plan internaţional a zece thrillere, printre care Undone, Beyond Reach, Triptych şi Faithless, făcând parte din cele trei serii pe care le-a scris: seria Grant County, seria Will Trent/Atlanta şi seria Georgia, care le combină pe cele două.

Personajele principale se regăsesc dintr-o carte într-altă şi dintr-o serie în altă, dar cărţile pot fi citite şi de sine stătător.

   Karin Slaughter oferă cititorilor detalii prețioase în procesul de investigare a crimelor încât este imposibil să nu empatizezi cu cei care suferă și să îți pui semne de întrebare legate de cruzimea cu care sunt măcelărite victimele. Minuțiozitatea cu care scrie autoarea își dă senzația că nu lasă la voia întâmplării investigația sau modul cum s-ar putea dezlega misterul crimelor.

   Jeffrey Tolliver şeful poliţiei din Heartsdale îşi cheamă fosta soţie, medicul legist Sarah Linton, pentru a investiga o aparentă sinucidere. Cum Sara era în oraş cu sora sa însărcinată Tess, şi cum vrea şi ea să vină la locul faptei, aceasta o va aduce cu ea. Tess va vrea să urce pe deal pentru a-şi satisface nevoile de graviduţă. Cea care va descoperi “sinuciderea” este Ellen Schaffer, o blondă superbă care îşi făcea exerciţiile de sport. Cadavrul tânărului era foarte “zdruncinat”:

Victima zăcea direct sub pod, cu faţa în jos, pe pământ. Braţele erau întinse într-o parte, iar pantalonii şi chiloţii erau adunaţi în jurul gleznelor. Ai fi putut zice că doarme, dacă nu s-ar fi văzut sângele împroşcat şi urme de ţesut ieşindu-i din anus. O zgârietură lungă se afla la baza coloanei vertebrale, pielea îi era sfâşiată, dar nu cât să sângereze.
Apucă piciorul drept al băiatului ca să îl mute într-o parte, dar se opri când constată că laba piciorului nu se mişca din loc. Îşi strecura mâna pe sub cracul pantalonului şi pipăi oasele gleznei, apoi tibia şi peroneul. Era ca şi cum ar fi strâns un balon plin cu terci. Analiză celălalt picior, şi descoperi aceeaşi consistenţă. Oasele nu erau doar rupte, ci fuseseră făcute praf….
Partea de jos a penisului victimei fusese aproape complet jupuită de piele. O fâşie de zece centimetri de piele atârna de gland, iar o serie de cercei arătând ca nişte mici haltere străpungeau carnea la intervale regulate.”

   La locul faptei sosesc şi cei responsabili cu paza campusului: Chuck, al cărui tătic şi-a folosit influenţa considerabilă de ai face rost de slujbă, şi Lena Adams, o fosta poliţistă, care în urma răpirii, sechestrării, ţintuirii de podea, violărilor repetate de care a avut parte, s-a decis că nu mai poate continua ca poliţistă, dându-şi demisia. În timpul cercetărilor la faţa locului, Tess nu reapare, ceea ce o îngrijorează pe sora sa. Va porni pe urmele ei, iar ce descoperă o lasă fără vlagă şi îngrozită. Tess era întinsă pe jos, înjunghiată în piept, stomac şi scalpată parţial. Viaţa ei atârna de un fir de păr. Va fi transportată cu elicopterul de urgenţă, iar poliţiştii din zonă vor încerca să descopere cine a făcut aşa ceva chiar în apropierea lor.

   Sinuciderea primei victime este cu semnul întrebări, datorită înjunghierii lui Tess. Se pare că cineva urmărea din pădure, iar Tess l-a surprins. Părinţii tânărului erau: tatăl profesor în campus, iar mama consilier pe probleme psihice.

   A doua victimă a aşa-zisei sinucideri, este chiar fata blondă, Schaffer, care a fost găsită împuşcată în cap, sau ce a mai rămas din el.

Tânăra se afla pe canapea, cu picioarele încrucişate în jurul ţevii unei puşti. Ţeava era aţintită către cap-sau mai degrabă către ce mai rămăsese din cap. Schaffer purta o pereche de blugi mulaţi şi un tricou scurt. Picioarele erau goale, cu degetul mare prins în mecanismul de tragere.’

   Două sinucideri în două zile nu e chiar ceva neobişnuit, dar înjunghierea lui Tess îl pune pe gânduri pe Jeff. Se pare că Andy, prima victimă, avea pictat un tablou cu organele intime a celei de a doua victime. Să fie o legătură între cei doi?

   Cei doi ar fi fost evrei, iar cineva din Campus scrie pe ziduri cuvinte denigratoare la adresa negrilor. Poate cineva vrea doar rasă pură de albi? Ştim că Tess era însărcinată cu un negru. Atât timp cât este negru, evreu, hispanic, nu contează. Este cazul de panică generală?

   Lena, cea care în urmă traumelor suferite, a încercat să se ducă la psiholog (mama primei victime), dar coşmarurile o fac să bea peste măsură. Totuşi, un student o agaţă şi îi propune informaţii care ar putea să o ajute să descopere ceva din viaţa primei victime. Ethan, care nu are deloc un cazier curat, care a fost în puşcărie pentru participarea la viol a prietenei sale, acum vrea să o agaţe pe Lena. O va duce să discute cu Scooter, un drogat, şi student în campus, dar care era prieten cu Andy. A doua zi, Scooter va fi găsit spânzurat.

Capul puştiului îi atârna pe piept, părul soios acoperindu-i faţa şi gâtul. Nu purta nimic în afară de o pereche de pantaloni scurţi murdari.Ţinea mâna băgată înăuntru, şi Jeffrey îşi închipui de ce era aşa. În jurul gâtului lui se afla înfăşurată o curea de piele pe care Jeffrey nu o văzuse de pe hol. Părul lui Scooter era atât de lung şi de soios, încât Jeffrey fu surprins că abia acum îl văzuse.
Jeffrey dădu pe spate părul, care se mişca într-un mănunchi gros şi lipicios. Cureaua era prinsă în jurul gâtului atât de strâns, încât catarama săpase adânc în piele. Jeffrey nu voia să slăbească strânsoarea, dar văzu un rest de spumă ivindu-se din partea de sus. Urmări capătul curelei şi o găsi prinsă de o altă curea, făcută din pânză groasă. Catarama celei de-a doua era pusă într-un cârlig mare şi rotund prins în perete. Curelele erau întinse, greutatea cadavrului trăgând de cârligul din perete.

   A treia sinucidere? Sau o altă crimă mascată? Este implicată Lena în aceste decese? Se pare că se găsesc amprente ale ei cam peste tot. Jeff, fostul ei şef din poliţie, nu poate scoate multe de la ea. Încearcă să o înţeleagă când se opune aducerii la secţie, dar nu înţelege ce are de a face cu Ethan, mai ales că apar vânătăi şi lovituri pe fosta poliţistă. Cei doi se bat reciproc?

   Când este găsită a patra victimă, chiar Chuck, fostul ei şef de la campus, Lenei i se va pune cătuşele. Cuţitul care îl poartă asupra ei, va fi găsit într-o baltă de sânge. Se pare că, cu el i-a fost tăiat gâtul victimei. Cine este vinovat? Câte crime mai apar? Ethan să fie criminalul rasist? Cu un trecut ca al lui, cu tatuajele care îi împânzesc corpul, este candidatul perfect la tabloul criminalului.

   Va reuşi Sara să treacă peste vina ce o poartă de a nu fi avut mai multă grijă de sora sa? Părinţii ei o vor ierta? Cum decurge relaţia dintre Jeff şi Sarah? Ştim că Jeff a înşelat-o, iar divorţul a urmat la scurt timp. Va mai acorda o şansă relaţiei lor şi aşa fragile?

Vă las să descoperiţi cine este adevăratul criminal.

   Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Obsesia de Karin Slaughter este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee-recenzie

Titlu original: Simply Sexy
Colecţia Glossy Books
Traducător: Dorina Tătăran
Data apariţiei: 2012
Nr. pagini: 400
Editura Nemira

Trilogia Sexy: 1. Incredibil de sexy (Suddenly Sexy), 2. Păcătos de sexy (Sinfully Sexy), 3. Pur şi simplu sexy (Simply Sexy)

   Dacă vă plictisiţi de moarte şi nu ştiţi ce să citiţi atunci sigur ar fi cazul să diversificaţi. Trilogia Sexy abundă de romantism şi este răcoroasă precum o ploaie caldă de vară. Dacă vă prinde genul acesta, vă puteţi bucura de personaje prietenoase, zâmbitoare, mereu puse pe glume. Prietenia dintre Kate, Chloe şi Julia poate fi contagioasă, se simte că sunt unite şi se ajută de fiecare dată când sunt în impas, iar oportunităţi vor fi destule pentru au ca obiectiv salvarea postului de televiziune KTEX TV. Dacă ar fi fost patru femei, atunci vă gândeaţi la Sex and the City, dar aşa vă limitaţi la ce aveţi. :)

      Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee este o carte despre viaţă, provocări, ambiţii şi decizii. Prezentul de multe ori ne determină să găsim un alt început, să lăsăm trecutul în urmă şi să mergem mai departe. Julia Boudreaux este o femeie puternică, dar sufletul ei încă mai poartă urmele celor care şi-au lăsat semnătura după bunul plac. Şi-a dorit să fie iubită de tatăl ei, să îl atragă cu reuşitele şi să petreacă cât mai mult timp împreună. Din păcate, lipsa mamei, indiferenţa tatălui orientat către distracţii au făcut-o mereu să îşi schimbe dorinţele din mers. Acum este matură, provocatoare, sexy, o adevărată devoratoare de bărbaţi, însă ceva lipseşte. Vrea să fie iubită, apreciată, să iasă din clasicul şablon al celor care sunt atraşi doar de fizicul ei, în fond şi frumuseţea are preţul ei. Aşa i se declanşează ideea de a aplica o măsură radicală – să-şi schimbe look-ul :) .

   Dar nu o face oricum, ci la scurt timp după ce aterizează în casa ei, Ben Prescott, cumnatul celei mai bune prietene, un alt devorator de femei. Cum ar putea să refuze un bărbat accidentat care trebuie supravegheat îndeaproape de cineva cunoscut?

   Kate este altruistă, drăgută, dar şi o adevărată ispită. Ceea ce nu ştie este că Ben nu este cine pretinde, ci are o meserie riscantă-poliţist sub acoperire. Colegul şi cel mai bun prieten al său a fost ucis în circumstanţe ce lasă de dorit şi simte că este datoria lui să afle cine sunt infractorii, să-i trimită după gratii. Caută dovezi, discută cu oameni, dar o face în calitate de traficant de droguri prin cartiere dubioase şi într-un moment de neatenţie este împuşcat. Acum trebuie să se refacă, dar cum poate să stea liniştit, are prea multe de făcut. Umblă cu disperare pe internet, pune anunţuri, caută indicii, plasează capcane virtuale în speranţa că cineva/oricine va muşca momeala.

   Ar fi fost prea frumos dacă ar fi fost singur, dar acum în calea lui apare Julia, o femeie perfectă pentru şifonat aşternuturi. :) Gândurile lascive îl bântuie şi nu ştie cum să procedeze, ştie că se joacă cu focul, dar chiar nu se poate abţine. Este bărbat şi are necesităţi, nu poate fi indiferent.

  Atunci când un sărut ajunge să le schimbe planurile, îşi dă seama că undeva a procedat greşit pentru că frumoasa lui ispită a renunţat la hainele sexy şi s-a transformat într-o călugăriţă. Sobrietatea nu o prinde şi pe lângă problemele pe care le are, ştie că trebuie să o convingă, să-i arate că este păcat să se piardă printre ţinute şterse, fără pic de farmec.

    Încetul cu încetul cei doi vor purta discuţii interesante, fiecare se va strădui să afle cât mai multe, dar când Julia are o nouă idee pentru KTEX TV-televiziunea deţinută de tatăl şi cea la care lucrează în prezent. Totul ia o altă întorsătură.

   Scopul ei este de a găsi un bărbat obişnuit, sexy, îndrăgostit iremediabil de o femeie, dar şi cu potenţial de a fi schimbat radical. Cum ar putea să găsească un bărbat Neanderthal care să fie perfect pentru emisiunea: Transformă Bărbatul Primitiv într-un Bărbat Sensibil?

    Şi acum începe adevărata nebunie…

   Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee este genul de lectură care te poate captiva de la primele rânduri dacă te prinde stilul uşor, flexibil, fără pretenţii. Mi-aş fi dorit mai multă savoare, să se ridice la nivelul primelor două volume, însă o parte din scenariu a fost previzibil. Chiar dacă ador cărţile romantice, autoarea ar fi putut să iasă puţin din conul de umbră, să condimenteze acţiunea cu altceva pentru ca finalul să fie perfect.

    M-am simţit bine să pătrund în lumea ratingului, a cercetărilor pentru a găsi cheia succesului care să placă audienţei. Prezentarea vizuală, coperţile originale păstrate de Editura Nemira ar putea să vă îmbie şi de ce, să le găsiţi chiar interesante.

   Cartea Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

Învaţă să iubeşti, de Barbara Delinsky-o evadare în necunoscut

Titlul original: A Time to Love
Editura: Lider
Anul: 2008
Număr pagini: 292
Traducător: Petruţa Ionescu

    Învaţă să iubeşti de Barbara Delinsky te poate captiva de la primele pagini provocându-te să te gândeşti la prima dragoste sau poate la primul sărut. O carte uşoară, relaxantă, ideală pentru cei care visează cu ochii deschişi la o dragoste perfectă într-o ambianţă deosebită. Primul meu gând după ce am terminat de citit a fost să i-o recomand mamei, ea adoră genul acesta de poveşti pastelate care par să prindă viaţă cu uşurinţă. Sigur ar găsi mai multe bile albe în carte decât am reuşit eu.

   Arielle Pasteur este tânără, frumoasă, independentă în căutarea liniştii sufleteşti. Vacanţa de o lună de zile într-o zonă exotică aflată pe Insula St. Maarten este tot ce poate visa, mai ales că trebuia să termine o carte. Este fotograf profesionist şi adoră să importalizeze copilaşii. Simte că inocenţa lor poate fi prinsă cel mai bine cu ajutorul aparatului foto.

Priveliştea îţi tăia răsuflarea! Cerul azuriu pătat cu nori pufoşi, piscurile gri-verzi ale insulelor din vecinătate ce se zăreau la o oarecare distanţă, dansul strălucitor al razelor de soare deasupra valurilor albastru-smarald – totul era magnific!
Un zâmbet îi arcui buzele, în timp ce se afunda în nisip, întinzându-şi picioarele lungi şi graţioase înainte, spre mare”

   Poate că s-ar fi plictisit de moarte să fie singură pe plajă zi de zi, însă un bărbat ce-l remarcase în avion îşi face simţită prezenţa, dar nu cu zâmbetul pe buze, ci de-a dreptul furios pe tot ce îi încalcă proprietatea. Dintr-o neînţelegere situaţia pare să scape de sub control, iar reacţia lui nu este pe placul ei.

El era, după părerea ei de fotograf şi femeie, un exemplar magnific, a cărui forţă pulsa in fiecare muşchi bine dezvoltat al trupului său suplu. Dincolo de îmbrăcămintea sumară, acesta avea un aer sălbatic care nu se potrivea defel cu locul acela liniştit.”
“Dar când îşi înălţă ochii spre chipul intrusului, inspiră adânc, copleşită de un amestec de teamă şi surpriză în clipa în care îl recunoscu. Maxilarul lui pătrăţos era parcă mai rigid, buzele lui se subţiaseră vădind o aparentă stăpânire de sine, părul lui castaniu şi zburlit se mişca în bătaia brizei, iar ochelarii oglindeau doar figura ei speriată.”

“- Ce dracu’ cauţi aici? explodă el incapabil să se stăpânească.
Ea era atât de şocată, încât nu reuşi să-şi adune forţele pentru a-i replica. Faptul că fusese smulsă atât de brutal din starea de totală relaxare care o dominase ceva mai devreme depăşea puterea ei de înţelegere. Străduindu-se să afişeze un calm desăvarşit, ea îi dădu un răspuns simplu:
– Asta e plaja mea.
– Pe naiba! Rostise cuvântul încet, pe un ton sarcastic. Asta e o plajă privată, continuă el. Nu ai niciun drept să stai aici. Acum, cară-te.
Incapabilă să se mişte din cauza inimii, ea îşi aţinti privirea asupra trăsăturilor lui  împietrite.”

   Descoperă cu stupoare că cel care îi stricase ziua este nimeni altul decât Christopher Howe-fotograf profesionist, renumit în toată lumea. Îi admirase de multe ori munca şi într-un fel chiar îl invidiase pentru succes, dar merita fiecare apariţie mondenă. Practic reuşise să vrăjească aparatul foto şi să scoată imagini cu adevărat surprinzătoare.
    Cearta lor se termină cu o mică răzbunare din partea lui, o pedepseşte oferindu-i un sărut. Curiozitate sau poate un simplu impuls, dar îl va pune puţin pe gânduri.

   Cei doi protagonişti au acelaşi obiectiv, să fugă de realitate şi pentru o perioadă scurtă de timp să fie izolaţi, să trăiască clipa.

    Christopher îşi dă seama că Arielle nu-i invadase ilegal teritoriul şi se vede nevoit să îşi ceară scuze, să o lase în pace pentru a se bucura de vacanţă. Se simte intrigat de prezenţa ei şi fără să vrea tot caută pretexte să o vadă, să iasă împreună, cumva să se convingă dacă este diferită de restul femeilor care îl dezamăgiseră.
Aceeaşi teamă o simte şi Arielle.Chiar dacă anii şi-au pus amprenta asupra suferinţelor ei, încă o mai bântuie. Adolescenţa îi fusese marcată de kilogramele în plus, iar răutăţile oamenilor încă îi mai sună în minte. Ar trebui să se simtă frumoasă, atractivă, dar a căzut în capcana propriilor instincte şi nu poate evada. Pas cu pas, Christopher va fi curios şi chiar dacă evită să o atingă, dorinţa lui cea mai are este să o fotografieze, poate aşa se va convinge singură că este cu totul altcineva şi se va transforma în acea fiinţă liberă, dezinhibată şi deschisă.

Dragostea nu făcea parte din planurile ei. Să se îndrăgostească de o fiinţă atât de independentă precum era Christopher Howe ar fi fost cea mai mare nebunie posibilă.”

    Învaţă să iubeşti de Barbara Delinsky este o carte despre începuturi, trăiri, emoţii şi libertate. De multe ori deşi suntem prinşi în propria capcană ce nu ne dă voie să respirăm, să iubim şi să trăim după propriul plac. Mi-aş fi dorit ca povestea lor să fie dezvoltată, să depăşească stadiul de puril, dar dacă nu pot găsi perfecţiune, măcar să o iau ca atare şi să zâmbesc. Pentru câteva momente am evadat în St. Maarten pentru a mă bucura de mare şi de soare.

Cartea Învaţă să iubeşti este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Sursă imagini: pinterest.com

 

Cabaret Biarritz, de José C. Vales-recenzie

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

Titlul original: Cabaret Biarritz

Editura: Trei

Fiction Connection – colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din spaniolă de: Marin Mălaicu-Hondrari

Număr pagini: 405

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,76

Câștigătorul Premiului Nadal 2015

   Când am văzut „Cabaret Biarritz” într-o librărie, am rămas fascinată de descrierea de pe ultima copertă:

„În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate.

Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani.

În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă.

Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.”

     Cum îmi plac cărțile și filmele ce redau atmosfera din acea epocă, mi-am spus că sigur este pentru mine. Însă m-am înșelat în oarecare măsură. De ce? M-a luat prin surprindere stilul Eu mă așteptam la o narațiune, îmi închipuiam că Georges Miet este un narator-personaj, care, așa cum se spune în descriere, merge la Biarritz pentru a se documenta în privința crimei și vrând-nevrând, este implicat în viața de acolo. Ei bine, cartea este construită din interviuri pe care Miet se presupune că le-a luat 15 ani mai târziu de la cele întâmplate celor prezenți în Biarritz la acel moment și care au o oarecare legătură cu evenimentele.

     Subiectul este bun, interesant, ceea ce, de fapt, m-a atras din prima. Traducerea este, de asemenea, foarte bună, unele expresii fiind adaptate exact limbii noastre, ceea ce nu pot spune despre traducerile altor cărți.

   Dar să nu fac precum unele personaje din interviuri, ce s-au cam pierdut în detalii, și să trecem la subiect: așa cum ați citit în descriere, Georges Miet este trimis la Biarritz, pentru a scrie o carte despre morțile suspecte petrecute în acea stațiune estivală. Ceea ce nu aflăm din descriere este faptul că Miet și-a început cercetarea după 15 ani de la cele întâmplate, intervievînd diverse persoane. Nu a luat el însuși contact cu atmosfera din acea epocă, ci doar a pus pe hârtie versiunile celor ce au avut mai mult sau mai puțin legătură cu acel caz.

   În 1925, în plină epocă a anilor nebuni (Les Anées Folles), moartea lui Aitzane Palefroi, o tânără de 16 ani, zguduie luxoasa localitate estivală Biarritz: fata, angajată a unei librării, este găsită înecată în apele oceanului. Crimă sau sinucidere? Cine ar fi ucis-o pe acea fată sau ce motive ar fi avut să se sinucidă? Când toată lumea cade de acord că este vorba de o sinucidere, apare o piesă ce nu se potrivește: inelul cu o piatră foarte valoroasă, „Le prince charmant”, ce figura printre lucrurile fetei. Oricine își poate da seama că tânăra nu și-ar fi permis o bijuterie atât de scumpă.

   Cu câteva zile în urmă, trei oameni se înecaseră în apele capricioase ale oceanului: o înotătoare englezoaică și doi bărbați care au încercat s-o salveze, dintre care unul, maître baigneur. Dificil de crezut că doi înotători profesioniști s-au înecat, însă era cunoscut faptul că în acel golf curenții sunt foarte puternici. Să fi fost mai mult decât un accident? Să aibă vreo legătură cu moartea tinerei de 16 ani?

   Multe lucruri cu semnul întrebării, pe care Georges Miet încearcă să le clarifice. În același timp, din interviuri ne putem da seama că nu numai Miet este pe urmele adevărului, ci și alte persoane prezente în acel an la Biarritz: jurnalistul Villequeau, zis Vilko, fotograful Marcel Galet și Beatrix Ross, probabil cel mai interesant personaj din roman: o femeie fermecătoare, cu o personalitate incandescentă, ca și șuvița de păr roșie, moștenită de la străbunica ei.

   Interesantă este și povestea de dragoste dintre Villequeau și Beatrix, rezumată în câteva cuvinte: „À tout jamais…”. Cei doi s-au cunoscut în adolescență, atunci când părinții au adus-o pe Beatrix la Biarritz cu intenția de a-i găsi un soț demn de ea, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, tânăra de atunci și Vilko s-au îndrăgostit. Relația lor nu a fost posibilă, clasele sociale despărțindu-i ca o prăpastie; familia aristocrată din care făcea parte Beatrix nu ar fi acceptat niciodată căsătoria acesteia cu un simplu jurnalist. Între timp, fiecare și-a refăcut viața cu altcineva, dar nu s-au uitat unul pe celălalt. „À tout jamais…”.

Vă asigur, domnule Miet, că Vilko e singurul om pe care l-am cunoscut care chiar era bolnav de iubire. Marcel o numea „iubirea infernală a lui Vilko”, dar din punct de vedere științific, unii experți au catalogat această emoție în zona iubirii-haos, capabilă să provoace nebuloase mentale care-i conduc pe indivizi la autodistrugerea absolută;

   În vara anului 1925, când Vilko și Beatrix s-au reîntâlnit după 10 ani, el era căsătorit cu o femeie habotnică, vizitată de un preot catolic și care se mortifica, crezând că așa își va ispăși păcatele. Documentarea este foarte bună, în Spania catolică din acea vreme existând această practică oribilă, ce mă făcea să cred că voi visa urât numai citind:

Dacă vreți să vă spun părerea mea sinceră, nu cred că Dumnezeu vrea ca o coapsă frumoasă, albă, fină, așa cum avea stăpâna mea, să fie schingiuită într-un asemenea hal. Nu văd ce interes ar avea Dumnezeu sau Isus Cristos ori mai știu eu care alt sfânt ca o femeie să-și mortifice trupul în asemenea măsură.”

   Datorită profesiei lor, Vilko și fotograful Galet iau contact cu ancheta privind moartea lui Aitzane, iar Beatrix este „creierul”: ea leagă ițele, fiind o femeie inteligentă, cu o viziune detectivistă. Dar se pare că există cineva direct interesat să-i oprească; cineva căruia nu-i convine deloc ca adevărul să iasă la iveală, sperând că verdictul va rămâne cel de sinucidere, respectiv accident. Cine este această persoană și ce motive ar avea? Puteți descoperi singuri, citind cartea.

   Autorul realizează o descriere a Biarritz-ului anilor 1920. Titlul romanului este dat de cabaretul Biarritz, aflat la subsolul Vilei Belza (Vila Neagră, în dialectul basc), un loc cu o faimă mistică, despre care circulă multe legende, cum ar fi ritualurile vrăjitorești desfășurate în trecut. De asemenea, ni se conturează un tablou al societății din acele timpuri: luxul, opulența, risipa împinse până la decadență:

„Vila Belza, vechiul conac gotic ce se înalță pe promontoriul din Biarritz, se bucura în anii aceia de o faimă incredibilă. Pe toată durata verii, în grădinile vilei aveau loc uriașe petreceri și orgii fabuloase și nu exista viciu, plăcere sau perversiune care să nu fie permisă la etaj, într-un cabinet numit Aux secret plaisirs. Apoi erau restaurantele unde păcatele gastronomice nu erau cu nimic mai prejos decât cele trupești.”

„În salle à manger, după ce am reușit ca dezgustătorul și livrescul Entendu să nu găsească loc la masa noastră, ne-am dăruit șampaniei și unui formidabil meniu compus din labirintice porții de calcan, raci, pateuri, carne condimentată în stil provensal, coaste de miel, galantine de gâscă, compot, șerbet, salată, brânzeturi glacé…”

„Bărbații purtau costume de gală impecabile și aveai impresia că doamnele se hotărâseră să expună privirii toate bijuteriile Franței; în general, mai puțin fetele cele mai tinere și mai îndrăznețe – care preferau moda de ultimă oră -, toate purtau rochii lungi, de seară, cu tocă de pene și nenumărate perle și diamante prinse în coliere și diademe.”

Grădina era splendidă, cu focurile ei de tabără, cu mesele îmbietoare pline de mâncăruri aduse din cele mai exotice, îndepărtate și sălbatice locuri din lume, cu fântânile ei de lichior și șampanie, coșurile cu flori și fructe…”

Chelnerițele, extraordinare reprezentante ale voluptății și lascivității feminine, își purtau șoldurile rotunde printre mese, oferind cocteiluri speciale, vinuri fierte și aromate, licori tari, țigări, cocaină, efedrină și alte delicii senzuale, onirice și narcotice.

   Ce mi-a plăcut:

– faptul că m-a determinat să aflu mai multe despre acea regiune aflată la granița dintre Spania și Franța, dorindu-mi s-o vizitez: Țara Bascilor, Biarritz (Miarritze în bască), San Sebastián, Côte des Basques, Vila Belza, sunt convinsă că formează un circuit superb:

„Daaa, San Sebastián, cu apele lui senzuale și nisipurile de aur! San Sebastián cu briză tandră la înserat și nopți visătoare petrecute în saloane de chihlimbar! (…)San Sebastián a fost întotdeauna locul predilect de întâlnire al aristocraților și nobilimii și pe acolo trecuseră prinți ruși, regi ai unor țări care acum nici măcar nu mai există sau sultani din țări exotice și pline de deșerturi.”

– descrierea societății din acele timpuri;

– subiectul, destul de interesant și impresia de autentic imprimată faptelor;

– traducerea, foarte bună în comparație cu alte cărți;

– povestea de dragoste dintre Vilko și Beatrix Ross: „À tout jamais…” – n-o să mai pot auzi aceste cuvinte fără să mă gândesc la ei;

– se poate spune că există un oarecare umor; deși unele interviuri m-au exasperat prin devierea de la subiect, unele mi s-au părut amuzante, prin ignoranța și spontaneitatea personajelor:

Unul dintre cei doi, nu știu dacă fotograful sau celălalt, tocmai zicea: „E ca și cum am trăi într-o povestire de Edgar Allan Poe”. Habar nu aveam cine era acel Edgar și nici nu-i citisem povestirile, dar m-am gândit că dacă vorbea despre cimitire, atunci eram obligat, ca maxim reprezentant al cimitirului public Sabaou, să mă informez și să aflu tot cer se putea afla despre obiceiurile de îngropare din alte părți ale lumii, mai ales dacă acel Edgar era și el gropar ca mine.”

„Doamne, Dumnezeule!

Așa a zis, de față cu mine! Sunt gata să jur pe șnițelul vienez!”

„„Ar trebui să-l citiți pe Rimbaud, domnișoară, pe Rimbaud”, îi spunea nimfei Krystyne.

„A, da? Are nume de toboșar, Rimbaud ăsta.””

    Ce nu mi-a plăcut:

–  notele de final, aflate la sfârșitul cărții – totuși, recunosc că aceasta este o preferință personală, nu-mi place să dau paginile până la sfârșit de fiecare dată când apare o notă;

Citate:

„Povestea asta, spusă la nesfârșit, cum că moartea îi face egali pe oameni e un basm pentru suflete pioase.”

„Ehei, văzusem eu multe tragedii în război și credeam că nimic nu mă va mai înfricoșa de atunci înainte. Dar asta era valabil doar pe jumătate: nicio grozăvie făcută de bărbați nu mă mai îngrozea, e drept, însă frumusețea femeilor, fără cel mai mic efort, mă învingea și dădea cu mine de pământ.”

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

„Oamenii care au sufletul împăcat nu bat drumurile, nici nu se duc în păduri, nici nu urcă îngustele cărări de munte, nici nu se aventurează pe culmi. (…) Chiar dacă ei neagă, mulți alpiniști își caută moartea, de fapt, vor să plătească cu viața lor pentru crimele și păcatele pe care le au pe conștiință.”

    Despre autor:

   José C. Vales este un editor, traducător, scriitor născut în 1965, în orașul spaniol Zamora. Licențiat în Filologie Hispanică la Universitatea Salamanca, scrie critică literară și se implică în jurnalismul cultural. Romanul „Cabaret Biarritz”, pentru care a câștigat Premiul Nadal în 2015 (unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania), este cel de-al doilea publicat. A mai scris „El pensionado de Neuwelke” și  „A passeggio per Biarritz: Guida turistica 1929

Diverta

Cartea Cabaret Biarritz de José C. Vales este oferită pentru recenzie de Diverta. Cartea poate fi comandată de pe site-ul www.dol.ro. Activitatea magazinului online şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

Ducele plăcerilor, de Elizabeth Hoyt-Seria Maiden Lane

   Elizabeth Hoyt este unul dintre cei mai bine vânduţi autori de historical romance. Ea scrie de asemenea şi contemporane sub numele de Julia Harper. Are nenumărate cărţi, iar cartea din seria Maiden Lane este superbă. E. Hoyt locuieşte acum în Illinois, împreună cu soţul şi cei doi copii.

   Seria Maiden Lane: 1. Dorinţe ascunse 2010-Lazarus Huntington şi Temperance Dews, 2. Plăceri vinovateHero Batten şi Griffin Remmington, 3. O pasiune imposibilă-2011-Silence Hollingbrook şi Mickey O’Connor, 4. Fantoma din St Giles -2012-Winter Makepeace şi Isabel Beckinhall, 5. Lordul întunericului-2013-Godric St. John şi Margaret Reading, 6. Ducele nopţii-Maximus Batten şi Artemis Greves, 7. Dragul meu necunoscut-2014-Apollo Greaves şi Lily Stump, 8. Bravul meu căpitan-2015-Phoebe Batten şi James Trevillion, 9. Cel mai tandru libertin-Eve Dinwppdy şi Axa Makepeace, 10. Ducele păcatului– Valentin Napier-Bridget Crumbs 2016, 11. Ducele plăcerilor-Hugh Fitzroy şi Alf 2016, 12.-Duke of Desire-2017.

   Curajos, îndrăzneţ, chipeş şi neîndurător, Hugh Fitzroy, duce de Kyle, este arma secretă a regelui, de fapt este şi bastard regal. Mama sa, o actriţa, l-a iubit pe rege, iar Hugh a fost recunoscut de către rege, el fiind crescut ca un viitor duce. Titlul, averile, au fost anume pentru el înfiinţate.

   Trimis în misiunea de a-i distruge pe notorii Lorzi ai Haosului, Hugh este prins într-o ambuscadă pe o alee dosnică din Londra. Salvarea vine din partea unui aliat la care nu se aştepta: un necunoscut mascat, dar care are trupul inconfundabil al unei femei.

,,Hugh Fitzroy, duce de Kyle, nu voia să moară în noaptea aceea, din trei motive foarte întemeiate.
Mai întâi, Kit, fiul lui cel mare-şi oficial, contele de Staffin-avea doar şapte ani. Era mult prea mic că să devină orfan şi să moştenească ducatul.
În al doilea rând, Peter, fiul lui cel mic, încă mai avea coşmaruri de pe urmă morţii mamei lui, cu doar cinci luni în urmă. Cum l-ar fi afectat moartea tatălui la atât de puţin timp după moartea mamei?
Şi în al treilea rând, Maiestatea Sa îl însărcinase de curând pe Hugh cu o treaba importantă: să nimicească Lorzii Haosului. În general, lui Hugh îi plăcea să-şi ducă treburile la bun sfârşit. Măcar pentru că la finalul zilei, rămânea cu un sentiment de împlinire.
Drăcia dracului.
În al patrulea rând, nu se mai culcase cu o femeie de mai bine de nouă luni şi, fir-ar să fie, era teribil de nedrept din partea sorţii să moară pe o asemenea secetă.”

   Se pare că avem un duce cu simţul responsabilităţi faţă de copii, cu simţul umorului în situaţii critice, dar şi cu o inimă de cuceritor. Alf, noua Fantomă din St.Giles îl sărută după ce au scăpat din ghearele morţii.

   Da, aţi auzit bine, Alf este îmbrăcat ca un băiat pe timpul zilei şi îşi câştigă traiul ca informator în mahalaua St.Giles. Încă de mică a fost abandonată în această mahala, iar protecţia lui Ned, un copil mai mare a ajutat-o să supravietuiască. Condiţia a fost să îşi ascundă adevărată înfăţişare de femeie.

    Noaptea este faimoasa Fantomă din St.Giles, un luptător mascat care sare în apărarea celor nedreptăţiţi. Dar, după ce îl salvează pe Hugh de la o moarte sigură, descoperă că a căzut fără scăpare în braţele tentaţiei.
De această dată firea de femeie din ea o împinge să îl sărute pe seducătorul duce.

“Oh, Kyle era un bărbat solid. Umeri laţi, picioare lungi. O gură care îi aminti că ea era femeie sub hainele bărbăteşti. El îşi pierduse pălăria şi peruca albă la un moment dat, în goana lui nebună, încercând să scape de tâlhari.’

   Încercând să descopere cine l-a vrut mort, Hugh îl angajează pe Alf. Acesta va fi rănit de către oamenii din banda “Gâtlejuri Sângerii”. Va fi cazat acasă la Hugh şi îngrijit, iar între timp ancheta împotriva Lorziilor Haosului continuă. Apar membrii morţi, aparent sub formă de sinucideri, dar se pare că cineva îi elimină. De ce? Cu ce scop?

   După cercetări se ajunge la concluzia că şi Katherine, fosta soţie infidelă, ar fi căzut pradă acestor lorzi. Acum, cei doi copii mici ai ducelui se chinuie cu, coşmaruri, crize de furie şi reţinere faţă de tatăl lor. Pentru a-şi vedea fii revenind la normal, ducele vrea să se căsătorească cu Lady Jordan, prietena Katherinei. Vrea ceva liniştit şi stabil, dar când va fi sărutat de către Alf, toate simţurile o iau razna. Va descoperi cine este Alf?
Se pare că vom asista la transformarea lui Alf în femeie, grea treaba! Cum va reacţiona ducele văzând-o? Vor reuşi cei doi să treacă peste conveninenţe? Cine este Fantoma din St.Giles? Va scapă cu viaţă Peter, fiul cel mic din mâna Lorzilor Haosului? Rămâne să descoperiţi singuri! Ţin să vă anunţ că este o carte incendiară;  scene fierbinţi, bună dispoziţie, acţiune din plin, intrigi şi jocuri de culise, secte şi criminali, ceea ce face din aceasta o carte pe care nu o poţi lasă din mâna!

 Nota este 10.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant 

    Poarta vrăjitoarelor, de Rodica Bretin-recenzie

 

Titlul original: Poarta vrăjitoarelor

Editura: Nemira

Colecția Mistica Esoterism

Serie coordonată de Risvan Vlad Rus

Anul apariţiei: 2015

Număr pagini: 155

Gen: Documentar, Istoric

Cotație Goodreads: 4,33

 

   Nu știu exact în ce gen literar să încadrez „Poarta vrăjitoarelor”. În ciuda titlului, nu este despre vrăjitoare. Nu este nici fantasy, nici esoteric (dacă vă așteptați să găsiți tot felul de descântece, ritualuri supranaturale sau rețete pentru poțiuni magice, vă înșelați), nici chiar despre spiritualitate, nimic din toate acestea.

   Este ceva la graniță, mai degrabă o lucrare de documentare, ce reunește mai multe cazuri inexplicabile din istorie și teorii ale unor oameni de știință, având ca idei centrale călătoria în timp și realitățile paralele.

   Citind această carte, constatăm că unele cărți fantasy sau S.F. nu au apărut din neant. Călătoria în timp, mașina timpului, realitățile paralele sunt subiecte la care omenirea s-a tot gândit. „Miss Peregrine”, „Harry Potter”, „Materia întunecată”, „Undeva, cândva”, „The Frequency”, toate aceste cărți și filme au avut drept surse de inspirație teorii de mult discutate.

   Fizicienii Albert Einstein și Stephen Hawking au cercetat, printre altele, și acest subiect al realităților paralele. Potrivit lui Hawking, se pare că responsabilă este o substanță din Univers, numită materie cenușie. Nu înțeleg eu prea multă fizică, însă se pare că există posibilitatea ca Universul să fie mai complex decât îl știm noi; noi îi vedem doar o fațetă, aceea din care facem parte, însă unii consideră că ar exista mai multe laturi: așa numitele realități paralele.

De altfel, înțelegerea naturii cuantice a gravitației dusese, încă de la sfârșitul secolului XX, la două constatări șocante: există dimensiuni suplimentare în afara celor patru cunoscute (trei spațiale și una temporală), iar Universul nostru este doar unul dintr-o infinitate, între ele existând căi de comunicație – după cum au teoretizat cercetători de reputație mondială, ca fizicianul Stephen Hawking și astronomul Martin Rees.”

    Cartea este alcătuită din mai multe povestiri, cazuri de-a lungul istoriei omenirii în care au avut loc experiențe stranii, inexplicabile. Zgomote produse aparent din senin, materializări, atingeri, semne apărute pe corp fără a fi cineva prin preajmă…

   „Poarta vrăjitoarelor” este titlul dat de unul dintre cazuri, ultimul din carte și după părerea mea, cel mai interesant. Probabil mi s-a părut așa pentru că una dintre epocile întrepătrunse este cel mai aproape de zilele noastre, și anume, anii 1970, când se presupune că o studentă germană a nimerit direct în secolul XIII. Se plimba prin pădure, alături de iubitul ei, când a dat de un anumit copac. Fata n-a mai fost găsită, dispariția ei devenind un mister.

    În secolul XIII, o tânără roșcată, având semnalmentele studentei, a fost arestată sub acuzația de vrăjitorie de Sfânta Vehmă, un fel de organizație precursoare a Inchiziției, lucru reieșit din anumite documente ale epocii. Să fie studenta aceeași persoană cu roșcata persecutată?

   Potrivit anumitor ipoteze, porțile vrăjitoarelor sunt, de fapt, „punți Einstein-Rosen”, ce „teoretizează posibile căi de deplasare în spațiu și timp.”

Porți între civilizația noastră și altele ce evoluează independent, pe planete de care ne despart ani-lumină ori se află într-un alt plan dimensional… Mai cutremurătoare decât existența „porților” rămâne însă certitudinea că unii oameni au cunoscut cu exactitate locul unde se aflau: alchimiști, templieri, învățați arabi sau europeni din Renaștere, ei au știut ce erau și, mai ales, unde duceau.”

   Castele bântuite, catedrala din Chartres, fortăreața maură Javalona, anumiți copaci dintr-o pădure, să fie toate acestea punți sau porți spre alte lumi, spre alte dimensiuni?

   Să poți modifica trecutul, venind din viitor? Există păreri controversate și în raport cu această temă: „S-a ridicat, desigur, problema „Legii Informației Neregresive” (des vehiculată în anii `70 ai secolului XX), potrivit căreia cineva venind din viitor nu ar putea interveni în trecut, deoarece schimbarea acestuia ar duce, inerent, la modificarea perioadelor ulterioare, punându-se sub semnul întrebării însăși existența persoanei în cauză. Dar Legea Informației Neregresive a fost combătută de fizicieni și istorici două decenii mai târziu, când Stephen Hawking și John Keegan (cel mai mare specialist britanic în conflictele secolelor XIX-XX) au observat, independent unul de altul, faptul că noi nu putem ști dacă istoria, așa cum o cunoaștem, este rezultatul unei evoluții „normale” sau al unor intervenții exterioare mai mult sau mai puțin accidentale, despre care, oricum, nu am avea de unde să aflăm…”

    Ce mi-a plăcut:

– subiectul. Sunt fascinată de poveștile despre călătoria în timp și realități paralele. Sunt conștientă că cel mai probabil, așa ceva nu există, ținând mai degrabă de ficțiune, însă acest subiect abordat în filme, cărți, cercetări, mă fascinează. În adâncul sufletului, încă mai sper că acest lucru este real și că pe undeva, chiar există o poartă a timpului.

– Îndemnul autoarei de a ne menține mintea deschisă, nu neapărat de a crede în aceste fenomene inexplicabile, ci a le analiza la rece, cu flexibilitate, din mai multe perspective.

– documentarea serioasă a autoarei, cartea fiind înțesată de istorie. Mi-a plăcut să aflu mai multe despre Reconquista spaniolă, războaiele din Evul Mediu, Sfânta Vehmă și altele.

   Ce nu mi-a plăcut: exact același lucru de mai sus, unul din avantaje fiind cu două tăișuri: lucrarea este foarte bogată în istorie, ceea ce este bine, dar îngreunează lectura și te face să te întrebi unde apare odată acea poartă a timpului. Mi-ar fi plăcut să se insiste mai concret pe călătoria în timp și mai puțin pe istorie.

   Citate:

„Căci nu există enigme, ci doar fenomene care așteaptă să fie explicate. (…) dacă o lege științifică este infirmată de un fenomen, nu trebuie ignorat fenomenul, ci rescrisă legea.”

„Se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer și pe pământ decât suntem pregătiți să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm mintea deschisă, analizând cu obiectivitate și detașare mărturii, dovezi, fapte – căci Necunoscutul este aici, acum, printre noi…”

„E tot atât de greu să te ridici la înălțimea unui ideal, cum este să primești ceea ce mintea nu poate să accepte.”

   Despre autoare:

    Rodica Bretin este, la bază, cercetător științific. A publicat mai multe lucrări de factură istorică și fantastică, unice în Europa de Est. A lucrat ca redactor-șef în cadrul unor edituri și ca realizator TV.

   În 1996, a primit premiul pentru Cea mai bună proză străină la Festivalul Internațional al Artei Fantastice de la Annecy, Franța, pentru nuvela „Negura”; în 2001, Premiul Volaverunt la Festivalul de la Valencia Spania, pentru nuvela „Conquistadorul” și premiul pentru Cel mai bun roman străin acordat de Fantasia Art Association, în 2005, pentru „Fecioara de Fier”, publicat în serial de revista The Historian din Truro, Cornwall, Marea Britanie.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe site-ul targulcartii.ro

by -
8

Dosarele Scarlet. Spărgătoare la înălţime, de Tamsin Cooke-recenzie

Titlu original: The Scarlet Files: Cat Burglar

Editura: Corint Junior

Colecţia Aventura & Mister

Traducere: Sorin Petrescu

Data apariţie: 1 Martie 2017

Pagini: 288

Gen: aventură, mister

Cotaţie Goodreads: 4,58

ZIUA LA ȘCOALĂ, SPĂRGĂTOARE NOAPTEA!

    Scarlet McCall nu este o școlăriță oarecare și nu este o spărgătoare obișnuită. Ea şi cu tatăl ei restituie comori furate proprietarilor de drept. Dar în clipa în care Scarlet îşi pune la mână o străveche brăţară aztecă, lumea în care trăieşte se schimbă radical.

   Dar dacă Scar McCall nu-și va păstra sângele-rece, lucrurile ar putea scăpa rapid de sub control, devenind periculoase!

     „Veţi adora acest roman trepidant şi încărcat de adrenalină (…. Nu uitaţi să vă recăpătați suflul!″ – The Bookbag

    “Spărgătoare la înălțime“, primul volum din seria Dosarele Scarlet, este un roman surprinzător de bun pentru un debut literar și, cu toate că se adresează în mod special adolescenților, poate fi citit și de către adulți. Trebuie să recunosc că deși am o anumite vârstă, am fost prinsă imediat în mrejele aventurii celor două personaje – Scarlet și Ethan.

   Ce anume am apreciat la cartea de față? Designul ei, stilul autoarei, îmbinarea mai multor genuri literare,acțiunea alertă, documentarea cu privire la azteci, personajele simpatice, replicile savuroase, trecerea de la momentele încărcate de tensiune la anumite situații care aduc zâmbetul pe buze.

“- Ai furat o mașină! exclamă el.

 – Și tu erai cât pe ce să mă dai de gol. Nu-mi vine să cred că flecăreai cu fetele alea. Ai auzit vreodată de misiune secretă? Știi, genul de misiune în care te străduiești să nu atragi atenția? În care nu ne pasă cum arată părul nostru?

– Păi, ție e clar nu-ți pasă spune el.

– Ai dreptate, nu-mi pasă. Tot ce vreau e să-l găsesc pe tata, spun, angajându-mă pe autostradă.

– Prin urmare ai furat o mașină?

– Mi-ai spus că nu pot să fur benzină!“

    Ceea ce consider eu a fi un bonus: cartea nu are un final în coadă de pește. Nu ne lasă în suspans, să așteptăm cu nerăbdare continuarea. Dacă nu aș fi aflat de pe internet că mai există încă un volum, aș fi considerat “Spărgătoare la înălțime” un roman de sine stătător.

    Scarlet McCall, personajul principal al cărții, nu-i place să fie ca celelalte fete de treisprezece ani de astăzi, să se intereseze de muzică, machiaj și băieți. Are alte preferințe: să pornească mașina cu firele de contact, să anuleze alarme și să spargă seifuri. Mama ei a murit într-un accident de mașină în urmă cu trei ani, iar tatăl, neavând nici cea ai mică idee ce să facă cu fiica lui, s-a gândit că e cazul să o învețe meseria de spărgător (meserie cu tradiție în familia lor). Dar cei doi nu sunt niște spărgători obișnuiți. Nu fură, ci înapoiază artefactele proprietarilor de drept.

   Lucrurile iau o întorsătură neplăcută din momentul în care Scarlet ia hotărârea de a-l însoți pe tatăl ei într-o misiune dificilă. De această dată este vorba de niște artefacte aztece din anii 1500 (mască și brățara) care în urmă cu câțiva ani au fost furate dintr-un templu mexican, iar acum s-au gândit ca venise timpul ca ele să se întoarcă la locul lor.

   Spargerea a decurs relativ ușor. Au reușit să recupereze artefactele, însă lui Scarlet îi vine ideea să îşi pune la mână brăţara aztecă, iar când încearcă să o dea jos, constată că aceasta se lipise. Pur și simplu aurul i-a pătruns în piele.

Vreau să scap de ea, dar unghiile mele nu întâlnesc marginile brățării … nu există așa ceva! Aurul a pătruns în pielea mea. Pulsul mi se mărește, îmi râcâi încheietura cu frenezie. Aurul pălește, turcoazele devin transparente.”

    Chiar dacă inițial s-a speriat din cauza acestui fenomen inexplicabil, Scarlet a trecut repede peste șoc, crezând că a avut un fel de halucinație. Pe ea o interesa mai mult cum să o înapoieze clientului. Nici o clipă nu s-a gândit că viața tocmai i s-a schimbat radical. Habar nu are ce puteri nebănuite deține brățara. Și abia peste câteva zile, în timp ce sparg casa unui bancher, ea constată cu stupoare că se transformă într-un animal. Dar și de această dată, preferă să nu-i spună nimic tatălui ei.

Îmi desfac pumnul, gata să tastez cifrul alarmei ca s-o reactivez, când mă cuprinde frica. Îmi privesc consternată degetele. Unghiile au pătruns prin degetele mănușii! Sunt lungi și ascuțite ca niște gheare. Apoi, sub ochii mei, se retrag și dispar în mănuși!

    Însă atunci când revin acasă, cei doi își dau seama că locuința le-a fost spartă, iar când dau să fugă spre mașină, se aud împușcături. Cine oare le amenință viața? Să fie una din țintele lor, cineva pe care l-au prădat?

   Singura lor șansă de supraviețuire e să se mute într-un loc sigur, neștiut de nimeni. Dar și aici vor fi urmăriți de doi necunoscuți, iar tatăl lor va fi răpit de aceștia. Și ea ar fi fost prinsă dacă nu ar fi rupt-o la fugă prin pădure și dacă nu s-ar fi transformat în …vultur. Șocant, nu?  :)

Încerc să nu mai iau în seamă încheietura care-mi pulsează, mă afund și mai mult în pădure. Apoi, la fel de neașteptat cum a apărut, durerea dispare. Îi ia locul altceva, ceva ce n-am mai simțit până atunci. Întregul meu trup pare să se topească – piele, membre, mușchi, oase -, toate se dizolvă. Capul mi se afundă între umeri, umerii mi se afundă în piept. Nu mă mai simt materială.

 “Mă simt liberă, puternică. Pot să văd la kilometri distanță. Cu o izbucnire de energie, zbor hăt, departe! Plonjând prin aer, las briza să-mi mângâie penele …

 După care creierul meu prinde să lucreze. Pene? Ce fel? Cum? Ochii mi se rotesc spre dreapta. Acolo unde ar trebui să mi se găsească degetele e doar vârful unei aripi cafenii. Ce naib…?! “ 

Ca să-și salveze tatăl, Scarlet cere ajutorul lui Ethan, un tânăr care venise să locuiască la bunica lui pe timpul verii și cu care se împrietenise de curând. Și astfel, cei doi vor intra într-o vâltoare de întâmplări şi aventuri palpitante.

 Ceea ce mi-a atras în primul rând atenția la“Spărgătoare la înălțime”, a fost povestea brățării lui Achcauhtli, puterile pe care i le conferă lui Scarlet(transformarea ei în cinci tipuri de animale), încercarea autoarei de a ne introduce în mitologia aztecă, legătura omului cu natura și animalele.

– O nahualli. Un cuvânt aztec care înseamnă “umbra sufletului”. Este animalul tău geamăn, dublura spiritului tău. Născut odată cu tine, vă împărtășiți sufletele (…) Aztecii credeau că animalele trăiau în lumea asta alături de zei, cu mult înainte să apară oamenii. Prin urmare, animalele sunt sacre. Ar trebui respectate și ascultate. Niciodată dominate sau rău tratate!

De obicei, nahualli are trăsături care reflectă persoana căreia îi aparține. (…) Trebuie să-ți hrănești nahualli-ul , iar în schimb, el te va călăuzi, te va învăța o grămadă de șiretlicuri și-ți va dezvălui secrete. Pentru un om normal, nahualli era un spirit care-ți apărea în vis. Sau uneori, dacă ești norocos, ți-ar putea apărea și în lumea reală.”

    Dar  ce legătură există între ceea ce i s-a întâmplat lui Scarlet și povestea  acestor nahualli?

    Prin anii 1500, Cortez invadase Mexicul în numele regelui Spaniei. El și oamenii lui au ucis mulți azteci, furându-le bunurile, pământul. Aceștia din urmă, s-au înfuriat atât de tare, încât cinci înalți preoți ai Mexicului care aveau legături formidabile cu nahualurile lor, s-au reunit și s-au străduit să reia control asupra gemenilor spirituali, până când, în cele din urmă, au deprins metoda de a se transforma în aceștia. Apoi preoții au mers la templul zeului lor, Tezcatlipoca, și și-au crestat pielea, și-au lăsat sângele să curgă și l-au amestecat cu aurul topit. Din acest amestec au împletit o brățară, căreia i-au adăugat turcoaze. La poruncile lui Tezcatlipoca, preotul Achcauhtli și-a pus brățara, care a fost absorbită în sânge. Și, astfel, el se putea preface într-unul dintre cele cinci animale, în funcție de forța de care avea nevoie:  jaguarul, maimuța, vulturul, lupul și crocodilul. În momentul în care  brățara a fost absorbită de sângele lui Scarlet, aceasta a ajuns la rândul ei să se  transforme. Problema e că ea nu are control asupra acestor puteri și nu știe cum să se folosească de ele.

   V-am povestit doar în linii mari câteva dintre evenimentele din carte. Nu vă rămâne decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe cu Scarlet și Ethan și dacă au reușit să-l salveze la timp pe tatăl  lui Scar.

   “Spărgătoare la înălțime” este o carte care merită citită, fiind suficient de captivantă și plină de mistere încât să fie o lectură atractivă.

   Despre autoare:

   Tamsin Cooke s-a născut în Marea Britanie, dar în primii ani de viață a călătorit în toată lumea, din Africa de Sud până în Hawaii, tatăl ei fiind entomolog. După ce a studiat literatura engleză la Bristol și a lucrat ca profesoară, Tamsin Cooke a început să scrie cu normă întreagă. Spărgătoare la înălțime, primul volum din seria Dosarele Scarlet, este romanul ei de debut.

    Locuind în mai multe locuri exotice, lui Tamsin îi place să călătorească,să aibă aventuri și să vadă animale sălbatice. Trăiește în Somerset cu familia ei dependentă de adrenalină. Atunci când nu se ocupă cu scrisul, poate fi găsită cutreierând pădurile, însoțită de câinele ei sentimental, citind cărți sau ronțăind acadele.

Nota 10

Cartea Dosarele Scarlet.Spărgătoare la înălțime de Tamsin Cooke  a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

Noaptea trecută la Chateau Marmont, de Lauren Weisberger-recenzie

Titlul original: Last night at Chateau Marmont

Autor: Lauren Weisberger

Editura: Polirom

Colecție: CHIC

Traducere: Mădălina Andrei

Număr pagini: 468

An apariție: 2011

     „În esenţă, faima nu e altceva decât o uitare puţin amânată” spune Santiago Ramon y Cajal, iar romanul „Noaptea trecută la Chateau Marmont” nu face decât să concluzioneze faptul că succesul și celebritatea trebuie gestionate cu măsură, astfel încât să nu deraieze viața de la cursul său normal.

   Născută în 1977, în Scranton, Pennsylvania, Lauren Weisberger a absolvit cursurile celebrei Cornell University iar după ce a călătorit în Asia și Europa, a devenit asistent editorial la revista Vogue. Momentan locuiește în Manhattan, dar a renunțat la jobul de la celebra publicație. Experiența aceasta a ajutat-o să aibă o altă perspectivă asupra ideii de celebritate. Lauren Weisberger a urmat cursuri de creative writing, iar în anul 2003 se impune pe piața literară cu romanul „Diavolul se îmbracă de la Prada”, un chick lit devenit celebru într-un timp foarte scurt. Romanul său de debut a rămas timp de șase luni pe lista bestsellerurilor din The New York Times și a fost tradus în peste patruzeci de țări și ecranizat de studiourile Fox.

    În 2010, publică „Noaptea trecuta la Chateau Marmont”, un roman în care dezvoltă ideea de celebritate și efectele sale asupra existenței. Chateau Marmont este un hotel celebru pentru VIP-urile care i-au trecut pragul încă de prin anii 60.

    Brooke și Julian sunt căsătoriți de cinci ani și viața lor pare să fie una intrată pe niște tipare care conferă siguranță, iubire, căldură… tot ceea ce o femeie și-ar putea dori. Doar că în acest decor feeric își face apariția în mod aproape brutal, celebritatea. Fără preaviz, fără perioadă de adaptare, totul pare să fie aruncat în aer, viețile celor doi sunt puternic zguduite de către noua perspectivă. Julian este remarcat de către o casă de muzică celebră, Sony. Este ceea ce amândoi și-au dorit, însă atunci când celebritatea devine concretă, efectele sale secundare devin extrem de nocive pentru amândoi. Julian, transformat instant dintr-un simplu muzician de club, într-un adevărat star, începe să lipsească de acasă din ce în ce mai des… iar Brooke își petrece tot mai multe nopți singură, devenind tot mai irascibilă, singură, temătoare și nesigură. Dacă va supraviețui căsnicia lor sau dacă totul se va destrăma conform noilor șabloane ale celebrității, veți afla numai citind „Noaptea trecută la Chateau Marmont”.

    Ritmul cărții este unul alert; citind ai senzația că ești într-un oraș mare și aglomerat și totul în jurul tău se petrece cu repeziciune. Totuși, scriitoarea alternează ritmul alert al acțiunii cu unul mai lent, în care cititorul poate să respire, să analizeze ceea ce a citit, pentru ca apoi, panta acțiunii și a trăirilor personajelor să redevină una abruptă.

    Dincolo de poveste și de construcția ascendentă a acțiunii „Noaptea trecută la Chateau Marmont” este despre esența umană și de capacitatea de adaptare la evenimentele frapante, chiar dacă ele sunt legate de succes în carieră. Paradoxal, există posibilitatea ca succesul, mai ales atunci când lovește neașteptat, să aibă efecte distructive asupra vieții. Se spune că viața își caută mereu echilibrul, iar dacă succesul e prea mare și copleșitor, atunci, o altă coordonată a vieții va merge pe minus. Așa se întâmplă în cazul acestui cuplu, intrat peste noapte sub flash-urile aparatelor de fotografiat. De la o pereche simplă, care trăia într-un apartament modest, au ajuns un cuplu celebru, dar fără privilegiul clipei de intimitate. Obținerea faimei, în cazul lui Julian, echivalează cu pierderea identității sale ca parte din cuplu, ca soț, ca om de familie. Totuși, el pare că face eforturi pentru a nu se lăsa dus de val, însă ceea ce i se întâmplă este mult prea greu de gestionat.

    Personajele sunt bine definite și își au locul lor în acest puzzle al poveștii, fiecare cu rolul său esențial. Nola este cea mai bună prietenă a lui Brooke; ea ne oferă ocazia să mai aflăm și alte povești decât cea a celebrității, scriitoarea oferind un soi de dublă perspectivă asupra vieții: una a omului pentru care existența este simplă, liniară, previzibilă, dar plină de certitudini, iar cealaltă ia o bruscă turnură ascendentă spre nimic din ce e simplu.

    Stilul scriitoarei este unul original, direct, dialogurile sunt uneori condimentate cu doze potrivite de ironie, de umor sau de sarcasm. Pentru a contura suficient de bine ideea de celebritate, există pasaje destul de lungi în care autoarea descrie (conferind în mod conștient o stare monotonie) evenimente mondene abundente în clișee, în șabloane, în kitch și superficialitate, o lume pe care Brooke nu reușește să o digere, oricât de mult ar încerca. Imaginile create de către autoare sunt autentice, demne de un scenariu de film din care nu lipsește nici drama, nici umorul, în care viața este expusă așa cum e ea într-o realitate mereu în schimbare.

    Celebritatea e un ideal până în momentul în care ea se concretizează… asta i s-a întâmplat cuplului Brooke și Julian, iar după acest moment, viața și-a dat un restart, însă personajele nu mai pot impune reguli, ci regulile sunt acelea care le impun schimbări decisive personajelor, de aici rezultând și drama prin care acestea trec.

    Formatul cărții (106/180) este unul confortabil la citit (se poate lua în poșetă, se poate citi în parc sau la plajă), iar coperta este o fină aluzie la efemeritatea celebrității și discrepanța dintre agitația faimei și liniștea simplității.

    Chiar dacă are aparențele unui chick lit lejer, „Noaptea trecută la Chateau Marmont„ are un mesaj profund, acela că viața trebuie prețuită pentru valorile care contează cu adevărat, pentru ceea ce omul este în sufletul său, nu pentru cum se reflectă el în vizorul aparatului foto. Iată un citat care reflectă perspectiva lui Brooke asupra noii sale vieți:

-Nu ți-ar plăcea să stai într-o casă ca asta? zise el arătându-i fotografia unei mansarde ultramoderne cu țevi montate pe plafoane și un aer industrial șic.

-E tare!

   Fiecare fibră din corpul ei voia să strige „nu”. Nu, nu voia să locuiască într-o casă ca un depozit. Nu voia să locuiască în Tribeca super la modă, cu galeriile și restaurantele ei de fițe, în care nu aveai d eunde să îți cumperi o cafea normală sau un burger obișnuit”.

    „Un minunat antidot pentru dependența de televizor. Noaptea trecută la Chateau Marmont propune un scenariu: ce s-ar întâmpla dacă, fără să vrei, ai deveni vedetă peste noapte?” (Entertainment Weekly)

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Prins în furtunile vieţii, de Christina Courtenay-recenzie

Titlul original: Highland Storms
Editura: Lider
Anul: 2016
Număr pagini: 272
Traducător: Anca Irina Ionescu

   Autoarea Christina Courtenay încadrează acţiunea din volumul doi într-o perioadă în care scoţienii încă mai resimţeau conflictele de la Răscoala Iacobiţilor (1745) trecând prin perioade destul de grele. În primul volum-Când suflă alizeul din Kinross Saga descoperim povestea lui Killian şi Jess, iar acum ne bucurăm de aventurile fiului lor, Brice.

   Cartea Prins în furtunile vieţii se citeşte uşor şi oferă o paralelă trecut-prezent, o doză consistentă de istorie şi pasiune. Descrierea peisajului abrupt din Scoţia şi farmecul lor în diferite ipostaze ale zilei îndeamnă cumva cititorul la lectură, îl determină să îşi dorească mai mult.

   Despre carte:

   În august 1754, Brice Kinross (Gothenburg, Suedia) trece printr-o perioadă destul de neplăcută: femeia pe care crede că o iubeşte la nebunie s-a căsătorit cu fratele său mai mic. Este distrus sufleteşte şi îşi pierde vremea numai prin cârciumi, dar tatăl lui preia iniţiativa şi îi oferă o misiune destul de importantă: trebuie să meargă de urgenţă în Scoţia la Rosyth:

Vreau să mergi la Rosyth. Ceva nu este în ordine acolo şi vreau să ştiu ce se întâmplă.(pag. 13)

   În aceeaşi perioadă, Marsaili Buchanan (Casa House, Scoţia, august 1754) este menajeră în casa de la Rosyth şi munceşte din greu pentru a menţine proprietatea pe linia de plutire. Ar fi putut avea o altă viaţă, mai ales că este o femeie frumoasă, dorită de mulţi bărbaţi, dar le evită avansurile spre stupoarea tuturor. Din păcate, tatăl ei a murit înainte să o recunoască şi este nevoită să îşi croiască singură propriul drum. Colin Seton-vechilul de la Rosyth în loc să se folosească de profitul proietăţii aşa cum trebuie, preferă să îl ascundă pentru propriile interese. Visează la lucruri imposibile, ştiute doar de el, iar cei din jur nu pot protesta datorită violenţei sale şi a atitudinii ostile. Casa Rosyth arată deplorabil şi doar o minune o mai poate salva.

   Brice Kinross a copilărit la Rosyth alături de verişoarele lui, iar noul statul de lord îl cam pune pe gânduri, i se pare o responsabilitate mult prea mare şi chiar şi aşa, el trebuie să facă faţă cu brio. Alege să meargă în vizită în calitate de necunoscut, să fie sub acoperire, aşa va afla care sunt neajunsurile, ce spun oamenii, dar mai ales cum poate salva moştenirea.

   Este primit într-o casă plină de mizerie, de parcă nu ar fi fost curăţată de mult timp, şi servit  cu o mâncare sărăcăcioasă. Află cu stupoare că la Rosyth existau recolte îmbelşugate care ar fi putut să le aducă un venit constant, dar ele nu se regăseau, de parcă s-ar fi evaporat cumva pe drum. Din fericire există şi părţi bune, Brice este isteţ, răbdător şi un bun strateg. Cunoaşte galeza şi poate afla ce discută cei din jur, iar spre surprinderea lui se simte atras de frumoasa Marsaili. Iniţial crede că este amanta lui Colin Seton, dar în timp va conştientiza adevărul. Fără voia lui o compară cu frumoasa Elisabet (fosta logodnică) şi încetul cu încetul va realiza cât ar fi greşit dacă s-ar fi căsătorit cu ea. Curajul, puterea de muncă şi îndemânarea menajerei îl vor îndemna să facă mult mai mult.

   După o cercetare elaborată, Brice decide că este timpul să le arate tuturor cine este cu adevărat. Merge să cumpere provizii, vite pentru reproducere şi să demonstreze că el este Lordul Kinross-moştenitorul de la Rosyth. Sunt surprinşi şi au impresia că la un moment dat se va plictisi şi îi va părăsi, însă planurile lui sunt serioase. Munceşte împreună cu oamenii, le dă sfaturi utile şi se ocupă personal de dezvoltarea proprietăţii. Marsaili îl va încuraja şi îl va pune pe jar cu pasiunea ce o emană. Un alt prieten de nădejde va fi Liath, câinele de vânătoare al menajerei. Vor ajunge să fie nedespărţiţi, să îl urmeze peste tot şi chiar să îl protejeze de cei care îi vor răul.

   A fost o deosebită plăcere să citesc cartea Prins în furtunile vieţii. Chiar dacă nu este o lectură solicitantă, are acel ceva care o face specială şi echilibrată datorită încărcăturii istorice. Atracţia, pasiunea dintre Brice şi Marsaili de multe ori mi-au adus zâmbetul pe buze. În cazul în care simţiţi nevoia pentru diversitate, îndrăzniţi şi citiţi Kinross Saga.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe site-ul targulcartii.ro

 

      Cumpătarea, de María Dueñas-recenzie

Titlul original: La Templanza
Editura: Polirom
Colecția Biblioteca Polirom Actual
Scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi
Anul apariției: 2016
Traducere din limba spaniolă și note de: Ileana Scipione
Număr pagini: 566
Gen: Saga, Roman Social, Istoric
Cotație Goodreads: 3,58

    „Nu te mai gândi să redevii ce-ai fost, încearcă să privești către alte zări.” – dacă romanul  „Cumpătarea ar avea un motto, acesta ar fi. Este citatul din carte care, în opinia mea, îi reprezintă cel mai bine esența.

ȘTIAȚI CĂ…:
– orașul Ciudad de México se numea pe vremea imperiului aztecilor „Tenochtitlán” și a fost fondat în 1325, pe o insulă de pe lacul Texcoco?
– numele orașului Jerez vine de la butucii de viță-de-vie botezați Xera, aduși din bazinul Meditarenei de către vechii fenicieni și din care s-a făcut vinul de Jerez?

   Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le aflăm despre cultura și civilizația unor locuri precum Ciudad de México, Havana, Jerez, din cartea Maríei Dueñas.

    De mult doresc să citesc această carte, fiind foarte plăcut impresionată de celelalte două scrise de autoare, „Iubirile croitoresei”, respectiv, „Ce avem și ce uităm”, ambele cu recenzii pe Literatura pe Tocuri, aici  și aici.
Acțiunea din această a treia carte are loc în secolul al-XIX-lea, purtându-ne în mai multe locuri: Ciudad de México, Havana, Jerez. Facem cunoștință cu un Mexic ce își recăpătase recent independența față de Spania, patria-mamă, cu o Cubă ce încă avea statutul de colonie spaniolă și cu Andaluzía viticolă și pitorească:

Două cofetării și trei croitorii, cinci bărbieri, numeroase fațade nobile, două farmacii, un curelar și câteva dughene liniștite de pantofi, umbrele și alimente. Iar printre ele, doamne de bonton și domni îmbrăcați după moda englezească, puști și slujnicuțe, școlari, tot soiul de trecători și oameni simpli, care se întorceau acasă la ora mesei. Prin comparație cu ritmul nebunesc al orașelor de dincolo de ocean, de unde venea el, Jerez era ca o plapumă de puf, dar Larrea nici măcar n-a observat.”

   De fapt, cartea este construită ca un triptic: prima parte corespunde Mexicului, a doua, Havanei și a treia, Jerezului din patria-mamă. Este mai mult o saga, prezentând viețile personajelor din prezent, dar și din trecut. Nu știu de ce descrierea cărții de pe prima copertă o recomandă drept „Un thriller pasionant, plin de aventură, conspirații și romantism” – nu mi se pare că ar avea nici o caracteristică, oricât de mică, dintr-un thriller. Este, mai degrabă, o dramă, o poveste a mai multor generații, întinsă pe teritorii diferite.

    Mauro Larrea este personajul central, un proprietar de mine de argint care a pornit de jos, fără a avea nimic, ajungând un prosper om de afaceri. Văduv, și-a pierdut soția de tânăr, la nașterea celui de-al doilea copil. Mariana, fiica sa, este căsătorită și însărcinată, o femeie cu capul pe umeri, cu simț practic dezvoltat, iar fiul său, Nicolás, este mai degrabă un visător, ce urmează să încheie o căsătorie avantajoasă pentru toată familia.

    O investiție riscantă a pus capăt bunăstării și bogăției adunate cu atât sârg: Mauro Larrea este ruinat.

    Pentru a se salva, concepe un plan nebunesc: se împrumută la un cămătar cu dobândă 100%, își pune casa drept garanție și pleacă în lume, sperând că va găsi o afacere bună în care să investească.

    În Cuba îi cunoaște pe soții Gustavo și Carola Gorostiza, el spaniol, ea mexicancă, sora viitorului său cuscru. Printr-un concurs de împrejurări, el și Gustavo Gorostiza ajung să joace o partidă de biliard ce le va schimba viața, cu o miză cel puțin curioasă. Pot doar să vă spun că într-o primă fază, fiecare dintre cei doi jucători se chinuia să piardă. De ce? Aflați citind cartea. Partida de biliard este una dintre cele mai intense scene din roman:

„În zori, pe la trei și douăzeci, când, scoși din țâțâni, ajunseseră la egalitate cu carambolurile o sută patruzeci și nouă și erau la doar unul distanță de sfârșit, i-a venit rândul lui Mauro Larrea.
A strâns mânerul tacului și și-a îndoit trunchiul. Tacul a intrat ferm în cercul schițat de degetele lui, iar la vedere au mai rămas o dată urmele lăsate pe mâna lui stângă de explozia de la mina Las Tres Lunas. A calculat, a pregătit lovitura, a țintit. Și, gata să lovească, s-a oprit. Puteai tăia tăcerea cu cuțitul, iar el și-a îndreptat torsul cu o neliniștitoare lentoare.”

   Peste noapte, Mauro Larrea se trezește proprietarul unei moșii din Jerez. Astfel, pleacă în Spania, țara mamă, cu intenția de a vinde proprietățile: conacul, plantația de viță-de vie, crama. Mulți își pun întrebarea de ce nu ia în calcul posibilitatea de a pune moșia pe picioare, însă el nu știa prea multe despre cultivarea viței de vie și comerțul cu vin. Ce poate ști un miner despre vin? În momentul în care face cunoștință cu via, aflăm și de unde vine titlul cărții, „Cumpătarea” („La Templanza”). Inițial, am crezut că este vorba despre cumpătarea de care Mauro Larrea va da dovadă în refacerea patrimoniului, dar se pare că este exact invers.

     Numai de cumpătare nu poate fi vorba în acest roman. Și totuși, de unde vine titlul cărții?

Cred că nu cunoști încă La Templanza, sau mă înșel?
Echilibru, asta îi trebuia sufletului său: multă măsură, cumpătare cu toptanul. Dar se îndoia că Sol se referise la virtutea cardinală de care ducea el lipsă de atâta vreme. De aceea a și ridicat dintr-o sprânceană.
– La Templanza, via noastră, l-a lămurit. Sau, mai bine zis, cea pe care o deții acum.

   În Jerez cunoaște o femeie deosebită, de care se îndrăgostește, Soledad Montalvo. Din păcate, în cale le stau multe piedici: Soledad este căsătorită, are patru fiice și ascunde multe. Este un personaj complex, o femeie puternică, luptătoare, în stare de orice pentru a proteja interesele fiicelor ei.

    Toate personajele Maríei Dueñas sunt complexe, alcătuite din nuanțe, nu din alb și negru. Sunt mai mult persoane decât personaje, aproape din carne și oase, de ai impresia că ies din carte: cu bune, cu rele, capabile de fapte contradictorii și ceea ce îmi place cel mai mult, pline de pasiune. Pasiunea aceea tipică zonelor calde, Spaniei și țărilor latine. Toate personajele sunt foarte bine conturate: protagonistul, Mauro Larrea, sfătuitorul său, Andrade, Carola Gorostiza, Gustavo Gorostiza, Soledad Montalvo, Manuel, avocatul și prietenul de familie al acesteia.

    Și pentru că am ajuns aici, să spun ce mi-a plăcut la roman:
– documentarea foarte extinsă, lucrurile pe care le aflăm despre Spania, Mexicul și Cuba secolului al-XIX-lea, aspectele istorice. De fapt, autoarea a spus într-un interviu că dintre toate cele trei cărți scrise până la acel moment, pentru „Cumpătarea” s-a documentat cel mai mult. Potrivit declarațiilor sale, când a scris „Iubirile croitoresei”, au ajutat-o foarte mult legăturile familiei sale cu Marocul, mama ei născându-se în timpul Protectoratului spaniol; „Ce avem și ce uităm” a fost inspirată din propria experiență în America de Nord. Însă în ceea ce privește „Cumpătarea”, n-a avut parte de experiență personală, fiind nevoită să se documenteze în profunzime, lucru pe care l-am observat și citind secțiunea de mulțumiri, de la sfârșitul cărții;
– descrierea lumii hispanice până în cele mai mici detalii, inclusiv aspectele lingvistice: sublinierea pronunției cu accent andaluz: „Ay, don Manué, don Manué…” în loc de „Manuel” – andaluzii de abia ating consoanele finale în pronunție.

    „Trăind între două lumi, Mauro Larrea folosea uneori expresii aspre din Spania și alteori fraze mai mexicane decât Castelul de pe Chapultepec.” – într-adevăr, deși în esență este aceeași limbă, multe expresii din Spania diferă de cele din America Latină, iar accentul pur spaniol este mai dur, mai aspru.

Ce nu mi-a plăcut: dacă v-aș spune că este o lectură ușoară, v-aș minți. Este chiar o lectură anevoioasă, iar dacă nu ești atent, pierzi ușor firul. De ce? În parte, din cauza volumului: este o carte mare, de peste 500 de pagini, scrise mic; de vină este și acțiunea, ce se desfășoară cu oarecare lentoare, așa că dacă vă așteptați la o carte care se citește singură, cu acțiune debordantă și răsturnări de situație la fiecare pagină, clar nu este pentru voi. Cred că și traducerea neinspirată pe alocuri îngreunează lectura. Nu mi-a plăcut să găsesc expresii traduse aproape mot-à-mot:

   „Cuiul care îi spuzea în acea dimineață pudoarea bărbătească i s-a înfipt o idee mai adânc.” – ca să ne lămurim, cuiul înfipt al spaniolilor este, în română, echivalentul nodului din gât sau al golului din stomac. Eu n-am avut probleme de înțelegere, fiind vorbitoare de spaniolă, dar cineva care nu cunoaște limba se poate întreba de unde a mai apărut cuiul acela și până să-și dea seama că este o expresie, o figură de stil, deja a pierdut șirul acțiunii. La fel se întâmplă și cu a băga pe cineva în buzunar (echivalent în română: a-ți mânca din palmă, a-l avea la degetul cel mic); chiar dacă își dă seama că este o figură de stil, nevorbitorul de spaniolă nu-i cunoaște sensul, tot gândindu-se ce o însemna să-ți bagi în buzunar o persoană.

   Așadar, nu este chiar o carte ușor de parcurs. De obicei, citesc o carte în 3-4 zile. „Cumpătarea” mi-a luat mai mult de o săptămână, iar dintre toate cele trei cărți ale autoarei, aceasta mi-a plăcut cel mai puțin.

    Îi acord 3 steluțe din 5.

    Iar în final, vă distrez cu o viziune cinematografică: atunci când citesc o carte, îmi imaginez că personajele sunt jucate de actori celebri. Acest lucru este și mai ușor de realizat cu personajele Maríei Dueñas, care sunt atât de vii și reale. Cei familiarizați cu telenovelele vor râde cel mai mult. Așadar, în rolul lui Mauro Larrea, l-am văzut tot timpul pe Fernando Colunga; Carolei Gorostiza i-a dat viață Marlene Favela, iar lui Soledad Montalvo, Raquel Infante, probabil datorită accentului andaluz. Distribuția e provizorie, desigur. În curând se va realiza o serie televizată (pe bune, nu în imaginația mea) pe baza cărții, așa cum s-a procedat și cu „Iubirile croitoresei”.

Citate:
„Uneori câștigi, alteori pierzi. Și, cu cât mizezi mai mult, cu atât cazi mai de sus.”
„Atunci veți fi de acord cu mine că o căsnicie e o alianță complicată. Aduce bucurii și amărăciuni… Iar uneori devine și un joc al puterii.”
„Există lucruri care merg până dincolo de ceea ce credem că suntem în stare să controlăm, a glăsuit atunci Sol, înălțându-și, în sfârșit, privirea senină. Situații care ne pun pe jar.”
„N-ai zile, Mauro, în care ți-ar plăcea ca lumea să se oprească? Să stea în loc și să ne ofere o pauză. Să ne lase neclintiți ca statuile, ca simple borne de drum, fără să trebuiască nici să gândim, nici să vorbim, dar mai ales să rezolvăm. Iar lupii să nu ne mai arate colții.”
„Vânturi neașteptate ne împing s-o apucăm uneori pe drumul de dus și alteori pe drumul de întors, și adesea nu merită să înoți împotriva curentului.”

    Despre autoare:

    María Dueñas este profesoară de limba și literatura engleză la Universitatea din Murcia, Spania. S-a născut în 1964, în Puertollano. Primul său roman este El tiempo entre costuras (Iubirile croitoresei), vândut în peste un milion de exemplare și ecranizat în miniseria omonimă. Mare parte din acțiunea romanului este plasată în Tetuán, aflat sub Protectoratul Spaniol al Marocului la acea vreme, unde a locuit familia mamei autoarei.

    Misión Olvido (Ce avem și ce uităm) este scrisă la trei ani de la primul roman și este inspirată dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, precum și de experiența doctoratului la universitățile din America de Nord.

    Cel de-al treilea roman, La templanza (Cumpătarea),  urmează să fie ecranizat într-o serie televizată, în timp ce autoarea deja lucrează la cel de-al patrulea roman.

Cartea Cumpătarea de María Dueñas a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

Surse foto: arhivă personală

by -
20

Suflet rebel, de Nieves F. Joy–recenzie

Volumul I din seria “Paradoxul iubirii”

Editura: Librex Publishing

Data apariţiei: Aprilie 2017

Număr pagini: 452

   Un suflet captiv într-un trup înrobit. O fire rebelă ţinută sub control de eticheta strictă a unei societăţi superficiale. Un spirit înlănţuit de concesii şi renunţări. O viaţă trăită în minciună, sub atenta lupă a unui gardian nepăsător. Năzuinţe anulate de concepţii greşite. Compromisuri duse la extrem, datorită prejudecăţilor unui păpuşar manipulator.

    Toate aceastea si nu numai, se pot pronunţa într-un singur cuvânt: Raisa. Tiparul prelucrat minuţios de eronat, a unei soţii moderne, redactor şef la o editură din Boston, care nu o solicită, dar nici n-o umple de satisfacţii. La suprafaţă e modelul perfect de femeie. Tăcută, rafinată, strălucitoare, dar în adâncuri, zace un suflet saturat de regulile societăţii şi de soţul mereu taciturn, care îi oferă rămăşiţele unui trai îmbelşugat, dar sterp de beneficii spirituale. Raisa este in adâncuri un suflet visător, poet din naştere, dar neînţeles şi alege să tacă şi să înghită o căsnicie de faţadă, doar ca să nu dea greş, eşecurile pentru ea, fiind echivalentul ruşinii imposibil de suportat.

   Ce va alege când viaţa îi va oferi posibilitatea să se dezbare de tot ce nu o defineşte? Pe ce drum va purcede, când descoperă, printr-o conjunctură neaşteptată, că inima ei e însetată de afecţiune veritabilă şi nu de singurătate în doi, asa cum are parte in viaţa conjugală. O nesfârşită minciună, înăbuşindu-şi aspiraţiile native sau eliberarea lor şi un zbor lin spre libertatea de exprimare, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna?

   Acum câteva minute am terminat de citit cartea “Suflet rebel” şi mă simt de parcă am fost trecută printr-un tăvălug de emoţii şi sentimente. În mintea mea este un amestec de evenimente şi trăiri emoţionale pe care vreau să vi le împărtăşesc. Iar dacă reuşesc să vă conving să o citiţi la rândul vostru, voi fi foarte mulţumită sufleteşte.

     Am avut mari emoții atunci când am început lectura și asta pentru că descrierea de pe copertă m-a făcut să cred că voi descoperi o poveste atât de dureroasă, încât am să rămân cu un cumplit sentiment de tristețe și frustrare. Însă a fost suficient să citesc primele pagini ca să îmi dau seama că am de-a face cu o poveste mult mai specială față de ce credeam.

    “Suflet rebel este o poveste plină de sensibilitate, intensă, cu numeroase răsturnări de situație, în care ni se dezvăluie întregul zbucium sufletesc al Raisei, personajul central al cărții. Însă, ceea ce m-a surprins în mod plăcut, a fost faptul că întreaga poveste este presărată cu numeroase înțepături ironice, cu dialoguri pline de vervă, iar stilul autoarei Nieves F. Joy este unul savuros, destins și dezinhibat.

    Mi-a plăcut tare mult să o descopăr pe Raisa, i-am admirat caracterul puternic și trebuie să recunosc că m-au binedispus gesturile sale de rebeliune, reacția ei când a descoperit că soțul o spiona prin intermediul unui angajat, impactul pe care Race l-a avut asupra ei atunci când l-a văzut prima oară. Povestea (care se desfășoară pe o perioadă scurtă de timp, de doar câteva zile) este spusă atât din perspectiva Raisei, cât și a lui Race, acțiunea fiind plasată în Boston.

   Raisa Callahan este redactor-șef la o editură cunoscută și de cinci ani este căsătorită cu un bărbat care reprezintă opusul ei, atât la caracter cât și ca stil de viață și care imediat după nuntă a început să o modeleze în totalitate. Din fata veselă, deschisă, visătoare și prietenoasă de altădată, a ajuns o femeie care ”trebuie să facă sluj de complezență în fața lui și al anturajului”, o soție supusă care îi decorează brațul la toate petrecerile simandicoase. Însă, cu toată averea și toată puterea de convingere ce o avea asupra Raisei, Steven nu a reușit să o despartă de prietenele ei, să o facă să renunțe la locul ei de muncă și a rămas surdă la sugestiile lui de a-și face noi cunoștințe din cercul lui de prieteni.

Eram atunci – și doar în adâncuri mai sunt – o fire deschisă, o visătoare incurabilă, prietenoasă cu toți, cu o glumă pentru orice împrejurare, cu un suflet de îl poți pune pe rană, fără falsă modestie și-mi doream ca orișice naivă, tot ce nu se poate atinge cu mâna.

Bărbatul pentru care mi-am renegat personalitatea, doar, doar m-ar vedea și pe mine la fel de încântat, cum își vede bilanțurile lunare. Sunt doar un suflet captiv într-o femeie pe care o plac toți, mai puțin prietenele mele apropiate care-mi surprind uneori lacrimile mici ca niște cristale ce-mi curg fără voie, dar în același timp sunt doar Raisa și sunt mai puternică decât el.”

“În căsnicia asta sunt doar eu, el oferind numai iluzii și dând doar ordine, tunând și fulgerând, fiind taciturn când nu iese cum îi e voia, iar eu tăcând și înghițind, fiind prea obosită să mă mai cert cu el.”

   În toată această perioadă de timp, Raisa a încercat să facă voia soțului și să animeze o căsnicie pe care nu și-o dorea a fi un eșec răsunător. Urăște să dea rateuri și să fie compătimită și asta este cauza pentru care a preferat să înghită “porcării la nesfârșit”, iar un divorț ieșea din discuție. Nici bunele sale prietene, Susan și Jessica, nu o pot convinge să redevină ceea ce a fost cândva.

Pentru că tu nu ești așa! m-a privit cu tristețe, știind că n-are cu cine vorbi. Pentru că visele tale au rămas undeva, departe și tu ești pe cale să devii ce detești cel mai mult.”

   Totul ia o altă întorsătură din ziua în care află că un tânăr, fratele vitreg al șefei ei, a venit în schimb de experiență și ea trebuie să-l instruiască. Însă tipul care arată ca “cel mai păcătos vis erotic” o face să reacționeze întru-un mod care pe mine m-a amuzant mult și trebuie neaprat să vă redau acest pasaj. Sper doar să aveți radare să-l citit până la capăt.

Uşa se deschide din senin şi silueta măgarului îngâmfat apare, lăsându-mă să-l văd doar în trecere, admirându-i mersul şi nu numai. OMFG! Mă ia la secundă cu cald şi contrar a tot ce aveam de gând, sunt rămasă mască la cel care traversează cu paşi mari încăperea trecând pe lângă capul meu plecat, colonia lui lăsându-mi la propriu, apă în gură. De la spate nu văd mare lucru, dar ce văd, Sfinte tare, e bombă curată! Un păr şaten ciufulit de zici că şi-a trecut degetele prin el până a uitat de câte ori o face, un spate lat îmbrăcat într-o haină de piele neagră şi nişte blugi care sunt imoral de căzuţi pe şoldurile înguste, completate de nişte picioare interminabile, tăiate brusc în nişte mocasini din piele întoarsă, dar nu pot jura cu mâna pe inimă că sunt realistă în descriere la cât sunt de fascinată în faţa fabuloasei imagini.

— Race, întoarce-te! e strigat şi încetineşte.

Să nu te întorci sau o să păţesc ce-a păţit Su şi exact asta mai lipseşte pe ziua de azi!

Şi se întoarce… Dumnezeule, de ce păcatele mele ai făcut-o?

Ochii lui de un albastru metalic mă ţintuiesc cu capul dat pe spate, sunt leoarcă de transpiraţie, nu ştiu exact până unde şi rămân fără aer, uitând că doar cu foarte puţin timp înainte, tipul n-avea cea mai bună părere despre femeile care sunt în limbă după farmecele lui. Dacă ar fi să spun ce găsesc cel mai fascinant la el, ce mă atrage mai mult, aş spune cu certitudine că sunt ochii! Şi ai mei sunt tot în ton de albastru, dar ai lui parcă sunt lentile de contact, aşa par de ireali, de parcă o bucată de cer s-a rupt şi s-a adăpostit în ei şi dacă ar mai şi zâmbi… Pe toţi sfinţii! Aş vrea să mă rup de privirea hipnotizantă. Aş vrea să-mi cobor privirea mai jos. O, Doamne, cum aş vrea! Dar mi-e teamă că pierzând contactul vizual o să dispară ca o iluzie magnifică. Revino-ţi, Raisa! Parcă n-ai mai văzut bărbaţi! Bărbaţi da, dar nu asemenea specimene făcute în ciuda femeilor care n-au parte de foarte multă activitate sexuală în căsnicie şi care parcă sunt creaţi, ca să visezi cu ochii deschişi. Fir-ar… Parcă spune ceva?! Buzele lui se mişcă de câteva secunde, sau minute, sau mama mă-sii mai ştie, că eu parcă sunt pe punctul de a decola de pe planetă, iar mâna ce mă scutură nu poate fi a lui, deoarece el e în faţa mea. Pământul către Raisa! Vă rog recepţie!

— Raisa? Eşti bine?

Nu mai sunt, de când mi-au zburat minţile şi sunt gata să salivez, după cum a prezis, pe tricoul lui negru, complet mototolit, scos numai într-un colţ din blugii care din faţă sunt şi mai indecent de lăsaţi în jos, lăsând la vedere o pereche de boxeri roşii cu bandă lată. Steven nu poartă niciodată… Steven! Numele lui e ca o găleată de apă rece peste mine şi dregându-mi glasul, sperând că nu m-am dat prea mult în spectacol, îmi mut privirea de pe, puţin spus, bunăciunea de bărbat, pe şefa mea, care mă priveşte de zici că am venit fără sutien la întâlnire, ba mai rău, de parcă aş fi dezbrăcată complet.

Bine lucrat, Raisa! Profesional, n-am ce zice!”

   Race Cooper (26 de ani) a fost toată viața lui un hoinar care a încercat să împace stilul său sălbatic de a fi cu societatea în care trăiește, oscilând între a se “comporta normal și a fi sălbaticul care are în sânge pericolul”. A stat doi ani la închisoare (a nimerit într-o bătaie de stradă, unul dintre bărbați a murit înjunghiat și, cum toți care erau cu el au fugit înainte să vină poliția, el a fost cel înhățat) și în urmă cu o săptămână a fost eliberat pentru bună purtare și trebuie reintegrat în societate. În ciuda faptului că lasă să se înțeleagă că doar cursele de mașini și femeile îl interesează, are și el o poveste de viață destul de tristă. Mai multe amănunte nu am să vă furnizez pentru că nu doresc să știrbesc atractivitatea acestei cărtii. Vă las pe voi să-l descoperiți pe adevăratul Race și secretele pe care el le-a tăinuit atât de bine în adâncul sufletului. Însă am să vă destăinui faptul că el a fost eliberat din închisoare mult mai devreme, dintr-un anumit motiv. Totul are legătură cu o anumită persoană care i-a oferit bani și libertatea, în schimbul unui anumit lucru – Race trebuie să-i seducă soția. Inițial el refuză să facă o asemenea faptă inumană, dar Mara, sora lui, a fost amenințată că i se va lua copilul dacă fratele ei nu face ce i se spune.

   În legătură cu atracția pe care Raisa o simte față de Race, trebuie să mărturisesc că am apreciat mult faptul că ea a încercat pe cât posibil să păstreze o distanță față de el. Race emană suficientă charismă sexuală cât să o facă să aibă tot felul de imagini erotice, însă ea își pune problema că s-ar putea ca totul să se năruie din cauza unei simple iluzii. Chiar dacă își dă seama că are niște sentimente pentru Race, ea își dorește să facă tot posibilul să-și salveze căsnicia. Asta dacă se mai putea, având în vedere că are un soț josnic, cu un calculator pe post de inimă. Iar dacă va ajunge să se gândească la o schimbare, Raisa nu-l vede pe Race ca fiind colacul ei de salvare. Numai ea își poate rezolva problemele personale.

Era prea frumos să fie adevărat și el să mă vrea într-adevăr. Dacă ar insista și ar ști ce vrea, poate am avea o minimă șansă, dar așa doar știu că sunt o altă femeie care a căzut în plasa lui de cuceritor și așa în ruptul capului nu vreau să fiu.

Una e să am fantezii, care-mi toarnă balsam peste sufletul meu singuratic și alta e să-mi destram căsnicia pentru un bărbat care pare că are în sânge acel ceva ce te tentează să cazi în păcat, fără a-ți oferi dreptul la mai mult. Mi-aș vinde sufletul? Mi-aș nărui o lume sigură pentru o iluzie? Raisa cea inteleaptă ar spune cu siguranţă că nu, rămânând fidelă concepțiilor vechi de când lumea, că soțul e o persoană sacră, la fel cum este și cununia într-o biserică!

Însă Raisa este victima unui act de cruzime și îmi vine greu să vorbesc în continuare despre ceea ce a fost în stare soțului ei să facă. M-a șocat și m-a îndurerat. Important e că ea a fost trezită brutal la realitate și trebuie să se gândească bine ce are de făcut!

“- Poţi face orice şi fericirea o poţi aduce unde doreşti tu, numai să vrei cu adevărat! îmi aduce vântul adierea şoaptei lui înfocate. Ţi-o spune un cunoscător!

Sunt prinsă într-o lume în care oricât încerc să cred că rămân din proprie voință, o fac constrânsă, mai mult decât de împrejurări.

Cât voi rezista, cât voi mai strânge din dinți și cât voi suspina în tăcere?

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Raisa. Între timp, eu îmi rod unghiile așteptând să-și facă apariția cel de-al doilea volum. Sper să se întâmple cât mai curând!

   “Suflet rebel” este un roman complex, intens, captivant, care te răscolește datorită profunzimii trăirilor emoționale ale Raisei și care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde.

    Nota 9,6

Mulțumesc din suflet autoarei Nieves F. Joy pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

Cartea poate fi comandată de pe Librex.ro

Iliada, de Rosemary Sutcliff-recenzie

 

  Editura Univers Enciclopedic Junior oferă cititorilor tineri, în colecția “Povești clasice”,  una din capodoperele literaturii universale din toate timpurile, dar într-o forma repovestită pentru acest nivel de vârstă. Este vorba de Iliada lui Homer repovestită de scriitoarea engleză Rosemary Sutcliff și cu superbele ilustrații ale lui Alan Lee.

    Rosemary Sutcliff (14 decembrie 1920 – 23 iulie 1992) a fost una dintre binecunoscutele scriitoare engleze specializate în literatura pentru copiii. A suferit încă din copilărie de boala Still (artrită juvenilă reumatoidă) care a forțat-o să folosească mare parte din viață un scaun cu rotile. În tinerețe a lucrat ca pictoriță de miniaturi și a publicat prima sa carte în 1950 inspirată de poveștile istorice pentru copiii ale lui Geoffrey Trease. Aceasta s-a intitulat “The Chronicle of Robin Hood”. Dar succesul adevărat l-a cunoscut în 1954 când a publicat “The Eagle of the Ninthe” care a inaugurat o serie numită câteodată Marcus sau foarte simplu “The Eagle..” Următoarea carte îi apare în 1959 cu titlul “The Silver Branch” și ambele cărți îi vor aduce în 1959 premiul Carnegie Medal din partea “Library Association”. Astfel i se recunoaște faptul că avea cea mai bună carte a anului pe un subiect britanic. În limba română a fost tradusă cartea The Eagle of the Ninthe cu titlul “Acvila Legiunii a IX-a“ la editura Litera Internațional în anul 2010. Seria romanelor și premiilor continuă și în anii următori. În 1974 a primit Hans Christian Anderson Medal, iar în 1975 a fost numită ofițer al Ordinului Imperiului Britanic pentru servicii aduse literaturii pentru copiii. În 1992 a fost ridicată la rang de comandor.

    În 1985 romanul “The Mark of the Horse Lord” câștigă premiul Phoenix din partea Children’ s  Literature Association pentru cea mai frumoasă limbă engleză folosită în cărțile pentru copiii.

     În 1983 publică o carte autobiografică “Blue remembered Hill: A recollection”. A murit în anul 1992.

     Autoarea spunea despre cărțile sale care se adresau unei vârste atât de speciale: “I would claim that my books are for children of all ages, from nine to ninety” (interviul din august 1986)

    În 1993 apărea postum cartea lui Rosemary Sutcliff “Black Ships Before Troy” tradusă la noi cu titlul “Iliada”. Cartea are un format mare, impresionant, cu coperți cartonate și cu ilustrațiile lui Allan Lee.

   Alan Lee s-a născut la 20 august 1947 în Marea Britanie. Este un desenator foarte cunoscut pentru participarea la filmul “Lord of the Rings” unde a primit premiul Oscar pentru cel mai bun design de producție. Ilustrațiile cărții lui Rosemary Sutcliff sunt sugestive, atractive și memorabile dând astfel viață și chip eroilor războiului contra Troiei.

     Povestea în sine este cea bine cunoscută. Doar că autoarea respectă doar în mare ordinea de povestire a lui Homer. Restrânge practic epopeea la o poveste în proză clară și accesibilă pentru nivelul de vârstă propus. Astfel reuşește să facă fina separație între lumea zeilor și cea a oamenilor, să arate clar cum erau grecii și cum erau troienii și să zugrăvească extrem de viu și impresionant etapele unui război lung, dur, sângeros și absurd. Pentru că acesta este și scopul pentru care repovestește o operă literară arhicunoscută de-a lungul timpului. Mesajul este clar, războiul nu are nimic de laudă, ci este cea mai cumplită formă de manifestare a absurdului în viața societății omenești.

    Pentru că în cartea sa autoarea nu respectă exact ordinea de desfășurare a poveștii lui Homer i-a pus titlul “Black Ships Before Troy” adică “Corăbiile negre în fața Troiei”.  Nu este chiar Iliada ci o poveste inspirată din Iliada. Cine a citit în copilărie cartea lui Rosemary Sutcliff va trebui să citească la maturitate “Iliada“ lui Homer.

   Povestea începe cu nunta eroului Peleu cu zeița mării Thetis. Cine e familiarizat cu legendele antice grecești își amintește că Prometeu i-a spus în cele din urmă lui Zeus la îndemnul lui Heracles, să nu aibă un copil cu Thetis pentru că acesta îl va distruge ci să o dea de soție lui Peleu, regele mirmidonilor. Acum avea loc nunta și la ospățul grandios la care participau și zeii nu a fost invitată zeița discordiei Eris. Supărată, aceasta a venit când petrecerea era în toi și a aruncat pe masă un măr de aur pe care scria “Celei mai frumoase”. Trei zeițe, Hera, soția lui Zeus, Afrodita, zeița frumuseții și iubirii și Athena, zeița înțelepciunii, au început să se certe pentru mărul de aur, fiecare pretinzând că ea este cea mai frumoasă. În cele din urmă l-au luat drept arbitru pe un cioban de pe muntele Ida, Paris care era de fapt fiul mai mic al regelui Troiei, Priam și al soției sale Hecuba. Încă de la naștere Paris fusese părăsit și sortit morții pentru că mama sa visase înainte de naștere că din cauza lui Troia va fi distrusă prin foc. A fost salvat și crescut de un cioban și acum trebuia să decidă cui să dea mărul de aur. Fiecare zeiță i-a promis câte ceva, dar lui i-a plăcut cel mai mult promisiunea zeiței Afrodita care i-a spus că-i va da pe cea mai frumoasă femeie din lume, Elena. Afrodita primește mărul de aur și titlul de cea mai frumoasă, iar Paris cu ajutorul ei redevine un prinț al Troiei și ajunge la curtea regelui Spartei, Menelau cu care era căsătorită Elena. Paris este bine primit și se bucură de toate privilegiile unui oaspete. În schimb el o seduce pe Elena și o determină să plece cu el pe când regele Menelau era la vânătoare.

    La întoarcere Menelau este convins că Paris i-a răpit soția și cere ajutor ca să se răzbune de la toți regii din Grecia, începând cu regele de la Micene, fratele său Agamemnon, rege peste toți regii. Și așa se adună o oaste mare sub conducerea celor mai mari eroi greci, cu sute de corăbii vopsite în negru care pleacă să asedieze și să cucerească bogata cetate Troia pentru a o aduce înapoi pe frumoasa Elena.

    Cei zece ani de asediu și mai ales ultimul an formează de fapt povestea în sine a cărții lui Rosmary Sutcliff. Merită să fie citită!

      Lectura acestei cărți a fost pentru mine o adevărată bucurie. De-a lungul vieții am citit Iliada lui Homer dar și alte cărți care se referă la acest război ce pare a fi unul de mare anvergură pentru epoca în care se presupune că a avut loc. Eroii lui Homer au înflăcărat multe imaginații de-a lungul secolelor și au inspirat cărți, piese de teatru, cercetări arheologice, teorii istorice și filme. Epopeea lui Homer fiind o operă atât de complexă a avut parte de cele mai diverse interpretări. Sigur că eroii ca Ahile, Hector, Odiseu, Ajax, Diomede și mulți alții au fost folosite ca simboluri educative în epoci în care valoarea unui bărbat era dată de capacitatea lui de a lupta. Cartea lui Rosemary Sutcliff ne oferă o altă viziune care nu este legată de faptele de vitejie ale participanților la lupte ci de grozăvia luptelor, de măcelul suferit de ambele părți și de violența absurdă a distrugerii. Cartea ei care povestește asediul sângeros al Troiei este un manifest împotriva războiului care dintotdeauna  se folosește de motivații ridicole pentru a izbucni.

     Citind acum această carte am încheiat un ciclu de 60 de ani de lectură. La vârsta de 10 ani am citit o carte foarte cunoscută și tradusă “Legendele și miturile Greciei antice” scrisă în 1914 de istoricul rus Nikolai Albertovici Kun care apoi a fost reeditată de mai multe ori de-a lungul timpului. A fost tradusă prima dată în limba română în 1957 și atunci am citit-o și eu cu o deosebită încântare. Astăzi copiii au la dispoziție și cartea lui Rosemary Sutcliff care are marele merit de a face dintr-o operă amplă și stufoasă ceva accesibil lor.

Cartea Iliada de Rosemary Sutcliff a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

Simon și Planul Homo Sapiens, de Becky Albertalli-recenzie

    Editura Epica a publicat în colecția sa Epicwave în anul 2017 un roman dedicat adolescenților extrem de interesant. Este vorba de romanul de debut al scriitoarei americane Becky Albertalli, “Simon și planul Homo Sapiens”. Titlul în limba engleză este  “Simon vs. The Homo Sapiens Agenda” și a apărut pentru prima dată în anul 2015. Este un roman de doar 268 de pagini care s-a bucurat de un deosebit succes atât din partea publicului cititor cât și din partea criticii. A primit premiul “William Morris Debut Award” în 2016 pentru cel mai bun roman de debut dedicat tinerilor. “Publisher ‘s Weekly” este de părere că “cititorii se vor îndrăgosti nebunește de Simon” și eu le împărtășesc părerea.

   Povestea în sine este simplă și destul de obișnuită în linii mari atunci când este vorba de adolescenți de 16-17 ani aflați în ultimele clase de liceu. Așa este personajul principal, Simon Spier. Elev bun, fără probleme de adaptare sau integrare în școală și în clasă, cu o bună atmosferă familială, urmând cursurile școlare alături de Nick și Leah cu care a fost de fapt coleg încă de la patru ani, la grădiniță. După școală participă la o clasă de muzică și teatru alături de colegii lui.

  Ne aflăm la sfârșitul lunii octombrie când pe lângă testele obișnuite înaintea vacanței de Crăciun, Simon și colegii lui trebuie să facă față și sărbătorilor premergătoare tradiționale universului cultural american, Halloween, ziua Recunoștinței plus alte sărbători mai puțin cunoscute. Viața obișnuită a lui Simon care de obicei se învârte între școală, repetiții, întâlniri cu Nick și Leah acasă la Nick pentru jocuri pe calculator, serile la TV cu părinții și sora mai mică, este perturbată brusc din cauza propriei lui neglijențe. Uită să se delogheze la calculatorul de la biblioteca școlii după ce și-a citit corespondența secretă de pe pagina de mail. Acest lucru îi dă prilejul colegului său Martin Addison, un elev bun care își ascunde timiditatea sub un comportament voit comic, să-i citească emailurile personale și să-l șantajeze. Simon este șocat:

Doamne, Dumnezeule, Și eu care îl credeam pe Martin inofensiv! Un tocilărel cam penibil, ca să fiu eu sincer, dar nu e ca și cum ar fi un lucru rău. Și mereu l-am considerat cu tip haios.” p. 10

Ideea că Martin ar face publică corespondența lui secretă îl deprimă pe Simon:

Dumnezeule! Pagina Secretele DeLaCreek de pe Tumblr, epicentrul bârfelor de la Liceul  Creekwood. Toată școala va afla în decurs de o zi.”

  Pentru că este vorba de corespondența secretă sentimentală dintre Simon și alt băiat care semnează Blue în timp ce el însuși se ascunde sub numele de Jacques. O corespondență foarte importantă pentru el la fel ca și pentru Blue. Pentru colegul său Martin era vorba doar de corespondența de dragoste dintre doi băieți, ceea ce nu lasă loc de îndoială asupra identității sexuale a celor doi. Ca să nu facă publică toată povestea, Martin îi cere lui Simon să-l ajute să se apropie de cea mai populară fată din clasa lor, Abby Suso, pe care însă părea să o placă și prietenul său, Nick. Simon are acum două dileme majore. Cum să dea curs șantajului lui Martin fără să se interfereze în relația lui Nick cu Abby și cum să scape de posibilitatea de a i se dezvălui identitatea sexuală într-un mod cu totul nedorit. Nu printr-un mic scandal dorea el să afle familia lui și prietenii lui ceea ce deja știa despre el însuși de ceva timp. Și mai ales nu dorea sub nici o formă să piardă prețioasa prietenie cu Blue despre care nici măcar nu știe cine este cu adevărat.

   Din acest moment viața lui Simon atât de predictibilă până atunci intră în alt ritm și în altă profunzime a trăirilor interioare. Are noi experiențe ca aceea de a bea pentru prima dată în viață o bere la petrecerea de Halloween sau de a merge pentru prima dată la un meci de fotbal. Și în paralel continuă corespondența cu Blue care îl ajută să își mențină echilibrul interior.

   Ce se întâmplă cu Simon, cine este de fapt Blue, cum anume vor afla familia lui și prietenii despre orientarea lui sexuală, cum vor evolua relațiile cu colegii lui, toate acestea merită să vă determine să citiți romanul.

   Mi-a plăcut foarte mult modul în care este construită povestea și mai ales credibilitatea totală a personajelor dar și a situațiilor în care sunt puse într-un moment sau altul al acțiunii. Evident totul se bazează pe o perfectă cunoaștere a specificului trăirilor adolescentine așa cum este și firesc de la o autoare care este de profesie psiholog. Succesul cărții se datorează în principal modului în care este construit personajul Simon Spier. Faptul că este foarte inteligent fără să fie arogant, faptul că este un elev bun fără să fac caz de acest lucru, faptul că știe să fie prieten și faptul că știe să respecte regulile pe care societatea le-a creat pentru ca oamenii să poată avea o viață civilizată și mai ales faptul că știe să iubească îl fac cu adevărat cuceritor. Betty Albertalli nu folosește sistemul clasic prin care personajul pozitiv este scos în evidență și anume crearea unui pandant negativ pe măsură. În romanul “Simon Spier și planul Homo Sapiens” toate personajele sunt pozitive în diverse grade, dar pozitive. De fapt cred că unul din mesajele cărții este tocmai acest mod neconflictual de a privi realitatea. Se fac glume pe seama unuia sau altuia, se folosește limbajul specific adolescentin cu nuanțe agresive aparent, are loc șantajul lui Martin, dar în esență nimeni nu este cu adevărat rău și nimeni nu folosește o lupă malefică pentru a-i observa pe cei din jur. Cred că aici intervine latura puțin utopică a cărții, dar care o face foarte plăcuta la citit. E o imagine a lumii așa cum ar trebui să fie.

   După lectura romanului am ajuns la concluzia că scriitoarea americană Becky Albertalli oferă cititorilor o provocare. Este primul său roman inspirat din munca de psiholog profesionist pe care a desfășurat-o la New York timp de șapte ani, ocupându-se de problemele de comportament, adaptare și maturizare ale adolescenților. Și știe foarte bine cât de importantă este mai ales la această vârstă specială puterea exemplului. Prin personajul său, Simon Spier oferă un exemplu pozitiv celor care la un moment dat își vor pune întrebări legate de identitatea lor sexuală. Printr-o întreagă pleiadă de personaje secundare extrem de bine conturate și captivante, oferă exemplul pentru cei care s-ar putea afla în preajma cuiva ca Simon. Atmosfera din școală la fel ca și cea din familia lui Simon sunt exemplare și de dorit pentru oricare tip de adolescent. De aceea în totalitate romanul este luminos, optimist, plăcut și convingător. Sunt perfect de acord cu părerea scriitorului Alex Sanchez, autorul romanelor “Rainbow Boys” și “Boyfriends with Girlfriends”:

   “Becky Albertalli a scris cel mai bun gen de poveste de dragoste: genul acela în care te îndrăgostești de personaje în timp ce ele se îndrăgostesc unele de altele; genul de poveste care, chiar după ce ajunge la final, te face să porți personajele peste tot cu tine, prea îndrăgostit ca să le dai drumul”

   “Simon și planul Homo Sapiens” este un roman dedicat adolescenților, dar eu cred ca poate fi o lectură deosebită la orice vârstă pentru că nu e niciodată prea târziu să învățăm lecția acceptării diferențelor, a înțelegerii și iubirii.

   Vreau neapărat să subliniez aspectul deosebit al cărții, coperta foarte frumoasă și atractivă și mai ales hârtia de calitate pe care este tipărită cartea, toate contribuind din plin la o foarte plăcută lectură.

Cartea Simon și Planul Homo Sapiens de Becky Albertalli a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura EpicaPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

"E ciudat cum prezenţa lui îmi poate produce atât de multe reacţii contradictorii! Lângă el, sunt mai agitată decât am fost vreodată şi, totodată, prezenţa lui mă linişteşte, făcându-mă să mă simt protejată.”

Rebela, de Corina Cîndea-recenzie

Nr. pagini:336
Editura Librex Publishing
Anul: 2017
Gen: Romance

   Pentru a scăpa de un trecut plin de suferință, Violet Collins își petrece viața mereu pe drumuri, refuzând să se atașeze de oameni sau locuri, tocmai pentru a nu putea fi rănită din nou. Oprirea în Chicago îi dă însă toate planurile peste cap, iar întâlnirea cu Dominic Grey o determină să își dorească să se oprească din drumul său și să spere la mai mult.
Apariția unei ispite brunete cu ochi violeți nu intră în planurile lui Dominic Grey, mai ales dacă bruneta respectivă este o rebelă obișnuită să facă numai ce vrea. Nu are nevoie de complicații când viața îi atârnă de un fir de păr, dar nici nu poate sta departe de cea care l-a întors pe dos cu o simplă privire.

   Atrași iremediabil unul de celălalt, atunci când trecutul ei se amestecă cu prezentul lui complicat și amândoi se trezesc prinși într-un vârtej de întâmplări periculoase, Violet și Dominic sunt nevoiți să lupte pentru a putea rămâne în viață dar, mai ales, pentru a putea rămâne împreună…

   Rebela de Corina Cîndea este o carte romantică ideală pentru vacanţă, uşoară, relaxantă şi cu personaje care „îţi lasă gura apă”. Se simte evoluţia autoarei, iar diferenţa se va vedea dacă aţi citit şi restul cărţilor publicate până acum. Elementul surpriză este adrenalina, doza de acţiune a fost binevenită şi prezentă în doze mici pe alocuri. Am apreciat că totul se desfăşoară la persoana I şi am putut afla în detaliu sentimentele lui Violet şi Dominic.

    Violet Collins este o tânără de douăzeci şi doi de ani, atractivă, pasionată de motociclism şi practicantă a boxului. Ochii de culoare violet sunt precum un magnet pentru bărbaţi şi fără voia ei are mulţi admiratori. Crescută la orfelinat, abandonată, abuzată şi nevoită să se descurce singură, de fiecare dată soluţia pentru ea pare să fie fuga. Aleargă cu disperare fără ţintă pentru a-şi găsi locul, însă pentru prima dată ar vrea să se oprească. Oraşul Chicago este soluţia, dar nu ştie până când. Se angajează la un bar şi totul pare să prindă farmec atunci când îl întâlneşte pe el: Dominic.

    Coşmarurile nu-i dau pace şi îi chinuie momentele de linişte, dar primul gând este să îşi ia motorul şi să meargă cu viteză, să lase lacrimile să curgă şi să nu-i pese de consecinţe. Cel care o găseşte leşinată la marginea unei păduri este o enigmă:

Privirea îmi fuge spre ochii lui. Cenuşii? Albaştrii? Ceva…între. Probabil îşi schimbă nuanţa în funcţie de lumina din jur sau de starea sufletească a posesorului. Oricum, sunt aparte şi îl privesc câteva secunde mai mult decât ar trebui.
Faţa îi e acoperită de o umbră de barbă, atrăgând atenţia asupra maxilarului bine conturat şi a buzelor pline. Brunet. Este brunet. Întunecat.


Tot corpul este un pachet de muşchi bine definiţi şi tricoul negru, mulat, scoate asta şi mai mult în evidenţă


„Privirea mi se ridică din nou la ochii lui, doar că îl găsesc examinându-mă cu aceeaşi atenţie şi cu un început de zâmbet în colţurile gurii.
Ochii ni se întâlnesc şi timpul parcă se opreşte pe loc. Zâmbetul îi dispare când îmi întâlneşte privirea, arătând…intrigat. Şi curios. Ceva din privirea mea îl face să se încrunte uşor, de parcă mi-ar putea citi zbuciumul interior, apoi îmi priveşte din nou gura şi mă abţin cu greu să nu-mi muşc buzele când îl văd şi pe el înghiţind greu.
-Dominic. Mă numesc Dominic Grey, îmi spune cu aceeaşi voce răguşită iar eu, după o secundă, pufnesc în râs, făcându-l să se încrunte din nou.
Se numeşte Grey şi are ochii cenuşii!
Care era şansa? Abia acum îi înţeleg şi eu pe cei care reacţionează aşa când îmi aud numele şi îmi văd ochii!
Violet Collins, îi spun zâmbind şi văd foarte clar pe faţa lui când înţelege ironia dintre numele noastre şi culoarea ochilor şi îşi dezveleşte dinţii în cel mai minunat zâmbet pe care l-am văzut vreodată.”

   Amândoi ascund secrete care ar putea să rănească, însă atracţia este mult mai puternică, nu se pot abţine să se urmărească, să se soarbă din priviri. Coşmarurile o epuizează pe Violet, dar s-a obişnuit cu suferinţa şi se chinuie să le depăşească. Curiozitatea lui Dominic îi va pune în pericol misiunea de agent sub acoperire, dar altă soluţie nu găseşte de moment, simplul fapt de a nu şti ce ascunde această femeie îi nimiceşte simţurile. Devine conştient că trebuie să o forţeze să plece mai ales când intervine în schemă interesul subit al lui Tony, şeful lui. Barul unde lucra era ansamblul perfect pentru a ascunde ilegalităţile cu droguri şi timp de trei ani luptase să descopere cine sunt băieţii cei „răi”. Misiunea lui este extrem de importantă, are o importanţă aparte, dar Violet cu inocenţa şi sensibilitatea ei îl determină indirect să îşi schimbe planurile.

    Atracţia este de ambele părţi şi Violet se străduieşte să lupte cu sentimentele, dar ele par să aibă o forţă proprie. Pentru prima dată simte că ar putea să rămână, să-şi dea o şansă cât de mică.

Electricitatea pe care o simt pe piele de câte ori mă priveşte a fost prezentă aproape tot timpul şi încă nu ştiu ce să cred despre asta. Nu ştiu exact ce simt.
Dominic….E ciudat cum prezenţa lui îmi poate produce atât de multe reacţii contradictorii! Lângă el, sunt mai agitată decât am fost vreodată şi, totodată, prezenţa lui mă linişteşte, făcându-mă să mă simt protejată.”

   Interesul lui Dominic creşte în fiecare zi, dar are o armă secretă şi deşi ar trebui folosită în cazuri excepţionale consideră că acum este cazul. Sună un prieten şi îi cere să afle cât mai multe informaţii despre această fiinţă mistică.

„Deşi mă simt ca ultimul ticălos că mă bag în viaţa ei, nu pot să nu o fac! Exact cum a spus şi Tony, Violet este o enigmă. O enigmă minunată, cu ochi violeţi.
Iar eu am nevoie să ştiu totul despre ea! O nevoie stringentă ce mă chinuie pe dinăuntru. Vreau să ştiu totul despre ea ca să pot să înţeleg de ce se poartă aşa cum se poartă, ce a păţit de are asemenea coşmaruri încât leşină la marginea drumului, de ce îi este teamă de o îmbrăţişare sau un sărut. Ce a determinat-o să înveţe să lupte.”

   Numai că dosarul pe care îl citeşte este de-a dreptul ciudat. New York, orfelinat, abuz, crimă şi o singură victimă colaterală: Ea, Violet Collins.

    În loc să îl îndepărteze, vrea să o simtă cât mai aproape, împreună să lupte cu demonii interiori şi poate vor reuşi să depăşească aceşti factori.

    Forţa sentimentelor se va concretiza în nopţi pline de pasiune, dar cu suişuri şi coborâşuri. Nu este uşor să accepţi trecutul şi să visezi la un viitor. Cât de departe va ajunge relaţia lor fără să fie deconspiraţi? Cum se va descurca Violet cu şeful ei-Tony atunci când îi va face o propunere tentantă? Cum să refuzi propriul şef fără să îl jigneşti? Violet ar trebui să fugă mâncând pământul, dar viaţa ei pentru prima dată are un nou sens. Dominic Grey este răspunsul la orice, el reprezintă bărbatul pentru care vrea să lupte inclusiv cu morile de vânt. Complicaţiile apar când se apropie un termen limită şi misiunea lui ar putea să se concretizeze, trebuie să afle informaţii preţioase şi să aresteze pe capii mafiei drogurilor. Singura care va avea acces este Violet, ea va avea şansa infimă de a-şi ajuta iubitul, dar oare este suficient de abilă fără a se pune în pericol inutil?

   Rebela de Corina Cîndea are un mesaj bine conturat: dacă vrei ceva cu adevărat poţi merge şi-n iad pentru răspunsuri, dar important este să ai puterea de a te întoarce ca să te bucuri de reuşită. Lupta interioară a personajelor principale cu proprii demoni, scriitura simplă şi emoţionantă a autoarei lasă cititorului un zâmbet pe buze.

    Am profitat de fiecare clipă liberă şi am citit cartea în avion, m-am lăsat purtată de emoţii, am simţit că trăiesc. Uneori este frumos să poţi afirma cu tărie că este bine să ne dăm şansa şi să trăim pentru prima dată „la vie în rose”.

   Genul acesta de lectură mă relaxează şi dacă aş îndrăzni pentru o clipă să o compar cu restul cărţilor autoarei, atunci Rebela ar fi într-un uşor dezavantaj. Mi-aş fi dorit mai multă implicare, acţiunea să fie dezvoltată, să se aprofundeze anumite momente critice. Recunosc, mi se pare amuzantă această combinaţie a prenumelor în sincron, dar cred că este cumva semnătura Corinei Cîndea.

Cartea Rebela de Corina Cîndea poate fi comandată de pe librex.ro

    Surse imagini: pinterest.com

%d bloggers like this: