Tags Posts tagged with "recenzie carte 2015"

recenzie carte 2015

by -
21

Femeia in fata oglinzii de Eric-Emmanuel Schmitt-Editura Humanitas fictionFemeia în fața oglinzii de Eric-Emmanuel Schmitt

Titlul original: La femme au mirroir
Editura: Humanitas fiction
Număr de pagini: 336
Nota: 10

Există scriitori care nu au nevoie de cuvinte pompoase pentru a atinge sufletele cititorilor. Aceștia își presară cuvintele cu o extra doză de farmec. În această categorie de magicieni ai vorbelor îl putem include, fără vreo urmă de îndoială, pe Eric-Emmanuel Schmitt autorul a numeroase cărți îndrăgite precum Oscar și Tanti Roz, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume.

Bucurându-se de o notoritate crescândă, Eric-Emmanuel Schmitt vine mereu cu ceva nou. După cum bine observă și cei de la publicația Télérama, autorul francez preferă „construcțiile complexe și în același timp ludice, iar cititorul se delectează și învață citindu-i cărțile.”

Cea mai nouă operă a sa, Femeia în fața oglinzii, are în centru trei femei ce au trăit în epoci diferite, cartea putând fi considera o pledoarie în favoarea femeilor. Aici sunt prezentate trăsături definitorii ale femeii oricărui veac: capacitatea și forța de a îndura loviturile vieții, cocktailul de fragilitate și tărie ce există în fiecare dintre noi.

Cine sunt, totuși, cele trei personaje? Zic să le cunoaștem pe rând.

Anne e o tânără modestă ce locuiește în Bruges-ul secolului al XVI-lea. E forțată de familie și de împrejurări să se căsătorească cu Philippe – un tânăr foarte chipeș, de altfel. Și totuși… ea dorea altceva, se simțea mai atrasă de natură și de tainele ascunse ale lumii. Prin urmare. În ziua nunții ei se hotărăște să fugă în pădure. Din acel moment viața ei se schimbă complet.

Hanna e contemporană cu Freud și locuiește în Viena. E o aristocrată căsătorită „decât din calcul”. Trăiește înconjurată de mătuși și alte rude care încearcă să o convingă că singurul scop al ei este să asigure continuitatea familiei von Waldberg, iar presiunea crescândă devine tot mai agasantă. Astfel, Hanna încearcă să se regăsească pe sine cu ajutorul psihanalizei.

Anny Lee, cel de-al treilea personaj, trăiește în Hollywood-ul zilelor noastre. E o actriță celebră care se refugiază în droguri și alcool, până în momentul în care decide să rupă toate stratagemele de marketing ce erau menite să o transforme într-un adevărat star.

Când am pus mâna pe carte, mă așteptam să fie un alt volum de proză scurtă semnat de Eric-Emmanuel Schmitt. Însă Femeia în fața oglinzii e un roman. Cele trei femei, deși diferite, sunt atât de asemănătoare încât ai impresia că sunt legate în vreun fel una de cealaltă. Cum se poate asta? Păi va trebui să aflați voi – citind!

De remarcat este structura acestei povești. Episoadele din viețile eroinelor sunt intercalate, fapt ce mărește suspansul și poate pune în dificultate un cititor ne-experimentat. Femeia în fața oglinzii e o poveste complexă, ce poate fi cu greu încadrată într-un gen: e și roman istoric, e povestire filosofică și/sau psihologică, are și un iz de… chick lit.

Mie personal mi se pare un lucru absolut genial… urmărești trei povești scrise în trei stiluri diferite (tipice epocilor prezentate) și ești curios să afli tot mai mult din fiecare poveste.

Femeia în fața oglinzii este cu siguranță un roman de citit și recitit. Mă face să mă întreb: ce va mai scrie Schmitt dată viitoare… până atunci, are un 10+ de la mine pentru această care!

logo_libris

Autor: Diana

by -
8

Voodoo şi Sanitarium de Eugen Ovidiu Chirovici

În urma prezentării făcute de Iasmy despre autor, şi amintindu-mi că am citit ceva apărut cu ani în urmă în colecţia Aventura, am căutat şi am citit alte două cărţi scrise de Eugen Ovidiu Chirovici. Nu am să vă povestesc acţiunea, am să vă spun doar câteva cuvinte despre cărţi.

VOODOO de  Eugen Ovidiu Chirovici

Editura: Rao
An apariţie: 2010
Număr pagini: 224

Cartea începe cu o drama petrecută pe un aeroport din New York, unde moartea unei femei din Haiti dezlănţuie infernul. Soţul femeii dispare (fără ca autorităţile să-şi poată explică cum), cazul se muşamalizează, dar în timp toţi martorii la eveniment sau cei cu un grad de implicare în poveste, mor în condiţii şi moduri ciudate. Drew Sanders, detectiv privat, este solicitat de însuşi fostul mare comisar al poliţiei Whitney să-i apere fiica, Olivia, care fusese procuroare de caz, şi-i absolvise de vină pe agenţii din aeroport. Şi de aici începe acţiunea, multe întâmplări inexplicabile, magie voodoo, urmăriri, crime, inclusiv în New Orleans. N-am să vă spun mai multe, cartea are un ritm alert şi incitant şi merită citita.

Sanitarium de Eugen Ovidiu Chirovici

Editura: Rao
An apariţie: 2012
Număr pagini: 220

O carte de acţiune al cărei final te loveşte ca un trăsnet, dar nu mă mir pentru că pe coperta cărţii este un motto: Sanitarium-locul în care nimic nu este ce pare a fi! David Eagan, un ziarist de investigaţie din Chicago, este angajat de o fundaţie să scrie o monografie despre un sanatoriu psihiatric numit Sanitarium. Soseşte cu soţia lui infirmă Amy, cunoaşte personalul, pacienţii pe care i se spune să-i numească colegi, dar are impresia că ceva nu e în regula. De aici începe nebunia, cercetări făcute de el şi de Amy, în final un adevărat scenariu de film şi tot aştepţi să apară cel rău, să se desluşească povestea, să se descopere cine l-a omorât sau dacă l-a omorât pe doctorul Robert Coen. Şi finalul este mai mult decât surprinzător, mai ales că suntem într-un sanatoriu psihiatric unde nimic nu e ce pare a fi, nici măcar personajul central. Sper că v-am făcut curioşi aşa că, citiţi cărţile autorului. Eu sunt hotărâtă să urmăresc şi celelalte cărţi ale lui Eugen Ovidiu Chirovici apărute la Editura Rao.

Recenzie cititor: autor Arci

by -
14

Alif Nevăzutul de G. Willow Wilson-recenzie

Titlul original: Alif the Unseen
Editura: Young Art, Grupul Editorial Art
Anul apariţiei: 2015
Traducere şi note de: Andra Matzal și Cosmin Postolache
Număr pagini: 413
Gen: Fantasy, Aventuri
Cotație Goodreads: 3,83

Când am început să citesc Alif Nevăzutul, nu m-aș fi gândit nicio clipă că îmi va părea rău că se termină. De ce? Pentru că la prima vedere, romanul nu se încadrează în gusturile mele literare: un fantasy (nu mă omor după cărțile fantasy, excepție făcând Harry Potter, serie a cărei fană sunt pe viață) în care se îmbină mitologia arabă și… informatica. Da, da, ați citit bine, informatica. Cum eu sunt pe dinafară complet în ceea ce privește acest domeniu, având doar cunoștințe IT de bază, pe care orice persoană din secolul XXI este nevoită să le dețină, vă dați seama cum am reacționat după primele pagini. Mă gândeam că nu voi reuși s-o termin, dar noroc că nu am renunțat ușor. Am zis să-mi mai dau o șansă cu acea carte. Și bine am făcut! Deși nu înțeleg aspectele legate de calculatoare și informatică, aceasta nu împiedică înțelegerea generală a cărții. Ca în orice roman, avem mai multe planuri:

Alif este un tânăr hacker, jumătate indian, jumătate arab. Acțiunea se petrece într-o țară din Orientul Mijlociu, aflată sub dictatură. „Alif” nu este numele său adevărat, ci un pseudonim prin care este cunoscut în lumea virtuală, reprezentând, totodată, prima literă din alfabetul arab. Adevăratul său nume nu ne este dezvăluit decât la sfârșit, având o semnificație cunoscută până și de cei care nu știm prea multe despre Islam.

Dar să revenim la acțiune: Alif este hacker, având drept clienți diverse persoane împotriva regimului actual. El se află într-o continuă cursă contracronometru cu Securitatea Statului, acțiunile sale fiind ilegale. Are o relație cu Intisar, o fată din înalta societate. Totul se schimbă când primește de la Intisar vestea că se va mărita cu un tânăr din aceeași clasă socială cu ea, ales de familie.

Din acel moment, lucrurile iau o întorsătură neașteptată, întreaga viață a lui Alif schimbându-se. Și nu numai din cauza relației cu Intisar, dar nu vă spun mai multe pentru a nu strica suspansul.

Alif va intra în contact cu ființe din mitologia arabă: djinni, umbre, sila și alte creaturi cu nume ciudate. Există chiar o pisică-djinn, care își ia când înfățișare de animal, când de femeie seducătoare.

Autoarea îmbină mitologia arabă cu aspecte din zilele noastre, legate de calculatoare, sisteme de operare și Internet. Ritmul este foarte alert, plin de acțiune și de răsturnări de situație, ceea ce face romanul foarte ușor de citit. Așa am ajuns eu să termin cartea mai repede decât m-aș fi așteptat. Când am văzut ditamai cartea de 400 și ceva de pagini și începutul plin de termeni informatici, nu m-am gândit că lectura va „curge” practic la vale. Dar totul a mers neașteptat de repede și mi-a părut rău când am ajuns la final. Parcă s-a sfârșit prea brusc, ceea ce mă duce cu gândul la o posibilă continuare…

Cred că mi-a plăcut și pentru asemănarea cu Harry Potter, având vaga bănuială că autoarea s-a inspirat de acolo: eroul este tot un tânăr care luptă împotriva a ceea ce i se pare deplasat, sunt prezente ființe din mitologie, la un moment dat se discută despre Piatra Filosofală și un anume loc îmi amintește de accesul pe peronul 9 si ¾… Am identificat până și o posibilă vrajă Confundus. Fani Harry Potter, v-ați activat?

Să vorbim puțin și despre personaje: preferatul meu este Vikram, dar la fel, nu vă spun mai multe pentru a nu strica suspansul. De asemenea, sunt sigură că autoarea se identifică cu femeia americană convertită la Islam, ce este alături de eroii romanului. Mai mult, când mi-o imaginez pe G. Willow Wilson, mă gândesc automat la americanca blondă, cu eșarfa pe cap și replica mereu pregătită.

Așadar, dacă sunteți pasionați de genul fantasy și de mitologia arabă, trebuie să citiți Alif Nevăzutul ! Dacă sunteți interesați de domeniul IT, cu atât mai mult vă va plăcea! Sigur veți înțelege acea limbă imposibil de descifrat pentru mine.

Dar nu este nevoie să fiți pasionați de toate acestea ca să vă placă romanul, eu fiind un exemplu elocvent. Câteodată chiar e bine să ieși din zona de confort…

Lectură plăcută și aștept impresii!

Citate:

Într-o clipă, protestatarii din jurul lui se transformaseră într-o hoardă de sălbatici hăulitori, văduviți de orice scop nobil. El nu-și putea imagina nicio formă de libertate care să merite un asemenea sacrificiu irațional.”

Aveți o relație tare neobișnuită cu mediul în care trăiți, spuse bărbatul. O relație paranoică. Parcă sunteți chitiți să trăiți în locuri din ce în ce mai strâmte, din ce în ce mai burdușite cu gadget-uri care vă dau impresia total greșită că dețineți mai mult control asupra propriilor vieți.”

Aș putea arăta ca Amr Diab și tot n-ar conta, murmură Alif, jucându-se cu mâncarea din farfurie.”

Despre autoare:

G. Willow Wilson este o scriitoare contemporană americană convertită la Islam. S-a născut pe 31 august 1982 (în aceeași zi și lună cu J. K. Rowling, o fi ăsta un semn). A debutat la 17 ani prin articole de critică muzicală, a frecventat cursurile Universității din Boston, după care s-a mutat la Cairo, unde a lucrat ca jurnalist, scriind articole despre Orientul Mijlociu și Islam, publicate în New York Times, Atlantic Monthly și Canada National Post.

Printre publicațiile sale se numără romanul grafic pentru adolescenți Cairo, seriile de bandă desenată Air și Ms. Marvel. Pentru Alif Nevăzutul a obținut în 2013 premiul World Fantasy Award.

Diverta

Cartea Alif Nevăzutul de G. Willow Wilson este oferită pentru recenzie de Diverta. Cartea poate fi comandată de pe site-ul www.dol.ro. Activitatea magazinului online şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook. Dacă vă doriţi diversitate, puteţi urmări blogul cu recenzii despre produse www.clubdiverta.ro

Autor: Sorina Ciocârlan

Rival de Penelope DouglasRivali de Penelope Douglas

Titlul original: Rival
Număr pagini: 383
Editura Epica
Traducere: Adina Pintea
Anul 2015

Epica/EpicLove/Contemporary Fiction/Family/Drama

Seria Fall Away: 1. Intimidare (Bully), 1.5. Until you, 2. Rivali (Rival), 3. Falling Away, 4. Aflame

Madoc și Fallon. Doi adolescenți înstrăinați, jucându-se cu focul și forțând granițele dintre iubire și ură…
Ea s-a întors.
Acum doi ani, a plecat pe neașteptate la o școală cu internat. Și de-atunci n-a mai vorbit cu mine. Înainte, când locuiam în aceeași casă, obișnuia ca în timpul zilei să mă ignore, iar noaptea, ca să mă scoată din minți, îmi lăsa ușa dormitorului ei întredeschisă.
Eram un prost atunci, dar acum sunt hotărât să câștig acest joc cu propriile-i arme.
M-am întors.
Au trecut doi ani și cred că încă mă dorește, chiar dacă se comportă ca un nemernic.
Dar n-o să mă mai tem și nici n-o să mă las doborâtă. N-o să mai fiu intimidată de el. O să ripostez. Fiindcă, probabil, chiar asta vrea.
Rivali este a doua carte din seria Intimidare, a autoarei Penelope Douglas

În 2014 când am citit Intimidare am fost plăcut surprinsă de talentul autoarei, dar acum după ce am descoperit Rivali, pot afirma că este mult peste. Personajele, temperamentul lor, energia, intensitatea emoțiilor, pasiunea cu care ştiu să se năucească, replicile pline de subînţelesuri, dar şi elucidarea anumitor secrete din trecutul lor, fac din această carte un must read.

Cartea are o poveste surprinzătoare, într-un fel interzisă, dar atât de bine conturată încât este imposibil să nu îi acorzi o şansă. Doi tineri sunt fraţi vitregi, părinţii lor s-au căsătorit, dar nu mai locuiesc împreună. Tatăl lui este ocupat cu afaceri, iar mama ei călătoreşte foarte mult, amândoi înseală şi totuşi nu se despart în mod oficial, pare să le fie bine așa.
Madoc şi Fallon sunt victime colaterale, stau în aceeaşi casă de la paisprezece ani, sunt diferiţi, nu se suportă, se ceartă frecvent, dar undeva, bine ascunsă este atracţia. De la o simplă neînţelegere, cuvinte spuse la mânie, ceva o îndemnă pe Fallon să ducă mai departe acest joc de-a şoarecele şi pisica. Ei sunt doi poli plasaţi la extreme, dar legaţi cu un fir invizibil ce nu poate fi înlăturat. Afecţiunea dintre ei nu pare să fie vizibilă, ci ascunsă printre rânduri, cel mai mult se evidenţiază furia, până când ceva se va schimba şi vor ajunge la primul sărut … interzis.

“Ne agăţăm unul de altul cu disperare. Mă trage hotărât spre el, iar gura lui mă devorează pe de-a-ntregul.
Totul vine de la sine. Simt că așa trebuie să fie.
El se trage înapoi, respirând agitat şi cu ochii larg deschişi.
-Ah, Dumnezeule!
Sprâncenele îi sunt arcuite, a teamă.
-Îmi pare rău, Fallon. Nu ştiu ce m-a apucat. Nu am vrut…
Mă apropii timid de el, fără să fiu în stare să să mă uit în ochii lui.
-Nu te opri, îl implor.”
“-Îmi place să mă cert cu tine, îmi spune cu glasul gâtuit de emoţie, întinzându-mă pe pat şi lăsându-mă jos. Asta va schimba totul.
Îi trag tricoul peste cap.
-Asta nu schimbă cu nimic lucrurile, îi spun.”

Relaţia dintre ei chiar se va schimba, Madoc o vede ca o iubită, Fallon se preface că doar temporar se distrează, doar că fac un compromis, vor lăsa ca tentaţia să ajungă la cote maxime noaptea, iar ziua vor rămâne doi fraţi vitregi care nu se suportă, doi străini.
Pasiunea îi devorează, îi incită şi cred că vor ascunde ce li se întâmplă…până când ea este descoperită într-o ipostază compromiţătoare dormind pe o canapea, chiar de părinţii lor, iar atunci totul se năruie.
Sunt despărţiţi cu forţa şi minţiţi timp de doi ani.
Ea urăşte pe cei care au distrus-o aruncând-o singură printre străini, să sufere de parcă ar fi trebuit să ducă doar ea greul situației, dar acum ştie cum să procedeze pentru că vrea răzbunare. În schimb Madoc a dorit-o foarte mult şi nu înţelege de ce l-a părăsit fără un cuvânt de despărţire. Ceea ce nu ştie el este că ea chiar s-a întors de dragul lui la scurt timp şi l-a văzut cât de mult “suferea” alături de una din numeroasele iubite care le-a avut de-a lungul timpului. Dezamăgirea a fost destul de puternică pentru Fallon şi a decis să-l uite şi să meargă mai departe. Au fost şi au rămas doi oameni ajunşi la limita imposibilului, dar măcinaţi de aceeaşi patimă.

Fallon se ascunde după piercinguri şi ochelari, dar iubeşte skateboardingul şi libertatea. Urăşte să stea cu mama ei, se simte în plus în casa tatălui vitreg, dar de moment trebuie să suporte. Ar fi fost extrem de încântată să stea cu tatăl natural, dar afacerile dubioase îl împiedică să o lase prin preajma lui, nu vrea să o ştie în pericol. A început o relaţie interzisă cu Madoc, dar a fost aruncată ca o cârpă într-un internat. Singură, plină de ură, a fost forţată să se maturizeze.
După doi ani se întoarce în aceeaşi casă pentru a provoca şi a se bucura de răzbunare.
Dacă lui nu i-a păsat de ea şi a refuzat să o caute, chiar şi telefonic, atunci trebuie să plătească pentru fiecare lacrimă pe care a vărsat-o. El şi părinţii lor sunt pe lista neagră, doar aşa poate încheia un nou capitol din viaţa ei.

Madon este băiatul se face remarcat din Intimidare, cunoscut pentru popularitatea din liceu, aroganţa şi glumele care le face tot timpul. Atrage ca un magnet fetele, zâmbeşte mereu, incită prin naturaleţe şi senzualitate. Întotdeauna înconjurat de prieteni, îi place să fie în centrul atenţiei, până când apare ea. Viitorul îi este asigurat, dar dorințele lui sunt diferite, iubeşte pianul şi nu suportă să fie forţat să meargă la evenimente după bunul plac al tatălui. Este un rebel răsfăţat doar de menejera familiei.
Fallon este sora vitregă care nu şi-o dorea alături, se ceartă, se ignoră, dar o consideră un fel de rău necesar până când…va gusta din savoarea buzele ei. A suferit când a pierdut-o la şaisprezece ani, ceva parcă s-a rupt din lumea lui, deşi merge mai departe de parcă n-ar avea nimic, doar că, undeva în subconştient are multe semne de întrebare. Are relaţii de prietenie frumos conturate cu Tate şi Jared (în Intimidare le este descrisă povestea), urmând ca în cercul lor să apară şi fratele lui Jared-Jax, un şmecheraş de doar şaptesprezece ani, carismatic şi plăcut celor din jur.

Fallon “Madoc era Artizanul. Eu eram ţinta. El era ciocolată belgiană de lux Godiva. Eu eram Snikers. Iar în ceea ce-l priveşte, el avea tot dreptul, în timp ce eu eram fiica profitoare a unei târfe interesate de avere care pusese ghearele pe tatăl său.
Madoc mă consideră un preş pe care își putea şterge picioarele.
Să-l ia naiba.”

Madoc “Fallon şi cu mine eram ca ei. Doar că eu nu o iubeam şi nici ea nu mă iubea. Mai demult eram nebun după ea şi iubeam faptul că mă lăsa să-mi satisfac cu ea nevoile pubere, dar nu eram îndrăgostiţi. Eram doi indivizi care făceau parte din aceeaşi familie disfuncţională şi luaseră modelul părinţilor lor.
Şi niciunul dintre noi nu ştia să se comporte în alt fel.”

După doi ani, viaţa lor pare să meargă la fel de lin, numai că pentru Fallon înseamnă momentul adevărului. S-a săturat să stea în umbră în timp ce pe părinţii lor pare să nu îi intereseze. Mama ei, Patricia își trăieşte clipa, călătoreşte la fel de mult, cheltuie banii soţului, se aruncă în braţele amanţilor, în timp de Jason Caruthers dedică timpul meseriei de avocat. Afacerile sale sunt importante, dar nici nu duce lipsă de relaţii (mai târziu vom afla de iubirea lui misterioasă, dar şi de impactul acesteia asupra vieţii lor). Nu îi interesează ce se petrece cu singurii lor copii, se bucure că supraviețuiesc foarte bine şi singuri. Întoarcerea ei, acasă îi va pune în dificultate şi singura lor grijă este să îi atenţioneze că n-au voie să se vadă. Madoc vrea să se conformeze şi este trimis în altă parte, doar că tentaţia este atât de mare. Cum ar putea să stea indiferent, mai ales că ea doarme la doi paşi de camera lui, chiar în casa pe care o iubesc amândoi şi au împărţit atâtea?

Vor fi din nou singuri în aceeaşi casă, ea fără piercinguri şi ochelari, dar înconjurată de o aură de senzualitate, el la fel de arogant şi atrăgător, amândoi au renunţat la visuri-skateboarding şi pian, însă se menţin la fel de diferiţi. Pare să nu aibă ceva distinct, doar că tatuajele vorbesc de la sine, conţin mesaje ascunse. Madoc poartă cu mândrie cuvântul Fallen pe spate, doar că acel e se vede ca o simplă literă în flăcări, iar bonus un piercing plasat într-o zonă greu accesibilă. Dacă Fallon vrea război, atunci așa să fie, lui Madoc îi plac provocările.

“-Ce vrei de la mine?
Strigătul i-a ieşit din străfunduri.
-Nimic, am strigat cu ochi arzând de furie. Nu mai vreau nimic de la tine. Niciodată!
S-a dat un pas în spate ca şi cum ar fi fost surprins.
-Nu mai vrei? Despre asta este vorba? Că ne-am tras-o acum doi ani?”

Încetul cu încetul discuțiile, contradicţiile, certurile îi poartă către aceeaşi tentaţie greu de ţinut sub control.  Pentru Fallon este un simplu plan ce se desfăşoară conform graficului, pe când pentru Madoc după doi ani de lipsă, de întrebări fără răspuns, dar şi de dor mistuitor, el vrea ceva simplu … adevărul.
“-Spune-o, Fallon. Se împinge în mine, cu buzele în părul meu. Spune-mi cât de mult ai urât să simţi mâinile…gura.”
“-Vrei să auzi cât de mult mi-a plăcut?”
“-Lasă naibi trecutul, a zis respirând greu. Vreau să aud că ţi-a fost dor.”

Madoc “- O să mă distrugi, Fallon.”
Gândurile ei “Nu mai mult decât m-ai distrus tu deja.”

Ar fi putut fi un început pentru ei, dar Fallon nu se poate opri, va folosi armele din dotare pentru că vrea ca părinţii lor să sufere şi să plătească pentru tot răul care l-au provocat. Cărţile sunt date pe faţă, iar prima persoană vizată este Jason Caruthers:  “Verifică-ţi e-mail-ul. Ne întâlnim la tine în birou. Ai două ore.”

Răzbunarea îşi face efectul, singura cale pentru Fallon este să plece, să lase în urmă trecutul şi să o ia din nou pe propriul drum al uitării, dar Madoc oare ce va alege? “- Nu poţi să ai o relaţie cu Fallon. Pur şi simplu nu se poate așa ceva.”

Ura, durerea, trecutul, cuvintele nespunse, dragostea nedeclarată, pasiunea, dorul le vor da dureri de cap şi vor lăsa din nou timpul să le vindece rănile. Doar că, prietenii comuni, amintirile şi acel ceva existent îi vor aduce iarăşi împreună. Vor putea să ierte, să uite şi să ajungă la un sens comun?

O poveste suavă, pasională presărată cu şantaj, emoţii, dar şi cu persoane cheie care vor face imposibilul pentru ei. O carte ce transmite multe, chiar dacă de multe ori furia se manifestă prin fugă şi evitare de confruntări, multă gelozie, un playlist sugestiv pentru fiecare trăire şi momente fierbinţi pe parcursul lecturii (doar le place împăcarea :) ). Cel mai mult mi-a plăcut de Madoc, a ştiut când să acţioneze pentru a le arăta celor din jur că este matur şi dacă trebuie poate deveni o persoană responsabilă. Multe momente au stârnit amuzamentul, dar când ai nebunia în sânge, impulsul prietenilor şi un motiv serios, mergi până în pânzele albe. La fiecare pas vor fi Tate şi Jared, iubiţi, prieteni nedespărţiţi, ce se bucură de propria lor relaţie cu suişuri şi coborâşuri, va fi o plăcere să îi redescoperiţi. O altă surpriză este Jax, băiatul care parcă ar fi pe urmele lui Madoc, fără un efort agaţă fete, trăieşte la maxim, dar undeva, există un autocontrol. Pasiunea lui pentru tehnologie mă duce cu gândul la următoarea din serie. Finalul şocant i se datorează, cine ar fi crezut că are asemenea abilităţi ascunse. :)

9.5 puncte/10

editura Epica

Cartea Rivali de Penelope Douglas este oferită pentru recenzie de Editura Epica. Cartea poate fi comanda de pe Editura Epica. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale editurii urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Mili

by -
7

Lectii de seductie de Pilar SordoLecţii de seducţie de Pilar Sordo

Editura: Adenium
Număr pagini: 120
An publicaţie: 2015
Traducere de Angelica Lambru

“Suntem scufundaţi într-o structură socială care erotizează totul. Afişele, publicitatea şi mediile de comunicare valorează preferenţial tot ce are legătură cu comportamentul sexual. Până şi pentru a vinde un tractor trebuie să apară o femeie dezbrăcată, deoarece, se pare că poate influenţa decizia unui bărbat de a cumpăra tocmai acel tractor, şi nu altul.”

Secolul XXI (adică onorabilul secol în care trăim) poate fi rezumat simplu în trei cuvinte atât de strâns relaţionate între ele încât liniuţele de unire devin indispensabile: adrenalină-viteză-sex. Este suficient să aruncăm o privire în jurul nostru pentru realiza că afirmaţia pe care tocmai am făcut-o nu are un voit accent de exagerare. Lumea secolului XXI a dat kilometrajul peste cap, iar timpul a devenit acel inamicnemilos şi imbatabil care ne împiedică să ne oprim, să fim fericiţi, să gustăm bucurii simple, să respirăm în voie. Cred că această viteză maximă cu care trăim totul atrage după sine dependenţa de senzaţii cât mai tari şi de intensitate, iar sexul, din câte se pare, e varianta cea mai la îndemână pentru a te simţi viu, pentru a te simţi fiinţă umană şi nu robot. Mai mult, am ajuns să căutăm intensitatea despre care vorbeam în partide de sex extrem (şi ăla practicat tot cu acceleraţia călcată la maxim pentru a nu pierde preţiosul timp dar pierzându-ne propriile suflete). Nu este de mirare că într-un astfel de context s-a ajuns rapid la supraerotizare socială, la o suprastimulare sexuală psihică prin toate mijloace posibile. Mass-media, literatura, cinematografia, agenţiile de publicitate, toate promovează practica sexuală de orice natură şi cu cu orice consecinţe astfel încât nu de multe ori avem senzaţia că trăim într-o societate obsedată sexual.
Atât de multe invitaţii directe sau voalate pot avea unul din două efecte: provocarea unei senzaţii de greaţă vizavi de plăcere sau, din contră, crearea unei societăţi predominant animalice în ceea ce priveşte raportul sexual.
Pornind de la ideea că societatea modernă este cumva “anesteziată emoţional” din cauza activităţilor multiple derulate mult prea rapid, Pilar Sordo ne prezintă în introducerea cărţii sale sexul ca modalitate de simţire practicat tot mai des. Considerând însă că mai există şi oameni “normali” într-o societate care tinde să devină tot mai mult anormală, autoarea aduce în prim plan procesul de seducţie, proces pierdut din vedere pe traseu de tot mai multe persoane indiferent de statutul social sau vârstă.

A intra în lumea seducţiei înseamnă a ajunge într-un spaţiu al senzaţiilor, aromelor, texturilor, lumilor secrete, greu de împărtăşit.
“Lecţii de seducţie” este o carte diferită deoarece propune în primul rând o introspecţie a propriei persoane şi o metodă de autoseducţie inedită ce trebuie aplicată înainte de a încerca să cucereşti pe altcineva. Structurată în 12 lecţii pentru 12 luni ale anului, cartea devine un fel de companion, un sfătuitor şi un prieten pentru un an de zile, timp în care cititorul decide utilitatea şi efectul celor învăţate.
Fiecare lecţie de seducţie va fi orientată către trei categorii de persoane. Pe de o parte, către persoanele care nu au partener şi care simt nevoia să se autoiluzioneze cu acest concept de seducţie, inclusiv să se vindece, probabil, de rănile unor poveşti de viaţă trăite anterior.
De asemenea, către cuplurile cu vechime care au neglijat elementul seducţiei, acordând prioritate creşterii copiilor, grijilor economice, spaţiului fizic şi social înconjurător.
În al treilea rând, către femeia sau bărbatul aflaţi în plin proces de cucerire şi care, probabil, au fost primii care s-au simţit atraşi de titlul cărţii.”

Prima lecţie de seducţie este inevitabil autoacceptarea propriei persoane cu calităţi şi defecte, conştientizarea bunelor şi relelor, identificarea punctelor tari şi punctelor slabe. Deasemenea este subliniat faptul că seducţia porneşte de la interior spre exterior şi nu invers. Autoarea propune cititorului o incursiune prin viaţa personală şi stabilirea unor priorităţi. În momentul în care se instalează stima de sine, celelalte lecţii pot fi predate şi reţinute cu lejeritate.
Personal, i-am dat dreptate din punctul acesta de vedere. Cum aş putea să aspir la ideea de a seduce pe cineva atâta timp cât EU nu mă accept aşa cum sunt? Cum aş putea să-i cer cuiva să îmi găsească anumite calităţi dacă eu mă las dominată şi complexată de defecte?
Mi-a plăcut că începând de la prima până la ultima lecţie, autoarea propune un număr de teme la final ceea ce te face să simţi că faci paşi siguri în arta seducţiei. Una dintre temele lunii ianuarie este revizuirea garderobei. Trebuie să recunosc că am zis “pas” acestei cerinţe din simplul motiv că nu mă risc să deschid uşa şifonierului din motive de siguranţă personală. Prăbuşirea unui munte de haine peste mine nu se numără pe lista dorinţelor mele de Crăciun. :)
Lecţia lunii februarie se axează pe dualitatea femeii şi pe alegerea pe fiecare a făcut-o. Autoarea explică sensurile figurate ale conceptelor de “femeie bună” şi “femeie rea” sugerând că soluţia optimă este în niciun caz separarea celor două ci combinarea lor într-o manieră armonioasă. Cuvintele alese de Pilar Sordo provoacă la o autoanaliză profundă în care amintirile sunt trecute printr-un fel se sită deasă a memoriei personale, autocunoaşterea jucând un rol important atât în deciziile deja luate cât şi în prezent.
“Invitaţia lunii februarie, luna dragostei, este ca femeile să facă o călătorie interioară şi să descopere care le-a fost traiectoria vitală în alegerea inconştientă între femeia bună şi femeia rea. Au ales? Nu au ales? Au fost conştiente de alegere? Sunt acum?”

Am apreciat deasemenea faptul că şi bărbaţii sunt luaţi în vizor şi nici ei nu sunt scutiţi de teme sau reflecţii ceea ce recomandă această carte ambelor sexe.
Aceasta este lecţia pe care trebuie să şi-o însuşească bărbaţii: să înţeleagă că o femeie poate purta lenjerie intimă extrem de sex şi să nu aibă nicio intenţie de a-şi atrage partenerul spre pat. Însă poate să vrea să-l cucerească cu simţul umorului, cu o conversaţie interesantă, cu o cină gustoasă, cu trăsăturile personalităţii ei, cu forma asertivă de a fi sau cu buna dispoziţie cu care ştie să-şi rezolve conflictele.”
Toate celelalte lecţii se succed în mod natural, iar autoarea nu omite niciunul dintre aspectele importante ale personalităţii care trebuie evaluate pentru a ajunge la autostimă şi implicit pentru a obţine capacitatea de seducţie. Nu este neglijat aspectul exterior şi nici receptivitatea la dorinţele proprii. Sunt cântărite compatibilităţile, conduitele ludice practicate în viaţa de zi cu zi, comunicarea, fanteziile şi prejudecăţile. Departe de a trata teme sexuale, cartea îndeamnă la îndrăzneală şi abordează seducţia ca pe un demers non-sexual. Este vorba despre a dărui ce ai mai bun, despre a evolua, despre acceptare şi visare.
A mânca ciocolată sau a primi o floare poate fi mai erotic şi mai romantic decât actul sexual însuşi.”
“Lecţii de seducţie” se încadrează cu succes în categoria cărţilor de dezvoltare personală, iar seducţia este tratată şi analizată din perspectiva îmbunătăţirii relaţiilor cu propria persoană şi cu cei din jur, fără a fi abordată sub aspectul de cucerire care trebuie să conducă neapărat într-un pat. Este o scriere uşoară, pe înţelesul tuturor, care vine ca un ajutor în recăpătarea respectului şi a iubirii de sine.

Citate:

“seducţia nu ţine nici de corp, şi nici de garderobă, ci de atitudine.”
“Ca să-l seduc pe celălalt, în mod necesar şi obligatoriu, trebuie să fi învăţat a mă îngriji şi a mă seduce pe mine însămi.”
“În numele sincerităţii şi al dragostei – o ştim prea bine – , noi, oamenii, suntem în stare de cele mai mari prostii.”
“Adevărata şi profunda seducţie, cea care vine din suflet, care reflectă farmecul şi magnetismul ce ne deosebeşte unii de alţii, este motivată doar de dragoste, şi nu de frică.”

editura-adenium-logo

Cartea Lecţii de seducţie de Pilar Sordo a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Maryliyn

by -
8

Ultima fotografie de Bogdan Hrib

Editura: Cartea Românească
An apariţie: 2012
Număr pagini: 296

PREZENTARE CARTE

Citindu-i celelalte cărţi mă aşteptăm la ceva din seria Filiera Grecească sau ceva asemănător, dar autorul m-a surprins în mod plăcut cu această carte. Nu este o poveste de acţiune cu urmăriri, crime, spioni, dar totuşi ”te prinde” şi nu poţi s-o laşi din mână până la final. Nu pot să v-o povestesc pentru că acţiunea de bază este de fapt o călătorie cu vaporul, câteva incidente, întâmplări colaterale, puţin sex, totul cât să condimenteze povestea în sine. Importantă de fapt este întâlnirea celor doi foşti colegi de şcoală generală.
Diana lucrează pe vapor şi-l recunoaşte pe Alex colegul ei de bancă din clasa a-doua. Diana a crescut într-o casă de intelectuali, cu mama evreică, care doreau să plece în Israel şi neputinţa de-a face acest lucru îi determina să se scufunde fiecare în viaţă lui, devin două singurătăţi în aceeaşi casă, lucru care se simte în evoluţia Dianei. Face o facultate la modă, o căsătorie proastă, divorţează şi pleacă să lucreze pe vapor, toate în încercarea de-a “scapă” de atmosfera casei.
Alex are o copilărie şi o adolescenţă normală într-o familie unită şi iubitoare. Iniţial fotograf angajat, apoi urmând modelul celorlalţi intră în afaceri de publicitate, dar viaţă lui este oarecum haotică: două căsătorii eşuate, doi copii crescuţi de mama în Australia, moartea mamei care-l apasă deoarece nu a fost fiul atent care credea că este. Toate astea îl determina să facă o călătorie ca o încununare sau un sfârşit al vieţii.
Aproape tot romanul este presărat cu întâlniri între cei doi protagonişti, în care fiecare spune pe rând o poveste din viaţa lui. Poveştile te plimbă şi te fac să înţelegi oarecum epoca dinainte de revoluţie, nebunia de la revoluţie şi de după, afaceri, furturi, învârteli. Cu toate acestea Alex îşi păstrează o doză sănătoasă de bun simţ deşi este scârbit de toate inclusiv de laşitatea sa din anumite momente ale vieţii. Ai impresia că asişti la nişte şedinţe din cabinetul unui psiholog, dar povestea devine o modalitate prin care amândoi îşi ”exorcizează” proprii demoni. Şi chiar ne putem recunoaşte uneori (dacă e să fim cinstiţi cu noi înşine) în sentimentele şi temerile lor. Am să vă mai spun doar că, finalul aduce totuşi puţină fericire, speranţă şi încredere într-o nouă şansă. In rest, vă las să citiţi cartea, credeţi-mă merită, eu sincer am făcut o noapte “albă”.
Felicitări domnule Bogdan Hrib şi mulţumesc pentru orele de delectare şi da, de introspecţie. Sper să nu mă criticaţi, mi-am spus părerea ca un simplu cititor (nu critic) aşa cu am perceput eu cartea.

Recenzie cititor: autor Arci

by -
14

Un roman gotic în care suspansul și misterul învăluie fiecare pagină

Anna_Vary-Ultima_vrajitoare_din_Transilvani-vol1Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke de Anna Vary

Editura Herg Benet
Colecția Cărtile Arven
An apariție: 2012
Număr pagini: 250

Contesa Aneke” este primul volum al unei trilogii semnate Anna Vary, un pseudonim al scriitoarei Cristina Nemerovschi.

Un roman gotic în care suspansul și misterul învăluie fiecare pagină,  desprins parcă din lumea lui Bram Stoker. O poveste românească,  cu referiri la legende, superstiții şi prejudecăți specifice unui sat izolat, uitat de lume, undeva în inima Transilvaniei, din care nu lipsesc nici referiri la folclorul nostru autohton: “Dacă pădurea Anekei era parcă desprinsă dintr-un horror bun, în care la orice pas pare să te pască un pericol neștiut,  pădurea prin care treceai ca să ajungi la lac (lacul ielelor, cum îi spunea Mathias,  mărturisindu-ne că,  pe vremuri,  în tinerețea lui, cea adevărată,  acolo se auzeau zâne rele) părea acel codru din povestile copilăriei noastre,  unde te așteptai să-l vezi pe Făt-Frumos pornit în căutarea zmeului care o răpise pe Ileana Cosânzeana,  sau pe Muma Pădurii și pe Strâmbă -Lemne ”.
Povestea e una fantastică,  în care întâlnim vrăjitoare,  vampiri,  iele,  văzute și percepute prin ochii unei adolescente din zilele noastre. Stilul cărții e foarte atractiv, lejer și amuzant,  gen povestire cu foarte puțin dialog,  ceea ce îi dă o cursivitate aparte. Acțiunea suprapune două planuri, cel din prezent – principal, și cel din trecut – mai mult decât atât,  în sensul că ecourile a ceea ce s-a petrecut în urmă cu peste o sută de ani ajung în prezent, continuând să-l influențeze, să-l țină cumva încremenit în timp și populat de aceleași personaje! Cartea m-a “vrăjit” și m-a bulversat,  m-a captivat și contrariat în același timp, având în vedere că ambele povești de iubire – și cea din trecut,  și cea de acum sunt de fapt relații incestuoase între soră și frate – vitregi,  ce-i drept,  dar imposibil de acceptat, înțeles sau empatizat. Cartea e scrisă la persoana întâi din perspectiva Anekei – prologul și epilogul – și din perspectiva Alexandrei,  o adolescentă rebelă de 16 ani – acțiunea principală.
Prologul ne introduce într-o lume întunecată, lumea vânătorii de vrăjitoare de acum o sută și ceva de ani, într-o comunitate mică și înapoiată ca și concepții dintr-un sat transilvănean. Suntem – fără voie – confidenții gândurilor contesei Aneke, o tânără frumoasă și crudă, fără nici un pic de morală, în pragul de a fi linșată de săteni, sub acuzația de vrăjitorie și incest (tânărul Mathias, venit de peste 19 orașe pentru a o cere în căsătorie, se dovedise a fi fratele său vitreg, rezultat dintr-o relație anterioară căsătoriei a tatălui său, dar acest lucru nu îi împiedicase pe cei doi să se iubească). Lipsită de sprijinul tatălui său, contele Silagy – nevoit să fugă pentru a-și salva la rândul său pielea-și de al surorii sale vitrege, Lorena, care o iubea sincer, dar avusese motivele ei – discutabile, dar de înțeles, după cum veți vedea ulterior- de a o refuza, Aneke se refugiază în căsuța din pădurea de lângă castel, dar nu va scăpa de furia sătenilor, care asistaseră nepunctincioși la moartea pe capete a animalelor din curțile lor, fapt pentru care o acuzau pe vrăjitoarea Aneke. Vom afla ulterior că a fost prinsă, legată de un copac și arsă. Dar oare a fost suficient pentru a o face să dispară cu totul?
În continuare, o cunoaștem pe Alexandra, o adolescentă tipică (”nu îmi puteam închipui viața mea fără mobil, Facebook, batoane Twix, chipsuri cu paprika sau blugi skinny”), trimisă de la București în micuțul sat de lângă ruinele fostului castel al Anekei, denumit generic, satul V. , pentru a-și petrece vacanța de vară.
Mama sa – Dora, de comun acord cu tatăl său, care în general era un tip cam aerian ( ”În ce-l privește pe tata, noroc că era mai mult absent. Altfel, concepțiile lui păreau un experiment extraterestru eșuat: să aducem o mentalitate din epoca de piatră în anul 2012, și să vedem cum se adaptează și cum reacționeză posesorul ei. Asta era tata.”), a trimis-o aici pentru a o îndepărta de Răzvan, de care era profund îndrăgostită, dar care – vai!!! – îi era frate după mamă. Din păcate, nu a fost cel mai potrivit loc unde să fie trimisă…
”Mă regăseam în povestea Anekei. Și eu eram îndrăgostită de fratele meu…Lumea era mai îngustă la minte pe atunci, îmi ziceam fără pic de îndoială. Nu știu cum aș fi reacționat eu acum dacă m-ar fi amenințat cineva cu moartea, pentru că îl iubeam, în cel mai carnal mod posibil cu putință, deocamdată, ce-i drept, doar în imaginația mea, pe cel care îmi era frate după mamă…Cu ce drept să mi se ceară asta? De unde să știe oameni străini cât de intensă era iubirea mea?”
Satul transilvănean este descris idilic, un tărâm bucolic ca desprins din alt timp, în care binefacerile – și neajunsurile lumii moderne nu ajunseseră încă. Parcă vedem în fața ochilor o carte poștală de demult care prinde viață, dar aceasta curge în alt ritm…
”Drumul spre V. a fost de vis. Oricâte fotografii mi-ar fi arătat mama, niciuna nu se compara cu ce vedeam acum pe viu. Dealuri care se ridicau unul în prelungirea altuia, căsuțe așezate pe vârf, animale care pășteau atât de liniștite…”
Odată ajunsă la căsuța ca din poveste a lui tanti Mathilde, face cunoștință cu gazdele sale – Mathilde, unchiul Jonas și Ionas, fratele acestuia, trei bătrânei ușor apatici, dar binevoitori.
O însoțim pe Alexandra în peregrinările sale prin sat, prin pădurea unde se afla căsuța unde se refugiase odinioară Aneke, ca și printre ruinele fostului castel, față de care simte o atracție inexplicabilă. Personajele care îi ies în cale sunt care mai de care mai ciudate și misterioase, iar poveștile pe care le află despre Aneke, despre Miriam – nefericita mamă a acesteia și iubitul ei Markus – și despre blestemul locului o cutremură. Face cunoștință cu Lorena – frumoasa ghicitoare a satului, și cu fiica acesteia de 9 ani – Nori, iar coborând în măruntaiele castelului întâlnește un bărbat tânăr de o frumusețe răpitoare, care se recomandă Mathias… fratele vitreg al Anekei, tatăl lui Nori și soțul Lorenei – care cine credeți că era?!…
Reacția Alexandrei a fost foarte firească, punînd sub beneficiul îndoielii asemenea enormități, deși poate n-ar fi trebuit, dar să nu anticipăm!
” În curte, cu o pungă de plastic pe cap, Lorena tocmai tăiase un cocoș.
Ai adus-o!, a exclamat plină de entuziasm la vederea mea, ștergându-și cu mâneca câteva picături de ploaie de pe chip.
Vorbea, firește, cu Mathias. Care îi era, dacă era să fiu îndeajuns de nebună și eu cît să-i cred vorbele, atît soțul, dar și fratele ei vitreg. Însă nici măcar asta nu era cel mai neobișnuit lucru, ci pretenția lor de a fi frații contesei care trăise în veacul trecut. Ce sat de oameni amețiți, mi-am spus din nou, dar nu fără o mică doză de admirație.”
Toate personajele din carte sunt foarte bine construite, îți plac sau nu, le simpatizezi pe unele și antipatizezi pe altele, dar sunt credibile, complexe, cu multe umbre și fațete pe care le descoperi treptat.
Scopul pentru care Alexandra a fost îndepărtată de București nu a fost atins, având în vedere că după doar o săptămînă se trezește cu Răzvan la ușă. Să vă spun sincer, nu prea mi-a plăcut de el. Era un tânăr de 19 ani, membru al unei formații rock, excentric și foarte predispuns la excese alcoolice. Să fie amețit de băutură părea starea lui naturală. Oricum, și reacția Dorei – mama lor – m-a nedumerit. După ce făcuse atâta caz să îi îndepărteze pe cei doi (pe drept cuvînt), acum o sună pe Alexandra să o întrebe dacă zăpăcilă – adică Răzvan, a ajuns, fără să pară câtuși de puțin nemulțumită.
În continuare, istoria se repetă…
Nu vă spun mai mult, deoarece sper că v-am trezit interesul în privința acestei cărți pe care vă invit să o citiți, pentru că merită! Nu aflăm răspunsul la toate întrebările, din contră, misterul se adâncește, iar eu personal abia aștept să citesc volumul următor al seriei.
”Asta sunt eu acum – un suflet despărțit de corp. Ambele sunt nemuritoare, au fost blestemate (sau binecuvântate) de Aneke să nu moară niciodată. Dar nici nu se pot regăsi… Sufletul meu bîntuie prin castel, în amintirea unei vieți din care a gustat mult prea puțin, în timp ce trupul meu fuge de fiecare dată când își uită sufletul în căsuța de lemn din sat…”

colaj aneke

Cartea ne oferă o călătorie captivantă, făcând câte un pas în prezent și unul în trecut, pe granița subțire dintre real și imaginar, între adevăruri și legende, dar spre deosebire de alte povești în care acțiunile din prezent lămuresc și liniștesc trecutul, aici lucrurile sunt ceva mai neclare, iar epilogul, în care auzim din nou vocea Anekei, adâncește și mai mult misterul…

Editura_Herg_BenetCartea Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke de Anna Vary a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Oli

by -
7

strada-care-cauta mareaStrada care caută marea de Hilal Karahan

Traducere: Niculina Oprea
Editura: Tracus Arte
Număr pagini: 88
Anul apariției: 2014

Singur cei care mă cunoașteți știți că sunt pasionat de Orient și de tot ce are legătură cu acesta, dar cel mai mult iubesc Turcia, iubesc cultura ei, limba, muzica, serialele și, cel mai important, iubesc literatura turcă. Până acum am citit puțin din creația lui Orhan Pamuk, Elif Shafak, Orhan Kemal, Mustafa Balel, numai proză care, evident, m-a fascinat. Aflând de acest volum de poezii, al unei scriitoare necunoscute mie, m-am hotărât să-l încerc, să-i dau o șansă. Sunt de părere că un cititor trebuie să se mai delecteze din când în când și cu poezie pentru a-și lărgi orizontul de Hilal Karahancunoaștere. Mă bucur că am luat acestă decizie.

Hilal Karahan, născută la 4 ianuarie 1977 în Gaziantep, Turcia, a studiat medicina la Universitatea Hacettepe din Ankara specializându-se în obstretică și ginecologie. După o perioadă în care a publicat poezie în numeroase reviste literare, în 2003 a debutat editorial cu volumul de poezie Dicționarul sufletului sau Rezumatul unei zile. Alte cărți de poezie: În fața colinei (2003); Secret și ceață (2004); Mumia retardată (2010); Noaptea care risipește focul (2012). Eseu: Poezie și cuantum. Eseu despre poezia lui V.B. Bayrîl (2012); Colțul de jos. Însemnări despre poezie (2014). Autoarea este membră a PEN Club și a Asociației Scriitorilor din Turcia.

Strada care caută marea” este o antologie de poezii scrise între anii 1995 și 2012. Aceasta este structurată în patru categorii, strâns unite între ele, pe care le voi descrie imediat. Înainte de asta doresc a vă mărturisi faptul că Hilal Karahan se numără printre poeții mei favoriți, ale cărei cărți sper să fie traduse integral și citite de multe generații de-acum încolo. Poeziile ascund sensibilitate, deși sunt de mică întindere, dar știți cum se spune: ESENȚELE TARI SE ȚIN ÎN STICLUȚE MICI!
Emoții nocturne” și “Versetele nopții” cuprind poezii profunde, niște declarații de dragoste, de la o ea pentru sufletul-pereche. Noaptea joacă un rol extrem de important, fiind un moment prielnic pentru ca cei doi îndrăgostiți să se regăsească, să se îndepărteze de cotidian pentru a-și da frâu liber sentimentelor, pentru a-și trăi la intensitate maximă iubirea. Totodată noaptea este martor mut al celor întâmplate, cel care le este alături în aceste clipe fericite. Eul poetic vede noaptea ca pe o cale de a se apropia, din ce în ce mai tare, de a sa aspirație, de al său ideal: DRAGOSTEA ETERNĂ.

 “Peste ierburile argintii
nestingherită luna își revarsă
culoarea

Șuierăturile se întețesc,
șoaptele se risipesc, pământul
se înalță

Câmpiile de cătină
cu uleiuri parfumate
sunt mângâiate de acest vânt rătăcitor
din verile de altădată
rămas

Noaptea,
cu fruntea ei albă
își deschide brațele catifelate

Nesfârșit este freamătul cărnii
sub faldurile nopții” (Noaptea, luna merge odată cu noi)

“Inima ta este o vatră cu jăratic, vocea ta
este foc,
ah, flacără sacră ne întoarcem la tine
să cureți de amintiri fântânile fără apă
care ne secătuiesc înaintea ta.

Nu mai există pragul porților
prin care suntem vânați și nu există
leagăn dincolo de labirint.

Ah, trecere sublimă, ridică-ne
în noaptea în care căutăm
această vatră încă fierbinte!” (Primul pătrar)

 “Psalmii florii-soarelui” cuprinde cele 7 geneze prin care este prezentată condiția umană, condiția sufletului omenesc, ce oscilează între tragic și uimitor. Sufletul se află într-o permanentă căutare, în speranța că-și va atinge scopul, că va ajunge la desăvârșire. Cu puțin curaj și perseverență se va ajunge la rezultatul dorit. “Ochiuri de apă” reflectă strânsa corelație dintre om și natură, cea din urmă fiind o oază din deșert, o minune a lumii. Natura este un elixir pentru minte și suflet, un miracol binefăcător pentru iubire, pentru sentimentele dintre cei doi: lumina ochilor ei și lumina ochilor lui.

 “1/
gura este o picătură de apă,
limba este un burete
2/
mă înclin și sărut trunchiul
unui platan, ramurile lui
sunt intersecțiile care separă viața

urmele rădăcinii și pământul răscolit
se află în gura mea: îmi port vocea
ca pe un jurământ” (Sărutul)

Vă recomand cu căldură,”Strada care caută marea”, acest drum inițiatic ce are drept scop atingerea idealului uman, această culegere de poezie modernistă în vers alb, aceste versuri pline de înțelepciune și romantism… Sunt sigur că vă va plăcea!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Editura Tracus Arte

Cartea Strada care caută marea de Hilal Karahan fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Cosmin

by -
7

Jurnal de debutant de Cristian FulasJurnal de debutant de Cristian Fulaș

Titlul original: Jurnal de debutant
Editura: Tracus Arte
Anul aparitiei: 2015
Număr pagini: 162
Gen: Jurnal literar, proză contemporană
Cotație Goodreads: 5,00

Sinceră să fiu, nu am auzit de Cristian Fulaș până acum. Probabil nici alții. Motivele le explică autorul însuși în Jurnal de debutant, o carte atipică și originală.

Jurnal de debutant este, așa cum îi spune și numele, un jurnal literar ținut de autor: cu date, întâmplări, gânduri, reflecții. Cristian Fulaș a debutat de curând cu romanul Fâșii de rușine.

În Jurnal de debutant, el ne vorbește despre romanul său, despre intenția pusă în practică de a scrie o trilogie, despre piața literară din prezent, despre realitatea lumii formată din edituri și interesele acestora, despre promovarea și vizibilitatea scriitorilor, despre valori și non-valori. Totul din perspectiva sa ca scriitor.

V-ați întrebat vreodată de ce unele cărți se vând mai bine? De ce unele cărți sunt mai populare decât altele? Vi s-a întâmplat să fiți atrași de o carte în urma publicității făcute și citind-o să nu vi se confirme așteptările? Sau invers, să dați întâmplător peste o carte, nu prea cunoscută și populară și să vi se pară foarte bună? Poate mai bună decât cele mediatizate într-un mod agresiv? Despre aceste lucruri și multe altele vorbește Cristian Fulaș în cartea sa.

Autorul spune lucrurilor pe nume, exprimându-și opinia cu mult curaj. Totodată, militează pentru dezvoltarea pieței de carte în România, pentru dreptul scriitorilor de a fi plătiți la adevărata lor valoare și nu în ultimul rând, pentru promovarea scriitorilor români:

Lucrurile care trebuie făcute sunt 2: cum spunea doamna Aura Christi într-un articol din Contemporanul, să vedem autorii români mai des prin librării. Apoi, ar trebui inițiat un proiect de lege prin care librarii să nu poată percepe un comision mai mare de 25% pentru literatura română. Astfel, scriitorii ar fi plătiți mai bine și toată lumea ar fi mai fericită.”

[…] scriitorul român e cel mai prost plătit om din România, atunci când e plătit. Există și cazuri când scriitorul își publică opera pe banii lui – și atunci scriitorul nu mai e plătit deloc. Editurile oferă foarte puțin scriitorului român. Între 7 și 12%, caz extrem de bun. Pentru că editurile, dincolo de cultură, sunt afaceri. Și sunt create pentru a produce venit pentru acționari, nu pentru altceva (altcineva).”

Nu trebuie să plângem editorii pentru un leu din fiecare carte care e plătit de clientul din librărie, nu trebuie să dăm cu pietre în Uniunile de creatori care sunt așa cum sunt, dar trebuie să facem ceva cu scriitorul căruia nu i se acordă nicio șansă, totuși.”

Ce mi-a plăcut: faptul că autorul spune lucrurilor pe nume, nu se ascunde după deget, nu laudă dacă nu consideră că lucrul respectiv merită. Faptul că folosește umorul în descrierea unor situații neplăcute, transformând ceva revoltător în ceva aproape comic: „Știu că nu am avut decât un vag succes la Bookfest, probabil ar fi trebuit să fiu ceh ca să se întâmple asta.”

Mi-am amintit de acel eveniment, pe o căldură arzătoare, când delegația cehă a fost invitatul special.

Ce ar fi, de exemplu, dacă eu – ca editor – aș decide mâine să ofer mai mult pentru Ulise decât o editură mai mare și aș publica romanul? Dacă scriem ,,Ridicolu SA”, „Fonfănilă”, Ulise încetează să mai fie un roman extrem de important al modernismului?”

Ce mai îmi place? Că autorul ni se prezintă ca un om obișnuit, cu probleme, cu emoții, cu bune și cu rele, revoltat de lipsa de bun-simț a celor din jur. Imposibil să nu vă regăsiți la un moment dat în starea sa de spirit, chiar dacă circumstanțele diferă. Că nu folosește un limbaj pompos, cum fac alți autori, ci se face înțeles de toți cititorii. Din acest motiv, cartea este ușor de parcurs, dar totodată, conține judecăți de valoare: „Uite, eu refuz să cred că putem fi atât de orbi încât să ajungem să ne negăm propria cultură în folosul altora, ce dracu…”

Ce nu mi-a plăcut: aspecte legate mai degrabă de formă decât de conținut: despărțirea greșită în silabe atunci când se termină rândul pe pagină și lipsa notelor de subsol acolo unde sunt necesare (exemplu: citatelor în engleză și franceză le lipsește traducerea din notele de subsol).

Alte citate:

[…] e infinit mai ușor să scrii o carte decât să ieși cu ea în lume.”

Cartea e singurul motiv al unei capodopere.”

Cartea e cartea. Cartea e cenușa cărții.”

Căci dragii mei, lupta nu se dă pe valoarea literară. Nu. Poate e timpul s-o spunem răspicat, să formulăm lucrurile în sensul în care ele se desfășoară. Lupta se dă pe bani.”

Lumea literară, din păcate, seamănă lumii noastre politice.”

Este un om lipsit de libertate acela care nu are curajul propriilor afirmații, este un om jumătate mort, o stafie care circulă speriată printr-o lume amenințătoare și rea.”

Nu lăuda pe toată lumea, fără discriminare, nu vei face decât să devii suspect și îți vei atrage critici mai abitir decât acela care are părerile lui cu el tot timpul.”

Nu, pentru mine valorile sunt valori și non-valorile sunt non-valori, nu pot vedea o coincidență axiologică între acești termeni.”

Concluzia mea: nu știu ce să spun despre Fâșii de rușine, pentru că nu am citit-o (încă). Dar Jurnal de debutant merită. Se vede că este scrisă sincer, cu inima și stârnește curiozitatea de a lectura Fâșii de rușine.

Despre autor:

Cristian Fulaş este, cred, unul dintre cei mai înzestraţi tineri prozatori ai momentului”. (Bogdan Crețu).

S-a născut la Caracal, în 1978 și a absolvit Facultatea de Litere. Lucrează ca traducător, colaborând cu mai multe publicații literare.

A debutat cu romanul Fâșii de rușine, lansat în 2015. În același an a publicat Jurnal de debutant.

Editura Tracus Arte

Cartea Jurnal de debutant de Cristian Fulaș fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Sorina Ciocârlan

by -
13

pragul de Doina RomanPragul de Doina Roman

Editura: Tracus Arte
Anul apariţiei: 2014
Nr. de pagini: 284
Gen: Fantasy, SF

Personajele Doinei Roman sunt naturale. Replicile, acțiunile, interacțiunile dintre acestea nu lasă a se ghici nicio forţare, în afara dramatismului reclamat de către naraţiunea însăşi.
A debuta cu un fantasy în România, în 2014, pare a fi un demers riscant luând în considerare piața în continuă descreștere a acestei specii literare, însă Pragul Doinei Roman poate reuși. Are toate ingredientele unui fantasy autentic, piperat, în care dragostea şi ura, realul şi irealul, posibilul şi imposibilul, umanul şi animalul se îmbină într-o poveste ireproşabilă, ludic-vizionară şi lucid-intelectuală deopotrivă, sensibilă şi neprognozabilă, în care destine şi false proiecţii ale acelor destine se împletesc într-o ţesătură narativă de excepţie.” Cosmin Perța

Nu știu sigur dacă acest roman de debut al autoarei Doina Roman este un fantasy sau SF, însă în mod cert a reușit să mă surprindă într-un mod neașteptat de plăcut. “Pragul“ este o poveste care captivează, cu personaje minunate, acțiune foarte alertă, clipe tensionate care se întrepătrund cu momente destul de înduioșătoare, scene de sex descrise destul de explicit și nu în ultimul rând, replici amuzante.
Având în vedere că autoarea omite să spună locul și timpul desfășurării acțiunii, m-am simțit puțin derutată, neștiind dacă am de-a face cu o lume desprinsă parcă din epoca medievală (greșit spus, dar alt cuvânt nu găsesc pe moment) sau dacă nu cumva totul se petrece undeva în viitor. Cert este faptul că avem de-a face cu o lume destul de ciudată, populată de o serie de rase sau clanuri (krabori, uri, velstigi, tărcati, legionari, civili, oreade-culegătoare de emoții, krâci, mentori, colectori etc), ființele își folosesc sentimentele pe post de monedă de schimb, Liga și Alianța sunt într-un permanent conflict, iar toate sentimentele pure sunt ținute într-o Casetă. De fapt, întreaga acțiune se învârte în jurul acestei Casete.
Acțiunea romanului începe cu momentul în care un hoț pe nume Pisică se gândește cum să fure geanta deținută de două femei care tocmai au pătruns într-un bar. Nici prin cap nu-i trece că în geantă se află Caseta cu sentimente pure, nici că una dintre femei (Kat) este o Katenă din neamul krabor, un receptor cu darul de a anticipa tot ce se va petrece cu o jumătate de oră înainte, iar cealaltă este o Civilă vindecătoare (Lia), singura ființă care poate deschide Caseta.
Pisică profită de faptul că pe terasă își face apariția un bărbat extrem de frumos care distrage atenția celor două femei și fură geanta. Kat și Lia, împreună cu frumosul necunoscut (Algar, un fost legionar lipsit de sentimente) îl prind din urmă pe Pisică, dar acesta reușise să plaseze geanta unui tărcat care trebuia să o ducă la Lacul negru. Algar, cel pe care femeile îl cred iscoada Ligii reușește să găsească geanta, dar din păcate se constată că este un fals grosier.
Singura ființă care ar putea să o ajute pe Kat să recupereze geanta este Crius, unchiul ei, conducătorul clanului krabor. Se știe doar că bărbații din neamul krabor erau majoritatea copoi din tată în fiu și descopereau ușor tot ce mișcă în teritoriul lor. Dar de ce oare Lia refuză să-l întâlnească pe bărbat? Kat este intrigată de reacția celeilalte femei. Să fi avut cei doi o relație cu toate că Crius este însurat și încă cu o femeie gardian?
Femeia era ca un gardian! Dar chiar un Gardian era. Nevestele din neamul krabor erau majoritatea Gardieni. Nu scăpai de ele decât mort. Dar aveau ele ceva cu care te obișnuiai până la urmă. Aveau un dar de a manipula, de a se face utile, de a se băga în cele mai bune combinații..că erai mâncat. Te mâncau încetul cu încetul până nu mai aveai voință…până când voința ta era voința lor.
Un krabor însurat cu un Gardian era perechea cea mai de temut.
Nu se mai despărțeau decât morți. Ea îl mânca de viu cu mare plăcere și el se lăsa cu mare plăcere mâncat. Sau invers!”

Kat a ghicit bine! Lia și Crius s-au cunoscut în urmă cum an. La acea vreme tocmai se finalizase proiectul pentru Casetă, iar Lia fusese desemnată purtătoarea ei, tocmai pentru că a fost singura care a trecut toate testele impuse de Agenție, singura care a putut hrăni Caseta. Dar între timp fata dispăruse, iar Crius a primit ordinul să o găsească. De ce? Pentru că fără Crius, Lia nu era decât o purtătoare a Genții. Nu o putea deschide decât cu ajutorul bărbatului, el fiind cheia.

După o zi întreagă de căutări, Crius a reușit să dea peste Lia, dar în loc să plece imediat spre Centrul de Pregătire, cei doi ajung să petreacă o noapte împreună. Inițial Crius s-a simțit flatat de interesul pe care Lia îl avea față de el, dar nu avea nevoie de dureri de cap, așa că se hotărâse să încerce cu tact să scape de ea, dar …
Lia se zbătea să-l sărute, și nu-i găsea gura și buzele, încerca să-și elibereze mâinile să ajungă la el, să-l pipăie să-l simtă să-l guste și să-i culeagă cu limba boabele de sudoare de pe umeri. Era contopită cu el… îl simțea peste tot atât de viu și de dureros…o legase de mâini și făcea dragoste cu ea fierbinte, clocotindu-i sângele la foc mic.”
Numai că în acea noapte s-a întâmplat ceva anume care l-a făcut pe Crius să-și de-a seama că Lia nu este doar purtătoarea Genții, ci și o Vindecătoare și putea să moară din asta. După șase, șapte vindecări, orice vindecătoare murea în chinuri greu de imaginat. Nimeni nu trebuie să îi prindă împreună, așa că bărbatul preferă să se despartă de fată.

“…sunt păzitorul tău Lia, și pentru că în Caseta aia e o parte din sufletul meu. Pentru că tu ții în viață o parte din sufletul meu. și dacă tu mori, nu o să mai poată fi hrănită bucata aia care este la tine.”

Însă Crius habar nu avea că cineva a manipulat întreaga situație prin care el și Lia aveau să se îndrăgostească!
“ … faptul că s-a îndrăgostit de Crius și a dorit atât de mult să plece în misiunea asta nu e un câștig pentru ea. O să piardă timp și sentimente pe care nu o să le mai recupereze niciodată. Din capul locului e ca și moartă și îngropată, un biet miel dus la tăiere. Şi nici măcar nu știe că toți ne-am dorit acest lucru…o relație imposibilă care să ne asigure deschiderea Casetei.”
Da, sunt o jigodie cu o mie de fețe, dar tot ce fac e să perfecționez arma asta până la sfârșitul păcii și să mă asigur că nu o să fim robi până la sfârșitul vieții. E singura noastră șansă. Deja jumătate din clanuri au devenit săraci lipiți pământului și nu mai au decât câteva sentimente, o duc de pe o zi pe alta…Sunt în stare de orice. Chiar să-mi vând sufletul dacă e cazul să înving și să țin echilibrul ăsta fragil între clanuri, Ligă și Părintele Agenției.”
Dar să revenim în prezent, la încercările celor patru protagoniști – Kat, Algar, Crius și Lia – de a recupera Geanta. Ajunși la Lacul negru, aceștia dau peste Pisică și Blatist, dar și peste câțiva legionari, toți dornici să pună mâna pe Geantă. Din păcate sunt nevoiți să fugă și ajung să se ascundă într-un bordel-cabaret! Iar aici, proprietăreasa Mira îi pune la muncă: Kat la bar, Algar să facă masaj, iar Lia la contabilitate. La bordel se vor întâmplă destule evenimente interesante, spiritele se încing, iar cele două cupluri, Kat- Algar, Crius- Lia au parte de multă pasiune!
Însă la bordel are loc o razie, iar Crius este arestat de către uri. În loc ca Lia, Kat și Algar să se ascundă, ei se hotărăsc să plece după Crius. Reușesc sau nu să-l salveze pe acesta de uri și oreade? Cine complotează împotriva lor? Ce se va întâmpla atunci când Caseta se va deschide? Am povestit în linii mari câteva dintre evenimentele din carte. Nu vă rămâne decât să descoperiți singuri răspunsul la fiecare întrebare.

 9 puncte/10

Editura Tracus Arte

Cartea  Pragul de Doina Roman fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Alina

Căutând fericirea de Teresa Wojcik

Nr. pagini: 459
Editura Smart Publishing

Romanul de dragoste „CĂUTÂND FERICIREA“ prezintă confruntarea celor două forțe ce alcătuiesc ECHILIBRUL: iubirea și ura, binele și răul, plusul și minusul pe care le regăsim în viața fiecăruia dintre noi.
Întruchipând în cele două personaje Aimèe și Hades provocările și tentațiile adolescenței, autoarea Teresa Wojcik, aduce prin această carte un mesaj tinerilor de vârsta ei: “Căutarea Fericirii este o călătorie de introspecție spre echilibrul personal, spre desăvârșirea comuniunii, spre viața însăși”.
Aflată la vârsta adolescenței, scriitoarea Teresa Wojcik, debutează cu acest roman de dragoste, scris într-un mod inedit, fiind primul roman cu peste 900 de pagini scrise pe un telefon mobil, strângând peste 1 320 000 de cititori în mediul on-line.

„Dorul era ultimul lucru pe care îmi doream să îl simtă. Pentru mine a fost un sentiment care m-a măcinat, de-a lungul timpului, extrem de lent. Întotdeauna mi-a fost dor de ceva; întotdeuna am vrut ca ceva să se repete“. (fragment din romanul „Căutând fericirea“, de Teresa Wojcik)

Căutând fericirea o consider una din surprizele literare ale anului. Întotdeauna plec pregătită la drum, dar în materie de lectură ador neprevăzutul şi personajele care au ceva aparte, să se joace cu mintea şi să transmită emoţia. Cartea de debut a autoarei Teresa Wojcik are un aer proaspăt presărat cu speranţă, iubire, dezamăgiri, vieţi complicate învăluite în mister, iar totul se petrece la New York. Pe lângă pasiunea cu care scrie autoarea, se poate remarcă dorinţa de a oferi mai mult cititorului şi pe măsură ce înaintează simţi că eşti parte componentă din carte.
Este perfectă pentru cei care vor să trăiască, dar trebuie să avertizez pe cei care sunt stricţi cu frazarea şi editarea textului. Teresa W. a publicat cartea din fonduri proprii şi a ales să nu apeleze la corectură din partea editurii din cauza costurilor suplimentare, dar promite să se revanşeze la următoarele două volume din trilogie.
Pentru mine n-a fost un impediment, probabil pentru că am fost avertizată, am făcut abstracţie şi am fost captivată fără să iau în seamă anumite detalii deranjante. Cele peste 400 de pagini s-au citit de la sine, printre picături, mai mult seara, aproape în maraton. Mă bucur am avut parte de clipe înseninate şi m-am relaxat după o carte tristă (v-am povestit anterior de Neverland).

Pentru a înţelege entuziasmul meu, vă ofer câteva informaţii despre carte

Aimèe Moore este frumoasă, bogată, talentată, ce ar putea face orice, mai puţin de a-şi duce visul mai departe-pasiunea pentru desen. Are aproape douăzeci de ani şi este studentă în anul 2 la Norwich-secţia de arhitectură, dar simte nevoia să se redescopere şi să găsească fericirea. Are o familie cu prestigiu, un frate de zece anişori, dar şi părinţi care nu ştiu cum să creeze o legătură proprii copii. Mama este o perfecţionistă, artistă, dar în felul ei egoistă şi lipsită de sentimente, în timp ce tatăl mereu este ocupat cu afaceri. Iubitul său, David studiază pianul la Londra, dar distanţa oricum îi desparte şi ea alege schimbarea cu ajutorul  programului Erasmus şi pleacă la New York. Nu este singura care va urma cursurile de la Universitatea Columbia şi pică la fix impulsul prietenei sale, Caroline. Tatăl acesteia şi fratele deja se aflau acolo de mulţi ani, era ca o reîntregire a familiei lui Caro, mai ales acum că mama sa nu mai era în viaţă. Locurile sunt noi, oameni diferiţi, pericol la tot pasul, dar pentru ele, singure la cămin nu pare să complicat.
Seph-fratele lui Caroline şi Hades-prietenul acestuia vor să se asigure că înţeleg foarte bine în ce oraş au ajuns şi le sunt alături mai mereu. Pentru Aimèe este ceva diferit, se simte răsfăţată, un fel de soră mai mică, numai că băiatul înalt cu glugă, brunet şi cu ochi întunecaţi îi oferă o stare de disconfort ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Planurile fraţilor îi lasă chiar din prima seară împreună, însă tăcerea lui, replicile ironice legate de obiectele personale oferite de David-iubitul său, privirile care şi le aruncă de parcă ar fi flăcări, vor tensiona atmosfera facând la un moment dat situaţia lor de neînţeles. Hades își ia rolul în serios, are grijă de ea, deşi pe alocuri se întreabă de ce își pierde vremea cu fata inocentă care nici măcar nu ştie să mintă. Lipseşte câteva momente ca să îi ofere intimitate lui Aimèe, fără să anticipeze că la uşa acesteia își va face apariţia un tip dornic de…nebunii cu fetele proaspăt venite în cămin. Răspunde dezinvolt la uşă, dar când îi înţelege avansurile individului fuge fără să se uite în urmă, aterizând fix în braţele lui Hades.
Îngrijorarea lui este vizibilă, dar destinde atmosfera continuând să fie ironic şi decide să nu-i mai spună Aimèe, ci Lita-după un personaj animat. :)
Doar în coșmaruri se putea întâmpla să se oprească căldura la cămin din cauza frigului crunt de afară, iar în cameră să scadă temperatura instant. Peste noapte i s-a făcut milă de ea şi Hades a ales să o încălzească în modul cel mai natural, luând-o în braţe, spre şocul ei când se va trezi din somn, dar şi al prietenilor săi atunci când îi vor găsi împreună într-o ipostază neprevăzută.
Seph “-Drace! A răsuflat el deodată cu seriozitate, spre sora lui. Dacă veneam mâine, îi găseam căsătoriţi.”

Momente amuzante sunt la tot pasul, Hades are obiceiul de a fi tot timpul pe fază atunci când Aimèe vrea să plece singură în oraş sau când se provoacă la bătaie cu bulgări zăpadă chiar în parcul din zonă.
Atmosfera boemă, copilărească va trece la un alt nivel, atunci când Steph invită fetele la Vikings. Numele ar fi dus cu gândul la un club sau bar, doar că aceasta este frăţia care organizează frecvent astfel de întruniri pentru a se distra. Aimèe nu este obişnuită cu viaţa de noapte, nu bea şi nu fumează, iar tentativa de a se integra în peisaj o duc către stări de rău şi Hades devine fără voia lui prietenul la nădejde atunci când i se face rău de la câteva guri de alcool. Nevoia de a fi alături de Lita pare să fie din instinct, încât la un moment dat emite semnale eronate şi sunt la un pas de sărut sau cel puţin așa simte ea. Se simte vinovată faţă de David, dar nu poate înţelege de ce de fiecare dată se simte protejată când impulsivul Hades este mereu pe fază.
Cautand fericireaAtmosfera se încinde la The Vikings pentru că printre plăcerile lor sunt organizarea de lupte între studenţi, spre deliciul fetelor, dar şi spre oroarea lui Aimèe. Surpriza intervine când unul din adversarii din ring este chiar Hades, un pachet de muşchi care hipnotizează audienţa cu atitudine de învingător, tatuaje indescifrabile formate din linii întortocheate ce îl fac bun de privit. Este considerat un luptător bun, are tactică şi întotdeauna câştigă. Se privesc în ochi şi Aimèe pare să îl susţină moral, doar că planul i se schimbă când Patricia (tânăra care pretindea că poartă copilul lui Hades) o invită afară la o ţigară şi o lasă singură cu Eric, vizitatorul său nocturn de la cămin, dar şi un bărbat care iubea să agreseze fetele şi să le violeze. Aimèe intră în panică şi nu are cale de ieşire, este singură şi lipsită de apărare, o victimă sigură.
Doar că îngerul păzitor rămâne acelaşi Hades ce o salvează înainte de a fi prea târziu.
Aimèe “Văzându-l pe Hades la bustul gol, am dedus faptul că probabil plecase din luptă. Încheieturile degetelor îi erau pline de sânge şi la fel şi buza de sus, iar în dreptul maxilarului, în partea stângă, i se ivea uşor o vânătaie. M-am întrebat la vremea aceea: dacă el se bătea deseori în Vikings, cum se făcea că nu venea la cursuri cu vânătăi sau julituri? Nu încasa niciodată pumni? El doar dădea?
S-a oprit în faţa mea şi m-a studiat cu atenţie, în timp ce chipul îi clocotea de furie.”
Hades “Drace! Aimèe credea că toată lumea are suflet bun şi avea impresia că Eric ar fi lăsat-o în pace dacă l-ar fi rugat frumos. Era speriată şi o simțeam, însă mânia mea era mult mai intensă decât imboldul de a mă controla în faţa ei.”

Aimèe se simte vinovată pentru că Hades a pierdut toţi banii puşi în joc atunci când a părăsit ringul şi fără drept de apel a pierdut meciul. Vrea să îl ajute, este conştientă că acesta are nevoie disperată de ei astfel nu ar boxa cu necunoscuţi periodic, iar singura soluţie este să apeleze la contul personal şi să îi ofere prin Seph.

Acesta este doar începutul a numeroase aventuri, întâmplări neprevăzute în special datorită atracţiei dintre cei doi-Aimèe şi Hades, pasiunea vizibilă a Carolinei pentru Hades, dar şi a lui Collin pentru Caroline, iar cireaşa de pe tort va fi prezenţa neprevăzută a lui David şi gelozia lui spontană ce se va termina destul de urât.

Farmecul acestei cărţi este atmosfera, legătura invizibilă, dialogurile, prietenia necondiţionată a celor din jurul lui Aimèe. Are un plus din partea mea pentru că scenariul nu prevede în primul volum nici măcar un sărut, doar tentative, priviri pline de subânţeles, gânduri nespuse, dar şi un final pe măsură. Dacă eu am reuşit să rezist până la sfârşit şi să fiu captivată, atunci şi voi veți trăi la fel.

Cautand fericireaAimèe Moore reprezintă viitorul, caută cu disperare locul potrivit, vrea să fie iubită, vrea să fie cineva important pentru un cineva. Crede că David este iubitul perfect, doar că el nu ştie cum să se poarte, să o prețuiască şi să o înțeleagă. În fond, este şi normal, nu toate relațiile sunt perfecte şi expresive, nu toate duc la dragoste. În pofida atitudinii sale este o fire puternică, mereu dornică să rişte şi să nu se ascundă după deget. Da, îi este greu să îl înţeleagă pe Hades, să citească printre cuvinte, însă orice lucru frumos merită sacrificii, iar ea pentru fericire ar merge până în pânzele albe…dacă ar avea un motiv serios.

Hades Maxwood are un trecut întunecat, am descoperit doar frânturi care stârnesc curiozitatea. Luptă pentru că doar în ring deţine controlul, nu se implică în relaţii, nu iubeşte şi pare să caute necazul la tot pasul. Familia lui are bani, dar el nu îi vrea, nu are nevoie de ei pentru că l-au rănit şi nu se sfieşte să afirme că nu există-un fel de orfan. Seph îi este singurul prieten în care crede, mai mult decât un frate, pentru el are face orice. Aimèe pare să fie ceva care îl scoate din circuit. Este sensibilă, necunoscătoare, temperamentală şi simte o dorinţă de a fi mereu în preajma ei. Nu vrea să recunoască nici în ruptul capului, dar alături de ea pare să aibă un scop, nu se mai simte pierdut, al nimănui, pare să aparţină acestei lumi. Are principii pe care le respectă, iar unul din ele este că el nu se îndrăgosteşte…”Tot ce îmi plăcea la Aimèe era că reuşea cu uşurinţă să mă scoată din sărite. Reprezenta ceva diferit în viaţa mea. Ea era…altceva.”

Cine este Teresa Wojcik şi cum am ajuns să o citesc, cred că cel mai frumos ar fi să o descoperiţi din mesajul transmis special pentru voi.Teresa Wojcik

“Tess îmi spune aproape toată lumea și sunt pe-aproape să nu mai consider numele ca fiind doar pseudonim.
Sunt adolescentă și scriu cărți despre adolescenți, ca să pot face față schimbărilor pe care această perioadă mi le provoacă. Locuiesc în Constanța, sunt elevă în clasa a XII-a și am 18 ani. Studiez într-un liceu vocațional, pe profil desen (de aici și inspirația pentru latura artistică a lui Aimèe), și am descoperit pasiunea pentru scris cu un an și jumătate în urmă. A durat mult până am realizat că într-adevăr „Căutând fericirea” este publicată și că în doar câteva luni de când am început să scriu la ea a fost tipărită. Știu că cei ce vor citi cartea vor avea parte de aceeași fericire de care am avut și eu scriind-o!
Acum, nu cred că mai este nimic de spus. Rămâne de citit…
Și de scris.”

Cartea Căutând fericirea este oferită pentru recenzie de autoarea Teresa Wojcik.

Activitatea autoarei poate fi urmărită pe site-ul http://teresawojcik.wix.com sau pe pagina oficială de facebook.

Autor: Mili

In cele mai nebunesti visuri de Christina DoddÎn cele mai nebunești visuri de Christina Dodd

Titlul original: In My Wildest Dreams
Traducerea: Manuela Bulat
Editura: Alma/Litera
Colecția Iubiri de poveste
Nr. de pagini: 324
Nota mea: 10/10

Seria Guvernantelor: Dragoste si abandon, Logodnă în înalta societate, Legile iubirii, În cele mai nebuneşti visuri, Ispita, Mireasa mea favorităArta iubiriiSuflete pereche, Aleasa prinţului

Cărţi srise de Christina Dodd

De ce ai citi cartea În cele mai nebunești visuri?

Cel mai bun motiv pentru care pot citi o carte, indiferent de editura la care apare, indiferent de colecție si numărul de pagini pe care îl are este doar unul singur: îmi place să citesc. Și nu refuz niciodată o carte de dragoste. Adevărul este că nu urmăresc aproape niciodată noutățile din această colectie pentru că îmi place să mă las surprinsă total de Iubiri de poveste. Aflu detaliile doar atunci când deschid cartea și mă apuc de citit. În cele mai nebunești visuri este o carte plină de suspans, iubire și situații limită.

Despre carte. Spune-ne ceva despre subiect/acțiune

Povestea pare simplă. Pare a fi povestea de iubire tipică, o poveste des întâlnită în cărți, dar și în viața de zi cu zi. Însă doar pare, căci pe parcursul lecturii, apar multe situații care dau culoare şi savoare unei povești simple, iar toate acestea o scot din sfera banalului.
Celeste este fiica gradinarului familiei Throckmorton, dar acesteia i se oferă șansa de a se redescoperi, de a învăța şi a deveni o domnișoară ce poate concura acum, după frecventarea Academiei de Guvernante, cu imagineoricare altă distinsă doamnă din înalta societate. Nu exista nici o diferență. A devenit rafinată, atentă, respectuoasă, iar acesta este motivul pentru care nu o recunoaște nimeni la întoarcerea în mijlocul familiei cu care a copilărit –logodna lui Ellery Throckmorton, care cauta disperat fata care l-a cucerit și pe care crede că o iubește.
Ellery și Celeste se găsesc, se sorb din priviri, dansează foarte apropiați, chiar sub privirile logodnicei, atrăgând toate privirile și făcându-i pe toți cei prezenți la marele eveniment să vorbească și să despice situația în mii de bucățele.
Apariția iubitei și logodna nu prea bucură familia Throckmorton, căci le dă acestora toate planurile peste cap. Iar ca pentru asta să nu se întâmple, în povestea celor doi, intră fratele Garrick Throckmorton. El își propune să îi despartă pe cei doi, să-i țină cât mai departe unul de altul.
Planul suna foarte bine în capul lui, însă Celeste s-a întors în familie ca și guvernantă pentru fiica lui Garrick, Penelope, dar află un adevăr deloc comod: va fi guvernantă pentru două fetițe, iar cealaltă este fiica lui Ellery.
Dacă planul inițial era doar să-i despartă, fratele să se căsătorească și Celeste să fie trimisă din nou la Paris, situația se complică. Cel care a dorit să păcălească, a devenit păcălit de viață și iubire. A fost prins în capcana iubirii și forțat să recunoască ceea ce nu ar fi dorit nici în cele mai întunecate coșmaruri.
Ca Ellery și Celeste să stea cât mai departe unul de altul, Garrick petrece foarte mult timp cu frumoasa fiică a grădinarului și iubirea pentru ea îl ia pe nepregătite. Iubirea îi unește în cele mai importante momente și în cele mai frumoase, dar și dificile clipe pentru Throckmorton. Cunosc împreună durerea, fericirea și cele mai ascunse taine ale iubirii, dar și tristețea și ura.
Povestea este presarată cu iubire, dar și momente tensionate în care spionajul, trădarea, durerea și violența sunt la cote maxime.

Ce ți-a plăcut mai mult? Ce nu ți-a plăcut?

Mi-a plăcut mult povestea și emoțiile dintre paginile cărții, dar vreau să mă axez mai mult pe ceea ce mi-a plăcut mai puțin. Sau mai bine spus, vreau să explic de ce am vrut să scad putin din nota mea acordată acestei minunății.
Nu de puține ori am avut senzația că povestea este truncheată. Am trăit cu sentimentul că fiecare capitol a rămas neterminat sau are final deschis. E doar opinia mea. Cu toate acestea am acordat nota maximă, căci povestea mi-a plăcut prea mult.

Recomandări

Cu toate că am spus și ceva ce mi-a plăcut mai puțin, opinia scrisă mai sus nu face cartea aceasta mai puțin bună, mai puțin minunată.
O recomand oricui, dar mai ales celor cărora savurează poveștile de iubire autentice. O recomand cu drag pentru vacanța/concediul de Crăciun, căci va încălzi sufletul cititorului și veți trăi momente speciale alături de personaje puternice.
Vreme rece, o ciocolată (caldă), portocale și această iubire de poveste și orice zi va fi excelentă.

 Lectură plăcută

Autor: Laura Apetroaie

by -
10

Fermierul virtual de Eugen LenghelFermierul virtual de Eugen Lenghel

Editura Tracus Arte
An apariție 2015
Nr. pagini 199

Eugen Lenghel e unul dintre scriitorii rari pentru care proza scurtă e o vocație, caracterul concis al scrierilor sale ținând de o modalitate de expresie și nu de sărăcie ideatică. Ritm, idee, suspans, finaluri neașteptate, accident științific, acțiune, teme de meditație, persobaje solid construite, universuri cunoscute…Cam asta ne propune Eugen Lenghel într-o carte care trebuie citită mai ales de aceia care au rămas perpetuu îndrăgostiți de epoca de aur a science-fiction-ului și care știu din teorie sau simt din instinct că stilul clasic nu se demodează niciodată.” (Dan Doboș)
Eugen Ştefan Lenghel s-a născut pe 10 ianuarie 1966 în Bucureşti. A urmat cursurile liceale la CNSS – „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. Este absolvent al Facultăţii de Cibernetică din Bucureşti şi consultant IT cu experienţă practică de peste 25 de ani, experiență și cunoștințe care se văd și în scrierile sale, care abundă în informații din acest domeniu, fiind bine documentate, din acest punct de vedere.
Volumul de față este o culegere de povestiri științifico-fantastice, treisprezece la număr. Recunosc că, fără a avea pregătire de specialitate care să-mi permită să înțeleg unele specificații ”tehnice”, și fără a fi un fan al genului science-fiction, am simțit că lectura acestei cărți trece ușor ”pe lângă mine”. Cu toate acestea, povestirile sunt interesante, au suspans, iar stilul cursiv în care sunt redate le face relativ ușor de citit. Celor cărora le place acest gen, le recomand această carte, care merită lecturată. Mie, ca fan fantasy, mi-a atras atenția ”O lume magică”, o poveste incitantă, cu credințe și superstiții străvechi, cu vrăjitoare, moroi și vampiri, poveste ce mi-ar fi plăcut să fie mult mai dezvoltată. ”Calculatorul era pregătit, în fața lui. Începu să caute informații despre vampiri și alte asemenea. Începu să-l ia un pic cu fiori. În spatele lui, luna se ridica încet pe cer. Lumea părea că se schimbă. Basmele începeau să se agite în umbră, amenințând realitatea. Ceva groaznic se apropia. O lume magică se trezea la viață.”

De altfel, toate povestioarele sunt scurte și foarte scurte, deși au cam multe personaje, astfel încât uneori am avut impresia că citesc doar primul capitol al unei cărți ce urmează a fi continuată, mai ales că toate finalurile sunt deschise. Partea bună constă în faptul că este solicitată imaginația fiecăruia.
Interesantă mi s-a părut ideea din ”Fermierul virtual” – cea care dă titlul volumului – unde o fermă agricolă este condusă în mod profitabil sub forma unui joc pe computer, fără ca jucătorul –GoguThreeThousand- să știe acest lucru, decât când a fost prea târziu. ”Ce-l mira cel mai tare, dar obișnuința educată îl împiedica să acționeze conștient în acest sens, era faptul că nu-i vedea pe ceilalți competitori. Nu avea interacțiuni cu ei, mai mult, nici unul nu-l sabota pe el. Până când, într-o zi, pe după-amiază, o mașină nouă intră pe câmpul lui, apropiindu-se de garaj. Din păcate, era pe la orele târzii din seară, când Gogu se obișnuise să iasă cu fetele la plimbare. Din prea multe bonusuri. Nefiind nimeni la consolă, mașinile își urmau traseul normal automatizat. Virtual nu erau reguli de evitare a obiectelor pe o hartă de joc. Astfel că mașina străină fu strivită fără mari menajamente de un cap tractor robot, care nici măcar nu-și aprinsese farurile, în drumul său spre garaj.”
În ”Cutia roșie” subiectul e promițător, acțiunea, destul de captivantă, se desfășoară într-un mediu intens robotizat, personajele, inclusiv copii, sunt bine conturate, dar finalul m-a lăsat în ceață, poate chiar asta a fost intenția autorului.
În ”Ambasada roboților” avem de-a face cu tornade și extratereștri. ”Cineva se joacă cu viitorul își spuse profesorul. Trebuia să găsească pe cel care văzuse formele din spațiu…”
În multe povestiri este imaginată lumea noastră într-un viitor posibil, foarte tehnologizat, dar cumva nu în sens pozitiv, cel puțin eu așa am perceput printre rânduri, e ca și cum planeta, și noi ca oameni, ne-am pierde identitatea. Cartea în sine oferă câteva teme de meditație. În ”Moș Timp” e reluată o idee pe care am mai întâlnit-o, despre a doua șansă pentru a încerca să schimbi un viitor tragic, o buclă în timp care ți-ar permite să te întorci într-un anumit moment. Dar oare poți într-adevăr schimba ceva?

Întâlnim și universuri necunoscute în scrierile sale, planete ciudate, interesante. În ”Exo, cartea de bucate” eșuăm, alături de pilotul unei nave spațiale prins într-o furtună de meteoriți, pe o altă planetă-Hefaistos, cu cei doi sori ai săi, Zeus și Hera. Imaginile vizuale prin care este descrisă planeta sunt foarte frumoase, mi-au plăcut: ”Ca niște muguri la început, apoi din ce în ce mai mari, se umflau sfere verzi, agățate de ramuri. La un moment dat se opreau din crescut, după ce ajungeau de dimensiunea unei portocale. Fructele, dacă erau fructe, se opreau la mărimea maximă și în scurtă vreme începeau să-și schimbe culoarea. O trecere rapidă de la verde la roșu…terminându-se cu un glob roșu strălucitor. Senzația de pomi de Crăciun era izbitoare, dar nimic nu mă pregătise pentru ce avea să urmeze. Globurile cele mai vechi și mai strălucitoare se sparseră, pocnind exploziv. Fulgi mari albi începură să ningă prin aer…”
Unele povestiri au fost scrise în anii 1988-1990, așa că, dacă atunci păreau fantastice de-a dreptul, acum nu mai au același impact.
O altă idee întâlnită este cea a lipsei de oxigen de pe Pământ, datorită poluării. Oamenii erau nevoiți să poarte măști și tuburi de oxigen pentru a putea respira când ieșeau în aer liber – în ”Noxigen 17.95
Am făcut referire doar la câteva povestiri din volum, lăsându-vă să le descoperiți pe celelalte.
Mi-a plăcut ușoara ironie din povestirea de final, ”Istorii reutilizate”, în care un scriitor primește de la un editor următorul răspuns: ”În concluzie, dragă Isaac K. Herbert, vă rugăm să primiți întraga noastră considerație și să acceptați scuzele noastre, întrucât nu vă putem include între concurenții desemnați să participe la etapa următoare, textul suferind de o doză prea mare de originalitate.”

Editura Tracus Arte

Cartea  Fermierul virtual de Eugen Lenghel  fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Oli

by -
7

Improvizatia si teatrul de Keith JohnstoneImprovizaţia şi teatrul de Keith Johnstone

Editura Tracus Arte
Traducere: Monica Anastase
285 pagini
An apariție în România: 2014

Relația lui Keith Johnstone cu teatrul a început în anul 1956 când directorii artistici ai Royal Court Theatre i-au solicitat să scrie o piesă de teatru. După câțiva ani devenise el însuși Director Artistic Asociat, lucrând ca secretar literar și regizor și ajutând la coordonarea Grupului Scriitorilor. Tehnicile și exercițiile de improvizație apărute acolo pentru încurajarea spontaneității și aptitudinilor narative au fost dezvoltate ulterior prin atelierul pentru actori și apoi prin demonstrațiile făcute în școli și facultăți, și în final prin înființarea unei companii de teatru numită The Theatre Machine.

Exercițiile de improvizație Keith Johnstone sunt o formă de teatru în care sunt folosite tehnici de improvizație teatrală pentru a crea dialoguri, scene sau povestiri.
Metoda lui Keith Johnstone îmbunătățește capacitatea de ascultare, capacitatea de a face propuneri clare, capacitatea de a reacționa spontan și cu încredere.

Johnstone sugerează zeci de tehnici practice pentru încurajarea spontaneității și originalității prin surprinderea subconștientului. Dar ceea ce face cartea atât de amuzantă este spiritul autorului. Veți constata că acest volum este o sursă inepuizabilă de sugestii nebunești pentru eliberarea imaginației împietrite.” – Daily Telegraph

Cartea este împărțită în cinci părți: ”Însemnări despre mine”, ”Statut”, ”Spontaneitate”, ”Aptitudini Narative” și ”Măști și Transă”, în care autorul ne dezvăluie, din propria sa experiență, diverse tehnici și exerciții foarte ingenioase pentru a stimula emoția, pasiunea, spontaneitatea, curiozitatea, creativitatea. Deși aceste instrumente se adresează în special actorilor care trebuie să le stăpânească pentru a reuși să captiveze publicul și a-l transpune în universul creat de jocul lor, pot fi utilizate cu mult succes și de oamenii obișnuiți în relațiile de zi cu zi, pentru a-și stimula creativitatea, a se elibera de teamă, închistare și de prejudecăți, a interacționa mai bine cu cei din jur.

”Nici nu știu cui nu i-aș recomanda această carte: e la fel de importantă pentru actori cum e și pentru profesori, dar nu văd de ce n-ar fi la fel de importantă și pentru contabili, medici sau ornitologi. E la fel de importantă pentru fiecare om care întâlnește alți oameni, pentru că ne explică cum am fi noi, ființele umane, de fapt, dacă n-am avea ghinionul de a încăpea pe mâna Sistemului.” – Vlad Massaci, regizor

În prima parte, autorul ne descrie puțin evoluția sa, modul cum și-a schimbat percepția asupra realității. Este deosebit de interesant punctul lui de vedere că educația poate reprezenta uneori o involuție, un proces care inhibă creativitatea și spontaneitatea.
”Oamenii se gândesc la profesorii buni și profesorii răi ca fiind implicați într-o aceeași activitate, ca și cum educația ar fi o substanță, iar profesorii răi oferă puțină substanță, pe când profesorii buni – multă. Astfel este greu să înțelegem că educația poate fi un proces distructiv, și că profesorii răi distrug talente, iar profesorii buni și cei răi sunt implicați în activități opuse.”
Autorul ne dezvăluie apoi prima lecție predată de unul dintre profesorii sai, Anthony Stirling, de neuitat și total derutantă, ce avea să își pună o amprentă definitorie asupra evoluției sale ulterioare. Mai precis, profesorul se purta cu ei de parcă erau o clasă de copii de opt ani. Le-a cerut să facă o vopsea neagră, groasă ca un gem, și să traseze pe hârtie urmele lăsate de un clovn pe motociclu. Apoi le-a cerut să coloreze urmele, iar spațiile goale să le umple cu niște tipare, orice doreau ei. Autorul ne dezvăluie că era complet derutat și, în același timp, se străduia din răsputeri să facă ceva corect, care să demonstreze talentul lui incontestabil la desen, pe care știa că îl are. Din păcate, rezultatul a fost catastrofal, o mîzgăleală fără noimă. S-a consolat totuși văzând că și celilalți colegi realizaseră ceva asemănător. Profesorul le-a arătat atunci niște desene realizate după aceleași cerințe ca ale lor, absolut superbe. Toți au fost convinși că cei care le pictaseră erau dintr-o clasă superioară, iar profesorul le arăta cât de mult vor putea să evolueze după terminarea cursului. Au fost cu toții complet stupefiați când au aflat că desenele aparțineau unor copii de opt ani. Copiii folosiseră întreaga suprafață a foii, dar o făcuseră cu multă dragoste, bun gust, atenție și sensibilitate. Autorul a avut o revelație ce l-a schimbat radical: ”Era confirmarea finală că educația mea fusese un proces distructiv.”
Stirling era convins că arta este ”înlauntrul” copilului și nu ceva impus de un adult.
”Mulți copii cu imaginația secătuită au fost supuși unor eforturi viguroase și severe de a elimina fantezia prea devreme. Le este frică să gândească.”
Din păcate, în viață de multe ori suntem atât de dornici să facem ceea ce este ”corect” încât căutăm instinctiv să facem ce am fost învățați și ceea ce avem impresia că se așteaptă de la noi și astfel ne înăbușim complet imaginația și creativitatea.
Dacă îi spun unui student ‘Spune-mi un cuvânt’, probabil va rămâne cu gura căscată. Vrea un context în care răspunsul lui să fie ‘corect’. Vrea ca răspunsul să îi aducă niște puncte, doar pentru asta sunt răspunsurile, așa a fost el educat.”
Provocat să răspundă spontan, studentul ezită un moment, întrucât vrea să își pastreze scuturile. ”Când faci sau spui ceva spontan, îți arăți adevăratul sine, spre deosebire de sinele pe care ai fost educat să-l prezinți.”
Astfel apare un proces absurd de bruiaj. Îți analizezi gândul, vezi dacă îți convine ce dezvăluie despre tine, iar apoi îl înlocuiești cu altul, confortabil pentru zona ta de siguranță.

Un artist adevărat însă nu poate exista fără fantezie.
De ce să eliminăm fantezia? Odată ce eliminăm fantezia, nu mai avem artiști.”
Diferențele culturale și procesul de învățare, atât de diferit în fiecare țară, au un efect direct asupra numărului de artiști. ”Inteligența este proporțională cu populația, dar talentul pare să nu aibă legătură cu numărul de oameni.”

Jocurile folosite de profesorii de la școlile de actorie pentru a dezvolta imaginația, creativitatea și spontaneitatea au fost ”împrumutate” și de către psihologi.
Majoritatea psihologilor care folosesc jocuri se bazează foarte tare pe descoperirile celor ce lucrează în teatru, și bănuiala mea este că ‘visul ghidat’ a venit din teatru inițial.”
Aplicând corect aceste jocuri, majoritatea oamenilor vor avea experiențe foarte plăcute.
Dacă te pun să te întinzi pe jos, să închizi ochii și să te relaxezi, și să spui ce îți dă imaginația, probabil că vei intra într-o stare de relaxare profundă, și în loc să ‘te gândești la lucruri’ experiențele vor părea că ți se întâmplă cu adevărat.”

Jocurile, tehnicile și exercițiile descrise în carte îi ajută pe cursanți să învețe să asculte, să-și dezvolte capacitatea de observare, să-și îmbunătățească intuiția, să-și dezvolte imaginația, să-și elibereze creativitatea, lucruri care îi vor ajuta în final să facă alegeri pozitive, să-și piardă teama de eșec și să poată vorbi în public.

Vă invit să descoperiți singuri în carte jocurile, tehnicile și exercițiile, deosebit de ingenioase, utile și stimulatoare, propuse de autor pentru dezvoltarea imaginației, creativității și spontaneității, unele experiențe descrise sunt de-a dreptul fascinante, iar reflecțiile autorului vă vor pune pe gânduri și vă vor provoca la propria analiză.

Editura Tracus Arte

Cartea  Improvizaţia şi teatrul de Keith Johnstone fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Tyna

Neverland de Radu GăvanNeverland de Radu Găvan

Editura: Herg Benet
Nr. de pagini 176
Anul apariției: 2015
Colecţia Radical din 7

În această lume rece, demnitatea este acel ceva pe care îl poţi păstra doar atunci când nu mai ai nimic de pierdut.

Un bărbat bântuit de amintiri se chinuie să îşi crească de unul singur fetiţa. În mijlocul întunericului, un băiat încearcă să supraviețuiască. Neverland este o poveste despre fragilitatea lumii în care trăim, o poveste despre un zâmbet de copil reflectat în ochii tatălui său.

Scrisul lui Radu Găvan îmbină descrierea amănunțită, de tip realist, și temele folclorice, de factură fantastică, autorul fiind în mod evident preocupat atât de credibilitatea poveștii, cât și de latura lirică a discursului, ceea ce și duce la un joc al registrelor narative. Scurt, incitant, cu acțiune susținută, romanul Neverland se înscrie cu brio în linia cărților de la Herg Benet. (Doina Ruști)

Am afirmat în Exorcizat că stilul lui Radu Găvan este dur, dar Neverland m-a dus în altă sferă, am trăit schimbarea, evoluţia, misterul şi pasiunea pentru tenebrele sufletului uman. Am plecat la drum cu presupuneri şi am zis, ce-ar mai putea fi de scris în atât de puţine pagini, dar cele două lumi paralele evocate au dat acestei cărţi lovitura de graţie. La final am rămas mască, nu mă aşteptam să introducă cu sadism cuţitul în sufletul meu. Am simţit gustul amar şi da, eu, cititorul, am fost singurul martor ocular la trăirile personajelor. Chiar şi acum, după o pauză binemeritată de la lectură parcă nu-mi vine să cred. Sunt bulversată pentru că violenţa, crimele, n-au fost pe placul meu, dar meritul este al autorului. Ştie ce să scrie ca să şocheze. Dacă aveți inima sensibilă, pregătiţi-vă pentru că este diferită de Exorcizat, probabil din această cauză oscilez şi aleg de moment cartea de debut, aşa îmi pot reveni din impact.

Pentru a înţelege esenţa, am să vă dezvălui câteva informaţii despre carte:
Anton (33 ani) este profesor de literatură la o facultate particulară. Soţia a pierdut-o într-un accident chiar pe trecerea de pietoni, iar acum se străduieşte să-i asigure o viaţă decentă fiicei sale, Letiţia de doar cinci anişori. Moartea bruscă a Magdei este unul din motivele de vinovăţiei, dar dragostea sa se revarsă către micuţa sa, o iubeşte şi suferă că nu îi poate dărui tot ce visează. O urmăreşte cu afecţiune şi pare să fie lumina din jurul său. Condițiile de viaţă, garsoniera mizeră plasată într-un cartier dintr-o zonă a Bucureștiului este plin de surprize la tot pasul, gunoaie, aurolaci, beţivi, învăluite într-o aură sumbră.
Un alt personaj ce are un rol în scenariu este Luis, cunoscut ca şi Porcu, un interlop cu mulţi bani şi cu o familie frumoasă alături. Anton le urmăreşte din umbră viaţa paşnică, le cunoaşte obiceiurile şi ar vrea să deţină pentru fiica lui măcar o parte, să îşi schimbe viaţa în bine. Dorinţa i se împlineşte parţial atunci când este rugat să îl mediteze pe fiul acestuia, Teo. Băiatul vrea să ajungă scriitor, dar este lipsit de talent. Se străduieşte săptămânal să caute măcar o sclipire în scriitura acestuia, dar șansele sunt aproape inexistente, dar banii care îi câştigă Anton sunt foarte buni în situaţia lui. Se simte urmărit şi este conştient că orice pas greşit, îi poate aduce pieirea, dar pentru Letiţia este dispus să facă orice, chiar şi să mintă un interlop. Moroiu este omul de încredere al lui Luis, un bărbat impunător, ce are o legătură aparte cu propriul său câine, dar şi un trecut. Aceste mici detalii sunt doar liniştea de dinaintea furtunii, iar când se va dezlănţui nebunia, veţi avea surprize.

În paralel citim despre viaţa unui băieţel de şapte ani care este abuzat de tatăl său, chiar sub privirile neputincioase ale mamei. Îşi trăieşte drama şi nu poate face nimic, singurul său bun valoros sunt cărţile.

“E seară şi băiatul e la el în cameră, întins pe un pat tare, cu ochii închişi, prefăcându-se că doarme, în timp ce pe sub uşă se strecoară un glas gros. Ştie că uşa urmează să fie arunctă în lături şi că în prag va sta el, privindu-l cu ochii roşii, cu obrajii arzând, cu pumnii strânşi. Ştie că muntele de om va urla ca un nebun, apoi se va prăvăli peste el şi loviturile vor curge. Ştie toate astea şi totuși se așteaptă să se înşele. Își doreşte ca uşa să se deschidă încet şi bărbat să-i vorbească cu blândeţe, să îl întrebe ce s-a întâmplat şi să îi arate unde a greşit.”

Numai că se întâmplă cu totul altfel în realitate şi uşa se deschide din nou: “Se apropie şi patul se lasă într-o parte când se aşază. Îi simte mirosul dulceag, de transpiraţie şi băutură şi altceva, degetele butucănoase care îi mângâie uşor ceafa, răsuflarea grea, îi aude plescâitul limbii. Apăsarea devine insinuantă şi răsuflarea un geamăt. Apoi simte braţe străine cum îl cuprind şi îi smulg iar sufletul din trupul de copil. Pentru încă o eternitate își ţine ochii închişi şi strânge din dinţi. Abia după ce bărbatul închide încet uşa după el, băiatul plânge. Lacrimile îi curg pe podea, se strecoară pe sub uşă, se preling prin casa întunecată până ce se întâlnesc cu lacrimile mamei şi împreună se contopesc într-un fir subţire care se pierde printre crăpăturile dușumelei până ce nu mai rămâne nimic.”

Am simţit comparațiile la tot pasul. Tandreţea şi dragostea necondiţionată de părinte, dorinţa disperată a lui Anton de a proteja fiica de mizeriile din jur, promisiunile care i le face de a duce o viaţă mai bună, gândurile nocturne se îndreaptă către soţia sa şi amintirile lor, evocând o latură pozitivă. Toate acestea nu se compară cu copilul care suferă zi de zi, abuzul îl înrăieşte, ar face ceva şi nu poate pentru că este mic şi neputincios ca să lupte cu tatăl său, în timp ce mama asistă neputincioasă la aceste dezlănţuiri. Cum să ai sufletul integru şi să rămâi indiferent când citeşti ce se petrece? Eu una, recunosc, n-am reuşit, chiar şi acum când transmit ceea ce simt, parcă retrăiesc clipele de ură. Un copil trebuie să trăiască o copilărie lipsită de griji, să ştie ce înseamnă iubirea, să viseze la un viitor, să nu se teamă de cei din jur, să nu recurgă la violenţă pentru a supravieţui. Nu sunt o persoană diabolică, dar vreau să cred că toţi acei părinţi care abuzează de micuţul lor ar trebui pedepsiţi, să simtă şi ei ce înseamnă cruzimea, neputinţa  şi umilinţa.

Sunt destule momente când descrierile sufleteşti, peisajul care se desfăşoară sunt un plan bine stabilit, ce nu pot fi descris în cuvinte. Simţi că trăieşti în altă lume, iar sufletul este sfărâmat în bucăţele pentru ca la final te întrebi ce a fost: un vis urât sau doar o carte? Legat de finalul cărţii, s-a terminat cumva ambiguu, autorul lăsând impresia că sunt şanse să existe o continuare. Acum depinde dacă povestea vrea să fie scrisă sau va rămâne doar dorinţa mea de a cunoaşte adevărul. Cert este că dacă va fi la fel de dură, nu ştiu dacă mai doresc să descoper restul, îmi ajung dramele din Wonderland.

– fragmente roman –

Pielea ta e atât de moale. O simt cu vârfurile degetelor, o simt cu privirea, o simt cu fiecare fibră a trupului, cu fiecare mişcare.
    Cu tine am învăţat să râd.
    Să plâng.
    Să trăiesc şi să mor. 
    Mă uit în ochii tăi şi ştiu că nicicând nu voi fi mai fericit ca acum. Tot ce a fost înainte… tot ce va fi după…

    Ce faci?
    Te priveam cum dormi…
    Ce frumoasă eşti…

    În zâmbetul tău e lumea mea.

    Închid ochii şi îţi simt atingerea pe obraz. Pe pleoape. Prin păr. Mângâierea degetelor pe ceafă. Mă aplec şi îţi dezmierd buzele. Limba ta e atât de moale. Gândurile îmi sunt atrase într-o încăpere plină de fluturi. Nu mai ştiu cine sunt, tot ce ştiu este că fără tine nu pot fi.

    Eşti fericit?
    De ce mă întrebi?
    Vreau să mi-o spui, să ştiu…
    Tu mă faci fericit… Nu ştiu ce aş fi fără tine.
    Nu o să mă uiţi?
    Niciodată.

    Îmi lipesc obrazul de al tău şi te strâng în braţe. Când degetele noastre se împletesc, nu mai ştiu cine sunt.

    Eşti aici şi mă pot ridica, în sfârşit, din întuneric.

    Deschid ochii.

#

În copilărie, şi în adolescenţă mai apoi, singurii mei prieteni reali au fost cărţile. De-a lungul timpului am avut mulţi amici sau colegi, dar niciun prieten adevărat, nimeni cu care să pot vorbi pe bune. Adevărul este că până nu cunoşti un lucru cu adevărat nu ai cum să îi duci dorul. Prin urmare am fost mulţumit să fiu lăsat în pace, un băiat şi cărţile lui, mai apoi, pe măsură ce anii au trecut, un tânăr şi cărţile lui. De la prietenii mei am învăţat cam tot ce ştiu, şcoala în sine nu mi-a fost de mare folos, nici nu prea mă interesa ce spuneau profesorii mei, aşteptam doar acel clopoţel de la sfârşitul zilei care să mă trimită acasă, la cartea mea preferată. Am avut şi eşecuri de-a lungul anilor, cărţi ce nu au putut cu niciun chip să mă atragă, oricât de mult aş fi încercat să mă afund în lumea lor. Cu fiecare pagină dată în silă, mă întristam mai mult şi mai mult şi îmi doream cu atât mai tare să îmi placă ce citeam, să uit de lumea mea, să fiu una cu acele cuvinte în care nu mă regăseam. După un îndelungat chin, chiar reuşeam să termin unele cărţi de felul acesta. În acele clipe, ultima pagină era cea mai frumoasă. Mai târziu am realizat că acele cărţi erau aidoma oamenilor – cu unii pur şi simplu nu te potriveşti, nu poţi avea vreo relaţie. De niciun fel, trebuie doar să le dai drumul, spre binele ambelor părţi. Când unul nu are de învăţat ceva de la celălalt, orice apropiere este sortită eşecului.

Despre autor:Radu Gavan

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. La terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Construcţii Bucureşti, pe care o abandonează însă în 2003, angajându-se ca agent imobiliar pentru a se putea întreţine. După doi ani dificili, care îi inspiră ulterior scrierea romanului Exorcizat, primeşte oferta de a lucra la agenţia de turism unde activează şi în prezent. În 2010 absolvă Facultatea de Psihologie. A publicat povestiri și articole în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Catchy și Arts United. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Mircea Ciobanu pentru carte de debut. Locuieşte în Bucureşti, este căsătorit, are un băieţel.

Cartea Neverland este oferită pentru recenzie de autorul Radu Găvan.

Activitatea autorului poate fi urmărită pe site-ul Exorcizat.ro sau pe pagina oficială de facebook.

Cartea poate fi comandată din librăria online Libris.

Autor: Mili

by -
12

"- Destinul are multe feţe. Dacă al meu este frumos la suprafaţă, înăuntru este oribil."

 Ultima dorinţă de Andrzej Sapkowski

Titlul original: Ostatnie Zyczenie
Editura: Nemira
Colecţia: Nautilus fantasy
An publicaţie: 2015
Număr pagini: 296
Traducere din limba poloneză de Mihaela Fiscutean

“În vremurile când ţăranii mergeau la cules în grupuri, înarmaţi, satele erau înconjurate de palisade triple, caravanele negustorilor semănau cu marşul unei armate de mercenari, iar meterezele unor castele erau pregătite cu catapulte zi şi noapte. Pentru că noi, oamenii, eram socotiţi intruşi pe-aici. era tărâmul dragonilor, manticorelor, grifonilor şi amfisbenelor, vampirilor, vârcolacilor şi strigoilor, kikimorelor, himerelor şi zmeilor.”


Încă din primele pagini m-am simţit atrasă de o forţă invizibilă într-un fel de poveste mitologică atemporală şi plină de creaturi cu însuşiri ciudate. Într-o lume întunecată de vrăji, vampiri, strigoi şi alte hidoşenii, Geralt este vânătorul însărcinat să ucidă monştri. Deşi nici Geralt nu este un personaj 100% pozitiv, pe tot parcursul cărţii m-am agăţat de el ca de singura fiinţă capabilă să inspire încredere, ca de singura oază de lumină într-un întuneric total. În permanenţă sigur pe el, zeflemitor în faţa morţii, ignorându-şi proprii demoni, înfruntând morbidul la orice pas şi folosindu-şi capacităţile inumane dar şi vastele cunoştinţe, vânătorul de monştri poate fi asociat cu uşurintă cuvântului încredere. Am mers pe mâna lui în această poveste fără să mă tem de inevitabil şi am avut parte de un fantasy inedit care nu seamănă cu nimic din tot ce am citit anterior.


M-au atras gothicul, legendele, simbolurile, creaturile mitologice, referirile la basmele cunoscute şi acţiunea alertă care nu lasă cititorul să clipească deoarece o singură clipă de neatenţie atrage după sine apocalipsa.
Pe Geralt-vânătorul, l-am cunoscut în timpul misiunii sale din Wyzima când a reuşit prin curaj, luptă şi câteva poţiuni magice să ridice vraja ce plana asupra fiicei regelui Foltest. În acest capitol am aflat despre el că este din Rivia, că dispune de calităţi excepţionale şi că practică meseria de vânător – o meserie nu prea onorabilă, dar destul de profitabilă dacă nu luam in calcul riscul permanent al propriei vieţi.
“Ce vremuri mizerabile. Cui i-ar fi trecut prin minte acum douăzeci de ani, chiar dacă ar fi fost beat, că va exista meseria de vânător! Vânătorii! Aceşti nimicitori transhumanţi de biserici. Asasini ambulanţi de dragoni şi himere.”
“- Geralt? Cine a lăsat pe pământ toate acestea? Vrăjile, magiile?
– Nu ştiu, maiestate. Magii se ocupă cu cercetarea cauzelor acestor fenomene. Pentru noi, vânătorii, este suficient să ştim că ele pot fi provocate prin concentrarea voinţei. Şi să ne pricepem să le venim de hac.
– Ucigând?
– În majoritatea situaţiilor.”


După o luptă de-a dreptul înfricoşătoare cu strigoiul care îngrozise Wyzima, fiica lui Foltest este eliberată de cumplitul blestem. Geralt îşi primeşte recompensa de trei mii de galbeni, iar călătoria continuă. Rănit în luptă, Geralt poposeşte la Templul lui Melitele din Ellander . Aici curiozitatea cu privire la Vânătorul Alb sporeşte. Cuvintele preotesei, visele ciudate ale lui Geralt, numele de Yennefer fac ca cititorul sa vrea să afle mai multe despre bărbatul care la prima vedere pare intangibil şi stăpânit de demoni prea puternici pentru a fi anihilaţi.
 Întreaga poveste este structurată în capitole ce relatează aventuri şi călătorii şi capitole ce alcătuiesc vocea raţiunii. Această voce lăuntrică este strâns relaţionată de Templul zeiţei Melitele, unde Geralt pare să fie ocrotit de puterea şi înţelepciunea preotesei Nenneke, chiar dacă necredinţa lui este mai mult decât evidentă.


“Pentru că ar fi primul semn cunoscut de mine care mi-ar dovedi că necredinţa are oarecare putere.”
Curiozitatea rămâne însă suspendată undeva în aer deoarece Geralt atrage cu abilitate cititorul într-o nouă aventură nemaipomenită pe tărâmuri magice. Întâlnirea cu monstrul Nivellen, în afară de faptul că m-a dus cu gândul la o variantă reinventată a poveştii “Frumoasa şi Bestia”, m-a amuzat teribil prin dialogul amuzant. Autorul a reuşit crearea unei hidoşenii simpatice care chiar mi-a plăcut.
“- M-am rătăcit, a minţit vânătorul.
– Te-ai rătăcit, a repetat monstrul, strâmbându-şi fălcile într-o grimasă ameninţătoare. Ei bine, dezrătăceşte-te.”
” – Tu nu eşti un monstru, Nivellen, a spus sec vânătorul.
– La naiba, asta-i o noutate. Atunci, după părerea ta, ce sunt? Jeleu de merişoare?”
Această întâlnire nu este pur întâmplătoare deoarece sfârşitul ei aduce în atenţie un adevăr vechi de milenii dar contestat în permanenţă: iubirea necondiţionată, iubirea adevărată este cea mai puternică vrajă şi în acelaşi timp antidotul infailibil pentru dezlegarea oricărei vrăji.
“- În fiecare poveste există un sâmbure de adevăr, i-a spus blând vânătorul. Iubirea şi sângele. Ambele au o putere colosală.Magii şi savanţii şi-au sfărâmat capetele de-a lungul anilor, dar n-au aflat nimic cu excepţia faptului că …
– Spune ce, Geralt?
– Iubirea trebuie să fie adevărată.”


Răceala, trăirile, emoţiile perfect suprimate, întrebările proprii şi acţiunile perfect calculate m-au determinat de multe ori pe parcursul poveştii să mă întreb cine e Geralt. E ca şi când te-ai aventura în necunoscut alături de un necunoscut şi nu ştii dacă pericolul mai mare este reprezentat de monştrii care pândesc din umbră sau de individul pe care de bunăvoie îl ţii de mână. Vânătorul nu e genul de personaj pe care să îl poţi citi. Nu-ţi poţi da seama dacă într-adevăr este inuman sau dacă gheaţa din ochii lui poate fi topită. Legendele despre vânători te fac să dai înapoi (“Mi-aduc aminte că vânătorii răpesc copii mici, pe care apoi îi hrănesc cu ierburi magice. Cei care supravieţuiesc devin ei înşişi vânători, unii cu abilităţi inumane. Sunt instruiţi pentru a ucide, li se anihilează toate sentimentele şi impulsurile umane. Fac din ei monştri hărăziţi să asasineze alţi monştri.”;) dar privirea pătrunzătoare şi faptul că îţi dă senzaţia de siguranţă în pofida aparenţelor, te fac să continui călătoria alături de el până la capătul lumii. Misterul emanat permanent de acest personaj face cititorul să-l urmeze şi să ia parte la aventuri care mai de care mai fabuloase trăind periculos şi incitant fiecare moment. Cunoaştem regine, ne aventurăm în ţinutul elfilor, luăm parte la comploturi, participăm la ritualuri străvechi şi chiar aflăm că există geniul din lampă care poate îndeplini trei dorinţe celui care are norocul de a-l descoperi. Într-un final , autorul parcă îşi face milă de curiozitatea celui care lecturează şi ne oferă şi o doză din trecutul lui Geralt. Aflăm că iniţierea sa ca vânător nu a fost deloc una plăcută, iar mult controversata îndeletnicire l-a cam dezumanizat treptat. Şi totuşi, atunci când facem cunoştinţă cu Yennefer – frumoasa vrăjitoare – îl vedem pe Geralt-omul capabil de afecţiune, sacrificiu şi iubire. Relaţia lor învăluită în taină este deopotrivă neobişnuită şi fierbinte. Secretele nu sunt dezvăluite ceea ce sporeşte suspansul dar multiplică şi întrebările care primesc răspuns doar atunci când rivianul are chef de conversaţie.
“Se spune că tăcerea este de aur. O fi. Nu ştiu dacă valorează într-adevăr atât de mult. Oricum, are preţul său. Care trebuie plătit.”
“Am nevoie de această conversaţie. Am nevoie ca de aer.”

“Ultima dorinţă” se încadrează în sfera cărţilor speciale, cu impact asupra cititorului prin lumea miraculoasă creată, prin elementele supranaturale care se identifică armonios cu realitatea acestei lumi fantastice , prin personaje creionate în detaliu şi prin construcţia originală a subiectului. De-a lungul întregii construcţii epice sunt remarcate multiple elemente de originalitate ceea ce fac din acest roman o lectură inedită, ceva nou, nemaiîntâlnit. Particularităţile de limbaj, umorul acid, hazul de necaz, dialogurile foarte bine reprezentate, toate fac parte din stilul autorului şi au darul de a atrage în poveste.


Romanul lui Andrzej Sapkowski este unul delectant care invită şi poartă cititorul într-o călătorie de neuitat printr-o lume fabuloasă în care magia transformă imposibilul în posibil, iar timpul neprecizat întreţine misterul pe tot parcursul poveştii. Atât de frumos, atât de magic, atât de captivant şi atât de tentant … “Ultima dorinţă” este o lectură pe care îţi este imposibil să o refuzi şi odată atras între pagini eşti prea vrăjit pentru a te întoarce.

CITATE:
“Nimeni nu se clintea. Teroarea, ca un noroi îngheţat, le tencuia feţele, le paraliza membrele, le obstrucţiona gâtlejurile.”
“- Ai spus că este bine aşa cum este.
– Da, aşa cum este. Dar nu aşa cum ar putea fi.”
“Sunt din ce în ce mai puţini monştri. Dar eu? Eu ce sunt?”
“- Destinul are multe feţe. Dacă al meu este frumos la suprafaţă, înăuntru este oribil.”
” Îmi cunosc destinul care mă zguduie ca un vârtej. Destinul meu? Ma urmăreşte pas cu pas, dar eu nu mă uit niciodată în urmă.”

 sigla NemiraCartea Ultima dorinţă de Andrzej Sapkowski a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Maryliyn

by -
5

Nebunii de Guy de MaupassantNebunii de Guy de Maupassant

Editura: Tracus Arte
Anul aparitiei: 2015
Traducere și lectură critică de: Dorina Mihaela Donea
Număr pagini: 224
Gen: Proză scurtă

Maupassant este un scriitor complex, față de care am păreri și sentimente contradictorii. Când îmi place, când îl urăsc, când mi se pare interesant, când îmi vine să-i spun: „Fugi, domne, de aici!”. Dar nu îl urăsc pentru că nu mi-ar plăcea opera sa. Nu, îmi plac foarte mult stilul, scriitura și operele în sine. Probabil tocmai pentru că îmi place, îl urăsc în unele momente și cred că ar fi mai trist dacă nu ar trezi niciun sentiment în mine.
De ce îmi place? Pentru claritatea stilului, scriitura frumoasă, artistică, pe care personal nu am întâlnit-o la autorii contemporani. Pentru sensul ascuns și moralizator al operei sale, pentru ironia la adresa societății, pe care o descrie excelent.
De ce îl urăsc? Cum să nu-l urăsc când în unele povestiri sunt ucise animale? Mai de mult am citit o colecție de povestiri, între care se strecurase una despre o pisică. Nu vreau să dau detalii, cert este că nu am terminat de citit acea povestire, revoltându-mă și hotărându-mă să arunc cartea cât colo. Dar nu am procedat așa, ci am citit restul povestirilor, destul de reușite. Cum să nu-l urăsc când îi rezervă un final atât de trist domnișoarei Cocotte din povestirea omonimă? Cum să nu-l urăsc când lasă un nebun să omoare un biet cal și un altul o pasăre? (Bineînțeles, în operă, nu în realitate).
Dar scrie bine, fir-ar să fie! Reușește să trezească în mine sentimente contradictorii. Îmi place, îi dau dreptate, îi admir scriitura, îl aprob cu voce tare (la un moment dat, citind ceva de el în metrou, am scos o exclamație, la care mai mulți călători s-au întors spre mine mirați), dar câteodată mă enervează precum o persoană reală. Îmi vine să mă cert cu el, să-i cer socoteală, să-l întreb de ce, să-mi exprim o părere nu prea civilizată despre sănătatea mintală a unor personaje. Ah, ce i-aș fi făcut dacă, prin absurd, ar fi fost lângă mine când am citit despre pisică! Nici Sena nu l-ar mai fi spălat!

Dar să lăsăm vorba și să trecem la prezenta operă, pentru că dacă nu mă opresc, aș umple pagini întregi despre stilul său în general.
Nebunii este o colecție de povestiri scurte și nuvele, unele fantastice, altele de altă natură, dar toate vizând sănătatea mintală. Este o colecție de proză scurtă cu și despre nebuni, așa cum ne sugerează și titlul. Opera în sine și lectura critică de la finalul ei compun o adevărată lucrare științifică. Astfel, cartea poate fi încadrată la categoria „beletristică”, dar reprezintă și un material folositor pentru cei interesați din punct de vedere științific de boala psihică. Este genul de lectură ce le poate plăcea psihiatrilor, psihologilor sau studenților în aceste domenii. Obsesii, fetișuri, deliruri, halucinații, psihopatii, autoscopii, întârzieri mintale, întâlniți aproape de toate.
Autorul nu este deloc străin de psihologie și psihiatrie, urmând cursurile doctorului Charcot la școala acestuia, Salpêtriere.
Pe lângă tematica bolii psihice, întâlnim și o tentă de policier, în Micuța Roque și Moiron. În ambele avem de a face cu crime aparent neelucidate. În prima povestire, o fată de 12 ani este violată și ucisă, iar în cea de-a doua, asistăm la moartea suspectă a mai multor copii. Sună dur? V-am spus, e cam sadic Maupassant. De asemenea, în Un nebun avem de a face cu un judecător ce își mărturisește crimele printr-o scrisoare. Cei de specialitate vor recunoaște tipicul psihopat sadic. Este una din povestirile în care autorul m-a „enervat”. De ce? Pentru că acel judecător sadic a murit nepedepsit.
Povestirea mea preferată este Moiron, pentru tenta de policier. Ca orice cititor de romane polițiste, am bănuit adevărul de la început, suspectându-l pe ucigaș de sindromul Munchausen. Am aflat ulterior că motivul a fost altul, dar nu vă spun mai multe, vă las să descoperiți singuri.
Domnișoara Cocotte a atins un punct sensibil. O povestire tristă, dar spusă impecabil. Faptele în sine nu-mi plac și dacă oricine în afară de Maupassant mi-ar fi povestit așa ceva, i-aș fi spus să tacă. Nu știu ce are acest scriitor, dar stilul său impresionează peste măsură.
Noaptea și Cine știe? sunt două povestiri interesante. Ca acțiune, nu avem parte de ceva extraordinar, dar sunt excelent scrise. Conform lecturii critice de la sfârșitul cărții, cele două povestiri reflectă declinul stării autorului. Da, este așa cum bănuiți. Maupassant a avut aceeași soartă ca nefericiții descriși în paginile sale. Revenind la cele două povestiri, Noaptea reflectă starea de confuzie mintală, dezorientarea temporo-spațială, iar în Cine știe? întâlnim semne clare de boală psihică. Este și povestirea pe care citind-o mai de mult, m-am surprins certându-mă cu autorul în gând. I-aș fi spus „Pfff, și te aștepți să cred asta? Ia mai lasă-mă!”. Pentru că este atât de ruptă de realitate, încât pur și simplu nu poți accepta faptele. În aceste condiții, autorul și-a păstrat stilul și scriitura impecabile. Până și cu mințile rătăcite, scriitorul acesta fascinează.
Foarte utilă este lectura critică de la sfârșit. Este analizată în mare fiecare povestire, relevându-se aspectele cele mai importante. Nu știu multe despre Dorina Mihaela Donea, însă simt o formare de psihanalist în cuvintele ei. Bănuiesc ori studii în domeniu, ori o lectură bogată în psihanaliză.

 În continuare, voi exemplifica prin citate frumoasa scriitură a autorului, despre care am vorbit în toată recenzia:
„Lucrurile cele mai simple, cele mai umile sunt uneori cele care ne rod mai mult la inimă.”
„Când moartea a intrat o dată într-o casă, se întoarce întotdeauna aproape imediat, ca și cum ar ști ușa.”
„[…] mă rog ca fiii noștri să nu vadă niciodată războiul.”
„Întâlnim adesea oameni pentru care a ucide este o voluptate. Da, da, trebuie să fie o voluptate, poate cea mai mare; căci a ucide nu seamănă cel mai mult cu a crea?”
„Ar trebui să iubim, să iubim la nebunie, fără să vedem ce iubim.”
„Trecutul mă atrage, prezentul mă sperie pentru că viitorul înseamnă moartea.”
„Un gând bolnav devorează carnea corpului mai mult decât febra sau ftizia.”

Despre autor:

Guy de Maupassant este unul dintre cei mai valoroși scriitori francezi ai secolului XIX. Opera sa de referință este romanul Bel ami, în care ironizează societatea ipocrită și mijloacele de evoluție folosite de unele persoane. Personajul principal este un Dinu Păturică francez.
S-a remarcat și prin proză scurtă, Un caz de divorț și Nebunii fiind colecțiile de povestiri nuvele care demonstrează din plin acest lucru.
Guy de Maupassant a fost atras de bolnavii psihici, scriind despre ei și urmând cursuri la clinica doctorului Charcot. „Nebunii mă atrag” spune el în povestirea Doamna Hermet.
În mod curios, a sfârșit bolnav de sifilis, afecțiune care i-a măcinat facultațile mintale. Spre finalul vieții, avea aceleași simptome descrise în unele opere de-ale sale: halucinații, delir, autoscopii (impresia că își vede dublul).

Editura Tracus Arte

Cartea  Nebunii de Guy de Maupassant fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Sorina Ciocârlan

by -
4

iubire-de-nisip-maria-timuc Iubire de nisip de Maria Timuc

Titlul: Iubire de nisip
Editura: Tracus Arte
Nr. de pagini 125
Anul apariției: 2015
Categoria: Versuri
Nota mea: 10/10

De ce ai citi cartea Iubire de nisip, de Maria Timuc

Trebuie să recunosc două lucruri extrem de importante încă de la început. Primul adevăr este faptul că nu am mai făcut, până acum, recenzie la o carte de versuri, iar al doilea adevăr este că atunci când am ales cartea pentru recenzie, nu știam că sunt versuri. Am ales doar după titlul ei.
Nu mă deranjează că am citit poezii. Și nici că acum trebuie să scriu părerea mea despre acestea. Dimpotrivă, mă bucur, căci uite așa am reușit, fără să vreau să fac și ceea ce făceam foarte rar – să le citesc, dar mai ales să fac recenzii la niște versuri. Tot răul spre bine este întotdeauna. M-a scos foarte elegant din zona de confort.
Acum, după parcurgerea lor, pot să spun doar că am citit această carte pentru a-mi depăși o limită în privința lecturii, pentru a mă autoconvinge de faptul că pot citi și recenza orice gen de carte.

Despre carte. Spune-ne ceva despre subiect/acțiune

Toate versurile din această carte descriu perfect stări sufletești, momente din viața unui om, creionează perfecțiunea prin ochii profunzi ai iubirii. Sunt versuri care pictează frigul, ploaia, înghețul, teama, neîncrederea din sufletul celui ce iubeşte cu adevărat. Toate, dar absolut toate descriu atât de bine tabloul din viața unui om- care a iubit, iubește sau își dorește să iubească cu toată ființa lui pe cineva.
De exemplu, în versurile poeziei ”Imposibil să ajung” am simțit și trăit teama de a nu iubi, de a nu simți niciodată fiorii dragostei, teama de a nu avea pe cine iubi, dea nu reuși să atingă nici un suflet, chiar dacă iubești acest suflet.
În ”Și în tristețe îngerii există”, am simțit speranța, o brumă de încredere în faptul că, după ploi și tristețe, urmează întotdeauna o bucurie, căci o rază de speranță va străluci din nou. În toate sunt exprimate iubirea, tristeţea, pierderea, regăsirea, recunoașterea, conștientizări, singurătatea, emoții puternice.
Toate versurile sunt bucăţi de suflet așezate pe hârtie. Sunt răni ce își doresc să vindece, iubiri ce-și doresc să fie exprimate, auzite și simțite, tristeți care nu vor altceva decât să iasă la suprafață pentru a se putea înălța acolo unde găsesc mângâiere.
Sunt iubiri neîmplinite, cele care au săpat adânc în suflet, sunt momente în care iertarea a întârziat să apară. E dragostea care a simțit amarul iluziilor și cea care-și plânge puținul noroc pe care îl are mereu.
Sunt multe visuri neîmplinite. Sunt frumoase, dar mereu rămân în acest stadiu, căci are loc trezirea și întrerupte – niciodată nu mai pot continua.
Sunt nevoi interioare, nevoi de a simți, de a dărui din prea plinul propriului suflet. Credința că va veni și ziua în care singurătatea nu va mai fi singură, ci va fi împărțită, iubită, va fi frumoasă și ușor de suportat.
Sunt rugăciuni către cer, sunt scrisori către suflet, scrisori în care nu faci altceva decât să exprimi ceea ce simți, chiar dacă nu interesează pe nimeni. Sunt chemări disperate și alungări rapide, de teama unui nou eșec.

Ce ți-a plăcut mai mult? Ce nu mi-a plăcut?

Dacă spun faptul că mi-a plăcut totul și nu a fost nimic care să nu-mi placă, pare clișeu? Chiar și cu acest risc, o să spun asta: Mi-a plăcut fiecare vers, fiecare poezie, fiecare stare. Atunci când sufletul exprimă ceea ce simte, exact așa cum simte, este imposibil să nu-ți placă. Este imposibil să-ți displacă fie chiar și un cuvânt.

Recomandări

Citiți versuri. Citiți măcar din când în când poezie și lăsați-vă inima să simtă, să râdă, să plângă, să danseze. Lăsați-vă sufletul să fie mângâiat de emoție pură.

Editura Tracus Arte

Cartea  Iubire de nisip de Maria Timuc fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Laura Apetroaie

by -
7

Rămăşitele viselor de Liviu SurugiuRamasitile viselor de Liviu Surugiu

Editura: Tracus Arte
Nr. pagini: 250
An apariţie: 2015

Liviu Surugiu s-a născut în 1969, la Roşiorii de Vede. În 1983 scrie prima versiune a ceea ce va deveni ulterior romanul Atavic, sub forma unei povestiri. În 1995 debutează în Jurnalul SF cu povestirea “Visându-l pe Mart Senson”, care-i adusese în anul precedent premiul JSF-Atlantykron. Urmează alte povestiri publicate în “Jurnalul SF”, colecţia “CPSF Anticipaţia” şi “SuperNova”, printre care se numără “Începutul”, “Daniel”, “Adevărul despre Woopy”, “Mâinile lui Solomon”, “Burta”, “Castelul Câinilor”, “Alcoolama” (în colaborare cu Ionuţ Bănuţă), “Îngeri şi Câini” sau “Visus”, multe dintre ele fiind recompensate cu premii la diverse concursuri, toate premiate la concursuri de gen.
După o perioadă petrecută în străinătate, Surugiu a revenit în ţară şi a reînceput să scrie şi să publice, revenind în acelaşi timp la textele mai vechi. Povestirea scrisă în 1983 a dezvoltat-o şi a publicat-o prin forţe proprii în 2011 sub titlul Imman. De-a lungul anilor a colaborat cu o serie de publicaţii online, cum ar fi Gazeta SF sau Nautilus. În 2013 a ajuns în finala organizată de HBO în colaborare cu TIFF cu scenariul “Îngheţul”.
După ce a revizuit şi extins volumul Imman, Liviu Surugiu l-a publicat în 2014 la editura Tritonic sub titlul Atavic, care avea să îi aducă la Romcon-ul din anul următor premiul pentru cel mai bun roman. Tot în 2014 a extins povestirea “Întâlnirea”, premiată la Festivalul Vladimir Colin din 1995 şi a publicat-o sub titlul Iubire şi moarte pentru totdeauna.
În anul următor a reunit prozele scurte scrise în perioada 1994-1995 şi 2013-2015 în volumul Rămăşiţele viselor, publicat la editura Tracus Arte în colecţia Bendis. (sursa Wikipedia).

Textele din cartea Rămăşiţele viselor sunt grupate pe două secţiuni: 1994-1995 şi 2013-2015.
În prima secţiune (1994-1995) regăsim prozele scurte:
Visându-l pe Mart Senson (premiul JSF – Atlantykron 1994)
Adevărul despre Woopy (Premiul Juriului – Pozitronic 1995)
Mâinile lui Solomon (premiul SuperNova 1994)
Visus (Marele premiu ARSAFAN 1995)
Castelul câinilor
Îngeri şi câini (Premiul ”Cea mai bună schiţă” la Concursul Sigma – 1995),
iar în a doua secţiune sunt reunite prozele scurte:
Mart Senson revine (continuare – după 21 de ani)
Grădina din sicriu, sicriul din cuşcă
Daisy (lucrare premiată de Gazeta SF în 2013 şi publicată sub pseudonimul Christian Lis)
Evangelion
Renaşterea
Omul de pe Calea Victoriei
Îngheţul (scenariu finalist HBO – 2013).

După cum ne spune şi titlul cărţii, una dintre temele preferate abordate în ele o reprezintă visele.
Dar ce se întâmplă oare când visul devine atât de puternic încât ai dori să transferi bucăţi din el în viaţa reală? În Visus, care mi-a plăcut în mod deosebit, ne este prezentată o societate distopică viitoare, în care lucrătorii obţin performanţe incredibile lucrând în vis. Steve şi Danna reuşesc să păcălească maşinăria şi se întâlnesc în vis în timpul programului şi, stupoare, Danna rămâne gravidă în vis. Timpul nu trece însă la fel în vis ca şi în realitate şi patru luni reale se transformă în opt ani în vis. Steve şi Danna au o fetiţă în vis, Eral, iar sentimentele lor devin din ce în ce mai reale.
”- Are nevoie continuu de energie. De mult mai multă energie şi îngrijire decât ar avea în viaţa reală.
– E frumoasă, dar nu seamănă cu mine.
Danna izbucni în râs.
– Vrei să fie frumoasă şi să şi semene cu tine? Fii sigură că nu m-am visat cu alt bărbat. Tu eşti bărbatul visurilor mele.”
Când un accident se produce şi uzina este distrusă, Steve o convinge cu greu pe Danna să îşi abandoneze visul.
”- Lasă-mă! Lasă-mă!! Se trânti ea la podea. Eral e moartă, vreau să mor şi eu cu ea!
O luă în braţe, căţărându-se cu greu peste o coloană prăbuşită.
– Unchiul Dav a spus că atâta timp cât ne vom gândi la Eral şi o vom visa, nu va păţi nimic, niciodată!”
Dar ar fi oare posibil ca visul să se împlinească?
”Se treziră în acelaşi timp.
– Steve! Am visat-o! Am visat-o pe Eral!
– Şi eu… Doamne! Ce e acolo?!
Pe pajiştea cu flori, o fetiţă aleargă spre ei.
– E… Eral! Eral e!
Era frumoasă, nespus de frumoasă şi apusul ca o flacără o scălda în rugul lui.”

În Castelul Câinilor, directorul Centrului de Copii cu Dizabilităţi, o persoană misterioasă aflată într-un turn negru, reuşeşte să îşi transfere personalitatea în corpul doctorului şi îşi pune în practică ideile de a-i vindeca pe copii prin metoda dresajului canin, utilizând un câine-lup şi o eşarfă albastră. Doctorul merge atât de departe în experimentele lui, încât îi transplantează un creier de câine unui copil.
Dar ce se întâmplă oare când doctorul îşi pierde eşarfa şi haita nu mai ascultă de comenzile lui?

În Îngeri şi câini, câinii sunt folosiţi pe post de însoţitori obligatorii ai oamenilor într-un alt viitor distopic.

În Mâinile lui Solomon obsesia de a câştiga cu orice preţ îl face pe un boxer să experimenteze o metodă stranie de antrenament, folosită în India în urmă cu peste 4000 de ani. Ce se întâmplă oare când mâinile devin două entităţi separate, căpătând o personalitate proprie şi nemaifiind controlate de creier?

În Renaşterea ne este prezentată o ipoteză interesantă. Cum ar fi dacă am descoperi că toţi marii artişti de-a lungul secolelor au avut amprente identice?
”Dintr-o dată realizez că cei zece nu au fost contemporani. Un om renăscând mereu, iată adevărata idee a Renaşterii! Renăscând pentru acceaşi pasiune.”

În ”Grădina din sicriu, sicriul din cenuşă”, o legumă mutantă distruge tot ce e în jurul ei.

În Daisy ne este descris un viitor în care oamenii nu se mai îmbolnăvesc şi nu mai mor. Dar este oare un viitor fericit? Este straniu să vezi că experimentele se făceau pentru a provoca moartea.
”Desigur, nu abandonau. Doar pentru asta aveau cele mai mari subvenţii din lume. De secole încercau, alimentând speranţele omenirii. O luptă începută la multă vreme după Marea Binecuvântare, după ce spitalele, fabricile de medicamente şi cimitirele fuseseră date uitării.”

În Evanghelion, într-un viitor îndepărtat, după secole de război asistăm la întoarcerea la vechile valori creştine.
Plecase să-L aducă înapoi pe Dumnezeu, însă nu în carne şi oase. Plecase să-L aducă înapoi în inimile lor.”

În Omul de pe Calea Victoriei avem de-a face cu o întreagă teorie a conspiraţiei, în care un prezumtiv urmaş al lui Ceauşescu este folosit ca pion în lupta pentru putere.

În Îngheţul oraşul Roşiorii de Vede devine victima unui eveniment apocaliptic, fiind acoperit încetul cu încetul de o calotă de gheaţă care distruge orice formă de viaţă.

Fanii genului SF, dar nu numai, vor fi încântaţi să descopere aceste proze scurte, pline de originalitate, cu un ritm deosebit de alert.

Editura Tracus Arte

Cartea Rămăşitele viselor de Liviu Surugiu fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Tyna

by -
13

Pandemonium de Lauren OliverPandemonium de Lauren Oliver

Editura Nemira, Young Adult
An apariție 2015
Nr. pagini: 332
Traducerea: Dorina Tătăran

Lauren Oliver s-a născut pe 8 nov. 1982 și a studiat literatura și filosofia la University of Chicago. A câștigat Premiul Publishers Weekly Best Book of the Year cu ”Before I Fall”.
Pandemonium este al doilea volum dintr-o trilogie aflată pe lista de bestelleruri New York Times, care cuprinde: 1. Delirium (a cărui recenzie o găsiți de asemenea pe site); 2. Pandemonium; 3. Requiem, toate trei traduse la editura Nemira.

Au trecut șaizeci și patru de ani de când președintele și guvernul au definit dragostea ca fiind o boală gravă și patruzeci și trei de ani de când oamenii de știință i-au găsit leacul. Toți membrii familiei mele au suferit deja operația…Eu sunt programată pentru intervenția chirurgicală peste exact nouăzeci și cinci de zile, pe data de 3 septembrie, ziua mea de naștere.”(citat din ”Delirium”). Așadar, închipuiți-vă un viitor în care cea mai temută maladie e considerată dragostea, ”amor deliria nervosa”. Aceasta este inedita idee de la care pornește acțiunea acestei trilogii distopice, în care viitorul e văzut ca aparținând oamenilor operați (li se extirpa chirurgical o parte din creier la împlinirea vârstei de 18 ani, pentru a nu fi ”infestați” cu dragoste, devenind apatici și nepăsători, ceea ce reprezenta ”normalitatea”!)

”Pe un perete, o cruce mică din lemn, cu trupul unui bărbat suspendat pe mijlocul ei. Recunosc simbolul, este crucea unei vechi religii, de pe vremea dinaintea vindecării, dar nu îmi amintesc care din ele. Îmi amintesc brusc de o oră de istorie din anul întâi, ora doamnei Dernler, care ne privea din spatele ochelarilor ei imenși zicând: ”Vedeți? Vedeți? Aceste religii vechi sunt pătate de iubire. Emană deliria; sunt însângerate din cauza ei.” Desigur, la vremea aceea, totul părea îngrozitor și adevărat. Dragostea, cel mai rău lucru dintre toate lucrurile mortale.”
Personajul principal, Lena, e o tânără de aproape 18 ani pe care finalul primului volum o lasă în timp ce evada în sălbăticie (ținutul distrus ca urmare a exterminării populației ”bolnave”, în care însă trăiau grupuri de așa-numiți invalizi, în realitate oameni normali, cu sentimente normale și discernămînt, care se opuneau regimului).
La începutul volumului de față – Pandemonium – o regăsim pe Lena care se reface în mijlocul unui astfel de grup de ”invalizi” (ea însăși aparținând de acum acestei categorii), rănită fizic și psihic – prietenul și iubitul ei, Alex, se sacrificase la graniță pentru ca ea să poată trece, iar ea accepta cu greu realitatea dispariției lui. ”Simt un pic de vină. Evident, mi s-au oferit cel mai bun pat și cea mai drăguță cameră. Încă mă uimește cât de mult greșisem în toți acei ani, când crezusem zvonurile și minciunile. Crezusem că Invalizii erau niște bestii; crezusem că mă vor sfâșia. Dar oamenii aceștia m-au salvat…Animalele sunt de cealaltă parte a gardului: oameni îmbrăcați în uniforme. Vorbesc încet, și spun minciuni, și zîmbesc în timp ce îți taie gâtul.”
Acțiunea e redată în același ritm alert, astfel încât nu m-am putut desprinde din lectură până la final. Cartea este scrisă tot la persoana întâi din perspectiva Lenei. Capitolele oscileaza între ”acum” și ”atunci”, urmând două planuri care se succed ritmic. La început m-a deranjat putin acest stil, dar dupa ce prinzi cadența e în regulă, iar acțiunea e cursivă, nu are de suferit din cauza alternanței.

În planul ”Atunci” o urmărim pe Lena în timp ce se adaptează vieții în sălbăticie, alături de noii săi tovarăși, Raven și Tack – conducătorii grupului, Hunter, Sarah, Blue și ceilalți. Imaginile descrise sunt bulversante: ”Abia pot să respir, în timp ce ne croim drum încet prin iarbă, care ne ajunge până la genunchi. E o lume de ruine, un loc fără logică. Uși care se deschid spre nicăieri; un camion ruginit, fără roți, în mijlocul unei întinderi de iarbă verde-închis, cu un copac crescut chiar prin mijlocul lui; bucăți de metal contorsionat lucesc peste tot…aici era un de oraș. Probabil că asta era strada principală…Asta a fost o școală…unele dintre dulapuri rămăseseră acolo deschise…Acum, scările se termină în pământul moale acoperit cu flori de câmp. Mă gândesc la toate picioarele care trebuie să fi trecut pe aici, la toate mâinile mici care deschideau dulapurile, la toate vocile, la zarva și la pălăvrăgeala lor. Mă gândesc cum trebuie să fi fost în timpul atacului, panica, țipetele, fuga, focul.” E ficțiune, dar sunt atît de bine redate imaginile vizuale, încât te trec fiorii citind așa ceva…
Cartea, cu descrierea sălbăticiei și a grupurilor care s-au refugiat și adaptat acolo, formând ”opoziția”, seamănă mult cu o altă trilogie distopică, la care am făcut nu demult recenzie, și anume ”Eve”. Cele două au foarte multe elemente în comun, fiind asemănătoare, dar deosebite în același timp, însă la fel de captivante!
”Dar asta e ceea ce a vrut Alex pentru mine: o cicatrice pe gât, vindecată în mod miraculos, exact ca una reală…ideea că ai un scop. El credea în Rezistență, iar acum cred și eu în ea, pentru el. Și poate că într-o bună zi îl voi revedea. Poate că într-adevăr există rai după moarte. Și poate că e accesibil tuturor, nu doar celor vindecați. Dar, deocamdată, viitorul, la fel ca trecutul, nu înseamnă nimic. Deocamdată, există doar un adăpost construit din mizerii și deșeuri, la marginea unui oraș distrus, dincolo de groapa de gunoi a orașului; și sosirea noastră – flămânzi, pe jumătate înghețați – într-un loc cu mâncare și apă și cu pereți care să ne ferească de vântul sălbatic. Pentru noi, acesta e raiul.”

În planul ”Acum” e din nou printre oamenii ”normali”, operați, dar de această dată sub o identitate falsă, cu cicatricea operației însemnată pe gât pentru acoperire (la fel cum era Alex în primul volum), făcând parte din Rezistență. Suntem martorii emancipării Lenei, a transformării ei din fata inocentă și credulă din primul volum într-o tânără hotărîtă, curajoasă, chiar un pic cinică. ”Încerc să alung amintirea coșmarului meu, gândurile la Alex, gândurile la Hana și la fosta mea școală, să le alung, să le alung, cum m-a învățat Raven. Vechea mea viață nu mai există. Dar și vechea Lena e moartă. Am îngropat-o. Am lăsat-o dincolo de gard, în spatele unui zid de fum și flăcări.”
Și în acest volum avem parte de o poveste romantică, dar protagoniștii se schimbă. Dacă în primul volum Lena este cea încă neoperată și se îndrăgostește de Alex – care refuzase operația și făcea parte din Rezistență, acum facem cunoștință cu Julian, un adolescent încă neoperat – fiind în același timp simbolul aripii tinere a celor ce credeau în necesitatea operației – care se îndrăgostește de Lena, aflată acum de cealaltă parte! Iar Lena, va fi împărțită între amintirea lui Alex și atracția față de Julian…
”Inhalez mirosul pielii lui, proaspăt și lemnos, amestec de săpun și brad. Ne sărutăm încet, blând, pentru că acum avem tot timpul din lume, avem doar timp și spațiu în care să ne cunoaștem liberi și să ne sărutăm căt de mult vrem. Viața mea începe din nou. Julian se trage și mă privește. Își trece un deget peste bărbia mea.
Cred…cred că mi-ai dat-o și mie, zice respirînd greu. Deliria.
Dragoste, îi zic și îl și îl strâng de talie. Spune-o.
Ezită o clipă.
Dragoste, rostește tatonând. Apoi, zâmbește.
Cred că îmi place.”
Cum se va ajunge aici? Cum îl va cunoaște pe Julian și cum va evolua relația dintre ei, vă invit să descoperiți. Avem parte de momente dramatice, suferim alături de unele pesonaje și ne întristăm la dispariția altora, nu lipsesc trădările și răsturnările de situații, dar nici momentele frumoase, încărcate de emoție și pline de semnificații. Și această carte oferă teme de meditație, vom vedea că nici răul, dar nici binele nu sunt absolute și bine delimitate. Fiecare ne oferă nuanțe de gri. În acest sens, am fost neplăcut surpinsă de ”Gunoieri”, care erau neoperați, deci ar fi trebuit să facă parte dintre ”cei buni”. Cu toate acestea, ei reprezintă mărul putred din coș: ”Sunt Invalizi, ca și noi, dar nu ne reprezintă. Noi vrem să dărâmăm zidurile și să scăpăm de operație. Ei vor să dea jos, să ardă tot. Să fure, să măcelărească și să dea foc lumii.” Iar Lena va ajunge prizoniera lor, împreună cu Julian…mai mult nu vă spun, deoarece sper că v-am trezit interesul și veți fi nerăbdători să descoperiți singuri. Vă mărturisesc însă că mi-a plăcut personajul Julian, e foarte credibil și frumos conturat.

pandemonium colajDeviza cărții poate fi ilustrată de un citat scris pe o plăcuță descoperită la un moment dat în sălbăticie: ”Trăiește liber sau mori.”
În final, nu pot decât să spun că sunt nerăbdătoare să citesc ultimul volum al trilogiei -Requiem, cu atât mai mult cu cât la sfârșitul cărții de față avem parte de o surpriză de proporții.
O trilogie inedită, interesantă și captivantă, în care suspansul atinge cote maxime! Dacă volumul trei se va ridica la înălțimea primelor două – iar eu sper că așa va fi – avem de-a face cu o serie de excepție, un must-read pentru fanii genului, surprinzătoare și impresionantă.

 sigla NemiraCartea Pandemonium de Lauren Oliver a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Oli

Regii timpuluiRegii timpului de Laura Nureldin

Editura: Herg Benet
Nr. pagini: 263
An apariţie: 2015

Despre autoare: M-am născut pe 11 octombrie 1979, la Iași, din mamă bucureșteancă și tată sudanez. Despre tata am aflat la 35 de ani că trăiește, deci ăsta ar putea fi următorul meu roman :)
Am scris de când mă știu. Pe pereți, pe hârtie, în desfășurătorul de jurnal, pe blog. Acum, la „bătrânețe”, m-am apucat de scris povești.
Nici studiile, nici funcția nu mă recomanda pentru asta – sunt absolventă de Psihologie și lucrez ca prezentator de știri din 2002. Am început cu Jurnalul în engleză de la Realitatea TV, am continuat cu diverse emisiuni și jurnale la N24, The Money Channel, TVR și Antena 3.
Laura NureldinAm scris Regii timpului în două luni, în engleză, cu viteza medie de două pagini per pahar de vin. De fapt, e o poveste care s-a scris singură; atâta că Mora și Xerxes aveau nevoie de o dactilografă care să le spună istoria. Care să aștearnă pe un blank document felul în care s-au descoperit pe sine, dar și unul pe celălalt. E foarte mișto să termini de scris o carte și, la sfârșit, s-o recitești cu ochi de cititor proaspăt ieșit din transă.
E mișto să fii povestaș, vorba lui Llosa.
Laura Nureldin, povestașă. Mă bucur să vă cunosc.

Această cartea mie mi-a creat o stare de bine, de bună dispoziţie. Prin dialogurile amuzante şi situaţiile haioase am avut senzaţia că nu citesc o carte, ci stau la şuetă cu cea mai bună prietenă şi îmi povesteşte ceea ce i s-a întâmplat.
Laura Nureldin are un stil degajat, jucăuş, un stil relaxant care te cuprinde. Pe tot parcursul cărţii, care apropo se citeşte extrem de uşor, eşti cu zâmbetul pe buze. Autoarea nu foloseşte expresii literare pe care să le cauţi în Dex, se axează pe limbajul nostru cel de zi cu zi, cel din timpul nostru ca şi cum stăm de vorbă la o cafeluţă şi ne spunem poveşti, cu replici pline de umor şi asocieri ale unor lucruri din trecut cu cele din lumea reală a anului 2015.
Cartea este ca o porţie de praf de râs. Deşi întâlnim intrigă, comploturi, crime, nota jucăuşă şi haioasă persistă.
imagine (2)Personajul principal Mora este magnific construit. O tânără plină de umor ce are cuvintele le ea în orice situaţie şi care face deliciul poveştii. Xerxes, marele rege, este la fel de bine creionat, parcă vezi cum stă Maria Sa şi se holbează la un vas de WC din anul 2015, şi se întreabă ce face obiectul, iar cafeaua este o fiertură ciudată.
Dacă vrei să te simţi ca o Şeherezada modernă, să faci naveta între trecut şi prezent-vino în povestea Laurei şi vei simţi că te identifici cu eroina principală.
Vrei să îţi imaginezi ce ai face tu, cel din prezent dacă te-ai trezi teleportat în Persia Antică? Citeşte “Regii timpului” imagine (1)şi afli.
Şi aşa cum bine spune Mora: “Te gândeşti că pleci acasă imediat şi de ce să nu te distrezi un picuţ.“
Citând-o pe eroină situaţia se prezintă aşa:
Care este prima expresie care îţi iese din gură când te trezeşti în alt timp? Clar: Ce pana mea…. :)
Cum reacţionezi când te întâlneşti cu un Mare Rege al Tuturor Lumilor, cel despre care ai citit în cărţile de istorie? Te uiţi la ei şi îţi zici: Ce bunăciune….!!!!!
Eşti prinsă de un eunuc şi dusă la Palat, având cinstea de-a fi candidată la mâna regelui, şi când ajungi acolo eşti condusă într-o încăpere cu un bazin de marmură săpat în podea, plin cu apă fierbinte în care pluteau petale. Ce poţi să gândeşti, tu, fata anului 2015: “Lemn de santal….mentă…mosc…portocală…O s-o iau ca pe un voucher cadou la SPA.”
Sau dacă eşti prinsă fumând o ţigară în grădinile regale: “Isuse, e ca la liceu aici. O ţigară nu pot fuma liniştită fără să vină careva peste mine!”
Şi când însăşi regele te întreabă ce faci? Poţi să-i spui că fumai o ţigară? Cuvântul nici nu există în limba lui, aşa că arunci şi tu vrăjeala cu ierburi pentru linişte. :)
Şi te gândeşti: “Doamne, fac conversaţie cu marele rege persan Xerxes! Tipul care i-a bătut măr pe spartani. Care a cucerit Atena şi care….
Iar când, după ceva evenimente petrecute în Persia Antică, soluţia de-al salva pe Rege este să-i fii regină-ce naiba poţi gândi, decât: “Dacă mi-ar fi spus cineva că un rege superb mă va cere de nevastă, iar eu aproape că voi spune nu, aş fi zis că e nebun. Pe de altă parte, nu tu inel, nu tu îngenunchiat frumos şi, peste toate astea, promisiunea de a fi repudiată-halal cerere în căsătorie.”
Momentul în care Xerxes din cauza programului folosit de teleportare, dar şi al Morei care intervine în salvarea lui de la otrăvire, ajunge în Los Angelesul anilor 2015, face ca situaţia să devină şi mai revigorantă.
Imaginaţi-vă cum Regele Tuturor Lumilor ajunge într-un club şi se holbează la animatoare, iar când i se spune să nu facă ceva ilegal, spre exemplu să accepte de fumat, băut sau înghiţit ceva, că ajunge la pârnaie, el întreabă ce este pârnaie; Răspuns caracteristic eroinei: “Seamănă cu temniţele voastre, dar umblă vorba că mâncarea e cu mult mai proastă.
“Cine ar fi crezut că este atâââât de greu să explici de ce iese apa din perete, că e în regulă să facă pipi într-o urnă de ceramică, aşa cum i-a zis el, şi că deodorantul nu e otrăvitor. Dacă Alex nu găseşte o cale să repare chestia asta, m-am scos: o să fiu dădaca unei belele, Una regală.”
Acesta este personajul Mora şi o mică părticică din ceea ce este scris în carte.
Credeţi-mă că astfel de gânduri, replici, asocieri, sunt la tot pasul şi povestea devine din ce în ce mai spumoasă.
Nu am să detaliez prea multe, cert este că, Mora eroina principala, se va implica în viaţa socială a Persiei Antice, va fi o regina atipică. Căsătoria lor care iniţial se credea a fi una formală (să dejoace planurile de uneltire ale criminalilor) va deveni una cât se poate de serioasă, deşi cei doi trăiesc efectiv în timpuri diferite. Există dragoste dincolo de timp?
Cum vor rezolva problema? Citiţi şi veţi afla! Sau poate nu? Mai avem continuare? Poate cu alte personaje? Va fi un fel de 1001 de nopţi? Autoarea ştie….. :)
Evenimentele sunt multe, nu te plictiseşti, iar eu nu pot decât să fiu extrem de încântată că am citit asemenea carte. Simplă, dar atât de uriaş de binefăcătoare sistemului meu nervos, deconectându-mă pentru ceva vreme de la cotidianul stresant.
Să fim în ton cu ceea ce scrie Laura în biografia ei, spun şi eu: E mişto să fii cititoraş şi să te delectezi cu o poveste scrisă de o povestaşă.

9,5 puncte/10

Editura_Herg_BenetCartea Regii timpului de Laura Nureldin a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Iasmy

by -
12

Omul pictat de Peter V. BrettOmul pictat de Peter V. Brett

Titlul original: The Painted Man
Traducere: Ana-Veronica Mircea
Editura: Nemira
Colectia Nautilus
Anul apariţiei: octombrie 2014
Nr. de pagini: 640
Gen: Fantasy
Seria The Demon Cycle: 1. Omul pictat – The Painted Man ( 2008); 2. Sulița deșertului – The Desert Spear (2010) ; 3.The Daylight War (2013); 4. The Skull Throne (2015) ; 5. The Core

Omenirea a ajuns prizoniera unor creaturi ivite din adâncurile pământului când apune soarele, care distrug tot ce le iese în cale până în zori. Atunci soarele le alungă în văgăunile din care au apărut.
Se întunecă și cei câțiva supraviețuitori se ascund în spatele unor simboluri magice, a căror putere se pierde în negura timpurilor. Anii trec, satele sunt din ce în ce mai departe unul de altul și demonii își continuă atacurile. Un mesager îl învață pe Arlen că frica e cel mai mare rău din lume. Leesha e distrusă din cauza unei minciuni. Destinul lui Rojer se schimbă pentru totdeauna grație unui drumeț care poposește în oraș. Dar toți trei visează la o lume în care oamenii nu se vor mai ascunde în spatele zidurilor și simbolurilor magice.

Peter V. Brett s-a născut pe 8 februarie 1973 şi a crescut, după cum el însuşi povesteşte, cu o dietă neîntreruptă de romane fantasy şi benzi desenate. A scris povestiri fantasy de când se știe. În 1995 a primit de la Buffalo University o diplomă de licențiat în literatură engleză și istoria artei, apoi și-a petrecut un deceniu activând în domeniul farmaceutic, înainte de-a se întoarce la pasiunea lui. Locuiește în Brooklyn, împreună cu soția, fiica și două pisici. În 2008 a publicat The Painted Man (Omul pictat, Nemira, 2014), primul volum din seria The Demon Cycle, care cuprinde cinci volume.

De scriitorul Peter V. Brett am aflat acum un an, dar fără nici un motiv anume am evitat să îi citesc cartea. E drept că o adăugasem în lista de cărți pe care voiam să le cumpăr sau să le citesc cândva, însă amânam momentul. Până la urmă, a ajuns la mine un exemplar. Mă credeți că am început lectura parcă montată să nu-mi placă cartea, decisă să-i găsesc defecte? Eram sceptică tocmai din cauza prea multor păreri pozitive. Așa că am încercat să îi vânez punctele slabe. Eram puțin nemulțumită că nu există o hartă sau un index să mă ajute mai bine să vizualizez întregul ținut sau să mi se explice ce înseamnă anumiți termini. Începutul mi se părea puțin cam greoi și așteptăm să văd o acțiune ceva mai alertă. Dar încercările mele au eșuat! Până la urmă, am fost prinsă în mrejele Omului pictat!
Mi-a fost foarte ușor să mă atașez de personajele principale – Arlen, Leesha și Rojer. Având în vedere că acțiunea romanului se desfășoară pe o perioadă lungă de timp ( 318-333 DÎ – După întoarcere), am văzut cum au evoluat de la niște copii vulnerabili, maturizați mult prea devreme, la niște tineri curajoși, dornici să își ajute semenii. M-am trezit că-mi place intriga cărții, stilul lejer al autorului, pasiunea acestuia pentru descrierile ample. Iar faptul că povestea a fost pigmentată cu puțin romantism nu a făcut decât să dea un plus de savoare acestei cărți.

Romanul “Omul pictat” este structurat în patru părți, acțiunea având loc într-o lume parcă desprinsă din perioada medievală, povestea fiind spusă din perspectiva a trei personaje: Arlen Bales din Pârâul lui Tibbet, Leesha din Văiuga Tăietorului de Lemne și Rojer din Podul Peste Fluviu.
Omenirea se confruntă de foarte mulți ani cu niște creaturi malefic – miezingi – demoni ai focului, lemnului, pietrei, nisipului, apei și vântului. Aceștia ies din pământ (Miez) la apusul soarelui, atacă oamenii, se hrănesc cu ei și distrug tot ce le ies în cale. Nu există armă care să-i omoare, doar razele soarelui îi alungă în văgăunile din care au apărut. Sunt ținuți la distanță de niște simboluri magice numite glife. Oamenii sunt atât de înspăimântați de miezingi încât nu mai au curajul să lupte contra lor, preferând să se baricadeze în case sau adăposturi protejate de glife. Singurii care mai luptă împotrivă lor sunt Mesagerii, cei care călătoresc dint-o localitate în alta ducând mesaje și tot felul de produse.
omul pictat 1Înainte de a intra în subiectul cărții, am să vă povestesc începutul conflictului dintre oameni și demoni. A existat o vreme în care oamenii trăiau în echilibru cu aceștia. Acei ani timpurii sunt numiți Epoca Ignoranței. Pe atunci nu existau atât de mulți demoni și nu puteau să ucidă pe toate lumea. Oamenii au învățat cum să ascundă de ei hrana și animalele și cum să se ferească din calea lor. Au trăit cum au putut până a apărut scrisul și nu peste mult timp au descoperit că unele scrieri, glifele, îi țineau pe miezingi la distanță. Când oamenii au ajuns să-i atace, aceștia au ripostat în forță și astfel a început Primul Război cu Demonii și odată cu el a început Epoca Izbăvirii. Izbăvitorul era un bărbat împuternicit de Ziditor să conducă armatele și cu el în frunte, oamenii au câștigat.
Pe măsură ce și-au îmbunătățit magia și tactica, oamenii au început să trăiască mai mult și numărul lor a crescut în timp ce demonii și-au încetat aparițiile. Nopțile se scurgeau una după alta, fără niciun semn din partea lor. Mulți credeau că aceștia au renunțat la luptă, așa că armatele au început să se împrăștie. Dar odată cu dispariția dușmanului comun, oamenii au început să se lupte între ei. A izbucnit războiul și ambele părți l-au chemat pe Izbăvitor să le conducă. Însă acesta a preferat să le întoarcă spatele și a părăsit ținutul, în vreme ce armatele mărșăluiau una împotrivă alteia și pământul cădea pradă haosului.
Epoca Izbăvirii a luat sfârșit și a început Epoca științei. Oamenii au uitat de magie. Au uitat de miezingi. Aceștia ajunseseră între timp să se înmulțească și într-o noapte s-au înălțat din Miez și au nimicit orașe întregi. Si așa a început Epoca Distrugerii și odată cu ea a început Al Doilea Război cu Demonii care a durat mulți ani. Fără Izbăvitor oamenii nu se puteau măsura cu miezingii și au fost măcelăriți. Vechea știință nu le-a mai fost de niciun folos. Dar au găsit salvarea în poveștile considerate cândva fantezii și superstiții. Au început să deseneze în țărână simboluri, împiedicând demonii să se apropie. Glifele străvechi încă mai aveau putere, dar numai Mesagerii se mai încumetau să țină piept demonilor. Însă toți asteaptau reapariția Izbăvitorului.
Revenind la povestea din prezent, facem cunoștință cu Arlen, un băiat care locuiește împreună cu părinții în Pârâului lui Tibbet. Deși înspăimântați de desele apariții ale demonilor, aceștia s-au decis să plece la Pârâul din Pădure, alt sat distrus de miezingi, ca să le dea satenilor o mână de ajutor. Ajunși în respectivul loc, asistă la o scenă parcă apocaliptică – case mistuite de flăcări, cadavre peste tot, iar supraviețuitorii s-au ascuns pe unde au apucat, așteptând și ei sfârșitul.
„Supraviețuitorii unui atac al demonilor aveau un fel al lor de a muri la scurt timp după aceea. Nu toți, și nici cei mai mulți, dar destul de mulți. Unii își luau singuri viața, iar ceilalți priveau pur și simplu în gol și refuzau să mănânce și să bea până când se prăpădeau. Se spunea că unui atac al demonilor nu-i supraviețuiai cu adevărat decât dacă trecea un an și-o zi.”

omul pictat 3Aici ajunge să facă cunoștință cu Mesagerul Ragen care îi povestește despre cele cinci Orașe Libere (Miln, Angiers, Lakton, Rizon și Krasia) și despre modul cum numeroși Mesageri își petrec întregul timp al uceniciei străduindu-se să stăpânească meșteșugul glifelor. Arlen se simte din ce în ce mai atras de ideea să ajungă și el într-o zi Mesager, să lupte contra demonilor. Este sătul să vadă lașitatea atâtor oameni speriați care nu vor să mai riposteze.
Dar vine noaptea în care satul este din nou atacat de miezingi, iar mama băiatului este prinsă în gherele unui demon al focului. Cum tatăl stătea ca împietrit privind scena, Arlen își face curaj și fuge în curte ca să-și salveze mama. Reușește, dar rănile acesteia s-au infectat extrem de mult, iar singura salvare ar putea veni numai din partea unei Culegătoare de Ierburi, bătrâna Mey Friman. Însă acesta locuiește la marginea Pășunii însorite, la două zile distranta de satul atacat.
Ajung la un moment dat să stea peste noapte în casa unui bărbat pe nume Harl, iar aici Arlen descoperă că tatăl lui i-a decis deja viitorul, mai precis, Renna, fiica mai mică a lui Harl îi este promisă. Mai rău este că Ilain, fiică cea mare a lui Harl, încearcă să-i ademenească părintele, spunându-i că în caz că îi moare soția, ea o poate înlocui. Din păcate, mama băiatului moare în acea noapte, iar în urma celor descoperite mai devreme, Arlen fuge în lume.
Salvat din calea demonilor de Mesagerul Ragen, băiatul ajunge în Miln, unul dintre Orașele Libere și să angazeaza pentru următorii șapte ani că ucenic la un Glifar, Maestrul Cob. Leagă o relație de prietenie cu Mery, fiica Veghetorului Ronnell, iar când ajunge la vârsta de 16 ani, își dă seama că este îndrăgostit de fată. Deși Mery are gânduri de măritiș cu Arlen, băiatul este decis să ajungă Mesager, lucru pe care nu-l dorește și Mery, așa că ei ajung să se certe.

„-Am crezut că te poți schimba. Am crezut că poți scăpa de iluzia că ești cumva prins în cursă, că trebuie să-ți riști viața ca să te eliberezi. Am crezut că mă iubești!
– Te iubesc, zise el.
– Dar nu destul de mult ca să renunți la ideea asta, ripostă ea atunci (…;) La asta vrei să mă condamni? Nopți fără somn, de una singură, neștiind dac-o să te mai întorci vreodată intrebandu-mă dacă ești cumva mort sau dacă n-ai întâlnit vreo curtezană în alt oraș?”

Nimic nu-l poate opri pe Arlen să plece în lume, cu hotărârea nestrămutată de a fi Mesager.

Între timp, în Văiuga Tăietorului de Lemne, își duce traiul Leesha, o tânără foarte frumoasă care îi este promisă lui Gared Cutter, cel mai chipeș băiat din sat. Din păcate, băiatul răspândește minciuna că s-ar fi culcat cu ea și în felul acesta ajunge să fie bârfită de săteni. La aflarea veștii că Leesha s-a decis să nu se mai căsătorească cu Gared, mama ei (o femeia care își înșeală soțul chiar cu tatăl lui Gared și care în trecut s-a culcat cu o mare parte dintre bărbații din sat) îi aplică o corecție care pe mine m-a îngrozit!

„-Nu mă mărit cu el, spuse. E-un mincinos, și n-o să-l iau de bărbat.
-Asta rămâne de văzut, zise Elona, scoțându-și cingătoarea. Era o fâșie groasă de piele, cu catarama de metal, pe care o purta întotdeauna lăsând-o să-i atârne în jurul taliei. Leeeha se gândea că și-o punea numai ca să-i fie la-ndemana când voia s-o bată.Urlă când catarama îi sfâșie rochia și spatele. Elona își roti din nou brațul, și Leesha, disperată, se aruncă asupra ei. Când se rostogoleau amândouă pe podea, auzi ușa deschizându-se apoi glasul lui Steave. Elona profită de distragerea atenției, trăgându-i fiicei ei un pumn în plină față. Apoi sări cât ai clipi în picioare, și cureaua căzu din nou ca un bici asupra lui Leesha, smulgându-i de pe buze alt țipat.”

Dorind să scape de bătăile mamei, Leesha fuge la singura femeie care ar putea s-o ajute, bătrâna Culegătoare de Ierburi, Bruna. Aceasta acceptă să o ia ca ucenică pentru următorii șapte ani și astfel i se împlinește dorința cea mai aprigă, aceea de a-și ajuta semenii. Imediat de cum își termină anii de ucenicie pleacă într-un dintre Orașele Libere, Fortul Angiers, ca să-i de-a o mână de ajutor Maestrei Jinzell, o fostă ucenică a Brunei. Iar peste câtva timp ajunge să-l cunoască pe Rojer, un băiat care și-a pierdut părinții pe când avea doar trei ani, omorâți de miezingi. Crescut de cel care l-a salvat de la moarte, Saltimbancul Arrick, băiatul ajunge extrem de apreciat pentru talentul lui de a cânta la scripcă.

Destinele celor trei tineri, Arlen, Leesha și Rojer se vor intersecta la un moment dat, dar care să fie motivul pentru care ei ies în evidență față de alți oameni? Cine este de fapt Grifatul – Omul pictat? Vă las pe voi să aflați.

“Omul pictat” s-a dovedit o lectură palpitantă și interesantă, plină de acțiune. Recomand cartea tuturor celor care indrăgesc genul fantasy. Aveți ocazia să întâlniți personaje de neuitat, scene palpitante, unele chiar șocante, multe intrigi, trădări, dragoste și foarte multă magie.
În inima lui, știa că, acum, când avea de ales, nu mai putea sta niciodată în locul sigur din spatele glifelor sale, lăsându-i să danseze liniștiți. Dar cine avea să-i fie alături, să lupte împreună cu el? Însă nu înţelesese că frica putea lua mai multe forme. Fiindcă, în ciuda încercărilor de a dovedi contrariul, pe el îl îngrozea gândul că era singur. Avea nevoie de cineva, de oricine, care să creadă în ceea ce făcea el. De cineva împreună cu care să lupte şi pentru care să lupte.”

9,7 puncte/10

sigla NemiraCartea Omul pictat de Peter V. Brett a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Alina

by -
10

Mă numesc Salma de Fadia FaqirMă numesc Salma de Fadia Faqir

Titlul original: My name is Salma
Traducere: Ilinca – Smărăndița Șchiopu
Editura: Leda
Număr pagini: 302

Mă numesc Salma este cea de-a treia carte a autoarei de origine iordaniană Fadia Faqir și este un semnal de alarmă referitor la viața dusă de femeile de origine musulmană într-o societate dominată de bărbați.
Salma este o tânără păstoriță de origine benduină, care trăiește alături de familia sa în Hima, pe malul râului Exe. Viața ei liniștită avea să se schimbe, când l-a întâlnit pe Hamdam, la râu. S-a îndrăgostit; fapt ce a dus la încălcarea legilor sacre ale triburilui, rămânând însărcinată în afara căsătoriei.
Pentru a fugi din calea morții și a răzbunării neamului său, Salma se va refugia în închisoarea tribului, unde va naște o fetiță, pe Layla, care îi va fi luată și dusă la orfelinatul pentru copii nelegitimi.
Nici închisoarea, nici legea nu este de partea Salmei, astfel că pentru a fi în siguranță trebuie să renunțe la originea ei benduină și să devină cetațean britanic. Datorită unei măicuțe misionare, imigrează în orașul Exeter, unde se pregătește să înceapă o viață nouă.

Deși se pricepe foarte bine la croitorie, Salma nu este văzută bine de oamenii blonzi datorită culorii pielii. Are o nouă identitate, Sally Asher, dar din păcate originile nu îi pot fi ascunse sub aspectul britanic.
Greu la început, Salma reușește să se angajeze ca și croitoreasă la un butic și își va lua chirie în casa unei bătrâne bețive, Liz, unde este văzută ca fiind o servitoare indiancă. Noua viață nu i-o ascunde pe cea trecută, astfel că Salma este bântuită în fiecare nopțile de chemarea fiicei sale chiar dacă serile și le petrecere în diverse cluburi, încercând să se adapteze la noul stil de viață.
Sunt multe schimbări de care Salma are parte de-a lungul transformării într-o britanică veritabilă și face nenumărate eforturi pentru a supraviețui într-o societate în care este respinsă. Își ia două slujbe și pentru a-și spăla păcatele se agață de fiecare bărbat care îi dă atenție, însă își dă seama că nu este decât o dorință în ochii britanicilor.
Se înscrie la facultate tocmai pentru a stăpâni mai bine limba engleză dar acolo va avea parte de o schimbare majoră a vieții ei. Profesorul ei de literatură, John, îi află în cele din urmă trecutul și ajung să se căsătorească și să aibă un băiețel împreună. Noul ei fiu nu îi va alunga dorul de fetița lăsată în Hima, fapt ce o determină pe Salma să se întoarcă în trecut pentru a o căuta.
Are de ales între a fi fericită cu noua ei familie și a risca să moară încercând să ajungă la Layla.
Ceea ce o așteaptă când se reîntoarce acasă puteți afla doar dacă citiți cartea Mă numesc Salma și înfruntați alături de protagonistă legile făcute de bărbați într-un secol unde femeile erau tratate ca fiind simple sclave.

Fadia Faqir a scris o capodoperă din punctul meu de vedere și a scris-o atât de bine încât alternează trecutul cu prezentul și înțelegi mai bine acțiunea care se desfășoară în carte. Mi-au plăcut emoțiile transmise printre rânduri și legătura pe care ți-o creezi ușor cu personajele. E o carte ușoară dar cu impact major asupra cititorului.
Scriu ca să depun mărturie și să fac dreptate. Scriu ca să exorcizez temerile oamenilor. Scriu în încercarea zadarnică de a-mi insufla mie însămi curaj. Drumul a fost și mai este încă lung, cu multe opreliști, dar fără opriri, însă, totodată, plin de recompense și de surprize plăcute. ”

Autor: Măli

by -
9

”Miezul nopții este un loc singuratic” este un roman gotic modern, un thriller cu accente de horror, plin de suspans, care te ține în priză de la începutul până la sfârșitul cărții

Miezul noptii este un loc singuratic de Barbara ErskineMiezul nopţii este un loc singuratic de Barbara Erskine

Editura VALDO
Nr. pagini: 459
Traducere: Petrea Alexandra
Titlul original: Midnight is a Lonely Place
An apariție în România: 1995

Barbara Erskine este autoarea romanelor de succes Lady of Hay (1986), House of Echoes (1996), Kingdom of Shadows (1988), Midnight is a Lonely Place (1994), Child of the Phoenix (1992), The Darkest Hour (2014), romane ce tratează cele două teme preferate ale sale – istoria și supranaturalul. Este licențiată în istorie medievală la Universitatea din Edinburgh și locuiește cu soțul și cei doi fii pe coasta sălbatică din Essex, unde se petrece acțiunea din ”Miezul nopții este un loc singuratic”.

”Miezul nopții este un loc singuratic” este un roman gotic modern, un thriller cu accente de horror, plin de suspans, care te ține în priză de la începutul până la sfârșitul cărții. Autoarea reușește să intrige cititorul încă de la prima pagină. În prolog aflăm despre un triunghi amoros de acum peste două mii de ani. Ulterior vom descoperi ce relevanță are acesta în prezent.

”Femeia zâmbi. Privea cerul prin frunzișul stejarului fremătător și era mulțumită. Lumea parcă se redusese la micul luminiș din ținutul pustiu. Uitase de copil și de soț. Pentru acest bărbat din brațele ei era pregătită să riște sa-i piardă pe amândoi; da, era gata să-și piardă casa, poziția socială și chiar viața.
Bărbatul se mișcă, se ridică într-un cot și se uită la ea. Avea o față lipsită de expresie, iar ochii lui argintii priveau fără să vadă.
– Claudia…, șopti el din nou.
Își așeză fața între sânii ei. Parcă murise puțin; da, era moartea pe care o căuta orice bărbat, moartea care urma actului sexual. Zâmbi și își trecu mâna prin păr. O țintuia acolo, sărutând-o pe obraji și pe pleoape. Oare ce ar spune soțul acestei femei, un fiu al Romei, un ofițer al legiunii, dacă ar afla? Ce-ar face dacă ar ști că soția lui are un amant și că amantul este un prinț druid?”

Colaj 1

Acțiunea cărții se petrece în zilele noastre în Marea Britanie. Kate Kennedy era o scriitoare specializată în biografiile personalităților. Cartea ei despre Jane Austen avusese un succes fulminant, cele mai importante cotidiene grăbindu-se să îi ia interviuri și fusese invitată să facă turul bibliotecilor și librăriilor. Cu acest prilej îl cunoscuse pe Jon Bevan, considerat a fi unul dintre cei mai străluciți poeți și scriitori din generația tânără. Între cei doi fusese dragoste la prima vedere și se mutaseră împreună în apartamentul lui Jon. Până la lansarea noii lui cărți, Kate îl susținuse financiar pe Jon din încasările cărții ei, timp în care adunase material pentru noua ei carte, biografia lui Byron. Când, în sfârșit, Jon reușise să își lanseze noul lui roman, Kate își terminase munca de cercetare și era gata să se apuce de scris. Din acest motiv a izbucnit și prima lor ceartă serioasă. Jon se aștepta ca ea să îl însoțească în turneul de lansare a cărții în America, dar Kate îl refuză, justificând că trebuie să înceapă lucrul la noua ei carte pentru a o termina la timp. Din păcate, Jon fusese atât de sigur că ea îl va însoți încât subînchiriase apartamentul pe perioada cât urma să se desfășoare turneul. Kate se trezește fără un apartament în care să stea și o rezervă foarte mică financiară, iar Jon îi spune că nu poate să îi restituie împrumutul decât după campania de lansare.

Soluția vine de la prietenul ei, Bill. Acesta avea o cabană într-o zonă izolată și liniștită, în Essex. Îi spune că vecinii lui, familia Lindsey, au o cabană apropiată de a sa, pe care doresc să o închirieze pentru șase luni la un preț rezonabil. Kate este mai mult decât încântată să accepte aranjamentul. Însoțită de Bill, ajunge la Essex unde este cucerită imediat de cabana unde urma să lucreze și face cunoștință cu proprietarii, Diana și Roger, și cei trei copii ai lor: Greg, de douăzeci și opt de ani, de aceeași vârstă cu Kate, Alison, de cincisprezece ani și Patrick de șaptesprezece ani.

Greg era pictor și nu era încântat de sosirea lui Kate, întrucât cabana îi servea ca atelier de lucru. Era hotărât să o determine pe aceasta să plece, de aceea îi servește o poveste că în zonă bântuie fantome. Kate își dă seama de tertipurile lui și îi răspunde nonșalantă că fantomele sunt benefice actului de creație.

Patrick era pasionat de computere, iar Alison era pasionată de arheologie. Găsise în zonă, pe pământurile lor, un mormânt îngropat sub o dună de nisip. Plină de entuziasm, făcuse mai multe săpături și descoperise câteva obiecte antice. Reușește să își înduplece părinții să nu anunțe muzeul până nu va termina ea munca de cercetare pentru un articol la școală.

În ciuda micilor dispute cu Greg, Kate se simte foarte bine alături de noii ei vecini, iar în cabana foarte confortabilă și liniștită își găsește inspirația necesară scrisului.

Curând însă, fenomene tot mai ciudate încep să apară. Din când în când, Kate simte în cabană o pală de răceală neobișnuită, percepe mirosuri neobișnuite, de pământ proaspăt sau de parfum de iasomie, se aud zgomote stranii, în mai multe locuri apar urme de nisip, viermi și muște, iar un lanț de argint pe care Kate îl găsise la mormânt și îl luase pentru a-l preda la muzeu îi dispare din cameră. Kate este convinsă că Greg este autorul acestor farse pentru a o înfricoșa și a o determina să plece. Se va convinge însă că acesta era complet nevinovat, iar lucrurile erau mult mai grave. În timp ce scria la carte, apar din senin câteva cuvinte inserate într-un paragraf: ”Fie ca zeii eternității să te blesteme, Marcus Severus Secundus, și să-ți aducă sufletul și trupul putrezit în fața judecății, pentru ce ai făcut astăzi…”

Kate realizează că toate aceste fenomene au o legătură cu mormântul descoperit de curând. Mânată de un impuls irezistibil, se duce acolo, unde o găsește pe Alison într-o stare de transă, rece ca gheața. O aduce la cabană și reușește să o scoată din starea în care se afla, moment în care Alison o imploră să nu o lase singură.

”- De ce crezi că nu ești în siguranță? o întrebă ea blând. Ce s-a întâmplat? Nu vrei să îmi spui?
La început, crezu că Alison n-o auzise, dar fata deschise ochii încet.
– Sunt liberi, șopti ea.
Își încleștase degetele reci ca gheața cu o forță surprinzătoare de mâna lui Kate.
– I-am eliberat.”

Pe cine oare eliberase? Ce se întâmplase în urmă cu două mii de ani? Cine erau fantomele și ce urmăreau fiecare?

Lucrurile o iau complet razna, apare și prima victimă, telefonul se întrerupe din senin, mașinile nu mai pornesc, iar Kate, familia Lindsey și vecinii lor aflați în imediata apropiere se trezesc complet izolați și siliți să lupte pentru propria lor viață cu spirite dezlănțuite, încercând să descifreze blesteme străvechi în timp ce ura, gelozia, pasiunea, răzbunarea și dragostea pătimașă răzbat prin negura timpurilor.

Cartea este bine scrisă, reușește să te țină în tensiune pe tot parcursul acțiunii, creând o atmosferă terifiantă și apăsătoare, care îți dă fiori reci pe șira spinării. Mi-au plăcut detaliile istorice introduse în carte – ocupația romană, tradițiile și obiceiurile triburilor celtice, credința în zei și sacrificiile umane, iar partea de supranatural și poltergeist este și ea prezentă din plin.

Există personalități renumite, care susțin că poltergeist sunt de fapt spirite fără trup care se hrănesc din energia emoțională a oamenilor. Adolescenții manifestă un surplus în această privință. Cine crede într-una din aceste teorii, trebuie să creadă de asemenea că forțele puse în joc sunt puternice, suficient de puternice ca să dea foc, să miște obiecte fizice și să prezinte fenomene tangibile, cum ar fi pământul și viermii care tot apar pe aici…”

Am remarcat ideea că forțele malefice se servesc de sentimentele negative ale oamenilor, cum ar fi frustrarea, ura, gelozia, pentru a-și îndeplini scopurile, iar calea pentru a le putea învinge este de a te servi de sentimentele pozitive, cum ar fi dragostea.

”Trebuia să lupte împotriva străinului din capul său. Să lupte prin dragoste. Dragostea care depășește spațiul și timpul.”

”Iubirea va triumfa întotdeauna asupra urii. În cele din urmă.”

Colaj 2

Autor: Tyna

by -
9

O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell

Titlu original: Nineteen Eighty-Four
Traducere: Mihnea Gafița
Editura Polirom
Colecția Top 10+
Număr pagini: 348
Anul apariției: 2012
Nota mea 8/10

George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) s-a născut în 1903 în India şi a murit de tuberculoză, la Londra, in 1950. Orwell a studiat la Eton între 1917 si 1921, publicând în diferitele reviste ale colegiului, iar între 1922 şi 1927 s-a angajat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene din Birmania, experienţa pe care a reconstituit-o mai târziu în George-Orwellromanul Zile birmaneze (1934). Prima sa carte, Fluierând a pagubă prin Paris şi Londra (1933), este o relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor câţiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa. Printre roma­nele sale din anii ’30 se numără O fată de preot (1935),  Aspidistra să trăiască!(1936) şi O gură de aer (1939), dar adevărata recu­noaştere i-au adus-o alte două proze-repor­­taj: Drumul către Wigan Pier (1937) şi Omagiu Cataloniei (1938). Între 1943 şi 1945, ca director literar la Tribune, a publicat numeroase articole literare şi politice, colaborând în acelaşi timp la Observer şi la Manchester Evening News. Fabula politică Ferma Animalelor (1945) şi distopia O mie nouă sute optzeci şi patru (1949) sunt cele mai populare romane ale lui Orwell şi au fost traduse în intreaga lume.

Protagonistul acestei cărți este Winston Smith, unul din locuitorii Londrei, capitală a Oceaniei și sediu central al unui regim totalitar bazat pe cultul Fratelui cel Mare. Oamenii sunt în permanență spionați de tele-ecrane, de microfoane ascunse. Mâncarea este limitată, îmbrăcămintea la fel, condițiile de trai nu sunt printre cele mai bune. Nu ai voie să iubești, să George-Orwell-1984gândești prea mult, căci astfel ai putea pune în pericol regimul politic. Cine nu respectă legea dispare și este torturat, de multe ori chiar omorât. Cele trei lozinci ale Partidului sunt:
,,RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANȚA ESTE PUTERE”
Winston ia decizia neînțeleaptă de a ține un jurnal în care scrie tot ce-l deranjează referitor la Partid. Și-ar dori să aibă libertatea de a gândi, de a-și exprima părerile, de a fi el însuși. De asemenea, este deranjat de permanentă modificare a trecutului, evident, după voia Partidului. Astfel multe persoane, despre care știe cu siguranță că au existat, sunt șterse din documente și din amintirile oamenilor, iar evenimente care practic au avut loc, teoretic nu s-au petrecut.
,,Nu-și poate reprima un sentiment asemănător cu panica. Este absurd, din moment ce scrierea acestor cuvinte anume nu e cu nimic mai primejdioasă decât actul în sine de a-și ține un jurnal; dar, în prima clipă, îi vine să smulgă paginile irosite și să renunțe cu totul la proiectul pe care și l-a propus. Și totuși, nu face așa ceva, fiindcă știe că nu are niciun sens. Fie că scrie JOS FRATELE CEL MARE, fie că nu scrie, este totuna. Fie că își ține jurnalul în continuare, fie că-l lasă baltă, este același lucru. Poliția Gândirii tot o să pună laba pe el. A comis deja – ar comite-o oricum, chiar dacă n-ar scrie niciodată pe hârtie – crima esențială care le conține în ea pe toate celelalte. Crimăgîndit, așa se numește. Crimăgînditul nu este ceva ce poți ascunde la infinit. Te poți eschiva cu succes o vreme, poate chiar câțiva ani, dar mai devreme sau mai târziu, tot pun ei laba pe tine.”
,,Dacă Partidul poate să-și bage mâinile până la coate în trecut și să afirme, despre cutare sau cutare eveniment: nu a avut loc niciodată – oare nu este chestia asta mai înfricoșătoare și decât tortura și chiar decât moartea?”
El crede că ,,dacă există vreo speranță, ea stă în proli”. Prolii reprezintă clasa socială cea mai de jos, a muncitorilor, a săracilor, a celor lipsiți de educație, cultură. Aceștia și animalele nu sunt nevoiți să respecte legea. Winston și-ar dori ca numeroșii proli să se revolte, însă aceștia nu au asemenea planuri, fiind mulțumiți de viața simplă pe care o duc.
Protagonistul nostru dorește să afle mai multe despre perioada dinainte de revoluție, de viața politică care a luat sfârșit în anii ’50. Încearcă să afle mai multe lucruri cutreierând mahalalele prolilor. Descoperă un anticariat care pare să ascundă o fărâmă a unui alt trecut. La etajul magazinului se află o încăpere mobilată, nelocuită, lipsită de tele-ecran, pe scurt: RAIUL PE PĂMÂNT.
,,Cum ține lampa în sus, ca să lumineze cât mai mult din cameră, și la lumina palidă și caldă, încăperea i se pare lui Winston ciudat de atrăgătoare. Prin minte îi trece un gând nebunesc – probabil că nu i-ar fi prea greu să închirieze camera asta pentru câțiva dolari pe săptămână, dacă îndrăznește să-și asume riscul. Dementă idee, imposibilă, care trebuie abandonată de cum ți-a venit; dar camera a trezit în el un fel de nostalgie, ceva atavic. I se pare că știe exact cum este să stai într-o cameră ca asta, pe un fotoliu, lângă foc, cu picioarele pe grătarul căminului și cu un ceainic pe trepied, cu totul singur, cu totul liniștit, fără să te supravegheze nimeni, fără o voce care să te urmărească, fără nici un zgomot, afară de fluieratul ceainicului și de ticăitul prietenos al ceasului.”
El suspectează o tănâră brunetă, Julia, că l-ar urmări, crezând că aceasta lucrează în secret pentru Poliția Gândirii. Într-o zi cei doi se întâlnesc, ea se împiedică și cade. El o ajută să se ridice și îi este strecurat în palmă un bilețel pe care scrie: ,,Te iubesc!”. Smith e confuz și încetul cu încetul încep să se cunoască, stau de vorbă, având grijă să nu atragă suspiciunile celorlalți. Între cei doi se înfiripă, în taină, o poveste de iubire. Camera de la etajul anticariatului devine locul în care ei dau frâu liber sentimentelor.
,,Winston mai rămâne în pat câteva minute. S-a întunecat aproape de tot. Se întoarce către lumină și se uită la presse-papiers-ul de sticlă. Ce i se pare nemaipomenit la el nu este bucățica de coral dinăuntru, ci chiar interiorul sticlei. Are, așa, cumva, ca o adâncime a ei proprie, și totuși este transparentă ca aerul. Suprafața sticlei îi sugerează bolta cerului, care închide în ea o lume minusculă, dar un univers complet. Are sentimentul că ar putea încăpea în universul respectiv și el însuși, și patul de mahon, și măsuța, și ceasul demodat, și gravura de oțel – chiar și press-papiers-ul însuși. Bucata de sticlă simbolizează camera în care se află, iar bucățica de coral – viața Juliei și a lui, fixate în miezul cristalului ca într-o eternitate.”
Winston și Julia se alătură Frăției, o alianță secretă ce se opune Fratelui cel Mare. Însă sunt trași pe sfoară și ajung să fie despărțiți și torturați de Partid, altfel zis ,,vindecați” mintal, pentru a fi capabili să se supună, fără ezitare, ideilor acestuia. Julia se ,,vindecă” mai repede, însă Winston e mai încăpățânat, știe ce și cum, însă nu înțelege de ce. După ani întregi ajunge să renunțe la sentimentele față de Julia și să-l iubească pe Fratele cel Mare. Mai multe detalii nu vă dau, vă las pe voi să le descoperiți 
,,Deocamdată, ridică ochii tulburi către figura enormă. Patruzeci de ani i-au trebuit ca să priceapă ce fel de zâmbet se ascunde în spatele mustății negre, late de un metru. Ah, ce ticăloșie făcuse și ce pierdere fusese pentru el să nu înțeleagă atâta timp! Ah, cu câtă încăpățânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor! Două lacrimi cu iz de gin i se preling de o parte și de alta a nasului. Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârșit. A câștigat bătălia cu el însuși. Îl iubește pe Fratele cel Mare!”
Cu acest roman pe care l-aș încadra în categoria SF-ului anilor ’40-’50, Orwell mi–a făcut o impresie bună. La timpul respectiv, nazismul lua sfârșit, iar comunismul era în plină ascensiune și cred că a fost inspirat de aceste regimuri non-democratice. Scriitura mi s-a părut excelentă, ca și mesajul, de altfel. Lupți ce lupți împotriva sorții, însă spre binele tău, lasă lucrurile să-și urmeze cursul. Odată ș-odată va răsări soarele și pe strada ta!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

targulcartii.ro

Cartea O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell este oferită pentru recenzie de TârgulCărții.ro. Cartea poate fi comanda de pe librăria/anticariat online www.targulcarti.ro. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei/anticariatului online urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Cosmin

by -
10

Zona-zero_Lavinia-CalinaZona zero de Lavinia Călina

Titlul original: Zona zero
Editura: Herg Benet
Anul apariţiei: 2015
Număr de pagini: 236

RECENZIE CITITOR
Prezentare carte

De această tânăra autoare am auzit de la o foarte bună prietenă care a citit, dacă nu mă înşel …şi recenzat ”Copiii întunericului” volumul 1 din seria ”Neamul Corbilor”.
M-a ispitit, aşa că, la Gaudeamus 2015 am cumpărat ultima ei apariţie. Cu autograf, prin bunăvoinţa autoarei! Şi asta după ce, în prealabil, am cumpărat şi celelalte cărţi ale ei.
Am avut prilejul să o cunosc personal pe tânăra autoare, pe fugă-ce-i drept, dar sper că în viitor să se mai ivească ocazia să mai vorbesc cu ea… O persoană cu o imaginaţie bogată!
Ce vă pot spune despre “Zona zero”? Este o carte de sine stătătoare, nu face parte dintr-o serie.
Descrierea de pe copertă sună cam aşa:
“Lovită de un virus necunoscut, omenirea se află în pragul extincţiei. Paraziţii, cei atinşi de boală, sunt ei înşişi cea mai mare primejdie faţă de puţinii care au reuşit să supravieţuiască. Iar lupta este aprigă.
Pentru Elena, pierderea soţului la atât de scurt timp după ce s-a căsătorit din dragoste a însemnat punctul de pornire pentru o transformare care ar fi părut fără închipuire până atunci: salvarea grupului pe care va ajunge să îl conducă, refugiată într-unul dintre ultimele bastioane ale umanităţii presupune şi o voinţă de fier dincolo de limitele de care credea că nu este capabilă să treacă. Întâlnirea cu doi fraţi, tânărul Vlad şi adolescenta Vanessa, va fi punctul de cotitură înspre decizia ultimă.
Pe cine mai poate salva?
Ce forţă îi poate da dreptul să se joace cu vieţi inocente?
Poate să îşi regăsească sentimentele de iubire în pofida apocalipsei care pare să fi distrus totul în calea ei?
Care este soluţia pentru Zona zero?
Aceasta fiind descrierea, cum aş fi putut eu să rezist?
După ce am amânat citirea acestei cărţi pentru ceva timp, zilele trecute am hotărât să o citesc. Nu am avut aşteptări foarte mari. Nu ştiu de ce, dar sunt sceptică în ceea ce priveşte autorii români.
Un prolog promiţător, şi în acelaşi timp de coşmar.
Creaturi sinistre, care muşcă oamenii şi-i transformă din oameni în mutanţi. Haos, teroare…asta simte Elena, ce se vede nevoită să-şi omoare soţul după ce a fost muşcat de una din acele creaturi…
Pe de altă parte, apare Vlad şi Vanessa — doi fraţi care trăiesc pe fugă, din ce apucă şi pe cât posibil departe de paraziţi. De cinci ani, Vlad este cel care are grijă de sora sa, de când mama lor a murit, trăind departe de restul oamenilor neinfestaţi, dar care ajung să se omoare între ei şi pentru un pic de mâncare.
Sunt găsiţi de Elena şi grupul ei, aduşi la bază, deşi se poate observa că între Vlad şi Elena este o animozitate instinctuală foarte puternică.
Ochii tuturor păreau lipsiţi de speranţa, iar orice urmă de veselie părea să fi fost eradicată din ADN-ul tuturor. Cei prezenţi, păreau a se contopi unul cu celălalt. Erau toţi la fel. Toţi cunoscuseră moartea şi suferinţa. Nimeni nu fusese cruţat.”

Şocul cel mare al lui Vlad şi al Vanessei a fost să vadă cum un băiat acuzat de furt de mâncare pentru a treia oară, e aruncat pe mâna unui parazit într-o groapă unde era ţinut captiv… Mi s-a părut o scenă înfiorător de dură, grotească şi lipsită de umanitate. Recunosc totuşi, că era şi asta o formă de aplicare şi respectare a legilor în vremuri de război.
Dar să facem cunoştinţă cu Bastionul condus de Elena. Care în ultimul timp începe să nu mai meargă atât de bine… şi asta, se datorează în parte şi lui Sorin– fost şef al acestei Baze — ce-şi doreşte să se afle din nou la conducere, iar pentru asta este dispus la orice, absolut orice.
Hmm, cât de cunoscut sună!!!
Tot în acest timp, aflăm despre Zona zero– zona unde paraziţii nu au ajuns. Un vapor blindat, un fel de Arca lui Noe pentru umanitate. Şefii de acolo sunt cei ce stabilesc cine şi cum conduce o bază.
Vlad este din ce în ce mai furios pe Elena, fiind clar de partea lui Sorin… Şi nu e doar atât, crede că Elena este cea care-l vrea mort.
Îmi place acţiunea cărţii, care este intensă, alertă, redată prin fraze scurte, într-un limbaj mai necizelat uneori.
Veştile venite dinspre Zona zero sunt critice, puţini au şanse de supravieţuire din lupta cu paraziţii, dar adevărata întrebare este: Cine câştigă acest război? Omenirea sau paraziţii?
Citind această carte vă veţi delecta cu o lectură alertă, plină de intrigi, dorinţa de putere a unora, sacrificii…
O carte pe care o recomand celor cu nervii tari, în primul rând.
Lavinia Călina reuşeşte cu siguranţă să ne facă pe noi, cititorii, să ne testăm rezistenţa la şocuri.
O carte căreia îi acord nota 9,8. Mi-a plăcut, mai mult decât m-am aşteptat.

Recenzie cititor: Geo

by -
8

București de Paul MorandBucuresti de Paul Morand

Titlul original: Bucarest
Editura: Humanitas
Memorii Jurnale
Anul aparitiei: 2015
Traducere de: Emanoil Marcu
Număr pagini: 214
Gen: Jurnal de călătorie
Cotație Goodreads: 4,00

„Bucureștiul e București și l-aș recunoaște dintr-o sută de capitale […]”
Dintotdeauna m-au fascinat lucrările ce descriu viața de altădată: fotografii vechi, cărți, orice reprezintă o poartă către trecut. Am o preferință pentru perioada interbelică. Prosperitatea de dinainte de război, hainele, clădirile, mașinile de epocă, toate au ceva ce mă atrage.
Bucarest a fost scrisă de francezul Paul Morand în 1935, în plină epocă interbelică. La 80 de ani de la apariție, lucrarea a fost reeditată și tradusă în limba română.
Diplomat de carieră, Paul Morand a călătorit prin multe țări, intrând în contact cu diferite culturi, printre care și a noastră. De multe ori, nu ne apreciem țara la adevărata ei valoare. A fost nevoie ca un francez să ne promoveze valorile și poporul, descriind România cu bune și cu rele, lăudând-o și criticând-o totodată.
Paul Morand vorbește despre București în cartea sa, descriindu-l într-un context complet. Astfel, începe din vremuri străvechi, când orașul ca atare nici nu exista încă. „Acest erou moldav m-a abătut puțin de la subiectul meu, care e Bucureștiul, capitala Valahiei; dar cum să vorbești despre istoria românească fără a-l pomeni măcar în treacăt pe Ștefan?”
Autorul ne trece prin toate perioadele istorice legate de București, partea mea favorită fiind, bineînțeles, cea din secolul XX. De asemenea, este spusă povestea locurilor și clădirilor-simbol din oraș: Palatul Cotroceni, Palatul Regal (actual Muzeu de Artă), Teatrul Național, Calea Victoriei, Capșa, Șoseaua Kiseleff, Athénée Palace etc.
„Piața Teatrului Național e prima vertebră a Căii Victoriei.”
„Capitala Bucureștiului e Capșa. Capșa este inima orașului, topografic și moral.”
„Pe Calea Victoriei se discută orice – bucătărie, politică, amor.”
„Dintre cele opt artere care pornesc ca niște jerbe din Piața Victoriei – foc de artificii al cărui ax central ar fi Calea Victoriei -, cea mai cunoscută e cea din nord, Șoseaua Kiseleff sau Șoseaua, cum e numită de obicei.”
„Bucureștiul deține un patrimoniu artistic ce trebuie prețuit cu atât mai mult cu cât a scăpat din cele mai mari primejdii;”
Descrierile sunt însoțite de fotografii vechi și pline de farmec. Recunosc că primul lucru făcut când am deschis cartea a fost să privesc pozele.
Paul Morand surprinde în cartea sa anumite aspecte mai bine decât un român, probabil datorită faptului că noi suntem atât de obișnuiți cu ele, încât am ajuns să le ignorăm. Pe lângă incursiunea în istorie și descrierea locurilor, autorul surprinde cu o precizie uluitoare esența românului, felul său de a fi ca popor:
Chefliii se ceartă pe țigani, fiecare vrea cântecul lui preferat, și începe ciondăneala; certuri minore, căci românul e pașnic; lumea râde, face cunoștință, clasele sociale se amestecă; aleargă la telefon să-și trezească amicii adormiți și să le spună să-i aștepte cu cafele pentru douăzeci de inși.”
„Nu. Mergem la Mandravela, peste drum de pușcăria Văcărești… Se cheamă <Mai bine decat vizavi>. E cam departe, dar locul este foarte pitoresc. Vezi acolo, uneori, gardieni stând la masă cu deținuții pe care-i păzesc; furculițele sunt legate cu lanțuri de mese… din precauție, interveni Ghiță, ca la hotelul Traian din Iași, unde chelnerii le țineau în buzunarul de la pantaloni și le scoteau doar când clienții făceau o comandă…”
„Se scoală târziu, apar la nunți și la înmormântări, își însoțesc amicii la gară la fiecare plecare (obicei din vechea Rusie și din Spania recentă).”
„- Porcul îmi povestea odată…
– Era pe vremurile bune ale lui Cap de Mort…
– Ghicește unde l-am cunoscut pe Rățoi…
Nu, nu e vorba de lumea interlopă; sunt porecle mondene, folosite mult la București.”
„<< La București se face dragoste, ori se discută despre dragoste.>>”
„Înconjurat de o natură generoasă, românul a învățat să nu posede nimic, de vreme ce mereu i s-a luat totul.”
„Și totuși, <<românul nu piere >>. Cade fără să-și frângă oasele. Când îl lovești, el se ridică și surâde, cu politețea naturală pe care ți-o dă un suflet bun, și nu educația.”
„[…] farmecul lui e tocmai naturalețea, acea franchețe pe care ai putea s-o crezi cinică dacă n-ar fi atât de naivă, bonomă și spontană.”
„Fondul naturii lui este un soi de fatalism care-i permite să îndure cu umor diversele vicisitudini omenești: serviciul militar, tuberculoza, războiul, sifilisul, sărăcia, deși le plătește un tribut însemnat.”
„Lecția pe care ne-o dă Bucureștiul nu e o lecție de artă, ci de viață; te învață adaptarea la orice, chiar și la imposibil.”
Forma s-a schimbat, fondul e același; contextul nu mai e același, în prezent alte lucruri fiind la modă și folosindu-se tehnologie de ultimă oră, însă poporul român prezintă aceleași caracteristici: amuzant, cald, sociabil, luptător, adaptabil, spontan, creativ.
Mi-a plăcut la această carte faptul că ne dezvăluie lucruri interesante pe care nu le cunoșteam și deși m-a plictisit la început incursiunea prin cele mai vechi timpuri ale istoriei României, eu dorind să ajung cât mai repede la subiect, București este o lucrare pe care o recomand tuturor. Lectură plăcută!

Despre autor:

Paul Morand a fost diplomat de carieră, scriitor și membru al Academiei Franceze. Opera sa este compusă în principal din jurnale de călătorie, având ca sursă de inspirație vizitarea mai multor țări, prin natura profesiei sale: New York, Paris-Tombouctou, Bucarest, Londres, Air indien, La route des Indes. A mai publicat Tendres Stocks, Ouvert la nuit, Fermé la nuit, L´Homme pressé, Journal inutile.
A fost căsătorit cu românca Elena Suțu, ceea ce l-a apropiat și mai mult de țara noastră.

 

Compania de Librarii Bucuresti

Cartea București de Paul Morand este oferită pentru recenzie de Compania de Libării Bucureşti. Cartea poate fi comandată de pe Compania de Librării Bucureşti. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Sorina Ciocârlan

by -
18

Ţărmul sculptat, de Dorina Georgescu

Prezentare Arci

Am fost intrigată de titlul cărţii, care am crezut iniţial că se referă la superbul peisaj din Tenerife, dar abia la finalul mi-am dat seama că se referă la sculptura destinului nostru în viaţă. N-am să vă povestesc acţiunea, am să vă  las plăcerea să citiţi  cartea, în schimb am să vă vorbesc numai despre personaje.

Personajul central de la care porneşte povestea este Doina, o femeie de la ţară, fără multă şcoală, dar cu mult bun simţ, harnică şi iubitoare, care-şi centrează viaţa (o existenţă normală în satul românesc) în jurul familiei şi gospodăriei. O femeie cu multă credinţă, dar crezând în acelaşi timp în premoniţii şi în darul ei de-a citi în cărţi. Un accident stupid (pe care de fapt l-a şi presimţit) o lasă în scurt timp fără familie, iar situaţia economică de după revoluţie fără posibilitatea de-a mai trăi cu fetele din ce producea în gospodărie, o determină să  ia nişte decizii.  Alege să-şi continue viaţa la oraş, dorind ca fetele să-şi facă o educaţie temeinică, motiv pentru care pleacă în final să lucreze în Spania.

Tenerife (5)Fetele ei: Ştefania-termină medicina şi cumva luată de val se căsătoreşte cu Paul, dar în viaţa ei primul şi cel mai important ”amant” este meseria. Paul un play-boy, dintr-o familie oarecum din high life-ul vremurilor trecute, se hotărăşte brusc să se însoare nu dintr-o mare iubire, ci din sentimentul ciudat că astfel urmează tradiţia bunicului şi tatălui (lucru pe care nu l-a făcut prin meseria urmată).           

Aurora (cealaltă sora) este o ziaristă bună, un om cu principii solide şi serioase, pe care le încalcă în momentul în care se îndrăgosteşte şi are o relaţie timp de 10 ani, de care nu pomeneşte nimănui. Vlad este mai în vârstă decât ea şi pendulează ani buni între soţia şi fiul pe care îi are în Germania şi iubită, alegând în final plecarea, dar dorind să-şi păstreze şi iubita. De cealaltă parte, domnul Tanguy, un om bogat, pasionat de viticultura, afaceri, şi făcut de bani care între două călătorii de afaceri mai achiziţionează câte o nevasta de care se desparte după un timp.

Copiii lui: Jerome, profesor, nu vrea să-l urmeze în afaceri, pierde o mare iubire, după care toată lumea îlconsideră un solitar amator de excursii şi încearcă să-l însoare.    

Tenerife (6) Madeleine –o persoană echilibrată care împreună cu soţul Augustine se implică în opere de caritate şi ajutorarea copiilor mai ales cei din Africa.               

Gaelle: cea mai mică şi mai sensibilă dintre copii, căsătorită cu Adrien (vicepreşedinte la compania tatălui ei), încearcă să facă copii, dar nu reuşeşte, încearcă să-şi cupleze cea mai bună prietenă cu fratele ei, fără a realiza că Monique este o femeie oportunistă, care caută plăcerea cu riscul de-a calca  pe cadavre. Adrien pare tipul perfect al omului interesat doar de afaceri, dar din păcate şi de prietena soţiei.

Căsătoria Ştefaniei este motivul pentru care toate aceste personaje se întâlnesc în Tenerife şi dacă veţi citi cartea veţi vedea cum câteva zile de vacanţă pot schimba vieţi şi destine.

Mie personal mi-a plăcut foarte mult cartea pentru modul în care au fost creionate personajele, pentru diversitatea lor ca tipologii umane şi mai ales pentru “mesajul”pe care l-am simţit: că indiferent de greutăţi şi probleme trebuie să-ţi trăieşti viaţa cu bune şi cu rele, cu demnitate şi curaj şi mai ales cu multă speranţă.

Tenerife (7)

Prezentare Tyna

Cartea ”Ţărmul sculptat” este scrisă la persoana întâi din perspectiva Aurorei, o tânără ziaristă de treizeci şi trei de ani. Încă de la prima pagină, autoarea reuşeşte să intrige cititorul, introducând o notă de mister. Într-un peisaj mirific, pe o plajă din Tenerife, un bărbat apărut de nicăieri îi spune câteva cuvinte Aurorei ca răspuns la gândurile ei. La mirarea ei de unde a ghicit ce gândea, bărbatul continuă să o uluiască spunându-i că are o soră care, contrar părerii ei, nu este însărcinată. Iar dacă se va uita în geantă va găsi o poză cu sora ei ţinând o sticlă în mână. Convinsă fiind că nu avea aşa ceva, Aurora scotoceşte în geantă şi, spre surprinderea ei, găseste agenda surorii ei Ştefania cu o poză in ea, în care apărea ţinând în mână o sticlă de Coca-Cola. Dorind o explicaţie, Aurora constată cu stupoare că bărbatul dispăruse parcă în neant, deşi nu ar fi avut cum să plece fără ca ea să îl vadă.  Ne vom întâlni cu bărbatul misterios abia în epilogul cărţii. Ca un cerc care se închide, abia atunci evenimentele vor căpăta o finalitate. Misterul nu este însă lămurit în totalitate, întărind ideea că în viaţă multe lucruri se petrec fiindca aşa trebuie, fără o logică explicata, fiind sub semnul destinului. De altfel, fatalitatea este întâlnită de mai multe ori în carte. Mama Aurorei avea un har, putând să presimtă evenimente ce aveau să se petreacă în scurt timp. Din păcate însă, nu putea să schimbe cursul acestora. Inclusiv moartea soţului o visase cu o noapte înainte dar, cu toate insistenţele ei, nu reuşise să îl oprească să se ducă în pădure să taie lemne, iar accidentul pe care ea îl visase se produsese, răpindu-i viaţa. Cred că e un sentiment cumplit să ştii că ceva rău se va întâmpla, iar tu să nu poţi să faci nimic să îl impiedici.

Tenerife (8)

Cea mai mare parte a acţiunii cărţii se petrece în Tenerife, unde Aurora se dusese cu sora ei Ştefania în concediu, la insistenţele acesteia. Se cazaseră într-o vilă a unui francez, unde mama lor lucra ca menajeră. Ştefania era în călătorie de nuntă împreună cu soţul ei Paul, iar Aurora se mira în sinea ei de ce nu preferaseră să-şi petreacă luna de miere singuri. Încetul cu încetul, din amintirile Aurorei şi evenimentele petrecute pe insulă, se conturează un tablou de familie, cu bile albe şi bile negre, bine şi rău amestecate. Este evocată copilăria fetelor, a căror fericire idilică este sfărâmată brusc odată cu moartea tatălui. Mama, rămasă văduvă de tânără, a făcut eforturi deosebite să îşi crească singură fetele. Pentru a le oferi şansa la educaţie, având nevoie de bani, a plecat să lucreze în străinătate. Fetele, cu personalităţi diferite, au ales fiecare calea care a simţit că i se potriveşte. Ştefania, extrem de ambiţioasă, a urmat medicina, fiind foarte motivată să se realizeze profesional. În jurul ei mereu au roit bărbaţii. Aurora, în schimb, a urmat ziaristica şi avea o relaţie de peste zece ani cu acelaşi bărbat. Din păcate acesta era mai în vârstă decât ea şi însurat iar ea avea să realizeze că, în ciuda promisiunilor lui, nu avea de gând să îşi părăsească familia.

Tenerife (2)

Pe insulă va apărea în curând şi familia francezului şi un întreg carusel de evenimente se va pune în mişcare, cu relaţii, trădări, speranţe şi dezamăgiri.
Mi-au plăcut introspecţiile eroinei cu privire la mai multe aspecte ale vieţii, iar cu multe din gândurile ei sunt perfect de acord.
Un plus al cărţii, după părerea mea, este şi descrierea peisajului superb în care se petrece acţiunea, autoarea dovedind un remarcabil talent la detalii.

Cartea este uşor amăruie, cum este şi viaţa deseori, dar se încheie într-o nota optimistă, adăugând şi un strop de magie la final.
”Un fulger năpraznic a luminat cerul, plăsmuind printre norii ruginii un tablou fantastic, însă eu mă simţeam hipnotizată de ecoul acelor cuvinte magice care îmi învăluiau ca o mantie divină, întreaga fiinţă.”

Tenerife (1)

Cu fiecare răsuflare a ta de Judith McNaught

Titlul original: Every Breath You Take
Traducerea: Andreea Radu
Editura: Miron
Numar pagini: 431

Seria Second Oportunities:  1. Atracţie periculoasă (Paradise 1991), 2.Perfect (Perfect 1993), 3. Şoaptele nopţii (Night Whispers 1998), 4. Cu fiecare răsuflare a ta (Every Breath You Take 2005)

   Judith McNaught se numără printre autoarele mele preferate. Stilul acestei doamne m-a acaparat din prima clipă, cu prima carte citită-Amnezie. Era total aiurea ordinea, aceasta făcând parte dintr-o mini serie, dar fiind prima pe care am pus mâna, aşa am făcut cunoştinţă cu stilul unic al lui Judith McNaught.

    Pe lângă poveştile create, autoarea are o mare calitate: aceea de-a reuşi cu măestrie să “zugrăvească” personajele în aşa fel încât să le vezi în faţa ochilor. Se bazează atât pe partea de fizic, dar şi gestică şi tabloul este complet devenind personaje de mare efect. Ai senzaţia că nu mai citeşti, ci vizionezi un film, şi în faţa ochilor tăi se perindă personajele acelea superbe, iar tu, alături de ele trăieşti povestea.

    Deşi se încadrează la genul romance şi mulţi consideră ca fiind siropos, Judith McNaught reuşeşte să nu îl facă prea dulce să ne îngreţoşăm, ci aşa cum are şi titlul unei cărţi, devine-Ceva Minunat. Scriind atât historical, cât şi contemporan în ambele cazuri o face foarte bine.

    “Cu fiecare răsuflare a ta” este o carte romance contemporan, şi continuă seria aceea de poveşti şi personaje pe care le-am îndrăgit. În cartea de faţă aflăm povestea lui Kate Donovan şi Mitchell Wyatt. A venit şi timpul lor.

   Mitchell Wyatt este un bărbat cu o atitudine arogantă în special faţă de tot ceea ce înseamnă familie. Neîncrezător decât în propriile forţe. Un bărbat cu o viaţă nu foarte uşoară, dar care reuşeşte să se ridice şi să arate tuturor că poate, că este capabil deşi este un bastard. El este bastardul ce provine din celebra familie Wyatt, copilul renegat, respins, aruncat într-o lume în care nu cunoaşte iubirea maternă sau paternă, în care nu ştie ce înseamnă familie, fără să fie alintat, fără să fie mângâiat, fără să aibă nici cel mai mic strop de dragoste. Renegat de bogatul lui tată, de super bogatul lui bunic, ajunge să îşi petreacă copilăria pendulând de la o familie la alta, prin diverse şcoli, plimbat prin diverse ţări, dar fără să ştie de unde provine cu adevărat. Mica concesie făcută de bunicul lui, marele filantrop Cecil Wyatt, este că îi plăteşte şcolarizarea, dar micuţul Mitchell nu ştie cine se ascunde în spate, crezând că există un om cu suflet care face totul din generozitate. De fapt, ideea era să-l ţină departe de familie şi să nu apară niciodată. Dar, ironia sorţii face ca micuţul Mitchell, după ce trece prin perioada lui de nebunii şi rebeliune, să ajungă unul dintre cei mai importanţi şi influenţi oameni de afaceri, dar să şi afle un adevăr: numele lui nu era o coincidenţă cu cea a familiei din înalta clasa socială, ci era unul dintre ei. Chiar şi aşa, respingerea şi aroganţa lui nu pot fi îndulcite, deşi fratele său William după ce află, vrea să-l cunoscă. În această familie de bogaţi ai societăţii, soarta îi loveşte probabil pentru aroganţa lor, pentru că atât tatăl cât şi fratele lui vitreg nu se ridică la nivelul bunicului şi al stămoşilor familiei. Ironia face ca acest Mitchell să fie singurul care are gena bărbaţilor Wyatt, ca atitudine, ca inteligenţă, ca voinţă, determinare şi aroganţă. Este cumva egal ca şi personalitate bunicului său considerat un personaj puternic. Aşa că, Cecil Wyatt bunicul sau nu pierde ocazia atunci când îşi dă seama că este singurul care ar putea duce mai departe puterea familie, şi implicit să aibă grijă de ea.
În felul acesta Mitchell intră în familie, dar fără să aibă aşteptări, fără să vrea nimic. La puţin timp după ce este dezvăluită identitatea lui, tatăl său moare, fratele lui dispare şi este găsit mort, iar toate acestea i se pun în cârca inevitabil lui Mitchell Wyatt. Avea motivul-Răzbunarea.

   Kate Donovan, o tânără calmă, iubitoare, trece printr-o perioadă destul de grea după moartea tatălui ei. Iubitul ei, un avocat de succes îi propune o vacanţă pe o insulă tropicală, dar afacerile îl recheamă acasă aşa că, Kate rămâne singură aşteptându-l. Aşa începe povestea de pasiune dintre bastardul charismatic şi misterios şi frumoasa roşcată inocentă şi cu inima mare. Întâlnirea lor este amuzantă, cu o Kate timidă ce răstoarnă un pahar de bautură pe cămaşa scumpă a bărbatului necunoscut. Şi iată cum cei doi sunt aruncaţi într-o aventură de câteva zile pe o insulă tropicală. Dureros este că, ceea ce putea să devină probabil o relaţie se încheie brusc cu învinuiri, neînţelegeri şi secrete. Despărţirea lor bruscă pusă la cale parcă de o mâna criminală, îi aruncă de data aceasta pe cei doi într-o mare de presupuneri, scenarii, învinuindu-se reciproc tacit şi pe nevăzute.

    Totul se schimbă din acel moment nefast în care Mitchell în urmă unui telefon pleacă brusc şi Kate care era hotărâtă să-l părăsească pe avocat în favoarea lui, aflând adevărul sau mai bine spus ceea ce i se prezintă într-o altă versiune, crede că a fost folosită într-o răzbunare. Nu numai atât, Kate devine şi ea suspectă într-un caz de crimă în înalta societate, asta pentru că avusese legături cu Mitchell.

    Credeţi că cei doi se vor mai întâlni? Cine şi de ce vrea capul lui Mitchell? Este el cel vinovat de crimă? Reuşeşte Kate să-şi dovedească nevinovăţia? Va reuşi Kate să găsească dragostea la care visează? Va reuşi Mitchell să înteleagă ce este dragostea?

   Vreau să vă spun că situaţia se complică şi vom asista la foarte multe răsturnări de situaţie, dar şi la un criminal la care nu te aştepţi. Poate fi chiar Mitchell!

   Aceşti doi oameni măcinaţi pe dinăuntru de dragoste, vor reuşi să se ierte?

   Deşi cartea este volumul 4 dintr-o serie, se poate citi independent de celelalte, aşa cum de altfel fiecare este cumva independentă. Pentru că sunt poveştile unor cupluri şi nu au legătură decât din prisma personajelor ce apar sporadic.

   Personajele secundare sunt şi ele bine creionate şi au un rol important şi chiar sunt cele care dau o altă turnură poveştii.

   Aş avea extrem de multe de povestit, dar vă las plăcerea de-a citi cartea, sper doar că v-am stârnit curiozitatea. Bine, acum, oricât de mult îmi place mie cum scrie autoarea trebuie să fiu cinstită, şi să vă spun că această poveste nu este chiar scrisă perfect. Are momente în care naraţiunea stagnează, puţin enervantă creând o stare de nerăbdare că nu mai înaintezi, dar după ce termini de citit, luată per total uiţi că au fost şi astfel de pasaje.

   Nu pot să nu menționez aici că există o autoare româncă ce scrie asemănător cu stilul lui Judith McNaught. Mă refer aici la Raluca Butnariu, iar cei care i-aţi citit cărţile sunt sigură că veţi fi de acord cu mine.  

    Răzbunare, secrete, pasiune, neînţelegere, suferinţă, personaje frumoase, putere, nebunie, toate fac ca această carte să fie acel ceva ce vrei să afli cu fiecare răsuflare a ta. Asta ca să fim în ton cu titlul cărţii!

9.2 puncte/10

Editura Miron

Cartea Cu fiecare răsuflare a ta de Judith McNaught este oferită spre recenzie de către Editura Miron. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Miron. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de facebook.

Autor: Iasmy

Cu el pentru totdeauna de Katie McGarry

Titlul original: Crash Into You
Număr pagini: 447
Editura Epica
Traducere: Adrian Deliu

EPICA/+14 ani/Contemporary Fiction/Drama, Romance, Teens, First Love

Seria Destine la limită: 1 Destine la limită ( Pushing the Limits -2012), 1.1. Crossing the Line (2013), 1.5. Breaking the Rules (2014) 2. Îndrăznește să iubești (Dare You To – 2013), 3. Cu el pentru totdeauna (Crash Into You-2013), 4. Take Me On (2014)

Apreciata autoare Katie McGarry revine cu un nou roman exploziv, despre o fată bună, dar cu porniri temerare, un șmecher de cartier care nu are nimic de pierdut și o poveste de dragoste fulminantă.
Fată de zece pe linie, haine de la casele de modă și o viață perfectă: asta așteaptă lumea să fie Rachel. Doar că eleva în penultimul an al unui liceu particular păstrează secrete față de părinții ei bogați și față de frații ei exagerat de autoritari… Iar acum tocmai adaugă încă două pe listă. Unul constă în participarea, cu Mustangul ei GT, la curse ilegale de mașini. Iar celălalt… e Isaiah Walker, un tip de șaptesprezece ani cu care ea nici măcar n-ar trebui să stea de vorbă. Numai că băiatul crescut sub tutelă, plin de tatuaje și ochi cenușii pătrunzători, o salvează dintr-o situație delicată, iar ea nu și-l mai poate scoate din minte.
Isaiah are, și el, secrete. Legate de locuința lui și de adevăratele sentimente pentru Rachel. Ultimul lucru care i-ar trebui ar fi să se încâlcească într-o relație cu o fată bogată, dornică să cutreiere prin zone dubioase doar de amorul artei… indiferent de cât de îngerească i-ar fi înfățișarea.
Dar atunci când pasiunea lor comună pentru cursele de mașini ajunge să le pună viețile în pericol, au la dispoziție șase săptămâni ca să găsească o ieșire. Șase săptămâni în care să descopere până unde ar fi dispuși să meargă ca să se salveze unul pe celălalt.

Citind Cu el pentru totdeauna simţi că evadezi, ieşi din lumea normală şi te transformi într-un spectator. Admiri pe cei din jur şi pe măsură ce înaintezi îţi dai seama de anumite lucruri, ai emoţii, te bucuri şi te întristezi în acelaşi timp. Măcar o dată în viaţă ai trăit ca şi mine, cel puţin o clipă de dezamăgire, dar după ce termini astfel de carte, te vei simţi jenat să afirmi că problemele tale personale ar putut fi ceva demn de menţionat. M-au impresionat personajele, viaţa lor, legăturile care s-au prins de-a lungul timpului, deşi unii nici erau fraţi de sânge.
Scrisă în paralel, gândurile lui şi gândurile ei, dau savoare acestei cărţi. Un plus pentru autoare, dar şi pentru noi. Am înţeles cu uşurinţă acţiunea pentru că fiecare îşi completează cuvintele.

Dacă în primele două cărţi din serie am fost mişcată de personaje, de data aceasta am simţit pe alocuri că citesc cu totul altceva. Emoţiile transmise, contrastul dintre ele, puterea de a depăşi, dar mai ales modul cum ales să păstreze aparenţele pentru cei din jur, pot afirma cu tărie că da, cartea este una impresionată.
Îmi place genul acesta de lectură care îţi transmite altceva, nu te lasă static şi nu persistă în anumite idei.

Crash into you by Katie McGarry-1În precedenta, Îndrăzneşte să iubeşti, am suferit pentru Isaiah Walker, mi-a fost milă de el şi legătura cu Beth, eram conştientă că nu merită şi speram să-i cunosc adevărata poveste, să mă conving că merită un happy-end. Are o poveste tristă pentru că a rămas singur de la vârsta de şase ani, mama lui a intrat în puşcărie şi soarta l-a trimis la orfelinat. A fost bătut, jignit şi în timp, a decis să se tatueze pentru a supravieţui în stradă, dar şi pentru a dedica o parte din corpul său acelor oameni speciali care au crezut în el. Abby este prietena din copilărie, carismatică, deschisă şi mereu cu zâmbetul pe buze, dar interesant este că s-au apropiat în timp ce căutau hrană în ghena cu gunoi. Amândoi aveau un punct comun-disperarea de trăi. Este genul de băiat rău care la prima vedere trezeşte teamă (tatuaje, ţeasta rasă, cercei în urechi, un fizic pe măsură), repulsie, deja îi anticipezi violenţa, doar că el este opusul, calm, bun, fără pată pe cazier, se mândreşte cu pasiunea pentru maşini, are un loc de muncă pentru că poate repara orice, are rezultate bune la şcoală şi conduce cu pasiune. A ales libertatea şi chiar dacă legea îl obligă nu locuieşte cu tutorii săi, ci stă temporar cu Noah, un frate, deşi nu de sânge. Sacrificiile care le fac împreună, condiţiile mizere în care locuiesc sunt mizilicuri pe lângă devotamentul şi grija pe care o poartă zi de zi. Alături de ei se află şi iubita lui Noah, Echo (povestea celor doi am aflat-o în Destine la limită)

“Eu am picat la o mulţime de teste în viaţa mea, însă ăsta e unul pe care ştiu că pot să-l iau cu brio. Cei zece băieţi, cu care am parcurs programul încă din anul întâi, devin atenţi la mine. Pentru majoritatea lor, inclusiv pentru mine, atestatul ASE e cheia pentru evitarea unui post de spălător auto cu salariul minim.”

Rachel Young este fata de bani gata, aparent extrem de fericită, împlinită, ce nu cunoaşte dezamăgirea, însă realitatea este alta, trăieşte pentru a umple pierderea surorii sale, Colleen. Se poate mândri cu cei 4 fraţi rămaşi alături, energici şi populari (Gavin, Jake, West şi Ethan-fratele geamăn), extrem de protectori, au grijă ca cei din jur să ştie că ea este intangibilă. Este frumoasă, isteaţă, dar suferă de atacuri de panică. A ales să le ascundă pentru a-şi face familia fericită, dar părinţii ei preferă să trăiască această iluzie şi să creadă că totul este perfect în viaţa lor. Colleen, deşi nu mai este printre ei, le dirijează existenţa, au ales să dea naştere unei alte fete pentru a umple golul şi doresc să o impulsioneze pe Rachel ca să militeze pentru cineva care nu cunoaşte, să afirme că îi este dor de sora care n-a văzut-o niciodată şi să lupte pentru o fantomă. Cum ar putea să evolueze Rachel atunci când trebuie să trăiască mereu ca şi cum ar fi altcineva? Cum să comunice cu familia care nu doreşte să audă că au o fată care iubeşte să repare maşini, să se murdărească de ulei, să circule cu viteză, dar mai ales că urăşte rochiile pompoase-preferatele lui Colleen? Cum ar putea să îndure cei din jur faptul că ea mai are atacuri de panică şi nu doreşte să fie acea fiinţă firavă ce trebuie sufocată?

Acţiunea începe când Isaiah refuză să îşi vadă mama după zece ani de suferinţă şi vegetat în puşcărie, iar Rachel în cu totul alt loc are un atac de panică pentru că nu suportă să vorbească în public şi secretul ei  acum este aflat de Ethan, fratele geamăn. Pentru a se simţi mai bine, o acoperă să plece cu maşina într-o cursă noctură, evident, fără ştirea familiei. Curiozitatea o îndeamnă să experimenteze şi să participe la curse ilegale de maşini, fără să se gândească la consecinţe.
În acel moment, Isaiah făcea acelaşi lucru, diferenţa era că el avea nevoie disperată de bani pentru chirie, dar avea un mare plus, îl ajuta şi experienţa. Ştia ce să facă şi cum să câştige, doar că, prezenţa fetei bogate, aterizată în necunoscut într-un Mustang GT din 2005 de culoare albă, aproape că îl orbeşte şi îi schimbă planurile.

El “Cineva trebuie să aprobe motorul şi n-am nici cea mai mică îndoială asupra faptului că eu voi fi cel care va mângâia pântecul ăla delicat.
Persoana de la volan opreşte motorul şi o aureolă de raze solare lunecă afară din maşină, în lumina singurului felinar stradal funcţional. Naiba să mă ia! Dumnezeu chiar există şi El mi-a trimis un înger într-un Mustang alb, ca să mi-o dovedească.
Îngerii sunt mici de înălţime; cel puţin, aşa e cel din faţa mea. Se înalţă cu doar vreo treizeci de centimetri deasupra celui mai înalt punct al maşinii. Părul auriu, lung, îi e ondulat la vârfuri. Are o siluetă zveltă. Mâna înmănuşată în piele se apucă de marginea de sus a portierei, de care se foloseşte ca de o pavăză între ea şi şobolanii de stradă.
— Frumoasă maşină, apreciază Eric.”

Ea “Mă rog, dacă lăsăm deoparte cerceii. Isaiah are aceeaşi construcţie solidă, colţuroasă, cu părul închis la culoare, tuns cu maşina aproape la piele şi o umbră de barbă conturându-i maxilarul. E un pachet de muşchi, ca un jaguar.
Dar ceea ce-mi place la el sunt ochii. Au o privire serioasă. Prea serioasă. Şi sunt cenuşii. Cenuşii şi hipnotici.
N-ar trebui să-l privesc în ochi, fiindcă el n-are nicio jenă să-mi susţină privirea. Nu-mi place când oamenii îşi concentrează atenţia asupra mea şi detest mai ales când mă fixează cu privirea cei pe care nu-i cunosc.
Isaiah vine lângă mine şi inima mi se poticneşte din bătaie. De regulă, băieţii nu stau atât de aproape de mine. Niciodată. Cu o mişcare mai blândă decât mi-aş fi putut imagina din partea unuia ca el, îmi închide capota maşinii cu un pocnet simplu. Apoi, privirea îi rătăceşte spre drumul care dă în autostradă.”

În faţa lui se afla perfecţiunea şi în loc să se comporte la fel ca ceilalţi, încearcă să o ferească de consecinţele nefaste, numai că nu are cu cine. Rachel se opune, se întrec cu maşinile şi pierde. În loc să se bucure de banii care îi va primi din pariuri de la Eric Hall, în schemă apare poliţia. Cineva răuvoitor le dejucase planurile, iar el trebuia să fugă şi cum ar fi putut să lase îngerul în urmă?
Rachel nu se teme de Isaiah şi alege calea cea mai simplă, să scape şi să nu afle părinţii. Se descurcă la limită, se ascund în diverse locaţii, discută şi într-un final ajunge acasă la Isaiah. Un aspect foarte important apare când Rachel are o şansă infimă de a scăpa de băiatul tatuat, dar nu o lasă sufletul să îl abandoneze, nu putea să îl lase să fie prins, iar el nu ştie cum să interpreteze acest lucru, nimeni nu făcea gesturi gratuite.

Arunc o privire spre Rachel, dar ea îşi fereşte în grabă ochii când remarc că mă studia pe furiş. Ce naiba o vedea ea când se uită la mine? Dac-ar vedea ceea ce se află în interior, ar lua-o la fugă, ţipând de mama focului. Exteriorul nu e decât o modestă proiecţie.
E imposibil să-i plac lui Rachel, pentru că ea nu mă cunoaşte. Pe mine, cel din realitate. Pentru Rachel, viaţa încă înseamnă soare, curcubeie şi mama dracu’ de unicorni roz din pluş. Eu nu însemn decât întuneric, nori si şobolani.”

Între ei, există o chimie, un prim sărut pătimaş, o energie, chiar dacă sunt ca apa şi uleiul, perfecţiunea nu are ce căuta lângă asemenea lucru invizibil cum este Isaiah. O place, numai că simpla lui prezenţă este precum incestul, ceva imposibil de imaginat.

Crash into you by Katie McGarry-2“Trei ore: atât timp am petrecut cu ea. N-a fost mult, dar a existat ceva la ea, o scânteie care a făcut-o să fie… de neuitat.
Nu pot să înţeleg de ce mă mai gândesc la ea. Trei ore petrecute împreună cu o persoană nu sunt suficiente ca s-o cunoşti, numai că ea nu se încadrează într-un şablon sau într-un tipar. E ca un mister pe care eram aproape să-l dezleg, dar deodată am fost îndepărtat cu brutalitate.
Soarele ăsta blestemat nici măcar n-a răsărit, iar şcoala va începe curând. Şapte ore de tortură se aştern în faţa mea. Aş prefera să fiu în garaj şi să lucrez la un Chevelle13 adus de un tip aseară. Ce naiba, aş prefera să lucrez chiar şi la un Ford Focus. Aş prefera să fiu cu Rachel.
Privirea îmi zboară spre bilet”

Ar vrea să o sune, dar nu îşi dă acest drept. Va fi constrâns de situaţie când află că Eric Hall caută răzbunare, trebuie să îşi recupereze banii care-i pierduse la pariuri. O consideră vinovată pe Rachel, o bănuie că ea a chemat poliţia şi trebuie să plătească prin orice mod. Isaiah nu poate sta cu mâinile în sân atunci când cineva atacă pe cineva care nu merită. Datoria lui este să o protejeze, este o necunoscută, dar ştie că are acest drept. Doar simpla ei prezenţă pare să îl facă să se simtă mai bine, indiferent de preţul pe care trebuie să îl achite.

“Încă nu sunt suficient de bun pentru o fată ca ea, dar a revenit în viaţa mea şi are nevoie de cineva care s-o apere. O să îndeplinesc rolul şi-o să absorb cât pot de mult din lumina ei, înainte să mă lase din nou în întuneric.”

Presiunea este pe măsura mâniei lui Eric, a ameninţat-o pe Rachel în faţa şcolii în plină stradă, dar Isaiah a preluat controlul. Nu avea cum să fie perfect atâta timp cât duşmanul său simţea că ea ar putea avea o semnificaţie aparte. Dacă ar fi conştientizat că îi pasă, ar fi profitat la maxim. Fie strâng suma de bani în şase săptămâni, fie vor suferi consecinţele, Rachel va fi pângărită-violată, iar el va deveni sclavul lui Eric-îşi vor distruge viitorul şi vor deveni simple gunoaie.

Crash into you by Katie McGarry-3În tot acest elan al nebuniei, al presiunii şi al durerii, se va contura ceva sensibil. Fiecare va lupta pentru propriul suflet. Isaiah îşi va revedea mama după zece ani de suferinţă, lipsuri şi indiferenţă a sistemului, iar Rachel se va lupta cu propriile temeri. Împreună sunt o forţă, au maşini puternice pentru a participa la curse, pasiuni la fel de puternice, iar prieteni de nădejde vor fi ca întotdeauna Noah, Abby, iar mai târziu Logan.
Vom revedea şi pe Beth, iubita lui Ryan, o altfel de persoană acum, schimbată, dar la fel de afectuoasă cu Isaiah. El i-a fost sprijin mult timp, a crezut că o iubeşte şi s-a dedicat cauzei prietenei sale cu disperare. Singura diferenţă a fost că Beth a avut pe cineva aproape, un unchi protector, iar acum are un iubit căruia îi pasă. A suferit şi s-a gândit mult la trecut, dar prezentul are alt farmec pentru Isaiah.
Rachel este lumina din viaţa băiatului rău, îi este frică să nu se apropie prea mult şi să dispară, se simte ca un şobolan pe lângă perfecţiune, îl atrage şi chiar dacă recunoaşte mai greu, chiar îi pasă de ea, prea mult.
Acum are un nou scop, să o protejeze cu propria viaţă, dar în acelaşi timp să îi acorde şi ei şansa de a se implica. O încurajează şi o ţine departe de pericol, dar până când? Dependent de adrenalină este şi Logan, prietenul lui Ryan şi Beth. Acesta va profita la maxim şi va fi planul de rezervă al lui Isaiah. Sprijinul şi pasiunea acestuia pentru maşini le va fi extrem de necesar.

PS: Ştiu că am fost kilometrică, dar gândurile s-au tot adunat. Sper să simţiţi şi să trăiţi alături de mine această carte. Mi-a plăcut şi chiar nu mă pot abţine să îi apreciez calităţile.

PPS: La finalul cărţii veţi găsi un playlist pentru fiecare din momentele prin care au trecut cei doi (eu vă recomand melodia dedicată primului sărut-Just a Kiss-Lady Antebellum), dar şi un scurt interviu cu autoarea Katie McGarry.

 

editura EpicaCartea Cu el pentru totdeauna de Katie McGarry fost oferită pentru recenzie de către Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Mili

 

by -
7

scrisori-catre-ritaScrisori către Rita de Kaos Moon

Editura: Tracus Arte
Anul apariţiei: 2013
Nr. de pagini: 618
Gen: Literatură contemporană

Povestea? Pe scurt: Nic Labis, un upgrade al marelui poet (dar fără să îi replice talentul), un minuscul locuitor la bloc și drumul lui de la finish către linia de start. Scrisori către Rita e povestea unei despărțiri, care ar durea dacă n-ar fi atât de hilară și care ar fi amuzantă dacă nu ar durea atât. Nic e omul gratuit, fără obligații și fără target, e antistarul, e ceea ce-și dorește cel mai mult societatea de azi să marginalizeze. Nic povestește; pentru că dacă nu o face, moare. Nic nu deranjează pe nimeni deși lângă el nu poți sta neutru. îți vine să-l bați, să-l strângi în brațe, să-l speli, să-l iubești. Un singur lucru nu reușești – să-l ignori. Nic e vulgar pentru că viața printre sfinții falși îl oprimă. Nic face lucruri pe care noi nu avem voie să le facem, deși … Nic e un mic Isus care ne spală de păcatul ipocriziei.

Această descriere m-a intrigat suficient de mult cât să-mi doresc să citesc cartea. Încă nu făcusem investigații pe internet, deci nu știam cine este Kaos Moon și nici genul abordat de acesta. Nici nu vă puteți imagina ce reacție am avut atunci când am început să răsfoiesc cartea. Lăsând la o parte faptul că este compusă doar din fragmente, dialogul lipsind cu desăvârșire, ceea ce m-a bulversat a fost că nu există fragment care să nu conțină cuvinte extrem de vulgare. Abia mai apoi am văzut că pe copertă apare bulinuța cu interzisă persoanelor sub 18 ani.
Trebuie să vă mărturisesc că mi-a trebuit ceva timp până să mă hotărăsc să o citesc. O luam de pe raft, o răsfoiam, apoi o puneam la loc. Până într-o zi când mi-am spus că dracul nu poate fi chiar atât de negru. Şi da, am avut parte de o surpriză! Nu mă așteptam să găsesc atât de mult umor. Citeam și rădeam în hohote. Dacă mă întrebați ce conține cartea, aș răspunde: sex, vulgaritate, umor. Este amuzant și obscen.

Am avut parte de o lectură ușoară, dar greul abia acum începe. Ce anume să vă spun/ scriu despre ea? Dintotdeauna am gândit că este greu să faci recenzie la o carte ce poate fi ușor catalogată ca fiind literatură erotică sau porno. Încerc să nu fiu și eu indecentă în prezentarea mea, așa că vă povestesc în linii mari câteva evenimentele din carte.
Dar întâi de toate să vă spun câte ceva despre autor. Kaos Moon este pseudonimul scriitorului Ştefan Caraman, unul dintre cei mai premiați dramaturgi români. A debutat în 1996 cu proză scurtă, iar de atunci oscilează între statutul de romancier și cel de autor de texte de teatru. În 2004, la Ateneul Tătăraşi a fost montată cu succes una dintre piesele sale – “Morţi și vii”. Romanul “Scrisori către Rita” s-a bucurat până în prezent de trei editări, iar după el s-a realizat și un serial teatral, interzis minorilor din cauza limbajului. Dar de ce a preferat să-l scrie sub pseudonim? Răspunsul îl oferă chiar autorul:
De ce prin intermediul blogului și de ce nu cu numele real? Blog, pentru că mi-am dorit să fac un experiment scriind romanul asistat de chibiți (habar nu ai câte idei, personaje și contexte ies din aparent șenilele, pornograficele ori paralelele comentarii). Pentru că am avut nevoie de disciplină. și de ce KAOS MOON. Pentru că e muzica unei trupe canadiene (cu același nume) din anii 90, care mi-a plăcut. Pentru că dacă aș fi semnat cu numele real aș fi fost luat drept cine și sunt și n-aș mai fi fost credibil în demersul meu. La un moment dat se făceau pariuri asupra vârstei mele, a locației, a statutului meu; la un moment dat am fost amenințat; la un moment dat personajele mele apăreau brusc din viața reală («Ştii ? eu sunt doamna Neli, te-ai inspirat din viața mea ») – A fost fun…Şi nu prea… Finalmente, am vrut să scriu sub anonimat pentru că, până la urmă nu persoana mea era importantă ci personajele mele, poveștile lor, traumele lor, slăbiciunile, limitele și evadările lor.
O carte, până la urmă, nu trebuie să-ți spună adevărul, ci trebuie doar să te facă să crezi că acesta există. Iar pentru asta nu ai nevoie de informații statistice, nu de dezvăluiri asupra autorului, ci doar de puțin timp și încredere. Pentru că se întâlnesc inteligența/sufletul celui care a scris-o cu inteligența/sufletul celui care o citește.“

colaj scrisori catre rita“Scrisori către Rita“ este acel gen de roman care șochează cititorul, dar îi și stârnește curiozitatea. Nu avem parte de o poveste de dragoste în adevăratul sens al cuvântului, ci ni se vorbește despre experiențele sexuale ale tânărului Nic Labis, un afemeiat notoriu, un tip care se îndrăgostește repede, femeie să fie și să îl vrea.
“Cu câte femei te-ai culcat tu Nic, m-a întrebat într-o seară Monica. Nu aseară, altă seară, când eu îi citeam din Normele BNR împotriva spălării banilor și ea alerga după orgasm în stânga mea (în dreapta nu i-am dat voie). Nu știu, i-am răspuns. Probabil numai cu una. Fugi mă de aici…Angel, Graţi, eu, suntem deja trei (…) Mon., băi deci eu nu am nevoie de un anumit tip de femeie. Pentru mine nu e nevoie să se nască un suflet pereche, pentru că eu pot fi perechea oricărei femei. Eu am nevoie de o femeie și punct. Blondă, brunetă, educată sau tâmpită, nu contează. Măritată sau nu, adolescentă sau matură, irelevant. Poate să o cheme Alice In Wonderland sau doar Oana. Oricând, la orice oră, în orice stare de spirit…daca nu am o femeie lângă mine, mor (…) Nu mai am viața mea proprie ci doar adrese unde pot suna din când în când ca să-i vizitez fragmentele risipite – pe unde am mai lăsat un loc de bună ziua. Şi când bat la ușă iese întotdeauna o ea. EA. M-am născut să iubesc o singură femeie. Nu e vina mea că e mereu altfel.”
Prin viață lui trec o grămadă de femei, iar singura ființă care se bucură de destăinuirile lui este Rita (păstrez misterul asupra acestui personaj pentru că vreau să aflați singuri; garantat o să râdeți ). Nic a experimentat sexul sub toate formele, ba mai mult, face sex pe bani cu oricine. De ceva timp este luat în vizor și de vecina lui, tanti Neli, o văduvă de vreo 45 de ani, care-l vizitează sub pretextul că i-a gătit câte ceva. Tânărul a rezistat ispitei până într-o zi când capodul buclucaș a lui Neli s-a desfăcut până la brâu și Nic a cedat!
Dar a venit ziua când Nic a trebuit să se ducă până la bancă pentru că unchiul i-a trimis niște dolari. Şi i-a căzut cu tronc tipa de la ghișeu, Doina/Angel. Cam distantă femeia!
“Era frumoasă. M-am uitat la gheare, fără verighetă. M-am uitat la păr. Lung. M-am uitat la sâni. Erau. Ochi albaștr. E cald aici sau ești de vină tu? Nimic. Ai văzut AVATAR? Nimic. Am o grenadă, o detonez acum. Nimic. Ce faci diseară? Mi-a răspuns fără să se uite la mine. Nu știu dacă e treaba dvs. Eu sunt Nic, Nic Labis, iar pe mine nu mă refuză nimeni, i-am zis. Nu v-am refuzat, v-am spus doar că nu e treaba dvs. Aha, nuanțe.”

De acesta dată, Nic a vrut să fie un domn. Fără sex, ci doar întâlniri. Dar, într-una din zile, când s-a dus la bancă cu un buchet de flori, o vede pe Angel flirtând cu alt bărbat. De supărare, s-a dus tânărul direct la vecina Neli pentru o partidă de sex. Problema e că Neli s-a indrăgostit rău de Nic. Este în stare de orice pentru el.
“…pune-mă să-ți plătesc întreținerea, îți fac piața, îți fac mâncare, te hrănesc cu lingurița, îți curăț coaja la portocale, te las să dormi pe mine dacă salteaua e prea tare, îți aleg eu gagicile, le plătesc eu taxiul, dacă te îndrăgostești de una, mă îndrăgostesc și eu de ea …”
După ce pleacă de la vecină, o găsește la ușă pe Angel care și ea îi mărturisește că îl iubește. Impăcare, sărutări, nebunii, dar se ceartă din nou pentru că îl surprinde scriind pe blog tot ce a făcut cu ea. Se despart, iar Nic se cuplează cu Monica, șefa lui Angel, directoarea băncii, o workahoolică care îl plătește pentru fiecare partidă de sex. Tipa nu este genul gelos, dar totuși îl avertizează: ”dacă aud că te combini cu alta cât ești cu mine, îți scot ouţele cu pila de unghii.” Tine el cont de avertizare? Nu! Pentru că iarăși se împacă cu Angel. Sărutări fierbinți, sex, dar pe ascuns.
Dar lui Nic nu-i ajung Monica, Angel, Neli! Are o aventură și cu Ada, prietena Monicăi. La un moment dat, își face apariția și Cătălina, o tinerică de 20 de ani, nepoata lui Neli. Însă ce reacție va avea Nic când Angel îi spune că este însărcinată?

V-am povestit doar o foarte mică parte din evenimentele din carte. Pentru a vă stârni curiozitatea, vă ofer în continuare câteva fragmente. Dacă am reușit să vă atrag atenția, vă invit să citiți cartea.
“Ştii ce e iubirea, Rita? E panică. Când ai impresia că numai simţi nimic pentru ea, că totul a devenit rece… Te întrebi ce (…) ai cu femeia aia şi cum ţi s-a pus pata tocmai pe ea. Şi te panichezi. După aia simţi că nu mai poţi, că ţi-ai face dinţii cupă de excavator şi-ai săpa până la ea sub pat, numai ca să îi spui noapte bună baby. Că nu mai ai aer, somn, lumină, bani de buzunar şi o existenţă suportabilă. Şi iar te panichezi. Când te sună te panichezi că s-a-ntâmplat ceva. Când nu te sună te panichezi că nu te sună. Când întârzie te panichezi că nu mai vine. Când vine prea devreme te panichezi că se grăbeşte şi nu stă mult cu tine. Când doarme te panichezi că a murit. Când o surprinzi trează noaptea te panichezi că te trădează. Sau că a înnebunit. Iubirea e naşpa.”
“Vreau să iubesc o singură femeie, să-i fiu fidel, să mă înșele tot timpul și s-o iert tot timpul, să spună lumea despre mine că sunt un prost și să nu mă tem pentru asta. Să-i dedic timp, energie și bani, să-i fac copii, să trec cu ea prin viață dintr-o dată, repede, pentru că azi nu mai e timp să trăiești, să devenim insuportabili la bătrânețe ,să ne certăm din orice pricini, eu să am o echipă favorită la fotbal și ea un actor îndrăgit pe Acasă, să ne culcăm îmbrăcați gros cu spatele unul la celalalat – insuportabili dar inseparabili.”
Auzi mă? mai ai de citit cam 10 pagini. Înainte de a fi surprins sau nu de final, înainte de a închide cartea asta, vreau să ştii că nu mi-e indiferentă deziluzia că ai ajuns la capăt…îmi pare rău că trebuie să mă opresc puţin mai încolo. Aşa stau lucrurile, aşa trebuie să se întâmple…nu ştiu ce să-ţi mai spun, vezi şi tu. Ia altă carte, ascunde-te într-o altă poveste…”

 8 puncte/10

Editura Tracus Arte

Cartea Scrisori către Rita de Kaos Moon fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Alina

by -
10
Amantii 3.0 de Corina OzonAmanţii 3.0 de Corina Ozon

Editura: Herg Benet
An aparitie: 2015

PREZENTARE CARTE

Una dintre cărţile pe care am ţinut neapărat să le cumpăr la Târgul de carte Gaudeamus, bineînţeles cu autograf, a fost cartea Corinei –Amanţii 3.0. Mi-am dorit să citesc cartea şi să văd ce mai fac personajele din Zilele şi Nopţile amanţilor şi Corina nu m-a dezamăgit nici de data aceasta. Am citit cartea “cu sufletul la gură” şi singurul meu regret a fost că: n-a fost mai lungă, dar cine ştie poate va mai urma…

Şi acum să vedem ce mai fac personajele.
Începem cu “amantele” prietenele lui Cati; Larisa se mărită cu Tibi dragostea ei cu care este foarte fericită. Cami îşi creşte fetiţa ajutată de nimeni altul decât de Nelu, burlacul care după ce şi-a trăit viaţă ,,se linişteşte” lângă cele două. Clau din păcate, cu ciudatul ei, ajunge să aibă probleme de sănătate. Cati, îndepărtată de lângă Mircea (vezi scena de la spital din Nopţile amanţilor) de către Teo, îndepărtată mai apoi chiar de către Mircea din viaţa lui, alege să plece cu soţul în America. Cunoaşte persoane noi, îşi face chiar şi o prietenă, dar din păcate relaţia cu soţul ei este doar relaţia a doi colegi de apartament. El îi oferă tot din punct de vedere material, dar atât, tipul este din păcate strălucit profesional, dar un ţăran din punct de vedere emoţional şi intim. Trece prin drama unei sarcini extrauterine, încearcă să mai vorbească cu Mircea, dar el o respinge. Cu toate acestea rămâne credincioasă prietenelor ei, revine în ţară la nunta Larisei, la vestea bolii lui Clau hotărând să rămână definitiv. Teo, nevasta înşelată, este tributară educaţiei şi ideilor mamei ale cărei ,,sentinţe” sunt literă de lege. Îl vrea pe Mircea, dar în condiţiile ei, să facă o veşnică penitenţă pentru greşelile lui, să facă totul cum vrea ea şi cum nu-i convine ceva vine cu eternele reproşuri, îi urmăreşte telefonul, îl determină să-şi închidă facebook-ul, îi reproşează orice întâlnire întâmplătoare cu o persoană de sex feminin. În acelaşi timp realizează că în afară de copii nu-i mai leagă nimic, că-şi doreşte doar statutul de soţie fară implicare afectivă şi în final hotărăşte să facă schimbări.

Şi acum eterna problema “soacră” care după ce-i imprimă fiicei ei o educaţie rigidă cu nişte idei bine înţepenite în gândirea ei, îi spune inclusiv pe cine să aleagă de soţ, încearcă şi reuşeşte până la urmă sub masca ajutorului să le controleze viaţa. Acum Mircea, un personaj pe care sincer nu ştii dacă să-l deteşti sau să-ţi fie milă de el, dar un personaj absolut uman. Încearcă din răsputeri să se împace cu Teo pentru copii, pe care-i iubeşte necondiţionat, dar îşi dă seama că nu mai simte nimic pentru ea. Şi totuşi încearcă, devine un bărbat de casă (ia copiii de la şcoală, spală vase), rupe relaţia cu Cati, merge la psiholog, dar parcă toate încercările lui se izbesc de un zid. Sătul de reproşurile lui Teo şi de încercările care eşuează va lua în final o hotărâre. Dar vă las să citiţi cartea şi să vedeţi ce se mai întâmplă.
După părerea mea finalul era previzibil pentru că eu sincer cred că ,,ciorba reîncălzită” nu e bună. Poate că au fost cazuri (puţine) când împăcarea unui cuplu a dus la o situaţie ok, dar asta doar în cazul în care protagoniştii au ales în mod real să uite, să ierte, să nu reproşeze şi s-o ia de la început.

Mulţumesc Corina pentru delectare!

Recenzie cititor: autor Arci

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
12

jhumpa-lahiri---distanta-dintre-noiDistanţa dintre noi de Jhumpa Lahiri

Editura NEMIRA
Colecția BABEL
Nr. pagini: 477
Traducere: Adriana Voicu
Titlul original: The Lowland
An apariție în România : 2015

JHUMPA LAHIRI s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărți, de un tată bibliotecar și de o mamă care a dorit să-și educe copiii în spiritul identității lor indiene, și-a descoperit încă de mică moștenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializându-se în literatură engleză, după care și-a aprofundat studiile la mai multe universități, obținând titlul de doctor cu o teză despre Renaștere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordinator al ediției din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.
Interpret de maladii (Interpreter of Maladies), volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgând imediat atenția lumii literare, a câștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, în 2000, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revisteiThe New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publical romanul The Namesake, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth), recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. Distanța dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, editată în 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În același an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Președintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanioare.

Cea mai bună carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare. “ – The New York Review of Books

Un roman memorabil și puternic… Cu Distanța dintre noi, literatura lui Lahiri ajunge la mare înălțime. “ – USA Today

Inclusă în: Top TIME cele mai bune romane, Top USA Today cele mai bune cărți; Top People cele mai bune zece cărți; Top Good Reads cele mai bune cărți; Top 10 Apple

Distanța dintre noi este o carte extrem de profundă, bulversantă și emoționantă, despre diferențele dintre civilizații, tulburări politice, alegeri personale, relații dintre oameni, sentimente și frământări pentru descoperirea propriei identități. Câteodată, deși intențiile au fost bune, consecințele faptelor pot fi catastrofale, iar alegerea unui partener nepotrivit, pornind de la o motivație generoasă în intenție dar greșită în esența ei, va duce la o relație nesatisfăcătoare, în care este imposibil de găsit o punte de legătură. Ascunderea unor secrete de familie, de teama de a nu pierde totul, agravează lucrurile, accentuând ideea că soluția pentru a-ți găsi propria fericire este dezvăluirea și acceptarea adevărului.

La începutul cărții facem cunoștință cu doi frați adolescenți, Udayan și Subhash, care trăiau în Calcutta la începutul anilor ’60.

Calcutta - colaj

Întrucât Subhash era doar cu cincisprezece luni mai mare, părinții îi dăduseră la școală în același timp, astfel că cei doi frați erau mereu nedespărțiți. Deși extrem de asemănători ca înfățișare și ca voce, cei doi erau complet deosebiți ca fire. Udayan ”nu știa ce înseamnă timiditatea, ca un animal incapabil să perceapă anumite culori. În schimb Subhash se străduia să își facă existența cât mai ștearsă, așa cum anumite specii de animale se confundau cu coaja de copac sau cu firele de iarbă.
Subhash făcea totul pentru a-i mulțumi pe părinți dar, cu toate acestea, nu era preferatul lor. Udayan, cu poznele lui, era cel care îi impresiona și îi înveselea în permanență. Relevantă în acest sens era o întâmplare din copilărie când în curtea părinților s-a turnat ciment. Copiilor li s-a spus să rămână în casă până se usucă cimentul. În timp ce Subhash a ascultat cuminte, privind de la geam, Udayan a profitat de un moment de neatenție al mamei și a zbuchit-o în curte, fugind pe scândura de lemn pusă peste ciment pentru a se putea trece. Și-a pierdut echilibrul și a călcat alături, iar urmele tălpilor au rămas imprimate pe ciment. Tatăl, în loc să cheme zidarul să repare boacăna, a zis că este păcat să șteargă urmele lăsate de fiul său.
”Și astfel această imperfecțiune a devenit un semn distinctiv al casei lor. Lucru remarcat de toți cei care le treceau pragul și prima dintre anecdotele familiei care li se povestea tuturor.”
Metaforic vorbind, s-ar putea spune că Udayan își lăsase o amprentă de neșters asupra vieților lor, lucru care se va demonstra cu prisosință ulterior.
La absolvirea liceului, cei doi au terminat primii din școala lor anonimă, singurii care au fost admiși la două facultăți de prestigiu, Udayan la Presidency pentru a studia fizica, iar Subhash la Jadavpur, la inginerie chimică, făcându-i extrem de mândri pe părinții lor.
O revoluție pornită de tăranii din Naxalbari a aprins o flacără, care nu se va mai stinge niciodată, în sufletul lui Udayan. A îmbrățișat imediat ideile revoluționare, alegându-și-l ca idol pe Che Guevara și admirându-l fără rezerve pe Mao Zedung. A început să participe la mitinguri și proteste și a încercat să îl atragă și pe fratele său în mișcarea revoluționară.
Deși copleșit de personalitatea puternică a fratelui său, Subhash a reușit totuși să i se opună acestuia, neaderând la ideile lui radicale și punând o distanță considerabilă între ei, prin plecarea cu o bursă de studii în America.

Rhode Island - colaj

În America, în Rhode Island, Subhash a reușit să se adapteze destul de bine. Făcea cercetări despre influențele mediului asupra balenelor, și-a făcut câțiva prieteni, ba chiar a avut o legătură amoroasă cu o femeie despărțită, mai mare ca el. Din când în când primea scrisori de la fratele său. În timp ce pe primele le ardea imediat, întrucât erau pline de idei periculoase de revoltă ce i-ar fi putut aduce condamnarea dacă ar fi căzut în mâinile cui nu trebuia, ulterior tonul s-a schimbat, după ce a sosit o scrisoare în care Udayan îl anunța că s-a însurat la douăzeci și cinci de ani, fără voia părinților. Părea că viața de familie l-a schimbat, făcându-l mai responsabil și chibzuit. Din păcate lucrurile nu stăteau așa. O scrisoare primită de la tatăl său îl anunța sec ca Udayan a fost ucis și îi cerea să vină acasă.
Subhash este profund afectat și îndurerat. Ajuns acasă, îi este imposibil să afle ce s-a întâmplat de la părinții săi. Frânturi de adevăr reușește să le afle de la văduva lui Udayan, Gauri. Se pare că Udayan nu renunțase nici o clipă la ideile revoluționare și se implicase personal în acțiuni teroriste, în urma cărora poliția intervenise în forță, executându-i pe cei implicați. De altfel, chiar după sosirea lui, poliția a venit să o ancheteze și pe Gauri, pentru a descoperi dacă și ea a fost implicată în acțiunile lui Udayan. Deși pe moment ea a reușit să îi convingă pe anchetatori că este nevinovată, Subhash își dă seama că aceștia nu vor renunța așa ușor. În același timp, Subhash află de la mama lui că Gauri este însărcinată.

Facem mai multe alegeri în viață, luăm mereu decizii în funcție de personalitatea noastră, de experiența adunată până atunci, de modul cum percepem evenimentele. Decizia este un acțiune solitară, un act de voință al unui individ. Consecințele însă nu sunt suportate doar de acea persoană ci, întocmai ca într-un joc de domino, o decizie o antrenează pe o alta și un întreg carusel de evenimente este pus în mișcare.
Udayan, o fire neliniștită, impulsivă și curajoasă, s-a lăsat condus de niște idealuri iar consecințele faptelor sale au fost resimțite dramatic de toți membrii familiei sale.
”Udayan își dăduse viața pentru o mișcare prost condusă, care făcuse numai rău și fusese dezmembrată. Nu schimbase decât soarta familiei lor.”
Părinții săi nu și-au revenit niciodată în urma pierderii suferite. Prezența celui de-al doilea fiu, în loc să-i aline, le adâncea suferința, reamintindu-le în permanență de perioada când cei doi erau nedespărțiți, iar acesta acum, de unul singur, le părea incomplet. Atitudinea lor față de noră era extrem de rece, Subhash descoperind că nu doreau decât să crească ei copilul lui Udayan, iar Gauri să plece la rudele ei după nașterea copilului. Subhash, un om responsabil și onest, a luat și el propriile hotărâri, încercând să contracareze cumva efectele acțiunilor fratelui său.
”Se gândea cum va crește copilul într-o casă lipsită de bucurie.
Singurul mod de a împiedica toate astea era să o ia de soție. Să ia locul fratelui său, să-i crească copilul, să ajungă să o iubească pe Gauri cum o iubise Udayan. Să-l urmeze într-un mod care părea pervers, dar în același timp predestinat. Care părea și bun, și rău.”
Astfel, Subhash, în primul act de revoltă din viața lui, hotărăște să se căsătorească cu Gauri, în ciuda opoziției părinților, și să o ia cu el în America, la Rhode Island, pentru a o proteja pe ea și pe copilul lui Udayan.

Distanta dintre noi - colaj

Gauri a născut o fetiță, Bela, pe care Subhash a iubit-o imediat, puternic și complet necondiționat. Bela a devenit centrul vieții lui, iar el a implorat-o pe Gauri să nu îi spună copilei adevărul despre tatăl ei, mai ales că în America toată lumea era convinsă că este copilul lui. Bunătatea și generozitatea lui m-au impresionat foarte mult și m-am bucurat că în final i s-a oferit și lui șansa la o felie de fericire.

Gauri îl iubise profund pe Udayan, rămânând conectată cu acesta și după moartea lui. Și-a refuzat voit șansa de a se îndrăgosti de Subhash, nedorind să remarce în câte feluri acesta era mai bun ca fratele său. Propriile ei decizii, pe care le-am înțeles cel mai puțin şi nu le-am aprobat, au avut din nou darul de a schimba radical viețile celor din jur.

Cartea ne poartă din anii ’60 si până în prezent, din India în America, descriindu-ne cu multă măiestrie viața cotidiană a personajelor și dezvăluindu-ne gândurile acestora, motivațiile care i-au determinat să facă anumite alegeri.

Peisajele, străduțele, casele, obiceiurile și îmbrăcămintea oamenilor sunt înfățișate cu mult talent, te simți transportat în locurile zugrăvite magistral în carte.

Distanța dintre noi este o carte tulburătoare, scrisă cu multă căldură și sensibilitate, fără a cădea însă în sentimentalism, care te îndeamnă la meditație și pe care, cu siguranță, nu o poți uita prea ușor.

”Se apropie de altă piatră și se împiedică. Întinde mâna și se ține de ea, recăpătându-și echilibrul. Un indicator, apărut în cale spre sfârșitul drumului, amintind de ce ți se ia și ce ți se dă în viață.”

sigla NemiraCartea Distanţa dintre oi de Jhumpa Lahiri a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Tyna

by -
13
Pe vremea cand lumea isi taia porcul de pe listaPe vremea când lumea începea să-și taie porcul de pe listă de Adrian Voicu

Editura Tracus Arte
An apariție: 2015
Număr pagini: 188

Din biografia de pe blogul său, aflăm că ”Adrian Voicu s-a născut la poale de munte în Nehoiu, judeţul Buzău, acum mai bine de 4 decenii și ceva.
Am văzut lumina cu ochii fizici într-o zi de primăvară, mai precis, cu o zi şi ceva înainte de jumătatea lui martie, în primul an din cei ai lui ’70, pe plaiurile Nehoiului.
Şcolile le-a urmat la Breaza, Braşov şi Bucureşti, una mai tehnică şi mai militară decât alta.
Am văzut lumina cu ochii minţii ceva mai încolo, începând cu Şcoala Generală urmată pe aceleaşi plaiuri, continuând cu adolescenţa petrecută în Liceul Militar de la Breaza, apoi prin Academia Tehnică Militară din fostul “mic Paris”. Încă mai văd lumină şi în zilele noastre.
În “Viaţa Studenţească” îi apar primele încercări literare, prin anii ‘88 – ‘89. A debutat cu volumul de proză ”Joi seara, în parcare” (2007).
Editura ALLFA îi editează în anul 2011 primul volum al romanului ”Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, în colecţia Strada Ficţiunii. Adrian Voicu este primul scriitorul român publicat în această colecţie a Grupului Editorial ALL.
Anul 2012 îi aduce statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 2014 debutează la Institutul Cultural Român cu o comedie care a obţinut un record absolut de audienţă în cadrul Clubului Dramaturgilor, ”Familia, această celulă de bază a societăţii cu rate la bancă, serviciu stresant, amor nebun şi proteza bunicii”.”

”Răsplătit” cu premii și distincții literare, Adran Voicu este atât prozator, cât și poet și dramaturg.
Editura Tracus Arte i-a publicat volumul de versuri ”Una pe inimă, una pe dos” și volumul de proză scurtă ”A fi sau a nu Wi-Fi”, a cărui recenzie o puteți citi de asemenea pe site.

      Cartea de față, ”Pe vremea când lumea începea să-și taie porcul de pe listă” a avut lansarea acum câteva zile, așa încât am avut bucuria de a mă afla printre primii ei cititori. Spun că am avut bucuria de a citi această carte, deoarece acesta este sentimentul care caracterizează cel mai bine ce am simțit lecturând-o! Adrian Voicu ridică bucuria și plăcerea de a trăi la rang de artă, iar întâmplările mărunte ale vieții sunt redate cu umor, autoironie și ironie de bună calitate, dar eu am simțit între rânduri deopotrivă duioșie și nostalgie după minunate vremuri și oameni dintr-o altă etapă a vieții. Sincer, făcând parte din aceeași categorie de vârstă cu autorul, am retrăit eu însămi, pe măsură ce citeam, amintiri ale vremurilor evocate în carte: am fost la practică agricolă (chiar la cules de struguri), am fost la manifestări patriotice, am ascultat muzică la magnetofon, am băut Cico și Brifcor, și așa mai departe…
Acum, să nu vă închipuiți că este o carte de memorii pline de melancolie, departe de așa ceva. Nu dă bine într-o recenzie, dar nu mă pot abține să vă spun că m-a durut burta de atâta râs în timp ce parcurgeam una câte una poveștile și povestirile din carte! Adrian Voicu nu scrie, el povestește pur și simplu în scris, nu doar cu mult talent, ci cu un adevărat har de povestitor!
Volumul cuprinde 25 de povestiri, cu titluri care mai de care mai haioase: ”Babe, șerpi și băi termale”, ”Cireșul, baba și potaia”, ”Varza, toporul și strunga de oi”, ”Țuica de Nehoiu, Satana și ouăle de plastic”, ”Clopotele, porcii și Maiakul”, ”Trabantul și amorul porcesc”, ca să vă spun doar primele câteva titluri.
Cartea este scrisă la persoana întâi și evocă într-un stil foarte amuzant amintiri ale autorului, în ordine cronologică, începând cu vacanțele copilăriei sale petrecute la Siriu (pe vremea construcției barajului) sau la Nehoiu, la bunici, urmând amintiri de la școală, liceu, facultate…
Stilul cărții urmărește el însuși acest tipar, astfel încât, dacă în prima parte simțim printre rânduri inocența unui copil, treptat îi vedeam maturizarea, deși numai maturi nu erau, el și ”tovarășii” săi, la câte trăznăi făceau!

      De-a lungul cărții, am cunoscut personaje ca moș Cornee, paznicul cel chior al băilor de la Siriu ”degrabă salvator de babe aflate la ananghie”, pe doamna Pliciu, învățătoare, ”pedantă foc, cu ceva picături de sânge boieresc prin instalație, cucoana își ținea tot timpul părul într-un coc magistral, care aducea a tort de nuntă spiralat”, sau baciul Cotoi de la stână, care l-a lăsat să mulgă o oaie, care s-a dovedit a fi… un berbec șut (fără coarne):

”M-am uitat puțin la ciobanul de lângă mine, care, dând rapid din mânuțe, făcea să țâșnească două jeturi albe de lapte din burta oii, iar când am fost sigur că am identificat țâțele ovine, am strâns cu putere. A urmat un behăit apocaliptic, iar explozia energetică a picioarelor din spate a nevinovatului animal m-a aruncat pe spate, printre miile de căcăreze. Total surprins de atitudinea neașteptată a oii, m-am ridicat năuc în fund și priveam la grupul de ciobani care, alături de tataie, se tăvăleau prin bordei și pe aiurea de râs.
– Nu te supăra nepoate! își ștergea lacrimile baciu Cotoi. La toți curioșii le dau Bălanu la muls, de mă mir că mai are coaie!”
     

      ”Cireșul, baba și potaia” rivalizează cu ”La cireșe” a lui Creangă, dar m-a amuzat mai mult. S-au dus la furat de cireșe ”dulci, zemoase, pișăcioase” în grup: el, Greierică, Pilă, Fanfan și Pitic a lu’ Izmenitu, care ”crescuse, și începuse să răsară personalitatea pe el. Cu nici un chip nu mai voia să fie momeală la poarta dinspre gârlă în scopul distragerii babei la atenție, pentru ca noi să ne umplem cu cireșe, urmând ca el să primească doi pumni de cireșe în poală și alți doi pumni în cap imediat după ce întreba” da eu de ce numa atâta?”

      Una din cele mai haioase povestiri e ”Trabantul și amorul porcesc”, când l-a ajutat pe taică-su să ducă scroafa cu Trabantul la vier. Vă puteți imagina cam cum a fost…
”Înainte de a urca scroafa-n Trabant, ne-am împărțit sarcinile: taică-meu avea să mențină cu orice preț direcția către vier, mie rămînîndu-mi misiunea de a face scroafa confortabil și să am grijă să nu ne perforeze cartonul pe roți. După calcule complicate, scheme de intromisiune și bunăvoință din partea zeilor, am reușit să vârâm purceaua în Trabant, ba am mai încăput și noi pe lână ea.
-Ține-o bă, că-mi ia urechea, futu-i soarta mă-sii cu cine-o mai cumpăra purcea vreodată! urla taică-meu disperat la mine, dar mi se rupea de urechea lui, că eu nu știam cum să-mi feresc pavilioanele personale de colții speriați ai animalei.”

      Toate povestirile mi-au plăcut și m-au amuzat, dar țin să o evidențiez pe cea cu stagiul de la Diham, de la sfârșitul anului al III-lea de Liceu Militar, intitulată ”Sus, la munte, sus”. Niște liceeni nebuni și simpatici foc!
Mi-a trecut dorul de manifestările omagiale dedicate ”iubitului conducător și fiu al țării”, de la 23 august! În ”Trăind omagii de impliniri mărețe”, o să vedeți despre ce era vorba – cei care nu ați trăit vremurile acelea sau o să aveți ceva nostalgii – ceilalți, printre care și eu!
Colegii sunt amintiți după porecle, care de care mai de soi. Astfel, i-am cunoscut pe Bufnițoiu, Bivolu, Tenpaișpe, Pârleaz, Mistrie, Oase, și tot așa…
Începând de la povestirea ”Cheful instant și necunoscuta din chiloți”, trecem la viața de student – ”Prin anul al II-lea de Academie Tehnică Militară îmi extinsesem aria de cunoștințe în domeniile ASE, Biologie, Filologie, Drept, începusem să abordez cu succes căminele din Grozăvești, neevitând nici Moxa, Occidentului, Agronomia ori Eterna Regie” – și îi cunoaștem pe Pitulice, Limbă și Capsă, ”nelipsiții parteneri de bine și rău”. Limbajul se schimbă și el, devine mult mai necenzurat, dar deloc deranjant, din contră, totul pare foarte autentic, dar nu pentru urechile unor persoane mai ”simandicoase”.

     Mi-a plăcut și ”O aniversare plenară”, așa chef să tot faci, sau nu…
”- Și-acum dedicația noastră specială! Spuse el către Limbă și Capsă. Un, doi, trei, și: să trăiască mă-ta, care te-a făcut,/Datorită mă-tii, noi te-am cunoscut,/Drum bun, cale bătută,/Cin’te prinde să te fută! Încheiară ei într-un glas. La anu și la mulți ani, bă! Strigară ei urmați de restul populației. În scurt timp s-a dus vestea că există o aniversare și până pe la Periș tot vagonul era într-o petrecere solidară cu noi. Așa ne-a găsit și Gizăs, vară-mea, aducând cu mare grijă geanta cu tortul aniversar.”

      Aș putea lua la rând toate povestirile și să dau câte un reper din fiecare, dar nu o voi face, pentru că merită să le citiți și descoperiți singuri. Fiecare veți percepe diferit poveștile, în funcție de propriile amintiri din perioada respectivă, dar dacă aveți simțul umorului, cartea este ca un ”medicament” de bună dispoziție.
Sincer vă spun, când am terminat lectura, mi-a părut rău că m-am despărțit de trupa de nebuni frumoși din ultima parte a cărții, a fost de parcă eram cu toții amici și ne aduceam aminte întâmplări trăite de fiecare, atât de bine e scrisă cartea! V-o recomand cu drag, mie mi-a oferit o stare de bine, o doză bună de umor și o infuzie de optimism! Bucuriile mărunte și momentele frumoase trăite sunt cele care fac diferența, până la urmă, iar dacă ai înțelepciunea să le trăiești și apreciezi la adevărata valoare, ești un om fericit!

Să vă amuzați de lectură!

Editura Tracus Arte

Cartea Pe vremea când lumea începea să-și taie porcul de pe listă de Adrian Voicu fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Oli

Fecioara din Siena de Marina FioratoFecioara din Siena de Marina Fiorato

Gen: Literatură universală contemporană
Editura Alma/Litera
Colecţia: Iubiri de poveste
Anul publicării: 2015
Număr pagini: 294
Traducere: Adela Crăciun

Îşi petrecuse toată viaţa stând cuminte, tăcută, decent. Se întrebase dacă nu cumva inima i se zbârcise de tot şi-i murise.”

Cu Fecioara din Siena autoarea Marina Fiorato s-a înscris, zic eu, în cursa controverselor. Va fi îmbrăţişată generos de cei care caută în cărţi iubirea şi romanticul, va fi şi hulită de aceia care vor spune că este doar o “telenovelă” pe hârtie.
Oarecum previzibilă prin coperţi şi titlu, surprinzătoare prin unele scene şi aspecte abordate (relaţiile dintre bărbaţi, de exemplu), cartea este dintre cele pentru o anume stare în ceea ce priveşte cititorul din mine: aleg să citesc genul acesta de poveşti atunci când mă refugiez din gri-ul şi apăsarea cotidianului; atunci când vreau să visez adolescentin; atunci când vreau să cred în triumful binelui, indiferent de ceea ce spune raţiunea; atunci când caut relaxarea dată de simplitate.
Subiectul poartă paşii pe tărâmurile încărcate de tradiţie şi istorie ale regiunii Toscana, din Italia. Oraşe ca Siena şi Florenţa pot fi recunoscătoare pentru încă o carte de vizită căpătată prin intermediul scriitoarei britanice, născută din tată veneţian. Nu lipseşte componenta informaţională, căci textul este aşezat pe o documentare destul de bună în domeniul artelor şi mai ales în jurul domeniului echitaţiei.
Păşind deci pe meleaguri sieneze din anii 1723 ne apropiem sufleteşte de locuitori, despre care aflăm că sunt foarte superstiţioşi, la fel ca şi noi, românii (scena măgarului). O cunoaştem imediat şi pe Pia, protagonista, pe care scriitoarea şi-a dorit-o deosebit de frumoasă, inteligentă, puternică, dar mai ales bine educată – detaliu în care mi s-a părut că văd mult mai subţire graniţa personaj – autor.
Sărbătoarea Palio, desfăşurată de două ori pe an este una dintre emblemele Sienei; antrenând curaj şi pricepere, energie şi tradiţie, laolaltă cu pericol, intrigi şi jocuri de culise – cursele de cai adună de ani localnici şi turişti. Cum este şi firesc tradiţiile şi artele înseamnă putere, influenţă, prestigiu, nu fără a-şi însuşi pe altarul sacrificiului oameni şi destine.

Plecând de la acest eveniment, având la îndemână informaţii preţioase de la oameni “care ştiu câte ceva despre cai”( autoarea) şi ocazia întâlnirii tinerei Sienna Sewell – “o fată de un entuziasm extrem de molipsitor” scriitoarea pe jumătate veneţiană îşi pune la lucru imaginaţia şi dă curs evenimentelor, care se îmbină rapid, piesă după piesă, în povestea despre oameni, cai, tradiţie, putere, artă, oraşe italiene.
Modalitatea de construcţie a personajelor este similară basmelor: ele sunt aproape exclusiv bune sau rele, ceea ce poate da senzaţia de artificial sau cel mult banal; totuşi, intervin şi elemente care mai estompează din acest neajuns (Pia îşi doreşte moartea celui care i-a fost dictat drept soţ, Riccardo a participat la un război din vanitate, Faustino Caprimulgo este umanizat prin suferinţa răvăşitoare produsă de pierderea fiului).
Unele descrieri ca “albă că spumă laptelui” sau”negru ca pana corbului” aduc un deserviciu, zic eu, prin senzaţia de siropos sau kitch; naraţiunea la persoana a treia şi ponderea nu foarte mare a dialogurilor pierd puţin din atenţie, dar balanţa este echilibrată de succesiunea evenimentelor, destul de antrenantă.

Protagonistul masculin, în afară de eleganta aparent misterioasă în spatele căreia autoarea a încercat să-i camufleze, nu tocmai cu succes aş zice, originea, îmi pare construit mai bine. El este tânăr, dar intelligent şi perspicace: “ştia acum cu cine avea de- aface. Faustino nu era un ticălos, ci un om deştept. Nu era de mirare că el stăpânea oraşul şi că o făcea de mul timp.” puternic, dar şi sensibil: “îşi întoarse privirea, neputând să suporte expresia jalnică a acestui om distrus”; simplu, dar şi valoros moral, lipsit de falsă modestie: ”– Eşti un călăreţ foarte bun. Riccardo ştia că aşa este, aşa că nu îl contrazise pe bătrân.”
Prezenţa numelui Medici a fost un prilej de a face unele cercetări şi verificări pe care mi le notasem de ceva vreme, lărgind puţin cercul cu regiunea Toscana, artele, Renaşterea; frumuseţea ca blestem este o tema asupra căreia am găsit prilejul să reflectez, întorcând astfel şi cealaltă faţă a monedei, mai puţin plăcută, dar o realitate.
M-am gândit că mi-aş fi dorit că finalul să nu fie cel pe care îl prevăzusem, că şi destinul unora dintre personaje. Totuşi, ca o altă reechilibrarea a balanţei,câteva dintre replici şi fraze mi-au plăcut mult, aşa încât în ansamblu găsesc lectura satisfăcătoare.
“În seara aceea avea impresia că Dumnezeu îşi părăsise casa, ca să o arendeze diavolului.”

Marina Fiorato a mai publicat, după cum anunţă coperta spate, încă şapte romane istorice de dragoste, bestseller New York Times şi Publishers Weekly.

NOTĂ: 7,5 / 10

Autor: Adelina
%d bloggers like this: