Tags Posts tagged with "recenzii carti"

recenzii carti

by -
9

,,Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

Domina, de L.S.Hilton-Editura Litera-recenzie

Titlu original: „Domina”

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Număr de pagini: 336

   Primul volum al seriei cu același nume semnate de L.S.Hilton, „Maestra”, a fost o adevărată revelație pentru mine în 2016 și am catalogat-o ca un must-read al anului. În ciuda părerilor împărțite ale cititorilor cu privire la această carte, în mare parte datorate abundenței scenelor explicite cu caracter sexual în care era implicată protagonista, eu am apreciat stilul autoarei, numeroasele întorsături de situație, dar mai presus de orice construcția personajului principal. Admit totuși faptul că volumul poate fi lecturat alături de un pahar mare de limonadă, pentru orice eventualitate.

   Judith Rashleigh demonstrează în „Maestra” că este genul acela de personaj spumos, un caracter puternic, care nu renunță până nu-și îndeplinește scopurile, chiar dacă acest lucru presupune să-și lase furia să-i controleze acțiunile. Poate purta uneori diverse măști – femeia seducătoare, femeia ușoară, femeia de bani gata, dealerul de artă sau justițiarul – dar nu vă lăsați păcăliți de toate acestea, ea întotdeauna are în minte un plan bine pus la punct. Nu se lasă dată la o parte, batjocorită sau înșelată. În ciuda faptului că uneori poate părea complet dezlănțuită, liberă de orice restricții și inhibiții, acționând din impuls și aparent fără raționament, protagonista este ghidată de orgoliu, onoare și corectitudine. Iar în această ecuație nimic nu este mai presus pentru ea decât arta. Aceasta din urmă nu poate fi pângărită sub nicio formă deoarece oricine face o astfel de greșeală, va plăti cu viața.

Cu o asemenea protagonistă în prim-plan, cum să nu aștepți cu nerăbdare volumul al doilea?

  Când am pus mâna pe „Domina”, nu știam cum să pătrund mai repede din nou în lumea lui Judith. De data aceasta o găsim în Veneția, sub numele de Elisabeth Teerlinc, conducând propria galerie de artă intitulată Gentilenschi. Pare mai liniștită, departe de trecutul tumultos, iar lucrurile par să fi reintrat pe făgașul normal, arta ocupându-i din nou o bună bucată a timpului. Dar noua viață îi este tulburată de vizita unui bărbat misterios, dr. Ivan Kazbici, care îi propune să-și ofere serviciile pentru evaluarea colecției de tablouri ale unui anume oligarh rus, Pavel Iermolov. Această ofertă este cât se poate de atractivă și intrigantă pentru Judith datorită, în primul rând, semnificativului onorariu pe care urmează să-l primească și, în al doilea rând, faptului că tablourile deținute de Iermolov sunt un adevărat mister. Se vehiculează că ar fi posesorul unor opere importante pe care le-ar fi achiziționat prin intermediari, precum Picasso, Matisse sau Pollock și două lucrări foarte râvnite de Botticelli din colecția Jameson. Cu siguranță vizionarea unui asemenea colecții reprezintă o oportunitate de nerefuzat, iar Judith este conștientă de acest lucru și acceptă termenii impuși.

   Vizita colecției private a lui Iermolov este de-a dreptul copleșitoare pentru Judith, care decide în final că nu se consideră suficient de pregătită pentru a oferi o evaluare justă. Astfel, refuză cu regret oferta și se întoarce la propria galerie. Însă după acest eveniment, lucruri stranii par să se întâmple. Protagonista simte din ce în ce mai des că este urmărită, iar obiecte din apartamentul ei își schimbă în mod inexplicabil locul. Vizita neașteptată a Elenei, o femeie pe care Judith o cunoaște de la o petrecere, tulbură și mai mult apele. Aceasta îi mărturisește că este soția lui Iermolov, de care oligarhul dorește să divorțeze. Ea se teme că în urma separării va fi ucisă din cauza informațiilor secrete pe care le cunoaște. Îi dezvăluie, de asemenea, că fenomenele stranii din ultima vreme i se datorează tot lui Iermolov care încearcă să o intimideze ca urmare a refuzului ofertei de evaluare a colecției de artă. Astfel, pentru a evita inevitabilul sfârșit, Elena vrea să pună mâna pe un misterios desen de Caravaggio, ce este foarte valoros, iar pentru asta vrea să apeleze la ajutorul lui Judith. Deoarece protagonista încearcă să o convingă că o asemenea operă nu poate fi decât un fals și că ar fi mai bine să se reorienteze spre alte tablouri deținute de soțul ei, femeia o amenință că îi va dezvălui adevărata identitate și totodată implicarea într-o crimă din trecut. Acest pericol neașteptat trezește la viață demonii lui Judith.

„Ajunsesem atât de departe. Crezusem că Elisabeth Teerlinc lăsase în urmă toate acestea, dar trecutul încă mă urmărea, la fel de sigur ca acel parfum de crini dintr-o cameră tăcută, brațele lor continuând să se agațe de mine, să mă tragă în jos până când valurile trecutului aveau să se închidă inevitabil peste capul meu.”

„Mi-am ațintit privirea dincolo de ea, pe chei, luptându-mă simultan cu impulsul de a o împinge în apă și cu o senzație bruscă de claustrofobie sufocantă, ca și cum combinația de circumstanțe care mă adusese în acest punct începea să se încolăcească în jurul meu ca o hidră șuierătoare și agresivă care nu putea rămâne niciodată adormită.”

   În ciuda amenințării Elenei, Judith tinde să refuze să se implice în recuperarea desenului de Caravaggio, însă când află că Iermolov o suspectează că acesta s-ar afla deja în posesia ei, ca urmare a unui eveniment din trecut, și că dorește cu orice preț să pună mâna pe el, trebuie să se decidă pe ce drum să o apuce. Chiar dacă se simte încolțită și depășită de situație, protagonista pornește într-un joc de totul sau nimic pentru a se salva. Va fi demascată și va ajunge să plătească pentru crimele din trecut? Își va găsi sfârșitul în mâinile oligarhului sau va găsi o modalitate să scape și de această dată dintr-o situație aparent fără ieșire? Aventura pentru aflarea deznodământului cu privire la soarta lui Judith vă va purta într-o călătorie plină de neprevăzut prin Veneția, puțin prin Anglia natală, Paris și Belgrad.

   Așa cum ne-a obișnuit încă din primul volum al seriei, L.S. Hilton păstrează și în „Domina” stilul dinamic de scriere, ce abundă în detalii cu privire la locurile tranzitate de protagonistă și la minunatele opere de artă cu care intră în contact. Pentru cei care au fost deranjați de scenele erotice numeroase din „Maestra”, în volumul al doilea acestea sunt reduse semnificativ, însă condimentează în continuare acțiunea pe alocuri. De asemenea, cititorii vor pătrunde mai adânc în amintirile lui Judith, ajungând până în copilărie, fapt ce ne permite să înțelegem mult mai bine atitudinea și modul său de gândire, cât și pasiunea pentru artă sau vestimentația scumpă.

„Prețul de pe coperta interioară era de șaizeci de lire. Șaizeci de lire pentru o carte, iar doamna mi-o dăduse pe degeaba. Am pus cu grijă cartea sub patul meu și am răsfoit-o atât de des, încât, în timp, am ajuns să știu pe de rost numele fotografilor și ale creatorilor de modă. Nu-i vorba că mi-aș fi dorit neapărat acele haine. Doar că mă gândeam că, dacă aș fi fost genul de persoană care să le aibă, m-aș fi simțit diferit. Dacă aș fi avut astfel de lucruri, aș fi putut să aleg în fiecare zi unde să fiu. Aș fi putut să-mi controlez viața interioară prin intermediul aspectului exterior.”

„Trecuse atâta timp de când nu mai avusesem ocazia de a privi astfel tablourile, nu măsurând sau evaluând, nu calculând ceea ce îmi aminteam și ceea ce trebuia să știu, ci, pur și simplu, privindu-le, privindu-le cu tot corpul, cu simțurile relaxate. Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

   Totuși, pe parcursul lecturii am simțit că îi lipsește ceva. Ca să punctez exact, acțiunea mi s-a părut că avansează lent și fără evenimente semnificative, cel puțin în prima jumătate a cărții. Totodată, Judith mi s-a părut mai moale o bună parte a volumului, uneori chiar pasivă, nesigură, pierzându-și astfel din farmec, acea forță care o ghida și o ajuta să depășească orice obstacol în primul volum. Din fericire, aceste probleme sunt remediate în a doua jumătate a cărții ce abundă în întorsături de situație și în care protagonista se trezește din nou la realitate, mobilizându-se pentru a ieși victorioasă.

   Așadar, „Domina” este un volum care continuă cu succes seria „Maestra”, ce vă poartă într-o aventură tumultoasă în lumea artei și a afacerilor necurate din aceasta, dar și în viața unei femei puternice care este în stare să riște totul pentru a-și atinge idealul și a scăpa de fantomele trecutului. O recomand cu drag celor care vor să descopere pe unde o mai poartă destinul pe Judith, dar și celor care nu au încercat încă scrierile lui L.S. Hilton însă vor să citească un thriller bun.

Cartea Domina, de L.S.Hilton  poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
21

Ucenicul, de Tess Gerritsen-Editura Rao-recenzie

Titlu original: The Apprentice
Traducere: Raluca Matiş
Editura: Rao-2000
Număr pagini: 378

   Tess Gerritsen este o scriitoare americană de thriller. Cărţile ei au fost traduse în 31 de limbi şi vândute în peste 15 milioane de exemplare.
Născută pe data de 12 iunie în San Diego, California, Statele Unite.
Ocupaţie: autor, medic

În cartea Ucenicul autoare începe cu un gândurile macabre a unui criminal feroce ,,Chirurgul’

Sunt foarte obişnuit cu sângele. ÎI cunosc toate elementele componente. Am mânuit nenumărate eprubete cu sânge, i-am admirat multele nuanţe de roşu. L-am văzut scurgându-se în pârâiaşe satinate din pielea proaspăt incizată.
Sângele i se scurgea din piept ca apa vie dintr-un izvor sacru şi-mi lipesc palmă de rană, scăldându-mi pielea în căldura aceasta lichidă, iar sângele îmi acoperă mâna cu o mănuşă stacojie. Îmi ridic mâna udă încă de sângele mortului şi inhalez aroma metalică şi rafinată. Chiar şi numai după miros mi-aş fi dat seama că e sânge tânăr, scurs din carne tânăra.
Ceilalţi deţinuţi se holbează la mine şi se trag şi mai departe. Ştiu că sunt diferit de ei; au simţit-o întotdeauna. Cât de brutali sunt aceşti oameni, şi totuşi sunt temători faţă de mine, pentru că înţeleg cine-şi ce-sunt eu. Le cercetez feţele, căutăndu-mi printre ei fratele de sânge. Un altul asemeni mie.
Dar ştiu că există. Ştiu că nu sunt singurul de felul meu de pe acest pământ.
Undeva, acolo, mai este unul. Şi mă aşteaptă.”

   Trupul unui bărbat a fost găsit rupt în două părţi pe asfaltul încins din Boston. S-ar părea că un camion i-ar fi putut pune capăt bărbatului, dar şi căderea dintr-un avion ar putea reprezenta o ipoteză, căci imaginea îngrozitoare a cadavrului nu se poate descrie în cuvinte, asemenea distrugere de nedescris nu poţi să o asemuieşti cu accidente normale. Oare ce o fi?

În timp ce detectiva Jane Rizzoli, încearcă să descopere misterul cadavrului rupt, va fi chemată la un alt caz ce s-ar părea că ar avea legătură cu drama recentă din trecutul ei. Trupul doctorului Yeager a fost găsit în propria casă, iar primele semne ale crimei se pot asocia într-o oarecare măsură cu tacticile folosite de Warren Hoyt cunoscut sub numele de Chirurgul. Gândul asocierii cu temutul criminal, care i-a lăsat lui Rizzoli cicatrici atât fizice cât şi psihice îi dau acesteia viaţa peste cap.

,

,Te dărâmă coşmarurile, se gândi ea.Te crezi imună, destul de puternică, destul de detaşată ca să poţi trăi cu ele. Şi ştii cum să-ţi joci rolul, ştii cum să te prefaci că nu există. Dar feţele acelea rămân, îţi rămân în minte. Ochii morţilor.
Oare şi Gail Yeager se numără printre ei?
Se uită în jos la mâinile ei, la cele două cicatrice de pe fiecare palmă, ca nişte răni de răstignire vindecate. Oricând se făcea mai rece şi umed, o dureau mâinile, o amintire palpabilă a ceea ce-i făcuse Warren Hoyt cu un an în urmă, în ziua când îi tăiase carnea cu lamele sale. Ziua când se gândise că va fi ultima ei zi pe pământ”

   Posibilitatea ca un alt criminal să ucidă la fel ca Hoyt este inimaginabilă, dar dovezile găsite la faţa locului indică o asemănare. Aici, soţul este ucis, soţia dispărută, găsită ucisă şi violată post mortem…Ceaşca găsită în poala soţului indică că victima a fost forţată să asiste la calvarul soţiei.
Când două trupuri fără suflare au fost găsite în parcul din Boston, în ambele cazuri putrefacţia a distrus probele, la prima vedere se poate vorbi de două femei care au căzut pradă cruzimii fără margini a criminalului. Prima victima este soţia dispărută a doctorului Yeager, a două încă nu o cunoaştem, dar presupunerile sunt din ce în ce mai sumbre. Evadarea din închisoare a lui Hoyt, după ce a masacrat câţiva oameni, stârneşte panică. Alexander Ghent a fost găsit fără viaţă în casa unde locuia. Similitudinile dintre cele două cazuri duc la concluzia că sunt înfăptuite de acelaşi autor.
Criminalul pe lângă faptul că are o minte diabolică, întreţine şi un joc psihologic cu detectivul Rizzoli, deoarece un alt cadavru lăsat chiar pe un mormânt inscripţionat cu numele de Anthony Rizzoli are menirea de a o tulbura pe tânăra noastră detectivă. Coincidenţa de nume nu este întâmplătoare.

   Hoyt a făcut o obsesie pentru femeia detectiv, o visează, vrea să-i simtă pielea şi sânii, deci vrea să încheie cu aceasta nişte socoteli neterminate. Stiind sigur că Hoyt doreşte s-o vâneze, Jane nu va ceda, va merge mai departe cu aceste anchete, şi va descoperi scrisorile primite de criminal în închisoare, iar printre acestea sunt şi fotografii cu casa, maşina şi faţa detectivei. Alături îl are pe un agent FBI, Gabriel Dean. Cei doi nu se înţeleg la început, iar faptul că Den ştie mai multe decât Rizzoli, ridică un semn de întrebare. Ce ştie aceasta, de ce îi ascunde lucruri esenţiale? În timp ce Rizzoli se află departe de Boston, află lucruri uimitoare, crime atroce săvârşite după acelaşi model, acestea fiind declarare ,,victime în războiul din Kosovo”. Cine poate să fie Ucenicul Chirurgului? Ce monştri pot să existe? În timp ce Jane se afla în braţele lui Gabriel Dean, locuinţa sa fusese spartă. Presupusul făptaş fiind Hoyt.

   Imediat după aterizarea sa pe aeroportul din Boston, Rizzoli a fost întâmpinată de o limuzină ce urma să o ducă acasă, dar ea ştia că maşina iniţială nu va mai veni, comanda fiind anulată. Cine este cel care conduce maşina şi unde a nimerit Jane? Va scapă şi de această dată? Ştim de Hoyt că era cât pe ce să o omoare, dar cu încă un monstru lângă el ce şanse are Jane?

   Până acum nu am citit cărţi de această autoare. Da, am Chirurgul, ştiu date despre carte, dar am început cu Ucenicul şi lecturarea cărţii mi-a dat fiorii. Un excelent thriller pshihologic! Am stat cu sufletul la gură pentru a descoperi alt cadavru, pentru a vedea ce se întâmplă cu detectiva noastră, pentru a citi din gândurile unui criminal!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

“Thriller poliţist şi roman de spionaj. Aventurile captivante ale unui roman care a ajuns fără să vrea asasin plătit.”

Mercenarul întunericului, de Dan Ioan Panţoiu-Editura Rao-recenzie

Editura RAO: 2017
Număr pagini: 260

   Am comandat cartea dintr-un impuls. Mi-a plăcut cum era realizată coperta, m-a intrigat titlul şi cuvintele din prezentare şi bineînţeles editura, doar e editura mea preferată. Faptul că autorul este român a fost un bonus.
    Am citit în ultimii ani multe romane apărute la RAO ale autorilor români şi am ajuns la concluzia că avem autori români contemporani foarte buni, la fel de buni ca cei străini.
    Dar să vă spun câteva cuvinte despre carte. Cum spune chiar autorul:

“Cartea de faţă este inspirată din realitate. Dar cât este realitate şi cât este ficţiune, nici autorul nu mai ştie.
De aceea nu poate să spună nici unde, nici cum şi nici dacă personajele mai sunt sau nu cu adevărat în viaţă…
Între anii 1994-1995, presa din România şi canalele televiziunilor de ştiri au consemnat ca pe o curiozitate, faptul că mai multe centre pentru copiii cu dizabilităţi, aziluri pentru bătrâni şi biserici au primit donaţii totalizând aproape un milion de dolari USD.
Donatorul a preferat să rămână necunoscut.”

   Personajul principal al romanului este Dusan Panait, elev sergent la şcoala de ofiţeri şi “de naţionalitate balcanică” cum se autocaracterizează cu mult umor. Străbunicul lui, grec, venise în România de la Salonic cu soţia şi trei băieţi. Făcea comerţ cu fructe uscate, cereale, ulei de măsline şi pentru că negustoria i-a mers bine s-a mutat de la Brăila la Constanţa, apoi la Bucureşti unde s-a şi stabilit. Unul dintre băieţi a fost bunicul lui Dusan, Nikolas. Acesta a avut un singur fiu pe Iorgos, tatăl lui, care a murit când copilul avea un an.

   Când fasciştii au ocupat Grecia, familia a hotărât să-şi romanizeze numele din Panagiotis în Panait.
   Mama lui provenea dintr-o familie de sârbi răzvrătiţi dintr-un sat din sudul Belgradului. Familia ei fugise în România trecând Dunărea. S-au aşezat într-un sat de munte mai izolat unde s-au apucat să cultive legume. Negoţul a mers, şi cu banii câştigaţi au cumpărat sute de hectare de pădure pe care le-au defrişat şi au cultivat cereale. În câţiva ani au ajuns chiaburi.
    Dusan, copil fiind, ”îl însoţea pe bătrânul grec noaptea la păscut vitele.” Priveau amândoi stelele, fiecare stea avea taina şi povestea ei şi parcă fiecare îi transmitea ceva.

Cădea în somn şi se visa cucerind lumi, cetăţi şi înfrângând armate ale întunericului.”

   Într-o noapte au fost atacaţi de lupi şi, deşi boii i-au omorât, Dusan a rămas cu o teamă de întuneric.

“Din noaptea aia a început să vadă altfel întunericul. Să-l simtă şi să se teamă de el.”

   Bunicul lui îi spunea:

“Dacă nu te temi, nu te mobilizezi, nu te concentrezi şi eşti pradă uşoară pentru oricine. Din frică vine curajul.”
“Când te cuprinde frica, primeşte-o, uită-te bine la ea, simte-o ca pe o fiinţă şi cuprinde-o la rândul tău. Atunci fii sigur că ai învins-o. Şi pe viitor Dusane, agapi mou, când ţi-e greu, gândeşte la ce-ţi spun acum: respiră, gândeşte, trăieşte! Să nu uiţi niciodată cuvintele astea! Să le repeţi în minte până când vei simţi că eşti tare şi stăpân pe tine!”

   N-a uitat cele trei cuvinte, care de-a lungul anilor l-au salvat din multe situaţii cumplite.
   Cutremurul din 4 martie 1977 îl găseşte elev în ultimul an la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne de la Băneasa.
    Erau cu toţii la cantină, la masa de seară, au ieşit afară şi nu le-a venit să creadă cum se valurea pământul. Apoi a simţit miros de gaz şi împreună cu maistrul lor Ţopescu şi colegii săi reuşeşte să înlăture pericolul. Apoi continuă instrucţia până când este chemat la comandantul şcolii, general-maior Radian, pentru a primi o însărcinare importantă şi de încredere.

   Dusan avea o presimţire, moştenise darul premoniţiei de la mama şi bunica lui, ar sfaturile lor l-au ajutat să înveţe să-şi asculte subconştientul şi să se asculte pe el:

“Ascultă-te pe tine, cel din tine! Ascultă-ţi instinctele!”
“Aşa a învăţat să-şi asculte subconştientul. Mai târziu, a înţeles ce mare har i-a fost dat.
“Chiar mai pricepută şi mai sensibilă în a prinde informaţiile şi vibraţiile astrale era bunica Radoslava.”
“Tot ea i-a arătat cum să se uite la stele, să le vadă, zicea. Şi tot ea l-a învăţat cum să asculte pământul şi trunchiurile copacilor, atunci când nu ştia ce drum să aleagă.”

   Radian era doctor în ştiinţe, lucrase 21 de ani în DIE, foarte apreciat mai mult în afară ţării. Datorită profesionalismului, flerului şi capacităţii sale prinsese mulţi spioni, ceea ce-i adusese o avansare rapidă, dar şi antipatia unora din jurul său, colegi sau subordonaţi care-şi “făcuseră din delaţiune şi carierism un scop în viaţă”. Aceştia l-au atacat fără scrupule, cu mijloace murdare, mai ales că erudiţia lui Radian îi făcea să se simtă mici.
    Pe de altă parte de starea de spirit existentă au profitat serviciile rivale occidentale şi sovietice care au alimentat “pe toate căile distrugerea imaginii unuia dintre cei mai buni spioni ai României şi ai lumii.”
Urmarea a fost că unii i-au vrut locul, ”chiar sângele”, dar cei rămaşi integri i-au propus şefului statului să-l numească comandant la Şcoala Militară a M.I..

   Radian îl înţelesese pe Dusan, care de câteva ori voise să renunţe la şcoală, discuta cu el şi de fiecare dată îl lămurise să rămână, aşa că lui îi datora acesta faptul că aproape termină cursurile.
   Radian îi explică că în urma cutremurului jumătate din centrul vechi al Bucureştiului este ruine, blocuri vechi din 1920-1930 neconsolidate erau acum dărâmate, mulţi oameni morţi sau prinşi sub dărâmături, liniile telefonice, relee de televiziune căzute. În blocurile dărâmate locuiau şi mulţi oameni cu funcţii importante- diplomaţi, ofiţeri cu rang superior în M.I şi oameni cu bani, bijuterii şi lucruri de valoare:

“În astfel de situaţii la faţa locului apar hienele şi şacalii. Scormonitorii şi jefuitorii de cadavre. În plus apar şi cei interesaţi să găsească anumite documente de importantă deosebită.”

   Dusan înţelege ce i se cere să facă, să supravegheze zona în care va fi trimis, să adune şi să asigure paza documentelor şi valorilor găsite şi să aibă grijă să nu fie ucis de indivizi “care şi-au învăţat bine lecţiile.”
Radian avea încredere în nonconformistul Dusan şi chiar încercase să-l convingă să treacă de la miliţie la securitate şi insistă de fiecare dată, deşi elevul refuzase:

“Poate după zilele care vor trece şi după misiunea pe care ţi-o voi încredinţa, vei vedea altfel lucrurile. Să ştii că Securitatea nu înseamnă neapărat doar întemniţarea, schingiuirea şi închiderea celor ce sunt împotriva orânduirii socialiste. Sunt direcţii care chiar sunt necesare pentru viaţa oamenilor. Pentru pacea ţării şi a planetei!”

   Dusan a fost debarcat la fostul bloc Scala şi nu-i venea să creadă că frumoasa cofetărie unde-şi invita cuceririle nu mai există, că era doar un morman de moloz. Un excavator uriaş umplea cu ruine camioanele şi apăreau din ce în ce mai multe cadavre.
   Pierdut şi fără glas acceptă o cană de ceai de la Dorina, lucrătoare la salubritate. Dorina, o femeie tânăra de 30 de ani, micuţa de statură, cu un fes tricotat, i-a adus timp de trei zile şi nopţi ceai şi mâncare.
După trei zile, petrecute mai mult singur, oboseala, grija că nu ştia nimic de ai lui îi dădeau un sentiment de abandon:

“Ceda psihic. Cel mai greu era însă sentimentul că fusese abandonat. Abandonat între dărâmături, alături de saci cu bani, bijuterii, role cu filme de celuloid, benzi magnetice, documente şi tablouri. Bazarul unor foste vieţi. Oameni care muriseră îngroziţi în beznă, striviţi, asfixiaţi, neputincioşi. Oameni ale căror suflete bântuiau printre ruine.”

   Au început să apară tot mai mulţi prădători. Dusan rugase un plutonier major care împreună cu soldaţii scoteau cadavrele, şi-i ajutau pe cascadorii de la Buftea să salveze supravieţuitori, să anunţe şcoala să-i trimită un înlocuitor. Dar nu aveau pe nimeni disponibil.
   Dusan era oarecum dependent de Dorina care-i aducea câte ceva de mâncare uneori, alteori venea o maşină a armatei care le împărţea o ciorbă la toţi.
   În a patra zi a sosit o maşină cu un grup condus de un maior, care după ce i-a dat parola a început să încarce sacii. Când maşină era încărcată Dusan a cerut un proces verbal pentru saci, vehement maiorul îl refuză iniţial, dar se trezeşte cu puşca lipită de el. Aşa că locotenentul face un proces verbal de primire al sacilor, dar maiorul îl ia la ochi, deşi râzând fals îl anunţă că a trecut testul şi că sigur se vor revedea:

“Ştiu că vorbele maiorului se vor împlini. Da se vor revedea. Cu siguranţă se vor revedea. Simţea asta. Şi nu-i plăcu ce simţea.”

   Ajuns la şcoală află că ai lui sunt bine şi se hotărăşte ca după ce se odihneşte s-o caute pe Dorina şi să-i mulţumească pentru sprijin.
   Dar sculat brutal din somn i se dă o nouă misiune, de data asta de către comandantul lui direct.
   “Presimţi că nu era nimic bun la mijloc. Nu ştia atunci câtă dreptate avea.”

   De data asta este trimis să păzească groapa de gunoi ”Groapă lui Oatu,” cum i se mai spunea, pentru că până şi ziarele străine vuiau că acolo se fură tot ce nu s-a descoperit lângă ruine: bani, valori, haine. Echipele de pionieri şi utecişti căutau ziua în moloz, sortau lucrurile şi predau sacii paznicilor. În noaptea precedentă paznicii fuseseră ucişi şi sacii furaţi.
   Aşa că dacă la Scala doar îi speriase pe hoţi cu cartuşe trase în aer, acum avea ordin să tragă în plin. I se dă armă cu încărcătoare de rezervă, şi hrană rece pentru o săptămâna. I se mai spune că ordinul venise direct de la Preşedinte, iar faptul că au fost aleşi patru dintre cei mai buni elevi denotă fie încrederea pe care o are în ei, fie neîncrederea faţă de Unităţile de profesionişti ale Securităţii sau Miliţiei. Urma să fie singur, paznicii gropii fiind retraşi noaptea pentru a nu mai fi victime.

   Dusan se împrieteneşte cu paznicii, cu tinerii care munceau la groapă. Vederea bărăcii în care paznicii fuseseră efectiv executaţi îl determină să-şi aranjeze un alt adăpost. Mai află de la paznici că maşina cu care furaseră sacii era de tip militar, dar fără numere, că cei veniţi după saci ştiau tot rostul şi că au mitraliat postul de pază.
   Prima noapte a trecut greu, dar l-au ajutat amintirile din copilărie şi mai ales cuvintele bunicului său pe care le repetă că pe o mantră: ”respiră, gândeşte, trăieşte.”

   Paznicul Grigore îl asigură că-i va aduce numărul de telefon al Dorinei şi-i povesteşte câte ceva despre ea.
Dusan face o recunoaştere a perimetrului, apoi îşi amenajează cu sfoară, sticle, cutii de tablă un sIstem de avertizare. Mai mult… îşi îndeasă în rucsac haine culese din moloz, îl acoperă cu mantaua părând că acolo doarme, şi el schimbă adăpostul.
   Aşa că atacul nu-l ia nepregătit, se trage în el (de fapt în rucsac) aşa că trage şi el şi omoară doi oameni, dar când trage şi spre cei de lângă maşină aceştia nu păţesc nimic şi pleacă în viteză.
   Apare o maşină cu Uslaşi care-l iau prizonier, dar şi o maşină a miliţiei. Colonelul de miliţie îl verifică vorbind cu Radian care îi confirmă ce a spus Dusan. Aşa că îl preia pe arestat, scrie un proces verbal, dar nu consemnează în el modul de comportare al uslaşilor, şi-l duce în arestul miliţiei.

   Este interogat şi bătut până la sosirea şi intervenţia lui Radian care-l scoate de acolo. Cu acordul Preşedintelui, Radian îl transferă după vindecare într-o unitate specială, o baza secretă de antrenament.   Datorită rezultatelor şi aptitudinilor lui, Dusan este recomandat pentru a deveni membru al unităţii speciale, preţul tranzacţiei fiind chiar viaţa lui.
   După schimbarea politicii pro-sovietice a României, Securitatea statului a devenit vulnerabilă faţă de KGB. Consiliul Suprem de Apărare al Ţării a ajuns la concluzia că numai Securitatea israelită-Mossad putea face faţă ruşilor. Aşa că se creează alianţe. În acelaşi timp statul scotea bani prin aprobările de plecare din ţară a evreilor, mulţi bani, ca un fel de răscumpărare plătită de statul Israel pentru cetăţenii săi. Tranzacţiile se derulau prin două firme de comerţ exterior, de fapt firme ale Securităţii. Aşa s-au creat şi unităţile speciale antrenate de Mossad care aveau mai multe scopuri: să execute misiuni sub acoperire având că scop înlăturarea din ţară a persoanelor incomode, să asigure transportul conspirativ de informaţii diplomatice, documente, parole, cifruri şi conturi bancare şi de asigurare a siguranţei zborurilor. Mai erau curăţătorii şi cei numiţi Mercenarii Întunericului. Odată pregătiţi membrii operau prin rotaţie, şi toate operaţiunile la care se participa erau foarte bine plătite:

“Sigur, toate operaţiunile la care participă membrii acestor unităţi speciale sunt plătite. Se câştigă mai mulţi bani decât ai visat vreodată! Ca toţi ceilalţi, vei semna un contract. Garanţia de executare a contractului din partea ta este aceeaşi cu preţul din tranzacţia care te-a adus aici.
Viaţa ta! Ca garanţie suplimentară: viaţa alor tăi.!”

   Dusan care idealizase viaţă pentru care se pregătea în Bucureşti vrea iniţial să refuze, dar alternativă era un proces şi zidul de beton cu moartea. Şi atunci ia o hotărâre:
   “Din viaţa care i se oferea semnând, mai putea ieşi. Cândva. Cumva. Dar din moartea care-l aştepta dacă n-ar fi făcut-o, n-avea scăpare!”
   “Recrutarea se produsese. Era deja un mercenar.
    Un mercenar în solda întunericului.”

   După ce se reface şi după antrenamente Dusan pleacă în permisie, îi revede pe ai lui şi se încarcă de energie şi speranţa:
   “Toate mirosurile, culorile şi energiile locurilor dragi îl reclădeau şi-l încărcau cu viaţă.
   Toate acestea erau ale lui. Nimeni nu i le va putea lua. Şi întotdeauna le va regăsi când le va caută. Vor fi pentru totdeauna matricea lui! Pe care doar el o ştia.”

   Întors la Bucureşti o caută pe Dorina, apoi caută să afle vinovaţii pentru ce s-a întâmplat la groapă de gunoi şi cine îi încărcase arma cu gloanţe oarbe, dar parcă o mână divină îi pedepsise pe toţi.
    Însoţeşte o vreme transporturi aeriene, are câteva momente de linişte în dragostea lui cu Dorina, pe care însă boala ei le curma brusc. Trimisă în Israel la tratament, Dorina îşi va reface viaţa cu un medic argentinian.
    Într-o jumătate de an Dusan o pierde pe Dorina, bunicii şi mama, pe toţi cei dragi lui, rămânând singur într-o “lume pustie şi cenuşie”.
“Curând întunericul urmă să fie deplin.”

   Şi-acum urmează pentru Dusan viaţa de mercenar al întunericului. Nu e uşor să ia vieţi la comandă, începe să se înece în alcool. Apoi cu multă voinţă se va salva.
   La un moment dat ca peste tot şi în organizaţia lor apare trădarea, lăcomia, trădătorii.
   Află că un grup îi urmăreşte pe mercenari, îi omoară şi le ia banii. Şi asta de când fuseseră şi ruşii primiţi într-un fel de consiliu secret cu europenii şi Mossadul.
   Dar nu vă spun mai mult, parafrazând poveştile vă voi spune doar că “din poveste înainte mult mai este”.

   Dacă vreţi să aflaţi aventurile, misiunile şi viaţă lui Dusan, modul în care se salvează şi-şi salvează banii (adunase peste un million de dolari) trebuie să citiţi cartea. Veţi mai trece prin multe aventuri, poveşti de prietenie, loialitate, ură, trădare, dragoste şi mai ales dorinţa de supravieţuire.

   Important e că până la urmă toate lucrurile sunt plătite şi că Dusan:
“Ajuns asasin plătit, reuşeşte, în urma unor peripeţii extraordinare, să se răzbune pe cei care-i doreau moartea şi banii şi să se retragă departe de acea lume a întunericului din care fusese constrâns să facă parte.”

   Recunosc că m-a răscolit romanul, mi-a adus aminte de cutremurul din 1977, eram la Sinaia, am ajuns la Bucureşti şi am văzut pe viu grozăviile descrise în carte. Mi-am amintit de multe poveşti şi drame auzite, văzute şi citite, de lucruri pe care le-am aflat, de oamenii pe care i-am cunoscut.
   Şi mi-am dat seama că povestea lui Dusan este “brodată “ pe realitatea vieţii şi evenimentelor de atunci.
   Romanul este scris într-un stil alert, fără descrieri şi poveşti inutile, exact ca o carte document foarte impresionantă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
15

Până la capat, de Michael Connelly-recenzie

Titlu original: The Reversal

Traducere:  Maria Aciobăniţei
Editura:  Rao 2015
Număr pagini: 393

“Cel mai bun roman al lui Connelly: intens, inteligent şi emoţionant.”(Los Angeles Times)

   “Un nou thriller care îl are în prim -plan pe cinicul Mickey Haller. După ani în şir în care a jucat rolul de avocat, Haller este rugat să treacă în “barca” procurorilor şi să dea de capăt unei crime oribile. Ucigaşul, Jason Jessup, a ispăşit deja 24 de ani de închisoare şi este eliberat şi reabilitat în baza unei noi dovezi ADN. Haller însă nu înghite povestea, fiind convins că Jessup este cu adevărat vinovat. Intrigat de acest caz îl acceptă. Cu o condiţie însă: posibilitatea de-a lucra cu un anumit investigator LAPD, nimeni altul decât fratele lui vitreg, Harry Bosch. Cei doi trebuie să se mişte repede, înainte că Jessup să lovească din nou.”

   De data asta Michael Connelly vine cu o surpriză: Haller, avocatul al cărui birou era în spatele limuzinei, apărătorul cunoscut, este solicitat să preia un caz de omucidere din partea procuraturii, ca procuror independent.
Procurorul districtual Williams îl solicită pentru că fiind an de alegeri i-ar prinde bine o victorie şi mai ales crede că-l va manipula uşor pe Haller. Doar că acesta nu este o marionetă, lucru pe care-l face cunoscut, şi acceptă cazul numai dacă este lăsat să lucreze independent, cu echipa aleasă de el. Williams acceptă, deoarece realizează că Haller nu poate fi obligat să facă ceva ce oricum i se pare că nu e un rol potrivit pentru el. Aşa că acceptă să-i dea, ca al doilea avocat, pe Maggie McPherson, fosta soţie a lui Haller şi pe Harry Bosch, detectiv pensionat şi frate vitreg cu el, ca anchetator. Williams nu avea altă soluţie pentru că nu putea folosi pe nimeni de la procuratură, mai ales că acuzatul Jason Jessup dăduse în judecată statul şi implicit procuratura, susţinând că fusese închis pe nedrept 24 de ani.

   Jason Jessup fusese condamnat pe baza probelor şi mărturiilor, pentru uciderea unei fetiţe de 12 ani Melissa Landy, doar că la acea vreme nu se folosea în proces ca proba ADN-ul.
Timp de 24 de ani Jessup scrisese tuturor forurilor, făcuse plângeri, înaintase petiţii, mai ceva ca un avocat, susţinându-şi nevinovăţia şi cerând să fie eliberat. Sigur că nu fusese luat în serios pentru că exista şi un martor ocular, sora Melissei-Sarah.

   Cele două fetiţe se jucau de-a-scunselea şi Sarah văzuse când Jessup o luase pe Melissa şi o dusese la camionul lui, un camion mare de tractat maşini. Câteva ore mai târziu fata fusese găsită strangulată într-un tomberon de gunoi. Petele de pe rochiţă duseseră la concluzia că autorul crimei îşi satisfăcuse astfel pornirile sexuale.
Jessup atrage în final atenţia unei organizaţii de avocaţi numită ”Proiectul de Justiţie Genetică” (PJG). Aceştia îi preiau cazul şi obţin un ordin de testare genetică a spermei găsită pe rochiţa albastră pe care o purta victima.

Şi surpriză…

   Sperma nu este a lui Jessup, informaţia înclinând balanţa în favoarea lui, şi deşi tribunalele menţinuseră de fiecare dată condamnarea, Curtea Supremă desfiinţase cazul şi ceruse procuraturii ca în termen de 60 de zile să repună cazul pe rol cu probe noi sau să renunţe la acuzaţii.
Jessup apare mereu la TV prin interviuri date la telefon sau în persoană din închisoarea San Quentin, sustinandu-şi nevinovăţia, cerând milioane de dolari despăgubiri pentru anii petrecuţi acolo, primind chiar susţinere de la câteva vedete de calibru de la Hollywood. Iar dacă după vârtejul acesta mediatic ar fi fost eliberat ar fi devenit el însuşi o celebritate.

   Un avocat căruia îi plăceau luminile rampei, Clive Royce, preia pro bono cazul recomandat de PJG.
Haller, McPherson şi Bosch sunt convinşi că Jessup este vinovatul şi având şi ei fete sunt şi mai motivaţi să găsească noi probe şi dovezi.
Nu este uşor: detectivii de atunci, mulţi martori, inclusiv mama şi tatăl vitreg al victimei au murit în aceşti ani. Dar Bosch este neobosit.
Bosch verifică din nou probele existente, caută mărturii noi şi mai ales încearcă să dea de Sarah, sora victimei. Marcată de moartea Melissei, accentuată de neputinţă ei de-a alerta pe cineva la timp, plus abuzurile la care o supunea tatăl ei vitreg, Sarah se adânceşte într-o viaţă promiscuă, droguri, prostituţie, arestări, clinici de dezintoxicare. Dar atunci când o găseşte Bosch era “curată” de mulţi ani, preda cursuri de sticlărie, era un om calm şi echilibrat. Îl recunoaşte din prima pe Jessup în poze, îl identifica şi la tribunal.

   Spre mirarea unora Haller nu se opune eliberării condiţionate a lui Jessup, dar are grijă să fie pus sub observaţie şi urmărit non stop de către DSI, o brigada de poliţişti duri folosiţi clandestin pentru supravegherea suspecţilor, indivizi suspectaţi de crime violente care nu se opreau până ce nu erau prinşi în flagrant şi opriţi de poliţie. Haller aştepta ca Jessup încrezător să facă o greşeală.
Tot Bosch este cel care cere neoficial, părerea unui psiholog-criminalist, o prietenă de-a lui, Rachel Walling în care avea deplină încredere, rugând-o să facă un profil al criminalului.

   Jessup se plimbă noaptea prin parcurile naţionale, după închidere, se aşează mereu pe aceleaşi bănci, chiar aprinde o lumânare la baza unui pom. Intrigat Bosch îl urmăreşte câteva nopţi împreună cu cei de la DSI, mai ales că Rachel îi face un profil total diferit de cel făcut cu 24 de ani în urmă de psihologul de atunci al poliţiei. Ea este convinsă că în mod sigur Jessup mai avea la activ şi alte victime.Î ntr-o seară Jessup urmăreşte casa lui Bosch, aşa că el ia măsuri de protecţie pentru fiica lui.

   Dar urmărindu-l singur într-o zi, Bosch descoperă un adăpost sub dig unde se putea intra doar printr-un canal de pe şosea sau prin peretele de nisip. Crezând că e singur intră să verifice locul şi e gata să fie surpins de Jessup, scăpat de sub urmărire. Acolo sub dig Bosch găseşte mai multe încăperi, una din ele închisă cu un lacăt nou, deschide şi vede o pernă, pături şi conserve. Întăreşte pază şi urmărirea suspectului convins că acesta pregăteşte locul pentru un ostatic.

   Cu toate încercările lui Clive Royce, Haller este tot cu un pas înainte, demontând în proces toate probele apărării. Sarah este atât de hotărâtă să nu-l lase pe Jessup să scape încât e foarte sigură, calmă şi eficientă în mărturie. În timp ce aşteaptă cu toţii sentinţa şi Haller este convins că Jessup va fi închis din nou, intervin noi crime, noi surprize pentru că un criminal nu se dezminte.
Sigur că lucrurile se vor lămuri, situaţiile, probele precum şi acţiunile ulterioare duc la concluzia că Jessup este un ucigaş psihopat.

Dacă vreţi să ştiţi şi ultimele întâmplări şi crime citiţi cartea.

După cum bine afirmă Booklist:

  “Să citeşti cartea aceasta este că şi cum ai admira un maistru zidar la lucru, care încet şi cu grijă, aşază cărămidă peste cărămidă, creând ceva care funcţionează perfect, desăvârşit.”

“Connelly este fără îndoială unul dintre cei mai buni autori contemporani de thrillere, iar ,,Până la capăt” poate fi considerat un succes. Această carte este irezistibilă de la început şi până la sfârşit” (Colette Bancroft-St.Pete Times Book Editor)

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi cărtureşti

 

by -
10

Sfinxul, de T.S.Learner-recenzie

Titlu original: Sphinx
Traducere: Ion Carmen
Editura: Litera -2010
Număr pagini: 660

   T.S.Learner (Tobsha Learner) s-a născut şi a crescut în Anglia, apoi a locuit în Australia şi S.U.A. Îşi împarte viaţa între Londra, Sydney şi California. A publicat trei volume de povestiri: ”Quiver” vândută într-un tiraj de 150000 exemplare în întreaga lume, ”Tremble” şi  “Yearn:Tales of Paradox and Sexual Longing”. Este autoarea a trei romane : ”Sphinx”-roman de debut bine primit de critici şi cititori atât în Anglia cât şi în Australia, ”The Witch of Cologne” aleasă cartea lunii în septembrie 2005 de către Asociaţia Editorilor Americani şi “Madonna Marş şi Soul”.

“Alexandria, Egipt 1977. În timpul scufudărilor în căutarea unei epave arheologul Isabella Warnock descoperă un artefact care nu seamănă cu nimic din ceea ce a văzut vreodată: un astrarium, un instrument misterios, despre care se spune că ar fi avut puterea de-a hotărî destinele faraonilor şi regilor încă de la începuturile istoriei.
Un adversar necunoscut şi o sectă puternică declanşează o cursă nebunească pentru a proteja un secret de veacuri în lumea plină de primejdii şi de comploturi a egiptologilor, în care vrăjile străvechi şi legendele intră în conflict violent cu ambiţiile moderne.”

   “Sfinxul” o carte care merită citită şi savurată. M-a surprins când am citit că este cartea de debut a autoarei. Imaginaţi-vă 660 de pagini de acţiune pură, o mulţime de personaje, multe mituri şi legende, mai ales că acţiunea se petrece în principal în Egipt.

  Egiptul o ţară renumită pentru miturile, legendele şi istoria sa. Multe situri arheologice, multe artefacte descoperite, multe mistere desluşite, dar şi multe semne de întrebare şi enigme rămase nerezolvate. O îmbinare între nou şi vechi, o încercare a oamenilor de-a părea moderni, oameni ai viitorului şi totuşi, rămaşi în misticismul şi credinţele trecutului: profeţii, instrumente magice, unelte ale binelui, dar mai ales ale răului, diavoli sau zei veneraţi alături de credinţa creştină, de dezvoltarea şi modernizarea regiunii şi a vieţii oamenilor…asta e Egiptul. Pe de-o parte o viaţă modernă şi trepidantă, pe de altă credinţă în idoli vechi, vrăji şi profeţii ale sectelor:

“…Egiptul este o ţară plină de mistere. Aici demarcaţia dintre ceea ce este însufleţit şi neînsufleţit pe lume nu este la fel de clară ca în Occident. Noi avem propriile divinităţi. E o poveste veche…”

   Aşa era şi Isabella Warnock, un arheolog cunoscut, originară din familia Brambilla. Pentru Isabella specializată în arheologie marina ”terenul de vânătoare” era format din văile şi stâncile de pe fundul marii. În explorările ei subacvatice ea cauta o relicvă antică “un astrarium” pe care-l consideră “prototipul mecanismului Antikyteras” un artefact descoperit în 1901, aproape de insula Rhodos, datând din vremea Cleopatrei sau chiar mai devreme.
“Antikytera” era în sine o enigmă, artefacte tehnologice de-o complexitate asemănătoare nu au reapărut decât peste o mie de ani, dar Isabella era convinsă că existaseră predecesori care îi serviseră de model. Dar ce e Antikytera? Iată explicaţia dată de istorici:

“Mecanismul Antikytera datează din secolul I d.Hr. şi reprezintă din câte se ştie în prezent, angrenajul antic cel mai sofisticat din punct de vedere mecanic. Are forma unei cutii şi se presupune că a fost folosit pentru calcularea cu mare exactitate a poziţiei dar şi a orbitelor unor corpuri cereşti: Soarele, Luna, şi cele 5 planete majore cunoscute în acea epocă. Cuprinde cel puţin treizeci de roţi dinţate şi nici un mecanism de-o complexitate cât de cât similară nu a mai fost confecţionat până în Evul Mediu. Funcţiunile sale fac şi acum obiectul unor studii şi analize ştiinţifice.”

   Isabella era considerată o rebelă printre colegii ei şi faptul că uneori avea intuiţii referitoare la câte o descoperire, de-a dreptul premoniţii supranaturale n-o ajută să fie mai simpatizată.
Oliver Warnock era geofizician, avea un adevărat dar de-a descoperi petrol de aceea în cercurile lor i se mai spunea şi “Profetul”. Se născuse într-un sat minier Cumbria, cu un tată destul de dur, supărat că nici unul dintre băieţi nu-i urmase meseria. Oliver se înţelege foarte bine cu fratele lui Gareth, care marcat de rigiditatea părinţilor, mama o profesoară de pian şi catolică ferventă, evadase în droguri şi o viaţă artistică efervescentă. Avea perioade bune şi perioade de cădere, dar se înţelegea bine cu Isabella, un spirit înrudit. Amândoi descifrează câteva hieroglife, Gareth chiar desenează o schiţa de prototip după informaţiile date de Isabella. Oliver devenise un om de ştiinţă care credea în explicaţiile ştiinţifice şi rigorile meseriei. I se pare ciudată încrederea Isabellei în predicţii, în profeţii şi legende, dar îi place exaltarea ei. Aşa că având puţin liber (luase foc o sondă) se hotărăşte să se scufunde cu ea îngrijorat că ea insistă s-o facă, deşi vremea era imprevizibilă. Doar că Isabella spunea că a doua zi i se prezisese moartea şi că, dacă-l găsea, astrariumul i-ar putea schimba soarta. Scufundarea se făcea într-o zona militară şi-n Egipt legile erau foarte aspre, iar Isabella se menţinea mereu undeva la marginea legalităţii.

   Ea a găsit epava unei corăbii, despre care presupunea că este a Cleopatrei.
Cleopatra ştia că dacă Octavian îşi consolida puterea l-ar fi ucis pe Marc Antoniu, soţul ei, şi i-ar fi sacrificat copii, aşa că mizase totul pe-o carte; salvarea astrariumului care putea fi, după cum scrisese Siculus, o armă puternică ce putea prezice când să ataci sau să te retragi. Se pare că în toiul luptei ea ar fi luat astrariumul cu ea şi copiii şi ar fi fugit cu corabia. Doar că această eşuase.

Oliver încearcă cu argumente logice s-o determine pe Isabella să amâne scufundarea şi fac o vizită bunicii ei.

“Eu, unul, credeam într-o lume guvernată de legea cauzei şi efectului:Diamantele se formează din carbon cristalizat, marmură din calcite, petrolul din comprimarea substanţelor organice. Aceasta era lumea mea: una palpabilă. explorabilă. Isabella avea o lume a ei, mult mai spirituală, în care evenimentele se desfăşurau conform unei logici karmice şi trăirile personale aveau impact imediat asupra politicului, asupra microcosmosului şi asupra macrocosmosului. Pentru mine o astfel de percepţie era greşită, o viziune antropocentrică bazată pe sentimentul automulţumirii, o încercare făcută de un adept al determinismului de a da sens destinului.”

Femeie independentă, Isabella e nemulţumită de amânare, dar nici vremea nu ţine cu ea:

“Isabella era o femeie extraordinar de independentă, care se ridicase în mod conştient împotriva familiei şi a educaţiei primite, apărându-şi cu înverşunare dreptul de a-şi alege şi de a-şi exercită în mod liber profesia….”
“Isabella crescuse înconjurată de mituri ale Cleopatrei şi ale oraşului ei subteran, Heraklion, iar prietenii de familie obişnuiau să povestească despre cum înotaseră printre statui stranii şi printre ruine de palat scufundate. Toate aceste poveşti îi marcaseră profund psihicul, atrăgând-o iremediabil cu misterele lor.”

   Familia Brambilla fusese una dintre cele mai influente dinastii din comunitatea italiană din Alexandria. Tatăl ei, Paolo, deţinea una din cele mai mari filaturi din ţară, dar preşedintele Nasser (după criza Canalului Suez din 1956) preluase şi naţionalizase companiile străine. Aşa că Paolo se trezise administrator al fabricii în timp ce egiptenii care cultivaseră bumbacul au ajuns stăpâni. Umilinţa insuportabilă a culminat cu un atac de cord. Mama Isabellei, Cecilia s-a recăsătorit peste un an şi s-a întors în Italia lăsând-o pe copila de 8 ani în grijă bunicilor.

   Sfâşiat de pierderea fiului şi decăderea familiei, bunicul Giovanni se dedicase celor două pasiuni- vânătoarea şi egiptologia, pasiuni pe care i le inoculase şi nepoatei. Văduva lui, bunica Francesca, locuia într-o vila al cărei etaj era nevoită să-l închirieze şi trăia de ani buni din amanetarea bijuteriilor de familie. Îşi păstrase intendentul sudanez, credinciosul Aadul, deşi acum chiriaş în casă şi nu salariat. Păstrase însă aparenţele ca toată lumea veche a Egiptului. La Francesca venise în vizită şi egiptologul Hermes Hermiedes-vechi prieten al lui Giovanni. După moartea lui se ataşase de nepoata cu care împărţea fascinaţia chiar obsesia faţă de mysticism, astrologie şi filozofii spirituale. Cunoscător al scrierii vechi petrecea multe ore cu Isabella traducându-i şi descifrându-i secretul hieroglifelor.

Oliver îi admira deşi nu le înţelegea credinţă, el fiind un ateu convins:

“Observasem că oamenii săraci erau mai înclinaţi spre religie, că o formă de abdicare de la responsabilitatea de a-şi lua soarta în propriile mâini, fapt care mă făcuse să renunţ la catolicism, aderând în facultate la ideile socialiste şi, mai târziu, la preceptele materialismului.”

   Seara, Oliver încearca totuşi să-şi convingă soţia să mai amâne scufundarea, dar ea susţinea că nu mai are timp, a doua zi era ziua morţii ei prezisă de Ahmos Khafre. Pentru că el nu putea crede aşa ceva Isabella îi dă un alt motiv, faptul că multă lume inclusiv Amelia Lynhurst, fostul mentor al ei la începutul studiilor la Oxford, voia astrariumul. Oliver nu ştia ce le despărţise pe cele două, dar ştia că Amelia îşi pierduse credibilitatea un urma unei teze referitoare la o misterioasă preoteasă a lui Isis, despre care susţinea că trăise în timpul celei de-a XX –dinastii, sub domnia faraonului Nectanebo al II-lea. Existenţa preotesei era susţinută de prea puţine dovezi, deşi până la urmă se va dovedi că Amelia avusese dreptate, dar prea târziu pentru ea.

   Noaptea, Isabella are acelaşi coşmar cu o adunare, oameni cu măşti de animale_”ceremonia cântăririi sufletelor”. Vechii egipteni credeau că inimile morţilor erau cântărite de Osiris şi în funcţie de cumulul de păcate sau de curăţenia inimii, mortului i se permitea să între în viaţa de apoi, lucru terifiant pentru un egiptean dar şi pentru un creştin. Asta îi amintea lui Oliver de credinţa încrâncenată a mamei lui. Doar că totul pare a avea legătură cu amintiri ale Isabellei din copilărie.

   A doua zi Isabella găseşte astrariumul, dar are loc un cutremur submarin şi ea moare. Cercetările poliţiei îl împiedică să se ocupe de înmormântare, Francesca se ocupă de tot, nepoata fiind îngropată în cavoul familiei. În fiecare moment Oliver vede în preajma lui un uliu, ceea ce-i aminteşte de tatuajul cu Ba a a lui Isabelle, e ca şi cum ea ar fi mereu lângă el .După înmormântare un medic legist îl abordează şi-i spune că soţia lui a fost îmbălsămată, dar a ajuns la el fără organele interne şi mai ales fără inimă. La înmormântare participă şi Cecilia, mama Isabellei cu soţul ei Carlos. La început Oliver e ostil cu ea, dar Carlos îi explică că nu e totul cum susţinea Francesca, că după moartea lui Paolo bunicii insistaseră s-o ia pe nepoată, că bătrânul era un nebun obsedat de mysticism care hipnotiza oamenii.

   Încă de la înmormântare Oliver e abordat de Amelia, de Hermes, toţi întrebând de astrarium. Şi Oliver se trezeşte cu o mare responsabilitate: să aibă grijă de astrarium, să demonstreze părerile soţiei şi o mare întrebare: în cine poate avea încredere şi care este încheierea epopeii?

   Aşa începe un adevărat periplu în America, în Anglia, din nou în Egipt, încercând să ia legătură cu diferiţi oameni, atacat, aproape ucis, drogat, cu casa devastată, cu prieteni ucişi.

   Până la urmă descâlceşte toate iţele, dă de capătul poveştii, reuşeşte să ducă astrariumul la locul lui şi să împiedice forţele malefice. Toate acţiunile petrecându-se pe fondul încercărilor lui Sadat de-a face pace cu Knessetul, o pace între arabi şi israelieni, pe care mulţi voiau s-o împiedice şi pe fondul crizei petrolului.
Acesta este probabil şi motivul importanţei mitice acordată astrariumului. Unii îl percepeau ca pe o armă care îi putea face victorioşi şi puternici, alţii ca pe un mecanism care le putea asigura nemurirea, alţii ca pe un artefact de-o importanţă arheologică deosebită

  Dar pentru Oliver era doar mijlocul prin care sufletul Isabellei îşi putea găsi calea. Şi mai ales îşi dorea liniştea şi pacea sufletească, care ar fi urmat după îndeplinirea ultimei dorinţe a soţiei lui.
Pentru toţi ceilalţi găsirea astrariumului alimenta doar orgolii, dorinţa de avere şi putere sau nemurire. Deşi nemurirea se va dovedi o dorinţa cu două tăişuri: unii şi-o doreau, alţii, cum veţi vedea dacă veţi citi cartea, voiau să scape de ea.

   Nu v-am spus prea multe, dar cartea este atât de densă şi complexă, cu atât de multe informaţii. încât ai putea să scrii un mic roman dacă ai povesti mai amănunţit.
Dar frumuseţea este să citeşti cu proprii tăi ochi toate întâmplările, legendele, poveştile, să cunoşti personajele şi să înţelegi acţiunea şi întorsăturile întâmplărilor.

   De altfel aprecierile primite de carte sunt şi ele edificatoare:
“Personajele convingătoare şi acţiunea atent creionată fac din Sfinxul o adevărată încântare printre thrillerele apocaliptice recente.”(The Times)
“Alert şi fascinant, acest thriller constituie o lectură obligatorie pentru fanii lui Kate Mosse şi ai lui Dan Brown.”(The Sun)..

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Soţia plantatorului de ceai” este o carte cu adevărat valoroasă, un roman minunat şi încântător.

Soţia plantatorului de ceai, de Dinah Jefferies-recenzie

Editura: Nemira

Titlul original: The tea planter’s wife

Număr pagini: 440

Traducător: Monica Şerban

,,Tânăra Gwendolyn Hooper ajunge în exoticul Ceylon, nerăbdătoare să înceapă o viață nouă ca soție. O întâmpină însă un soț distant, secretos și întotdeauna ocupat. Explorând singură plantația de ceai, Gwendolyn descoperă uși încuiate, rochii vechi și alte semne ale unui trecut necunoscut. Când trebuie să aducă pe lume un copil, trebuie și să-i dezvăluie lui Laurence adevărul.”

   Dinah Jefferies s-a născut în Malaysia, dar s-a mutat în Anglia când avea nouă ani. De-a lungul anilor, a călătorit mult și a rămas foarte atașată de Asia de Sud. Pe vremuri, a trăit într-o comunitate mică, alături de o trupă rock și a lucrat ca artist.

   În 2014 i-a apărut la Penguin primul roman, The Separation. Soția plantatorului de ceai este al doilea volum pe care l-a publicat și are în pregătire o a treia carte. În prezent locuiește în Gloucestershire împreună cu soțul.

   “Soţia plantatorului de ceai” o carte complexă, frumoasă, cu o acţiune bogată, cu personaje interesante şi cu multe secrete. Am citit-o în doar 3 zile, având 440 de pagini. Am devorat-o rapid, întrucât trebuia să ajung cât mai repede la final, să aflu adevărul. Nu voiam să se termine, însă stăteam ca pe ace în aşteptarea finalului care vine ca o concluzie şi dezleagă toate misterele, adevărul (Perlă care iubeşte adâncul – Byron) ieşind la lumină.

   M-am bucurat enorm când am început să citesc acest roman al lui Dinah Jefferies, pentru că stilul de scriere se aseamănă cu cel al lui Kate Morton (autoarea a 5 bestsellere) şi cu cel al lui Khatherine Webb (autoarea cărţilor “Nevăzuţii”  şi “Moştenirea”).

   Înainte de a începe să vă detaliez structura şi acţiunea romanului, vreau să vă spun că “Soţia plantatorului de ceai” este o carte care merită să o treceţi pe lista scurtă de lecturi a lunii august, până nu trece vara, întrucât este un roman exotic. Dacă nu vă permiteţi o vacanţă, sunt sigur că veţi călători alături de Dinah, un ghid excelent, şi veţi rămâne cu impresii pozitive despre Ceylon.

Cartea este împărţită în patru părţi: O nouă viaţă; Secretul; Zbaterea; Adevărul.

   Acestor 4 părţi li se alătură şi o notă a autorului plus mulţumirile. La sfârşit, se găseşte şi o selecţie de cărţi din care s-a documentat scriitoarea pentru acest roman. Mi-a plăcut că a introdus şi acea listă, utilă mai ales pentru cei care au rămas cu o impresie bună despre Ceylon (Sri Lanka), tărâmul exotic al ceaiului de bună calitate.

   Vă întrebaţi cum i-a venit ideea autoarei de a scrie acest roman? Ei bine, ideea i-a venit când soacra ei, Joan Jefferies, i-a povestit lui Dinah despre copilăria acesteia ( a lui Joan), petrecută în India şi în Burma, în timpul anilor ‘20 şi începutul anilor ‘30. Aceste poveşti spuse de Joan includeau cultivatori de ceai din Ceylon şi din India, stârnindu-i curiozitate lui Dinah. De aici, au urmat luni întregi de încercări de a scrie acest roman cuprinzător şi eterogen. Romanul a fost publicat oficial în 2015, fiind ales pentru clubul de lectură Richard și Judy. De asemenea, s-a aflat în topul celor mai bine vândute cărţi în lista de bestsellere a Sunday Times pentru 16 săptămâni continuu. Pentru că romanele lui Dinah au acţiunea plasată în trecut, îi ia mai mult timp autoarei să scrie unul, faţă de romanele cu acţiunea plasată în zilele noastre. După cum mărturiseşte şi autoarea pe site-ul ei, îi este puţin dificil să fie, când scrie, în secolele de mult apuse şi apoi să revină în secolul XXI pentru a plimba câinele. Spune, tot pe blog, că nu ascultă muzică când citeşte, deoarece îi place să se “scufunde” complet în ceea ce face.

   Ceylonul este locul în care se plasează majoritatea acţiunii romanului, fiind o ţară insulară asiatică, situată în sudul Asiei, în Oceanul Indian. Renumit pentru ceai, cafea, orez, cacao şi multe alte culturi, Ceylonul este prezentat într-un mod aparte pe tot parcursul cărţii. Autoarea Dinah Jefferies oferă şi informaţii despre florile şi animalele care cresc în aceasta ţară insulară, dar şi despre Colombo, capitala Sir Lankăi.

   Gwendolyn Hooper ajunge în Ceylon cu vaporul pentru a îşi lua responsabilităţile de soţie în primire. Soţul acesteia, Laurence, este un mare şi cunoscut producător de ceai, având foarte multe plantaţii şi foarte mulţi angajaţi. Imediat ce pune piciorul pe pământ străin, Gwen nu-l zăreşte pe Laurence, însă un alt bărbat o întâmpină, zicându-i să-l aştepte pe soţul ei la un hotel. După câteva ore, apare şi Laurence, explicându-i şi scuzându-se lui Gwen că n-a ajuns la timp, deoarece fusese reţinut cu câteva treburi.

   Casa lui Laurence este una mare, spaţioasă, plină de servitori, gata să-i îndeplinească orice dorinţă lui Gwen. Neştiind de pericolele unei ţări tropicale, Gwen pleacă singură să facă un tur al împrejurimilor. Laurence nu priveşte cu bucurie plimbarea lui Gwen, adoptând poziţia soţului grijuliu şi primitor.

  Zilele se scurg şi Gwendolyn descoperă că soţul iubitor şi fericit, devine soţul rece, care nu se mai poartă aşa de bine cu ea cum se purta înainte. Gwen îşi dă seama că starea de spirit proastă a lui Laurence este provocată de un trecut întunecat şi tulbure. Secretele bine tănuite în mintea şi inima soţului ei, o fac pe Gwen să înceapă câteva cercetări şi să “scoată” spinul care nu-l lasă pe Laurence să fie alături de ea şi s-o iubească aşa cum merită. Uneori, un singur zâmbet din partea soţului ei, o mai linişteşte pe Gwen, însă aceasta nu abandonează ideea de a răscoli trecutul neclar şi de a scoate la suprafaţă ceea ce-l opreşte pe Laurence de a se apropia de ea.

   În Ceylon, soseşte şi Fran, verişoara lui Gwendolyn, dar şi Verity, sora lui Laurence. Fran venise pentru a vedea cu ochii ei cât de uimitor este Ceylonul şi pentru a afla dacă Gwen se simte cu adevărat fercită. Verity, în schimb, venise pentru a discuta cu Laurence şi pentru a beneficia de favoruri.

   Pentru că nu îi place să stea închisă în casă, Gwen iese la plimbare des împreună cu cei doi câini ,,adoptaţi”. Unul dintre câini intră într-o groapă şi Gwen descoperă că nu e o groapă, ci un tunel. În acest tunele se afla mormântul unui copil,  Gwen rămânând surprinsă de descoperire.

   Gwen reuşeşte până la urmă să vorbească cu Laurence asupra trecutului său. Astfel, află că prima lui soţie, Caroline murise alături de copilul lor, mormântul din tunel fiind al fiului.

   Uşor-uşor, relaţia dintre Laurence şi Gwendoly începe să-şi revină la normal, Laurence redevenind soţul iubitor şi atent de altădată. Pentru că totul se rezolvase între ei, Gwendolyn rămâne însărcinată cu gemeni, după spusele medicului chemat special pentru ea. Sarcina avansează, iar Gwendolyn naşte cei doi gemeni, (singură numai cu doica) aşa cum spusese doctorul: un băiat alb şi o fată neagră. Văzând culoarea fetei, Gwen simte că se prăbuşeşte şi că lumea ei se sfârşise. N-avea cum să se nască fata neagră, pentru că Laurence nu era negru, şi nici ea. Gwen îşi aminteşte de o petrecere la care fusese şi se îmbătase, iar în cameră fusese dusă de un bărbat de culoare, dar nu se putea concentra aşa cum trebuie la acea noapte, pentru că detaliile i se învârteau în minte. Din câte spune ea, nu ştie să fi făcut dragoste cu omul negru, dar fiind beată, această afirmaţie ar fi putut fi greşită.

   Gwen nu putea să se prezinte în faţa soţului ei cu un copil alb şi unul negru, aşa că doica o duce pe fată într-un sat, mai apoi, dacă avea să fie întrebată, Gwen va răspunde că a fost o cantitate mai mare de apă şi de aceea era burta mai mare decât ar fi trebuit. Doica o duce într-o familie din sat, plătind acea familie pentru hrana, hainele şi grijile pe care mama adoptivă şi le va face pentru ea.

   După ce a renunţat la fiica ei, Gwen se simte din ce în ce mai rău: e palidă, acuză dureri groaznice de cap şi nu prea mai iese din cameră. Laurence observă aceste lucruri şi-l sună pe doctor, însă nimeni nu va putea vreodată să-o facă pe mamă să uite cum a renunţat la propriul copil pentru a-şi salva căsătoria. Multe nopţi nedormite vor urma în viaţa lui Gwen şi aceasta simte că înnebuneşte.

   Cu preţul de a fi descoperită, Gwen pleacă alături de doică să o vadă pe fetiţă, deoarece nu mai suporta durerea şi dorinţa de a o ţine în braţe. Fata e bine îngrijită, nu la fel de bine ca fratele său geamăn, dar destul de bine. Întorcându-se la moşie, Gwen se face că nu s-a întâmplat nimic, însă durerea încă o simte în inimă.

   Timpul trece, iar Hugh, băiatul lui Gwen şi al lui Laurence, creşte. Din nou, Gwen simte că înnebuneşte, aşa că apelează la doctor, acesta scriindu-i să ia nişte prafuri. Pliculeţele sunt luate de către Verity, iar Gwen, consumându-le, se simte de parcă ar fi drogată, abia ţinându-se pe picioare. Medicul este chemat din nou, spunând că nu prafurile acele le prescripsese, fiind mult prea puternice pentru Gwen.

   Criza începe să-şi facă simţită prezenţa, familia lui Gwen nemaipermiţându-şi toate plăcerile de pe vremuri. Muncitorii sunt daţi afară de pe plantaţii, deoarece patronii nu mai aveau cu ce să-i plătească, iar preţul ceaiului scade.

   Din dorinţa de a o avea cât mai aproape, Gwen o ia pe fiica ei acasă la Laurence, spunând că este o rudă îndepărtată de-a doicii. Însă cum va reacţiona Laurence când va vedea fata? Ce va zice micul Hugh? Ce secrete mai ascunde Laurence? Oare Gwen îi va mărturisi lui Laurence legătura dintre ea şi fata neagră? Cum se va termina romanul? Gemeni: unul alb, celălalt negru. Exista doi taţi?

“Soţia plantatorului de ceai” este o carte cu adevărat valoroasă, un roman minunat şi încântător. Mi-a plăcut mult de tot, acţiunea menţinându-mă în alertă până la final. Încă trei cuvinte mai spun despre “Soţia plantatorului de ceai”: SPLENDID, EXCEPŢIONAL, FERMECĂTOR.

 

 Cartea Soţia plantatorului de ceai de Dinah Jefferies a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Dragoste şi alte poveşti scandaloase, de Caroline Linden-recenzie

Titlul original: Love and other scandals

Editura Litera

Colecţia:  Iubiri de poveste

Nr. pagini: 307

   Seria Povești Scandaloase: 1. Dragoste şi alte poveşti scandaloase, 2. Între raţiune şi scandal, 3. Iubiri şi scandaluri, 4. Scandaluri ascunse.

   Caroline Linden s-a născut cititoare, nu scriitoare. Ea a obţinut o diplomă în matematică de la Universitatea Harvard şi a lucrat ca programator în industria serviciilor financiare înainte de a realiza că scrierea ficţiunii este mult mai interesantă decât scrierea codului. Cărţile sale au câştigat premiul pentru cititorii NEC-RWA, JNRW Golden Leaf, Premiul Daphne du Maurier, premiul RITA RWA şi au fost traduse în şaptesprezece limbi din întreaga lume. Este o autoare de gen romance, contemporan şi istorice.

   Joan Bennet s-a plictisit să stea pe margine la baluri timp de patru sezoane şi doar să privească cu jind cuplurile care dansează. Mulţumită unor povestiri erotice incitante – şi deopotrivă scandaloase –, şi-a făcut o idee despre ceea ce pierde rămânând fată bătrână. Oare ar fi prea mult să-şi dorească un mic flirt? Aşa că se decide să îi facă o vizită fratelui ei pentru a-i smulge promisiunea că va participa la un bal a doua zi.

   În pragul casei, are parte de o surpriză de proporţii-Tristan Burke însuşi, îi va deschide uşa fratelui său, dar nu oricum, ci la bustul gol. Ei, din toate întâlnirile cu vicontele Burke, aceasta este delicios de păcătoasă.

   La vârsta de opt ani l-a ascuns pe Tristan împreună cu fratele ei, sub pat, la şaisprezece ani s-a prezentat pentru a-i spune condoleanţe, dar au sfârşit certându-se:

,,-Nu, sigur că nu. N-aş putea să înţeleg niciodată cum e să fii un gentleman cu o avere la dispoziţie şi să poţi face tot ce pofteşti, fără să-ţi spună nimeni nu. Să mă ferească Dumnezeu de o asemenea povară de nesuportat!
El o privi. Probabil era prima dată când era cu adevărat atent la ea.
-Eşti destul de obraznică.
Deşi o mânca palma să-i dea una peste faţă, îi zâmbi, totuşi.
Mulţumesc.
Tristan Burke se holba la ea şi începu să râdă. Ochii lui verzi străluciră imediat şi un rânjet larg îi lumină faţa, adâncind gropiţa pe care o avea în obraz. În clipa aceea părea de-a dreptul vesel. Joan îl privea atentă, dar zâmbetul dispăruse.
-O să te ţin minte, Joan Bennet, zise el. Îmi plac mult fetele obraznice.
-Oh! exclamă ea. Vocea ei nu suna ca de obicei, ci era întretăiată şi moale. Atunci ai fi primul…
El începu din nou să radă. Părea diabolic şi seducător. Se aplecă mai aproape de ea.
-Pun pariu că nu voi fi nici ultimul.

   La opt ani de la întâlnirea aceea memorabilă pentru Joan, apare cea de a treia întâlnire dintre cei doi, unde rămâne încremenită şi cu gura căscată în clipa în care uşa se deschise violent, iar bărbatul din pragul ei era aproape dezbrăcat. Eii, nu era un lucru rău, până atunci nu văzuse un bărbat dezbrăcat, unde mai pui că arată foarte bine. Şi ca de obicei, cei doi intră în discuţii aprinse:

”-Ce e? mârâi din nou bărbatul.
Joan îşi smulse cu greu privirea de la sfârcurile lui. Doamne, Dumnezeule! Nici măcar nu se gândise până atunci că bărbaţii aveau şi ei sfârcuri. Ridică ochii şi se uită la chipul lui.
-Încerci să trezeşti morţii din morminte? adăugă el.
Joana se gândi o clipă ce să răspundă.
-Poate. Dar dacă a murit, atunci va trebui să-i scutur personal cadavrul, ca să mă asigur de asta. Mama va insista să o fac.
Pe chipul tânărului apărură mai multe expresii ciudate. Şoc, amuzament, durere şi, în cele din urmă, înţelegere.
În clipa aceea ştiu cine era bărbatul. Tristan, Lordul Burke, era un om cu o reputaţie notorie. Nu exista alt crai mai mare, parior mai risipitor sau afemeiat mai mare în toată Londra…şi nici subiect de bârfă mai interesant. Iar în clipa aceea stătea în pragul uşii casei fratelui ei, purtând o pereche de pantaloni pe jumătate descheiaţi, care ameninţau să-i alunece în orice clipă de pe şoldurile zvelte. O situaţie extrem de interesantă!”

   Cu un asemenea spectacol din partea ei, porecla de ,,Furie” dată de Tristan, pare să se adeverească. Îşi aduce aminte de fata obraznică, dar şi de scorpia de acum, care pare interesantă dintr-o dată. Contradicţia din capul lui Tristan este hilară-nu arată nici a Furie, arată banal, dar parcă moda momentului o face să pară grasă “ca o jumătate de umbrelă desfăcută”. Pieptul ei voluptos era acoperit de dantelă, părul avea culoare frumoasă, dar coafura o dezavantaja. Chipul ei era destul de frumos şi interesant. Hhhm, o femeie care să îi ţină piept! Detesta relaţiile stabile, dar la o provocare nu poate renunţa!

   Astfel începe provocare care duce la un dans între cei doi, la un sărut, la un pumn ocazional în nasul lui Tristan, iar părerile celor doi încep să se schimbe. Ea: Parcă nu este aşa un necioplit. El: parcă nu este aşa o furie!
Joana se vede în situaţia de a rămâne doar cu sora tatălui pe post de supraveghetoare. Mama sa va pleca să îşi îngrijească sănătatea şubrezită, fiind însoţită de tatăl lor. Douglas va pleca să supravegheze nişte lucrări în locul tatălui, iar Tristan este rugat să fie însoţitorul Joanei la câte o plimbare, la bal, la un ceai.
Toate bune şi frumoase, numai că mama Joanei îl detestă pe Tristan. I-a interzis să danseze cu el, neştiind că Douglas l-a făcut să promită exact contrariul.

   Sora tatălui, un personaj controversat, cu o reputaţie nu tocmai bună după părerea mamei, Lady Courtenay, are o silueta voluptoasă ca Joan, dar arată foarte bine prin rochiile ce le poartă, nu tocmai la modă, dar splendide prin croiala lor. Aceasta o va sfătui ce este mai bine pentru nepoată, iar întâlnirile dintre cei doi tineri nu o deranjează. Vor mai dansa, vor face o plimbare inedită cu balonul, dar îşi vor da seama fiecare de calităţile celuilalt! Ea visează să îl schimbe dintr-un crai într-o persoană cumsecade, interesată de ea. El îşi va da seama că Furia arată superb în noua sa garderobă cu noua sa coafură, iar interacţiunea dintre cei doi devine fierbinte, atât la propriu cât şi la figurat!

   Problemele apar când se reîntorc de urgenţă părinţii Joanei, alarmaţi de bârfele existente în societate pe seama fiicei lor.
Ce se va întâmpla? Vor reuşi cei doi să meargă mai departe sau reputaţia vicontelui va fi un inpediment în calea fericirii?

   O serie super delicioasă. Din primul volum mi-am dat seama că avem de-a face cu personaje efervescente, cu dialoguri spumoase între cei doi tineri! Sunt curioasă în privinţa întregii serii, şi abia aştept să descopăr poveştile de dragoste înfiripate între prietenele Joanei şi pretendenţii lor!

O carte relaxantă pe care nu poţi să o laşi din mână până la final!

Nota mea este 10!

Cartea Dragoste şi alte poveşti scandaloase, de Caroline Linden poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursă foto: Pinterest

by -
13

Convinge-mă, de Lee Child-Editura Trei-recenzie

Titlu original: Make me

Traducere:  Constantin-Dumitru Palcus
 
Editura: TREI -2016
 
Număr pagini: 503

Reacher e un personaj de legendă. Unul dintre cei mai originali şi mai seducători eroi de pop-fiction.”(The Washington Post)

   “Fostul poliţist militar Jack Reacher este antieroul perfect: tare că granitul,dar cu o minte şi o conştiinţa pe măsură. Reuşeşte să vadă ceea ce multora le scapă şi e dispus să facă orice e necesar că să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Fiecare volum din seria pasionantă creată cu inteligenţă de Lee Child îl poartă pe luptătorul rătăcitor într-o nouă aventură, astfel încât poţi să începi lectură cu oricare carte, inclusiv cu ultima lui bijuterie, ”Convinge-mă!”

   O noapte de vară într-un orăşel uitat de lume, pe lângă care trece o cale ferată, câteva case, o fermă, un lan de grâu şi un cadavru al unui detectiv, suficient de masiv cât să fie nevoie de unelte speciale.Temându-se că dacă îl îngroapă în lanul de grâu lucrurile pot fi văzute şi din satelit de cei care l-ar caută, ei îi sapă groapa lângă clădirea fermei, cu retroexcavatorul, pe care erau montate patru reflectoare, siguri că nimeni nu-i poate vedea la miezul nopţii, la cinci ore după trecerea trenului de seară şi cu şapte ore înainte de trenul de dimineaţă. Aşa că au avut grijă să-l îngroape adânc pe detectivul Keever.
   Doar că una e planificarea şi altul e jocul realităţii…

   Trenul de seară a trecut chiar la miezul nopţii din cauza unui blocaj de locomotive petrecut în sud. Trecerea trenului i-a surprins puţin, dar nu mai aveau ce face decât să continue după ce s-a aşternut liniştea.
  Cam la 30 de km de fermă, în gară, trenul a încetinit şi a coborât un singur pasager Jack Reacher, aflat în una dintre peregrinările lui. Jack a fost intrigat mai întâi de numele localităţii ”Mother”s Rest”, gândindu-se că-i un nume excelent pentru o haltă feroviară. Îşi imaginase şi o poveste, cum că drumul de căruţe vechi se întretaie cu calea ferată, că o femeie născuse cândva acolo, că şirul de căruţe fusese nevoit să facă popas şi peste timp cineva se gândise să construiască pe acel loc un orăşel ca un memento. Se aştepta să găsească un monument, un muzeu şi fiindcă nu se grăbea nicăieri hotărăşte să facă un ocol. Dar spre dezamăgirea lui a dat peste construcţii agricole, un motel, un restaurant, un magazin.

   În gara întâlneşte o femeie asiatică, cam la 40 de ani, cu constituţie atletică, care iniţial se bucură, dar rămâne nedumerită după ce îl vede mai bine pe Jack. Se aştepta la altcineva, nu la un tip masiv ca şi Jack, dar îl duce totuşi la motelul unde era cazată.
   Tipul de la motel îi dă o camera, apoi raportează cuiva că “a mai venit un tip” şi după ordinul primit păzeşte curtea şi pe ocupanţii celor două camere toată noaptea.

   Dimineaţă Jack se plimbă la pas prin oraş, căutând un muzeu, un mausoleu, o urmă care să arate că pe acolo trecuseră căruţele în drumul lor spre vestul sălbatic, dar rămâne dezamăgit de ceea ce vede. Remarcă că e urmărit de un băiat de vreo 12 ani care se dovedeşte a fi nepotul administratorului de la motel.
  La restaurant o reînâalneste pe femeia din gară, necăjită că nu apăruse nici acum colegul ei. Michelle Chang, fosta agent FBI, acum într-o reţea de detectivi particulari, este intrigată de apariţia lui Jack şi vrea să afle ce anume cercetează. Până la urmă Chang îi spune că au o operaţiune în desfăşurare, dar colegul ei din Oklahoma City, venit în oraş cu trenul să cerceteze ceva a dispărut, după ce apucase totuşi să o cheme să-l ajute. Nu-l găseşte nicăieri, nu-i găseşte nici notiţele, aşa că nu ştie la ce anume lucra.

   Iniţial Jack e hotărât să plece, dar în periplul său prin oraş remarcă atitudinea ostilă şi comportamentul ciudat al unor localnici. Apoi în garp coboară din tren un tip slăbuţ, cam de 50 de ani, cu o geantă mică de piele în mâna, care este întâmpinat de tipul de la magazinul de piese de schimb, condus la motel şi cazat.
   Intrigat de comportamentul celor din oraş Jack hotărăşte să mai rămână. Noaptea recepţionerul păzeşte din nou curtea şi dimineaţă Jack vede că pe călătorul sosit seară îl ia un tip cu un Cadillac. Oare unde îl duce?
   E ciudat mai ales că maşina nu are plăcute cu numere şi-l recunoaşte pe şofer ca fiind tipul de la biroul de Western şi FedEx.

   Ajutată de Jack, Chang cercetează camera lui Keever. Găseşte un bilet cu un număr de telefon din L.A. şi o notiţă -200 de morţi_ şi hotărăsc să meargă la Oklahoma City să verifice biroul.
   Pe drum sunt atacaţi şi gata să fie răniţi de doi tipi într-o maşină roşie care le spun să nu mai revină în oraş, susţinând că sunt nepoţii celui de la motel. Scapă de ei şi ajung acasă la Keever, dar constată că cineva le-a luat-o înainte şi nu găsesc nimic despre cazul la care lucra. În casa lui Keever găsesc totuşi o revista LA Times cu un semn de carte pus la un articol al lui Westwood. Pe semnul de carte figura acelaşi număr de telefon ca pe bileţel, numele orăşelului ”Mother”s Rest” şi un nume Maloney. Sună la numărul de telefon şi-şi dau seama că e numărul jurnalistului.

   Aşa că îl roagă pe Westwood să vadă din miile de apeluri, despre diferite conspiraţii, unul pe care să-l fi refuzat şi care să revină apoi cu alt nume şi număr de telefon şi să vadă la ce crime se referise detectivul pe bileţel.
   Apoi se întorc în “Mother”s Rest” hotărâţi să descopere ce s-a întâmplat cu detectivul. Sunt cazaţi la motel fără probleme, dar dimineaţa văd o femeie în vârstă, îmbrăcată în alb, plecând cu acelaşi Cadillac. Caută prin tot oraşul şi se interesează dacă există un tip pe care-l cheamă Maloney, îl reîntâlnesc şi pe băiatul de la Western care le spune că din când în când face şi pe taximetristul
    Explicabil, dar pentru cine şi pentru ce loc?

   La întoarcere îşi găsesc bagajele în faţă motelului şi sunt somaţi de un grup ostil să plece.
   Pentru moment pleacă. În urmă lor, în oraş, un grup de 8 oameni au întâlnire şi votează punerea lor sub supraveghere şi la nevoie chiar eliminarea lor. Însărcinaţi cu această sunt un grup de ucrainieni conduşi de Mercenko, oameni care lucrau pe onorarii foarte mari.
    Jack şi Chang merg în L.A. să-l întâlnească pe Westwood, să afle ce anume cerceta Keever şi de ce avusese nevoie de întăriri. Reuşesc să dea de omul care-l sunase pe ziarist Peter McCann şi merg să discute cu el. Dar ajung târziu, este omorât de cei care încearcă apoi să-i ucidă şi pe ei.
    Află totuşi că Peter avea un fiu Michael care dispăruse, dar şi o sora Lydia Lair căreia îi povestise totul. Lydia le povesteşte despre nepotul ei un tip deprimat şi nefericit care a dispărut şi despre căutările lui Peter. Din nou sunt atacaţi, dar Jack salvează situaţia şi pe membrii familiei Lair.

   Aşa îşi dau seama că urmărirea continuă, îl identifică cu ajutorul foştilor colegi al lui Chang, pe Mercenko, omul care se ocupă de treburi murdare şi avea un contract pe numele lor. Jack îl omoară pe Mercenko, aşa că urmărirea lor încetează. Cu ajutorul unui prieten al ziaristului, un hacker, reuşesc să descopere situri şi mesaje din Deep Web, o reţea underground şi o filiera prin care se asigura moarte asistată, celor ce doreau acest lucru din diferite motive.
    Şi totuşi întrebarea cheie e cum puteau câştiga cei din reţea atâţia bani?!

   Jack, Chang şi Westwood îşi pun la bătaie toate resursele, relaţiile, cunoştintele şi dau de capătul poveştii. O poveste incredibilă şi monstruoasă!
    Descoperă şi elimină monştrii cu chip de om din “Mother”s Rest”.
    Este incredibil ce pot face oamenii pentru bani, faima sau pur şi simplu din amuzament şi mai ales “pentru că pot”!.

    Până la urmă rămâi şocat de ce monştrii se pot ascunde sub chipul unor oameni aparent normali.
    Ce află cei trei, cu ce se confruntă, cum scapă, care e afacerea reală, puteţi află citind cartea.

   Îmi place stilul lui Lee Child nu numai pentru modul aproape cinematografic de redare a poveştii, dar şi pentru felul în care ne prezintă gândurile, abilităţile şi acţiunile eroului datorate anilor de pregătire intensă.
    Realizezi că Jack Reacher nu este vreun erou de poveste, ci un om în carne şi oase, foarte bine antrenat să gândească, să analizeze, să lupte.

   M-a dezamăgit puţin când am văzut că în ecranizări rolul lui Jack este jucat, foarte bine de altfel, de Tom Cruise, poate pentru că din descrieri mi-l imaginăm mai masiv.
    Dar: ”Avertisment: după ce l-ai cunoscut pe Jack Reacher, vei deveni dependent, aşa că fii pregătit.”
    Evening Standard afirmă: ”Reacher, care şi-a câştigat de mult o imagine de legendă, e la urmă urmei, o fiinţă omenească…Lee Child povesteşte magistral: précis, laconic, încărcat de tensiune.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Dragă viaţă, de Alice Munro-recenzie

 

Editura: Litera;

Număr pagini: 313;

An apariţie: 2017;

Traducător: Justina Bandol.

Colecţie: Clasici contemporani

 

   În povestirile sale, Alice Munro surprinde momentul în care o persoană este transformată pentru totdeauna de o întâlnire întâmplătoare sau de o schimbare neaşteptată a sorţii. Personajele ei sunt fragile şi pe deplin umane: un soldat întors de pe front care îşi evită logodnica, o femeie înstărită care se gândeşte dacă să înfrunte un şantajist, o mamă adulteră şi copiii ei neglijaţi, un tată năpădit de vină, o tânără profesoară părăsită de angajatorul ei. Iluminate de puterea de înţelegere a lui Munro, aceste vieţi ne atrag cu profunzimea lor liniştită şi ne surprind cu întorsăturile lor neaşteptate.

„O nouă demonstraţie a virtuozităţii cu care Munro îşi ţese povestirile… proza ei curge firesc, pe nesimţite, adunând în plasa ei detaliile miraculoase ale vieţii de zi cu zi.” – Daily Mail

„Una dintre cele mai oneste şi mai exigente proze ale timpului nostru.”- The Times

  Premiul Man Booker International (2009)

   Alice Munro, scriitoare canadiană, a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat unsprezece volume de povestiri, precum și un roman și un volum de Selected Stories.

  De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii: Premiul pentru Ficțiune din partea guvernatorului Canadei pentru mai multe cărți, două premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, premiul literar Lannan, Premiul W.H. Smith pentru carte, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia și National Book Critics Circle Award în Statele Unite.

  Povestirile i-au fost publicate în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele i-au fost publicate în treisprezece limbi.

   “Dragă viaţă” este cea de-a doua carte pe care o citesc de la Alice Munro şi pot spune că este ceva mai bună faţă de “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”. Mi-a plăcut mult mai mult, pentru că, spre sfârşitul cărţii, sunt integrate în acest volum şi câteva proze inspirate din viaţa scriitoarei Alice Munro, aceasta afirmând că: “ultimele patru texte din această carte nu sunt tocmai povestiri. Ele formează o unitate separată, care este autobiografică în spirit, deşi nu întotdeauna întru totul în fapt. Cred că sunt primele şi ultimele – şi cele mai adevărate – lucruri pe care le am de spus despre propria mea viaţă”.

   Ţin să vă spun că stilul scriitoarei Alice Munro nu este pentru oricine. Destul de diferit faţă de stilul celorlalţi scriitori pe care-i citesc, modul în care Alice Munro realizează poveştile este puţin ciudat, pentru că unele aspecte nu se leagă, unele nume apar în poveşti, dar nu aflăm ce relaţii sunt între ele şi celelalte personaje, iar de câteva ori poveştile încep cu finalul. Eu nu prea rezonez cu stilul lui Alice Munro, însă acest lucru nu mi-a îngreunat lectura.

   Alice Munro “sapă” în trecutul personajelor pentru a-l aduce în prezent şi a ne familializa cu acţiunile personjelor din trecut. Acest aspect este prezent în toate poveştile ei şi chiar mi-a plăcut.

Volumul “Dragă viaţă” conţine 15 poveşti:

  • Ţărmul Japoniei;
  • Amundsen;
  • Despărţirea de Maverley;
  • Cariera de pietriş;
  • Refugiul;
  • Mândrie;
  • Corrie;
  • Trenul;
  • Vedere spre lac;
  • Dolly;
  • Final;
  • Ochiul;
  • Noaptea;
  • Vocile;
  • Dragă viaţă.

   Prima poveste, “Ţărmul Japoniei” scoate în evidenţă neglijarea copiilor. Greta o părăseşte pe fiica ei Katy, luând un tren spre Toronto, unde avea să aibă grijă de locuinţa unei prietene. Însă în Toronto întâlneşte un bărbat pe nume Greg şi face dragoste cu el. Oare îşi va da seama Greta cât înseamnă pentru Katy că ea e plecată? Greta îşi va face reproşuri, pentru că a fost un părinte neglijent?

   “Amundsen” spune povestea lui Vivien Hyde, o profesoară care se îndrăgosteşte de un medic (doctorul Fox). Vivien îl întâlneşte pe doctorul Fox la locul de muncă şi uşor-uşor se iubesc din ce în ce mai mult şi îşi propun să-şi unească destinele pentru totdeauna. Chiar vor reuşi? Se va răzgândi Vivien sau poate doctorul Fox?

   A treia poveste, “Despărţirea de Maverley”, îl are în centru pe poliţistul Ray Elliot, care întâlneşte o fată şi dezvoltă o frumoasă relaţie de prietenie. Timpul, faptele şi mulţi alţi factori fac ca cei doi protagonişti să nu se mai întâlnească pentru multă vreme, însă după ani şi ani se vor reîntâlni. Ce-şi vor spune? Le va veni să creadă că demult fuseseră prieteni buni?

   În “Cariera de pietriş” se reflectă foarte tare vinovăţia şi neputinţa oamenilor. O fată se îneacă, iar sora ei cu câţiva ani mai mică asistă la această scenă, neputând face nimic. Cum va trăi fata cu moartea propriei surori pe conştiinţă? Îşi va dori să moară şi ea?

   Povestea intitulată “Refugiul” a fost pe gustul meu, întrucât relaţia imaginată de Alice Munro dintre soţ şi soţie este una minunată, sinceră, calmă şi zilele se scurg atât de frumos când cei doi sunt împreună. În miezul poveştii stă o fată care este lăsată la unchiul şi la mătuşa sa, deoarece părinţii ei sunt tocmai în Africa. Unchiul şi mătuşa se sfătuiesc întotdeauna cum e mai bine, dacă e ok să facă aşa, dacă nu e bine să facă aşa. Convorbirile dintre soţ şi soţie sunt baza, fundamentul, pe care se bazează o relaţie de durată, fără certuri, fără jigniri, fără violenţă. Această scurtă poveste primeşte din partea mea 5 steluţe. Nu am ce să spun rău despre ea, pentru că mi-a plăcut totul.

   A şasea poveste, “Mândrie”, pune în evidenţă prietenia. Nu mi s-a părut foarte reuşită această scurtă proză, dar aş nota-o cu 3 stele, pentru că nu a fost chiar aşa de rea. Chiar dacă în 21 de pagini scriitoarea reuşeşte să nareze o poveste interesantă, ceva i-a lipsit.

   A şaptea, “Corrie”, nu mi-a plăcut şi, din nou, am simţit că ceva îi lipseşte sau că ceva nu se leagă cum trebuie. În mare, este vorba despre iubire.

   “Trenul” este o proză capitavantă şi… diferită faţă de celelalte. În centru este un soldat puternic, pozitiv şi încrezător. Dar oare ce-l face să fie astfel? Să fi fost în trecut altfel decât acum?

   “Vedere spre lac” este concentrată pe visul unei femei, internată într-un santoriu, iar povestea “Dolly” se axează pe dorinţa a doi oameni bătrâni de a se sinucide, dar se vor sinucide sau ceva (sau cineva) intervine şi schimbă planurile oamenilor? Nu va interveni nimeni care să răscolească trecutul şi să trezească dorinţa de a trăi din nou în sufletele lor?

   Prin “Final”, Alice Munro anunţă cititorul că urmează 4 poveşti din viaţa ei, reale, trăite pe propria piele. Aceste proze scurte narează câteva evenimente din copilăria şi viaţa lui Alice, aşa cum s-au întâmplat, fiecare poveste având câte ceva surpinzător, astfel câştigându-şi dreptul de a apărea în acest volum. Acestea au fost cireaşa de pe tort.

   Volumul “Dragă viaţă” pune capăt strălucitei cariere a scriitoarei candiene Alice Munro, desăvârşindu-i munca. După cum zice autoarea, aceasta este ultima carte pe care o publică, dar, spre bucuria fanilor, poate se va răzgândi. Lecturi plăcute şi zile răcoroase tuturor!

 

Cartea Dragă viaţă, de Alice Munro a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

by -
18

,,- Locul ăsta-i potrivit pentru giugiuleală? O întrebă, cu un chicotit."

Iubire fermecată, de Tami Hoag-Editura Miron-recenzie

Editura: Miron

Traducător: Mihnea Columbeanu

Pagini:  223

                    „Tami Hoag amestecă pasiunea, politica, inimile frînte

                          și umorul în acest roman clasic și puternic,

                           declanșat în jurul unui bărbat și al unei femei,

                        a căror iubire i-ar putea duce pe amândoi la ruină…”

   Tami Hoag s-a născut în 20 ianuarie 1959 în America, este cunoscută pentru romanele de dragoste și thriller, dar şi ca o mare iubitoare de cai, participând la anumite concursuri, având chiar și un accident într-o competiție. Are tipărite mai mult de 22 de milioane de copii ale cărților.

   Am citit  Măștile crimei și Pasiune obsesivă scrise de aceeași autoare. Ambele mi-au plăcut foarte mult, de aceea am ales să citesc în continuare romane sub semnătura acesteia.

   Iubire Fermecată m-a surprins. Nu se aseamănă deloc cu ceea ce am citit în primele două cărți. Aceasta este un captivant roman de dragoste, acțiune, crimă, dramă. O poveste lejeră și seducătoare, dar mai ales amuzantă. Umorul acestui roman îți aduce un zâmbet în colțul  gurii la fiecare pagină citită.

   Bronwynn este fost fotomodel, cu două zile înaintea nunții îşi surprinde logodnicul Ross împreună cu verișoara ei. Buimăcită nu spune nimănui și-și părăsește la altar ex-logodnicul fugind în rochie de mireasă la casa lăsată moștenire de unchiul ei în Vermont.

  Clădirea e în paragină pentru că uitase total de ea. Se hotărăște să se răzbune pe Ross încercând să-i ardă hainele scumpe, făcute la comandă. Atunci o vede Wade și o oprește.

   Wade este un congresman care stă în casa vecină, proprietatea medicului său care i-a recomandat să se odihnească pentru că suferea de ulcer.

„N-am nici un bărbat. L-am aruncat  mulțimii, la nuntă, cu tot cu buchet de flori – să-l ia cine are chef de el!

Cu mâinile proptite în șoldurile sale zvelte, Wade o studie cîteva momente în timp ce Bronwynn stătea cu privirea spre pădure. Toca voalului îi era strâmbă, dezvăluindu-i părul des, de un roșu strălucitor. Avea o față delicată, cu pomeți înalți și mandibula sculpturală. Ochii migdalați și gura senzuală îi confereau o înfățișare mai degrabă exotică. Rochia de mireasă contura un trup de model, suplu și înalt. Era desculță. Avea unghiile de la picioare lăcuite în roz, cu trandafirași roșii desenați deasupra.”

  Povestea începe cu o ceartă bineînțeles, și continuă cu dragoste. Relația lor începe foarte repede şi devine  în scurt timp pasională și profundă.

   Cel mai mult mi-au momentele amuzante. Cine se gândea că aparent-răsfățata Bronwynn va dori un animal de companie. Cel puțin eu nu mă așteptam ca ea să aleagă o oaie. Deși Muffin (oaia) se înțelegea de minune cu Tucker, câinele lui Wade.

   Muffin și Tucker distrug gazonul locuinței medicului, așa încep operațiunile de ajutor reciproc între cele două personaje, tot odată și momentele pasionale. Momentele de grijă dintre cei doi se strecoară pe nesimțite-Cum fură Bronwynn țigări din pachetul lui Wade pentru a-l face să fumeze mai puțin și gătind pentru el, oferindu-i o alimentație sănătoasă pentru ulcerul lui. Wade la rândul lui e prezent de câte ori ea are nevoie de un cui bătut sau de un umăr pe care să plângă.

Era o femeie periculoasă, își spuse.

Avertismentul îi intră pe o ureche și-i ieși pe amândouă.

Voi accepta scuzele, cu o singură condiție, spuse el, încrucișîndu-și brațele pe piept.

-Care? Întrebă cu suspiciune Bronwynn, trecînd în fața oii, cu un aer protector. Sper să nu implice jeleu de mentă…

– Nu o să implice decît fundulețul tău drăgălaș, pe care ți-l vei aduce aici mîine dimineață cu rabla aia de camionetă, ca să faci și tu jumătate de treabă.

-Categoric! Zîmbi ea larg, deja savurînd în minte perspectiva. Efectiv, o invita să-l țină sub ochi.”

  Înainte ca cei doi amorezi să se cunoască, Wade se gândise să cumpere proprietatea domnișoarei, dorind să dărâme clădirea și să construiască o cabană de agrement la schi, asta până a cunoscut-o și a realizat cât de importantă este pentru ea. Mai mult, a rămas super surprins că ea a făcut curățenie cu mâna ei prima dată, ca a doua oară să fie necesară curățenie în urma unui mic incendiu.

   O mică ceartă cu fostul viitor soț Ross, care a venit în Vermont și care a văzut rămășițele hainelor lui super-scumpe, duce la apariția reporterilor de scandal, stricându-le liniștea și provocându-le prima ceartă în fața camerelor. Motivul fiind dorința lui Wade de a cumpăra proprietatea, lucru neștiut de Bronwynn. După toate astea Wade se întoarce în Indiana.

   Cum se termină povestea va trebui să aflați singuri citind acest scurt roman.

   Mi-a plăcut acest scurt roman romantic și plin de umor. A fost o lectură care m-a scos din rutina cotidiană, aducându-mi zâmbetul pe buze la fiecare replică usturătoare.  O relație condimentată, o poveste pe cât de simplă pe atât de complexă.

   Nu scriu mai mult pentru că nu vreau să vă răpesc plăcerea lecturii. Un singur lucru vă spun: pentru câteva ore veți trăi visul unei povești de dragoste plin de picanterii.

Încadrîndu-i fața cu mâinile, îi coborî gura spre a lui și o sărută profund, tandru, minunându-se de textura și gustul ei.

– Locul ăsta-i potrivit pentru giugiuleală? O întrebă, cu un chicotit.

Bronwynn își îndesă trupul în el, simțindu-i făptura suplă și pietroasă. Bărbăția lui o apăsa pe pîntec, amintindu-i de tot ceea ce avea el masculin, iar ea, feminin.

– Pentru giugiuleală, e de-a dreptul locul ideal.”

 Cartea Iubire fermecată, de Tami Hoag poate fi comandată de pe site-ul Editura MironPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

 

 

by -
22

  Dale Cooper: viața mea, benzile mele, de Scott Frost-recenzie

„Răul are un chip.”

Titlul original: Dale Cooper: my life, my tapes

Twin Peaks Productions, Inc, 1990

Editura: Baricada

Colecția Horror 405

Twin Peaks 2

Anul apariţiei: 1993

Traducere de: Rodica Bretin

Număr pagini: 320

Gen: biografie ficțională

Cotație Goodreads: 3,83

 „Diane, mă uit la o mică pătură galbenă, cu elefanți pictați pe ea.”

   Diane, Diane, Diane. Țineți minte? Cei care au văzut Twin Peaks sigur mai știu cum agentul Dale Cooper vorbea într- un reportofon, adresându-se secretarei pe nume Diane. Cred că ne-am întrebat cu toții dacă Diane există cu adevărat sau este doar în imaginația personajului. Cum în primele două sezoane n-a apărut deloc, plus că pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, fiind clar că agentul își înregistra spusele pe bandă, fără a le trimite undeva. Așa că mi-am pus întrebarea: dar cum ajung toate acestea la Diane? Ea chiar există?

   Da, există! Aflăm acest lucru din cartea „Dale Cooper: viața mea, benzile mele”, dar și din noul sezon al serialului. De fapt, aș spune că partea în care apare Diane este singura amuzantă din noul sezon, singurul personaj care pot spune că mi-a plăcut. Diane, mereu cu înjurăturile pe buze, „Fuck you!” fiind pentru ea o formă de salut.

Twin Peaks GIF - Find & Share on GIPHY

   Din carte aflăm că „Mi-au dat și o secretară. Numele ei este Diane, iar experiența sa îmi va fi de mare ajutor. Diane arată exact așa cum mi-am închipuit încrucișarea între un sfânt și o cântăreață de cabaret.”

   Cooper ne lămurește și în privința alegerii lui Diane ca destinatar al înregistrărilor: „Diane, sper că nu te superi fiindcă mă adresez ție în aceste înregistrări, chiar și atunci când vorbesc cu mine însumi. Faptul că cineva care posedă intuiția și inteligența ta se află undeva, aproape, îmi dă o senzație de siguranță.”

  Așadar, Diane este reală, iar interacțiunea lui Dale cu ea nu se limitează la corespondența imaginară:

„Diane, nu ți-am cerut-o până acum – ca o regulă generală, încerc să nu amestec niciodată viața mea publică și cea privată – însă aș fi onorat să consimți a cina cu mine. Dacă lucrul acesta încalcă în vreun fel limitele pe care le-am trasat relației noastre cu mult timp în urmă, voi înțelege. Dacă nu, la opt e bine?”

„„Agentul Special Cooper… Dale și cu mine am cinat o dată împreună. – DIANE, Membră a personalului F.B.I.”

   Cartea conține înregistrările făcute adresându-se lui Diane, dezvăluind povestea lui Dale Cooper până în momentul găsirii cadavrului Laurei Palmer, deci până la începutul acțiunii din serial. Însă nu se rezumă la aceasta, corespondența cu Diane reprezentând o mică parte.

   Totul începe atunci când Dale primește cadou de Crăciun, la vârsta de 13 ani, un casetofon. Din acel moment, aparatul devine prietenul său cel mai bun. Înregistrează toate experiențele pe casete, ținând un fel de jurnal. Ca și în cazul Laurei Palmer (vezi aici recenzia ), avem ocazia să asistăm la transformarea puștiului Dale în agentul F.B.I. așa cum îl știm în Twin Peaks. Așa cum paginile goale sau rupte din jurnalul Laurei dau impresia de autenticitate, aici le iau locul însemnările privind ștergerea unor înregistrări.

  Lectura e pe alocuri amuzantă, puștiul Dale împărtășindu-ne unele lucruri cu nonșalanța specifică vârstei:

„Este sfârșitul zilei de Crăciun. Darurile primite de mine în acest an au fost următoarele: chiloți, șosete, pantaloni, ghid pentru clasificarea insectelor, cinci dolari de la bunica și un casetofon Norelco B 2000 care nu este o jucărie. Semnează: Dale Cooper.”

   Din acel moment, Dale nu se mai separă de casetofonul său. Se observă de timpuriu înclinația spre cariera de agent F.B.I., mintea analitică, curiozitatea, spiritul de observație; cu ajutorul aparatului, investighează activitatea Bandei 24 din cartier, iar la școală se târăște prin conducta de ventilație pentru a afla ce se întâmpla la ora de educație a fetelor: „N-am călcat niciodată vreo lege, deși dacă veți căuta cumva în dosarul meu, veți descoperi că am fost prins de curând înregistrând ora de educație sexuală a fetelor, în timp ce eram ascuns în sistemul de ventilație. Să nu credeți că faptul va putea fi folosit împotriva mea, scopul experienței fiind pur științific și nu interesul personal.”

„Cred că F.B.I. este cel mai potrivit loc pentru mine.”

Am hotărât astăzi că voi fi agent F.B.I. și că trebuie să încep să muncesc serios dacă vreau ca visul meu să devină realitate.”

„„Dale a avut întotdeauna un simț special pentru astfel de lucruri. N-am întâlnit pe nimeni în viața mea care să citească în sufletul unui om așa cum făcea el.” – Howard Teller, prieten din copilărie”

   Sunt menționate momente din istorie precum asasinarea lui Martin Luther King, Bobby Kennedy, alegerea lui Nixon ca președinte, pășirea omului pe Lună și asistăm la drame din viața lui Dale: moartea bunicii, a mamei, a primei fete iubite și mai târziu, a lui Caroline, femeia de care s-a îndrăgostit deși era soția mentorului său. „Mama, Marie și Caroline. Sunt numele de pe bornele care mi-au însemnat drumul vieții. Unde va fi următoarea și ce va scrie pe ea?”

   Când în carte și-a făcut apariția Anne, n-am putut să nu fac legătura cu Annie din serial, mai ales că descrierea se potrivește: „Anne Sweeny arăta de parcă nu mânca, nu bea și respira decât lapte, iar Dale, numai uitându-se o dată la ea a știut imediat că găsise fata vieții lui.”

   Sunt fragmente în carte care ne duc cu gândul la o temă recurentă în Twin Peaks: BOB. Să-l bântuie și pe el, precum pe Laura Palmer?

   „Am avut un vis, în miez de noapte, care m-a înfricoșat. Un bărbat pe care nu l-am văzut niciodată până acum încerca să intre în camera mea. Mă tot striga pe nume și spunea că mă vrea. Apoi a scos un strigăt care, după o clipă, s-a prefăcut într-un soi de răget, scos parcă de un animal. I-am povestit mamei despre omul acela și ea mi-a spus că știe de „el”, că a avut adeseori același coșmar și că nu trebuie, cu nici un preț, să-l las să intre la mine. Nu pricep ce încearcă să-mi spună.”

   „Am fost un timp bolnav și nu m-am simțit în stare să vorbesc prea mult. O infecție mi-a atacat plămânii și am stat în pat o lungă perioadă. Am avut de câteva ori visul cu Bărbatul Acela, dar nu l-am lăsat să intre.”

   „Simt asta de mai multă vreme: ceva nu este în regulă. Nu știu însă ce anume. Mama a avut un nou coșmar noaptea trecută. Mi-a povestit că bărbatul acela din vis aproape a reușit să intre în dormitorul ei.”

  Coincidență sau nu, la două săptămâni de la această înregistrare, mama lui Dale moare în urma unei hemoragii cerebrale. În legătură cu acest aspect, își fac apariția și fenomene supranaturale: după moartea mamei sale, Dale o visează și se trezește cu un inel în mână. Face investigații și află că acel inel îi aparținuse mamei sale, dar îi fusese returnat bunicului cu mult timp în urmă.

   În continuare, asistăm la mai multe momente din viața lui Cooper, mai mult sau mai puțin interesante. Cel mai mult mi-a plăcut spre sfârșit, când luăm parte la unele din cazurile începutului său de carieră. În plus, spre sfârșit apare Diane, iar cartea începe să semene cu Twin Peaks-ul clasic: asasinarea Theresei Banks, visul cu Laura Palmer și piticul, apariția cadavrului Laurei Palmer, moment ce coincide cu finalul cărții:

„2 Februarie, ora 10 a.m.

Am avut un vis straniu în noaptea trecută: un pitic, o tânără femeie foarte frumoasă și eu dansând într-o cameră cu draperii groase.”

„24 Februarie, ora 6 a.m.

Diane, s-a descoperit un cadavru în statul Washington – o tânără femeie, învelită în plastic. Mă îndrept spre un orășel numit Twin Peaks.”

   Aici avem, totuși, o mică desincronizare temporală: în serial, visul lui Cooper are loc după găsirea cadavrului Laurei Palmer, invers decât în carte.

   De asemenea, aflăm mai multe despre povestea Windom Earle – Caroline, ce devine importantă spre finalul sezonului 2 al serialului. Mi-ar fi plăcut să se insiste pe acest aspect sau să existe o carte exclusiv despre această parte a trecutului lui Dale Cooper.

  Așadar, chiar dacă la un moment dat veți da peste pasaje plictisitoare printre înregistrările agentului F.B.I., continuați lectura, partea cea mai interesantă vine la sfârșit!

Citate:

„Am citit într-o carte de știință că electricitatea e cea care ne ține în viață. Nu înțeleg însă de unde vine și unde se duce atunci când murim. Tata spune că asta e o întrebare importantă, dar că el nu cunoaște răspunsul. Nici eu.”

„Tata mi-a spus – după o tăcere lungă – că a fost foarte mândru de mine, dar că trebuie să am grijă și să judec cu propria-mi minte orice lucru din viață.”

„Toate îmi par schimbate. Nimic nu mai e la fel cum a fost înainte ca mama să fi murit. Nici prietenii, nici vecinii, nici școala – nimic.”

„Nu cred că binele mai există pe lume. Cei buni fie mor, fie sunt uciși.”

„Nu sunt sigur de nimic altceva decât de faptul că, a ști unde te duci înseamnă că nu înțelegi unde te afli în acel moment.”

„Dacă este adevărat că visele sunt ferestre spre subconștient, mă tem că al meu este un loc al furtunilor.”

„Există două lucruri spre care cred că mi se va îndrepta și focaliza de-acum încolo existența. Unul este Binele, celălalt Răul. Ele reprezintă cele două forțe fundamentale în viața oamenilor.”

„Răul are un chip.”

„Recunoașterea faptului că Răul există ca o entitate în afara puterii noastre de înțelegere a lumii și vieții nu reprezintă politica oficială a Biroului.”

„Diane, dacă e adevărat că fiecare om este ales să trăiască într-o perioadă determinată de timp, din anumite motive, atunci de ce mă aflu acum și aici? Ce moment din scurgerea vremii, ce eveniment trebuie să-mi intersecteze destinul? Oare lucrul pentru care m-am născut s-a întâmplat deja, și pur și simplu n-am înțeles, nu mi-am dat seama când s-a petrecut și cum?”

 Despre autor:

   Scott Frost este un scenarist și scriitor american, fiul actorului Warren Frost, fratele lui Mark Frost (da, da, scenaristul primelor două sezoane din Twin Peaks, alături de David Lynch) și al actriței Lindsay Frost. A lucrat împreună cu fratele său și David Lynch la scenariul serialului Twin Peaks, două dintre episoade fiind opera lui. Tendințele se observă și în cartea „Dale Cooper: viața mea, benzile mele”.

   A scris scenarii pentru „Babilon 5”, „Andromeda”, „Past Tense” (împreună cu Miguel Tejada-Flores) și „All Souls” (împreună cu fratele său, Mark Frost).

Cartea Dale Cooper: viața mea, benzile mele de Scott Frost poate fi comandată de pe targulcartii.ro

 

,,Pentru că tu eşti....pentru că eu sunt."

Prin cenuşa de visuri, de O.G.Arion-recenzie-,,Cândva, m-ai numit Sigrun”

Editura: Librex Publishing

Număr pagini: 230

Seria Nemuritor:  Ultimul viking, Te voi găsi, Dincolo de timp,  Prin cenuşa de visuri

   Oana Arion uimeşte cititorii cu acest volum, unul dintre cele mai interesante şi neaşteptate de până acum. O carte pentru sufletul meu, cel mai bun volum al seriei. Am ajuns la concluzia că autoarea poate aborda cu uşurinţă orice gen, dovedeşte asta prin graţia, rafinamentul, documentarea şi măiestria cu care reuşeşte să echilibreze naraţiunea, încununate cu succes de personaje inteligente şi inteligibil create. Cea mai mare calitate este graniţa dintre realitate şi iluzie, dintre existent şi inexistent, aici fiind o linie subţire pe care reuşeşte să o menţină, fără să treacă în ridicol sau ceva minimal infinit de plictisitor, creând o poveste captivantă şi originală. Menţine atenţia cititorului mai ales prin stilul cinematografic al poveştii, dar şi prin personaje care, prin credibilitatea lor dezvoltă autonomie devenind independente şi ajungând direct la sufletul cititorului.

   Când cu umor, când detaşat sau sarcasm, autoironie, dar şi amărăciune, personajul principal Victoria ne dezvăluie personalitatea autoarei, devenind parte integrantă a acţiunii.

   Nu ştiu cum va fi ultimul volum, dar pot afirma că: cu acesta serie autoarea debutantă Oana Arion îşi face intrarea în lumea literară al genului fantasy şi o face cu succes, reuşind să facă pasul decisiv către o literatură serioasă. Şi după cum spunea un om luminat din critica literară ,,Literatura nu este o joacă” .

   Prin cenuşă de visuri este un portal către final, desluşind o mică parte din ceea ce ne frământa ca şi mister în celelalte volume. Surprizele se ţin lanţ şi cartea te impresionează cu fiecare scenă prezentată.

   Acţiunea volumului patru se petrece pe două planuri: prezent şi trecut, dar dacă mă întrebaţi pe mine aş spune prezent-trecut şi viitor, depinde din ce unghi priveşti.

   După ultimele ei experienţe în lumea muritorilor/nemuritorilor, Victoria intra în posesia unei informaţii extrem de importante- leacul pentru vampirism. După cum bine ştiţi, Arrio şi-a exprimat dorinţa să redevină om, aşa că iubita lui, viitoare lui soţie va încerca să înfăptuiască acesta dorinţă. Va reuşi sau nu, asta rămâne de văzut, cert este că are nevoie de câteva lucruri esenţiale pentru a începe umanizarea vampirului ei iubit: să se întoarcă în trecut în să-l cunoască pe Arrio uman, în casa lui, în anii 1757, să găsească un lucru de o importantă maximă, un obiect ce se aflase în posesia lui înainte de-a fi transformat, să afle cine şi de ce l-a făcut vampir (asta îşi dorea) şi cu ajutorul unor incantaţii ale unei vrăjitoarei puternice să înceapă ritualul.

  Întâlnim o Victoria în plină activitate de schimbare, pregătindu-se să intre în lumea din trecut. Costumaţie, comportament, nume schimbat, cercetări ale cutumei acelor vremuri, tot pachetul

  Imaginaţi-vă o Victoria gen lady X, trecând de la blugi la rochiile cu corset, dantele, panglici, pantalonaşi cu volănaşe şi alte minuni ce se purtau în Cordoba anilor 1757.

   Majoritatea acţiunii se petrece în trecut şi veţi avea surprize extreme. Arrio uman mi-a plăcut cu mult mai mult decât cel din prezent, având acel ceva de epocă impunător şi atrăgător într-un fel diferit. Nu am fost fan al personajului, dar de data aceasta pot să spun că l-am plăcut mult. Totuşi, rămân fanul personajului Ian, cred că cel mai puternic personaj secundar evidenţiat al poveştii.

   Vom întâlni personaje noi, situaţii noi şi extrem de vibrante, iar finalul vă va lăsa mască.

   Mi-a plăcut acesta parte de historical romance cu răpiri, întâlniri de gradul zero, cu detaliile bine prezentate de autoare ale cutumelor vremii, costumaţiilor, până şi felurile de mâncare servite în acea vreme dă unicitate şi veridicitatea poveştii.

   Victoria ajunge în casa părinţilor lui Arrio, dar pleacă în căutarea lui, acesta fiind în deplasare cu afacerea familie. În drumul ei va fi luată ,,prizonier” de căpitanul unei corăbii, va fi legată, vândută, şi ajunge pe mâna unui colecţionar, cel mai puternic, un anonim, nimeni nu ştia exact cine este. Aici veţi avea o mare surpriză.  În perioada cât va fi în posesia anonimului puternic vor avea loc câteva scene…..dar mai bine nu vă spun vă las să descoperiţi.  În acesta lume din trecut va întâlni atât muritori cât şi nemuritori (chiar şi atunci se pare că nu toţi erau ceea ce păreau a fi), va ajunge să cunoască ,,secretul” lui Arrio, şi…….nu se încheie pentru că va fi bulversat pentru voi aşa cum a fost şi pentru mine ceea ce veţi afla.

   Mi-au plăcut foarte mult notele de la finalul acestui volum, unde autoarea ne prezintă de unde s- a inspirat pentru crearea personajului Contele De Saint Germain, personaj real ce a apărut prin anii 1742 în Franţa, după ce mai bântuise câţiva ani prin Anglia, dar şi căpitanul unui corsar, William Death, locotenentul Devil şi chirurgul Ghost. Numele acestora se vor regăsi în poveste.

   După ce am terminat cartea în mintea mea au stăruit câteva cuvinte scrise de domnul A.G.Secară., şi care se potrivesc acestui volum: ,,Orice iubire se reflectă în altă iubire, potenţeză orice altă iubire… Şi orice iubire n-ar vrea să rănească altă iubire, orice iubire iartă altă iubire.”

  După ce veţi citit şi voi, sau dacă aţi făcut-o, veţi desluşi mai bine aceste cuvinte şi ce am vrut să transmit.

   Dragostea, misterul, blestemul arginţilor, trecutul, prezentul, viitorul, supranaturalul, magia, se combină în acestă poveste originală cu un final spectaculos.

   Dacă Victoria reuşeşte să se întoarcă din trecut, cum şi cu ce rezultate, veţi afla voi. Va mai fi aceeaşi Victoria?

,,Nu mai eram nici Victoria, nici Hope, nici Sigrun. nu mai ştiam cine sunt. Îmi reveneau în minte cuvinte ca nişte ecouri dintr-o altă viaţă…

Pentru că tu eşti….pentru că eu sunt.”

 

Cartea Prin cenuşa de visuri, de O.G.Arion poate fi comandată de pe site-ul Librex

by -
8

Cassandra Compact, de Robert Ludlum şi Philip Shelby-recenzie

Traducerea: Anca-Irina Ionescu
Editura: Lider-Editura Luceafarul
Număr pagini: 392

   Robert Ludlum (n. 25 mai 1927 New York City – d. 12 martie 2001 Naples, Florida) a fost un scriitor american specializat în genul thriller. Cele 27 de romane ale sale, care au însumat între 290 şi 500 de milioane de cărţi publicate, au apărut în 33 de limbi şi 40 de ţări. Ludlum a folosit în publicarea cărţilor sale şi pseudonimele Jonathan Ryder şi Michael Shepherd.
A scris câteva romane în colaborare cu Gayle Lynds şi cu Philip Shelby. Multe dintre cărţile sale au fost ecranizate cea mai cunoscută fiind Seria Bourne.
Philip Shelby s-a născut la Montreal, licenţiat în drept la McGill University, locuieşte în Los Angeles. Este scriitor cu normă întreagă de romane poliţiste. A scris în colaborare cu Robert Ludlum-Cassandra Compact şi singur romanele : ”Atac la preşedinte”, ”Jocuri Murdare”, ”Oaza Viselor”, ”Printre şacali”.

“Fără cei curajoşi, unde am fi ajuns?”
“De astă dată, avem şansa să stopăm monstrul în loc să trăim oroarea pe care poate s-o răspândească.”
“Un virus…
A vrut să fie primul, mi-a luat locul! Înseamnă că avea nevoie de dispozitivul special pentru experimente…”

   Protagonistul romanului este Jon Smith, colonel şi doctor cercetător în armată. După eşecul monstruosului “proiect Hades” (“Proiectul Hades”-Robert Ludlum-Gayle Lynds) şi moartea groaznică a logodnicei lui Sophia Russell, cercetătoare ca şi el la Institutul de Cercetări în domeniul bolilor infecţioase al Armatei SUA, Jon îşi dă demisia.
Dar preşedintele SUA- Castillo sătul de eschivările şi luptele dintre servicii îşi înfiinţează propriul serviciu, o organizaţie cunoscută sub numele de Serviciul de Operaţiuni sub Acoperire Unu.

   Klein conduce serviciul fiind ochii şi urechile preşedintelui. Prea puţini îl cunoşteau la Pentagon unde avea un birou mic înghesuit şi părea un funcţionar şters, dar conştiincios. De fapt, în spatele micului birou se afla adevăratul loc de muncă a lui Klein, încăperea cu cea mai modernă aparatură şi o secretară-asistentă eficientă, cumnata lui, singură ca şi el din cauza morţii soţului. De aici îşi conducea liniştit, dar sigur, mica armata, încercând să contracareze toate situaţiile explozive.

   Agenţii lui Klein erau oameni calificaţi, care din anumite motive nu se puteau încadra în structuri rigide şi mai ales oameni singuri, fără familie, care cunoşteau riscurile şi pericolele la care se supun.
Klein primeşte o alertă şi-l trimite pe Jon să-l aducă în state pe Iuri Danko, colonel în Divizia de Informaţii Medicale a armatei ruse. Danko semnase un acord de colaborare cu Klein, de fapt cu organizaţia şi faptul că renunţă la tot însemna că descoperise ceva foarte important şi periculos.

  Jon este trimis urgent la Veneţia după rus, dar îşi asigură spatele apelând la un vechi prieten Peter Howell, fost agent la serviciile speciale ale armatei şi la MI6. Peter se “pensionase” dar era solicitat în continuare la anumite cazuri, datorită experienţei şi pregătirii sale.

   La întâlnirea lui Danko cu Jon, cei doi sunt atacaţi şi rusul este ucis. Pare un atac mafiot şi Jon îi urmăreşte pe ucigaşi, dar barca acestora este aruncată în aer. Explozibilul fiind cel mai nou produs al Armatei SUA.
Peter pretinde că e medic şi verificându-l pe Danko găseşte în buzunarul lui o hârtie cu un text scris de mână codificat, cu un singur cuvânt inteligibil_”Bioaparat”-centrul rus pentru cercetare în domeniul armelor biologice, proiectare şi fabricare.

   Jon se întâlneşte cu Klein la NASA, verifică datele decriptate din biletul lui Danko care preciza că virusul e în stadiul doi şi nu mai poate fi îmbunătăţit decât în state în condiţii speciale. Viruşii periculoşi erau depozitaţi la Institutul de Cercetare al Armatei în SUA şi la Bioaparat în Rusia.
Jon descoperă cu groază că este vorba în bilet despre virusul variolei, aşa că se hotărăsc să ceară şi ajutorul ruşilor. Castillo discuta cu omologul său rus şi sprijiniţi şi de omologul şi prietenul lui Klein din Rusia încearcă să dea de capăt poveştii.

   Tot la NASA, Jon o întâlneşte pe Megan Olsen, prietenă din copilărie a Sophiei, cercetătoare şi ea, acum pregătindu-se pentru cercetare pe naveta spaţială Discovery.
Jon pleacă în Rusia unde cu ajutorul lui Kirov, colonel în armată, cercetează cum au dispărut fiolele de la Bioparat şi descoperă spionul în persoana Larei Teleghina, aghiotanta colonelului.
Intervenţia unui asasin rus Beria, îi face să piardă timp şi fiolele sunt aduse în SUA.

   În timpul acesta la Veneţia, Peter cercetează explozia care i-a omorât pe cei doi mafioţi, fraţii Rocca. Comisarul Dionetti cooperează dându-i lui Peter date despre locaţia grupării fraţilor în acelaşi timp avertizându-i pe ceilalţi, convins că Peter nu scapă din Sicilia. Doar că lui Peter anumite lucruri i se par ciudate aşa că e foarte prudent.

   După multe aventuri, urmăriri, mulţi morţi, Jon reuşeşte cu ajutorul lui Peter şi a lui Randi, sora Sophiei, ea însăşi agent CIA să afle că fiolele furate de la ruşi au ajuns în state la concernul farmaceutic Bauer-Zermatt.
Profitând de dorinţa de putere şi lăcomia oamenilor, Karl Bauer orchestrează toată povestea ajutat fiind şi de oameni ca generalul Richardson, Price-director adjunct al Agenţiei de Securitate, comisarul Marco Dionetti, maiorul Lara Teleghina, cercetătorul Adam Treloar pe care-i transformă în victime ale asasinului Beria, încercând până la final să şteargă toate urmele care duceau la el.
Ultimul pas era dezvoltarea virusului în condiţii spaţiale, aşa că foloseşte naveta Discovery şi pe cercetătorul Dylan Reed să încerce virusul, astfel rezultat, pe membrii echipei.

   Este imposibil să povesteşti o carte cu atât de multă acţiune, aşa că, dacă vreţi să urmăriţi acţiunea, aproape ca pe un film, citiţi cartea.

   Mulţi oameni buni şi răi, fiecare condus de propriile sentimente şi raţiuni, multe întâmplări bazate pe prezent sau pe legături cu trecutul, orgolii, lăcomie, sete de putere, călătorii şi aventuri.
Ca de obicei la cărţile lui Robert Ludlum rămâi şocat la final când îi afli pe toţi vinovaţii şi îţi dai seama că nu numai că “nimic nu e ce pare a fi”, dar şi că lumea stă pe “un butoi cu pulbere”

Sper că v-am făcut curioşi aşa că…. “lectură plăcută”!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Soare în miez de noapte, de Rosie Thomas-recenzie

Titlu original: Sun at midnight 
Traducere: Mihnea Columbeanu
Editura: MIRON
Număr pagini: 415

   Rosie Thomas s-a născut şi a crescut într-un mic sat din nordul Ţării Galilor. După ce a câştigat o bursă, ea a devenit  consilier la şcoala lui Howell. Şcoala a avut o tradiţie puternică de muzică şi jocuri, dar, din păcate, Rosie nu a avut nici o aptitudine pentru hochei şi nici un entuziasm pentru corurile lui Gilbert şi Sullivan. A găsit biblioteca în loc … şi a citit şi a citit. A se simţi un outsider şi a fi scufundat în cărţi a fost ucenicia ideală pentru un scriitor.

   Cartea are un titlu sugestiv. După ce am încheiat lectura, am interpretat în două moduri posibile acest titlu. Prima varianta ar fi:  atunci când soarele nu apune deloc în Antarctica şi avem ziua mai multe luni. A doua interpretare ar fi: venirea pe lume a micuţei Meg în Antarctica cea aspră. Pentru mama ei, Alice, naşterea a fost o surpriză, o rază de soare în frigul polar.

   James Rooker, un călător prin lume, nu îl găsim mult timp în loc, un bun muncitor priceput la orice muncă, este terifiat de a păstra o relaţie. Este gata să meargă până la capătul pământului pentru a scăpa de mrejele femeilor. De data aceasta va fugi în Antarctica, poate şi pentru a scăpa de unele secrete ce îl apasă. La staţiunea polară Kandahar, Rooker va fi angajat ca şi responsabil cu transporturile, mecanic şi depanator.

   Alice Peel, profesor universitar la Oxford se crede mulţumită de viaţa ei. Este foarte activă pe plan profesional, iar pe plan personal Peter este partenerul ei. Celebra ei mamă-Margret, încearcă să o dirijeze în scopul propriilor ei interese, acela de a participa la o expediţie polară în Kandahar în numele ei. Având artrită şi fiind bolnavă, Margret nu poate să plece în Antarctica, deşi prima dată a adorat participarea la expediţia sa din tinereţe.

   Alice îi va promite mamei sale grav bolnave că va pleca în Antarctica, după ce l-a prins pe Peter cu o studentă. Analizând viaţa sa, şi-a dat seama că nu are ce pierde, iar această expediţie ar fi bine venită.

,,Ca om de ştiinţă şi fiică a unor oameni de ştiinţă, Alice avea raţiunea şi logica în sânge. Cunoaşterea însemna măsurare, demonstraţie, dovezi. Teoriile puteau fi postulate, dar aveau nevoie de sprijinul unor date concludente. Dovezile se căutau şi analizau, cunoştinţele se acumulau încet dar sigur, adunându-se în straturi care formau blocuri compacte de fapte incontestabile.
Prin mintea lui Alice, valuri de zăpadă zdrenţuite erau împinse de vântul care şuieră ascuţit, crescând spre un ţipat nepământean care acoperea ciripiturile pinguinilor.
Antarctica o aştepta, cu fălcile ei de gheaţă căscate larg.
Dintr-o dată, sub coaste, Alice Peel simţi un unghi ascuţit de nerăbdare, care o şoca prin lăcomia sa extatică.”

   Domnişoara doctor Alice Peel face oficial parte din Expediţia Antarctica Reunită a E.U. şi staţiunea Kandahar. Restul echipei este format din Richard Shoesmith, şeful expediţiei, Russ Amory managerul bazei, Arturo Marenas climatolog, Nikolai Pocius, radiotelegrafist, Valentin Phil ghidul montan galez, Laure franţuzoaica care ar cerceta colonia de pinguini douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore, şi Jochen van Meer medicul bazei. Rooker este retras şi îi place să îi analizeze pe toţi. Se înţelege relativ bine cu toţi colegii, dar pe Richard nu îl înghite, poate din cauza întâmplărilor din viaţa sa, şeful expediţiei îi aduce aminte de ceva ce vrea să uite.

   Întâlnirea pentru prima dată, singură, dintre Alice şi vremea vitregă de afară, o lasă speriată şi fără suflu, astfel că va învăţa o lecţie importantă.

,,Imediat ce ieşi, vântul trânti uşa în spatele ei. Pe negândite, făcu un pas înainte, în timp ce zăpada îi intra în ochi şi-n gură. Înecându-se, ridică braţele să-şi apere faţa. Mişcarea bruscă şi o rafală puternică de vânt o făcură să se clatine, pierzându-şi echilibrul, şi căzu în zăpada adâncă până la coapse. Tuşind şi gâfâind, se adună în patru labe, cu senzaţia că se află închisă într-un butoi cu var rece ca gheaţa care era zgâlţâit violent. Fulgii de zăpadă o orbeau, iar când îşi feri ochii cu o mâna amorţită, nu-şi putu vedea decât degetele.

   Zilele vor trece într-o monotonie disperată când afară natura este prea dezlănţuită pentru a reuşi să lucreze. Fiecare va încerca să îşi facă treaba cu conştiinciozitate, dar multe nu reuşesc să descopere. Disperarea Aliciei când descoperă că este însărcinată cu fostul iubit Peter, o va lasa îngrozită de ce s-ar putea întâmpla. Dilema sa este mare: să anunţe că este însărcinată sau să rămână până la sfârşitul expediţiei? Riscul este cu atât mai mare cu cât medicul bazei va fi transportat de urgenţă pentru o operaţie de apendicită, recuperarea sa împedicând revenirea în staţiune. Ce se va întâmpla? Rooker bănuieşte ceva, dar nu ştie nimic sigur. Cei doi dezvoltă o atracţie paşnică, unul faţă de celălalt. Richard va încerca să raţionalizeze generatorul de căldură, în schimb va aprinde zeci de lumânări, iar acest fapt va duce la incendierea staţiuni. Oamenii sunt disperaţi, nu ştiu dacă vor supravieţui în baraca pentru scutere, fără mâncare îndeajuns, fără haine, până la apariţia vaporului care trebuie să îi readucă la civilizaţie. Toate datele importate, strânse cu multă trudă vor fi pierdute.

   Pe Alice o apucă durerile naşterii, surpriză mare pentru toţi, dar şi pericol pentru viitoarea mamă. Va reuşi să fie transportată la timp pentru naştere? Sau va naşte în Antarctica la minus multe grade? Va supravieţui bebeluşul?

   Ce se va întâmplă cu echipa? Rooker va avea curajul să înceapă o relaţie cu Alice sau va fugi de proprii demoni?

   Călătoriile autoarei în Antarctica vor fi de folos. Am parcurs împreună imensitatea nemiloasă a iernii polare. Descrierea peisajului, descrierea coloniei de pinguini, dar şi vizualizarea acestei imensităţi albe. Dacă nu aş fi o friguroasă m-aş fi lăsat tentată de aceste ţinuturi aspre prin excelenţă.

    Nu ştiu de ce, poate traducerea de cineva nepotrivit i-a luat acel ceva cărţii, iar lecturarea ei nu a fost chiar cum m-aş fi aşteptat de la o carte marca Editura Miron, însă chiar şi aşa, este o carte bună.

   Recomand lecturarea acestei cărţi pasionaţilor de Antarctica!

 

Cartea Soare în miez de noapte, de Rosie Thomas a fost oferită de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

by -
5

 ISIS: Negustorii de oameni, de Loretta Napoleoni-recenzie

Titlu original: „Mercanti di uomini: Il traffico di ostaggi e migranti che finanzia il Jihadismo”

Editura: Corint

Colecția Istorie

Număr de pagini: 304

   Dintotdeauna m-au fascinat și în același timp impresionat poveștile oamenilor care au fost nevoiți să sufere traumele răpirilor din dorința de a înțelege modul în care aceștia se pot recupera după o astfel de experiență și, totodată, mi-am dorit să știu mai multe despre modul în care operează organizațiile teroriste și motivele care stau la baza acțiunilor distructive întreprinse de ele. Aceste gânduri mi-au fost alimentate de evenimentele recente cu privire la criza imigranților și atentatele ce au lovit Europa în ultima perioadă și m-au determinat să citesc cartea semnată de Loretta Napoleoni, „ISIS: Negustorii de oameni”, pentru a-mi face o imagine mai clară despre fenomene, dincolo de ceea ce prezintă presa și autoritățile.

   Fenomenul răpirilor a căpătat amploare odată cu legea Patriot Act, promulgată în octombrie 2001 în SUA. Aceasta urmărea reducerea drepturilor civile ale americanilor, sporirea supravegherii din partea guvernului și stabilirea de reguli noi în domeniul financiar și bancar pentru a perturba fluxul internațional de venituri provenite din săvârșirea de infracțiuni și spălări de bani în dolari americani. Astfel, cartelul columbian al drogurilor a fost silit să găsească alte rute de contrabandă spre Europa și alte moduri de spălare a câștigurilor obținute pe căi ilicite, iar ruta aleasă a fost prin Africa de Vest și Sahel. Odată cu această situație, gruparea s-a reorientat asupra răpirilor de persoane străine, de pe urma cărora putea obține venituri semnificative în euro, sub forma răscumpărărilor din partea țărilor de origine ale victimelor. Afacerea a prosperat rapid mai ales ca urmare a faptului că vestea răpirilor nu s-a răspândit suficient de repede, turiștii venind în continuare din Europa în zonele periculoase din dorința de a se relaxa și a vizita diverse obiective turistice. De asemenea, politica statelor de a plăti răscumpărările încuraja practicile cartelurilor.

   Cu timpul însă, zvonurile despre răpirile din Africa și Sahel s-au răspândit, iar turiștii au încetat să mai vină. Totuși, exemplul cartelurilor a fost preluat de grupările jihadiste, care pentru a-și finanța activitățile, au început să utilizeze aceleași practici. Țintele principale erau reprezentate de jurnaliști, în special freelanceri, voluntari care activau în zonă și turiști. La început sumele de răscumpărare erau de ordinul sutelor de mii, însă odată ce grupările mai mari au preluat frâiele industriei, guvernele au ajuns să plătească milioane pentru a-și aduce cetățenii în siguranță înapoi acasă. Însă pe cât de profitabilă era întreaga afacere, grupările erau nevoite să se confrunte și cu anumite piedici din partea țărilor care nu erau dispuse să negocieze cu teroriști. Astfel, și-au continuat activitatea în această zonă, dar au ajuns să o îmbine și cu traficul de imigranți. Foarte mulți oameni din zonele de război voiau să se stabilească în Europa pentru a se feri din calea pericolelor, iar grupările teroriste au profitat exact de această slăbiciune și au început să facă trafic de persoane la scară largă. Dar reușeau oare acești oameni disperați să-și asigure libertatea și o călătorie sigură plătind o sumă de bani unor traficanți? Răspunsul este nu, pentru că odată ajunși pe mâna traficanților, intrau într-un fel proces ciclic aproape fără sfârșit în care erau vânduți și răpiți de nenumărate ori până ce reușeau în final să scape (asta dacă aveau puțin noroc).

„Crezusem că voi călători de la Sudan la Kufra, de la Kufra la Tripoli și apoi în Italia. […] Însă în loc să ajung în Italia, am fost plimbat de pe coasta libiană la Kufra, fiind cumpărat și vândut de cinci ori și răpit de șapte ori.”

  Traficul de persoane și răpirile constituie o adevărată industrie pentru grupări jihadiste precum ISIS, fiind organizată ca o piramidă a crimei. La baza ei se găsesc proprietarii de taxiuri care aduc migranții la locurile de îmbarcare, proprietarii de prăvălii aflate de-a lungul rutele străbătute (care sunt adesea la fel de amărâți precum emigranții economici) și polițiștii și militarii care îi jefuiesc pe emigranți la punctele de control. La vârf se află negustorii de oameni și traficanții de droguri care se ascund în camioanele ponosite umplute până la refuz cu oameni disperați. Pe lângă acest caracter organizat al întregului fenomen, care ajută la evoluția sa, există alte trei aspecte importante ce îl alimentează. În primul rând, politica statelor de a negocia cu teroriștii și de a plăti răscumpărările, punând astfel un preț pe viața unor oameni. Puteți crede că aceasta ar fi singura alternativă pentru victime de a se întoarce în siguranță acasă, dar de fapt lucrurile nu stau așa.

„Guvernele îi clasifică într-adevăr pe ostatici în ordinea importanței și stabilește răscumpărarea pe care sunt dispuse să o plătească pentru viețile lor. Cu alte cuvinte, nu numai răpitorii, ci și guvernele atribuie prețuri diferite unor ostatici diferiți, considerând o viață mai importantă decât alta.”

   Organizații precum DRC (Danish Refugee Council) vin cu soluții alternative, care ar putea fi mult mai eficiente decât cele practicate de guverne. Spre exemplu, „abordarea DRC, care poate fi definită ca flexibilă comparativ cu protoculul pentru răpiri al guvernelor, se bazează pe câteva principii vitale: viața unui om nu are preț, misiunile înarmate de eliberare trebuie evitate și o soluție pașnică în cazul unei răpiri poate fi adesea găsită prin implicarea în negocieri a populației locale.” În al doilea rând, jurnaliștii și turiștii în special ar trebui să asculte sfaturile persoanelor autorizate și să nu mai viziteze zonele periculoase din dorința de a surprinde evenimente senzaționale pe care să le relateze ulterior. Siguranța lor ar trebui să fie pe primul loc și nu potențiala știre. Mulți jurnaliști freelanceri nu au ascultat sfaturile de a nu petrece noaptea în Siria și au sfârșit prin a fi răpiți.

„Risc ridicat, bani puțini și niciun beneficiu: acestea sunt caracteristicile principale ale reportajelor de război făcute de freelanceri în Orientul Mijlociu.”

   Nu în ultimul rând, grupările jihadiste profită de tinerii care se simt inadaptați, neînțeleși în societățile din care provin și îi atrag cu promisiunea unei vieți pline de satisfacții și un scop măreț, iar mai apoi îi îndoctrinează pentru a-i determina să lupte de partea lor. Din păcate, cei ce realizează pericolele, reușesc cu greu să mai scape și să se întoarcă acasă.

„De mulți ani, tineri sunt răpiți în Siria, atât cu trupul cât și cu mintea. Ei au intrat în vizuina leului fără nicio cunoștință asupra pericolelor ce-i așteaptă, cu ideea absurdă că o asemenea călătorie le-ar putea oferi salvarea de la o viață în Occident care nu le plăcea sau pe care n-o doreau. Ei acționaseră, crezând că demonstrarea propriilor competențe în colțul cel mai întunecat al satului global nu este doar posibilă, ci chiar necesară pentru a se reinventa.”

   Așadar, „ISIS: Negustorii de oameni” este o carte care m-a șocat și m-a făcut să înțeleg că fenomenul răpirilor și al traficului de persoane nu poartă doar vina organizațiilor extremiste, ci și a noastră, a țărilor care prin negocierile și politicile practicate reușesc să-l alimenteze și să-l încurajeze să meargă mai departe și a oamenilor care prin inconștiența lor se transformă singuri în carne de tun. O recomand tuturor celor care sunt interesați să afle mai mult despre această industrie, care vor să înțeleagă ceea ce se întâmplă în realitate în țări precum Siria (și nu ceea ce ni se prezintă în presă) și de ce tot mai mulți oameni fug din calea pericolelor și vor să refugieze în Europa. Noi vrem să ne închidem porțile, dar ne gândim oare prin ce orori trec ei până reușesc să ajungă aici?

Cartea ISIS: Negustorii de oameni de Loretta Napoleoni a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Singura cale de a ucide umbrele e să aprinzi toate luminile.”  

Femei periculoase vol. 2, de George R.R. Martin & Gardner Dozois

 

Editura Nemira
Colecţia Nautilus
Data apariţiei 2017
Titlul original: Dangerous Women
Traducător: Filip Columbeanu şi Ruxandra Toma
Număr de pagini: 512

   Vă spuneam în cronica de întâmpinare a primului volum Femei periculoase, cât de bune consider colecţiile de povestiri gestionate de George Martin. Cele scrise de el – excelente de la un capăt la altul; cele pe care le selectează – numai una şi una, încununate mereu în final de antologie cu o creaţie proprie.

   Chiar dacă Gardner Dozois este editorul profesionist, hiper-specializat şi de renume dintre cei doi, eu ca răsfoitor şi de antologii realizate doar de Dozois, afirm din nou cu toată convingerea că numai implicarea lui Martin în Războinicii, Străzi întunecate şi Femei periculoase, face din aceste volume, unele dintre superlativele genului. Cele încropite doar de premiatul specialist, fiind la fel de pline de buruieni de necitit ca orice alte adunături literare care au creat reputaţia generală rea a antologiilor. Ideea că e imposibil să le parcurgi povestire cu povestire, trebuie mereu să fii pregătit să faci saltul salvator când constaţi că ai nimerit într-o fundătură şi să speri că următoarea mini-istorisire nu a fost adăugată la fel de neinspirat în tomul cu pricina, astfel încât te va plictisi mai puţin.

   Nimic din senzația asta când deschizi o antologie pe care şi-a pus pecetea George R.R. Martin. Povestirile sunt doar excelente şi foarte bune. Şi în Războinicii şi în Femei periculoase, ba chiar şi în Străzi întunecate, care primeşte o categorisire limitativă de urban fantasy, coeditorii au căutat să extindă aria de selecţie, culegând nu numai povestiri SF sau F, dar şi istorice, criminalistice ori psihologice.

  Colecția Femei periculoase, câştigătoare a World Fantasy Award for Best Anthology 2014, are o tematică mai ofertantă decât a oricărei alteia. Pentru că feminitatea poate fi primejdioasă într-o infinitate de feluri. De la atractivitate magnetică creatoare de obsesii, până la protecţia supremă asigurată celor dragi, în primul rând copiilor sub imperativul instinctului matern, ca iubitoare de pace obţinută prin luptă feroce dacă e nevoie… şi, da, câteodată, chiar ca pericol malefic căruia originea pasională îi accentuează maleficitatea.

 

Câteva cuvinte despre fiecare dintre povestirile cuprinse în cel de-al doilea volum:

 Al doilea arabesc, foarte încet, de Nancy Kress

Mini-bijuterie literară distopică.

   O bandă nomadă de indivizi hotărâţi să supravieţuiască cu orice preţ destrămării societăţii înaintează prin semi-pustietatea urbană post apocaliptică, cu atenţie belicoasă îndreptată împotriva altor bande asemănătoare cu a lor. Femeile sunt reduse la stadiul de șeptel, turmă de femele ale tribului, folosite pentru procreare şi recreere.

   Povestea este derulată din perspectiva unei moaşe bătrâne care ştie că poate urma banda doar atâta vreme cât reușește să ţină pasul cu ea şi să se dovedească utilă în îmbogăţirea ei cu noi membri, prin tratarea femeilor fecunde, care sunt cele mai protejate.

   În timpul unui popas de noapte printre ruinele Complexului Lincoln Centre din New York, ei îi revin unele amintiri din poveştile bunicii care a lucrat acolo, în timp ce tineri membri ai grupului, doi băieţi şi două fete, descoperă cu ochi naivi şi uimiţi înregistrări video şi cărţi despre balet.

   Atraşi de frumuseţea artei pe care o absorb cu toate simţurile retrezite, instinctual, ei sunt primii care realizează că supravieţuirea nu poate fi numai fizică şi că ea nu are nicio valoare dacă nu e însoţită şi de o trăire spirituală.

  Dar ce vor face când modalitatea pur practică, brută, de a îşi menține la cote maxime şansele de-a rămâne în viaţă intră în conflinct cu proaspăta lor spiritualizare prin artă? Vor mai putea să renunţe la frumuseţe?

Oraşul lui Lazăr, de Diana Rowland

“Nu are iadul destulă furie, cât femeia căreia i s-a batjocorit oraşul.”

  Un scurt thriller psihologic scris de o fostă poliţistă de patrulă, criminalist de teren şi medic legist. Profesionalism care i se simte în compoziție.

Poliţişti corupţi, criminali profitori şi cetăţeni care iau dreptatea în propriile mâini, într-un New Orleans rămas fără râul vital, pentru că Mississippi a fost deviat după revenirea dezastruoasă a uraganului Katrina. Acum oraşul trebuie să intre într-o nouă matcă şi o femeie simte că are ceva de spus în privinţa felului cum va arată aceasta, pentru că e şi oraşul ei.

 Pronunţarea Osândei, de S.M. Stirling 

  Din nou o lume post-apocaliptică, însă relativ paşnică, unde comunităţile rurale reîncep istoria cu noi tradiţii şi legi extrase din cele vechi. Dar atunci când are loc un viol sălbatic în colectivitatea incipientă, reîntoarcerea la violenţa dreaptă a pedepselor primordiale este inevitabilă.

Fecioarele, de Diana Gabaldon

Episod anterior, un prequel pentru celebra serie Outlander.

   Jamie Fraser tocmai a fost biciuit şi alungat din Scoţia. Cu rănile de pe spate încă sângerând şi supurând se vântură împreună cu camaradul lui credincios Ian prin Franţa, încercând să îşi câştige traiul angajat într-o trupă de mercenari. Aceştia, în lipsă momentană de războaie, sunt prinşi în tot felul de misiuni de protecţie, iar într-una dintre acestea Jamie şi Ian se trezesc că trebuie să păzească o tânăra evreică şi servitoarea ei pe drumul până la soţul care i-a fost ales şi unde o expediază unchiul său, împreună cu zestrea corespunzătoare.

 Iadul nu cunoaşte furia, de Sherrilyn Kenyon

Poveste horror tipică.

   Nişte tineri organizează o expediţie într-un loc blestemat de unde amerindienii au fost deportaţi cândva în istorie. S-a păstrat însă o legendă că acolo s-ar găsi o comoară, aşa că, hop, şi inconştienţii după ea, în pofida tuturor avertismentelor prietenei lor telepate, o fată cu sânge băştinaş. Ea simte prezenţa unui duh femeiesc străvechi şi foarte periculos, dar asemeni unei Cassandre moderne e ignorată total, până când primele atrocități încep să se întâmple. Un pic cam clișeic totul şi nu atât din cauza motivului clasic al Cassandrei, cât a nenumăratelor filme de groază asemănătoare.

 Numele fiarei, de Samuel Sykes

Istorisire mai mult psihologică decât science-fiction despre contactul inter-specii.

   O familie de colonişti umani, înarmaţi, nu se ştie de ce, doar cu un topor şi un cuţitaş sunt hăituiţi de nişte băştinaşi extratereştri care pot comunica cu ei dacă vor. Pe de o parte oamenii, tata, mama şi două fiice, pe de alta o femelă alienă care îşi învaţă puiul, tot femelă, să vâneze. Sau invers. Un mascul şi o femelă cu doi pui umani, şi două vânătorițe ce duc la capăt ritualul civilizaţiei lor. Depinde din ce punct de vedere priveşti scena dramatică. Şi cine consideră fiecare că e fiara.

Ingrijitoarele, de Pat Cadigan

  Două surori locuiesc împreună şi îşi îngrijesc mama internată într-un institut medical, una în calitate de voluntar, cealaltă vizitând-o bisăptămânal. Atmosfera din aia de: “Se întâmplă chestii dubioase în ospiciul ăsta!”

Minciuni spuse de mama, de Caroline Spector

   Povestire din ciclul Wild Cards, dintr- o lume populată cu super-eroi, în număr finit şi clasificaţi pe căprării. Adică nu poate face unul ce face celălalt. Well, cu excepţia celui care are puterea de a fura temporar specializarea fiecăruia.

   E tocmai ce se întâmplă la Festivalul de Mardi Gras din New Orleans. Mama-adoptivă care are super-puterea foarte folositoare de a crea balonaşe explozive, trebuie să îşi apere micuţa fetiţă-insectivoră-telepată de atacuri zombi în timpul unei parade alegorice. După cum se aştepta, nu prietena ei necromantă este de vină pentru acest mârşav atentat, ci cei care sunt în spatele hoţului de puteri, în cazul ăsta, al celei de a manipula zombii.

   Se impune o situaţie de ori noi, ori ei, când mama, fetiţa şi ghida reîmproprietărită a zombilor hotărăsc că trebuie să lămurească definitiv problema lor de securitate personală.

 Prinţesa şi Regina sau Negrii şi Verzii, de George R.R. Martin

Cronica oficială şi mult aşteptată de fani a întregii istorii de lupte pentru succesiune din Dansul Dragonilor.

  Cu două secole înainte de acţiunea din Cântec de gheaţă şi foc, Targaryenii şi dragonii lor scuipători de foc sunt stăpâni de necontestat peste Westeros. Dar când Regele Viserys I moare, lăsând ca moştenitoare desemnată verbal pe fiica sa Rhaenyra, ultima lui soţie, Regina Alicent, nu-i acceptă decizia, şi dintr-un amestec de sete de putere şi teamă de a nu-i fi masacraţi copiii pretendenți legal de către cealaltă spiță domnitoare, îl încoronează ca nou rege pe fiul ei, Aegon.

  Rhaenyra, aflată la Piatra Dragonului, unde se pregătea să nască, se încoronează şi ea regină şi porneşte războiul de revendicare a Tronului de Fier, tocmai din acea primă fortăreaţă Targaryen de la Dragonstone, asemeni strămoșilor ei care au cucerit călare pe dragoni Westerosul. Dar în faţa sa stau acum tot Targaryeni, care au fiecare dragonul său.

   Succesiuni sângeroase de confruntări terestre, navale şi aeriene, punctate cu trădări incredibile, schimbări ale taberelor în masă şi revolte populare, pornesc în avalanşă odată cu războiul cvil. Împărăţia Targaryen se transformă într-una de moarte şi foc, unde cele mai vânate trofee ale războiului de exterminare devin chiar dragonii.

 

    Mai mult decât o colecţie, mai mult decât o antologie, Femei periculoase 2 este o completare a culturii pop a fiecăruia dintre noi, cei îndrăgostiţi de seriile de cărţi şi serialele în desfășurare.

Surse foto> IMDb si Pinterest

 

Cartea Femei periculoase vol. 2, de George R.R. Martin & Gardner Dozois a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
7

Jocuri murdare, de Philip Shelby-recenzie

Titlu original: Gatekeeper
Ttraducere:  Mihaela Simona Mărculescu
Editura: Lider
Număr pagini: 376

“Tensiune, jocuri politice, suspans, senzaţional, intrigi ce reuşesc să distrugă un pur sentiment de dragoste, ca pe o floare plăpândă ce va renaşte abia după trecerea furtunii, sînt elemente care cu siguranţă îl vor captiva pe cititor”

Un om care se crede mai presus decât ceilalţi, astfel încât dă ordinul final….
Un asasin care greşeşte şi ucide pe cine nu primise ordin….
Un senator care face un pact cu “diavolul” pentru a ajunge la Casa Albă…..
Un ambasador –doi care conduce din umbră conformându-se principiilor lui Machiavelli…
Iată motivele romanului numit nu degeaba ”Jocuri Murdare”:
“Mies van der Rohe, care era poate cel mai mare arhitect al secolului, nu înţelesese lucrul cel mai important: nu Dumnezeu se află în amănunte, ci diavolul.
Şi morală era: întotdeauna să verifici chiar şi cele mai mici detalii.”

   În urmă cu 15 ani Hollis Freemont, o copila de 11 ani era fericită. Avea o familie frumoasă, era iubită şi răsfăţată. În câteva secunde viaţa ei s-a schimbat total.
Părinţii ei şi un prieten al tatălui sunt ucişi sub ochii ei. Tatăl, despre care ştia că e ofiţer la ambasadă, stătea de vorbă cu un francez, apoi urcase cu fiica lui pe Carusel. Când tatăl fiind împuşcat, căzuse peste ea mama ei alergând spre ei îl izbise pe francez aşa că glonţul destinat acestuia o lovise în plin. Următorul glonţ îl termină şi pe francez, era 4 iulie. Prietenii părinţilor ei, Dawson Wylie şi soţia lui o luaseră pe Hollis şi o crescuseră cu dragoste. Asasinul nu a fost găsit niciodată.

   Martha Wylie fusese cea care o crescuse şi o veghease pe Hollis până la moartea ei. Chiar şi atunci îi lăsase un apartament de care ştiau numai ele două.
Hollis termină şcoala, lucrează o vreme la ambasada SUA din Santo Domingo, apoi vine la Paris, locul tragediei ei, hotărâtă să-şi exorcizeze toate amintirile neplăcute, să-şi poată continuă viaţa.
Aici îl cunoaşte pe Paul McGann, al doilea în funcţie după ambasador, şi parcă uitându-şi toate fricile îl acceptă ca prieten şi ca iubit. Mai existau mici întrebări şovăitoare, mici nedumeriri, expresii scăpate de el, dar Hollis le îndepărta pentru că-l iubea şi avea încredere în el.
Din păcate o încredere prost investită…

   Paul McGann era de 8 ani adjunct al misiunii diplomatice, dar de fapt el era adevăratul conducător al ambasadei, el lega şi dezlega toate iţele. Ambasadorul anterior, prudent îl caracterizase astfel:
“Este un ticălos, dar este ticălosul tău. Nu întinde coarda cu el, nu-l înfrunta, Lasă-l să-şi facă treaba şi vei avea imaginea unui geniu.”

   Dar un geniu malefic, adeptul lui Machiavelli, vorbind fluent 4 limbi străine, avea un mod dur şi calm de-a se comporta, nu-i pasa dacă era urât. Devenise cu timpul o persoană indispensabilă, deşi părea că-şi îndeplineşte conştiincios îndatoririle, sabotase chiar cariera unor tineri, se folosea de serviciile şi defectele oamenilor, de bârfă şi insinuări cu artă şi fineţe. Avea o putere atât de mare, încât telefoanele lui la Guvernul Francez aveau prioritate chiar şi faţă de cele ale ambasadorului.
Dar Hollis îl iubea şi-l privea cu ochii unei iubite, chiar îl prezintă lui Wylie şi se bucură când el are o părere favorabilă.

   La muncă Hollis încearcă să fie prietenă cu celelalte fete, dar numai colega ei Julie acceptă, celelalte o invidiază pentru relaţia cu Paul. Parcă şi şefa ei Susan Garcetti e cu ochii pe ea, dar se va dovedi că doar o “păzea”

   Şi iată că reactivarea “Meşterului”, un vechi asasin plătit declanşează un adevărat haos. Meşterul este contactat şi i se oferă un contract în SUA.
Paul care lucra şi pentru o organizaţie secretă, primeşte sarcina de a-l ajuta, mai ales că Meşterul începuse să fie urmărit şi de membrii ai organizaţiei secrete “Omega”, condusă de Sam Crawford.
Ei hotărăsc să vadă dacă pot afla ce contract şi ce legături are Meşterul, aşa că îl urmăresc non-stop.
Neavând pe cine folosi şi fără să-l intereseze ce părere ar avea Hollis dacă ar ştii cine este omul cu adevărat, el o roagă să-l ajute. În ultima seară petrecută împreună îi face cadou un pandantiv (de fapt cu emiţător ascuns), lucru ce o măguleşte pe îndrăgostită şi-i explică ce are de făcut.

   Apoi manevrează astfel ca Hollis să-i falsifice semnătura şi să facă tot posibilul să nu-l dezamăgească.
Aşa că, Hollis îl întâlneşte pe “Meşter”-Jones, dar îl vede pe acesta omorând un om, el o ameninţă c-o omoară şi pe ea aşa că e nevoită să plece cu el cu trenul la aeroport. Reuşeşte să-l sune pe Paul, dar acesta nu-i răspunde, ameninţată şi speriată că ar muri oameni nevinovaţi îl duce pe Jones în SUA.
Cel ucis este din echipa lui Crawford şi acesta îi urmăreşte în SUA. La sosire în aeroport Meşterul –Jones vrea s-o omoare pe Hollis, dar Crawford o salvează şi asasinul dispare. Aşa află Hollis că acesta este asasinul care i-a ucis părinţii. Încearcă să-l contacteze pe Paul, dar acesta o sacrifică din nou. Şi Hollis îşi dă seama cu ce fel de om are de-a face, mai ales când descoperă emiţătorul din medalion.

   Încercând să afle pe cine viza Meşterul şi cine îl manevrează face echipa cu Crawford, sprijinindu-se unul pe altul. Tot el îi spune că tatăl ei şi Wylie fuseseră cei care fondaseră Omega, dar tatăl ei aflase lucruri care-l făcuseră să-şi schimbe optica aşa că fusese ucis.
Urmăririle şi luptele continuă în diferite locaţii din New York şi împrejurimi. Sunt ajutaţi şi de un poliţist, singurul supravieţuitor din cei 5 care formau o organizaţie de pedepsire a răufăcătorilor. Acesta vrea să-şi răzbune colegii.

   Multe urmăriri, mulţi morţi, multe victime inutile, totul ilustrând megalomania unora, setea de putere şi cruzimea altora.
Sigur că până la urmă lucrurile se rezolva, marii vinovaţi pedepsiţi, o grămadă de răufăcători morţi.
Explicaţiile şi motivaţiile sunt surprinzătoare, chiar halucinante.
Deşi Meşterul scapă momentan ei sunt mulţumiţi că au omorât omul care dădea ordinele.
Dar la fel că şerpii, organizaţia fantomă îşi revine, un nou şef îi ia locul celui mort şi uneltirile vor continua.
Doar că Hollis şi Crawford sunt hotărâţi să-şi trăiască viaţa, dar să şi aştepte reapariţia Meşterului.

Este foarte puţin ceea ce v-am spus faţă de conţinutul cărţii, aşa că lectură plăcută!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefantcartepedia şi cărtureşti

Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia-recenzie

 

Categoria: Literatura Romana

Editura: Smart Publishing

Număr pagini: 174

An apariție: 2016

Format: 200×130

 

„Oricine poate să creadă orice… cu condiția să nu impună credința sa altora, prin violență…

   Dacă va voi să își impună totuși credința, să o facă numai prin blândețe, prin politețe, prin argumente serioase sau prin dovezi clare… Și chiar și așa, trebuie să le lase celorlalți libertatea de a gândi și de a visa… În orice caz, Henri Poincare a observat foarte bine: Să te îndoiești de tot sau să crezi totul sunt două soluții la fel de convenabile; amândouă înlătură necesitatea cugetării.

În această carte prezint câteva aspecte privind misterul destinului și misterul viitorului… Sunt în definitiv niște sugestii pe care le adresez celor ce vor să gândească liber… O parte dintre ideile expuse în această lucrare au fost prezentate în mai multe cărți apărute fie la editura Printech, fie la alte platforme editoriale.

Dincolo de fatalitate sunt ideile, idealurile, iluziile și speranțele; până la urmă, doar acestea contează…” – Constatin M.N. Borcia

   Despre autor: Constantin M.N. Borcia s-a născut pe 23 octombrie 1956. A urmat cursurile Facultății de Fizică, la Universitatea București, este doctor în chimie. Iată câteva din cărțile sale: „Viața mea este ca un labirint (Jurnal Oniric)”, „Acolo cineva veghează”, „Chemarea stelelor”, „Tentația Necunoscutului”, „Marele mister al Marelui Univers – între realitate și fantezie”, „Moartea și supraviețuirea – între certitudine și ipoteză”, „Universuri imaginare”, „Mistere fascinante”, „Seducția necunoscutului”, „Pierdut într-o lume efemeră – reflecții, însemnări, ficțiuni și poezii existențiale”.

   Fatalitatea… o problemă dezbătută de omenire încă de la începuturile sale. Ce este ea și cum ne influențează existența? Suntem noi supuși destinului sau suntem creatorii propriului drum? Aveam această abilitate de a alege sau doar credem asta? La toate aceste întrebări și nu numai, răspunde Constantin M.N. Borcia în paginile cărții „Dincolo de fatalitate”, o colecție de reflecții și fantezii, de citate care au în centrul atenției fascinantul mister al destinului.

   Cartea este structurată în două părți (Misterul destinului și Misterul viitorului), la care se adaugă concluziile. Prima parte cuprinde, la rândul său zece subcapitole: Despre destin, Câteva întrebări, Clasificarea destinelor, Fatalitate și libertate, Destinul moartea, Iluzie şi realitate, Interacţiunea destinelor, Destinul societăţilor, Eternitatea – între iluzie și speranță, Un exercițiu ritmurile și Yoga.

   Așa cum precizează și autorul, cartea este mai mult o invitație la gândire, la o stare de reflecție, de aceea ea are aspectul unui eseu presărat cu întrebări care par retorice, dar care declanșează în cititor o serie de gânduri profunde asupra destinului. De altfel, autorul clasifică destinul în multiple grupe (în subcapitolul Clasificarea destinului) și descrie fiecare tip de destin, oferind cititorului posibilitatea să-și detecteze propriile caracteristici ale vieții și implicit ale destinului său. Pentru a exemplifica și pentru a argumenta mai bine teoriile sale, autorul aduce citate din alte cărți care tratează problema destinului. Iată unul dintre acestea:

   „Imaginați-vă că vă este foame și că vă aflați la mijlocul distanței dintre două farfurii cu mâncăruri la fel de apetisante. Dacă toate deciziile și toate acțiunile sunt determinate din punct de vedere causal și dacă în istoria dumneavoastră cauzală nu există nimic care să vă facă să vă înclinați într-o mai mare măsură către una dintre cele două farfurii, atunci cum ați lua o hotărâre”, „Această carte nu există – o piruetă în paradox”, de Gary Hayden și Michael Picard.

   Intitulată „Misterul Viitorului”, partea a II-a a cărții cuprinde următoarele capitole: Lumea care va veni…, Tentaţia previziunii – câteva consideraţii, Viitorul optimist – expansiunea omenirii, Viitorul pesimist – dezastrul inevitabil, Viitorul stagnant – nu se poate mai departe, Viitorul dezorganizat – involuţie, Viitorul oscilant – mitul eternei reîntoarceri, Viitorul modificat – omenirea este de nerecunoscut, Viitorul integrat (contopire) – contactul cu civilizaţiile extraterestre, Viitorul alternative, Viitorul imprevizibil va fi ceva dincolo de orice închipuire, Viitorul omenirii si poluarea, Inteligenta planetara, Viitorul Universului – Expansiunea Universului si expansiunea omenirii, Studiul pericolelor, Sfârşitul omenirii.

   De la Nostradamus și chiar cu mult înaintea lui, până în prezent, oamenii au fost curioși să afle ce li se va întâmpla, cum va fi existența lor în viitor. Printre alte considerații, iată ce spune Constantin M.N. Borcia despre previziuni:

   „În cartea Lumea peste două decenii – Ancheta revistei engleze New Scientist, apărută în anul 1968 la Editura Științifică, București, traducere A. Hristev, se prezintă diverse prognoze făcute de diverși savanți sau publiciști, despre cum va evolua lumea în decurs de douăzeci de ani (așadar cum va arăta lumea în 1984. Astfel s-au făcut prognoze referitoare la următoarele domenii: știința și scopurile oamenilor, cercetările fundamentale, astronomia și explorarea spațiului cosmic, resursele naturale, alimente și agricultură, combustibilul și energia, materialele și producția, oceanele, vremea și clima, substanțe chimice, calculatoarele și telecomunicații, aviația, transportul de suprafață, aplicațiile biologiei. Dacă în unele domenii prognozele au fost relative corecte, în unele însă au fost departe de ceea ce a fost în realitate”.

   În continuare, autorul exemplifică situații în care prognozele referitoare la anumite domenii au eșuat, dar și prognoze care au devenit o realitate a anilor 80, întărind astfel ideea potrivit căreia, prognoza nu este altceva decât o chestiune relativă.

   Cât despre viitor, Constantin M. N. Borcia este de părere că „la un moment dat al evoluției, omenirea se transformă în… altceva, fie datorită tehnologiilor create (spre exemplu datorită nanotehnologiei sau datorită dezvoltării computerelor cuantice sau spiritual), fie datorită creării unor organisme hibride (organisme modificate genetic – prin metode și tehnici specific ingineriei genetice), fie datorită cercetărilor în domeniul parapsihologiei, se pot crea diverse modalități de modificare a capacităților organismului uman. Se pot forma societăți diverse cu posibilități extraordinare față de cele de astăzi”.

   Există și alte păreri, care pentru noi, oamenii obișnuiți pot părea radicale și chiar imposibile, potrivit cărora într-un viitor mai puțin sau mai mult îndepărtat, oamenii să se transforme în cyborgi, iar unul din susținătorii acestei teorii este Elon Musk, fondatorul companiei Tesla.

   Cartea lui Constantin M. N. Borcia e mult mai profundă decât pare la prima vedere, ea oferă informații din diverse surse, dar rolul ei final este Acela de a lăsa cititorul să aleagă, să-și declanșeze procesul de permitere a trierii de informații… dar mai ales să devină curios asupra unor aspecte dincolo de fatalitate.

Recomand cartea celor interesați de domeniile subtile ale vieții, de istoria progresului omenirii, de evoluția umană.

Cartea Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
2

“Tot cartierul era o imensă casă bântuită.”

Inelul de sânge, de Gerd Ruebenstrunk-Caleidoscop turistic de aventură şi fantezie

 

Editura Univers Enciclopedic

Colectie: Junior

Data apariţiei: 2017

Traducere: Odette Sofronescu

Număr de pagini: 304

 

    Cu pregătire tehnică, pedagogică, istorică şi psihologică, scriitorul german Gerd Ruebenstrunk încearcă să abordeze literatura pentru copii şi adolescenţi într-o manieră care să fie atât pe placul lor, cât şi al părinţilor. Aventură şi suspans din care să înveţi ceva. Cărţi pe care adulţii, puşi pe educat, să le dăruiască cu responsabilitate, iar copiii cu chef de istorisiri captivante, chiar să se bucure din tot sufletul că le-au primit.

    Inelul de sânge, cel mai recent dintre romanele lui, tradus acum şi în limba română la Editura Univers Enciclopedic în Colecția Junior, exercită încă din titlu o atracţie cu iz de secret periculos şi de interzis. Niciunul dintre cititorii care vor alege să îl răsfoiască, bazându-se pe ceea ce promite un astfel de titlu, nu va rămâne dezamăgit.

    Danny e un băiat de 14 ani a cărui familie se mută din Germania în Barcelona, unde e înscris la Colegio Aleman, pentru a-şi continua studiile în germană. Despărţit de prieteni şi necunoscând limba catalană sau accentele locale (deşi ştia spaniolă de la tatăl său care era născut în Spania), el nu are parte tocmai de o integrare de vis. Singura amiciţie la şcoală e una mai mult impusă, cu colegul său de bancă elveţian, Jakob, tocilarul clasei.

 În condiţiile astea de lipsă de socializare chiar şi un cerşetor simpatic pe care îl saluţi când treci prin piaţă îţi poate deveni cel mai bun prieten. Iar dacă lui i se întâmplă ceva, trebuie să încerci să-i găseşti locuința pentru a înapoia câinele său credincios familiei şi a-i informa pe apropiaţi despre soarta bătrânului. Iar când căţelul te conduce într-un cartier de kale (gitani catalani) unde o întâlneşti pe drăguţa lui nepoată care, pas cu pas, îţi revelează un mister… ei, de aici chiar poate începe o aventură spectaculoasă.

   Nici nu mai contează secretul în sine, care se dovedeşte a fi informaţia despre un inel foarte vechi aflat odată în posesia nemilosului cuceritor mongol Tamerlan, cât farmecul rezolvării misterului. Drumul pentru găsirea unei comori ascunse, punctat de indicii ce trebuie descifrate şi dezvăluirea indicaţiilor pitite în monumente străvechi, este el însuşi principala tentație. Şi un motiv excelent pentru ca prietenia dintre copii să se dezvolte şi să se solidifice în timpul încercărilor prin care trec. Danny, Lola, Jakob şi vărul Lolei, Antonio, descoperă împreună, în primul rând, frumuseţile Barcelonei, bântuind prin tot oraşul în căutarea inelului şi a istoriei sale împletite cu cea locală.

 

   Fascinant itinerariul pe care îşi poartă autorul german, protagoniştii. Suntem îndrumaţi ca de un ghid turistic ce îţi ţine tot timpul atenţia vie, pe la cele mai importante simboluri barceloneze, astfel că la sfârşitul aventurii ni se pare că ajungem să cunoaştem şi noi superbul oraş.

    Am ceva mai multă reţinere faţă de ideea scriitorului de a introduce personalităţi reale al culturii catalane ca protagonişti în povestea lui. Sigur, e bine că o să ştie așa cititorii mai multe despre Gaudi, Guell, Sans şi Subirachs. Dar poate nu era totuşi cazul să li se îmbogăţească talentele native cu influența inelului fermecat. Nici istoria artfecatului nu e foarte limpede, ajuns la gitani de la mongolii lui Timur Lenk şi păzit de Călăreţii Negrii care făceau parte din Nemuritorii Împăratului Persiei – un pic cam alambicat totul, publicul foarte tânăr va avea nevoie de căutări repetate pe net ca să descâlcească istoria adevărată şi să îi rearanjeze pe toţi la locurile lor.
În abordările astea integratoare există însă și o parte pozitivă, pentru că dacă ar afla despre aceste personalităţi sau populații, dintr-un manual, probabil, nu ar manifesta acelaşi interes de a scotoci în continuare prin biografia lor reală şi nu ar învaţa la fel de multe despre ele.

   Tot aşteptam, deasemenea, ca unul dintre personajele adolescentine să facă o glumă despre cât de mult seamănă aventura lor cu scenariul din Stăpânul Inelelor, ca semn de complicitate al autorului cu tinerii lui citori, care cu toţii au văzut filmul. Un semn că nu se ia în serios, ci folosestre şablonul fantasy ca un pretext jucăuş pentru a povesti interesant despre istoria şi splendorile Barcelonei. Clipitul complice din ochi nu a venit, aşa că nu mai am cum să nu remarc eu cam prea multele asemănări cu creaţia-cult a lui Tolkien. Practic a fost transpusă în lumea noastră, povestea inelului malefic dătător de puteri, păzit de spiritele Călăreților Negri şi atât de periculos încât trebuie grabnic distrus. Copiii şi adolescenţii nu sunt nişte omuleţi mai retardaţi. Chiar dacă apreciază aceeaşi povestire spusă un pic altfel, vor asumarea sa drept remake relocat, nu sunt încântaţi să vadă că se încearcă servirea ei ca una total nouă.

   Altfel aventurile sunt palpitante, curgerea acţiunii are stilul din Codul lui da Vinci, într-o variantă pentru adolsecenții care vor să cunoască tot ce are aură misterioasă culturală într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei. Pentru că da, oraşul catalan este adevărata comoară ce se dezvăluie eroilor cărţii. Cu monumentele lui arhicunoscute sau mai discrete, cu cartierele sale, cu periferiile pitoreşti şi împrejurimile ce îl definesc până la plajă, Mănăstirea Poblet sau Peşterile L’Esplugat. Indiciile detectivistice , formulele matematice şi poeziile criptate ce trebuie descifrate, integrarea plină de imaginaţie a simbolurilor culturale catalane în ecuaţia căutării pe care o rezolvă copiii, fac explorarea şi mai interesantă, în aceeaşi măsură ca aventurile trăite şi trimiterile la trecut.

   Inelul de sânge este un caleidoscop de suspans, informaţie turistico-istorică şi fantezie, care mulțumeşte şi dorinţa părintească de a-şi vedea copiii citind ceva educativ şi înclinaţia adolescentină spre spectaculos, rebel sau şocant. Ba chiar şi cu câteva sclipiri simpatice de romantism, cavalerism şi corectitudine politică. Orice adolescent  care va citi romanul va avea aceeaşi satisfacţie dată de parcurgerea unui  foarte documentat şi realistic video game, unde la sfârşit poate exclama : Misiunea ca misiunea, dar ce bine cunosc eu city-ul refăcut în joc, după sesiunea asta de gaming!

Cartea a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
16

Umbra Muntelui, de Gregory David Roberts

 

Titlu original: The Mountain Shadow 2015

Editura: ALLFA – Grupul Editorial ALL, 2016

Traducere din limba engleză și note de Adina Rațiu

Număr Pagini: 852

Despre autor

   Gregory David Roberts s-a născut în 1952, în Melbourne, Australia, și o bună parte din viață a fost fugar. După ce a divorțat și a pierdut custodia fiicei sale, a devenit dependent de heroină și a început să jefuiască bănci pentru a-și susține dependența. A fost prins și închis, dar a reușit să evadeze în 1980. Din 1982 până în 1990 a trăit în India, experiență care stă la baza romanului Shantaram (2003; ALLFA -2012)

   A înființat o clinică gratuită într-una dintre mahalalele Bombay-ului, a fost închis în India timp de patru luni, apoi a fost recrutat de mafia locală pentru diverse afaceri ilegale, printre care trafic cu aur și pașapoarte false. În 1990, a fost prins în Germania și extrădat în Australia, unde a petrecut șase ani în închisoare. În această perioadă , Roberts a scris Shantaram. Deși manuscrisul a fost distrus de gardieni de două ori, Roberts a continuat să îl rescrie. ….. După ce a scăpat din închisoare, Roberts s-a reîntors în Bombay, iar această nouă experiență stă la baza celei de-a doua cărți din tetralogie, Umbra Muntelui. Din 2014 Roberts s-a retras din viața publică pentru a se dedica familiei și carierei literare.

    Trebuie să recunosc că am emoții scriind prezentarea acestui roman uriaș. Emoții trăite parcurgând fiecare pagină din cele 852 de pagini citite, multe emoții.

   Primul sentiment pe care l-am avut în momentul când am ținut această carte în mâini a fost oarecum sceptic. Ce poți scrie în așa multe pagini fără a fi plictisitor?  Mai ales știind că primul volum Shantaram, are puțin mai multe pagini.

   Vreau să pun în evidență faptul că această tetralogie este o realitate, trăită de autor. Ceea ce vreau să punctez este scriitura superbă, modul cum sunt așternute acțiunile, cuvintele simple, dar pline de acțiuni, emoții. Sentimente care descriu fiecare trăire, a fiecărui personaj. Fiecare sentiment pare povestit de fiecare personaj, nu de o singură persoană.

   Lin alias Shantaram este australianul reîntors în Bombay după ce a fost închis. Dacă în primul volum el era un evadat din închisoare, în acest al doilea volum el este un mafiot din Compania Sanjay, respectat. Un infractor, dar nu criminal, ocupându-se cu traficul de aur și de falsificarea pașapoartelor. Compania este condusă de Sanjay, cel care după moartea maestrului Khaderbhai, a preluat conducerea, modificând multe lucruri. Drogurile, traficul de arme și prostituția devenind o sursă importantă de afaceri.

   Am să vă prezint câteva persoane apropiate lui Shantaram.

   Karla – după cum știți este iubita lui Lin din primul volum. Inteligentă, descurcăreață, cunoscătoare a vieții interlope. În acest volum Karla este căsătorită cu Ranjit, un magnat media, aspirant la funcții politice. Dispare la un moment dat, implicat cumva în moartea Lisei, Karla întorcându-se la vechea ei iubire- Lin.

   Lisa – actuala iubită a lui Shantaram, o fată simpatică, îndrăgită de toată lumea. Salvată de Karla dintr-un bordel, incendiindu-l. Matroana devenind dușmanul Karlei. Lisa moare din cauza unei supradoze. Crimă sau accident?

   Naveen Adair – jumătate indian, jumătate irlandez, detectiv particular, devine unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Lin. Naveen se îndrăgostește de Diva, o fată răsfățată și bogată. Angajat să o protejeze de dușmanii tatălui ei.

   Didier- francez, atras de masculinitate, care face parte din lumea interlopă de spălare de bai. Afacere care este preluată de Shantaram după ce părăsește Compania.

   Idriss – mentorul spiritual. Un înțelept care trăiește pe munte, la care vin foarte mulți oameni să-și găsească liniștea sau să învețe să se redescopere.

   Abdullah – prietenul lui Lin, un musulman devotat, membru al mafiei, care încearcă să reia controlul Companiei, să o readucă la forma inițială.

   Dușmanii Companiei erau banda Scorpion, conducătorul lor Vishnu voia să-i distrugă pentru a cuceri toată piața mafiei, dar și dintr-o răzbunare personală pe Sanjay.

   Acestea sunt doar o mică parte din personaje, nu vreau să vă plictisesc cu detalii pe care trebuie să le descoperiți doar citind acest roman.

   Subiectul

   Am lăsat subiectul intenționat la urmă pentru că este piesa cea mai importantă a autorului.

   Când vorbim despre India, primul lucru care ne vine în minte sunt culorile vii, tradițiile și bineînțeles dansurile. În acest roman nu ne este prezentată sărbătoarea Holi, plină de zâmbete și fețe colorate, nici Diwali, sărbătoarea luminii, plină de cântece de rugăciune. Ne este prezentată o altă față a Indiei. O viață mizerabilă, cu personaje autodistructive. O viață reală, plină de primejdii, alcool, droguri, crime, putere, secrete.

   Cum poți trăi ca infractor căutând liniștea interioară? Lin trăiește oarecum între două lumi, refuzând schimbările noii conduceri a Companiei, plătește un preț uriaș, prietenii lui, care mor rând pe rând. Spală bani în continuare și după ce părăsește Compania.

    Mă întreb dacă alegi răul cel mai mic, nu mai ești rău?

Știți ce e uimitor în această poveste de viață? Să vezi omenia în cel mai mare răufăcător.

Există bine în rău?

   Spun aceste lucruri pentru că eu l-am îndrăgit pe Shantaram. Era un fel de Robin Hood, ajutând săracii. Păstra un fel de echilibru între două extreme. Săracii trăiau mizer, în cocioabe improvizate, fără apă, fără toalete, toți la grămadă în mahala. Iar bogații trăiau într-un lux interminabil plin de bunătăți, petreceri, confort maxim.

   Am o pasiune pentru India. Cea mai populară parte a poporului indian este spiritualismul, credința, filozofia. Lin este fascinat de această latură, iubind-o și înțelegând-o.

   Oh, am uitat să mă opresc. Singurul vinovat este autorul, oferind detalii explicite, care nu au cum să plictisească în cele peste 800 de pagini.

   Acest roman se poate citi individual, dar recomand un maraton de lectură pentru a păși într-o lume necunoscută alături de Shantaram, citind cele două volume, cu speranța continuării traducerii seriei.

   Un roman bazat pe realitate, dar scris atât de bine încât acest infractor-scriitor te captivează făcându-te să fii în pielea personajului. Mai mult, cuvintele înțelepte  este un bonus adus din cultura indiană, o îmbogățire spirituală.

   Vă recomand să descoperiți aventurile plăcute și neplăcute ale lui Lin, cum se termină povestea în acest volum, cine rămâne alături de el, pe cine mai pierde.

Citate

 „ – Noi , oamenii, și doar noi ne putem modifica comportamentul prin idei,sentimente, credință și artă. Lucruri ce izvorăsc eminamente din umanitatea noastră. Noi ne creăm pe noi înșine. Chiar nu realizezi? „

„ Gara, catedrala păgână  a Bombay-ului, împingea hamali, pasageri și bagaje pe culoare de o importanță virală, fiecare loc fiind prețios; fiecare loc, important; fiecare loc, crucial pentru destinul cuiva.”

„ Noaptea , mahalaua părea desprinsă din vremuri demult apuse. Casele erau luminate de lămpi cu petrol. Nu exista electricitate, nici apă curentă. Șobolanii mișunau pe ulițe în valuri negre seară de seară, devorând mormanele de gunoaie lăsate ca un fel de ofrande întunecate.” 

grupul-editorial-all

Cartea Umbra Muntelui, de Gregory David Roberts a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
8

Parada de Paşte, de Richard Yates

 

Data apariţei: ianuarie 2016

Număr pagini: 240

Editura: Litera

 

Descriere:

    Încă de mici, Sarah şi Emily Grimes se deosebesc foarte mult între ele. Emily o admiră pe sora ei mai mare, mai înţeleaptă şi mai statornică, şi îi invidiază relaţia cu tatăl lor absent, iar, mai târziu, căsătoria aparent perfectă. Calea pe care Emily o alege în viaţă este mai puţin sigură şi convenţională, iar aventurile ei amoroase nu o satisfac cu adevărat. Deşi legătura dintre cele două surori rezistă de-a lungul timpului, treptat, distanţa dintre ele creşte, până când un eveniment tragic le aduce pentru ultima dată împreună, într-o încercare de apropiere.

Părerea mea:

    “Parada de Paşte” este o carte care analizează relaţiile personajelor principale, reieşind la suprafaţă caracteristicile acestora.

   V-aţi imaginat vreodată cum ar fi dacă aţi mai avea un frate sau o soră şi să nu aveţi nimic în comun, decât părinţii? Ei bine, surorile Grimes, Sarah şi Emily, se află în această situaţie şi cu trecerea timpului (un factor important fiind diferenţele dintre ele) relaţia lor se degradează foarte mult, între cele două protagoniste formându-se un zid mare care le desparte.

Titlul face referire la o şedinţă foto a lui Tony şi Sarah, îmbrăcaţi în costume vechi, pentru o paradă specială.

   Cartea debutează cu o vizită a surorilor Grimes, Sarah şi Emily, la locul de muncă al tatălui lor, în redacţia marelui ziar “The Sun”. Părinţii surorilor sunt divorţaţi, fetelor li se face dor de tată foarte des, şi astfel petrec după-amiezi frumoase împreună.

   Esther Grimes, sau Pookie, era mama fetelor, o femeie scundă şi activă. Datorită locului său de muncă instabil, trebuie să se mute des dintr-o zonă în alta, respectiv dintr-o casă în alta, surorile abia mai apucând să se obişnuiască cu noii colegi de la şcoală, că hop, mâine se mutau iar. Pe scurt, o adevărată cursă pentru un trai mai bun.

   Trebuie menţionat faptul că romanul povesteşte viaţa celor două fete încă de când erau mici şi până ce s-au transformat în femei mature. De asemenea, de-a lungul cărţii sunt inserate pasaje cu întâmplări care s-au petrecut cu mult timp în urmă, dar care sunt readuse în atenţia cititorului pentru a se familiariza cu caracterele personajelor.

   La vârsta adolescenţei, micuţa Emily Grimes deja are o duzină de iubiţi în spate, pe când Sarah, o fire calmă şi precaută nu a cunoscut niciun băiat cu care să facă dragoste. Deci, este o fire rezervată.

   Emily avea în mare parte relaţii pasagere, de câteva ore, o noapte, câteva nopţi sau câteva zile. Rar se întâmpla ca o relaţie de a ei cu un băiat să dureze câteva luni.

 Cele mai longevive relaţii ale fiicei mai mici a familiei Grimes, au fost cu:

– Andrew Crawford, un bărbat care nu dorea să facă dragoste cu Emily, prea des, fiindcă nu prea-i plăcea de ea, considerându-o urâtă şi cu neatrăgătoare.

– Jack Flanders, de departe cea mai lungă relaţie a lui Emily cu un bărbat. Un bărbat liniştit căruia îi plăcea să-şi petrecă timpul alături de iubita lui, Emily. Plimbările lungi prin parc şi activităţile realizate împreună îi făceau să se simtă bine unul în compania celuilalt. Pe Jack Flanders l-a cunoscut în redacţia “Food Field OBSERVER”, la locul de muncă a lui Emily.

   Pe la vârsta de douăzeci şi ceva de ani, Sarah Grimes se îndrăgosteşte de Tony, o fire dură, care munceşte mult pentru familia lui.

Împreună cu Tony, Sarah a avut trei copiii: Peter, Eric şi un anume Tony Junior, tustrei băieţi.

   Faţă de sora ei. Sarah s-a căsătorit cu primul bărbat pe care l-a iubit. Existând certuri între ei şi uneori bătăi, Sarah îndura fără să se plângă prea mult, de fiecare dată reîntorcându-se în braţele lui Tony, spunând că îl iubeşte. Aceste certuri şi bătăi vor degrada starea morală şi interioară a lui Sarah, având consecinţe grave.

   Emily, pune capăt relaţiei dintre ea şi Jack Flanders, aceasta refugiindu-se în braţele altui bărbat, total necunoscut pentru ea, fiind beată criţă când s-a culcat cu el. Bărbatul iese din anonimat, iar cititorul află că îl cheamă Ted Banks. Tot aşa viaţa lui Emily este mereu instabilă şi total dezordonată.

   Mama fetelor, Pookie, duce şi ea o viaţă dezordonată cu fiecare zi care trece îmbătrânind din ce în ce mai vizibil. Alături de şase sticle de whisky goale, Esther este găsită în comă, în camera ei. Din cauza alcoolului într-o cantitate mult prea mare în sângele ei, se trezeşte şi spune vorbe fără sens, delirând. Având în vedere situaţia degradantă în care se află mama lor, surorile Grimes sunt nevoite să o interneze într-un centru medical.

  Supărată pe viaţa grea petrecută alături de soţul ei, după o discuţie cu sora ei, Sarah se îmbată. Având o rezervare la un faimos eveniment public în seara aceea, Tony a invitat-o şi pe Sarah, dar găsindu-o beată o bate foarte tare, până ce sângele îi izvorăşte din răni. După această agresivă şi nefericită întâmplare, Sarah se împacă din nou cu soţul ei  bătăuş, susţinând afirmaţia pe care am mai scris-o mai sus, că îl iubeşte şi nu poate trăi fără el. De asemenea, în tot amalgamul de acţiuni şi întâmplări, băieţii familiei lui Tony cresc, făcându-şi iubite şi mai apoi căsătorindu-se cu alesele inimilor lor.

Viaţa activă a lui Emily continuă cunoscând un bărbat bogat pe nume Howard.

   Sarah moare, în urma unei aşa zise “boli la ficat”, însă Emily, sora ei, nu-l crede pe Tony şi nici măcar pe copiii lui, ci crede că însuşi Tony a omorât-o, folosindu-se de boala la ficat ca de o scuză. După moartea lui Sarah, moare şi Esther Grimes, mama fetelor, în centrul medical.

Peter, fiul lui Tony şi al regretatei Sarah, devine preot şi se oferă să o înmormânteze pe bunica lui, Esther Grimes.

   Cu trecerea timpului, Tony s-a recăsătorit cu Vera, proprietara unui restaurant mic, urât şi neprimitor. Emily se desparte de Howard, proprietarul firmei care colabora cu agenţia la care lucra Emily. Fiind neatentă şi făcând munca într-un mod mai slab decât până atunci, Emily este concediată de şefa ei, o persoană care cu câteva luni înainte îi era cea mai bună prietenă.

   Îl va acuza Emily pe Tony de moartea surorii ei? Va trăi oare Emily o viaţă mai bună şi mai stabilă, cunoscând un nou iubit şi căsătorindu-se cu el? Răspunsurile le găsiţi, bineînţeles, în carte.

   Bogată în acţiune, cu o structură bine formată, “Parada de Paşte” reuşeşte să menţină cititorul în mrejele ei până la ultima pagină.

V-o recomand cu drag! Lecturi plăcute, dragilor!

editura-litera

Cartea Parada de Paşte, de Richard Yates a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Noaptea de foc,de Eric-Emmanuel Schmitt

    Acum, după ce am dat ultima pagină, nu știu ce să spun. Că mi-a plăcut nespus nu ar fi suficient. Această minunăție de carte te zdruncină din adâncul sufletului, te macină picătură cu picătură, culminând cu o furtună de nisip. Ești acoperit din cap până-n picioare, simțurile îți sunt inundate și te topești sub acțiunea soarelui dogoritor. Focul te învăluie ca o mantie distructivă și protectoare, deopotrivă. Asculți liniștea nopții și lași să-ți curgă o lacrimă pe obraz…

   ,,O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginației cu o anumită realitate, situându-se între aceste două lumi. Atunci când nu pornește la drum cu nici o așteptare, călătorul nu va vedea decât ceea ce poate fi văzut cu ochii; în schimb, dacă și-a format deja în închipuire o imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decât se arată privirii și, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul și viitorul; și chiar dacă ar suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos și l-ar îmbogăți oricum, spre deosebire de un simplu proces-verbal.”

   În această ultimă carte, Schmitt alege să facă o dezvăluire, alege să împărtășească o experiență ce i-a marcat existența odată pentru totdeauna. La vârsta de doar 28 de ani a renăscut din propria cenușă asemenea păsării Phoenix. S-a născut din nou în deșert, fiind o altă persoană, una care a descoperit niște taine ale acestei lumi complicate. Iar totul a început cu o propunere venită din partea regizorului Gerard de a face un film despre Charles de Foucauld. Tânărul conferențiar din Lyon a acceptat fără să știe că viața și divinitatea aveau să-i ofere o lecție.

Citiţi articolul integral pe Mes Passions

by -
13

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, de Cristina Nemerovschi -Editura Herg Benet

 

Editura: Herg Benet

Colecţia: Radical din 7

Data apariţiei: Noimebrie 2016

Număr pagini: 412

Gen: Psihologic, Thriller psihologic

   În ziua în care se internează în sanatoriu pentru a-și depăși tulburările de anxietate și pentru a se împăca odată pentru totdeauna cu o traumă din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap că se va îndrăgosti fulgerător de un tânăr misterios și fascinant, dar cu care nu poate fi împreună. În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile. O scriitoare depresivă cu tendințe de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescentă bipolară, un puști rebel și… Ana, care nu-și dorește decât să se regăsească. Împreună sunt Învingătorii.

    De fiecare dată când termin de citit o carte care îmi merge la suflet, nu reușesc să-mi adun gândurile, să scriu ceva inteligent. În mintea mea sunt tot felul de idei, fraze, impresii, dar nu știu cum să le dau un sens, o direcție. Scriu, apoi mă trezesc că șterg tot,  nemulțumită fiind de ceea ce fac. Trăiesc cu impresia că nu am cum să redau cu acuratețe povestea. Și mi-e ciudă că pierd atât de mult timp privind monitorul, așteptând să mă liniștesc, să-mi pun ideile într-o oarecare ordine.

   Toate aceste stări mă încearcă și în momentul de față. Vreau să scriu câteva impresii despre romanul scris de Cristina Nemerovschi și tot ce îmi vine acum să spun e un idiot si simplu ”wow”.

   Probabil vă întrebați ce anume m-a atras la “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” și de ce nu reușesc să îmi exprim toate trăirile pe care le-am avut citind această minunată și răvășitoare carte.

   În primul rând , m-a uluit modul în care autoarea descrie acele stări de anxietate, agorafobie, depresie, atacuri de panică, etc. Ba mai mult, m-a surprins plăcut faptul că ea a dorit să abordeze un subiect atât de  tulburător și nu cred că greșesc dacă consider cartea ei ca un fel de îndrumător pentru cei care suferă de tot felul de tulburări/afecțiuni/fobii. Firește că toate aceste lucruri m-au determinat să caut pe internet  mai multe amănunte despre carte. Și într-un final, am dat peste un articol semnat chiar de autoare, în care ne împărtășește motivul pentru care a dorit să scrie o carte cu un subiect atât de  realist.

Pentru prima dată de când scriu, mă bătuse gândul ca “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” să fie o carte de non-ficțiune, mai exact o carte de psihologie/dezvoltare personală, în care să povestesc pe larg experiența mea cu anxietatea. A avut chiar un titlu provizoriu: “Drumul înapoi”. Mi-am dorit mult să o scriu în ziua în care am citit pe diferite forumuri că un mare număr de oameni care suferă de anxietate generalizată, agorafobie, atacuri de panică, depresie ajung să se sinucidă în punctul în care eram eu atunci – o persoană complet nefuncțională, care nu avea deloc o perspectivă încurajatoare în față, înainte să înceapă tratamentul. Sigur, atunci nu știam și nu credeam că o să fiu mai bine, dar mi-am spus că dacă voi fi, o voi scrie. Am început-o sub formă de jurnal, o carte de non-ficțiune, dar ceva nu mă atrăgea la ea. Întotdeauna, până acum, când am scris, am fost într-o transă, m-am simțit incredibil de vie, de motivată, de fericită – cu manuscrisul ăsta nonfictiv nu se întâmpla asta. Atunci mi-am dat seama că nu este ceea ce fac eu cel mai bine – să spun povești inspirate din realitate, dar povești, cu cap, trup și picioare, cu personaje care să vă fascineze, să vă trezească, să vă schimbe. Și mi-am dat seama că trebuie să combin ceea ce aveam de spus despre anxietate cu o poveste cu care cititorii să rezoneze. Așa s-au născut Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Nu am lăsat nimic pe dinafară din tot ce voiam să povestesc din experiența mea personală, absolut deloc, atât că i le-am transferat Anei, personajul principal.

    În al doilea rând, am apreciat faptul că în cea de-a doua parte a cărții, s-a trecut de la un roman psihologic, la un thriller condimentat cu câteva scene erotice. Mi-a plăcut modul cum autoarea s-a jucat cu mintea mea, făcându-mă să-mi imaginez tot felul de scenarii. Mai multe amănunte nu am să vă furnizez pentru că nu doresc să știrbesc atractivitatea acestei povești.

    Având în vedere că aceasta a fost prima carte a Cristinei Nemerovschi pe care am citit-o, trebuie să recunosc că am avut mari emoții atunci când am început să o parcurg. Descrierea mă intrigase suficient de mult cât să-mi doresc să  o citesc, dar habar nu aveam de stilul autoarei. Nu aveam mari așteptări în privința ei, dar îmi doream din tot sufletul ca prima impresie să fie una bună. Nicio clipă nu m-am gândit că voi fi sedusă de la primele fraze. Nicio clipă nu am bănuit cât de motivată voi fi să cunosc povestea Anei.

 Dacă într-o dimineață ai deschide ochii și ai vedea că ești tot în camera ta și în patul tău, dar te-ai transformat aproape în altcineva și trebuie să iei totul de la capăt?

Ți-ar fi greu? Ai renunța?

 Ai tresări, bucuros de provocarea asta?

Ți-ar fi indiferent că te-ai pierdut?”

 “Noi suntem învingătorii.

 Cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit.

 Cei care simțim totul. Cei pe care ne rănește fiecare zi, cu fiecare clipă pe care o aduce.

 Cei vulnerabili și curajoși. Cei fără limite. Cei care înțelegem, noi cei care suntem pe de-a-ntregul în fiecare întâmplare din viața noastră.

Actorii ei, nu spectatorii.

Cei care schimbăm.

Noi, cei care trăim pentru a simți, oricât de periculos s-ar dovedi într-un final asta.

 Noi nu pierdem nimic (…) Ei pierd. Clipele, zilele, totul. Pentru că le iau de-a gata ca și cum le-ar merita. Nu luptă ca noi, pentru fiecare gură de aer, pentru fiecare dimineață în care te trezești viu, pentru fiecare zi dusă până la capăt.

 Noi suntem cei vii, iar oamenii care rămân vii nu pot fi decât învingători.  “

    Romanul Cristinei Nemerovschi este deosebit de realist, tocmai pentru că tratează  o gamă largă de subiecte precum trauma, suferința, boala, moartea, iubirea, sinuciderea, depresia etc. Nu e genul de carte pe care o poți citi în mod superficial, ci dimpotrivă, trebuie să-i acorzi toată atenția și, dacă se poate, să înțelegi toate stările și sentimentele personajelor, fără să încerci să le judeci comportarea.

    Povestea fiind narată la persoana întâi singular, m-a făcut să trăiesc cu impresia, mai ales la început, că este scrisă sub formă de jurnal, un jurnal în care Ana își deapănă amintirile (copilăria, relația cu părinții, sora și iubitul, perioada de studenție) și povestește pe larg despre stările și sentimentele sale, despre moartea mamei, cum a debutat anxietatea ei și ce s-a întâmplat cu ea de când s-a internat în sanatoriu.

 “Acum, de când eram bolnavă, mi se părea că în rândul oamenilor nu pot decât să mă fac de râs. Să fiu o pacoste atât pentru mine, cât şi pentru ei. Trăgeam de mine să rămân conştientă, trează, să nu alunec în amorţeală, şi ei în general observau, şi mă întrebau dacă mă simt bine, dacă au făcut ceva care m-a deranjat… şi atunci era de o sută de ori mai rău, pentru că începeam să mă simt vinovată pentru faptul că nu pot fi eu însămi, relaxată şi funny, aşa cum obişnuiam pe vremea când le spuneam glume, le povesteam întâmplări amuzante sau pur şi simplu îi ascultam vorbind despre ceva ce conta pentru ei. În ultimele luni, plecasem de fiecare dată dintre oameni cu coada între picioare şi cu ochii în lacrimi.”

    Ana (22 ani) este o tânără ce suferă de anixietate generalizată, cu tulburări de anxietate socială și agorafobie. Înainte fusese o fată sănătoasă, normală, sociabilă, studentă la două facultăți, dar moartea mamei a zguduit-o în asemenea măsură, încât ajunge să aibă crize de anxietate, atacuri de panică, coșmaruri. Toate aceste tulburări o fac să renunțe la iubit, își îngheață anul la ambele facultăți și se internează într-un sanatoriu aflat  într-un “loc rupt de lume, într-un decor de vis, în care erai lăsat în pace să te reconectezi cu părțile din tine care păreau că-ți scapă ”.

    Aici se împrietenește cu Punky, un  puști rebel cu creastă verde care “ trăiește pentru “muzica punk, alcool de orice fel și arme”. Toată lumea îl privește cu teamă, cu reținere, și-l ocolește pe cât posibil și doar Ana îl privește cu compasiune.  

 În fiecare zi, la ora 6 și 20, Ana se duce la baie să fumeze un joint și îl urmărește de la geam pe tânărul de care se simte foarte atrasă – pe Sin (19 ani) cel superb, minunat, curtenitor, sofisticat și narcisist. Acesta se cazase într-una din căsuțele mici de lemn din apropiere, la câteva zile după ce ea venise la sanatoriu. Însă el nu a venit singur, ci însoțit de iubita lui, frumoasa și excentrica Sagri(40 ani), o scriitoare de romane thriller ce suferă de depresie de mai mulți ani și care fusese și ea cândva internată  în același sanatoriu. 

    Ana se împrietenește cu cei doi,  se află mai mereu în compania lor și puțin câte puțin, ajunge să se îndrăgostească de Sin. Tot ce simțea pentru el venea parcă în contradicție cu boala ei, iar când se gândea la Sin, își dorea să  trăiască, să iasă la suprafață, să aibă un viitor.

 Pur și simplu, îmi dădeam  voie să plutesc în îndrăgostirea asta, pentru că era o mică și palidă luminiță în haosul întunecat în care mă scufundasem timp de câțiva ani”.

     În scurt timp, la sanatoriu își face apariția și sora Anei, care s-a decis să stea și ea aici pentru o scurtă perioadă de timp. Cris este o tânără de 14 ani care suferă de tulburări psihice(suferă de bipolaritate). Este genul de  adolescent-problemă, caracterul ei neîmblânzit și tulburările de personalitate pe care le avusese dintotdeauna o împiedicaseră să se înțeleagă cu alte persoane. Devenea violentă mult prea ușor și i se părea firesc să-și impună de fiecare dată părerea. Perioadele de tristețe inexplicabilă erau înlocuite des cu excese de veselie și vitalitate care o făceau atât de populară și de iubită. Așa că nu e de mirare că în scurt timp începe o relație cu Punky.

    În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile.

Am alergat fără suflare până în miezul înghesuielii, i-am dat pe toți la o parte și m-am uitat în jos, de unde câțiva oameni ridicau cu o frânghie ceva ce…părea un cadavru.”

 

   O persoană care făcea parte din acest grup, este găsită moartă în râpa din apropierea sanatoriului. E vorba de o  sinucidere sau o crimă? Ce se întâmplă cu Ana și ceilalți prieteni ai ei?  Vă invit să descoperiți restul în carte.

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată ” este o carte greu de citit din cauza stărilor prin care trec personajele, dar este și mai greu să o lași din mână.

 

Fragmente:

„Oamenii care nu au avut niciodată o tulburare psihică nu vor putea vreodată să vadă realitatea prin ochii cuiva care suferă de depresie clinică. Lumea e diferită prin ochii noștri. Nu poți să ne vorbești cu entuziasm și optimism despre mâine, despre viitor. Pentru noi, cuvintele astea nu mai au semnificație. Noi trăi într-o lume de vată murdară. În orice parte îți arunci privirea, totul e gri. Gri infinit. Mâine e gri. Viitorul e gri. Și, când nu mai poți de atâta gri, alegi să ieși din vată. Fiecare așa cum e în stare.”

„De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare.

Uneori, fugisem de ceea ce simțeam. Uneori, ascunsesem ceea ce eram. Alteori renunțasem la mine, pentru că voiam să fiu percepută într-un anumit fel de către cei din jur. Da, purtasem măști.

Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de-acum înainte voi trăi, orice ar fi.

„Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le, până la capăt.” , îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.”

“Toți cei defecți suntem învingători, să nu uiți asta. Și, când va veni vremea, ajută și tu un învingător să-și găsească drumul. E greu doar la început. Pe urmă, e o bucurie.”

“Știu că o să mai am obsesii. Știu că foarte probabil o să mai am și depresii. Știu că anxietatea va fi mereu acolo, gata să sară în față oricând și să încerce să preia controlul, numai pentru că e convinsă că poate. Știu că atacurile de panică vor rămâne pentru mine ca niște colegi de școală primară; ne vom mai vizita din când în când, sau ne vom întâlni pe stradă, și ne vom minuna de cât de tare ne-am schimbat cu toții și, în același timp, ceva din noi a rămas la fel și așa va fi pentru totdeauna. Știu că mă voi mai simți defectă până în ultima fibră, și fără vindecare.

Știu și că, dincolo de astea, vor mai fi și multe alte sentimente. Știu că am să mai fiu fericită.

Știu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.

Iar asta, azi, acum, îmi este de ajuns.”


Editura_Herg_Benet

 Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, de Cristina Nemerovschi a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Doamna de la Miezul Noptii, de Cassandra Clare

Titlul original: Lady Midnight

Traducere: Roxana Olteanu

Editura: Leda Edge

Număr pagini: 653

An apariţie: 2016

 

   Nu ştiu dacă vi s-a mai întâmplat vreodată, dragi cititori, ca…în loc de cuvinte, propoziţii şi epitete să vedeţi culori şi imagini care se desfăşoară în faţa dumneavoastră pe măsură ce citiţi. Este un sentiment plăcut şi mistuitor care ne învăluie precum mătasea şi nu ne dă drumul până la ultima filă. Cărţile Cassandrei Clare au avut mereu efectul acesta asupra mea; este ca şi cum aş avea propriul cinematograf în casă şi îl activez deschizând o simplă carte. La finele seriei „Instrumente mortale” am fost cuprinsă de teamă; la începutul fiecărui an ştiam că va apărea la editură un alt volum şi nu îmi pusesem cu adevărat problema că se va termina vreodată seria (vise de cititor 🙂 ). Am fost salvată de noile volume ale seriei „Uneltiri Întunecate”.

   Cine este Cassandra Clare? S-a născut la Teheran, în Iran, din părinţi americani. O mare parte din copilărie şi-a petrecut-o călătorind în întreaga lume împreună cu familia, iar cărţile au fost prietenii ei cei mai buni pentru că oriunde mergea şi acestea o urmau. Anii de liceu şi i-a petrecut în Los Angeles, perioadă în care scria povestiri ca să-şi amuze colegii. După încheierea studiilor a locuit în Los Angeles şi New York, unde a lucrat la diverse reviste. Este autoarea seriilor de mare succes „Instrumente mortale” şi „Dispozitive infernale”.

   Primul volum al seriei „Uneltiri Întunecate”, „Doamna de la Miezul Nopţii”, se deschide cu un prolog în care vom cunoaşte unul dintre personajele principale şi anume Emma Carstairs. Aceasta era vânător de umbre, având „părul blond şi bogat, care îi ajungea până la mijloc. Avea o sabie aurită prinsă în curele pe spate şi păşea cu o siguranţă de sine pe care nu aveai cum să o mimezi”. Emma venise la Piaţa Umbrelor pentru a culege informaţii cu privire la moartea părinţilor săi. Pe cine ar trebui să întrebi atare lucruri? Pe cel care vinde ceea ce ştie: Johnny Rook care „ştia nişte lucruri. Nu era ceva să se întâmple în Lumea de Jos a Los Angelesului şi el să nu ştie…tipul care deţinea informaţia şi, dacă aveai bani, el ţi-o vindea”. Din păcate nu cunoştea multe despre ceea ce Emma voia să afle. Cu toate acestea îi spune fetei despre crimele care se petrec printre mundani şi spiritele  naturii: trupurile le  fuseseră acoperite de înscrisuri demonice. Poate oare personajul nostru să stea de o parte? Nici pomeneală!

   Emma se foloseşte de informaţiile primite de la Johnny şi pleacă la vânătoare împreună cu Cristina, un vânător de umbre care venise din Mexic pentru a scăpa de ceva ori de cineva…  Ce se va întâmpla? Vor prinde un elf, dar care scapă mult prea repede. Fuge după el şi se împiedică de un cadavru care „era uman…un bărbat între două vârste, cu umeri largi şi părul argintiu…avea porţiuni de piele arse, roşii şi negre, iar acolo unde arsura fusese mai puternică erau acum băşici care arătau ca spuma pe un săpun…erau semnele pe care le găsise Conclavul pe trupurile părinţilor ei ucişi”. Ea ştie că trebuie să se implice şi să găsească răspunsurile pe care le caută de atât de mult timp aşa că va continua propria sa investigaţie. Îi va arăta Cristinei „panoul nebuniei”, „pereţii interiori ai dressingului…erau plini de fotografii, articole decupate din ziare şi hârtiuţe…tot ce-am reuşit să descopăr până acum legat de moartea părinţilor mei”.

   Aflăm, mai apoi, că Emma are şi un parabatai, pe Julian. Ambii sunt legaţi de o poveste tristă. În vreme ce părinţii Emmei fuseseră ucişi în timpul Războiului Întunecat, familia lui Julian a fost dispersată… El mai are trei surori şi trei fraţi. Din păcate, datorită Păcii Reci de la finele războiului, una dintre surorile sale, Helen, a fost exilată din cauza originii din elfi, iar fratele mai mare răpit de aceleaşi spirite ale naturii. Din această cauză el este cel care are grijă de cei mai mici. Fusese, însă plecat împreună cu aceştia de la Institut, iar când se întoarce află că parabataiul său a încurcat din nou drumurile şi trebuie să îl ajute. Vor exista lupte cu demoni, vom mai afla ce s-a mai întâmplat cu Jase şi Clary şi dăm peste o nouă poveste de dragoste dintre parabatai de astă dată. Ce se va întâmpla? Vor putea trece peste Legea Conclavului sau să găsească păpuşarul crimelor din Los Angeles?  „Legea e dură, dar e Lege” şi un mod de a trăi şi a muri…

   Volumul de faţă are o acţiune complexă, fiind narat la persoana a III-a de narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează în cărţile Cassandrei este dinamismul operelor, descrierile spaţiale „cerul de deasupra Institutului căpătase culoarea aceea de noapte târzie sau dimineaţă devreme, cum vrei să-i spui. Culoarea asta îl făcea pe Julian să se gândească la un celofan albastru sau la acuarele: albastrul intens al nopţii devenit translucid din cauza sosirii iminente a soarelui”. Nu uit de personaje şi de felul cum au fost creionate: mai curajoase, iubitoare, ucigătoare „el s-a răsucit cu graţie. Pumnalul serafic l-a tăiat în două pe mantid”, şirete, o adevărată paletă de caractere.  Aţi vrea şi dumneavoastră să faceţi cunoştinţă cu acestea şi cu un alt fel de Los Angeles?

Lectura placută!

leda edgeeditura-corint

Cartea Doamna de la Miezul Nopţii, de Cassandra Clare poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 Sfârșitul nopții, de Petronela Rotar-Editura Herg Benet

Editura Herg Benet, 2016

 

Asta nu e poezie. Veți spune

Așa e. Aveți perfectă dreptate

E țipăt

    Asta nu e recenzia unei persoane care a citit volumele anterioare ale Petronelei Rotar. Veți spune cum este posibil. Așa e. Aveți perfectă dreptate. Dar așa nu voi fi tentată să compar volumul de față cu precendetele, să îl pot „trece” prin gradele de comparație ale adjectivului bun. Mă opresc din prima la superlativul absolut: foarte bun.

    În cele 164 de pagini veți găsi 19 texte diferite ca tematică și ca întindere, dar care păstrează amprenta autoarei, caracterizată prin sinceritate și bun simț. Citind, mi-am imaginat-o pe autoare întinsă pe o canapea, relaxată și povestind unei confidente frânturi din viață, reale sau imaginare, într-o ordine oarecare, cum și le amintea. Ulterior, i-a împrumutat vocea, pentru a deveni narator. Pentru fiecare text altul. La început, povestește  despre masculul Alfa și Frații, despre  Dragostea de mamă și despre Amantă, apoi devine mai concentrată și intră în detalii cu Aventura și La pescuit, pe un număr mai mare de pagini, pentru ca spre final, să devină amuzată cu scurte relatări despre Popa din sat și Accidentul de schi.

   Cartea reprezintă oglindă a societății românești de astăzi, caracterizată prin libertate de exprimare și de acțiune uneori prost interpretată, ce distruge vieți și familii. Nefericirea și eșecul sunt înecate în alcoolism (Alfa) sau sunt pur și simplu alungate din minte prin sport:

Tu nu alergi, băi, tu fugi, îi spusese rânjind. Fugi ca un neasumat ce ești. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi ca să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conștientizezi că ești nefericit și să trebuiască să faci ceva legat de asta. Fugi ca să ieși pe un loc mai bun decât săptămâna trecută și ca să demonstrezi că ești și tu bun la ceva, ca să te validezi. […] Fugiți, mă, nefericiților, fugiți! Să nu cumva să vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează. Fugiți! (Alergătorul)

…sau jocuri de noroc:

Așa că jucase, jucase, jucase. În fața ruletei, eșecurile lui uriașe dispăreau, vinovăția, ura și disprețul de sine se volatilizau, erau din nou doar el și riscul, doar el și cu bila de marmură, mereu indecisă, mereu gata să-l salveze sau să-l doboare definitiv, sângele clocotea în vine, mintea se înfierbânta și elibera jerbe de adrenalină și noradrenalină, de serotonină și dopamină, lumea exterioară, dar și cea interioară, populată cu demoni cu care avea curaj să dea ochii, încetau să existe.(Gambler)

    Viața libertină este legată, evident, de mare, în texte precum Aventura și Exhibiționiștii. Dar pot fi citite și texte cuminți, despre viață, despre acceptarea de sine, despre revoltă, într-un stil care pe mine m-a dus cu gândul la proza scurtă a lui Marin Preda. În Calul mort, o fetiță este nevoită să facă naveta într-un sat vecin pentru a merge la școală. Într-o zi viforoasă, renunță să mai stea în ger două ore pentru a aștepta rata și pleacă pe jos. În drumul ei, dă peste o haită de lupi care sfâșiau un cal mort de câteva zile și lăsat pe marginea drumului. Speriată, se întoarce de unde a plecat. Măcar nu mai simte frigul. La fel de savuroasă este și povestirea La pescuit, în care proprietara unei pensiuni din Deltă vorbește despre un cuplu format dintr-un misogin și o gospodină; el merge în fiecare zi la pescuit, ea rămâne să gătească. Când el dă în pântecăraie și devine aproape isteric, soția lui pleacă liniștită la plajă, după o viață în care concediile și le petrecuse în bucătărie.

A fost o zi amuzantă pentru mine, căci mă bucuram pe ascuns de boala care îl lovise pe nemernic și urmăream replicile pe care i le striga din cameră pe fereastră toată dimineața, ofticat la culme că nu poate pescui și e țintuit la pat. Aroape fiecare răutate era dublată de o fugă la baie, de unde îl auzeam înjurând și scremându-se, căci lăsase geamul larg deschis.

   Iubirea este tema textului care dă și titlul volumului și pe care eu îl văd ca pe un soi de cheie interpretativă. Noaptea este a îndrăgostiților, este timpul mărturisirilor și a gesturilor tandre, iar apropierea zorilor este privită cu teama unei despărțiri. Somnul înseamnă uitare, moarte.

Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Rebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, câteva minute în plus, câteva secunde.

    În același timp, sfârșitul nopții sugerează sfârșitul tristeților, al amăgirilor, al durerilor atât de vii în carte. Stilul este anticalofil, cu o compoziție marcată de echilibru și simetrie, cu un limbaj simplu, însă intelectual, fără ortografie pentru a delimita stilul direct de cel indirect. În Sfârșitul nopții există un lirism al măștilor, subtil, pe care autoarea îl vede – în opinia mea – ca pe un act de eliberare existențială, intelectul și afectul fiind într-o permanentă luptă de supremație, materializată în nouăsprezece răsuflări sacadate.

Editura_Herg_Benet

Cartea Sfârşitul nopţii de Petronela Rotar a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Şi am privit cu toţii spre cer, de Tommy Wallach

Titlul original:  The Girl With All The Gifts

Traducerea din limba engleză: Ruxandra Toma

Editura: Epica

 Colecția EpicWave

Genul: Ficțiune contemporană pentru adolescenți

Anul apariției 2016

Nr. de pagini: 400

 

     În momentul în care am început cartea, nu știam nimic despre ea Nimic despre acțiune și personaje, despre ce se întâmplă. Știam doar că majoritatea recenziilor de pe bloguri sunt pozitive. Despre cartea în sine aveam doar două informații: asteroid și citatul acesta ”Nu e sfârșitul lumii, spuse Stacy”

      Nu e nevoie de mult ca mintea mea să treacă pe modul activ și să înceapă să creioneze un scenariu, iar de data aceasta, mintea mea spunea că un grup de prieteni adolescenți, trăiesc un moment de panică, crezând că un asteroid va pune capăt vieții lor. Dar ceea ce au văzut, privind spre cer, le va schimba viața pentru totdeauna. Mă întrebam atunci, la începutul călătoriei mele literare cât de mult seamănă acțiunea din carte cu scenariul din mintea mea?

      Acum, după lectură realizez că nu am fost foarte departe, dar unele lucruri nu s-au petrecut așa cum m-aș fi așteptat. Nu e un lucru rău, căci am fost surprinsă. Uneori foarte surprinsă, chiar. Imaginația autorului a întrecut imaginația mea.

    Toată acțiunea romanului se petrece în doar două luni, iar finalul așteptat  ar fi moartea peste 66% din populație, în urma dezastrului produs de asteroidul Ardor. Pe  scurt,  personajele principale Peter, Eliza, Andy, Anita, află că în doar două luni un asteroid va distruge totul, iar viața lor ar deveni atunci amintire.

    Cei patru liceeni trăiesc frica unui sfârșit, se panichează cât să-și numere până și cafelele băute, refuză să mai meargă la ore, trăind doar cu teamă, injectându-și în suflet și teama familiilor. Asta până într-o zi când au realizat că viitorul nu le aparține, dar au prezentul – de doar două luni pentru a trăi.

    În doar două luni trăiesc așa cum nu au trăit până atunci, refuză să se mai îngrijoreze, să se mai gândească, dar au ales să simtă intens tot ce mai au de experimentat. Cam toți au ieșit din carapacea lor, au trecut granița imposibilului și au acționat fără teamă de consecințe.

    Nu a lipsit nimic: droguri, alcool, răutate, răpire, mister, duritate, petreceri, personaje ce nu sunt ceea ce par, acțiuni necugetate, dualitate, părinți exagerați – mai panicați decât proprii copii. Până aici totul foarte ok, căci aceasta este atitudinea cea mai potrivită:

Trăiește și bucură-te de ceea ce ai fără să te gândești la ce se va întâmpla într-un viitor (oricum) nesigur.

    Nimic de obiectat în privința ipostazelor în care au fost puse personajele, dar la un moment dat, chiar mi s-a părut prea mult. Prea multă duritate, chiar și pentru cei care pot citi cartea, conform avertismentului de +13.

    Dacă tot au luat decizia să trăiască intens, să se bucure, să fie altfel ca până la aflarea veștii care a zdrobit fără milă viitorul omenirii, nu am înțeles de ce s-a lungit până aproape de final în privința iubirii. Adică toți au trecut prin foc, unul lângă altul, au suferit, au fost închiși, dar abia la final au realizat că se iubesc. Abia la final și-au mărturisit iubirea și-au îndrăznit să nu mai fugă de adevăr: nevoia de iubire și propriile sentimente.

    Era nevoie de sfârșitul lumii ca fiecare să-și recunoască sentimentele și să facă un pas spre schimbare. E adevărat că o asemenea veste..te poate încuraja să te descotorosești de ceea ce nu te reprezintă, ca să fii așa cum simți și să nu mai amâni, dar pe relațiile frumoase dintre personaje nu prea s-a insistat.

    S-a lungit acțiunea, dar anumite aspecte s-au abandonat din fașă. Personajele din jurul celor patru adolescenți au dispărut în ceață. Meritau elucidate multe lucruri, dacă nu în carte, pe parcurs, măcar într-un epilog.

    Cartea nu este deloc rea. E posibil să o fi citit eu într-un moment nepotrivit. Cu toate acestea, eu aș traduce astfel finalul unui roman interesant scris, pe alocuri foarte bun, în timp ce, unele situații și atitudini, ce meritau să iasă în evidență, au fost lăsate în umbră.

   O carte care poate ridica semne de întrebare, poate schimba atitudinea și modul de reacție în situații extreme. Poate schimba în totalitate modul în care vezi viața, o trăiești și o simți.

   Concluzia mea: Ai grijă ce anume îți dorești că s-ar putea să se întâmple, dar atenție și mai mare la ce anume – entuziasm/fericire sau teamă îți alimentează existența, căci gândurile îți crează realitatea în care trăiești.editura Epica

Cartea Şi am privit cu toţii spre cer, de Tommy Wallach a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
13

Trăieşte noaptea, de Dean Koontz-Editura RAO

Titlul original: Size the night
Traducerea: Liviu Radu
Editura: Rao,2005
Număr pagini: 443

    Dean Koontz s-a născut în 09 iulie 1945, Pennsylvania. A lucrat că şi profesor de limba engleză. Soţia sa l-a determinat să încerce timp de 5 ani să scrie, susţinându-l financiar în această perioadă. Această perioadă a fost mai mult decât benefică pentru Dean. A scris numeroase cărţi cu diferite pseudonime. Lista sa lungă de lucrări sunt dovezile de popularitate şi longevitatea sa.
D.Koontz este un as în genul suspans, cu lucrări în domeniile horror, sciece-fiction şi mister.
Multe dintre lucrările sale au devenit bestseller New York.

   ,,Mă numesc Christopher Snow. Textul următor face parte din jurnalul meu. Dacă îl citeşti, probabil sînt mort. Dacă nu sînt mort, atunci, din cauza acestei relatări, sînt-sau voi fi în curând-unul dintre cei mai celebri oameni de pe planetă. Dacă n-o va citi nimeni, asta va fi pentru că lumea, aşa cum o cunoaştem, a încetat să existe şi civilizaţia omenească a dispărut pentru totdeauna. Nu-s mai orgolios decât alţi oameni şi, în locul recunoştinţei universale, prefer tihna anonimatului. Dar, dacă aş avea de ales între Armagedon şi faimă, aş prefera să fiu faimos.”

   Pot să va spun din prima carte ,,În puterea nopţii”, cine este Chris. Este cel care umblă doar noaptea din cauza boli sale foarte rare-XP.

”Tata şi mama avuseseră fiecare, fără să ştie, o genă care se transmitea ereditar şi care apare doar la un om din două sute de mii. Probabilitatea ca doi oameni de acest fel să se întâlnească, să se îndrăgostească şi să aibă copii este de unul la câteva milioane.
În cazul meu, părinţii mei au dat lovitura.
Bolnavii de XP sînt foarte vulnerabili la cancerele de piele şi de ochi. Chiar şi cea mai scurtă expunere la soare-sau la orice fel de raze ultraviolete, inclusiv cele de la luminile incandescente şi fluorescente-poate fi dezastruoasă.”

   După decesul mamei sale acum doi ani, după decesul tatălui acum recent, Chris descoperă lucruri care îl terifiază. Află despre mama sa că a lucrat la baza Wyvern, şi datorită geneticii şi a ideilor sale, lumea este în primejdie de moarte. Transferul de material genetic de la o specie la alta în speranţa creării unei super rase. Încercarea de-a crea soldatului perfect, animale inteligente, pentru a putea fi trimise pe câmpul de luptă.
Printre aceste animale au fost şi maimuţele Rhesus, a cărui inteligenţă fusese substanţial îmbunătăţită. Ceva a mers rău, câteva animale au scăpat, au trimis altele să le găsească, dar acum avem parte de o mulţime de animale violente şi inteligente. În laborator a avut loc un episod violent, oamenii s-au omorât unii pe alţii într-o înfruntare bizară, sălbatică.

,,Sistemul folosit pentru a introduce material genetic nou în celulele subiecţilor cercetării-pentru a fi inserat în lanţurile ADN-ului lor…Acel retrovirus fabricat fusese proiectat să fie fragil, bolnav-adică steril-şi benign. Mai degrabă o unealtă vie care să facă exact ce se dorea de la ea. După ce-şi făcea treaba, trebuia să moară. Dar se transformase curând într-o drăcie infecţioasă, care se reproducea iute, care putea să se transmită, prin intermediul fluidelor trupului, prin simplu contact al pielii, provocând nu boală, ci schimbări genetice.
Aceste microorganisme capturaseră la întâmplare secvenţe de ADN de la numeroase specii din laborator şi le transportaseră în trupurile cercetătorilor care lucrau la proiect .Aceştia nu-şi dăduseră seama, un timp, că erau afectaţi lent, dar profund. Afectaţi fizic, mental, emoţional. Înainte să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi de ce, câtva savanţi din Wyvern au început să se schimbe…să aibă multe în comun cu animalele din cuştile laboratorului…”

   Acum încep să dispară copii. A început cu micuţul Jimmy, iar urmele duc în Oraşul Mort, la baza dezafectată de la Fort Wyvern. Acesta în urmă cu doi ani a fost părăsit, echipamentul mutat, casele familiilor care locuiau în orăşel abandonate…sau poate nu! Chris este obişnuit să circule noapte prin cele 3 nivele dezafectate, prin oraş…dar convingera sa este că  ar mai există activitate undeva mai adânc ascunsă în pământ.
Au dispărut doi gemeni, a dispărut şi Orson câinele foarte inteligent (fost proiect de la bază) a lui Chris.
Păsările de noapte au devenit violente, sau sinucis în masă.

,,Izbiră clădirea cu o forţă atât de mare, încât pocnetul trupurilor lor ce se zdrobeau de stucatură răsuna ca focul unei arme automate.
Îngrozit, scârbit, am întors faţa de la măcel şi m-am rezemat de jeep. Natura întreagă o luase razna. Ştiam de o lună, de când aflasem ce se întâmplase în laboratoarele ascunse în Wyvern.”

Coioţii au trecut în oraş în cete, agitaţi cu un comportament ciudat.
Viperele, sute la număr, s-au strâns împreună şi au început să se sfâşie.
Oamenii din oraş încep să se transforme în ceva sălbatic, cu ochi galbeni, dinţi ascuţiţi, extem de agresivi.
Poliţiştii devin agresivi, ameninţă pe Chris, pe Bobby prietenul său, să stea cuminţi să nu mai încerce să găsească nici o explicaţie, să nu-i m-ai caute pe copiii dispăruţi.

animale

koontz

   Chris, prietena şi iubita sa Sasha, Bobby cel mai bun prieten, împreună cu alţi doi bărbaţi şi pisica super deşteaptă Mungojerrie, vor încerca să pătrundă din nou în Oraşul Mort în căutarea copiilor dispăruţi şi a lui Orson.
Vor neapărat să încerce să găsească răspunsuri, mai ales că, se pare a fost activă şi o Maşină a timpului, iar ce a venit prin ea este mai terifiant decât orice coşmar.

   Vor încerca să afle ce produce această demenţă, de ce animalele mor, de ce oameni se sinucid când începe transformarea. Vor încerca să distrugă acel vierme care creşte în organismele vii. Oare vor reuşi să se salveze sau vor fi ucişi şi ei?
O carte care îţi dă fiori la propriu.

Nota mea pentru carte este 9.

targulcartii.ro

Cartea Trăieşte noaptea, de Dean Koontz a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii.

by -
5

Diamantul Ierusalimului, de Noah Gordon

   Noah Gordon (n. 11 noiembrie 1926 în Worcester/Massachusetts) este un scriitor american. Gordon a absolvit în 1950 jurnalistică şi engleză la Boston University. A fost corespondent mai mulţi ani la publicaţia Boston Herald. Primul lui roman de succes a fost Rabinul. Au urmat o serie de succese literare cu romanele Doctorul, Şamanul, Matters of Choice. Unul dintre personajele din romanul Doctorul este Avicenna. Cele mai recente romane ale sale se ocupă de teme ca: inchiziţia şi istoria culturii iudaice. La noi romanele apărute la editura Vivaldi sunt: ”Doctorul”; ”Şaman”; ”Diamantul Ierusalimului”; ”Casa de pe colină”; ”Ultimul Evreu”; ”Rabinul”; ”Catalanul”;” Clinica”.

     Mă aşteptăm la o carte clasică de aventuri, în fond e vorba despre un diamant celebru, o piatră sacră, unică prin importanţă istorică şi prin valoare, dar, dacă este aşa …este un roman atipic.

   Este o carte interesantă şi fascinantă totodată prin modul în care este structurată, prin bogăţia de informaţii şi mai ales prin deznodământul ciudat şi incitant în acelaşi timp.
Romanul urmăreşte pe două planuri de-a lungul a secole de istorie şi în timpul prezent viaţa unei familii de şlefuitori de diamante, dar şi soarta unui diamant numit ”Diamantul Ierusalimului”. Împleteşte totul cu mici poveşti de dragoste şi cu trăirile personajelor.

   Harry Hopeman continuă tradiţia, conducând compania fondată de tatăl său, care se ocupă cu prelucrarea şi comercializarea de diamante. În acelaşi timp studiază şi scrie articole şi lucrări pentru publicaţii de specialitate. Este separat de soţia lui Della cu care are un fiu, Jeff.
Tatăl lui Harry, Alfred, are un atac de cord şi moare fără a apuca să-i spună acestuia secretul diamantelor păstrate de el într-o cutie cu vaselină, pe care o purtase în permanenţă de când plecase din Europa în America. Alfred plecase din Germania în 1931, pe când era director la Hauptman (numele lui iniţial) o cunoscută casă de diamante din Berlin, din cauza naziştilor. Ajuns la New York lucrează întâi pentru alţii adunându-şi un mic capital, apoi face tranzacţii cu diamante şi reuşeşte să-şi fondeze noua firmă. Cutia cu vaselină, pe care o purta în permanenţă cu el conţinea un diamant mai mare şi şase diamante mai mici. Alfred îi spusese lui Harry că doar cele mici sunt valoroase.
Datorită cunoştinţelor şi calificării sale Harry este solicitat din mai multe părţi să achiziţioneze diamantul galben pe care-l revendicau mai multe ţări.

   ”Diamantul Inchiziţiei”, cum mai era denumit, foarte valoros, fusese prins în mitra papei Grigorie, mitră ajunsă la Alfred pe vremea când era la Berlin, pentru a curată pietrele preţioase.

   Diamantul a avut diferite denumiri de-a lungul timpului: musulmanii îi spuneau “Diamantul din Kaaba după clădirea din Mecca spre care se întorceau la rugăciune; catolicii îl numeauOchiul lui Alexandru după numele unui papa; dar rădăcinile lui sunt mult mai adânci. Ultimele ştiri spuneau că fusese furat de la Vatican în 1946 şi achiziţionat în secret de Farouk, regele Egiptului în 1949. Doar că îl revendicau şi evreii care spuneau că diamantul face parte din bogăţiile din Templul lui Solomon. Aşa că, în momentul când se aude că un anume Yosef Mehdi vinde diamantul, Harry este solicitat şi de evrei şi de Vatican să-l achiziţioneze, fiecare stat considerându-se proprietarul lui de drept.

   Peregrinările lui Harry prin deşert, întâlnirea cu arheologul David Leslau, cel care găsise un tub de aramă cu un manuscris, de fapt ca o hartă a comorilor, căutările întreprinse de acesta pentru a găsi bogăţiile ascunse ale templului, apoi drumurile care-l duc în Israel, New York şi la Roma, determina o grămadă de cercetări. Paralel cu cercetările se derulează povestirile istorice, în care câte un strămoş a lui Harry, prelucrători de diamante, a jucat câte un rol.

   Povestea diamantului începe în momentul când armata lui Nabucodonosor, terminând de jefuit Egiptul se îndreaptă spre Templul lui Solomon din Ierusalim. Preoţii reuşesc să ascundă o mare parte din obiectele de artă şi de cult valoroase în diferite tainiţe. Pentru păstrarea secretului fiecare tainiţă era cunoscută de un singur om, cel care ducea acolo obiectele. Doar scribul, bătrân şi bolnav, ştia totul având datoria să le consemneze într-un manuscris, pe care-l ascunde într-un tub de aramă şi-l îngroapă. Unele bogaţii, printre care şi diamantul galben, au fost găsite în perioada lui Ludovic al VII-lea, de la care le-au luat soldaţii lui Salaheddin, care îl dă Moscheii din Acra.
O sută de ani mai târziu ajunge la Esteban de Costa, conte de Leon, un funcţionar laic al Inchiziţiei, care-l donează bisericii catolice din Spania. Apoi ajunge la Vatican de unde va dispărea şi va fi cumpărat de regele Farouk al Egiptului.

   Luăm contact de asemenea cu istoria şi obiceiurile evreilor şi arabilor, cu părerile lor despre cine este îndreptăţit să trăiască în Ierusalim şi în deşert, cunoaştem câte ceva din viaţa beduinilor, şi despre diferenţele culturale şi religioase dintre ei şi creştini.
Avem parte şi de povestea de dragoste a lui Harry cu Tamar, o superbă arăboaică, şi a profesorului David Leslau cu o israeliancă.

   Harry îl ajută pe profesor să descifreze manuscrisul şi să decripteze datele.
Încet, cu răbdare şi migală, Harry descâlceşte iţele poveştii de la începuturi şi până în zilele noastre, reuşind în final să descopere ”Diamantul Ierusalimului” şi să-l redea deţinătorului de drept.

   Romanul este povestea diamantului, dar mai ales povestea lui Harry, a modului în care se autodefineşte, şi-şi găseşte rădăcinile.
Chiar dacă nu este scris în stilul alert al cărţilor de acţiune, chiar dacă conţine multă istorie şi multă introspecţie, romanul te captivează fără să-ţi dai seama şi aştepţi cu nerăbdare să afli deznodământul.
Abia la finalul romanului am înţeles prezentarea de pe copertă:

”O piatră sacră prin tradiţie, cu o istorie bogată-obiectul căutărilor unui om care străbate continente, religii şi epoci în căutarea ei.
În vremuri de pericol, preţiosul diamant a fost luat din Templul lui Solomon şi ascuns. Câteva secole mai târziu, familia lui Harry Hopeman ajunge să fie parte din experienţa acestui nestemat ca moştenire a tradiţiei evreieşti. Dar Hopeman nu se află numai în căutarea diamantului ci şi a propriei identităţi.
Pasiuni, Conflicte, Descoperiri şi Aventuri.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

,,Când conştiinţa lui se ridică deasupra chakrei sale din creştet, o altă lume se deschise înaintea lui.

Îngeri, de L.A.Weatherly-Editura Rao

Titlul original: Angel
Traducerea: Graal
Editura: Rao
Număr pagini:361

   L.A.WEATHERLY este autoarea seriei de succes Îngeri, dar şi a peste cincizeci de alte cărţi pentru copii şi adolescenţi, traduse în numeroase limbi. Este originară din Little Rock, Arkansas, şi trăieşte în Hampshire, New England, împreună cu soţul ei. Iubeşte drumeţiile, gastronomia şi are un motan pe nume Bernard.

WEATHERLY A CREAT O LUME COMPLECTĂ ŞI PLINĂ DE LOGICĂ, ÎN CARE FIINŢELE CELESTE SUNT PUSE PE RELE.-THE HORN BOOK

   ,,Să fii medium nu înseamnă ce crede lumea-nu sunt vreo atotştiutoare, vreun guru clarvăzător. Nu, nu pot prezice numerele de la loto şi, ha, ha, da mă prinde ploaia la fel ca pe toţi ceilalţi.
Adevărul este că uneori am trăiri sau premoniţii, însă nu ceva foarte clar, decât dacă am vreo legătură, de exemplu, dacă ţin mâna cuiva. În plus, am nevoie de spaţiu mental ca să mă relaxez şi să îmi limpezesc gândurile. Dacă sunt supărată sau entuziasmată, de obicei nu primesc prea multe-şi, oricum, nu e tipul de lucru pe care să-l poţi tot timpul, cel puţin nu fără să înnebunesti. Astfel că, în general, pur şi simplu îmi trăiesc viaţa la fel ca restul lumii, fără să ştiu, de fapt, cum se vor desfăşura lucrurile.”

ingeri

   Willow este o adolescentă de şaisprezece ani, care împreună cu mama sa stă la mătuşa Jo. Se pare că nu şi-a cunoscut tatăl niciodată, mama sa s-a retras treptat într-o lume doar a ei. Rămasă să îşi poarte singură de grijă, Willow este considerată ciudată din cauza calităţilor sale de medium. O altă calitate este aceia de a se pricepe foarte bine la reparat maşinile. Viaţa sa liniştită de elevă este dată peste cap când va fi rugată să îi citească în palmă unei fete din acelaşi liceu. Fata se întâlnise cu o fiinţă uimitoare, un înger, iar atingerea lui o lăsase atât de slăbită încât abia reuşise să ajungă acasă. Ce se întâmplă? Să îşi fi imaginat toate acestea fata? Se pare că îi apare un viitor neguros, posibil moartea. Willow o va sfătui să nu se mai întâlnească cu aceea fiinţă, dar nu va fi ascultată, ba mai mult, se va duce să stea la -Biserica Îngerilor, un cult cu mii şi mii de adepţii.

,,Când conştiinţa lui se ridică deasupra chakrei sale din creştet, o altă lume se deschise înaintea lui. Putea să simtă câmpurile de energie ale tuturor fiinţelor vii din jurul său-femeia din maşină de lângă ei: tipul care stătea pe trotuar, aşteptând să treacă strada: ciobănescul său german, trăgând de lesă. Energiile lor o atingeau pe a sa şi le simţea preţ de o clipă, apoi trecea mai departe, cercetând împrejurimile în cercuri din ce în ce mai largi.
În momentul în care zări o tânăra stând sub un copac şi privind visătoare în sus spre nori, ştiu. Citise o carte; acum zăcea uitată lângă ea, în timp ce fata zâmbea privind în sus, pierdută în gânduri plăcute.
Asta vedeau toţi ceilalţi .Înaintând cu viteză printre chakre, percepţia lui Alex se schimbă brusc, atunci când în raza vizuală îi apăru o fiinţă minunată, înalta de mai bine de doi metri, de un alb orbitor. Cu toate că aripile sale măreţe aproape blocau soarele, îngerul era mai strălucitor decât spera soarele vreodată să fie. Scânteia radios, aruncând o lumina pură şi ameţitoare peste trăsăturile uluite ale femeii.
Nu prea văzuse îngeri hrănindu-se până atunci. Creatură stătea cu ambele mâini îngropate adânc în câmpul energetic al femeii, care se micşora cu fiecare clipă care trecea, răsucindu-se uşor, ca şi când ar fi încercat să se opună .Îngerul stătea cu capul pe spate, într-un extaz lacom, pe măsură ce energia femeii se revarsă într-a sa, ca apa dintr-o eprubetă.”

ingeri3

 

   Aţi ghicit! Alex este un vânător de îngeri de la vârsta de doisprezece ani. Împreună cu alţi vânători s-au antrenat în tabăra tatălui său. Victimele sunt şi în rândul vânătorilor, tatăl ,fratele, au murit atinşi în lupta cu îngeri malefici.
Acum îl găsim la vârsta de şaptesprezece ani, singur într-o maşină, aşteptând ordinul de la CIA pentru a afla adresa şi unde trebuie să vâneze îngeri.
Se pare că îngeri sunt printre noi, la fel ca orice om, doar când se hrănesc devin în forma lor divină şi atunci doar victima şi vănătorul îi observă.

alex1

,,-Nu o să mă credeţi, dar tocmai am văzut cel mai frumos şi mai uimitor lucru.
Da, lucrul cel mai frumos şi mai uimitor. Va avea o amintire minunată pentru tot restul vieţii ei, şi cu ce preţ?Nebunie? Se întâmplă de cele mai multe ori; schizofrenia care îi acapara viaţa, până când începea să strige la vocile din capul ei. Sau cancer? Asta era întotdeauna o variantă bună: atingerea îngerului care se hrănea făcea ca toate celulele din corpul ei să se vestejească şi să moară.
Sau MS, ca să ajungă să nu-şi mai poată folosi membrele şi să sfârşească într-un scaun cu rotile până când murea. Sau Parkinson, sau SIDA, sau orice altă boală-nu se ştia la ce duce o arsură de înger; singura certitudine era că fusese otrăvită şi, indiferent de forma pe care o avea să o ia răul, viaţa ei o va lua în jos. Şi, în mod ironic, nu îşi va da seama niciodată de legătura dintre acest lucru şi înger. De fapt, probabil va crede că acel înger a fost trimis să o ajute la nevoie.”

inger2

   Alex va primi o nouă adresa, o nouă ţintă-un alt înger a fost descoperit.
Willow fără să îşi dea seama îşi va semna condamnarea la moarte. Când va sfătui colega aceia de liceu să nu se mai întâlnească cu îngerul, deoarece are o înfluenţă nefastă asupra sa, va fi căutată chiar de acel înger. Se pare că ceva la Willow la făcut să fugă. Alex are misiunea de a o omorî.
Tatăl lui Willow ar fi chiar un înger, ceea ce teoretic este imposibil. Îngeri nu se regenerează, ei sunt maturi şi trăiesc sute de ani. Singura cale de a fi ucişi este ţintirea cu un glonţ în nimbul pe care îl port deasupra capului şi numai atunci când se hrănesc.

,,O adolescentă dormea pe canapea. ghemuită sub un şal roşu cu negru croşetat, cu un braţ subţire ţinând perna de sub capul ei. Părul blond şi ondulat curgea pe spatele şi umerii fetei ca o pelerină. Cu toate că dormea, Alex putea vedea cât de frumoasă era, cu trăsături delicate, aproape de elf.
Energia umană-angelică era mult mai puternică acolo, ca un val ce ameninţa să-l dărâme.
Absent, îşi dădu seama că privirea lui rămăsese pe chipul ei, absorbind auriul palid al sprâncenelor ei; genele lipite de obraji netezi.
Era scundă, avea doar un metru şaizeci, şi părea să aibă aproape aceeaşi vârstă ca el; era zveltă, cu un trup micuţ, perfect.”

   Pe lângă atracţia pe care o simte faţă de această fată, este şi nedumerirea lui: o muritoare-înger? Nu este posibil! Şi totuşi,Willow există! Ce ameninţare este ea? Îngerul său se vede paşnic. Se pare că îngeri divini, o consideră o amenitare de moarte pentru ei, se pare că este singura care i-ar putea distruge.

   Când Alex îi ia apărarea fetii şi refuză să o împuşte, va începe fugă celor doi. Atât adepţii biserici cât şi îngeri cei malefici îi vor morţi cu orice preţ.
Ce se va întâmplă? Vor reuşi să scape şi să se ascundă cei doi? Unde vor fugi? Îngeri sunt peste tot, iar în curând se aşteaptă un al doilea val de invazie divină.
Vor reuşi cei doi să scape lumea de îngeri?

   Pur şi simplu m-am delectat cu această carte. Întrebarea care mi-am pus-o este: Oare există îngeri printre noi? Sunt malefici sau buni? Garantez că nu vei reuşi să te dezlipeşti de această carte.

Nota mea este 10.

5/5

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

Moartea unui dansator de tango, de Stelian Tănase

Editura Trei, 2011

Număr pagini: 312 

Tangoul este coloana sonoră ce însoţeşte deriva „boemei” de mahala spre marşul funebru pregătit de istorie.

   Romanul urmăreşte destinul tragic al lui Gogu Vrabete şi al găştii sale, pe fundalul schimbărilor socio-politice dintre anii 1930-1950. Lumea mahalalei, a bordelurilor şi crâşmelor infecte nu a avut niciodată un aer atât de colorat şi de pitoresc. Aici se dansează şi se trăieşte cu atâta pasiune, ca şi cum viaţa şi moartea ar fi simplii paşi ai unui Tangou.

   Puţine personaje din literatura română ar putea concura cu Gogu Vrabete: este un mizerabil de joasă speţă ziua, iar noaptea devine un dandy al cârciumilor, ce vrăjeşte publicul pe ritmurile ameţitoare ale unui tangou de Gardel.

   În Bucureştiul interbelic, unde moda era dată de starurile cinematografului – peste tot puteai întâlni un Clark Gable sau un Bogart, iar damele erau pe alese: Greta Garbo, Rita Hayworth, Lana Turner sau Mae West – viaţa mahalalei curgea după reguli stricte, dar neconvenţionale. Aici, o gaşcă colorată, compusă din tâlhari, proxeneţi, delapidatori sau boieri degeneraţi, formau „lumea bună” a cartierelor mărginaşe. Dintre toţi, se remarca Gogu Vrabete prin pasiunea pentru dansul argentinian, dar şi prin talentul nativ de a supravieţui oricărei situaţii.

   Gogu Vrabete a murit când nu a mai putut urca pe scenă: ca să scape de armată, şi-a tăiat tendonul – operaţie fatală pentru un dansator de tangou. Devenit un nimeni în lipsa reprezentaţiilor din fiecare seară, Gogu Vrabete se descurcă firesc, dar fără scrupule: devine proxenet, cu acte în regulă, sau – când casele de toleranţă nu mai aduceau câştig – cioclu şi organizator de înmormântări. Afacerile îi merg înfloritor, mai ales că erau vremuri în care moartea se insinua neluată în seamă în viaţa zgomotoasă a capitalei. Nici Gogu Vrabete nu-şi poate explica cum moartea îl ocolea: a supravieţuit cutremurului din  ’41, Rebeliunea Legionară a trecut-o ascuns fiind 5 zile într-un frigider, iar în timpul bombardamentelor din ‘ 44 repeta replică cu replică prestaţia starurilor sale preferate, în cinematograf. Acum este şi perioada sa de maximă glorie: speculează moartea. Pentru că numeroase familii doresc să aibă un mort pe care să-l plângă, adună membru cu membru cadavre, le recompune şi apoi le livrează clienţilor.

   Viaţa cioclului, prinde culoare, atunci când o vede dansând pe Larisa, una dintre cele două gemene identice, venite din Rusia. Nimic nu mai contează acum, nici măcar sentimentul că lumea îşi pierde stabilitatea şi începe să se clatine, odată cu intrarea în ţară a armatei sovietice. Treptat, gaşca lui Vrabete – Cairo, Prafu Jumară, Buză, Nazarie – îşi găsesc sfârşitul, iar Gogu este închis pentru speculă şi o crimă pe care o comite din gelozie. Reuşeşte să scape şi trăieşte în clandestinitate. Viaţa de cârtiţă nu-l sperie, atâta vreme cât Larisa îi e alături. Numai că – rezultatul unor calcule periculoase – cele două gemene cad în mâinile unor generali ruşi. Nici o soluţie nu se întrevede decât cea a fugii peste hotare. Gogu Vrabete ştie că nu va reuşi niciodată să vadă un tangou autentic argentinian, aşa că face un gest de onoare şi de sacrificiu ce-l ridică peste condiţia sa de proxenet: pentru că aeroplanul cu care trebuiau să fugă avea numai două locuri, o lasă pe Larisa să plece cu ex-boierul Mişu Banu. Finalul e unul cinematografic: repetarea deloc banalizată a scenei din „Casablanca”, film pe care personajul îl găsea cam siropos. Gogu Vrabete moare sub gloanţele bolşevice, în timp ce gândurile îi sunt seduse de amintirea unui tangou dansat cu Larisa.

   O frază din acest savuros roman, ilustrează perfect sensurile tangoului: Tangoul e o conversaţie intimă. Sunetele îţi şoptesc ceva la ureche. Puţine vorbe, aspre şi pătimaşe. Îţi încredinţează un secret. Că nu mai ai mult de trăit. Femeia lipită de tine e viaţa însăşi. Soarbe-i respiraţia, sileşte-o să simtă că sunteţi priviţi de Diavol”.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

Puterea celor şase, de Pittacus Lore

Titlul original: The Power of six
Traducerea: Ana Veronica Mircea
Editura: Nemira-2013
Pagini: 339

   Cartea este scrisă sub pseudonimul Pittacus Lore. Cei doi scriitori din spatele pseudonimului sunt James Frey (n.12 septembrie 1969 în Cleveland, Ohio) şi Jobie Hughes (n.9 iulie 1980 în Renton, Washington).
James Frey a scris volume autobiografice: A Million Little Pices (2003) şi Bright Shiny Morning (2008)
De Jobie Hughes am găsit scris doar această serie-Eu sunt numărul patru.

EVENIMENTELE POVESTITE ÎN ACEASTĂ CARTE SUNT REALE.

Numele personajelor şi a locurilor au fost schimbate pentru a-i proteja pe cei şase lorici care au rămas ascunşi.

GÂNDIŢI-VĂ CĂ ACESTA ESTE UN PRIM AVERTISMENT!

Existenţa altor civilizaţii este o realitate!

Şi unele dintre ele încercă să vă distrugă!

   În primul volum din serie am făcut cunoştinţă cu numărul Patru (John) şi ale sale puteri dobândite de la străbunii planetei Lorien. Lorien este o planetă de 10 ori mai mică decât Pământul, momentan pe moarte. Cei de pe Mogador au secătuit cu totul planeta, iar cei zece copii care fac parte din Garde sunt speranţa de reînviere a planetei.

   În timpul invaziei totale, populaţia Lorienului s-a sacrificat până la unul pentru a reuşi să trimită pe pământ copii Garde şi cepanii lor, pentru ai învaţa să lupte, pentru a avea grijă de ei până când Moştenirile fiecărui Garde vor apare.
Oare va mai avea şansă planeta Lorien? Mogadorienii au venit pe Pământ în număr foarte mare împreună cu fioroasele lor animale. Vor reuşi să îi prindă pe cei zece copii Garde? Se pare că pe primi trei i-a ucis. Pe Unu în Malaysia, pe numărul Doi în Anglia, iar numărul Trei în Kenya.

   Numărul Patru a reuşit să fugă, iar apariţia numărului Şase alături de el a rupt vraja care îi proteja. Vraja îi obligă pe mogadorienii să îi ucidă pe Moştenitori în ordinea numerelor.
Moartea celor trei moştenitori i-a făcut pe Moştenitorii să se caute pentru a lupta împreună împotriva mogadorienilor, dar şi a forţelor de ordine americane.
Patru în încercarea de a îşi recupera Cufărul lorian (fiecare copil are un cufăr cu lucruri şi pietre cu puteri extraordinare ) din mâinile mogadorienilor, va elibera pe Numărul Nouă, care era închis de un an de zile în peştera Mogadoriana.
Numărul Nouă se pare că este foarte agil, stăpâneşte antigravitaţia, şi poate transfera puterile sale şi celorlalţi, poate să audă foarte bine de la kilometri distanţă, poate să vorbească cu animalele, telekinezia şi o forţă incredibilă, normal.

sase

,,Îmi face cu ochiul, apoi dispare, alergând pe plafonul crăpat cu o viteză uimitoare. Mogii nu-l observă decât după ce se lasă în spatele lor, şi atunci e prea târziu. E ca o tornadă, sfâşiindu-i cu o ferocitate pe care nu ştiam că o posedă loricii; până şi Şase ar fi impresionată. Eu şi Sam nu mai tragem, îl lăsăm pe Nouă să-i facă bucăţi pe rând, cu mâinile goale.”

   Numărul Şase pleacă în Spania pentru a da de urma unui alt moştenitor aflat în pericol. În mănăstirea din Spania stă ascunsă Marina sau numărul Şapte. Ea împreună cu cepanul său Adelina, sunt ascunse de unsprezece ani în această mănăstire.

,,Mă numesc Marina, de la mare, dar nu mi s-a spus astfel decât foarte târziu. La început eram cunoscută pur şi simplu drept Şapte, una dintre cei nouă gărzi supravieţuitori de pe planetă Lorien, a cărei soarta se află, şi încă se mai află, în mâinile noastre. A acelora dintre noi care nu s-au pierdut. Care mai sunt încă în viaţă.”

   Deşi are Moşteniri apărute: telekinezia, poate să respire sub apă, să vadă pe întuneric şi poate să vindece orice rană la animal, om, plantă, ea nu s-a antrenat deloc. Cepanul ei nu a vrut să mai audă de Lorien şi lupta pe care trebuie să o ducă.

   Numărul Zece cea care a venit cu o navă separată pe pământ, este o copilă. Moştenirea ei deocamdată ar fi să îşi modifice înfăţişarea şi vârsta. Venirea ei la mănăstire sub forma fetiţei de opt ani avea un scop, acela de a veghea asupra Marinei. Cepanul ei Crayton, se pare că este ultimul rămas în viaţă.
Acesta încearcă să le apere pe cele două Garde, iar împreună cu numărul Şase, care a ajuns exact la timp în timpul confruntărilor cu mogadorienii vor reuşi să se salveze, dar cu pierderi dureroase pentru Marina. Cepanul şi cel mai bun prieten al său vor fi ucişi.

puterea celor sase

   Crayton le va duce pe Şase, Şapte şi Zece în căutarea altor Moştenitori. Vor reuşi să îi găsească? Vor scăpa din mâna mogadorienilor, care sunt din ce în ce mai mulţi şi mai disperaţi?

   În continuare asistăm la fuga lui Patru şi a lui Nouă. Remuşcările lui Patru pentru prietenul său Sam, rămas în peştera mogadoriană. Trădarea, se pare a iubitei Sarah, îl întristează pe Patru, nu vrea să recunoască că ar fi posibil, dar…toate se întâmplă cu un rost. Capturarea lor de către agenţii americani cu tehnologie de la mogadorieni îi pune pe gânduri pe Patru şi Nouă. Ce se întâmplă? Duşmanii de moarte a Pământului sunt în alianţă cu oamenii? De ce îi vânează pe lorici?

puterea celor sase 1

   Deşi, cei doi ar putea să evadeze oricând din mâna agenţilor speciali, ei vor încerca să afle ce se întâmplă cu adevărat. Vor reuşi?
Se pare că venirea pe Pământ a comandantului mogadorian, Setrakus Ra, aduce după sine şi mai multe întrebări din partea Moştenitorilor.

EI
SUNT TOT MAI APROAPE.
EI
SUNT PE URMELE NOASTRE
EI
ŞTIU DESPRE VRAJĂ.
EI
ŞTIU DESPRE MOŞTENIRILE NOASTRE.
EI ŞTIU PREA MULTE CA SĂ PUTEM CREDE CĂ
NOI
VOM MAI FI VREODATĂ ÎN SIGURANŢĂ.
NOI
TREBUIE SĂ NE GĂSIM UNII PE ALŢII.
NOI
TREBUIE SĂ NE UNIM
NOI
TREBUIE SĂ LUPTĂM ŞI SĂ ÎNVINGEM
NOI SUNTEM ULTIMUL BASTION.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
15

Mitul creaţiei ce se întoarce împotriva creatorului, în varianta metalizată.

Robogeneza, de Daniel H. Wilson-Robopocalipsa continuă!

Editura: Nemira
Colecţia: Nautilus
Data apariţiei: 2016
Nr. Pagini: 424
Traducător: Mihai Dan Pavelescu
Titlu original: Robogenesis

   Dacă aţi văzut în ordine filmele seriei Terminator, precis ţineţi minte senzaţia de mai vreau de la scurtele secvenţe din viitor unde lupta între oameni şi roboţi era în plină desfăşurare. De atunci următoarele episoade ale francizei ne-au dat tot mai mult din dramatismul ei, fiecare cu tot mai multe efecte speciale şi tot mai mari bucăţi din viitor, până ce a ajuns toată acţiunea să se desfăşoare acolo, dar parcă niciun alt fragment din conflinctul om-maşină nu a avut farmecul neîmplinit al acelor prime secvenţe din întâiul Terminator. Uite că am regăsit până la urmă senzaţia dată de ele şi continuarea cel mai aproape de spiritul lor, în seria cu roboţi a lui Daniel H. Wilson.

   Constituit deocamdată din două romane : Robopocalipsa şi Robogeneza, dar cu extensii preconizatoare spre următorul, care îl va transforma într-o trilogie, universul distopic robotizat îşi poate deja adăuga la recomandări achiziționarea drepturilor ecranizării de către marele Steven Spielberg. Aşa că, dacă preferaţi, ca mine, să citiţi cărţile înainte de a apărea filmul, grăbiţi-vă să daţi gata măcar primul volum până se mai moșmondesc ei cu filmările, pentru că atunci când va fi lansat, va deveni un eveniment social şi veţi fi obligați să mergeţi cu prietenii la premieră.

2 (3)

 

   Mitul creaţiei care se întoarce împotriva creatorului e recurent în istoria literaturii, sub diferite forme, dar parcă niciodată nefericitul ce tinde la atributul Dumnezeirii nu e făcut mai zob ca în operele SF. Omul contra unui robot inteligent e deja o imagine tulburătoare de carne contra metal, care exploatată de un scriitor talentat poate da cei mai teribili fiori. Wilson, ca specialist în robotică, nu se mulțumește cu atât, ci creează o întrepătrundere a celor două materii, ființe cu clasificări ambigue ce sunt fie roboţi umanizaţi fie oameni robotizaţi cu implanturi şi exoschelete integrate,  lumea lui devine o contorsiune organico-mecanizată într-o continuă pulsaţie dureroasă şi zbatere pentru acapararea de esenţe vitale.

   Dacă aţi citit  primul volum al seriei, Robopocalipsa, veţi regăsi multe dintre personajele de acolo  continuând o luptă pe care credeau că au câştigat-o. Dar Inteligenţa Artificială Anchor R-14 era de-a dreptul un drăguţ şi o chestie filozofică benefică faţă de noul duşman distrugător, fixist şi nemilos, care apare torturat şi turmentat de prin stivele depozitelor de circuite. Tot ce părea rezolvat fericit în primul război om-robot devine în noua confruntare a protagoniştilor extenuaţi ce şi-au consumat deja toată energia în ]ncleștarea ce părea de final, doar un antrenament pentru un conflict şi mai devastator şi mai fără speranţă. Decorul distrugerilor planetare devine din apocaliptic, post-apocaliptic, dar infestat de primejdii şi mai mari şi mai de neînţeles pentru rămăşiţele umanităţii… Dacă nu aţi citit însă primul volum sau dacă aţi făcut-o cu ceva timp în urmă, o să fie un pic mai greu de urmărit vasta galerie de personaje şi care exact e ideea cu fiecare. În caz că aţi început cartea la recomandarea mea, să nu mă suduiţi că v-am băgat în amalgamul ăsta confuz, după câteva capitole el se clarifica, cea mai mare parte dintre legăturile logice se refac perfect şi romanul devine o continuă curgere de acţiune care te ţine cu sufletu-n gâtlej, cu eroi care îţi doreşti cu ardoare să supravieţuiască încercărilor, cu scene de război epopeic, unde roboţi şi oameni sunt în ambele tabere de-acum, ca sclavi unii ai altora sau ca spirite libere și sfidătoare.

robogeneza 1

   

  Se păstrează stilul de a scrie pe multiple planuri din Robopocalipsa – cel pe care toţi îl catalogau ca de World War Z, dată fiind proximitatea lansării pe piaţă a celor două destrămări ale civilizaţiei (molimă zombi în Războiul Z). Încearcă să se acopere o cât mă vastă întindere intercontinentală şi de data asta, dar deja oamenii au rămas mai puţini, aşa că în afară de un mic episod rusesc şi o importantă influenţă japoneză, concentrarea confruntărilor are loc tot pe continentul american, exploatând experiența de luptă a nativilor Naţiunii Osage (indieniii) şi a elementelor dispersate ale forţei armate de şoc ce a înfrânt Inteligenţa artificială malefică precedentă (cowboy-ii). Aşadar: roboţi,  indieni-indigeni, soldați-cowboy, japonezi cu spirit de sacrificiu samuraic, ruşi beţivi şi încăpăţânaţi, copii bio-mecanici cu însuşiri extraordinare, maşinării mecanice posedate de oameni şi oameni posedaţi de maşinării mecanice, toate se adaugă unei reţete pline de tot ceea ce te poţi aştepta de la descrierea unei astfel de zguduiri tectonice a ceea ce a mai rămas din societatea terestră.

robogeneza 2

 

   Cartea e structurată în trei părţi ce poartă numele a trei personaje: Lark Iron Cloud, Mathilda Perez și Cormac Wallace,  dar în fiecare dintre capitole poţi descoperi prin modul de privire gameplayer first person, viziunea a mult mai multor protagonişti. Am făcut o mică lista ne-spoiler-istă pe care şi eu aş fi vrut uneori să o găsesc pe undeva în timp ce citeam, sper să daţi peste ea înainte de a începe romanul şi să vă fie la îndemână pentru consultare dacă v-aţi blocat în identificarea vreunuia dintre numeroşii combatanți. În ordinea apariţiei:

   Lark Iron Cloud – soldat din armata Calului Sur, transformat în cyborg de o specie de robot parazit ce pune stăpânire pe corpurile umane. Se crede că a fost ucis, dar odată cu distrugerea controlului exercitat de Inteligenţa Artificială conducătoare Archos R-14, personalitatea îi este eliberată devenind un simbiot om-maşină.

   Hank Cotton – individ antipatic, gelos pe succesul altora, încercând să profite în orice fel de noile rearanjări sociale, devenit demn de milă şi chiar tragic cu sclipirile lui finale de umanitate, odată ce noua inteligenţă mecanică fatală Arayt Shah, pune stăpânire pe el.

   Vasili Zaițev – tehnician de intreținere rus, om dintr-o bucată, mai degrabă folositor de topor decât de alte fineţuri tactice sau psihologice.

   Mathilda Perez  – o adolescentă modificată bio-metalic de operaţii robotizate, care prin implantul unei bande oculare poate percepe undele radio şi controla maşinile.

   Nolan Perez – frăţiorul ei, un băiat în creştere ce trece prin toate ororile războaielor devenind tot mai puternic şi mai adaptat pentru supravieţuire.

   Arbitru Nouă Zero Doi – robot umanoid de luptă, născut-liber, cu gândire independentă şi suporter al umanităţii.

   Cormac Wallace – erou veteran din echipa Băiat Isteţ aflat împreună cu iubita pe lungul drum spre casă, oriunde o mai fi ea.

5 (2)

 

   Takeo Nomura – inginer japonez în etate a cărui păpuşă sexuală Mikiko a fost resuscitată la o formă de viaţă adevărată şi care a determinat deasemenea trezirea celorlalţi roboţi liber-născuţi.

   Archos R-14 – vechiul duşman IA, păstrat în acest volum doar ca o copie parţială şi ajuns aproape simpatic şi pozitiv prin comparaţie cu noua ameninţare – chiar după tot ce a făcut în primul război se pare că în felul lui malformat de gândire ar vrea mai degrabă să salveze o parte ranforsată a omenirii pe care inteționează să o distrugă noul duşman.

   Archos R-8 / Arayt Shah – o variată anterioară de producţie Archos, Inteligenţă Artificială monstruoasă  înrăită de tortura în cicluri şi închegată într-o filozofie simplistă de exterminare a tuturor celorlalte forme de viaţă şi accederea înspre o singularitate de electricitate pură sau ceva de genul ăsta, odată cu absorbirea tuturor energiilor necesare pentru a își creşte puterile de procesare.

   Tancul păianjen Houdini –  încropire mecanică şi unul dintre roboţii leali cauzei oamenilor.

6

 

   Pe lângă trecerea de la apocalipsă la post-apocalipsă, diferenţa dintre cele două romane ale seriei este dată de atitudinea de luciditate implacabilă, analitică,  tipic robotică, a lui Archos R-14 care a condus primul război om-maşină (numit atunci Noul Război) şi cea isterică, direct-implicată, sadică, aproape de răutate omenească, pe care o are Inteligența Artificială creată de savanţi prin echivalentul temporal a eoni de tortură, Archos R-8 – autonumit şmechereşte Arayt Shah, cel care conduce înfruntarea de acum (Adevăratul Război)…  Mi-e greu să decid care volum mi-a plăcut mai mult, Robopocalipsa începe spectaculos cu preluarea şi distrugerea societăţii umane de către maşini, dar e mai puţin epică în scenele de bătălie. În Robogeneza ele cresc progresiv dinspre a doua treime a cărţii şi se încheie apoteotic cu încleştarea tuturor forţelor existente. Aş spune că pe ansamblu sunt la fel de reuşite, ambele.

   Dincolo de fantezie, aventură şi acţiune, cunoștințele profesionale ale autorului îi permit să jongleze cu idei despre o ecologie a maşinilor şi  a simbiozei om-maşină, dar mai ales să ne transmită convingător fiorul de teamă în ceea ce priveşte viitorul tehnologiei. Clipa când inteligenţa sintetică ar fi creată artificial de experimentele scormonitoare ale savanţilor, poate fi la un pas distanţă. Ce sunt deja aici sunt căile prin care o IA ar putea prelua automat controlul infrastructurii sociale. Iar ele se tot bătătoresc şi diversifică cu fiecare reţea de computere, ghidaj electronic de la distanţă, cu fiecare smart-house, smart-car sau smart-phone care îţi ușureaza viaţa, dar ţi-o lasă totodată atât de expusă atacului informatic organizat. Considerați-vă avertizați de beletristica vizionară a specialiștilor precum Doctor în Robotică Daniel H. Wilson.


Daniel H. Wilson.

sigla Nemira

Cartea Robogeneza de Daniel H. Wilson a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

by -
13

Echinox, de Michael White-ocultism, astrologie, crimă

Editura: Rao

Traducere din limba engleză și note: Adrian Deliu

Pagini: 314

   „Echinox  este primul roman al lui Michael White, autor a 25 de cărți de nonficțiune. A fost redactor științific la ediția britanică a revistei GQ, editorialist la Sunday Expres în Londra, iar între 1984 și 1991 a fost lector științific la d’Overbroek’s College din Oxford. Michael  White a manifestat un mare interes pentru biografiile unor personalități ale științei, printre cărțile sale care au înregistrat un succes notabil numărându-se: Stephen Hawking – A life în Science, Einstein- A life în science, Darwin – A life in Science….Isaac Newton – The Last Sorcerer –a fost nominalizată Biografia anului….

Biograf al unor personalități precum Newton, Galileo, Machiavelli, Giordano Bruno.

În prezent, Michael White locuiește în Perth, Australia, cu soția și cei patru copii.”

    OCULTISM, ASTROLOGIE, CRIMĂ

   Demult nu am savurat cu așa o pasiune ceea ce se numește o carte bună și de calitate. O carte condimentată din toate punctele de vedere.

   Subiectul acestui roman sunt o serie de crime, victimele pierzându-și viețile în urma unor plăgi înjunghiate sau cu beregata tăiată.  Un cuplu ucis, bărbatul abandonat iar femeia mutilată cu o foarte mare precizie, un profesionalism de chirurg căreia i-au fost prelevați rinichii, unei alte femei ucise i-au scos creierul, alteia ficatul, alta cu inima scoasă, alta cu vezica biliară. În cazul fiecărei crime fusese găsită în locul organului prelevat o monedă de aur, alamă, argint, bronz, monede care aveau imaginea a cinci femei goale. Totul pare un ritual bine organizat. Investigațiile scot la iveală similitudini între crimele prezente și anumite crime din trecut, la o distanță considerabilă între ele. Având în vedere faptul că arhivarea informațiilor nu era aceeași ca în prezent era o legătură nesigură între aceste crime în serie.

  Acțiunea se petrece în prezent – 2006, dar și în trecut-1689, autorul mergând paralel cu povestea vieții lui Newton, care va avea o legătură cu povestea acestor crime. Toate întâmplările au legătură cu ocultismul, cu alchimia, de care știm cu toții că Newton era mai mult decât pasionat, cumva alchimia devenind o obsesie ținută bine ascunsă.

   Personajele prezentului sunt jurnalista Laura Niven, Philip Bainbridge fotograful poliției, care au împreună o fată, Jo, care a crescut cu mama ei, revenind la facultate alături de Philip. Laura și Philip au conceput-o pe Jo în anii studenției, aceștia nu s-au căsătorit, rămânând prieteni, dar existând o scânteie între ei.

   Locația crimelor din trecut și prezent fiind Oxford, dedesubtul Bibliotecii Bodleian  existând un tunel folosit de Ordinul Sfinxului Negru și de Gardieni, organizații care au la bază societăți secrete sau grupări oculte care au existat multe secole. Asemeni Francmasonilor, Cavalerilor templieri, Iluminati și alte frății. Adaug personajelor prezente pe polițistul Monroe, care acceptă cu greu ajutorul Laurei și a lui Philip, prietenul Laurei, Charlie, care făcea parte din organizație și o ajută pe Laura cu anumite informații despre cercetările lui Newton și biografia acestuia de după moarte, Charlie pierzându-și viața.

   Un personaj cheie este bibliotecarul-șef al Bibliotecii Bodleian, James Ligthman, bătrânul era prieten bun cu Laura, deși se vedeau în rarele vizite ale acesteia la Oxford, și Malcolm, ajutorul bibliotecarului care se dovedește în final fiind polițist sub acoperire.

   Personajele trecutului sunt multe, am să menționez cele mai importante, Newton fiind principalul personaj, în jurul căruia se învârte tot ceea ce ține de mister, alchimie, știință. Se știe că inspirația lui Newton pentru legea gravitației a fost datorată pasiunii acestuia pentru studiul ocultismului, așa cum simțea că datoria lui e să dezlege misterele vieții, să „studieze lucrarea lui Dumnezeu”

   Robert Boyle un important savant al secolului XVII-lea, adept al alchimiei, devenind chimist mai târziu.

  Thomas Bradwardine, teolog, matematician,vizionar.

  Nicolas Fatio du Duillier, matematician, prieten bun cu Newton.

  Robert Hooke, acesta fiind de caracter total opus lui Newton, dușmani până la moarte.

    Marea Britanie este zguduită de asasinatele în serie, Laura și Philip descoperind o istorie brutală în care este implicat însuși geniul Newton, și alte personalități puternice. Cine se află în spatele acestor crime organizate într-un anumit moment astrologic, va fi ceva surprinzător pentru cititori.

   Trebuie să avem în vedere că acest roman este o ficțiune, care are la bază o documentare impresionantă, oferind la fiecare informație note de subsol, iar la final ne sunt prezentate faptele de dincolo de ficțiune, oferind informații despre personalitățile menționate și despre locurile importante dezvăluite (Isaac Newton, Alchimia, Biblioteca Bodleian, etc).

   Sunt foarte multe acțiuni, detalii, pe care nu le menționez, deși sunt piese importante în rezolvarea misterului, pe care va trebui să le descoperiți doar citind acest giuvaer al literaturii.

Citate

Cadavrul unei tinere era prăbușit pe bancheta din spate. Avea mîinile și picioarele depărtate,capul dat pe spate, ochii deschiși ,nemișcați, holbați spre tavanul mașinii. Purta o bluză și o fustă simple, ambele scăldate în sânge. Carnea îi era extrem de albă, ca și când tot sângele i s-ar fi scurs din vene, iar pielea părea chiar și mai albită de reflectoarele puternice montate înăuntrul cortului. Interiorul mașinii era mînjit de sânge; șuvoiul care țâșnise din artere stropise ferestrele și bordul de culoare crem.”

„ Spre deosebire de aproape toți ceilalți alchimiști, de la însuși Hermes pînă la cercul său interior, Newton nu dorea să obțină aur pur și simplu pentru valoarea lui. Bogăția nemăsurată i se părea prea puțin importantă. Pentru el, obținerea aurului la sfîrșitul căutărilor însemna cunoaștere absolută,cunoașterea aflată în posesia zeilor, și știa foarte bine că avea de gând să facă orice ca s-o găsească. Era însăși rațiunea lui de a trăi. „

„ O tânără era pe jumătate întinsă la unul din capetele bărcii. Purta jeans și un tricou și avea ochii deschiși, iar privirea-i era îndreptată spre mal. Părea  să nu aibă nici un strop de sînge în trup. Brațele-i erau larg deschise, iar mâna stângă atîrna pe marginea bărcii. Brațele și umerii erau pline de dîre de sînge. Avea ochii deschiși, dar ceea ce fusese alb la ei era acum aproape în totalitate roșu : toate vasele de sînge se sparseră. Peste ochi avea o peliculă slinoasă, care făcea să se estompeze culoarea sîngelui. Avea beregata tăiată și partea de sus a craniului fusese înlăturată, curat, de o mînă expertă, o emisferă de oase și scalp fiindu-i tăiată. În locul în care se aflase odată creierul, nu rămăsese altceva decît un orificiu roșu și negru. În unele porțiuni, țesutul mort fusese zgâriat și îndepărtat, lăsînd să se vadă oasele înspăimântător de albe. „

    Sunt convinsă că nu am reușit să scriu tot ceea ce aș fi vrut să scriu, de aceea vă recomand această bijuterie.

Cu siguranță merită 5 /5 stele.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

 

 

 

 

by -
11

Lee Child: ”Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.”

Cartea oglinzilor, de Eugen Ovidiu Chirovici

“Jocul minţii tale te poate surprinde chiar şi pe tine.”

Editura Rao

   Romanul este structurat pe trei părţi, trei poveşti, trei adevăruri ale aceleaşi întâmplărimoartea tragică a profesorului Joseph Wieder: ”..una dintre cele mai importante personalităţi care predau la Princeton în acei ani, considerat un soi de Prometeu, coborât printre noi muritorii ,pentru a ne învaţă tainele focului”
Fiecare parte, fiecare etapă este povestită din perspectiva celui care încearcă la momentul respectiv desluşească povestea.

   Prima poveste este a agentului literar Peter Katz, care primeşte o scrisoare şi un fragment de manuscris de la Richard Flynn. Nu este prima dată când primeşte un manuscris, dar simte este ceva adevărat şi interesantaşa lasă totul şi citeşte documentul. Richard Flynn s-a născut şi a crescut în Brooklyn, a terminat engleza la Princeton, şi a urmat o carieră în publicitate. Anumite veşti aflate în ultimul timp, accentuate şi de problemele lui de sănătateîl determină scrie povestea asasinării reputatului psiholog şi professor Joseph Wieder, din păcate asasinul nefiind descoperit. Dar unele amănunteapărute la acel moment, îl fac creadă ştie adevărul şi scrie o carte cu titlul provizoriu de Cartea Oglinzilor”, pe de-o parte pentru întotdeauna şi-a dorit fie scriitor, pe de altă parte pentru a fi cel care spune lumii adevărul despre relaţia dintre el, Laura Baines şi profesor: Mi-a fost dataşadar aflu acel adevăr în urmă cu trei luni, aşa cum scriam mai susşi mi-am dat seama trebuie -l împărtăşesc şi celorlalţideşi furia şi frustrarea pe care le simţeamşi încă le mai simt-erau copleşitoareÎnsă uneori ura poate fi un combustibil puternic, chiar mai puternic decât iubirea.”

   Flynn povesteşte despre cum a cunoscut-o pe Lauracare a închiriat o camera în casa în care stătea şi el, despre relaţia care s-a dezvoltat între ei, care după el fusese mai mult decât prietenie. Laura i-a mai povestit a avut un prieten Timothy Sanders, care acum o hărţuieşte, de aceea se şi mutase. Tot Laura îi face cunoştiinţă cu profesorul, care îl plăteşte ca -i catalogheze cărţileÎl cunoaşte pe Derek Simmons, un tip care fusese acuzat şi-ar fi omorât soţia, dar pentru în adolescenţă mai avusese episoade psihotice este ajutat de profesor, internat şi tratat în spital. Apoi, odată eliberat, profesorul îl ia pe lângă el dându-i de lucru. Serile de discuţii cu profesorul, comportarea echivocă a Laurei, îl fac pe Flynn nu mai ştie care e adevărul şi şi pună întrebări: Laura e încurcată sau nu cu profesorul? Mai e sau nu prietenă cu Timothy?Ţine sau nu la el cu adevărat?” Apoi profesorul este găsit mort şi toţi sunt cercetaţi de poliţiemai ales fiecare îl vizitase în seara respectivă pe Wieder.

  Peter Katz este interesat de continuarea manuscrisului, curios vadă ce aflase Flynn, dar când îl caută află acesta a murit şi prietena lui Danna Olsen, moştenitoarea lui nu ştia nimic despre vreo carte. Flynn fusese diagnosticat în urmă cu un an de cancer, chimioterapia nu a avut rezultate. Peter se gândeşte nu va mai afla deznodământul poveştii poate Richard Flynn, ştiind e pe moarte, gândise manuscrisul ca pe o mărturie tardivă. Dar pentru povestea nu-i  pace îl caută pe John Keller, fost reporter de investigaţiicăruia îi oferă şansa de-a cerceta cazul, câştigând nişte bani, mai ales subiectul ar fi avut un potenţial comercial important pentru agenţieDacă va descoperi ceva va putea chiar scrie o carte folosind ca punct de plecare fragmentul de manuscris al lui Flynn.

   Pe John Keller îl tentează ideea, prietena lui Samproducător tv îl încurajeazăaşa începe facă cercetări şi avem a doua parte a romanului, cu întâmplările văzute prin prisma lui.
Începe prin a cauta pe net în ziarele vremii tot ce se poate despre crimăsuspecţi şi cercetări. Apoi apelează la Harry Miller, detectiv particular găsească anumite personaje din fostul anturaj al profesorului: pe Laura Baines, Derek Simmons şi pe Sarah Harper, fostă colegă de facultate cu LauraCitind datele şi cercetând se gândeşte Laura are o legătură cu crima şi şi însuşise manuscrisul, despre care se spunea l-ar fi scris profesorul, în domeniul cercetării psihologice.

   Îi găseşte pe cei implicaţiLaura îşi schimbase numele pentru a nu fi căutată de reporteri, ajunsese un psiholog reputat, cu cărţi publicate, cu o activitate impresionantă. Sarah Harper, după o viaţă zbuciumatăse pregăteşte de mutare pe o insula cu ultima cucerire. Derek Simmons locuia cu o partenera şi avea un mic atelier. John Keller se întâlneşte şi cu poliţistul pensionat Roy Freeman care cercetase cazul şi care îi  nişte informaţii şi note referitoare la crimăVorbeşte cu secretara profesorului, cu foştii colegi, unii îl laudă alţii îl criticăToată lumea are o altă părere şi o altă poveste despre profesor şi mai ales o altă versiune a faptelor. J.Keller este obosit, tracasat de cantitatea mare de note fără a ajunge la un rezultat final, logodnica îl părăseşte şi acceptă până la urmă un post în cinematografie .Îi restituie lui Peter Katz scrisoarea şi fragmentul de manuscris, îi spune versiunea lui despre caz spunând după părerea lui Flynn era criminalul şi cartea ar fi fost mărturia lui.

   Înainte de-a pleca din oraş îi  lui Roy Freeman cutia cu toate cercetările şi notiţele lui, şi aşa începe a treia parte a cărţiipovestită de către detectiv, care avusese mereu o nemulţumire  nu soluţionase cazul.
Şi apare un nou element, un criminal condamnat la moarte mărturiseşte el este cel care l-a omorât pe profesor.
Frank Spoel, un tânăr cu antecedente, avusese o altercaţie cu nişte “prieteni de afaceri”îl bate pe unul, este închis şi ajunge într-un spital psihiatric, într-un program de cercetări al lui Wieder. Când iese cu greu din închisoarea-spital este hotărât şi refacă viaţa. dar se şi răzbune pe profesor. Îl găseşteîl urmăreşte şi-l loveşte cu o batălăsându-l într-o baltă de sânge sigur l-a omorât. Dar Freeman este intrigat pentru ora morţii este mai târzie decât momentul atacului, deci cine e vinovatul? Cercetează, verifică probele, lucrurile, pune faptele cap la cap şi descoperă adevăratul vinovat şi motivele lui.

   Care este adevărul referitor la vieţile protagoniştilorcine şi de ce l-a ucis pe profesor, veţi afla citind cartea.
Prietena lui Flynn îl cheamă pe Peter -i dea manuscrisul, dar în lumina adusă de cercetări, cartea nu ar mai fi reală mai ales pentru :Toţi se înşelaseră, toţi văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră privească şi care se dovediseră a fi nişte oglinzi.”.

Cartea este scrisă în stilul alert, concentrat, interesant şi incitant al lui Eugen Ovidiu Chirovici.

   “Cartea Oglinzilor” a fost publicată în peste 38 de ţări din toată lumea, pentru este: ”Un român cu adevărat genial care m-a captivat de la prima pagină spune Francesca Pathak (editor).
Relevante sunt şi aprecierile lui Tammy Cohen care spune:O povestecaptivantă despre natura iluzorie a adevărului şi a memoriei. şi mai ales ale scriitorului Lee Child: Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.O recomand cu căldură.”

Eu nu pot decât -i dau punctaj maximmai ales ştiţi cu toţii sunt fan E.O. Chirovici.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Dreptul la viaţă, de Silvia Kaţz Ianăşi-viaţa bate filmul

   Am vrut să intru puţin în jocul colegei mele Laura, jocul cu provocarea zodiilor la citit, şi întâmplarea a făcut să citesc cartea unei autoare puţin mai tânăra decât mine, dar din aceeaşi zodie –zodia Fecioarei. Haideţi să o cunoaştem.

   Silvia Kaţz Ianăşi s-a născut în comună Runcu, judeţul Gorj la 19 septembrie 1954. Locuieşte în Israel şi scrie conţinut pentru  reviste din ţară şi din străinătate. Colaborează cu două săptămânale din Israel “Revista Familiei” şi “Magazin”. A primit premiul de excelenţă din partea Asociaţiei Scriitorilor din Israel pentru promovarea culturii româneşti.
Publică proză în antologia ”Cuvântul în timp” (ed. Grinta2011), iar în 2012 o carte cu poveşti pentru cei mici numită ”Spiriduşii Pădurii” (ed.Zodia Fecioarei)
Romanele ei publicate la “Noul scris românesc”-romanul de debut şi apoi la ed. ”SimArt” sunt: ”Dreptul la viaţă”; ”Doar iubirea rămâne”; ”Viaţa ca un zid”; ”Crime în numele iubirii”; ”Iluzii de femeie”; ”Iubiri…şi iubiri”.
Am să vă vorbesc despre cartea de debut ”Dreptul la viaţă” care conţine trei poveşti senzaţionale: Dreptul la viaţă, Destinul Mariei, Sora de coşmar; şi am să vă spun câteva cuvinte despre prima cea care dă şi titlul cărţii lăsându-vă să le descoperiţi voi pe celelalte.

   Sofia trăia la Bucureşti cu nepoata ei Livia, de fapt păreau două surori. După moartea părinţilor Sofiei şi al surorii şi cumnatului ei, cele două rămăseseră singure şi locuiau în casa părintească, vizitate de Nataşa, prietena lor care lucra la spital. Prin ea Sofia îl cunoaşte pe Isac un medic, originar din Israel, care lucra şi el în spital. Isac terminase şcoala în România, era un tip serios ce punea meseria pe primul plan. Se cunosc, se împrietenesc, e dragoste la prima vedere, dar evenimentele din vieţile lor îi ţin departe o perioadă unul de altul. Moartea tatălui, boala mamei, apoi moartea ei, îl fac să stea şi să lucreze acasă în Israel, încercând să fie alături de familia lui. În timpul acesta, Livia nepoata Sofiei termină facultatea şi devine un medic de familie iubit şi apreciat de pacienţi. Dar soarta intervine din nou în vieţile lor. Livia se îndrăgoste de un coleg medic, Ahmed, din Liban şi hotărăsc să se căsătorească. Sofia nu s-a opus căsătoriei mai ales că o vede pe Livia aşa fericită, şi tinerii pleacă în Liban. Cu timpul comunicarea dintre ele s-a rărit, apoi a încetat de tot şi după îndelungi insistente Sofia primeşte o scrisoare de la nepoata ei în care-i povesteşte despre viaţa ei; îi spune că aşteaptă al doilea copil, că familia soţului n-o agreează şi o urmăreşte permanent, că Ahmed s-a schimbat şi a devenit gelos pe oricine comunica cu ea aşa că, o va caută ea atunci când va putea. Sofia a simţit în sinea ei că Livia nu e fericită, dar nu are ce să facă dacă aceasta nu-i cere ajutorul decât să aştepte. De ziua ei Isac revine în viaţa ei, povestindu-i prin ce trecuse şi spunându-i că n-a încetat niciodată s-o iubească. Povestea lor de dragoste se reaprinde, se căsătoresc şi Sofia vinde casa, pune banii la banca şi pleacă cu soţul ei în Israel.

   Isac, un om cu gândire modernă, nu-i cere lucruri imposibile pentru ea, îi explică doar diferenţele dintre religiile lor şi dintre legile statului. Şi totuşi, Sofia se teme să-i spună că are o nepoata căsătorită cu un arab, mai ales după ce el îi povesteşte despre eternele atacuri ale arabilor: ”În zilele care au urmat, el i-a povestit foarte afectat despre suferinţa poporului evreu, care trăia de ani de zile în teroare, datorită atentatelor şi neînţelegerilor dintre evrei şi arabi. Consideră că este nedrept ca oameni nevinovaţi să moară din cauza terorismului şi nu găsea nici o scuză fanaticilor care îl practicau.” S-a gândit că-i va spune după ce se vor căsători, dar apoi relaţia ei cu Livia devenind inexistentă, parcă n-a găsit niciodată momentul potrivit.

   Ajunsă la Tel Aviv este emoţionată de întâlnirea cu Isac, devenit “universul şi destinul ei”, dar şi de clipa în care a păşit pe “Pământul Sfânt”:” În clipa în care a pus piciorul pe Pământul Sfânt, Sofia a privit cerul înstelat şi a crezut că tot universul s-a unit ca ea să fie fericită. Era emoţionată şi se simţea ca un copil care descoperă lumea. O lume plină de culori şi miracole în care totul parcă plutea în jurul ei şi oriunde privea îi părea că trăieşte un vis!”

   Surprinzător era faptul că în jurul Israelului erau ţări arabe cu teritorii mult mai mari, cu pustiuri care aşteptau să fie locuite, şi totuşi, ei voiau bucata pe care se afla statul Israel în ciuda ţinuturilor mustind de istorie şi a muncii multor generaţii pentru a face locuibilă fâşia de pământ. Oamenii erau convinşi că existau forţe străine care doreau dezbinarea lor: ”Noi toţi suntem răspunzători că lumea în care trăim nu este perfectă şi că adevărul poate fi măsluit şi mutilat de alţii, chiar şi atunci când există probe istorice.”

   Sofia se acomodează uşor cu familia lui Isac, cu colegii lui, se împrieteneşte cu mulţi alţii, aici oamenii sunt mai democraţi şi nu prigonesc alte naţii. Oamenii sunt încă marcaţi de anii în care, în ţările în care au locuit, evreii au fost jigniţi, desconsideraţi şi prigoniţi.

   Isac vrea ca ea să fie fericită, o invită pe Nataşa în vizită şi merg amândouă la locurile sfinte mai ales la Zidul Plângerii şi la Mormântul Sfânt. Sofia rămâne gravidă, aşteaptă un băieţel. Apoi încep o serie de atentate arabe în Israel şi ei îi este imposibil să-i mai spună lui Isac de nepoata ei. Urmează alte încercări, războiul cu Libanul, adăposturile construite pe lângă case sau în interior, pierderea sarcinii, teroarea absolută, întoarcerea Liviei în ţară cu copiii ei, momentul de cumpăna când ea îi spune lui Isac despre ei, apoi întâlnirea lor cu Livia, şi peste toate rămâne prezentă întrebarea: de ce lumea nu ia atitudine, nu vede ce se întâmplă? pentru că : ”În tot acest coşmar, comunitatea internaţională continuă să condamne Israelul şi parcă nu vedea tragedia prin care trecea. Oamenii nu aveau nevoie decât de linişte şi să trăiască în pace în propria lor ţară. Era dreptul fiecărui om şi parcă nimeni nu voia să înţeleagă că erau nevoiţi să se apere şi nu Israelul începuse acest conflict nenorocit, care a dus la un război din care nimeni nu avea de câştigat.”

   Citind povestea Sofiei cunoşti altfel oamenii şi viaţa din Israel, lucruri văzute din interior prin ochii celor care trăiesc acolo. Am trăit cartea odată cu personajele, plângând cu ele, râzând cu ele, visând cu ele ascultându-le poveştile extraordinare, şi mai ales încercând să văd realitatea prin ochii lor.

   De altfel autoarea mărturiseşte:

”Am scris această carte cu multă furie şi sinceritate. Sper ca toţi cititorii, indiferent de preferinţele literare, să descopere aici câte o lecţie de viaţă şi de iubire. Nu am scris aceste pagini ca ele să fie o dezbatere filozofică, ci pentru ca multă lume să se regăsească aici, pe alocuri. Multe din întâmplările descrise nu au fost trăite doar de mine, ci şi de prietenii şi cunoştiinţele mele, care consideră că avem dreptul la viaţă, aşa cum ar trebui să-l aibă toţi oamenii pământului. Nu sunt o expertă în ale scrisului, dar această carte s-a născut sub lumina care izvorăşte din pământul sfânt, acolo unde uneori viaţa şi libertatea îţi sunt interzise, unde eşti nevoit să te ascunzi în spatele unui zid pe care scrie; ,,siguranţă”, şi totuşi, atunci când vrei să treci dincolo, trebuie să priveşti printre spărturile zidului şi să desluşeşti ce scrie dincolo de el; ,,viaţă sau moarte”! Pământul sfânt are nevoie de pace iar poporul evreu are ,,Dreptul la Viaţă!”

   Celelalte două poveşti sunt şi ele dureroase dar frumoase, interesante, reale şi o dovadă clară că de cele mai multe ori ”viaţa bate filmul”

   N-am să vă spun că este o carte perfectă, pe ici pe colo frazarea este puţin ciudată, ca a cuiva care traduce cuvintele din altă limba, ceea ce este explicabil ţinând cont că autoarea trăieşte şi scrie în altă ţară.
Dar sinceritatea şi frumuseţea sentimentelor, învăţăturile, poveştile reale, acoperă orice mici imperfecţiuni pe care le-aş putea găsi. Impresionant este că deşi personajele (oameni reali) trec prin foarte multe probleme şi necazuri, totuşi în mijlocul celor mai triste situaţii îşi păstrează dragostea şi speranţa în viaţă şi în oameni.

Autoarea spune:

Prin cuvintele scrise aduc omagiu celui mai minunat sentiment, a cărui substanţă magică, atunci când îşi găseşte drum spre mintea şi inima noastră ne ajută să cunoaştem sensul vieţii: IUBIREA! Ea trebuie să fie dialogul nostru permanent în toate momentele vieţii prin care trecem, fericiţi sau nefericiţi, deoarece IUBIREA este magia dintre noi şi lumina ce rămâne după noi. DOAR IUBIREA! Ea te face să dansezi sub stele ,însufleţeşte totul în jur, este temelia vieţii noastre şi tot ea ne readuce la suprafaţă din adâncul durerii. IUBIREA are timpul ei în viaţa noastră, dar trece mult prea repede ca noi să o înţelegem şi să o păstrăm. Ea ne guvernează viaţa şi ne marchează destinele!” (Doar iubirea rămâne)

   Dacă vreţi să citiţi ceva viu, adevărat. frumos, sensibil şi mai ales real citiţi cărţile Silviei Katz Ianăşi.
Din punctul meu de vedere cartea această, la fel ca şi celelalte merită numărul maxim de steluţe.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

%d bloggers like this: