Tags Posts tagged with "review"

review

Cinder, de Marissa Meyer-Editura Epica-recenzie

Seria: „Cronicile lunare”

Editura: Epica

An apariție: 2017

Număr de pagini: 367

   Când eram mici ne doream un viitor cu mașini care zboară, cu roboți care să ducă la îndeplinire tot ceea ce le ordonă oamenii, fără război sau boli, cu călătorii pe alte planete… Acest vis pare să ne fie pus direct pe tavă de către autoarea Marissa Meyer, dar să fie aceasta exact ceea ce ne doream? Ea creează în volum o lume a „Cenușăresei” cum nu am mai întâlnit…imaginați-vă…o cenușăreasă jumătate cyborg jumătate om și jumătate extraterestră? Un adevărat amalgam! Autoarea ne duce, într-adevăr într-un viitor, dar mult prea diferit de ceea ce ne-am fi așteptat.

   Marissa Meyer locuiește în Tacoma, Washington, cu soțul ei și cele două fiice ale lor. Este o fană înfocată a Sailor Moon și Firefly și adoră să-și aranjeze rafturile de cărți după culori. S-a îndrăgostit de basme încă de când era mică, un lucru de care nu intenționează să se plictisească niciodată. Cinder este prima carte din seria Cronicile lunare, devenită la scurt timp după apariție un bestseller New York Times. Seria mai cuprinde încă șase volume, ultimul fiind un roman grafic.

   Cinder nu este doar titlul romanului, dar și numele personajului principal: o fată care locuiește în Noul Beijing, cu 126 de ani după Al Patrulea Război Mondial când oamenii și androizii mișună pe străzile orașului, iar călătoriile pe Lună nu mai sunt realitate doar pentru astronauți. Cinder are 16 ani, este cyborg și cel mai bun mecanic din oraș. Aceasta locuiește împreună cu mama și cu surorile sale vitrege – un adevărat tipar al Cenușăresei moderne. Nu își cunoaște adevărata familie, nu își amintește nimic din copilărie, doar că a fost găsită de un bărbat și că de atunci locuiește cu soția și fiicele sale.

   Cartea se deschide cu un nou client pentru Cinder și anume prințul Kai, moștenitorul Comunității Orientale. Acesta îi cere să îi repare androidul care i se oprise din funcționare. Protagonista va accepta. Nu după mult timp Iko, androidul lui Cinder se întoarce și…izbucnește un foc nu departe de taraba acesteia. Boala de nevindecat care amenință această lume lovise din nou: încă o persoană în carantină care va muri destul de repede.

   Lumea aceasta, din păcate nu este una perfectă: există o molimă despre care se zvonește că ar fi originară de pe Lună și care ucide oamenii unul câte unul. Cinder, ca mai toți ceilalți speră că nu va fi răpusă, androizii putând fi în egală măsură afectați. Cu toate acestea, deși nu ea va fi ținta bolii, sora sa vitregă cu care se înțelegea cel mai bine va fi cea care va fi doborâtă. Din această cauză mama sa vitregă va lua o decizie pripită, considerând că vina este a lui Cinder pentru toate cele petrecute: va chema autoritățile să o ridice ca voluntară pentru testările făcute asupra androizilor în vederea descoperirii unui antidot. Fiind tutorele legal al eroinei, putea face aproape orice cu aceasta… Cinder încearcă să riposteze, dar totul este în zadar; e luată și transportată la palatul regal. Medicul va descoperi ceva foarte interesant: Cinder este imună la boală și, mai mult decât atât, este lunară. Da, lunară. O locuitoare a  Lunii care posedă puteri și care nu prea ar trebui să se uite în oglindă. I se va da voie să fie din nou mecanic, se va apropia din ce în ce mai mult de prințul Kai, aflând secrete și iar secrete. Se redescoperă mult prea târziu…pentru că apare în scenă regina cea rea din Albă-ca-Zăpada, Levana, domnitoare peste ținuturile Lunii. Lumea este la un pas de război, ițele destul de încurcate stau în mâinile unei tinere care abia dacă știe 10% din ce  și cine anume este și al unui prinț pe care sperăm că dragostea nu îl va fura atât de ușor. Nu știu ce va urma, dar cert este că m-a luat prin surprindere acest volum. Balul Cenușăresei nu prea este dorit de micuța Cinder, iar muzica va cânta nu a veselie ci…a război.

   Cartea m-a atras de la primele rânduri „în vreme ce surorile ei primiseră rochii frumoase și conduri eleganți, Cenușăreasa avea dor un combinezon murdar și o pereche de pantofi din lemn…șurubul din glezna lui Cinder ruginise”. Autoarea creează un altfel de basm cu un prinț care nu își vrea tronul și care se îndrăgostește de dușman, cu o soră bună, dar cu un viitor incert, cu o regină rea care nu se poate privi în oglindă și dorește dominarea Pământului. Puțin complicat, dar de nelăsat din mână până la ultima filă.

Lectură plăcută!!!

Notă:10/10

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Sursă imagini: pinterest.com

by -
9

LINIȘTE, vreau să dorm!, de Katy Hudson-recenzie

Editura Univers Enciclopedic Junior

București, 2017

Titlu original: A Loud Winter’s Nap (2017)

   Nu mai este niciun secret că îmi plac serile liniștite petrecute alături de fetele mele, citind povești frumoase, non-violente, pentru a le fi somnul liniștit și odihnitor. Iar dacă la finalul poveștii desprind ele singure morala, satisfacția e cu atât mai mare. Cărțile pentru copii de la Editura Univers Enciclopedic și-au făcut loc rând pe rând în biblioteca și pătuțul nostru cald.

   Cred că am citit Liniște, vreau să dorm! de cel puțin cinci ori, că aproape o știu pe din afară. Imaginile frumoase, dialogul simplu și plin de umor le fac pe junioarele mele să nu se culce fără ea. În plus, tema (somnul hibernal al țestoasei) le trimite ușor-ușor și pe ele în lumea viselor.  Broasca Țestoasă încearcă în zadar să își facă somnul ei lung de iarnă, căci pădurea se pregătește de zor: să construiască sănii, să patineze, să cânte, să sculpteze în gheață, iar ea este nevoită să își tot mute culcușul. Până când își dă seama că iarna înseamnă și distracție, nu doar somn.

   De ce să doarmă Broasca Țestoasă când bucuriile iernii sunt unice? Nici nu mai simte gerul de-acum, se distrează prea bine!

Parerea Ștefaniei, 7 ani: Vezi, mami, nici Broasca Țestoasă nu doarme! Pot să mai stau și eu trează? Te rooooog….

Sofia, 1 an și 6 luni: mângâie încântată paginile lucioase și arată cu degețelul animăluțele zâmbitoare.

 

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
19

Unul dintre noi minte, de Karen M. McManus-recenzie

Titlu original: One Of Us Is Lying

Editura Herg Benet

Anul 2017 – PASSPORT

Traducere din limba engleză de Cristina Nemerovschi

„Toată lumea  are secrete, nu? Ceea ce contează e cât de departe ai merge ca să le protejezi. „

    Am terminat de citit cartea de o săptămână și încă stau să mă gândesc cu ce să încep această prezentare. Poate ar trebui să încep prin a spune că m-am îndrăgostit de Colecția Passport a editurii, după ce am citit ,,Inima mea și alte găuri negre“, apoi acest Young-Adult  care întărește sentimentele cu fiecare pagină citită.

  Unul dintre noi minte este romanul care te surprinde cu fiecare întâmplare, cu fiecare personaj și cu fiecare secret descoperit pe parcursul lecturii.

 Am citit atât de multe cărți încât mai tot timpul avem impresia că știm cum ar trebui să evolueze fiecare personaj, cine minte, cine sunt victimele și chiar cine se fac vinovați de toate întorsăturile poveștii.

   Ei bine în Unul dintre noi minte cu fiecare lucru nou descoperit în povestea fiecărui personaj îți schimbi părerea și crezi că ai descoperit vinovatul. Când ești convins apare alt detaliu și te întrebi ce se mai poate întâmpla.

   Subiectul acestui roman are ca personaje principale cinci elevi de aproximativ 17 ani, diferiți, pe care aparent nu-i leagă nimic, dar care ajung să fie pedepsiți de un profesor fiind descoperiți toți cu câte un mobil asupra lor. Prinși în capcană de o înscenare și o întâmplare șocantă în timpul detenției. Unul dintre elevi moare. El e Simon, un personaj pe care toată lumea îl urăște din cauza unei aplicații, Despre Asta, în care bârfele din liceu circulă, demonstrându-se în timp că toate sunt adevărate.

   Ceilalți patru elevi sunt considerați suspecți.

   Bronwyn este o tânără conștiincioasă, care vrea să urmeze cursurile la Yale, asemenea părinților ei. Nu e ușor să fii o fiică model, așadar  încerci să-ți faci părinții mândrii și să umpli golul lăsat de boala cu care s-au chinuit, a surorii ei mai mici, Maeve. Mai greu fiind să reușești să fi bună la chimie, o materie care îți face probleme reale. Ea devine tocilară.

   Cooper  este vedeta echipei de baseball a școlii, un băiat chipeș, cu o iubită ca o păpușă, Keely.  Calculat, un atlet perfect.

   Addy  este o tânără populară, drăguță, o prințesă și tot odată  o marionetă a iubitului ei, Jake, de care ascultă chiar și când îi spune să se schimbe că nu-i place cum e îmbrăcată. Ce rol are Jake în poveste asta? … va trebui să descoperiți singuri.

   Nate este considerat un delincvent. Fără prieteni, eliberat condiționat fiind prins vânzând droguri să întrețină locuința mizerabilă și pe tatăl său bețiv. Părăsit de mamă, o drogată care va apărea în peisaj pe parcursul romanului. În copilărie a fost prieten cu Bronwyn, iar în urma acestui incident se creează o legătură.

   A doua zi după incident pe aplicația celui ucis apare secrete despre toți cei patru elevi cu care acesta era la ora de detenție. Acest lucru îi transformă în suspecți. Viața fiecăruia e dată peste cap, toți sunt speriați și par să ascundă lucruri. Toți au secrete care nu vor să fie dezvăluite .

   La început toți se evită între ei și pe măsură ce toată școala îi acuză tratându-i urât în urma dezvăluirilor secretelor lor, ca mai apoi să se creeze o legătură încercând chiar ei să descopere vinovatul.

   Cam atât vă spun despre subiect, deși sunt multe de spus așa cum sunt multe personaje secundare care au rol important în poveste, completând personajele principale și ajutându-le să facă față situației.

   Se presupune că adolescența este o perioadă frumoasă și plină de aventuri care construiesc amintiri frumoase. Acest roman ne prezintă o altfel de adolescență, plină de aventuri care marchează și maturizează mult prea devreme sufletele inocente.

   Iată că încă o dată alegerea Cristinei de a traduce această carte nu e întâmplătoare. Romanul nu ne prezintă doar o poveste, ci aduce în spatele subiectului multe alte probleme din sânul familiilor și ale societății: diferențe  sociale, dezbinare, decizii, secrete, relații defecte și consecințele acestora, dar mai ales problemele adolescenților, ei fiind produsul tuturor întâmplărilor care le-au marcat copilăria.

   ,,Unul dintre noi minte” este un roman pe care nu trebuie să-l ocolești. O recomand cu sinceritate și aștept o nouă apariție a acestei colecții. Descoperă cine e în spatele acestor întâmplări și dacă a fost cu adevărat o crimă- citiţi acest roman cu un final surprinzător.

Citate

„- Nu ești psihopat.

– Cum poți să știi?

O spun ca pe o glumă, dar chiar aș vrea să-i aud răspunsul. Eu sunt tipul care a fost percheziționat. Un paria și un țap ispășitor, cum spusese Lopez. Cineva care minte mereu ca să se scoată și care ar face-o fără să clipească, dacă fundul lui ar fi în pericol. Nu-mi dau seama cum, având informațiile astea, ea mai poate avea încredere în mine. O fată cu care n-am mai vorbit în ultimii șase ani.„

„Mă dau jos din mașină și încerc să-mi pun o armură de metal în minte, ca să pot face față zilei care urmează. Școala era ceva atât de ușor și plăcut înainte. Eram primită cu brațele deschise peste tot, fără să mă strofoc. Acum, de abia mai sunt o caricatură din fata care am fost, și când îmi surprind imaginea într-o oglindă aproape că nu o pot recunoaște pe cea care mă privește de acolo. Îmi poartă hainele- topurile mulate și blugii strâmți care îi plac lui Jake-, dar obrajii ei supți și privirea pierdută nu se asortează cu ele. „

 Cartea Unul dintre noi minte, de Karen M. McManus poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„De fapt, dacă era ceva ce Tabitha învățase din acest week-end, era faptul că oamenii poartă tot felul de măști cu care încearcă să-și ascundă părțile rele și părțile bune. Frica și curajul. Neputința și speranța.”

Unghere și cotloane, de Jessica Lawson-Editura Storia Books-recenzie

 Titlul original: Nooks and Crannies

Editura: Storia Books

Anul aparitiei: 2015, 2016

Număr pagini: 361

Ilustrații de: Natalie Andrewson

Traducere din engleză de: Cosmin Maricari

Gen: literatură pentru copii, polițist

Cotație Goodreads: 3,95

   

   Am avut o surpriză foarte plăcută să descopăr „Unghiuri și cotloane”. Văzând coperta, mai ales, te gândești că este o carte pentru copii. Așa și este. Dar nu este orice carte pentru copii, poate fi citită cu plăcere la orice vârstă, vă spun garantat! O poveste polițistă, cu detectivi, mistere, secrete și… fantome. Castel bântuit și crime, nu-i așa că sună bine?

   Suntem la începutul secolului XX. 6 copii de 11 ani, aproape 12, sunt invitați la castelul contesei de Windermere, pentru a petrece un weekend. Anunțul privind invitația este publicat și în ziar: Tabitha Crum, Oliver Appleby, Viola Dale, Frances Wellington, Barnaby Trundle, Edward Herringbone sunt cei 6 copii norocoși, selectați pentru weekendul în compania contesei, cunoscută pentru actele filantropice.

   De ce acești copii? Ai crede că motivul este originea părinților acestora: familia Appleby este renumită pentru o afacere cu bijuterii, părinții Violei se implică în foarte multe acte de caritate, cei ai lui Frances sunt colecționari de artă, iar familia Herringbone se implică în stimularea oportunităților educaționale pentru cei săraci. Doar părinții Tabithei și cei ai lui Barnaby nu se potrivesc în tipar.

   Încă de la primele pagini, ne dăm seama că Tabitha este personajul principal. Este un copil nefericit, pentru că părinții ei nu o iubesc. De mică s-au purtat urât cu ea, au numit-o „ingrată”, au pus-o să facă treaba din casă, nu i-au spus vreodată o vorbă bună. Ca și când nu ar fi de ajuns, părinții Tabithei plănuiesc să plece din oraș pentru un an, pe ea urmând s-o ducă la un orfelinat. Weekendul la conac pică la țanc pentru a o feri de acea soartă.

Vrei să te iubim, așa e? Tabitha Crum, iubirea trebuie câștigată, nu oferită oricui, la întâmplare, ca și cum ar fi o infestare cu purici.”

„Să fie respinsă pentru totdeauna de cei care ar fi trebuit să o îndrăgească era, de fapt, unul dintre punctele de pe lista ei de lucruri mult mai rele, deși probabil că nu recunoștea asta nici măcar față de sine însăși.”

„Când era mică, Tabitha crezuse că „ingrată” era un nume de alint. Un termen care exprima iubirea. Aflase adevărul cu câțiva ani în urmă, după o vizită la bibliotecă.”

   Pur și simplu părinții cuiva nu se pot purta așa cu copilul lor, ceea ce mi-a sădit de la început ideea că Tabitha nu este fiica lor biologică.

  A trebuit doar să avansez cu lectura pentru ca bănuiala să mi se confirme. Într-adevăr, Tabitha a fost adoptată, iar motivul este de-a dreptul halucinant: soții Crum au ales special o fată, sperând că peste ani, aceasta se va mărita cu un bărbat înstărit și îi va îmbogăți și pe ei.

    De fapt, odată ajunși la conac, cei 6 copii află motivul invitației contesei: unul dintre ei era nepotul acesteia. Povestea este una complicată, cert este că în urma investigației, contesa i-a selectat pe cei 6 în funcție de data nașterii și orfelinatul la care au fost abandonați. Nimeni nu știe care dintre ei este nepotul, iar contesa speră ca în urma weekendului petrecut împreună, să afle informații ce vor elucida identitatea urmașului.

   Cu toții sunt emoționați în privința vizitei, conacul cu pricina fiind considerat bântuit. Potrivit zvonurilor, se aud șoapte și diverse zgomote atunci când nu e nimeni prin preajmă.

   Și mai frapați sunt de apariția contesei, mult mai tânără decât se așteptau și cu un comportament cam dubios: poartă mereu cuțite mari la ea, cu care jonglează, pe motiv că are nevoie de o armă pentru a se apăra. De asemenea, deși are o bibliotecă enormă, susține că nu-i place să citească și deține trabucuri, deși nu fumează. O enervează copiii, în ciuda dorinței de a-și regăsi nepotul.

   Contesa își terorizează angajații, umilindu-și bucătăreasa și inspirându-le teamă copiilor. Mai mult, Tabitha găsește în sertarul de la biroul contesei mai multe dosare conținând informații despre crime: „Rapoarte atent documentate, extrem de detaliate, despre crime care avuseseră loc de-a lungul mai multor ani. Bătrâni, tineri, bărbați, femei. Oameni sugrumați, bătuți pe alei întunecate, otrăviți, înecați, împușcați, înjunghiați.”

Cine să fie această misterioasă contesă? De ce ar deține asemenea documente?

   Încă din prima seară, cineva moare. Este vorba de camerista contesei, o bătrână așezată cu ei, la masă, dar care nu se poate mișca sau vorbi, pentru că tocmai suferise un atac cerebral. Moartea să-i fie provocată de un al doilea atac sau să fie vorba de crimă? Cine ar avea motive s-o ucidă pe cameristă? Se pare că oricine nu ar fi vrut să se afle identitatea nepotului, pentru că ea deținea indicii pentru identificarea acestuia, într-o perioadă în care testul ADN nu exista.

  Nu este singurul lucru ciudat: copiii încep să dispară pur și simplu, unul câte unul. Tabitha, o fană a romanelor polițiste cu inspectorul Pensive, pasionată de povești cu detectivi, începe să observe tot felul de lucruri și încearcă să rezolve misterul. Răspunsul stă în titlu: unghere și cotloane, mai multe nu vă spun.

   Este o lectură amuzantă, foarte drăguță, pentru copii și nu numai. Având în vedere vârsta acestora, am perceput-o ca pe o combinație între Cireșarii și Harry Potter: înclinația acestora pentru aventură, dorința de a cerceta, prietenia. În prezența noii companii, Tabitha află ce înseamnă să fii iubit pentru ceea ce ești, tratat cu respect. Se împrietenește cu Oliver, Viola și Edward, cei mai dificili copii fiind Barnaby și Frances. Pe necioplitul Barnaby îl cunoștea deja, fiind colegi de școală, iar Frances este cel mai enervant personaj: o fetiță răsfățată, cu aere de superioritate, ce se crede mai presus de ceilalți doar pentru că provine dintr-o familie aristocrată. Este singura convinsă de filiația nobilă, deja adresându-se contesei cu „bunico”. Dacă este sau nu nepoata acesteia rămâne de văzut.

   Îmi place cum este construit personajul Tabithei, chiar îmi amintește puțin de mine în copilărie în unele privințe: „Sau adevărul să fie, pur și simplu, că a-ți face prieteni poate fi o treabă stingheritoare și dificilă atunci când doar tu depui eforturi să ți-i apropii, când ai un șoricel ca animal de companie și când toți te cred ciudată, tăcută și timidă, pe când tu, de fapt, ești doar un pic neînțeleasă.”

   Da, ați citit bine, Tabitha are un șoricel ca animal de companie, pe care îl ține ascuns în haine, vorbind cu el cu glas tare, astfel încât lumea crede că vorbește singură. Șoricelul, pe nume Pemberley, joacă rolul de sfătuitor al ei. Lui îi împărtășește necazurile, bucuriile și gândurile, cu el se consultă în rezolvarea misterelor. Acesta îi răspunde de fiecare dată printr-un „Chiț!”.

„Un membru al familiei putea fi chiar și un șoricel. Sau un inspector care trăia doar în paginile unui roman.”

Citate:

„Dacă vrei să afli cum este adevărata personalitate a cuiva, Tibbs, să nu te iei niciodată după felul în care te tratează pe tine. Uită-te, în schimb, cum se poartă cu majordomul sau cu camerista.” – Inspectorul Percival Pensive, Cazul lordului lălâu

„Singuritatea poate fi un stimulent foarte puternic pentru a crea teorii privind crimele.” – Inspectorul Percival Pensive, Cazul sihastrului sâcâit

„Presupunse că șocul de a-i pierde pe toți care îți erau dragi și de a rămâne complet singur era la fel de puternic pentru un adult ca și pentru un copil.”

Despre autoare:

   Jessica Lawson scrie literatură pentru copii, publicând până acum „Under the Bottle Bridge”, „Waiting for Augusta”, „The Actual and Truthful Adventures of Becky Thatcher”, „Sharing and Making Friends”, „Unghere și Cotloane”. Pe lângă acestea, are publicații și în domeniul decorațiunilor interioare: „Cozy Atmosphere”, „Cozy Country Interiors”, „Cozy Hotels”, „Cozy Interiors”.

   Așa cum spune descrierea originală de la sfârșitul cărții, „Jessica Lawson nu trăiește într-un conac elegant, însă are zilnic de a face cu mistere. Majoritatea acestor mistere se referă la ciorapi lipsă și la dispariții suspecte ale desertului.”

  Locuiește în Colorado, împreună cu soțul și copiii. Mai multe despre ea puteți afla pe site-ul său personal, www.jessicalawson.com.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Storia Books

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Secrete publice-vol.1, de Nora Roberts

Titlu original: Public Secrets

Traducere: Sanda Socoliuc

Număr pagini: 333

Editura: Miron 

Anul: 1994 

 

Uneori, cele mai bine păstrate secrete sunt cunoscute de toată lumea… Un roman despre Emma, frumoasa fiică a celui mai cunoscut star de muzică rock.

  De la vârsta de trei ani Emma McAvoy trece prin traume groaznice pentru o fetiță la vârstă ei. Mama sa, Jane- o alcoolică înăcrită, suspină după fostul său iubit și tatăl fetiței. Când ceva nu merge bine fetița este maltratată, bătaia fiind ceva la ordinea zilei.

    Când Brian McAvoy împreună cu trupa sa rock, Devastation, încep să aibă succes, să meargă în turnee, dar  este în pragul de a se căsătorii cu Bev, apare amenințările lui Jane, care pretinde că are o fiică cu el. Cum aceasta a fost iubita sa de la 18 ani, Brian merge la locuința sordidă, și surpriza este mare- fetița blondă de trei anișori, înfricoșată că va fi bătută este copia sa fidelă. Astfel că, peste noapte, un tată tânăr și înfricoșat de ce înseamnă să fii părinte decide să o scoată, de fapt o cumpără pe banii mulți de la mama sa biologică.

   Când Bev, și ea însărcinată, va afla de copilă va încerca să nu se apropie de ea să nu o iubească, dar felul ei de a fi și dragostea pentru Brian va învinge obstacolele, iar faptul că va fi și ea mamă duce la o înțelegere afectuoasă cu Emma. Când succesul fulminant al formației Devastation și nașterea frățiorului Emmei, Darren, aduce înțelegere și iubire în familie, fetiță începe să se simtă iubită. Frățiorul său până la vârsta de doi ani este dragostea vieții sale de fetiță.

   Într-o noapte îngrozitoare când părinții aveau una din multele lor petreceri, strigătul lui Darren o trezește pe Emma, iar ea speriată încearcă să afle la cei șase anișori ai săi ce s-a întâmplat. În camera frățiorului său erau doi monștri care îl țineau încercând să îi facă rău fratelui său. Țipătul său și încercarea de a-și ajuta frățiorul, îi pune pe criminali pe urmele sale, ea fugind țipând și căzând pe treptele de la etaj.
Când se trezește la spital află că din familia sa fericită a rămas doar fumul, Darren fiind ucis, mama Bev căzând într-o depresie groaznică, iar tatăl Brian se va retrage în droguri, băutură și munca sa cu formația. Emma va fi trimisă la o școală catolică, tatăl va pleca de la Bev, rămânând succesul tot mai mare al formație rock, acesta aducând după sine gărzi permanente pentru fetiță- teama de a fi ucisă fiind prea mare pentru tată.

   Cazul morții lui Darren va rămâne nerezolvat, criminalii nefiind prinși, iar Emma uitând feţele lor va scapa de moarte în toți acești ani. Michael Kesselring este fiul polițistului care a cercetat în tot acești ani moartea micuțului Darren, iar drumul său încă de copil se tot intersectează cu frumoasa Emma, dar nu se știe de ce ei se vor întâlni doar o dată la câțiva ani, dar timpul trece…

   Din descrierea cărți totul a pornit din interior. Oare cine putea fi? Alice- bona, Johnno prietenul din copilărie al lui Brian și membrul trupei, Steve alt membru, P.M. basistul, cel care era și el îndrăgostit de Bev? Pete managerul formației?
Oare cum va mai decurge viața unei fete, a unei vedete rock? Va avea parte de o viață normală? De dragostea unui bărbat? Își va aduce ea aminte cine este criminalul pe care l-a văzut când era în camera fratelui său?

Vă dați seama că eu am răsfoit finalul volumului doi, mai ales că ardeam de nerăbdare să aflu cine poate fi criminalul.

 

 Sursa foto: Wikipedia

by -
13

Apelul Morţilor, de Ian Rankin-Editura Leda

Titlu original: The Naming Of The Dead
Traducere:  Carmen Ion
Editura: LEDA
Număr pagini: 604

“SUMMITUL G8…GEORGE  BUSH… ȘI  INSPECTORUL REBUS

O combinație explozivă de acțiune și politică…pe fundalul celei mai încercate săptămâni din istoria recentă a Marii Britanii.”

   Pentru că mi-a plăcut foarte mult romanul lui Ian Rankin- “De-a v-ați ascunselea” am fost curioasă în ce aventuri și anchete îl mai implică pe inspectorul Rebus. Și iată…

“Ce pot avea în comun crimele în serie, politica locală și reuniunea la nivel înalt G8 din Scoția?

În orașul Edinburgh s-a comis încă o crimă – dar pentru că victima este un violator recent eliberat din închisoare, polițiștii nu depun prea mare efort în rezolvarea cazului. Lucrurile se vor schimba însă simțitor atunci când intră în scenă celebrul, dar și problematicul inspector John Rebus. Împreună cu sergentul Siobhan Clarke, mai tânăra sa colegă, acesta descoperă dovezi că un criminal în serie se află în libertate…

În aceeași perioadă, în Scoția se desfășoară reuniunea la nivel înalt G8. La un dineu organizat în deschiderea acestui eveniment, unul dintre parlamentarii invitați își pierde viață. Inspectorul Rebus investighează și aparenta sinucidere a acestuia, dar șefii săi, care din motive necunoscute doresc să mușamalizeze totul, îi retrag cazul. Cum Rebus nu a respectat însă niciodată regulile, iar Siobhan are motive foarte personale pentru a vâna un polițist însărcinat cu reprimarea tulburărilor publice, începe o luptă înverșunată împotriva propriilor colegi…”

   John Rebus asistă la funeraliile fratelui său Mickey, prilej pentru el de-a se gândi și la propria viață. Era singur, fără soție, fără o familie a lui, numai poliția și cazurile, dar într-un an nu le va mai avea. Mai avea un an până la pensie, dar deja șeful său, inspectorul Jamie Macree și tânărul Derek Starr, adjunctul lui îl considerau o relicvă. Îi tot repetau “s-o ia mai ușor”, dar Rebus nu știa și nici nu-și imagina ce ar putea face altceva. Când caută o scuză să plece de la ceremonie îl sună colega lui Siobhan, care-l anunță că au găsit un loc cu bucăți de haine agățate în copaci, ca niște ofrande.

Una dintre bucăți provenea din jachetă lui Cyril Colliar, ucis cu șase săptămâni în urmă.

   Acesta fusese închis la 20 de ani, pentru viol însoțit de acte de cruzime. Eliberat după zece ani Colliar se întorsese în Edinburgh, unde lucra ca bătăuș și gorilă în baruri. Patronul său, Cafferty ”Marele Ger”, era un gangster local, pe care încercau de mulți ani să-l prindă, dar omul se plasa cumva la limita subțire a legii. Avea oameni care făceau pentru el lucrurile murdare și care niciodată nu-l trădau.

   Dar într-o noapte Colliar fusese ucis cu o lovitură puternică în ceafă și cu toate cercetările poliția nu găsise nimic. Până acum…

   Uciderea lui Colliar li se păruse  un mesaj adresat lui Cafferty, dar  găsesc și alte bucăți de materiale, agățate în copaci, ca și cum ucigașul și-ar fi etalat trofeele. Asta îi pune pe gânduri.

   Rebus și Siobhan cheamă criminaliştii, apare și inspectorul Macree, care le cere să fie discreți, pentru că urma să aibă loc întâlnirea G8, cu șefii de state, pentru luarea de măsuri de eradicare a sărăciei, de fapt pentru a înlesni afacerile importante, printre care și cele cu arme.

   Pe de altă parte, o mulțime de oameni vin să demonstreze pașnic pentru pace, dar vor fi atacați de elemente locale care vor să perturbe liniștea. O mulțime de polițiști și servicii sunt detașate în oraș.

   Rebus și Siobhan își continuă ancheta, o identifică pe victima lui Colliar, descoperă că mama fetei înfiinţase un site de care se ocupa, pe care erau denunțați astfel de oameni.

   Între timp la castel moare Ben Webster, nu se știe însă dacă e sinucidere sau crimă. Familia lui fusese deja lovită crunt de tragedie. Mama a fost ucisă într-un jaf, tatăl moare câteva luni mai târziu, mai rămăseseră el și sora lui, acum numai ea. O chema Stacey și era polițistă.

Webster fusese un tip de treabă, un politician onest, așa că părea cam improbabil să se sinucidă.

   Rebus și Siobhan continuă cercetările în ambele cazuri, deși sunt obstructionaţi tot timpul de colegii lor, de comandantul Steelforth, responsabil cu securitatea la G8 și implicit de comisarul lor șef, care nu voia să se pună rău cu superiorii.

   Cercetând moartea lui Webster dau de tot felul de probleme necinstite și uneltiri în domeniul apărării, produse de către Pennen Industries.

   Verificându-l pe Colliar dau de alți doi violatori uciși în același mod: Trevor Guest și Edward Isley, omorâți la intervale regulate de timp.

   Intră în scenă consilierul Tench, bun orator, charismatic, care are o oarecare legătură cu doi dintre cei uciși, dar și o legătură extraconjugală cu Denise,s ora unei polițiste Ellen Wylie.

Ellen și consilierul Tench postaseră și ei pe site-ul familiei Jensen (victima lui Colliar)

   Consilierul mai este implicat și într-un etern război cu Cafferty, totul e atât de întretăiat și intersectat că deosebești din ce în ce mai greu binele de rău.

   Siobhan își caută părințîi, vechi hipioți, veniți la demonstrație și concert. Așa o întâlnește pe Santal o tânăra ce doar pare hipiotă, dar care îi pozează pe demonstranți și nu poliția, cum făceau ceilalți.

   Așa că în nebunia din oraș, pe de-o parte mai marii lumii punând țara la cale, pe de altă parte demonstranții pentru eradicarea sărăciei care fac “apelul morților” și grupurile de agitatori, moartea lui Ben Webster trece oarecum neluată în seamă. Rebus o întâlnește pe sora acestuia Stacey la morgă, dar n-o mai vede la înmormântare.

   Pe de altă parte cercetările lui  despre Pennen Industries și  șeful ei Richard Pennen, îl determină pe acesta să ia măsuri și patru oameni de-ai lui, îmbrăcăți în falși polițiști îl închid pe Rebus într-o celulă a unei secții mărginașe. Profită de faptul că celulele erau goale pregătite pentru demonstranți și polițiștii  trimiși pe străzi. Sigur că la final Rebus îi va găsi și se va răzbuna (datele i le va da chiar Steelforth, care va coopera acum, deși inițial îi sprijinise intenționând să treacă în serviciul lui Richard Pennen.)

   Rebus va ajunge în locul de baștină a lui Trevor Guest, îi va găsi un vechi coleg din copilărie, care-i va vorbi despre el, spunându-i în același timp și povestea familiei Webster de la casa de vacanță.

   Apoi mama lui Siobahn este rănită și căutând să afle vinovatul ea va urmări o mulțime de poze și filmări. Dar va reuși să facă lumină doar cu pozele lăsate de Santal. Rebus o recunoaște pe Santal ca fiind Stacey, sora lui Webster, o polițistă care lucra sub acoperire.

   Lucrurile se precipită. Consilierul Tench este ucis, Cafferty este bănuit, dar are un alibi imbatabil, la fel și un lider de gașcă. Toate par a avea legătură între ele, și totuși, până la urmă, se dovedește că ucigașul lui Tench era altcineva, decât al celorlalți morți, iar motivul unul simplu și banal.

   Nici ceilalți trei morți nu erau legați  în nici un fel, doar că doi dintre ei serviseră pentru a acoperi moartea celui de-al treilea, a lui Trevor. Iar moartea lui Webster pare totuși un accident.

Ei, cred că v-am amețit destul!

   Am să vă mai spun că obstrucţionat de colegi și șefi, dar tenace ca un cățel care a prins un os, Rebus nu se lasă. Este ajutat de reporteri, cărora le oferă date în exclusivitate, de colegi care-i datorează favoruri, chiar de Cafferty, cu alte cuvinte “se face frate cu dracul până trece puntea”

  Sigur că până la urmă va afla cine sunt criminalii, îl va pedepsi pe șeful celor care-l închiseseră, va pune lucrurile în ordine.

   Cartea este foarte complexă, scrisă pe mai multe planuri, foarte multe personaje care se intersectează între ele  și cu viețile polițiștilor, multe interese, multă lăcomie, ură, sete de putere, dorința de dreptate.

O carte pe care o veți citi cu sufletul la gură.

Iată și câteva păreri avizate despre carte:

“Acest roman prin amestecul său amețitor de crimă și problematica politică de actualitate, este de-a dreptul năucitor. Rankin se află în deplinătatea maturității sale și aproape că se catapultează în afara constrângerilor genului polițist.” (Daily Mail)

“Un Rankin realist și dur, totul la superlativ.” (Metro London)

“Un roman polițist captivant și complex” (Independent).

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Viața e ca un horn de sobă – uneori trebuie să treci prin întuneric ca să vezi lumina.

Fetița care a salvat Crăciunul, de Matt Haig-recenzie

Titlul original: The Girl Who Saved Christmas

Christmas Series: 1. Un băiat numit Crăciun; 2. Fetița care a salvat Crăciunul; 3. Father Christmas and Me

Editura: Nemira

Colecția Nemi, coordonată de Laura Câlțea

Anul aparitiei: 2016, 2017

Ilustrații de: Chris Mould

Traducere din limba engleză de: Cristina Jinga

Gen: poveste pentru copii

Cotație Goodreads: 4,21

„Magia poate fi găsită oriunde, dacă știi cum să te uiți după ea.

– Magia este aici, își zise Moș Crăciun.

Și unde exista magie, exista și speranță.”

   Nu știu voi, dar eu, de Crăciun m-am delectat cu o poveste tematică: „Fetița care a salvat Crăciunul”. Una dintre cărțile cele mai așteptate de anul acesta, după succesul înregistrat de autor cu „Un băiat numit Crăciun”, tradusă în peste 20 de limbi și ce urmează a fi ecranizată de Blueprint și Studio Canal. De curând a fost lansat și cel de-al treilea volum, „Father Christmas and Me”.

   Bineînțeles că am început seria cu cea de-a doua carte, doar mă știți; sunt nebuna care citește seriile pe dos. Oricum, „Fetița care a salvat Crăciunul” se poate citi și separat de prima carte din serie, explicațiile necesare fiind furnizate cu răbdare și suficient de subtil încât să fie evitate spoilerele. Astfel, îți este stârnită curiozitatea de a citi și „Un băiat numit Crăciun”.

  Acest al doilea volum este despre speranță, magie și puterea de a schimba lucrurile atunci când crezi cu adevărat.

   Amelia este o fetiță de 9 ani care locuiește cu mama ei bolnavă grav. Cele două trăiesc într-o sărăcie lucie și își câștigă existența practicând meseria de coșar. De când s-a îmbolnăvit, mama Ameliei nu mai poate lucra, așa că fetița i-a preluat îndatoririle. Ele au și un motan, pe nume Căpitanul Funingine.

   Din explicațiile furnizate în carte, aflăm că Amelia este primul copil vizitat de Moș Crăciun vreodată. În urmă cu un an, datorită speranței ei, magia a fost posibilă, permițând vizita lui Moș Crăciun pe la toți copiii din lume.

Vezi tu, dacă un singur copil crede în magie – și crede cu destulă tărie – e de ajuns ca să restabilească ordinea în univers. Speranța hrănește drimwick-ul, care e principala formă de magie a elfilor.”

   Anul acesta, Amelia este supărată, mama ei este pe moarte și riscă să fie evacuate din casă din cauza datoriilor. Totuși, ea tot visează la magia lui Moș Crăciun. Îi scrie o scrisoare în care îi cere câteva lucruri, dar mai presus de toate, ca mama ei să nu moară.

   În alt plan, ne este dezvăluit tărâmul lui Moș Crăciun: Elfhelm, un orășel specializat aproape în exclusivitate pe fabricarea jucăriilor, ce urmează a fi dăruite copiilor oamenilor. Orașul este populat de elfi, care lucrează la acea fabrică sau la ziarul local.

   În ajunul Crăciunului, când toate pregătirile sunt în toi, jucăriile și dulciurile se împachetează, ceva neașteptat se întâmplă: un atac al trolilor. Aproape tot Elfhelmul a fost distrus, inclusiv sania lui Moș Crăciun. În aceste condiții, Crăciunul a fost anulat.

   Între timp, mama Ameliei moare, iar ea ajunge la un azil de săraci, condus de un om sinistru, la fel cum sugerează și numele: domnul Creeper. O fi doar impresia mea, dar mi se pare că acest domn Creeper seamănă cu Scrooge din „Poveste de Crăciun” a lui Dickens. De fapt, am o bănuială că autorul este fan Dickens, veți vedea în curând de ce.

„- Crăciun, rosti domnul Creeper cu gura făcută pungă, ca și când cuvântul ar fi avut un gust oribil. Crăciunul e fericit doar dacă ești un prost. Sau un copil.”

   În drumul spre azil, la care urâciosul domn Creeper o duce pe Amelia cu forța, se întâlnesc cu… Charles Dickens! Scriitorul fiind un mare iubitor de pisici, acceptă rugămintea Ameliei de a-l păstra pe Căpitanul Funingine cât timp ea este la azil.

„- Vă rog, domnule. Vă plac pisicile? Știți, ele nu au voie în locul unde mă duc eu…

Ei bine, Charles Dickens iubea pisicile. Într-adevăr, chiar în dimineața aceea scrisese cuvintele „Ce dar mai mare există decât dragostea unei pisici” în carnețelul său de însemnări, gândindu-se că, într-o bună zi, avea să folosească rândul acesta într-unul din romanele lui. El avea acasă un motan pe nume Bob. Și era sigur că lui Bob i-ar fi plăcut un prieten.

– Îmi plac pisicile,dar nu mi se pare corect să-l iau pe motanul acesta de la tine. …

– Ei, bine, o să fie tot al meu. Dumneavoastră doar o să aveți grijă de el. O să trec să-l iau înapoi, când o să scap. …

– Du-te! repetă Amelia. Domnul Dickens o să aibă grijă de tine.

Și atunci Charles Dickens luă animăluțul în brațe.

– Într-adevăr, o să am grijă de tine.”

   De asemenea, apare o referire la ideea lui Dickens de a scrie „Poveste de Crăciun”, sugerată, se pare, de Moș Crăciun: – Charles Dickens si Moș Crăciun)

„În prezent, mintea mea e la fel de încețoșată ca Tamisa în luna martie. Habar n-am despre ce să mai scriu.

Moș Crăciun zâmbi.

– Crăciun! Ar trebui să scrii despre Crăciun!

– Dar durează luni în șir ca să scrii o carte. Cum aș putea să scriu despre Crăciun în, să zicem, martie?

– Crăciunul nu este o dată, domnule Dickens. Este un sentiment.

Moș Crăciun văzu ochii scriitorului luminându-se ca ferestrele noaptea.

– O poveste de Crăciun? Nu e o idee prea rea!

– Vezi? Nu există imposibil.”

   Oare Creeper l-a inspirat pe Scrooge?

  Revenind la povestea noastră, trece un an de la cele întâmplate. Un an de când Amelia este prizonieră la azil, ducând o viață de mizerie. Este supărată pe Moș Crăciun, pentru că a crezut în el și a dezamăgit-o. Pentru că rugămintea ca mama ei să trăiască a fost în van.

„Nu exista muncă ușoară în spălătorie, dar stoarcerea la calandru era considerată de toată lumea ca fiind cea mai grea.

Un calandru este o mașinărie care stoarce și netezește hainele ude. Pui rufele ude între doi cilindri de lemn și apoi dai de o manivelă de fier ca să împingi rufele printre cilindri.

Era atât de greu să dai la manivelă, încât pe Amelia o durea tot corpul, iar doamna Sharpe stătea adesea în spatele ei, dându-i porunci răstite. Amelia nu știa dacă doamna Sharpe era într-adevăr o cotoroanță sau dacă era doar îngrozită de domnul Creeper.”

„Moș Crăciun îi făcuse pe copii să creadă în magie, când de fapt o mare parte din viață era lipsită de magie. Ce putea fi mai crud decât să le dai oamenilor speranță într-o lume fără speranță?”

   Pe de altă parte, în Elfhelm au loc din nou pregătiri de Crăciun, însă fără speranța Ameliei, prima fetiță vizitată de Moș Crăciun, magia își pierde din intensitate. Astfel aflăm și cum Moș Crăciun reușește să viziteze toți copiii din lume într-o singură noapte: cu ajutorul magiei, poate opri timpul în loc. Însă fără speranță, carburantul magiei, este foarte greu. De asemenea, locuitorii Elfhelmului se tem de un nou atac al trolilor. De ce ar ataca trolii? De ce au atacat cu un an în urmă? O reporteră a ziarului local este dispusă să investigheze, punându-și viața în pericol.

   În același timp, Moș Crăciun își dă seama că va reuși să salveze Crăciunul găsind-o pe Amelia, fata care a sperat suficient pentru a face magia posibilă. Cu ea a început totul, ea este cheia.

   Așa că pornește într-o lungă călătorie spre Londra, pentru a o găsi pe fetiță. Personajele trec prin multe aventuri, Moș Crăciun se întâlnește cu Charles Dickens, apoi cu regina Victoria, pătrunzând din greșeală în dormitorul acesteia din Palatul Buckingham.

   Cum vor decurge lucrurile? Regina va fi supărată sau fericită să se pomenească în dormitor cu Moș Crăciun? O va găsi Moș Crăciun pe Amelia? Va reuși aceasta să scape din azilul domnului Creeper?

Toate acestea le veți afla citind cartea.

Ce mi-a plăcut?

   Mesajul este unul foarte frumos, cum că speranța învinge totul. Pentru a reuși trebuie să sperăm, în primul rând. Îmi place că în ciuda naturii fantastice a poveștii, unele lucruri sunt destul de realiste. De exemplu, mama Ameliei nu poate fi salvată. Ar fi fost frumos, dar pe de altă parte, nerealist. Este bine să afle copiii că unele lucruri nu pot fi rezolvate, oricât de mult ai spera.

Ilustrațiile superbe, care dau un plus de farmec poveștii.

Umorul specific obiceiurilor perioadei victoriene: „Oala de noapte era un vas mic, alb, rotund, pe care îl foloseau în loc de toaletă. Amelia luă oala, deschise fereastra și aruncă lichidul galben în stradă.

– Hei! Ai grijă! strigă un om de jos.

– Hopa! Scuze! zise Amelia.”

„Exact când rosti acestea, Blitzen decise că fix acum avea nevoie la toaletă. Chiar acolo, pe covorul cel gros. O grămadă mare, aburindă de balegă maronie de ren.

– O, nu! se văicări regina. Unul dintre caii-diavoli a făcut o puturoșenie pe covorul regal!”

Ce nu mi-a plăcut?

   Faptul că speranța este supraevaluată. Într-adevăr, trebuie mai întâi să sperăm pentru a realiza ceva, însă nu totul se rezolvă prin speranță. Al doilea lucru care m-a intrigat este atitudinea lui Moș Crăciun: acest erou al copiilor se preface că nu se întâmplă nimic atunci când apar primele semne ale atacului trolilor. M-aș fi așteptat să aibă un rol mai activ, să fie mai prevăzător.

În schimb, îmi place de Noosh, elfa reporter care investighează atacul trolilor. Este curajoasă, bine pregătită, chiar merită postul pe care și-l dorește. Își iubește familia, singurul lucru pentru care se teme în investigațiile sale.

Citate:

„Barometrul Speranței strălucea, de regulă, într-o amețitoare împletitură de lumini multicolore, care se mișcau încetișor. Verde, violet, albastru. Luminile acestea fuseseră culese de Moș Crăciun din Aurora Boreală, de pe cerul de deasupra Finlandei.”
„Inima Ameliei bătea înnebunită de spaimă. Căpitanul Funingine era tot ce avea. Era cel mai bun prieten al ei. Oricât de grea fusese viața, Căpitanul Funingine fusese lângă ea, gata s-o lingă pe față sau să-și frece căpșorul de bărbia ei.”

„Amelia se întrebă ce ar fi făcut Căpitanul Funingine în situația aceea. Ea credea că pisicile sunt mult mai deștepte decât oamenii, cel puțin la a scăpa din diverse situații.”

„Orice era posibil în lumea aceasta, își dădu ea seama. Și era un sentiment foarte plăcut să-i ai alături din nou pe prietenii pierduți. Poate cel mai plăcut.”

„- Dragostea unei persoane nu dispare niciodată, zise el blând. Chiar dacă persoana dispare. Ne rămân amintirile, înțelegi, Amelia? Dragostea nu moare niciodată. Iubim pe cineva și acel cineva ne iubește la fel, iar dragostea aceea e păstrată și ne protejează. E mai mare și decât viața și de aceea nu sfârșește odată cu ea. Rămâne înăuntrul nostru. Acel cineva rămâne în noi. În inimile noastre.”

 Despre autor:

   Matt Haig (n. 1975) este un scriitor și jurnalist britanic. Majoritatea cărților sale au ajuns bestsellers și/sau sunt în curs de ecranizare: „The Last Family in England”, „Shadow Forest”, „Runaway Troll”, „Umanii”, „Băiatul Echo”, „Reasons to Stay Alive”, „How to Stop Time”. Este cunoscut pentru seria Christmas: „Un băiat numit Crăciun”,  tradusă în peste 20 de limbi și ce urmează a fi ecranizată, „Fetița care a salvat Crăciunul” și „Father Christmas and Me”.

Despre ilustrator:

   Chris Mould a frecventat Școala de Arte, scrie și ilustrează cărți pentru copii, a câștigat Nottingham Children’s Book Award și a fost nominalizat la Sheffield Children’s Book Award.

 

Cartea Fetița care a salvat Crăciunul, de Matt Haig poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
4

Omul de zăpadă magic, de Catherine Walters-recenzie

Editura: Univers Enciclopedic;

An apariţie: 2017;

Număr de pagini: 32;

Traducător: Irina Popa;

Ilustraţii de: Alison Edgson.

 Iepuraşul a făcut un om de zăpadă atât de frumos, încât nu vrea să se mai despartă de el. – Este doar un om de zăpadă, spune Tati. Dar, atunci când Iepuraşul se rătăceşte în pădurea acoperită de ninsoare, dintre copaci se iveşte o lumină blândă. Din ea apare un prieten cu totul deosebit, care-l va duce într-o călătorie magică spre casă… O poveste emoţionantă despre puterea imaginaţiei.

   Literatura pentru copii a fascinat, fascinează şi va fascina în continuare şi adulţii, nu numai copii. Căci cărticelele şi cărţile pentru cei mici sunt lecturi simple şi frumoase, cu mesaje importante, care ne scot de fiecare dată din reading slump. Lecturând o astfel de carte, farmecul copilăriei reapare, iar grijile şi gândurile rele dispar. Îmi plac mult cărţile scurte pentru copii, deoarece sunt perfecte pentru a fi citite pe fugă, când n-ai timp să faci nimic. De obicei, dimineaţa mă trezesc destul de devreme, aşa că îmi mai rămâne ceva timp liber. Imediat aleg o carte pentru copii, o citesc şi încep ziua într-un mod vesel şi pozitiv.

   Catherine Walters spune pe site-ul său că, citez (traducere aproximativă) : “Am fost destul de norocoasă să-mi văd visul meu din copilărie de a deveni ilustrator şi autor devenit realitate. Am ilustrat şi am scris peste 30 de cărţi pentru copii. De cărţile mele s-au bucurat copiii din întreaga Europă, SUA şi Asie. Acestea au fost traduse în principalele limbi europene, precum şi în japoneză, coreeană şi urdu”, afirmă autoarea.

   “The Magical Snowman” a fost publicată iniţial în 2009, graficianul fiind Alison Edgson. Nu pot să nu-mi exprim bucuria care m-a încercat la vederea minunatele ilustraţii, realizate cu măiestrie de ilustratoarea irlandeză. După cum afirmă într-un interviu, aceasta îşi petrece timpul liber (când nu ilustrează cărţi) jucându-se cu animalele de companie şi urmărind puii săi scormonind prin grădina de legume.

   Iată despre ce e vorba, pe scurt, în carte: Iepuraşul se hotărăşte într-o zi de iarnă senină şi strălucitoare să facă un om de zăpadă. Se străduieşte şi munceşte din greu, iar rezultatul este pe măsură: un frumos şi înalt om de zăpadă. Tatăl Iepuraşului îl vede şi el, îl laudă pe fiul său, dar acesta are alte planuri pentru Iepuraş: trebuie să meargă să culeagă fructe de pădure pentru ceai. Nedumerit, Iepuraşul nu prea vrea, deoarece omul de zăpadă va fi foarte trist dacă el va pleca să culeagă fructe de pădure. Tatăl lui îi spune că este doar un om de zăpadă, nu are viaţă, aşa că ar fi mai bine să meargă cât mai repede după preţioasele fructe. În drumul său, după ce culege câteva fructe, Iepuraşul este distrat de un măcăleandru, o pasăre, şi el se ia după ea. Nu după mult timp, pasărea dispare, iar Iepuraşul nu ştie pe unde să se ducă acasă. Însă un prieten îi vine în ajutor! Cine să fie oare? Tatăl?  Se vor supăra părinţii Iepuraşului că acesta a întârziat cu fructele? Cum se termină drăguţa cărticică?

   “Omul de zăpadă magic” este o carte perfectă pentru a fi pusă sub brad şi oferită cadou. De asemenea, cărticica lui Catherine Walters este ideală pentru a fi citită seară, când fii şi fiicele dumneavoastră doresc să le lecturaţi o poveste, înainte de a veni moş Ene pe la gene. Vă recomand cu încredere!

 

Cartea Omul de zăpadă magic, de Catherine Walters poate fi comandată de pe site-ul Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
8

Culege-ţi toamna de pe buzele mele, de Ştefan Vereş

An apariţie: 2017

Număr de pagini: 70

Editura: TracusArte

Poezii

Prin scris îmi exersez comunicarea. Și seducția.

Locuri, stări sau momente – toate așteaptă cuminți să se îmbrace în haine de gală: peniță și hârtie.

Ferchezuită la sfârșit, scrierea se arată cititorului. Și-i vorbește despre emoție, cu sensibilitate.

Artă?!? Nu știu… poate sunt doar un inspirat negustor de cuvinte…                                                                                               

Ștefan VEREȘ

 

Poezia este lux și vinovăție, trăire și extaz.

Să fii poet e oarecum decadent, să-ți poți permite un așa rafinament straniu…

De cele mai multe ori, în lipsa unor experiențe personale cu substrat, poți părea un trișor în fața cititorului.

Ștefan Vereș reușește să surprindă  printr-o sensibilitate acută, extrem de vulnerabilă și să transmită o infuzie subtilă de senzații prin versurile pline de emoție.

Cristina IVĂNEȚ

   Volumul de poezii “Culege-ţi toamna de pe buzele mele” de Ştefan Vereş este o colecţie de “texte scurte, în flirt cu poezia”, aşa cum este scris în primele pagini. Nu-mi amintesc să mai fi citit complet, dintr-o suflare, vreun volum de poezii scris de un autor român, poetul Ştefan Vereş introducându-mă în minunata lume a poeziei româneşti. Design-ul volumului mi se pare unul reuşit, grafica şi fonturile alese pentru poezii m-au impresionat. De asemenea, ce m-a impresionat cel mai tare au fost câteva schiţe şi desene puse alături de unele poezii, imaginile ilustrând mesajul respectivelor poezii. Pe lângă versuri şi schiţe, volumul are, la  final, şi un “portret al toamnei” şi ce facem noi la venirea ei, din care se distinge şi conturează lirismul din vorbele autorului, dar şi pasiunea cu care este scrisă cartea, acest “portret” încheind volumul.

Pielea ta

“E dimineaţă.

Mă-ntreb cu teamă

ce rost are o nouă zi

fără gustul buzelor tale?

Singurul răsărit

pe care-l recunosc

are mirosul pielii tale!”

   Temele poeziilor sunt iubirea, copilăria, timpul, toate fiind susţinute de motive specifice. Sensibilitate şi emoţie. Rafinament şi eleganţă. O bucăţică din suflet aşternută pe hârtie, aşa percep eu poeziile lui Ştefan Vereş. Citiţi şi veţi călători în timp şi spaţiu, către acel ceva ascuns şi boem din sufletul vostru.

Cartea Culege-ţi toamna de pe buzele mele, de Ştefan Vereş poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
22

,,Niciodată nu mai întâlnise o astfel de femeie. De-a lungul timpului avusese de a face cu o sumedenie de vrăjitoare. Unele îl tentaseră destul de mult ca să le aducă în patul lui. Orice iz de putere îl aţâţa suficient pentru a-i deschide cheful de joacă. Se amuzase pe socoteala lor. Le sedusese şi le corupsese mintea fără milă, delectându-se cu aroma îmbătătoare a victoriei."

Crepuscul, de Raluca Butnariu-Editura Librex Publishing-recenzie

Editura: Librex Publishing

Data apariţiei: Noiembrie 2017

Număr pagini: 255

 

Asgard. Tărâmul zeilor nemuritori.

   Zei mari, născuți din miezul creator al universului, meniți să stăpânească lumi nenumărate, și zei mai mici, la fel de lacomi și doritori de putere. Zeii cei mici râvneau și ei să stăpânească lumi, însă acest lucru nu le era îngăduit. Răscoala lor a fost inevitabilă. La fel și înfrângerea. Au fost blestemați, transformați în demoni și trimiși printr-un portal în cel mai îndepărtat bastion al universului: Pământul. Însă portalul nu a putut fi sigilat atât de lesne și zeii cei mari se temeau de un nou atac din partea celor exilați, căci demonii puteau răni cumplit un nemuritor. Așa că au spart Piatra-Trecerii în trei și-au dat câte un fragment spre păstrare unor vrăjitoare cu puteri deosebite. Și fiecare dintre cele trei Păstrătoare a jurat să apere cu propria-i viață ceea ce i-a fost lăsat în grijă. Atâta vreme cât pietrele rămâneau separate, portalul avea să rămână închis și Asgardul – Cetatea celor de nebiruit – avea să-și cearnă timpul în tihnă și siguranță.

Cel puțin așa sorocea Profeția…

   Demonii s-au amestecat printre oameni, apoi seminția lor a început treptat să se stingă. Însă răul nu a dispărut complet, ci s-a retras tăcut în măruntaiele pământului, ticluindu-și cu răbdare, în întuneric, cumplita-i răzbunare. Anii care s-au scurs au fost socotiți în veacuri și mai apoi în milenii. Iar momentul Profeției se apropia…

Vor reuși cei proscriși să-și răzbune prea lungul exil și să dobândească ceea ce râvniseră încă de la început? Vor reuși oamenii să le țină piept unor creaturi însetate de putere, sânge și răzbunare, cu atât mai mult cu cât soarta lor atârnă de alegerea unui demon și cea a unei Păstrătoare, pe jumătate zeiță, pe jumătate muritoare?

   În urmă cu câteva ore am terminat de citit acest fabulos roman fantasy și de atunci tot încerc să-mi pun ordine în gânduri, dar constat că mintea mea zburdă în continuare în magica lume populată de creaturi fantastice și de personaje cu puteri supranaturale – zei, semizei, demoni, driade etc. Vreau să scriu recenzia, dar în loc să încropesc ceva, mă trezesc că iau cartea în mână și recitesc pasajele cele mai interesante. Adevărul e că nu îmi vine să mă despart de cei doi protagoniști, Leah și Saul. Îmi amintesc de discuțiile lor spumoase și de modul cum s-au completat unul pe altul – un lucru destul de interesant, având în vedere că fac parte din tabere opuse, unul reprezentând lumina, iar celălalt întunericul. Acțiunea alertă m-a făcut să stau cu sufletul la gură, iar ultimile trei capitole au reprezentat pentru mine o sursă de mare agitație.

   De autoarea Raluca Butnariu am auzit cu ani în urmă. Mai multe doamne mi-au recomandat să îi citesc cărțile și recunosc că tentația a fost foarte mare, mai ales atunci când mi s-a spus că în materie de historical romance e ca o Judith McNaught a României. Am ținut cont de părerea lor, așa că am fost conștiincioasă și mi-am achiziționat romanele sale de epocă. Însă atunci când am aflat că autoarea s-a orientat și spre genul fantasy, toată atenția mea s-a îndreptat spre “Crepuscul”. Voiam ca prima mea întâlnire cu opera ei să fie ceva diferit, inedit. Voiam să fie precum dragostea la prima vedere. Să simt fluturi în stomac, să mă îndrăgostesc de stilul ei, de personajele ei. Și așa a fost! Romanul Crepuscul mi-a întrecut toate așteptările.

    Raluca m-a introdus într-o lume magică în care nu am fost doar un spectator tăcut la cele petrecute în carte. Am trăit alături de personaje și le-am simțit toate trăirile emoționale. Replicile amuzante și  înțepături ironice dintre Leah și Saul, m-am făcut să zâmbesc adesea. Dar m-am trezit și cu lacrimi în ochi de fiecare dată când vedea vorba de  regele Jerod și zeița Neyra, părinții Leei. În plus, natura duală a lui Saul (demon-cameleon cu o fire cameleonică, care a moștenit de la mama sa, o vrăjitoare cu darul prefacerii, frumusețea, înclinația către studiu și talentul ei de a-și schimba înfățișarea, iar de la tatăl său, regele nemesingienilor, luase cruzimea, inteligența și abilitatea de a conduce și stăpâni), m-a determinat să stau într-o permanentă stare de tensiune, neștiind ce este de fapt în mintea lui. Nu i-am putut intui intențiile și mai mereu m-am îndoit de el, din cauza minciunilor pe care le spune cu atâta ușurință. De la început și până la sfârșit, nu am putut să disting adevărul de minciună. Îmi puneam problema dacă nu cumva totul nu-i decât o înșelăciune, o cursă monstruoasă, un plan morbid, executat abil, cu sânge rece, de o cruzime înfiorătoare.

“În alte condiţii, probabil că s-ar fi deranjat să investească un oarece efort şi s-o ademenească în tabăra potrivită. Ar fi fost un pumn usturător dat drept în gura aristocraţiei din Asgard. Gândul acesta îl făcu să rânjească. Convertirea celei care pentru ei reprezenta singura garanţie a păcii şi continuităţii lumii lor… O privelişte magnifică, fără-ndoială!”

 “Totul era schimbător, sorţii fiind la fel de capricioşi ca zeii, însă el trebuia să se asigure că la momentul respectiv să fie în tabăra care trebuie: adică cea a învingătorilor.

  Aşa că tot ce el trebuia să facă era să aştepte şi să se adapteze schimbărilor din mers. Pentru că, mai mult decât să-şi încolţească prada, cameleonului din el îi plăcea să improvizeze, să surprindă, să ademenească şi să câştige.”

    De asemenea, am mai avut parte de o surpriză plăcută, prin faptul că stilul de scriere al Ralucăi se apropie mult de stilul autoarei mele de suflet, Nora Roberts. Amândouă reușesc cu mult succes să aducă magia în viața cititorilor, crează o anumită dependență, iar poveștile lor sunt impregnate de misticism. Însă, am remarcat și ceva diferit. La  Nora Roberts, taberele dintre bine și rău sunt foarte clar delimitate, personajele negative merg până la capăt cu planurile lor diabolice, iar cei care se confruntă cu personajul negativ, sunt de regulă un cuplu format de doi tineri din tabăra bună. În cazul de față, aș fi văzut mai degrabă cuplul Leah-Morkhan, luptând până la capăt împotriva lui Saul. Dar Raluca Butnariu a depășit granița dintre  bine și rău, dintre lumină și întuneric, creionând o poveste mult mai interesantă, incitantă și plină de neprevăzut.

Tu eşti preţul pentru care am renunţat la tot ceea ce aveam şi puteam să am, la tot ceea ce am fost şi puteam să devin.”

   E drept că am fost încântată de latura romantică a cărții – povestea de dragoste imposibilă între o semizeiță și un demon -, de intrigă (autoarea reușind cu succes să țină cititorii în suspans), dar cel mai mult am fost captivată de modul în care autoarea a conturat povestea: apariția demonilor, cum au fost ei izgoniți din Asgard, Tărâmul zeilor nemuritori, printr-un portal, și implicit, am fost fermecată de legenda care însoţeşte Poarta Celor Şapte.

   Cu aproape trei cicluri osirice în urmă, când omenirea se afla de abia la începuturile ei, pământul nu aparţinea decât zeilor – zei mari şi mici, care cârmuiau lumile şi convieţuiau în pace şi armonie. Treptat, unii dintre ei au devenit mai ambiţioşi şi mai lacomi decât ceilalţi, râvnind la mai multă putere şi bogăţie. Când cea mai mare parte a zeilor mărunţi s-a revoltat, zeii cei mari s-au mâniat si au hotărât să-i pedepsească pe cei vinovaţi, izgonindu-i pentru totdeauna din lumea veşniciei lor. Le-au luat nemurirea, sau o parte a ei, şi i-au osândit pe veci, blestemându-i şi transformându-i în demoni. I-au exilat, trimițându-i printr-un portal în cel mai îndepărtat bastion al universului: Pământul. Însă portalul nu a putut fi sigilat atât de lesne și zeii cei mari se temeau de un nou atac din partea celor exilați, căci demonii puteau răni cumplit un nemuritor. Așa că au spart Piatra-Trecerii/PiatraStelei în trei și-au dat câte un fragment spre păstrare unor vrăjitoare puternice şi înţelepte. Și fiecare dintre cele trei Păstrătoare a jurat să apere cu propria-i viață ceea ce i-a fost lăsat în grijă. Profeţia spune că ”atâta vreme cât pietrele rămâneau separate, portalul avea să rămână închis și Asgardul – Cetatea celor de nebiruit – avea să-și cearnă timpul în tihnă și siguranță”.

    Însă demonii au avut la dispoziţie aproape trei mii de ani ca să-şi gândească răzbunarea şi modul în care urma s-o împlinească. În tot acest timp, au stat ascunşi în văgăunile lor,” ştergându-şi urmele, învăluiţi în uitare”, și și-au construit o armată puternică, înfricoşătoare, de nebiruit. Au reușit să captureze și să ucidă două Păstrătoare, și astfel, au pus mâna pe două din cele trei pietre. Nemeth, regele nemesingienilor(războinici demoni de o cruzime inimaginabilă, lipsiţi de orice urmă de îndurare), nu mai are nevoie decât de ultima piatră și de sângele unui nemuritor sau de sângele unui vlăstar al Asgardului pentru a putea folosi Pietrele Stelei. Iar dacă Nemeth va reuși să pășească dincolo de Poartă, blestemul se va ridica şi el îşi va recăpăta veşnicia.

“Trăise veacuri nenumărate în acel colţ uitat de lume, măcinat de o ură fără margini, furie şi dorinţa mistuitoare de a se întoarce acolo unde începuse totul. Fusese izgonit, i se răpise nemurirea şi condamnat să-şi sfârşească viaţa în această lume mică, insignifiantă şi sufocantă… numai pentru că avusese îndrăzneala să ceară ceea ce i se cuvenea!”

 “Avea să-şi redobândească nemurirea şi, odată cu ea, chipul şi trupul său aveau să reîntinerească, recăpătându-şi vigoarea şi puterea de odinioară. Urma să stăpânească lumi care- i fuseseră interzise, să le distrugă sau să le modeleze după bunu-i plac. Se vedea şezând pe tronul atotputernicului şi mândrului Beltham, singurul dintre zei care avea să-i cunoască mărinimia, petrecându-şi veşnicia într-o lesă la picioarele lui, ca un câine ce era. Tabloul acela era favoritul lui şi singurul lucru care-l împiedica să păşească în el era… ultima dintre Păstrătoare şi Piatra de la gâtul ei!”

   Singura ființă care ar putea să îi scape  pe toți de această cumplită amenințare este Leah, ultima Păstrătoare, fiica regelui Jerod din Eliria și a zeiței Neyra. Însă ea reprezintă și singura verigă slabă din armura pentru că ea are sânge de nemuritor. Așadar, sfârşitul sau izbăvirea stă în mâinile ei.

“Se apropie timpul când aceste locuri îşi vor pierde din puritate şi vor deveni vulnerabile. Umbrele au început să se întindă, Leah, luând în stăpânire pământul, bucată cu bucată, şi tot ceea ce se află deasupra şi-năuntrul lui. Nimic nu va mai fi la fel ca înainte. Iar tu eşti speranţa noastră. Ultima noastră speranţă.”

 “Curând, vieţi nevinovate vor fi jertfite şi sânge neprihănit va uda aceste pământuri. E scris în Cartea Destinului şi nici chiar noi, zeii, nu putem interveni. Iar tu nu-i poţi salva pe toţi. Pe unii vei reuşi, dar nu pe toţi. Asta va fi durerea şi povara ta. Şi a noastră. Dar va trebui să înţelegi şi să accepţi acest adevăr. “

     Și pentru că Nemeth are nevoie de ultima piatră și de sângele Leei, își trimite fiul, pe Saul, un demon-cameleon să lupte cu ea. Însă modul în care tânăra îl înfruntă “cu o graţie specifică celor care ştiu cum anume să-şi înfrunte adversarul cu o sabie în mână şi să-l ţină la distanţă”, îl determină pe Saul să-şi revizuiască complet impresiile în privinţa ei.  În plus, i-a trezit curiozitatea şi interesul cameleonului din el, așa că începe să o urmărească peste tot. Se simte atras de mintea, voinţa, forţa, curajul şi puterile ei. Este ademenit şi stârnit de faptul că “nu mai întâlnise niciodată o vrăjitoare cu o asemenea forţă mentală. Şi ceva îl făcea să creadă că ceea ce văzuse era numai suprafaţa. Puterile ei erau, cu siguranţă, la fel de adânci ca apa unui lac de munte.”  Nu-şi face probleme în a o captura pe micuţa războinică, dar  în scurt timp, își dă seama că a ratat o gramadă de ocazii în care ar fi putut duce la bun sfârşit misiunea pe care Nemeth i-o încredinţase.

“Niciodată nu mai întâlnise o astfel de femeie. De-a lungul timpului avusese de a face cu o sumedenie de vrăjitoare. Unele îl tentaseră destul de mult ca să le aducă în patul lui. Orice iz de putere îl aţâţa suficient pentru a-i deschide cheful de joacă. Se amuzase pe socoteala lor. Le sedusese şi le corupsese mintea fără milă, delectându-se cu aroma îmbătătoare a victoriei. Şi întotdeauna fusese uşor, atât de uşor! Însă niciuna nu se apropiase, nici pe departe, de talentul şi puterea acestei Păstrătoare. Era… unică! Indiferent cum ar fi privit-o. Totul la ea îl provoca şi-l stimula. Ei bine, pe câmpul de la Biel-Cairngorm, avea să se lămurească cât de redutabilă era. Acolo, în acele mlaştini, fiecare dintre ei urma să dea tot ce era mai bun în el. Pentru că niciunul dintre ei nu-şi putea permite vreo greşeală.

 “O subestimase pe ea. N-avea de gând să mai repete această greşeală vreodată. Intenţiona să echilibreze balanţa într-un mod cât mai satisfăcător cu putinţă. Deja se hotărâse asupra unei strategii strălucite, un plan absolut încântător prin viclenia şi genialitatea lui, când Nemeth îşi trimisese gărzile năroade în cetate, tăindu-i şansa de a-l pune în aplicare.”

    Între timp, ameninţarea asupra căreia au fost avertizaţi elirienii cu multă vreme în urmă pluteşte la miazăzi. Demonii au invadat ținutul vecin, iar acum sunt la granița Eliriei. Regelui Jerod i s-a cerut ca în maxim o săptămână să le predea de bunăvoie cetatea, coroana şi tronul, pe fiica sa, Leah şi Piatra, în schimbul promisiunii că Eliria şi întregul ei popor va fi cruţat de mânia lor.

   Elirienii vor trebui să oprească această urgie care se anunţă la miazăzi de hotarele lor. Însă oştirea lor este mică comparativ cu cea pe care va trebui curând s-o întâmpine. Au ținut un sfat la Stânca Zeilor, iar cuvântul lor a fost acesta: „biruinţa nu va sta în mâinile celor de-un singur neam, ci în voinţa celor patru. Apa, pământul, focul şi aerul vor trebui să se unească într-un singur cuget. Forţa stă în echilibru şi nu va exista biruinţă fără sacrificiu”.

   Pământul este reprezentat de elirieni, aerul e stăpânit de nimfe, apa e guvernată de ondine, iar focul aparţine leoninilor. Singura lor șansă de salvare constă într-o posibilă alianță cu aceștia. Dar, cu toate că vor primi ajutor din partea driadelor conduse de Khaly, șansele să îi învingă pe demoni sunt aproape nule pentru că Nemeth prevăzuse aceste alianțe și avea să le împiedice. În scurt timp, acest pământ, urma să fie în curând câmpul de luptă a unui război înfricosător, poate cel mai mare și mai teribil din toate timpurile. Cine va ieși victorios? De ce a ales Saul să o salveze pe Leah în mlaștinile de la Biel-Cairngorm? Ce planuri ascunde el? Ce târg va încheia cu zeitățile? Ce decizie va lua la final?

El era unul dintre cei mai instruiţi războinici ai lui Nemeth. Amplitudinea forţelor lui mentale şi energetice era uriaşă şi nu putea fi contestată. Darurile lui întunecate erau extrem de complexe. Era viclean, puternic, abil şi foarte, foarte periculos. Un adversar formidabil care, ca aliat, le-ar fi mărit şansele de izbândă. În momentul de faţă, nemesingienii erau în avantaj: cuceriseră cetatea de scaun, regele era prizonier, armata fusese decimată. Puţinii supravieţuitori se retrăseseră în munţi, la adăpost. Curând, aveau să fie vânaţi precum sălbăticiunile şi nimiciţi cu toţii. Şi totul avea să fie pierdut… asta dacă nu se repliau cât mai repede şi nu ripostau.”

 Vă invit în lumea magică a creaturilor de poveste, o lume aflată la granița dintre lumină și întuneric, într-un crepuscul fermecător.

NOTA 10+

Mulțumesc Raluca Butnariu!

Cartea Crepuscul, de Raluca Butnariu poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro

Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro-recenzie

Editura: Litera;

Număr de pagini: 205;

Traducător: Doina Cernica;

An apariţie: 2017.

 

Olga a ajuns la vârsta bilanțului. Bolnavă, simte nevoia să-și povestească viața, să-și treacă în revistă tinerețea, căsnicia nefericită și împrejurările care au condus la moartea precoce a fiicei sale Ilaria. Astfel începe lunga confesiune adresată nepoatei sale. Iar în actul de a scrie, în mărturisirea ei calmă, dar în același timp intensă și emoționantă, Olga regăsește sensul propriei existențe și al propriei identități.

   Susanna Tamaro este o romancieră din Italia, care are experiență în regie de film și documentare științifică. Scrierile sale au primit numeroase premii, iar romanul său, „Mergi unde te poartă inima”, se bucură de o mare popularitate în rândul cititorilor.

  Romanul “Mergi unde te poartă inima” a fost publicat iniţial în 1994, bucurându-se de o ecranizare la doi ani de la publicare (Follow Your Heart) În prezent, “Va’ dove ti porta il cuore” este considerată cea mai bine vândută carte italiană a secolului XX, tipărindu-se şi cumpărându-se în 16 milioane de exemplare.

   Autoarea romanului afirmă următoarele: „Cartea mea spune povestea unor femei: pentru că nefericirea coboară, de obicei, pe linie feminină, ca o anomalie genetică, ea se transmite de la mamă la fiică și devine mai intensă.“

   O apreciere critică vine din partea lui Carlo Bo ( critic literar şi om politic italian): “Un text de ales suflu poetic, în care semnele vieții sunt bine deslușite, în echilibru cu vocația frumosului și a purității. Fiecare pagină are o rațiune spirituală lăuntrică, muzicalitate și o discreție unică.” . Şi chiar aşa şi este: fiecare pagină te pune pe gânduri şi sfârşeşti prin a reciti anumite pasaje pentru a le “gusta” şi digera mai bine.

   Scriitorii italieni au ceva special şi găsesc mereu o operă italiană diferită faţă de citesc de obicei. Aşa cum literatura franceză mă face să mă gândesc la delicateţe, lucruri făcute lent şi pasiune, când pronunţ literatură italiană în minte îmi vin următoarele: nostalgia vremurilor apuse, vară, bucuria vieţii şi mâncare bună.

   Pe lângă Susanna Tamaro, am mai citit un autor italian, şi anume: Peter Pezzelli, un scriitor minunat, pe care vi-l recomand cu mare, mare încredere. Eu am citit de la el “Lecţii de italiană”; să ştiţi că nu este un manual sau un dicţionar care să te înveţe să vorbeşti în italiană, ci un roman frumos, titlul aflându-se în legătură cu conţinutul lui.

   “Mergi unde te poartă inima” este o confesiune (mărturisire) în mare parte, acţiunea fiind aproape inexistentă. Vorbele personajului principal sunt mai greu de înţeles pentru cei care nu iubesc psihologia. Eu am recitit de zeci de ori unele propoziţii, tocmai pentru că nu le “prindeam” sensul. Însumând nu mai mult de 205 pagini, am reuşit să termin cartea în câteva zile bune şi consider că aceasta nu este potrivită pentru cei pe fugă, ocupaţi şi stresaţi, ci este pentru cei care sunt în vacanţă, care nu se grăbesc să treacă la altă carte, având tot timpul din lume pentru a o citi, sorbind fiece cuvânt în parte.

“Eşti plecată de două luni, şi de două luni, în afara unei ilustrate prin care mă anunţai că eşti încă în viaţă, nu mai am veşti despre tine.”

   Olga, personajul central al romanului, o femeie, care locuieşte în Trieste (Trieste este un oraș în nord-estul Italiei, capitală a regiunii Friuli-Venezia Giulia și a provinciei Trieste), în vârstă de 80 de ani, se hotărăşte într-o zi, simţind că nu mai poate ţine mult informaţiile în interiorul ei şi că moartea se apropie cu paşi repezi, să scrie câteva “scrisori” nepoatei sale, al cărui nume nu se ştie, neapărând în carte. Prin scrisorile sale, Olga îşi exprimă nemulţumirea şi gândurile sale asupra mai multor subiecte, care o macină şi nu-i dau pace. Totodată, Olga îşi realizează un portret al propriei sale vieţi, cu bune şi cu rele, cu evenimente frumoase şi urâte. Scopul acestor scrisori este de a o ajuta pe Olga să vorbească cu cineva, viaţa ei cotidiană fiind plictisitoare şi monotonă, vindecându-se, astfel, de lipsa de comunicare.

   De ce-i scrie tocmai nepoatei ei? Pentru că îi este dor de ea, nepoata fiind plecată un an în străinătate. Decizia de a merge undeva departe de casa bunicii ei, este luată chiar de nepoată, care nu mai suportă atmosfera din casa bunicii şi din Trieste. Bunica ei nu este de acord, dar nepoata spune că dacă nu va pleca în străinătate, atunci se va duce la un psihanalist. Imediat ce aude de psihanalist, Olga refuză imediat varianta, pentru că şi fiica ei, pe nume Ilaria, avusese câteva şedinţe cu un psihanalist, în trecut, totul terminându-se rău, iar Olga rămânând cu o impresie negativă despre aceşti “doctori”.

   Nepoata Olgăi a fost concepută în Turcia, cu un tată necunoscut, mama fetei murind peste câtva timp, iar fata rămânând cu bunica, în grija şi sub protecţia ei. Aşa cum probabil vă daţi seama, să ascundă faptul că nu ştie cine este tatăl nepoatei ei e foarte greu pentru Olga, căci fetiţa creşte, devenind o adolescentă emancipată, care nu mai crede că tatăl ei e un prinţ dintr-o poveste, cum îi spunea bunica, ci vrea să ştie adevărul.

   Alături de povestea nepoatei este prezentată şi povestea Olgăi, care nu a avut o viaţă tocmai minunată. Încă de când era mică Olga era o fată diferită faţă de celelalte. Nicidecum naivă şi cu capul în nori, ci ancorată în realitate şi străduindu-se să ţină pasul cu timpul, Olga refuza orice pretendent care nu-i plăcea. N-accepta minciuna, răutatea şi ura dintre oameni. Îi erau pe gust cărţile şi lectura, fiind o fată cultivată şi inteligentă. Tatăl ei chiar i-a spus odată că n-are să se căsătorească niciodată, deoarece e mult mai deşteaptă decât orice pretendent care-i face curte. În ciuda celor spuse de tatăl ei, Olga se căsătoreşte cu un colecţionar de insecte, pe care la început îl iubeşte, dar îşi dă seama că acel bărbat este doar un pion, o aventură de o noapte. Alături de el, viaţa ei devine plictisitoare şi agasantă, Olga ajungând în pragul depresiei. Din dorinţa de a se îndepărta, la fel ca nepoata ei, de viaţa normală, Olga pleacă într-o vacanţă departe de soţul ei, unde întâlneşte un medic şi are o relaţie cu el. De data aceasta, iubirea este sinceră şi respectivul doctor nu este doar o aventură precum soţul ei. Dar ce se întâmplă dacă soţul ei află? Ce va păţi Olga? Se va reîntoarce acasă nepoata ei? Cum se termină romanul?

   Ecranizarea romanului “Follow Your Heart” a apărut pe 9 februarie 1996, avându-o regizor pe Cristina Comencini, producător pe Alessandro Parenzo, iar printre actori se numără: Virna Lisi, Margherita Buy şi Massimo Ghini.

   Cartea Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
7

Întoarcerea acasă (Seria Cei 100, partea a III-a) de Kass Morgan-recenzie

   După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafață radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta În primul volum vom avea parte de poveștile tinerilor condamnați ce au pornit în misiunea sinucigașă sau poate, aceasta va fi salvarea lor.
   Știm cât de aspre au fost regulile în Colonii. Oare pe Pământ va fi mai ușor ca și Docrina Gaia aplicată în spațiu?
  După incendiul care a mistuit tabăra, au învățat să facă barăci din lemn! O vom găsi pe Clarke cu Bellamy împreună în pădure în căutarea Octaviei. Sora lui Bellamy ar fi fost răpită! Nu știu de cine sau cum, cert este că vor să o găsească.
   Clarke află că secretul ei cel mai ascuns, Lily, pe care a ajutat-o să moară mai repede, era de fapt fosta prietenă a lui Bellamy. Acesta o înțelege și încearcă să o ierte pentru fapta comisă, și îi găsim împreună în volumul trei.
  Coloniștii vor lua prizonieră o fată pământeancă-Sasha, iar aceasta nu va fi în siguranță în tabăra coloniștilor. Aceștia o vor acuza de crimele înfăptuite.
   Sasha le va dezvălui de fapt că mai sunt oameni pe Pământ, că sunt și răi, rebelii, iar aceștia ar fi responsabili și de răpirea Octaviei și de una din crimele comise. Wells o va îndrăgi pe fata conducătorului Pământenilor pașnici.
   Clarke va descoperi că de fapt ar m-ai fi fost o expediție de pe Colonie, oameni pământeni i-ar fi ajutat, dar în urma neînțelegerilor ar fi fost uciși și alungaţi.
În prima expediţie ar fi și părinții lui Clarke…oare aceștia au scăpat, trăiesc?
   În volumul trei asistăm la navele care au aterizat pe Pământ. Acestea nu au aterizat în condiții tocmai ușoare, iar victimele sunt peste tot.
   Un alt cuplu despre care știm ce a făcut în Colonii-Glass și Luke-vor reuși să ajungă pe Pământ.

[quote_box_center]

,,Glass apucă brațul scaunului și strânse mâna lui Luke,așteptând valul de frică.Însă nu veni. Știa că ar fi trebuit să se teamă, dar cele întâmplate în ultimele zile o amorțiseră. ÎI fusese foarte greu să vadă cum căminul ei  se destramă, în timp ce Colonia rămânea fără oxigen. ÎI fusese foarte greu să riște să iasă în spațiu fără autorizație, să treacă de pe Walden pe Phoenix, unde aerul era încă respirabil.
Vedea doar profilul lui Luke; profilul lui perfect și bărbia puternică, pe care și-o imaginase noapte de noapte, în timpul acelor oribile luni de detenție, când fusese condamnată la moarte și împlinise optsprezece ani.
Fu readusă la realitate de sunetul metalului rupt. Îi vibra prin timpane și prin barbie, prin oase și prin abdomen. Scrâșni din dinți. Privi îngrozită și neputincioasă cum acoperișul se desprinse și zbura, de parcă ar fi fost doar o cârpă.
Se forță să se întoarcă spre Luke, care închisese ochii și îi strângea mâna cu și mai multă intensitate.
Brusc, cu un troznet violent, nava căzu pe Pământ și totul se întunecă.”

[/quote_box_center]

 
    Acțiunea alertă din carte nu te lasă nici să respiri. În ultimele ore ale aceleași zile Well fusese dat afară din tabăra, pentru că a ajutat-o pe Sasha să fugă. Apoi Clarke și Belllamy s-au întors cu Octavia, iar aceasta a confirmat că există rebeli violenți pe Pământ. Wells a aflat că este frate cu Bellamy, iar prăbușirea navelor și încercarea de a acorda primul ajutor fac ca ziua să pară interminabilă.
   Socul cel mare vine atunci când își face apariția vicecancelarul Rhodes și o parte din gardienii săi, iar aceștia vor începe să dea ordine și așteaptă să fie îndeplinite la fel ca și în Colonii.
Bellamy cel a cărui autor a fost vital în supraviețuirea celor 100 în primele zile va fi prins și condamnat la moarte pentru împușcarea pe Colonii a cancelarului.
   Haosul și frica se instaurează în supraviețuitori din Colonii. Glass împreună cu Luke vor fugi din tabără. Nu vor ca Luke să fie cel care e nevoit să îl împuşte pe Bellamy. Ei vor întâlni pământeni rebeli, iar aceștia îl vor răni grav pe Luke. Glass, în disperarea sa va încerca să îl readucă în tabără pe iubitul său grav bolnav. Va reuși să scape cu viață? Îl va aduce la timp pentru a fi salvat Luke? Ce îi așteaptă în tabără?
Clarke împreună cu Wells îl vor ajuta pe un Bellamy rănit să fugă în tabăra pământenilor pașnici, tabăra Sahei.
 

 ,,Bellamy nu era obișnuit să stea degeaba, să nu facă nimic. Nu-i plăcea să se simtă neputincios. Inutil. Era obișnuit să lupte pentru lucrurile de care avea nevoie: mâncare, siguranță, sora lui, viața în sine, iar dacă trebuia să depindă de alții o lua razna.”

  Frământările nu îi vor da pace. Ce se va întâmpla când gardienii îi vor găsi și îi vor obliga pe pământeni să îl predea? Cum va putea el să pună atâtea suflete prețioase în pericol?
Şi totuși, când vor fi găsiți, când vor fi somați cu armele să predea condamnatul, pământenii îi vor lua apărarea.
 

,,Nenumărate mâini se ridicară în aer și blocară vederea lui Max, a lui Burnett și a celorlalți gardieni. Genunchii lui Bellamy începură să se înmoaie, în timp ce un copleșitor val de recunoștință creștea în el. Adulții de pe Colonie nu îi oferiseră niciodată lui Bellamy nici măcar o fărâmă din bunătatea aceea. Niciodată, nici măcar atunci când, practic, murea de foame împreună cu Octavia.I ar oamenii aceștia erau dispuși să riște totul pentru el, un străin!’

 
    Care va fi deznodământul dintre gardieni și pământeni? Cine va muri, care pereche se va destrăma…a cui va fi durerea mai mare?
   Înfruntările nu se termină aici. Pe lângă un Rhodes maniac, gardieni violenți, avem de a face și cu atacurile rebelilor asupra taberei oamenilor din Colonii. Cine va câștiga, cât de mari vor fi pierderile și ce se va întâmpla, vă las să descoperiți singuri.
Vor reuși să supraviețuiască oamenii din Colonii pe Pământ?
Îşi va găsi Clarke părinții sosiți acum un an pe Pământ?
Câţi alți oameni mai sunt supraviețuitori și unde?
 
   Sunt bucuroasă pentru ca am avut posibilitatea de a citi această serie fantasy minunată. Câteodată, am stat și m-am gândit că, poate, acest scenariu din serie s-ar putea adeveri, iar eu aș fi în locul nepăstuiţilor aceia. Nu cred că aş putea supraviețui la fel cum au făcut-o eroii noștri. Puterea de a supravieţui a unor tineri, unii minori încă, este uluitoare.

Cartea Întoarcerea acasă (Seria Cei 100, partea a III-a) de Kass Morgan poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

Nu te încrede în nimeni, de Gregg Hurwitz-recenzie

Titlu original: Trust no one
Traducere:  Ana Veronica Mircea
Editura:  RAO- 2008
Număr pagini: 441

“O slujbă bună, un apartament frumos în Los Angeles, o viaţă liniştită, Nick Horrigan a lăsat în urmă un incident traumatizant petrecut chiar înainte să împlinească 18 ani. Sau cel puţin aşa părea, până când o echipa SWAT apare pe neaşteptate în locuinţa lui, în miez de noapte, şi îl târăşte spre un elicopter. Nick află că un terorist a pus mâna pe o centrală nucleară şi ameninţă să o arunce în aer… dacă nu vorbeşte cu el. Atras în vârtejul unei intrigi mortale, Nick este acuzat că deţine un secret periculos, care îl va duce în culisele unei curse pentru alegerile prezidenţiale. În vreme ce adevărul este scos la lumină încetul cu încetul, dezvăluit de sub straturi de minciuni şi înşelătorii, un singur lucru este sigur: secretul demult îngropat, legat de traumele din trecutul său, ameninţă acum la fiecare pas viaţa lui Nick.”

   Nick Horrigan se trezeşte brusc la două noaptea cu presimţirea că ceva rău urmează să se întâmple. Seara urmărise la televizor dezbaterea din cursa prezidenţială, acum aude sirenele de poliţie. Pe moment crede că e paranoic, reuşise şi el, acum după 17 ani să-şi depăşească propriile spaime şi să doarmă o noapte întreagă.
La prima vedere totul pare normal. Totuşi când intră în camera de zi vede o frânghie atârnând de sus, maşini de poliţie şi SUV-uri jos, iese pe balcon şi se trezeşte cu un tip îmbrăcat în haine SWAT, cu puşcă de asalt. Alte răpăieli pe hol, uşa e smulsă din balamale şi sufrageria se umple cu oameni cu cagule.
Într-o clipă totul devine un haos, Nick e percheziţionat dur, de parcă ar fi putut ascunde ceva sub pijamaua subţire, perna canapelelor despicata, sertare trântite şi golite pe jos. Apoi şeful întreabă dacă el este ”Nick Horrigan, născut pe 12 iunie 1973? Fiul agentului Frank Durant?”  şi-i vâră sub ochi o poză întrebându-l dacă-l cunoaşte pe tip. Când Nick neagă îi spune să-şi ia pantofi, îl ia pe sus, îl urcă în elicopter şi-l duc la centrala nucleară de la San Onofre.

   Un terorist urmărit intrase acolo şi ameninţa că aruncă centrală în aer dacă nu discută cu Nick.
Abia în elicopter Wydell, şeful trupei, îi spune că, atunci când poliţia, după cererea teroristului, l-a identificat în baza de date şi-au dat seama că tatăl lui vitreg, Frank Durant fusese însărcinat cu paza vicepreşedintelui Caruthers. De aceea apelaseră la serviciul secret.
Wydell îi mai spune că nu este timp de politeţuri, trebuie să afle de ce teroristul îl vrea pe Nick. Îi mai spune că nu trebuie să facă nimic periculos, doar să intre şi să-i dea teroristului un telefon mobil, restul îl va face negociatorul adus la faţa locului.

   La centrală nucleară Nick găseşte un tip lovit, mai bătrân decât în poza văzută, care după ce scoate un aparat de bruiaj, îi dă rucsacul să se convingă că nu are nici o bombă-în rucsac erau haine şi bani. Charlie, cel pe care-l numeau terorist, fusese prieten şi coleg cu Frank, îi spune că tatăl lui vitreg vorbea mereu despre el, aşa că s-a gândit că poate avea încredere în Nick. Pe antebraţ Charlie avea exact ca Frank, o inscripţie sub forma unui tatuaj, care spunea ”nu te încrede în nimeni!”.

  Charlie îi dă lui Nick o cheie, pe care acesta o ascunde în talpa adidaşilor, prin marginea de plastic crăpat din călcâiul pantofului, în perna de aer. Vrea să-i povestească mai multe şi să-l roage să-l ajute, dar sună celularul, aşa că îl ia de la Nick crezând că dacă răspunde până negociază mai câştigă ceva timp. Înainte de-a răspunde îi mai spune lui Nick: ”Nu te încrede în nimeni!” Şi răspunde:

”Străfulgerarea albă a unei explozii i-a spulberat capul, şi şocul m-a propulsat în aerul bubuitor, prin care am plutit cu încetinitorul, şi apoi întuneric.”

   Nick îşi revine la spital, e uşor rănit, doar în obraz are încastrată o bucăţică de os zburată din craniul lui Charlie, dar doctoriţă s-a gândit că nu are rost să-l supună traumei unei operaţii.
Încercând să-şi acceseze telefonul, să vadă dacă nu are vreun mesaj, îşi dă seama că cineva îl urmăreşte. Îşi aminteşte că Charlie i-a spus: ”Viaţa ta e acum în pericol!” şi realizează că vreme de şaptesprezece ani încercase să scape de fantomele trecutului:

“Fusese linişte atât de multă vreme, încât îmi spuneam că era posibil să fi scăpat de necazuri. În ultimii câţiva ani, ajunsesem chiar să mă relaxez convingându-mă că ”Da, pot avea parte de asta”. Dar, indiferent cât de mult m-aş fi străduit să pretind contrariul, în adâncul sufletului ştiam că nu putea fi adevărat. Iar acum fantomele ieşiseră în cele din urmă din ascunzători.”

   Agenţii Wydell şi Sever vin la spital, încearcă să afle dacă teroristul i-a spus ceva, dar Nick le spune doar numele Charlie. Totuşi ei susţin că l-au identificat şi că era un terorist căutat, Mike Milligan. Ei încearcă să afle dacă Nick ştie că de fapt în rucsac nu era nici o bombă, doar că Nick nu mai era un copil speriat. Nu le spune nimic, nu vrea să i se ştie numele şi nici să participe la vreo conferinţă de presă. Ambii candidaţi din cursa prezidenţială vor să se folosească de moment, dar Nick acceptă să se vadă doar cu Caruthers, pentru că pe vremuri Frank vorbise frumos de el, şi mai ales nu vrea presă.

   Acesta încearcă şi el să afle ce s-a întâmplat la centrală, dar, deşi senatorul îi vorbeşte frumos despre Frank, Nick nu are încredere în nimeni. Hotărât, Nick îi mai spune că nu e de acord cu nici unul dintre ei şi nici cu dezbaterile din cursa prezidenţială, pentru că orice promit politicienii acum, uită când ajung pe post:

“Doctrina şi indignarea morală prefăcută, astea mă obosesc. La vechea mea slujbă, am fost martor la o mulţime de schimbări politice, şi Dumnezeu ştie că Bilton a devastat serviciile sociale, iar eu am descoperit că indiferent ce-ar promite politicienii, de obicei nu reuşeşte să se infiltreze până jos, până la oamenii care au nevoie de aşa ceva.”
“-Nu eşti un fan al formei noastre de guvernământ?
-Poate fi foarte primejdioasă când te afli în extremitatea ei nepotrivită.”

   Să vedem acum câte ceva despre Nick. Tatăl lui murise când avea 4 ani, aşa că nu ştia prea multe despre el, doar ce-i mai povestea mama lui, Callie. Când a împlinit 11 ani în viaţa lor a apărut Frank, care lucra în Seviciul Secret şi se ocupa de protejarea vicepreşedintelui. Nick şi Callie s-au mutat în casa lui Frank. La început reticenţi cei doi ajung să se înţeleagă bine. Frank nu-l presează, îl lasă să câştige încredere în el. Frank fusese combatant în Vietnam, de acolo avea şi tatuajul cu mesajul ”nu te încrede în nimeni”. Era uşor paranoic, avea arme ascunse în casă, că să nu fie prins fără apărare. Apoi Frank devine de-a dreptul paranoic, i se pare că e în permanenţă urmărit, verifică uşile şi geamurile, îi păzeşte şi pe ei:

“M-am întrebat de ce se furişa un agent federal prin propria casă, trăgând cu ochiul pe ferestre, dar n-am spus nimic. Poate că nu voiam să mă gândesc la implicaţii. Poate-mi era frică de ceea ce mi-ar fi putut dezvălui răspunsul.”
“Aveam să aştept. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, Frank putea controla lucrurile.”

   Cu o săptămâna înainte de-a împlini 18 ani, când mama lui plecase la Chicago la un curs de artă, Nick şi prietenii lui merg după film la un restaurant. Acolo este efectiv acostat de-o chelneriţă, frumoasă, mai în vârstă decât el, care-i dă întâlnire pe terenul de sport. Nick nu-i spune nimic lui Frank, pleacă pe ascuns prin garaj, lăsând alarma oprită. Când revine peste o oră îl găseşte pe Frank în fotoliu, grav rănit cu propria-i armă. Frank moare în braţele lui, dar poliţia spune că a fost un jaf. El şi Callie se înstrăinează, fiecare suportând durerea şi remuşcările în felul lui..
Apoi Nick este sunat la telefon şi doi tipi îl iau de acasă cu maşină şi-l duc la centrul de detenţie, acuzându-l că l-a omorât pe Frank. Văzând că nu recunoaşte nimic, îl sperie, îi dau bani, îl duc la aeroport şi-i spun să dispară, altfel cea care va dispărea va fi mama lui.
Pleacă în Alaska, lucrează în diferite locuri, după 6 luni o sună pe Callie doar să-i spună că e bine.
Un tip cu care lucrează, fugar şi el, îl învaţă să lupte, să reposteze scrisorile ca să nu se ştie de unde sunt trimise, să se ascundă. Apoi se mută la Washington şi în final în Oregon, unde face şi cursurile serale luându-şi diploma în literatură şi filozofie.

   La nouă ani de la plecare revine acasă. Îşi găseşte un apartament cu chirie, o caută pe Callie, dar nu-i spune adevărul dorind s-o protejeze. Ea îi dă o parte dintre lucrurile lui personale, pe care le păstrase, dar întâlnirile lor se răresc, fiecare văzându-şi de viaţă. Nick o mai urmarea noaptea din maşină, vrând s-o ştie în siguranţă.
Reîntalnirea cu colegii îi lasă un gust amar şi multe resentimente:

“Am încercat să-mi reiau vechea viaţă. Dar am descoperit curând că nu mai era acolo aşteptându-mă. Şi prietenii mei plecaseră sau îşi văzuseră de vieţile lor. Reîntalnirea cu ei mi-a adus aminte cât de mult pierdusem. Cât de gravă era vătămarea, întipărită în caracterul meu cu fierul roşu, ca stigmatul unui osândit. Într-o zi fusesem un băiat de şaptesprezece ani, cu o consolă de jocuri Nintendo, căruia i se prevedea o viaţă decentă. A doua zi eram un adult fugar.”

    Aşa că o ia de la început, cu noi prieteni, o nouă viaţă, se integrează în societate, până la noaptea fatidică:
“Mi-am găsit în sfârşit liniştea, sau cel puţin una dintre versiunile ei.
Şi pe urmă m-am trezit într-o noapte ca să văd capătul unei frânghii negre încolăcindu-se în balconul meu.”
Doar că de data asta Nick nu mai e un copil, e hotărât să nu se mai lase dominat şi începe cercetările pe cont propriu. Găseşte dulapul pe care-l deschide cheia lui Charlie, acolo găseşte o altă cheie şi un rucsac cu bani. În a doua ascunzătoare acasă la Charlie găseşte nişte poze şi negative. Îl caută băiatul lui Charlie, Mick care-i spune că tatăl lui şantaja pe cineva ca să-i facă lui rost de bani. Dar până să-l întâlnească Mick este şi el omorât.
Aşa că Nick din aproape în aproape, ajutat de-o fostă prietenă şi de un om al străzii, reuşeşte să găsească persoanele din trecut, care pot face lumină. O găseşte până şi pe chelneriţa care-l ademenise în noaptea morţii lui Frank şi află că fusese plătită să facă asta. Abia acum vede ramificaţiile uriaşe ale caracatiţei. Află şi cine a fost cu adevărat Charlie şi ce legătură avea cu Frank.
Află întâmplări din trecut şi care dintre candidaţi încearcă să-şi ascundă murdăriile, şi ai cărui agenţi au pus lucrurile în mişcare până la crimă.
Află, dovedeşte, pedepseşte…pedepsindu-i şi pe ucigaşii lui Frank:

“E mult mai greu să susţii povara amintirilor, să te împaci cu trecutul, să te întorci cu faţa la necazuri şi să le înfrunţi. E mult mai greu, dar descopăr că merită să lupţi.
Dorm din nou noaptea. În a nu deţine nici un secret e o putere enormă. Acum sunt protejat, fiindcă povestea mea e publică. Dacă aş muri, oamenii potriviţi ar pune întrebările potrivite.”
“După cum am aflat recent, oamenii sunt dornici să-şi trăiască viaţă cu stele în ochi. Problema e că stelele blochează realitatea. Nu e de mirare că vrem să ne ascundem de ea. E urâtă. E brutală. Dar poate fi şi graţioasă şi oferă alinări cu care încă încerc să mă obişnuiesc. Ascunde surprize şi nu sunt toate neplăcute.”

   Este incredibil câte vieţi pot fi distruse pentru că unii vor să ajungă în posturi cheie. Ambiţii politice la unii, ambiţia şi siguranţa că dacă ei câştigă le va fi bine la alţii.
Per total aceeaşi lăcomie, sete de putere, credinţă că ţi se cuvine totul, indiferenţă faţă de viaţă şi sentimentele celor ce nu-ţi sunt de folos, determinarea de a-ţi atinge scopul, chiar dacă drumul tău e presărat cu cadavre şi vieţi irosite.
Aceeaşi lege a cultului personalităţii, a siguranţei că tu eşti cel ales, a nepăsării faţă de orice nu-ţi este de folos, aceeaşi subordonare a ideilor democratice ţelurilor tale.
O carte reală, foarte bine scrisă, care pune multe întrebări, toate prezentate într-un stil alert şi intens. Sincer, te ţine captiv de la prima până la ultima filă.

O carte pe care merită s-o citeşti şi la final sunt convinsă că veţi fi tentaţi, ca şi mine, să puneţi în practică îndemnul: “Nu te încrede în nimeni!”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban-recenzie

Editura: Quantum Publishers

Colecția: Alfa

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2017

     Alina Șerban s-a născut în 1992 la Galați și a absolvit Facultatea de Jurnalism. Are un masterat în Relații Publice și Publicitate, iar în prezent lucrează la ziarul local Viața Liberă. Locuiește în orașul său natal alături de un câine și o pisică, împărțindu-și timpul liber între pasiunea pentru lectură, scris și cea pentru fotografie. A debutat în 2017 cu romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, publicat la Quantum Publishers.

   Mi-am dorit nespus să citesc această carte, încă din momentul în care a fost publicată. Descrierea m-a atras, coperta m-a incitat, iar faptul că autoarea locuiește în Galați ca și mine a reprezentat un factor decisiv. Imediat ce am pus mâna pe volumul de față, am și început lectura, o lectură ce s-a dovedit a fi fermecătoare și tare captivantă.

   Mi-a plăcut mult romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, o scriere psihologică încântătoare, o poveste pe care o descoperi încet-încet, pagină cu pagină și care nu încetează, nici măcar pentru un moment, să te surprindă. Îmi pare rău că am amânat-o până acum și nu pot să afirm decât că aștept cu nerăbdare continuarea. Totodată, țin să precizez că m-am bucurat să fac cunoștință cu un autor gălățean deosebit, care mă determină să mă mândresc cu orașul meu și cu oamenii valoroși care încă mai locuiesc aici. Alina Șerban este, într-adevăr, una din speranțele literaturii române și, cu precădere, ale celei gălățene 🙂

   Alina debutează cu acest roman psihologic bine scris, documentat și capabil să miște cititorul, să-i stârnească sentimente diverse, să-l pună pe gânduri, întrucât abordează o temă destul de comună pentru literatura contemporană, dar care datorită complexității sale nu a fost exploatată complet până acum, și anume depresia. Această afecțiune de ordin psihic se numără printre principalele boli și probleme cu care se confruntă societatea secolului al XXI-lea, motiv pentru care, consider eu, este absolut necesar să-i conștientizăm existența și să încercăm să empatizăm cu oamenii care suferă de ea, să le oferim suportul de care au nevoie.

   Un alt aspect pe care l-am apreciat este modul în care autoarea își transpune gândurile, ideile, sentimentele într-un personaj masculin, Oskar Kaufmann, protagonistul cărții de altfel. Acțiunea cărții este plasată în Germania, în arealul germanofon și, cu precădere, în Nuremberg (Nürnberg), landul Bavaria.

   Oskar este un tânăr scriitor, fiu al unei familii cu cinci copii din Dinkelsbühl. În ciuda dorințelor și visurilor părinților săi, a ales să-și urmeze propria cale și să facă ceea ce-i place cel mai mult, și anume să scrie. În scurt timp, cărțile sale l-au făcut celebru, autor de bestseller-uri, apreciat de critici și de cititori. Este interesant modul în care ni se înfățișează portretul acestui artist al cuvântului, dar și modul în care se raportează acesta la societate și societatea la el, la ascensiunea sa rapidă în cadrul ,,breslei” scriitorilor. Publicul îl apreciază, devine un idol pentru cei care-i citesc și-i iubesc scrierile, însă o categorie de oameni îl privesc cu scepticism, îl consideră un scriitoraș banal, de duzină. Această perspectivă este cât se poate de reală, de altfel.

   Vin sărbătorile de iarnă, vine Crăciunul, iar Oskar le face o vizită părinților. Încercând să păstreze tradiția, cei cinci frați, trei băieți (Oskar, Martin, Josef) și două fete (Elsa, Karolina), se adună în casa părintească pentru a celebra, pentru a petrece câteva zile împreună, ca odinioară.  Anul acesta, din nefericire, Crăciunul nu reprezintă nicidecum un motiv de bucurie și de voioșie pentru Oskar. Se pare că este bolnav, însă niciun medic nu a fost în stare să-i dea un diagnostic clar.

   Încearcă din răsputeri să-și păstreze secretă slăbiciunea, pe care o ascunde, inițial, și de membrii familiei sale. Leșină, i se face rău în public, îi îngrijorează pe toți ceilalți cu starea sa de sănătate. Ajunge chiar și pe copertele ziarelor, începându-se o adevărată campanie de defăimare a sa. Acest lucru îl scoate din minți, motiv pentru care are de gând să ceară ajutorul justiției pentru știrile mai mult sau mai puțin false. În acest demers, primește ajutor de la sora sa Elsa, avocat de profesie. Nimeni nu-i poate știrbi imaginea, nimeni nu-i poate distruge renumele pe care și l-a creat de unul singur, fără ajutorul nimănui.

   În tot acest timp, lui Oskar îi este imposibil să-și înțeleagă propria stare de sănătate și, implicit, de spirit. Are momente în care se simte foarte bine, urmate de căderi bruște, neașteptate. Se prea poate să sufere de depresie, medicii nu sunt siguri, iar el nici nu vrea să-și imagineze una ca asta…

   O cunoaște pe Clara, secretara lui Rudi, prietenul său cel mai bun, și împreună încep o relație. Petrec timp împreună, la început se simt atrași unul de altul, însă, de fapt și de drept, Oskar nu o iubește, iar încercările ei tot mai evidente de a-l schimba (vasăzică, în bine) devin iritante, deranjante pentru tânărul bărbat. Pentru câteva luni, boala sa dă semne că a dispărut, însă într-o zi se redeclanșează pe neașteptate… Oskar urmează să-și lanseze o nouă carte, care îi va salva reputația sau care, cine știe, poate că i-o va târî prin noroi…

   Este prezentată relația lui Oskar cu membrii familiei sale, o serie de legături care ia o întorsătură neașteptată ca urmare a unor evenimente. Reușește chiar să le salveze, să le lumineze viețile a doi dintre frații săi. Totuși, viitorul lui rămâne incert și rămâne să descoperiți de unii singuri cum se sfârșește acest volum interesant.

   ,,Ziua în care am învățat să zbor” prezintă destinul unui artist bolnav, incapabil să se înțeleagă pe sine însuși, darămite să priceapă firescul vieții. Suferă de depresie, nu știe ce ar trebui să facă, la ce să se aștepte de la ziua de mâine. Un lucru devine tot mai evident, și anume rolul pe care l-a jucat familia sa în acest proces de degradare psihică. Însă e posibil ca această afecțiune să-i ofere ceva în schimb? Depresia îi poate oferi aripi, îl poate aduce mai aproape de ziua în care va putea să zboare, să-și depășească propriul statut, să-și înfrunte destinul sau, de ce nu, să și-l împlinească?

   Cartea întruchipează mai mult decât jurnalul tânărului Oskar. Pe alocuri, reprezintă o confesiune, pe care el o face preotului duhovnic sau, poate chiar, propriei conștiințe, în încercarea de a-și clasifica viața, faptele, de a afla cum să procedeze mai departe, cum să se căiască, cum să înainteze de-a lungul cărării bătătorite de soartă.

   Vă recomand să citiți romanul de debut al autoarei Alina Șerban! Vă invit să descoperiți o carte fermecătoare ce încântă prin povestea măiestruos redată, prin personajele atent schițate și prin gama de emoții ce se ascund printre cuvinte și ce nu încetează să vibreze, să ajungă la sufletul cititorului…

Citate:

 

,,În lumea asta perfectă nimeni nu are sentimente, dar toţi au prejudecăţi.”

   ,Nu scriam de dragul nimănui, nici măcar de al lui, ci pentru că simţeam că e singurul mod în care puteam spune cu adevărat ce gândesc, fără să fiu judecat. Societatea maliţioasă nu percepea ideile ca fiind direct ale mele. E o operă de ficţiune, deci, acele păreri și lamentaţii nu există mai mult decât Dumnezeu pentru Nietzche, așa că nu-și făceau griji.”
   ,,Într-o clipă, am realizat că stăteam în picioare, privind balconul ca pe o eliberare. Aș fi vrut să mă opresc, să adorm iar, dar nu era cu putinţă. Nu eram eu acela. Și totuși, mă vedeam pășind către necunoscut, către ceva care mă chema. Era neobișnuit de rece afară, un fel de frig primordial, înainte de care nimic nu a fost. O pereche de aripi mă aștepta în colţul balconului, iar eu, ca un nătăfleţ, m-am întins spre ele, le-am așezat de parcă ar fi fost întotdeauna ale mele și dus am fost. Degeaba am ţipat ca un nebun. Oamenii nu puteau zbura. Un gol imens m-a cuprins deodată. Simţeam că mă apropii, apoi că mă îndepărtez. Eram prea sus și totodată prea jos. Mi-am revenit în simţiri fără să știu cum și de ce. Micuţa mea prietenă mă gâdila cu mustăţile ca să mă trezească, fiindcă eram pe podea. Acela a fost un fel de început, schimbarea. Eram conștient de faptul că acela care a fost odată murise în momentul când am luat aripile și am plonjat în gol. Că a rămas doar cel de după, dărâmat, dar împăcat cu sine. M-am văzut zburând. Am conștientizat!”

        LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
11

Duel la înălţime, de Tom Clancy-Editura Rao-recenzie

Titlu original: The sum of all fears
Traducere: George Salomie
Editura: Rao 1998
2 Volume-Număr pagini: 571+507

Fiecare război lasă urme adânci în conștiința luptătorilor și crestează cicatrice în sufletele martorilor nevinovați. Și după fiecare rămâne ceva ce reclamă răzbunare. Pentru arabii păgubiți de conflictul din Golf, varianta ideală ar fi reizbucnirea Războiului Rece prin învrăjbirea foștilor lui protagoniști de la Washington și Moscova. Iar dacă asta ar presupune asasinarea președintelui american în exercițiu cu ocazia Super Bowl-ului…cu atât mai bine. Infidelii care iau în derîdere Coranul și Jihadul nu vor fi niciodată prea puţini.”

   La prima vedere am crezut că este ceva cu război aerian, avioane, parasutisti, dar “Duel la înălțime” se referă la reacțiile și hotărârile luate de marile puteri în situații de criză, care pot duce la începerea unui nou război.

“Razboiul din Golf s-a încheiat. Totodată a dispărut însă  și una dintre armele nucleare ale Israelului. Echilibrul de forțe din Orientul Mijlociu-dar și din lumea întreagă-este pe cale să se schimbe în mod fatal…Jack Ryan, directorul adjunct al CIA-eroul din “Datorie De Onoare” și”Jocuri De Putere”-revine în forță într-o acțiune atît de dramatică și de intensă, încît vom fi aproape convinși că scenariul propus de scriitor s-a petrecut cu adevărat.”

   Îmi place Tom Clacy, dar cărțile lui sunt atât de complexe și documentate încât devine o adevărată provocare să vorbești despre ele. Și totuși…să încercăm.

   Începuturile acestui roman se află mai departe în timp, când sirienii au atacat Înălțimile Golan, vrând să cucerească Israelul. Soldații rezistă, îi resping și sirienii atacă în forță cu tancuri și artilerie. Israelienii știau că se pot baza pe avioanele lor, care sunt superioare și conduse de piloți antrenați, dar au omis faptul că sirienii fuseseră instruiți și aprovizionați cu arme de ruși. Mai mult, israelienii mai aveau opt bombe cu încărcătură nucleară, vopsite astfel încât să pară tancuri de combustibil. Inițial vor să le folosească și chiar  încarcă avioanele, apoi dau ordin să se renunțe și să se folosească armament normal. În nebunia acelor momente, în graba nesăbuită a tinerilor piloți, una dintre bombe rămâne atașată la avion. În confruntarea care urmează artileria siriană este distrusă, pilotul avionului se izbește de stâncile golașe, dar înainte de asta bomba nearmată s-a desprins de avion și s-a prăbușit îngropându-se în pământul unui fermier druz la 50 m de casă. Pământul a acoperit-o și fermierul o va descoperi peste câțiva ani. Trei zile după luptă israelienii își dau seama că le lipsește o bombă, dar nu au cum s-o caute:

“Bomba era undeva în spatele liniilor siriene-dar unde? Care dintre cele patru avioane o transportase? Unde se prăbușise? Era imposibil să le ceară sirienilor să o caute. Oare puteau să se spovedească americanilor, tocmai cei de la care “materialul nuclear special” fusese obținut pe căi ilegale?

Şi astfel, culcușul bombei rămase necunoscut pentru toată lumea, cu excepția fermierului druz, care o acoperi pur și simplu cu doi metri de țărînă și continuă să-și cultive peticul de pămînt pietros.”

Peste ani, sătui de toate luptele și războaiele inutile din Orientul Mijlociu se caută o soluţie.

   Şeful personalului de la Casa Albă, C.Adler-consilierul pe probleme de securitate, Jack Ryan-director adjunct CIA, și alți câțiva prieteni de încredere discută despre ce s-ar putea face  în situația în care Războiul Rece s-a terminat, rușii acționează și ei destul de previzibil, cam la fel ca americanii, Germaniile s-au unificat. Cei de față îi cer părerea lui Jack Ryan, respectându-l pentru meritele lui deosebite în luptă și pentru toate misiunile executate cu curaj și profesionalism.

Ryan le spune că motivul războaielor din Orientul Mijlociu este religia și toate vizează Israelul:

Catolicii și protestanții cred că Cristos este fiul Domnului, dar asta nu a împiedicat Irlanda de Nord să explodeze…Și e cel mai sigur loc din lume pentru evrei. Creștinii ăștia îngrozitori sînt atît de ocupați să se ucidă unii pe alții, încît nu mai au timp să fie antisemiți. Uite Arnie, oricît de insignifiante ne-ar părea nouă diferențele religioase din ambele locuri, pentru ei sînt suficient de mari că să ucidă. Sînt atît de mari cît le trebuie, amice.”

   Preşedintele nou ales, Fowler, voia să facă ceva memorabil, era suficient de orgolios să vrea să fie pomenit în istorie:“Trebuie să facem ceva, că să dăm impresia că nu stăm degeaba”

   La propunerea lui Ryan  se organizează o întâlnire la Vatican a conducătorilor celor mai importante țări, prezidată de papă pentru că:
”Vaticanul este o țară adevărată, cu un statut diplomatic real, dar fără armată…soldații sînt elvețieni…iar Elveția este neutră, nici măcar membră a Națiunilor Unite. Arabii își fac acolo afacerile bancare și chefurile…”

   În timpul acesta FBI-ul îl urmărise pe John Russell, care alăturându-se unui grup numit “Mișcarea Indiana Americană” fusese implicat în foarte multe acte criminale. Pentru aceștia gruparea “Societatea Războinicilor Națiunii Siouxe”, unde activau și el și fratele lui Marvin se ocupă de trecere drogurilor prin contrabandă în Canada.. F.B.I.-ul îi urmarea de mult timp, îi încolțește la un motel unde îl și omoară pe John salvând niște reporteri. Marvin Russell scapă și fuge din ţară.

   În altă parte a lumii teroristul  Ismael Qati tocmai aflase că are cancer, nu se temea de moarte, ci doar că nu va reuși să facă ce-și propusese așa că trebuie să grăbească lucrurile:

”Nu era bărbatul care să includă un eșec în planurile lui. Își alesese un scop în viață și decisese, cu ani înainte, să-l realizeze, indiferent cît l-ar fi costat pe el sau pe alții. Pe acest altar sacrificase totul, visurile părinților decedați, promovarea lui și a altora, o viață normală, confortabilă, cu o femeie care ar fi putut să-i dăruiască doi-trei copii-toate acestea le respinsese în favoarea unei căi de trudă, pericol și hotărâre cumplită de a atinge acel unic ţel strălucitor.”

   Apoi o confruntare între arabi și israelieni, care debutează pașnic, dar devine sângeroasă, determină transformarea unui plan inițial teoretic într-unul practic, un proiect numit “Pilgrimage” Ryan, Adler și Talbot reușesc să contacteze toate țările din proiect, se fac și se modifică tratate, iar la Roma va fi semnat în formă finală. Bineînțeles că președintele Fowler își va aroga toate meritele, deci egoul lui era satisfăcut:

“Fowler știa istorie. Era în fața unei șanse unice. Nu se mai întâmplase niciodată. Poate că era începutul procesului, poate sfârșitul lui, dar ceea ce urmarea el putea fi exprimat simplu. Va pune capăt războiului. Numele  J.Robert Fowler va fi asociat cu tratatul acesta. Era inițiativa administrației lui prezidențiale. Discursul lui la Națiunile Unite chemase națiunile lumii la Vatican. Subordonații lui conduseseră negocierile. Numele lui va fi primul pe documentele tratatului. Forțele lui armate vor garanta pacea.Î și câștigase cu adevărat locul în istorie.”

  Era satisfăcut și de legătura cu Liz Elliott, consilierul pentru securitate, o legătură importantă pentru doi oameni singuri, dar secretă deocamdată.

   În cealaltă parte a lumii fiul bătrânului druz îl anunță pe comandatul Qati de existența bombei. Un grup între care și inginerul Ghosn și Marvin Russell, ajuns și el acolo, se duc s-o ia, o duc într-un depozit s-o poată cerceta și detona. Dar Ghosn își dă seama ce este și la ce poate fi folosită. Îl cooptează în echipă pe un fost profesor al lui din Germania, un fizician de renume, pe un alt terorist tot din Germania pe nume Bock, a cărui soție se sinucisese în închisoare. Vor găsi componentele și materialele necesare și vor reuși să facă o bombă nucleară. Bineînțeles toți cei implicați într-un fel sau altul în proces, inclusiv la transportul ei în SUA, n afară de Qati și Ghosn vor fi uciși în numele cauzei și în ideea de-a nu compromite acţiunea.

Deci în timp ce unii luptau să încheie pacea alții nu voiau că această să se realizeze.

   Pe de altă parte Liz Elliott voia să-l îndepărteze pe Ryan, nu-l suporta pentru că era un om integru, care nu îngenunchea în fața nimănui și nu linguşea, și care era apreciat de adevărații luptători și de foarte mulți din Congres. Prin metodele pe care orice amantă le deține reușește să-i inoculeze lui Fowler ideea că trebuie să scape de Ryan. În același timp pune oameni să-i cerceteze trecutul și banii, dă datele unui reporter, este gata să-i distrugă credibilitatea și mai ales căsnicia.

Doar că minciună are picioare scurte… adevărul se află și Liz este pusă la punct chiar de Cathy soția lui Ryan, ea însăși un medic reputat, specialistă în cardiologie.

   Aruncarea în aer a stadionului din Denver la Super Bowl, în timpul meciului, numărul mare de victime, inclusiv oameni importanți din stat, și ideea că a fost o bombă cu încărcătură nucleară inflamează și mai mult situația. Și președintele trebuia să fie pe stadion, dar ratase din cauza vremii nefavorabile. Mai mult, pe lângă bombă teroriștii pun la cale și destabilizarea armatelor, încăierarea lor și  în Berlin chiar atacul armatei americane de către ruși.

 Preşedintele Fowler, secondat de amantă dă ordine contradictorii și are idei necorespunzătoare pentru că  nu are răbdare să vadă rezultatele cercetărilor și-l acuză pe Ryan de incompetenţă.

   Hotărât să demisioneze după ce se rezolvă criză, Ryan își vede de treabă, adună date, pune cap la cap informațiile, află toate faptele. Tot el este cel care va vorbi cu rușii, președintele rus cunoscându-l din timpul războiului, cu omologii lui din Israel, Germania, Rusia, cu prințul Ali din Arabia Saudită, și va reuși să facă pace, evitând un război.

Cei doi teroriști sunt prinși, interogați, și se află că în spatele lucrurilor era un șeic din Irak care nu era de acord cu prințul Ali, și nu voia pacea cu necredincioşii.

   Prost sfătuit și orbit de orgoliu, când află cine este vinovatul principal, Fowler vrea să trimită un avion cu bombă nucleară să distrugă localitatea unde se află șeicul. Dar, ca noroc, era nevoie de două autorizații pentru aprobare. Doi oficiali cu autorizație fiind morți, singurul rămas era Ryan.

El refuză să omoare oameni nevinovați.

  Lucrurile se vor rezolva, conflictul se va stinge, vinovații vor fi pedepsiți, toate cu cooperarea tuturor statelor implicate. Este incredibil cât rău pot face o mâna de oameni profitând de îngâmfarea, reaua credință, egoul exacerbat, invidia și îngustimea minții. Exact cum îi spune Ryan preşedintelui:

“Tu ești cel care  a dat rasol! Tu ești cel care ne-a adus pe marginea prăpastiei- și acum adevăratul motiv pentru care vrei să macelaresti un oraș întreg este că ești furios pentru că mândria ta a fost rănită și vrei să-ți iei revanșa. Vrei să le arăți că nimeni nu te poate manevra …pe tine! Asta-i motivul, nu-i așa? NU-I AŞA?”

   Dacă vreți să vedeți cum s-a ajuns aici, cum s-au desfășurat și rezolvat lucrurile, care este reacția oamenilor și deznodământul întâmplărilor, citiți cartea.

Iata și câteva păreri autorizate:

“Tom Clancy știe să facă din ordinea mondială o aventură citită pe nerăsuflate, cu pulsul la 200.” (Houston Chronicle)

“Îţi trebuie curajul lui Clancy pentru a face din cel mai puternic om al planetei un personaj de carte cu slăbiciuni, vicii și…amantă.”(Chattanooga Press.)

Cartea Duel la înălţime, de Tom Clancy poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

„Cred că, în ziua aceea, am încetat definitiv să-l iubesc pe Pablo și am început să-l urăsc pe Escobar.”

Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar-recenzie

 

Virginia Vallejo

Titlul original: Amando a Pablo, odiando a Escobar

Editura: Litera

Anul apariţiei: 2007, 2017

Traducere din limba spaniolă de: Oana Balaș/Graal Soft

Număr pagini: 430

Gen: Biografie

 

   Fanii serialului Narcos au de ce să se bucure! „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” este confesiunea jurnalistei Virginiei Vallejo, amanta lui Pablo Escobar, despre anii cei mai tulburi ai traficantului de droguri. Probabil ați reperat-o deja în serial: personajul Valeria Vellez este inspirat din viața Virginiei, însă doar atât: inspirat. Dacă vă așteptați să regăsiți cuvintele Valeriei din Narcos în carte, vă înșelați: Virginia, femeia din realitate și Valeria, personajul inspirat, sunt foarte diferite. De aceea i-au schimbat numele în serie, pentru că oricum Virginia Vallejo s-a declarat jignită de imaginea atribuită în miniseria columbiană „Escobar, el Patrón del Mal”, unde după spusele ei,„au dorit s-o prezinte ca pe o prostituată ieftină”. (sursa –www.elespectador.com)

   Virginia Vallejo era deja o jurnalistă celebră în țara ei atunci când l-a cunoscut pe Pablo. Avea propriul ei canal TV, împreună cu o colegă de breaslă, iar în 1981 a fost singurul jurnalist columbian trimis la Londra pentru a transmite în direct de la nunta prințesei Diana cu prințul Charles. Virginia este femeia ce i-a fost alături lui Pablo, care îl tempera și îl oprea de la punerea în practică a ideilor neinspirate și violente. Nu este femeia obiect înfățișată în Narcos, este o femeie inteligentă, care a ajutat la prinderea lui Pablo Escobar tocmai pentru că știa cum acesta gândea și acționa.

„Omul ăsta are cu adevărat nevoie de tine, Virginia, fiindcă ești singura femeie educată și adultă pe care a avut-o în viața lui și singura care-l pune la locul lui.”

   L-a cunoscut pe regele cocainei la moșia acestuia, celebra Hacienda Nápoles, invitată fiind împreună cu iubitul său de pe atunci, Aníbal Turbay, nepotul fostului președinte, și cu mai mulți prieteni. Pablo a intrat în viața ei salvând-o de la înec. Petreceau cu toții, ea înota, când a fost prinsă într-o vâltoare. A început să le facă semne celor de pe mal, însă aceștia au crezut că îi salută sau că îi cheamă în apă. Pablo a fost singurul care observându-i privirea disperată, a înțeles gravitatea situației.

„Sunt la un pas de moarte, în prezența a peste 40 de prieteni și de gărzi de corp care refuză să privească dincolo de propria comoditate, de mitraliere sau de pahare, când, aproape epuizată, privirea mea o întâlnește pe cea a lui Pablo Escobar. Doar cel care este mai ocupat, conducând spectacolul și dând ordine, dirijorul orchestrei, „stăpânul plimbării” – cum s-ar spune, în spaniola columbiană -, bagă de seamă că sunt într-un vârtej din care n-o să scap cu viață.”

A intrat în apă și a salvat-o.

„- Acum o să fii răspunzător pentru viața mea cât timp o să trăiești, Pablo…”

   La scurt timp, s-a despărțit de logodnicul său, acesta fiind dependent de cocaină. De cocaină furnizată chiar de… Pablo Escobar.

„- Dacă renunți azi la cocaină, o să am grijă de tine și-o să te fac fericit pentru tot restul vieții. Dacă nu, te părăsesc în clipa asta.

– Dar, scumpa mea… Trebuie să înțelegi că nu pot trăi fără „albă-ca-zăpada” și că n-o să renunț la ea niciodată!

– Atunci, nu te mai iubesc. Până aici ne-a fost.”

   Tot Pablo l-a forțat pe cel de-al doilea soț al Virginiei să-i acorde divorțul. Erau despărțiți în fapt de mult timp, însă rămâneau legați pe hârtie, din cauza refuzului bărbatului de a semna actele de divorț. Escobar s-a ocupat cum a știut el mai bine și l-a convins să divorțeze, pentru a o avea pe Virginia numai pentru el.

   Ne sunt descrise momente ce au rămas în istoria televiziunii columbiene, unul din ele fiind reportajul la groapa de gunoi din Medellín. Atunci Virginia i-a luat interviu lui Escobar, care la momentul respectiv îi ajuta pe cei săraci, de unde și-a atras porecla de „Robin Hood paisa”. Citind acele rânduri, ce descriau atmosfera de la groapa de gunoi, am simțit că mi se mișcă toate reperele, tot ce știam până atunci era văzut, dintr-o dată, în altă lumină. O situație pe care chiar nu ne-o putem imagina, ce este dincolo de puterea noastră de înțelegere. O adevărată lume paralelă.

„Groapa de gunoi din Medellín nu e un munte îngropat în gunoi, ci un munte alcătuit din milioane și milioane de tone de gunoi în descompunere. … E duhoarea nedreptății, a corupției, a aroganței și a indiferenței totale.”

   Criminalitatea, corupția din Columbia fac din această țară o altă lume. O lume pe care crezi c-o vezi numai în filme.

„Orice columbian poate număra printre prieteni, rude sau angajați peste douăsprezece persoane răpite, dintre care unele s-au întors tefere și nevătămate, iar altele au dispărut pe vecie.”

   Corupția și traficul de droguri sunt întâlnite peste tot, chiar și la concursurile de frumusețe pe care le urmărim cu plăcere la televizor și pentru care America de Sud este renumită. Virginia Vallejo ne dezvăluie că toate aceste concursuri în Columbia, cel puțin, sunt finanțate din banii obținuți din traficul de droguri.

Implicarea traficanților de droguri în concursurile de frumusețe este deja cunoscută și toată lumea știe că, fără sprijinul șefilor cartel din departamentul respectiv, autoritățile nici n-ar visa să poată acoperi cheltuielile pe care le presupun câștigătoarea și însoțitorii acesteia, adică 100 sau 200 de persoane, printre care rude și prieteni intimi, peste 20 de doamne din înalta societate, fostele câștigătoare cu soții lor și toată birocrația regională. Nu e ciudat ca însăși Miss să fie logodnica șefului de cartel sau a fiului acestuia ori ca relația șefilor de poliție cu regele local al cocainei sau al marijuanei să fie mult mai intimă, mai stabilă, mai durabilă și mai rentabilă decât relația afaceristului de succes cu câștigătoarea din anul respectiv.”

   Urmărind salariul Narcos, mă întrebam: „Lucrurile acestea chiar or fi adevărate sau au mai inventat scenariștii, pentru a spori dramatismul sau a atrage audiența?”. Chiar să fi aruncat acest om în aer un întreg avion, doar pentru a-l ucide pe președinte? Chiar să fi ucis cu cruzime atâția oameni? Atunci când urmărești un film, oricât de dur ar fi, ceva în spatele minții îți spune: „E ficțiune, nu e real! Totul este dincolo de ecran.”. Îți spui că lucrurile sunt exagerate, pentru a atrage publicul, pentru a părea mai spectaculos sau din cine știe ce alte motive. Ei bine, nu! Totul era adevărat. Toate acele lucruri îngrozitoare chiar s-au întâmplat: uciderea ministrului de justiție Rodrigo Lara Bonilla, a candidatului la președinție Luís Carlos Galán, numeroasele răpiri, printre care și a Dianei Turbay, prezentatoare TV și totodată, fiica fostului președinte, ucisă în schimbul de focuri din timpul operațiunii de salvare, detonarea avionului în care urma să se urce președintele Gaviria, executarea cu sânge rece a celor doi angajați, Galeano și Moncada, pentru că îi furaseră banii obținuți în urma unui transport, atacul de la Palatul de Justiție, probabil una dintre cele mai mari tragedii din istoria Columbiei…

   Ele sunt relatate în cartea femeii care, terorizată la rândul ei de Escobar, a ales să colaboreze cu agențiile antidrog și să spună tot ceea ce știe. În 2006, i s-a acordat azil politic în SUA pentru colaborarea cu autoritățile. Dacă ar fi rămas în Columbia, nu ar fi scăpat cu viață, întrucât a denunțat instituții și oameni sus-puși din țară. Citeam în carte aceleași lucruri văzute în serial și mă înfioram. Pentru că erau reale. De data aceasta, nu mai aveau loc doar dincolo de ecran, ci aveam confirmarea cuiva că într-adevăr s-au întâmplat.

   Din cele scrise, ne putem creiona un portret al lui Pablo Escobar omul, nu traficantul. Virginia încearcă să le separe, amintindu-și cu plăcere momentele de la început, când Pablo încă nu devenise atât de nemilos. De aici și titlul, „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”. Punctul slab al lui Pablo Escobar omul era familia: soția, mama și cei doi copii ai săi, Juán Pablo și Manuelita. Provenind dintr-o familie de oameni simpli, a dorit mai mult decât orice să reușească în viață, să fie bogat și apreciat de toată lumea:

„Voiam doar să fiu bogat, mai bogat decât familia Echevarría din Medellín și decât oricare altul dintre bogătașii din Columbia, slujindu-mă de toate resursele și de uneltele pe care viața avea să mi le pună la îndemână. Mi-am jurat că dacă la 30 de ani nu am un milion de dolari, mă sinucid cu un glonț în tâmplă, îmi mărturisește într-o zi, în vreme ce ne urcăm în Learjetul staționat în hangarul său privat de pe aeroportul din Medellin, alături de celelalte avioane din flota sa.”

„Eu nu sunt un magnat, ai înțeles? Sunt cel mai mare criminal din America Latină și gândesc, vorbesc și mă port ca atare.”

   „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” a fost transpusă pe marele ecran în filmul „Loving Pablo”, cu Penélope Cruz și Javier Bardem interpetându-i pe Vallejo și Escobar. Relația lor mai apare în serialul Narcos, chiar dacă personajul vedetei este mult modificat, sub forma Valeriei Vellez, precum și în miniseria columbiană „El patrón del mal”, cu Angie Cepeda în rolul Virginiei. Autoarea cărții a criticat dur această din urmă producție, susținând că este înfățișată ca o „prostituată ieftină”. Nu pot decât să spun că abia aștept să văd atât filmul, cât și miniseria.

   Ce mi-a plăcut: am aflat mai multe despre Pablo Escobar, traficul de droguri și situația din Columbia, mi-a stârnit curiozitatea asupra serialului „Narcos” și a altor producții pe care abia aștept să le urmăresc.

  Ce nu mi-a plăcut: cartea nu prea are structură cronologică. Un cititor experimentat observă ușor că Virginia Vallejo nu este scriitoare la bază. De asemenea, traducerea este destul de încurcată, iar unele expresii sunt transpuse direct din spaniolă. Am parcurs-o într-un timp relativ lung pentru mine, dar probabil pentru că abundă în informații greu de asimilat. Probabil cineva familiarizat cu subiectul ar citi-o mai repede; până de curând eu nu știam prea clar nici cine a fost Pablo Escobar.

 

Despre autoare:

   Virginia Vallejo este o celebră jurnalistă columbiană, singura din țara sa ce a transmis live de la nunta prințesei Diana și a prințului Charles, în 1981. A fost amanta traficantului de droguri Pablo Escobar, iar în prezent este protejată de guvernul SUA pentru că a colaborat cu autoritățile antidrog, furnizându-le multe nume și date. În 2007, a scris cartea „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”, în care vorbește despre relația cu acesta și multe aspecte din viața și activitatea narcotraficantului.

   A fost portretizată în seria „Narcos”, sub forma personajului Valeria Vellez, în miniseria columbiană „El patrón del mal” și mai nou, în filmul realizat după cartea sa, „Loving Pablo”, rolul ei fiind interpretat de Penélope Cruz.

Cartea Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
24

“Fuge de oameni și se ascunde de ei cât poate de mult, fără să știe de ce o face, dar simțind că ăsta e lucrul pentru care fusese născută .”

Cheia Iadului. Volumul 1-Deschiderea Porţilor, de Georgiana Sandu-recenzie

 

Editura: Tritonic

Colecţia: Casmir

Data apariţiei: noiembrie 2017

Număr pagini: 446

Gen: Fantasy

Nota mea: 10+

      Printre flăcările Infernului şi cruzimea oamenilor, un copil s-a născut. Fiica unui înger.
A crescut pură, bândă şi ascunsă, dar păcatul a corupt-o, iar durerea ei a distrus lumea.

   Atunci când săvârșește primul păcat, Duwan aproape că deschide Porțile Iadului spre lumea oamenilor. A fost născută și crescută cu un scop: sufletul ei e Cheia care ține închise creaturile întunericului. Un mic păcat și e suficient că Diavolul să o găsească, să afle în ce trup se ascunde Cheia și să dezlănțuie infernul.

   Prinsă în secretele unor tărâmuri interzise și atâția ani ascunsă în umbre, ea devine simbolul unei lumi, cauza unor masacre, protejată unei armate de Gardieni ai Iadului și Cheia distrugerii tuturor, dar în această întreagă apocalipsă, va simți pentru prima dată dragostea. Dragostea pentru un bărbat care o va proteja cu prețul vieții… sau o va ucide înainte că Diavolul să-i răpească sufletul. Iar iubirea lor, odată dezlănțuită, ar putea deveni cel mai mare păcat al tuturor timpurilor.

   Acum două zile am terminat de citit “Deschiderea Porților”, primul volum din trilogia “Cheia Iadului” și încă mă simt prinsă în mrejele acestei povești uluitoare și nu pot să revin la realitate. Mi-am propus să scriu recenzia imediat după ce termin lectura, dar  în mintea mea era o învălmăseală de gânduri, idei și trăiri emoționale. Răsturnările de situație de la finalul cărţii m-au lăsat mută de uimire. Nici acum nu-mi vine să cred că s-a ajuns la așa ceva! De fiecare dată când mă gândesc la consecințele acțiunilor celor doi protagoniști, la ceea ce a produs Duwan în urma acelui moment de slăbiciune și ce sacrificiu a făcut Iolaw pentru ea, îmi vine să strig că așa ceva nu e posibil! Am nevoie urgent de continuare, altfel nu am liniște!

   Am citit toate cărțile Georgianei Sandu și am văzut cât de bine scrie pe segmentul “roman de dragoste”, dar cu Cheia Iadului și-a dat parcă doctoratul. Să abordezi genul fantasy, să creionezi o lume originală plecând de la un subiect mult utilizat – Îngeri Căzuți, și să scrii atât de bine, ăsta e lucru mare. Din punctul meu de vedere, Cheia Iadului întrece toate scrierile sale de până acum. Aici se vede talentul ei în stare pură. Credeți-mă când vă spun că este excepțională pe genul fantasy!

   Sunt multe lucruri care mi-au plăcut aici: stilul abordat, ritmul foarte alert, complexitatea personajelor, aura de mister în care sunt învăluite ele, trecerea de la lumea ireală la cea reală, faptul că acțiunea se desfăşoară și în România (și nu oriunde ci la Hoia Baciu, cea mai bântuită pădure din lume), povestea de dragoste care e ceva mai aparte ( având în vedere ceea ce sunt de fapt Duwan și Iolaw, ei nici nu au voie să se îndrăgostească unul de altul).

   Însă, chiar dacă mi-a plăcut enorm povestea, altceva m-a fascinat pe mine: modul cum Georgiana Sandu a creionat geneza Îngerilor Căzuți, a Gardienilor Iadului, dar și cele patru Lumi: Lumea Nouă, pe care toți o cunosc ca lumea muritorilor; Lumea de Sus – Raiul;  Lumea de Jos – Iadul; Lumea Veche – dimensiunea în care ajunge toată magia interzisă. Cronologic, Lumea de Sus e mult mai veche, pentru că a luat naștere odată cu Creatorul, dar aici e un fel de depozit sau o închisoare. Cei mai vechi păcătoși ai timpurilor sunt aduși aici. De fapt, în acest loc sunt aduse  vrăjitoarele, nepoatele lui Lucifer, și alte creaturi  născute din magia vrăjitoarelor.

   “Cheia Iadului“ este genul de carte care trebuie citită cu foarte mare atenție. Dacă ai trecut peste un pasaj, se poate să fi pierdut câteva informații utile. Iar eu, ca să nu vă derutez prea mult, am să vă furnizez noțiunile de bază, înainte de a intra în subiectul cărții. Și de ce nu, poate că ceea ce am să vă explic acum, o să vă ajute să înțelegeți mai bine lumea creată de autoare, motivul pentru care Duwan este atât de protejată de Gardienii Iadului, urmașii Îngerilor Căzuți.

   De fapt,  Biblia Veche  nu vorbește despre ei ca și Îngeri Căzuți, ci îngerii ce au păcătuit și au fost alungați din rai – 111 îngeri, împreună cu Lucifer, unul dintre cei mai iubiți de Creator. Au fost alungați în Lumea de Jos, un tărâm sterp și întunecat, dar Lucifer s-a ridicat și și-a creat propria lume, Iadul. Împreună cu ceilalți îngeri, au creat monștri, “dihanii îngrozitoare ce se hrăneau cu răutatea lor”. Mult timp și l-a petrecut în gaura lui de Iad, înmulțindu-și armata, pregătindu-se pentru ce avea să urmeze. În timpul ăsta, a fost creată Lumea Nouă, animalele, plantele și omul.

   Când Diavolul a văzut iubirea Creatorului pentru aceste ființe inferioare, i-a urât mai mult decât orice. Îi voia distruși, voia Lumea Nouă pentru el. Așa că și-a scos demonii din Iad si i–a trimis asupra omenirii. Însă, după ce răul și întunericul a acoperit pământul, Creatorul l-a spălat (Marele Potop).

“A distrus atât creaturile, cât și oamenii întinați de Diavol, lăsându-l doar pe cel ce mai rămăsese pur. Însă nu a fost așa de ușor. Demonii și Diavolul s-au luptat, au supraviețuit Potopului și au rămas pe pământ. Atunci au coborât îngerii și s-a dezlănțuit primul dintre războaie … S-au luptat zile fără număr, Îngeri Puri și Îngeri Căzuți, serafimi și demoni, până când nu avea să mai rămână niciunul. “

   Însă ceva inimaginabil s-a întâmplat. Doisprezece dintre Îngerii Căzuți s-au întors împotriva lui. Li s-a făcut milă de oameni, așa că au mers înaintea lui Uriel, fratele  mai mic al lui Lucifer, unul dintre cei mai iubiți îngeri al Creatorului și unul dintre cei mai mari războinici ai Raiului, și s-au plecat în fața lui. Nu i-au cerut iertare, ci doar permisiunea să lupte alături de el, să îi protejeze pe oameni.

Amon, îngerul conducător  al celor 40 de legiuni din Iad. Apollyon, îngerul morții. Armaros, îngerul învățăturii și al magiei. Bune, îngerul dragon. Flauros, îngerul leopald. Vepar, îngerul apei, ce luptă  sub formă de sirenă. Lix Tetrax, îngerul vântului. Ornias, îngerul schimbător de formă. Phonix, îngerul pasăre de foc. Marbas, îngerul leu. Uzza, îngerul puterii. Și Samyaza, îngerul farmecelor și unul dintre primii fii ai Creatorului. Cei 12 Pocăiți.”

   Nu erau semnificativi ca număr, dar au fost o surpriză ce i-a luat pe nepregătite pe demoni. Îngerii Căzuți  le cunoșteau trucurile, slăbiciunile, așa că i-au ras de pe câmpul de luptă. După ce demonii au fost trimiși înapoi în lumea lor, Uriel a creat Zidul Iadului. A coborât în Lumea de Jos, și și-a folosit puterea să înconjoare tărâmul blestemat și să îl închidă, astfel încât demonii și Diavolul să nu mai poate ieși vreodată. Apoi a creat Porțile, “destinate sufletelor ce aveau să se scalde din nou în păcat și să cadă alături de cel pe care l-au urmat”. Și după asta, a creat-o pe Auriel – “o bucată din el, așa cum oamenii sunt bucăți rupte din Creator. Copilul lui, sufletul ce poate deschide Porțile din exterior. Sufletele intră, dar nimeni nu mai poate ieși. A pus sufletul în corpul unei muritoare și a ascuns-o, lăsând în ea destinul a două lumi.“

  Lumea Nouă era din nou pură și liberă. Însă 12 dintre marii luptători ai războiului au rămas în urmă, fără să mai aparțină cuiva. În Iad ar fi fost distruși dacă se întorceau, iar în Lumea de Sus nu mai erau primiți. Însă Uriel l-a convins pe Creator să rupă o bucată din Lumea de Sus și să creeze Lumea Veche, un tărâm doar al celor 12 îngeri pocăiți și au fost puși să jure că își vor folosi noua șansă să îi apere pe oameni și Lumea Nouă. Au fost numiți metani ( înseamnă pocăit în limba veche). Iar ei și-au permis să se numească între ei Gardienii Iadului.

   Despre Îngerii Căzuți și Gardienii Iadului ar mai fi  foarte multe de spus, dar vă las pe voi să le aflați toată povestea. Important de reținut e faptul că acum, fiecare dintre ei are dreptul să lase doar câte un urmaș, pe care îl numește după Îngerul Căzut din care i se trage generația. Iar în momentul de față, urmașii lor se confruntă cu o  mare problemă – regăsirea lui Auriel. Și cum această creație a îngerului Uriel este un suflet care migrează în trupuri umane de-a lungul timpului și se ascunde de ochii lumii, găsirea ei nu va fi chiar așa de ușoară.

  Revenind la povestea din prezent, trebuie să ne îndreptăm atenția spre Duwan Alwah (18 ani), protagonista cărții de față. Tânăra s-a născut în Somalia și a fost singurul copil alb într-o mulțime de oameni mulatri. Nu știe cine îi sunt părinții și nici locul exact unde  s-a născut. Femeia care a crescut-o, cea căreia îi spune bunică, nu i-a spus prea multe lucruri, decât că a găsit-o într-un sat distrus de rebeli, printre cenușă și oameni morți (Duwan a fost singura supraviețuitoare a atacului). A fugit cu ea în America, a adoptat-o legal, însă niciodată  nu i-a spus mai multe despre proveniența sa. Faptul că e somaleză a fost  întotdeauna principalul motiv de glume și batjocură pe seama ei, iar colegii de liceu o văd ca pe o paria. Este o ființă pură și blândă, dar are un caracter antisocial, motiv pentru care este o singuratică. Are o slăbiciune pentru supranatural, în special pentru îngeri. Nici ea nu-și explică atracția asta dar, “atata timp cât o ține deconectată de la realitate, n-o să își refuze vreodată placerea păcătoasă de a citi despre fantezii cu ființe sacre și sfinte”.

“Fuge de oameni și se ascunde de ei cât poate de mult, fără să știe de ce o face, dar simțind că ăsta e lucrul pentru care fusese născută .”

   Singura persoană care se tot învârte în jurul ei este Kale, colegul ei de liceu, căpitanul echipei de fotbal și cel mai râvnit dintre băieți. Se vede că e atras de ea și că încearcă să o ajute, să o integreze printre oamenii obișnuiți. Însă nici Kale nu pare un adolescent normal, pentru că Duwan “simte în el ceva ciudat ce nu reușise să deslușească niciodată, ceva diferit ce nu se simțea la niciun alt om pe care-l întâlnise, iar asta o speria și-o atrăgea în egală măsură.”

   Cu toate că cei doi se cunosc de foarte mulți ani, Duwan a încercat mereu să-l evite sau să-l respingă aproape cu brutalitate, iar asta îi trezește uneori sentimentul de vinovăție. Însă, când Kale o invită de această dată să meargă cu el la o petrecere, ceva o tentase să accepte. De parcă o voce se strecurase în spatele urechii și-i șoptise ademenitor să meargă. Dar știind că bunica nu îi va da voie să meargă la petrecere, se decide să mintă și astfel va comite primul păcat din viața ei. Apoi la petrecere va săvârși cel de-al doilea păcat, simțind o imensă ură față de cei din jur.

“Se simți tot mai asaltată de sentimente de toate felurile, de la furie și gelozie, până la batjocură și amuzament. Toate erau rele, nici măcar una care să se bucure că fata ciudată își găsise în sfârșit curajul să se comporte tipic vârstei, să fie una de-a lor. Nu! O renegau, n-o voiau printre ei.  “

   Duwan va fi în acea noapte martora unui fenomen bizar și din acest moment viața ei se va schimba pentru totdeauna. Până și comportamentul lui Kale e bizară. Parcă nu mai e acel Kale pe care îl știa. Ochii lui nu mai sunt umani, iar rânjetul slinos pare brăzdat de colți. Parcă e altcineva, dar cine?

– Cine ești tu? găsi curajul să întrebe, încă fără să simtă ceva în preajma lui, probabil își pierduse abilitatea asta.

  – Unul din nesfârșitele coșmaruri ce vor urma pentru tine, vorbi glasul gros, iar ea  își dădu abia acum seama că nu e engleză sau orice altă limbă cunoscută, sună exact așa cum și-o imaginase când văzuse semnele pe oglindă. Oripilantă și barbară, dar o înțelese la fel de ușor cum citise acele cuvinte. 

 Se aplecă deasupra ei și,  găsind puterea de care se credea capabilă, se lasă pe spate și îl lovi din nou cu piciorul în stomac, apoi se trase pe fund și se ridică cât de repede putu. O luă la fugă și îi auzi din nou râsul, ca al unui balaur ce se joacă cu prada.

– Nu mai poi fugi de noi, Cheie! O sa ne deschizi Porțile!”

   Salvată la timp de un misterios călăreț ce poartă o robă de călugăr și o sabie la brâu, Duwan (numele său înseamnă prima apariţie a luminii) va fi dusă  în Lumea Veche, iar aici va ajunge să cunoască adevărul, că se prea poate ca ea să fie Auriel, creația îngerului Uriel. Iar dacă se confirmă că Duwan este Auriel, atunci Lumea Nouă și Lumea Veche sunt într-un mare pericol. Diavolul o caută de  mult timp pentru că ea reprezintă Cheia iadului.   

“Atunci când a construit Porțile Iadului, i-a închis pe demoni în Lumea de Jos. Iar tu, tu le-ai încuiat. Sufletu tău e Cheia Iadului … Diavolul te vrea pentru că tu ești singura ce poate deschide Porțile. Acum că te-am găsit, nimic n-o să-l mai oprească să nu te vâneze pentru restul zilelor tale.

Și cum pot deschide eu porțile?

 – Sufletul tău e Cheia. Ca să deschizi Porțile, trebuie să ajungi în Lumea de Jos. Trebuie să mori.” 

 “Auriel e un suflet, migrează în trupuri umane de-a lungul timpului și se ascunde de ochii lumii. Locul ei e în biserici secrete, printre călugări. Însă, se presupune că fiecare om care se naște și e binecuvântat cu sufletul ei, știe cine e. Auriel îi redă memoria celor de dinaintea lui, istoria întregii noastre existențe, de la căderea lui Lucifer și până la crearea Metanilor. Știe că trebuie să se ascundă, să fie pură și fără păcat. Pentru că păcatul e arma Diavolului și asta îl poate conduce la ea. Dacă te-a găsit, ai comis un păcat”.

   Însă Duwan nu știe absolut nimic, pentru că Auriel nu i-a redat memoria, așa că va fi și mai vulnerabilă în fața demonilor care sunt pregătiți pentru ziua în care vor fi eliberați. Gardienii Iadului vor încerca să o protejeze cu orice preț, dar vor reuși ei să o salveze de fiecare dată?

“- Auriel e în tine, dar tu ești Duwan Aleah. Acum înțeleg asta. Ești specială, și orice ne așteaptă, știu că nu te vei ascunde în spatele nostru, ci vei  ieși să lupți. Poate primul tău păcat te-a demascat, dar ți-a și eliberat spiritul, dorința de a te impune și de a lupta. O să lupți, Duwan. O să protejezi Lumea Nouă și oameni, nu?”

   Diavolul va încerca să o înnebunească, să îi trimită cele mai îngrozitoare creaturi după ea și o să-i stoarcă sufletul. O să o facă să-și dorească să moară doar ca să scape.

“-El îți face asta. E doar începutul. Nu o să te vâneze fizic tot timpul. Cea mai grea luptă pe care o s-o ai cu el va fi în mintea ta. Încearcă să te ispitească, să abuzezi de puterea pe care te face să crezi că o ai și să cazi cu totul în păcat.”

  Dar în această întreagă apocalipsă, Duwan va simți pentru prima dată dragostea. Iar această iubire, odată dezlănțuită, ar putea deveni cel mai mare păcat al tuturor timpurilor. S-a îndrăgostit de Iolaw, unul dintre Gardienii Iadului, a cărei datorie e să păzească Zidul, să îi trimită înapoi pe demonii ce ies prin el. Dar el e diferit de ceilalți gardieni. Nu poartă numele niciunuia dintre cei 12 Îngeri Căzuți și nici măcar nu-și cunoaște povestea. I-a fost interzisă. Nu a fost crescut că ceilalți, n-a avut un părinte al lui. Mama a fost izgonită imediat după ce l-a născut. A fost nevoit să lupte să fie cel mă bun, pentru că s-a simțit mereu nedemn să se numească gardian.  Cu toate acestea, el este cel mai puternic dintre ei. E prezent la ieșire celor mai răi demoni, și niciunul nu a reușit să îl omoare. Dacă ceilalți gardieni au anumite păcate ce le sunt interzise și nu au nicio șansă se le încalce, nu același lucru se aplică și lui Iolaw. El e imun la ele. Încearcă să le respecte, la fel ca ceilalți, dar dacă își pune în cap să le încalce, nimic nu îl poate opri.

  V-am povestit doar în linii mari câteva dintre evenimentele petrecute la începutul cărții. Nu vă rămâne decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe cu Duwan, Kale, Iolaw și ceilalți  Gardieni ai Iadului.

  “Cheia Iadului. Deschiderea Porților “este un roman fabulos, care pur si simplu răscoleşte sufletul cititorului. Consider a fi una dintre cele mai bune scrieri din genul fantasy. Am întâlnit personaje de neuitat, scene tulburătoare, multe intrigi, dragoste, dar și foarte multă magie. Dacă nu ați cumpărat romanul, vă recomand să o faceți, iar cei care îl au deja, să nu mai amâne. Citiți-l! Veți avea parte de o aventură de neuitat!

Nota 10+

Mulțumesc Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Fericirea îmi scapă printre degete, de Agnès Martin-Lugand-recenzie

Titlu original: ”Entre mes mains le bonheur se faufile”

Editura: Trei

Număr de pagini: 239

   Puțini autori reușesc să se strecoare în sufletul meu cu ale lor creații literare și să mă determine să le citesc pe nerăsuflate și cu inima trepidând la fiecare volum. În cazul scriitoarei de origine franceză, Agnès Martin-Lugand, pot spune că a fost dragoste la prima lectură. Așa cum există ”comfort food”, eu cred că există și ”comfort books”, iar „Fericirea îmi scapă printre degete” se încadrează cu ușurință în această categorie. Este genul acela de carte care atinge subiecte prezente în viața fiecăruia dintre noi, dar ce nu se citește deloc greu și îți generează o stare de bine la final.

   Volumul spune povestea lui Iris, o tânără cu un job stabil într-o bancă și o căsnicie fericită alături de Pierre, în ciuda lipsei unui copil. Totuși, protagonista nu se simte complet împlinită deoarece nu a reușit să-și urmeze visul tinereții: croitoria. A continuat să creeze rochii pentru ea, în podul casei, dar a trăit ani de zile cu dezamăgirea că nu a fost suficient de bună să fie acceptată la o prestigioasă școală în domeniu, urmând în final sfatul părinților cu privire la carieră. Întâmplător, la o cină în familie, află că de fapt mama și tatăl ei i-au ascuns scrisoarea de acceptare, fapt ce i-a schimbat complet destinul. Aflarea veștii o înfurie teribil pe Iris, dar în același timp o impulsionează să aplice pentru niște cursuri de croitorie de 6 luni la Paris. În ciuda protestelor lui Pierre, decide să-și urmeze visul și să plece, cu promisiunea că în fiecare weekend o să vină acasă pentru a sta împreună.

   Parisul și școala de croitorie nu sunt nici pe departe așa cum se aștepta Iris. Inițial i se pare greu să se adapteze și nu prea își găsește locul. Colegele sunt prea tinere, mașinile de cusut și toate instrumentele din atelier nu se compară cu ce avea ea acasă și sfârșește prin a rupe materiale și cusături. Totuși, muncește pe rupte și reușește să se facă remarcată prin creativitate și curaj. Așa ajunge să beneficieze de atenția sporită și sprijinul Marthei, proprietara atelierului. Prin intermediul ei, Iris pătrunde în lumea bună și își face cunoscute creațiile din atelier. Cu această ocazie îl întâlnește pe protejatul Marthei, Gabriel, un bărbat plin de carismă și de o încredere ieșită din comun. Atracția dintre el și Iris se simte de la primele priviri aruncate subtil, dar jocul seducției este oprit chiar de Marthe, care îi interzice complet protagonistei să cedeze avansurilor. Va reuși Iris să-și înfrâneze dorințele și să reziste tentației? Îi va rămâne fidelă soțului? Pierre o va susține în potențiala carieră sau se va arăta indiferent eforturilor lui Iris de a-și urma chemarea?

„Aș fi vrut s-o iau de la capăt. Îmi derulam în minte filmul serii. Mă observam, ca din afara propriului corp, și vedeam o străină. Nu eram eu femeia aceea care îl sorbise din ochi pe Gabriel, îl provocase, râsese la glumele lui, îi dăduse numărul ei de telefon și fusese cât pe ce să facă o greșeală gravă. Trebuia să revin cu picioarele pe pământ. Trebuia să mă stăpânesc, s-o ascult pe Marthe, să mă concentrez pe croitorie…”

   „Fericirea îmi scapă printre degete” este povestea unei femei căreia alții au vrut să-i decidă destinul, chiar și cu falsa impresie că îi doresc binele. În aceste condiții, ea a fost nevoită să urmeze traseul trasat de altcineva, să se resemneze în fața unui job plictisitor și lipsit de substanță și să accepte o dragoste linștită, dar lipsită de fiori și pasiune. S-a complăcut în situație și a ales să ignore toate semnalele de alarmă. Astfel că tocmai aceste lipsuri i-au generat o revoltă interioară și o teamă de schimbare în momentul în care a fost pusă față în față cu exact acele lucruri la care a aspirat toată viața.

„Mi-am petrecut aproape două ore în fața mașinii de cusut. Fără s-o pornesc. Fără să încerc materiale. Fără să mă apuc de confecționarea vreunei ținute. Am luat caietul de schițe și un creion. Parcă n-aș fi desenat niciodată nimic. Eram la fundul sacului. Aveam impresia că viața mea nu era decât o luptă neîntreruptă. Împotriva cui? Împotriva a ce?”

   Relația dintre Iris și Pierre mi-a dat impresia de răceală, lipsă de pasiune și poate chiar de iubire. Este genul acela de căsnicie în care partenerii par să mai stea împreună doar din obișnuință și nu neapărat pentru că ar simți că viața nu ar mai avea sens fără celălalt. El este mai tot timpul la spital, în timp ce ea încearcă să reaprindă flacăra pasiunii. Dar o relație are nevoie de efortul a două persoane…Astfel că, atunci când îl întâlnește pe Gabriel, Iris simte că renaște, că se trezește dintr-un somn adânc în care s-a complăcut timp de ani de zile. Se simte femeie, se simte irezistibilă și în același timp admirată. Este atrasă de tot ceea ce înseamnă acest bărbat și în ciuda avertismentelor primite din partea Marthei și a propriei conștiințe, îi este foarte greu să-și potolească impulsurile inimii.

„Eram copleșită de tristețe, iar sentimentul de confuzie, de vinovăție îmi dădea amețeli. Inima mea avea să fie pentru totdeauna frântă în două. Iris a lui Pierre. Iris a lui Gabriel. Doi bărbați, două iubiri.”

„Cu Pierre, era o dragoste supusă rutinei, liniștitoare. Cu Gabriel, o dragoste explozivă, pe muchie de cuțit, o dragoste pe un tărâm necunoscut.”

  În ciuda faptului că sunt o mare fană a romanelor scrise de Agnès Martin-Lugand, trebuie să admit că recunosc în ele un tipar anume. Există o femeie care inițial suferă de o decepție, întâlnește un bărbat care treptat reușește să o scoată din stare și să readucă speranța și fericirea în viața ei. Totuși, chiar și așa, când uneori reușesc să anticipez anumite evenimente, cărțile scriitoarei Agnès Martin-Lugand sunt pansamente de pus pe suflet. Este imposibil să nu puteți empatiza cu personajele sale și cu probleme din viețile lor.

   Așadar, „Fericirea îmi scapă printre degete” este un roman perfect de savurat în fotoliu, alături de o ceașcă de cafea/ceai fierbinte sau, de ce nu, alături de un pahar de vin, după o zi obositoare de muncă. Vă recomand să pășiți curajoși în viața lui Iris și să reușiți să vă descoperiți propriile dorințe ascunse sau visuri îngropate în trecut.

Cartea Fericirea îmi scapă printre degete de Agnès Martin poate fi comandata de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
9

Cei 100, de Kass Morgan-recenzie

(Seria Cei 100, partea I)
 
Titlul original:  The 100
Editura Nemira, 2015
Colecția Young Adult
Traducere: Dorina Tătăran
Nr. pagini: 272
 
  Kass P. Morgan s-a născut în New York, 1984. Este lector și autorul seriei distopice Cei 100. A studiat literatură la Brown și Oxford. Acum locuiește în Brooklyn, iar printre preferințele sale se numără biblioteca ei Ikea care se prăbușește și o îngroapă sub o grămadă de science fiction și romane victoriene. Continuarea romanului Cei 100, intitulată Day 21, s-a publicat în anul 214, iar al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bros și CBS Television Studios.
 
După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafața radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta. Ar putea fi a doua șansă la viață sau o misiune sinucigașă.
 
   De ce o a doua șansă la viață? Sunt totuși delicvenți. Se pare că viața din colonii este foarte dură pentru supraviețuire, la limita cruzimii omenești. Indiferent cât de mică abatere ai face, un furt de medicamente, o jignire a conduceri, vei fi închis, iar la 18 ani vei fi rejudecat și ți se va administra injecția letală, apoi vei fi eliberat în vidul nesfârșit (echivalentul cu cimitirul pământean).
    Regulile sunt și mai dure pentru adulți. Nu cumva să ai mai mult decât un copil, astfel vei fi condamnat la moarte. Să nu rămâi însărcinată înainte de aprobarea consiliului pentru întemeierea unei familii, aceiași pedeapsă capitală.
    Mă tot întreb: oare adulților conducători le era frică de copii? Era frica de supraviețuire eșuată? Grija că poate hrana nu va ajunge, resursele de oxigen vor dispărea…?
 
   Conviețuirea se face în trei colonii: Phoenix, unde sunt privilegiații, Walden și Arcadia, cele două vor trudi în diferite slujbe: populația de aici nu are privilegii, vor fi gardieni, vor fi muncitorii de la serele solare, vor exista pe baza rațiilor și a cartelelor ce le vor ghida viața. Luxul de a avea păr lung nu va exista în coloniile muncitoare, apa este raționalizată foarte strict de 3 secole.
 
   Cartea este împărțită în prezent și trecut. Prezentul dur, unde asistăm la deportarea forțată pe Pământul nesigur încă, a celor 100 de tineri, și trecutul cu faptele sale mai bune sau mai puțin bune…Să facem cunoștință cu câțiva tineri, care au avut neșansa să fie condamnați…
   Clarke-o studentă la medicină, o fată de pe Phoenix, cu părinți cercetători amândoi. Avea o viață frumoasă, iar întâlnirea cu Wells, băiatul cancelarului (conducătorul coloniei),  va aduce la o relație frumoasă cu acesta, dar și la condamnarea sa și a părinților săi.
   Se pare că cercetările din laborator erau pe ființe umane, copii din centrele de plasament (cu părinți decedați în urma condamnării), iar nivelul de radiații îi va ucide în chinuri groaznice. Clarke va reuși să intre de câteva ori în laborator, își va confrunta părinții, dar și aceștia la rândul lor erau amenințați cu moartea unicului lor copil, de către conducere, dacă nu vor continua cercetările în vederea descoperirii unor progrese pentru a recoloniza Pământul.
   Clarke îi va dezvălui lui Wells toate acestea, iar acesta în naivitatea lui va crede că va putea stopa experimentele, iar Clarke nu va mai fi supărată.
    Urmarea? Ambii părinți vor fii judecați și executați, iar Clarke va fi și ea judecată și condamnată.
 

,,Usa se deschise, iar Clarke știu că venise vremea să moară.
Ochii i se fixară pe cizmele gardianului și se pregăti pentru un val de frică, de panică disperată. Dar când se ridică în coate, dezlipindu-și cămașă de patul ud de transpirație, nu simți nici o ușurare.
Fusese transferată într-o celulă de o persoană, după ce atacase un gardian, dar pentru ea nu există izolare. Auzea voci peste tot. Strigau la ea din colțurile încăperii întunecate. Umpleau liniștea  dintre bătăile inimii ei. Țipau din cele mai adânci cotloane ale minții ei. Nu voia să moară, dar dacă acela era singurul mod de a face vocile să tacă, atunci era pregătită s-o facă.
Fusese închisă pentru înaltă trădare, dar adevărul era mult mai rău decât și-ar fi putut imagina cineva. Chiar dacă, printr-o minune, ar fi iertată la apel, nu ar fi existat cu adevărat grațiere. Amintirile ei erau mai insuportabile decât pereții oricărei celule.”

   Cel care este privilegiat, fiul unicului conducător al coloniei, Wells, cel care a fost iubitul lui Clarke, cel care se simte responsabil de condamnarea iubitei și de moartea părinților ei, va încerca prin orice mijloace să o urmeze pe pământ pe fata pe care o iubește. Astfel că va comite o infracțiune pentru a putea ajunge în detenție, iar cea care ar fi putut trimite pe fiul cancelarului este incendierea singurului copac din Colonii.
 

,,Pentru cancelar, nimic nu putea justifica incendierea Copacului Raiului, arborele care fusese adus pe Phoenix chiar înainte de Exod. Totuși, pentru Wells, nu fusese o alegere. Odată ce descoperise că Clarke era una dintre cei o sută trimiși pe Pământ, trebuise să facă ceva pentru a li se alătura. Și ca fiu al cancelarului, doar o astfel de infracțiune l-ar fi trimis în detenție.”

 
   Wells va recunoaște chiar și pe Pământ motivația sa de a comite o infracțiune:

,,-Am făcut ceva să fiu condamnat, să pot proteja pe cineva la care țin.
Mulțimea făcu liniște. Wells se întoarse cu spatele spre ei și începu să meargă, fără să-i pese dacă privirile lor îl urmăreau în timp ce se apropia de Clarke. Pentru o clipă, vederea ei îl copleși. Lumina se schimbă, pe măsură ce se întunecă, și făcea că în ochii ei verzi să apară sclipiri aurii. Pe pământ, era mai frumoasă ca niciodată. Privirile lor se întâlniră și simți un fior pe șira spinării.”

 
   Problema este că Clarke îl urăște, moartea părinților săi căzând pe umerii lui Wells. Nu știu dacă acest lucru va putea fi uitat, la fel cum nu va putea fi uitată condamnarea ei.
 
   Cel care se va apropia de Clarke, va fi Bellamy, el nefiind condamnat, dar în ultimul moment al îmbarcării, îl va lua ostatec pe cancelar, pistolul se va descarca… și el va reuși să se strecoare pe nava condamnaților. Motivul lui? De ce s-a condamnat singur? Din cauza surioarei sale care se găsește în Cei 100. Da, ați auzit bine, avea o surioară, care a fost ascunsă de raziile gardienilor în dulap. El a fost cel care a crescut-o, care a înfruntat cele mai mari temeri, cele mai mari pericole. Mama sa până la urmă, de frică, își va pierde mințile, Octavia va ajunge la un centru de plasament, acolo unde va fura, nu mâncare, cum va crede fratele ei, ci  medicamente. Condamnarea Octaviei îl va motiva pe Bellamy să vină pe Pământ, pentru a-și proteja sora.
 

,,Bellamy strânse mâna surorii lui. Era vina lui că ea fusese condamnată. Era vina lui că ea era acolo. Ar fi trebuit să știe că ea plănuise ceva: săptămâni întregi vorbise despre cât de flamânzi erau unii copii din grupa lui. Fusese doar o chestiune de timp până când făcuse ceva să-i hrănească-chiar dacă asta însemna să fure. Sora lui altruistă era acum condamnată să moară pentru că avea o inima prea mare. Era datoria lui să o protejeze.”

 
   Aici îmi venea să îi dau palme frățiorului, o persoană mai egoistă ca sora lui nu am văzut. Da, într-adevăr, a crescut într-un coșmar, într-o frică permanentă, dar să furi medicamentele salvate după prăbușirea navei și să vezi cum se chinuie cineva să moară… mi-a lăsat un gust amar.
  La fel, nu mi-a plăcut de Clarke, indecizia ei între cei doi iubiți. Trecerea prea ușoară de la unul la celălalt…eii…poate erau prea tineri!
   Nu mi-a plăcut puținele descrieri despre ceilalți copii, practic au fost inexistente, dar mergem mai departe și…
 
   Vom asista la încercarea tinerilor delicvenți de a se adapta cu Pământul, despre care auzise doar în cărți. Unii vor încerca să fie rebeli, dar Wells va reuși cumva să îi unească pentru a nu apărea probleme grave.  Emoționant este să fii alături de tineri când vor descoperi pentru prima dată minunile Pământului. Încet, încet, își vor da seama că ar putea muri de foame, frig, boli, dacă nu fac ceva.
    Cei 100 trebuie să lupte pentru viață într-un ținut sălbatic. Nu era în plan să fie eroi, dar s-ar putea să fie ultima speranță a omenirii din Colonii.
 
    Oare sunt singuri pe Pământ? Vor reuși să se transforme din vânați în vânători?
   O altă poveste dintre doi tineri din carte este ceea a lui Glass, fata care în confuzia creată cu împușcarea cancelarului, va evada de pe navă și va pleca să își găsească iubitul pe care l-a părăsit cu ceva vreme în urmă, când a fost condamnată. Astfel că asistăm la reîntâlnirea în Colonii dintre Glass, fata de pe Phoenix și Luke, gardianul de pe Walden. Oare Luke a așteptat-o sau rănit fiind va trece la altă fată? Dragostea lor va fi la fel de mare sau obstacolele ivite îi vor despărți…
   Eii, nu pot să nu vă spun pentru ce a fost condamnată Glass. Deși era privilegiată, ea a reușit să rămână însărcinată cu Luke, iar descoperirea ei, va fi condamnarea. Nu contează că va pierde copilul, doar intervenția mamei sale pe lângă vicecancelar, va face să fie singurul copil grațiat temporar…
  Dragostea pentru iubitul ei, o va face să mintă în privința tatălui copilului, iar acea persoană a fost executată.
    Vor reuși cei doi îndrăgostiți să supraviețuiască în Coloniile care au început să rămână efectiv fără aer?
   Sunt nerăbdătoare să descopăr aventurile tuturor în volumul 2.
.

Cartea Cei 100 de Kass Morgan a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Dragonii din Anador, de Lisa Darlent-cartea întâi a seriei Urmașul Pandemoniului-recenzie

Editura Quantum Publishers

Anul 2017

Nr. pagini: 337 

,,Un oraş este trecut prin foc şi sabie, demonii roiesc pe cerul nopţii, iar plânsetul unui copil răsună în beznă.
Rătăcit pe meleaguri necunoscute şi ajungând în grija Antadorului, ultima barieră împotriva exteriorului, Yano se alătură gărzii orașului împreună cu Sayra, o tânără cu ochi de lup, și fratele său, Hiron. Scopul lui este găsirea unei căi de a-şi proteja ţinuturile natale, dar şi de a dezlega misterul existenţei unei lumi atinse din greşeală, de care este atras în mod inexplicabil. În timp ce prințul Calindor și Lander, comandantul gărzii regale, conduc grupul pe urmele vânătorilor de zei, umbra străvechiului Anador bântuie precum un spectru asupra tuturor.
După secole de ostilitate, un dragon și un demon se privesc în ochi, fiecare pândind mișcările celuilalt.

   Eii, vreau să citesc o carte. Titlul este mai mult decât interesant, descrierea la fel, așa că…purced a începe cartea!!! Nu îmi vine a crede ce lume fantastică ne va dezvălui autoarea…demoni, dragoni, zeii, magi, magie, vrăjitori la tot pasul, animale apărute în urma ucideri dragonilor-thalinii…

,,-Ploua? întreba Yano după ce înghiți ultimul dumicat. Începuse ploaia, însă picăturile erau de un roșu aprins și pătau zăpadă acolo unde cădeau. Murdăreau totul însemnând codrul cu pecetea lor. Iar mirosul ușor metalic…
Documentele din Elmoran. Atacurile thalinilor. Lacrimile zeităților, fenomenul ciudat care marcase omenirea de două ori. Acum a treia oară. Totul se potrivea.
-Plânsul zeilor, se trezi șoptind.
Zeii plângeau cu lacrimi de sânge, căci asta erau misterioasele picături.
Ploaia roșie dura doar câteva secunde, apoi înceta. Imediat, un răget răsună din ceruri, făcând pământul să vibreze și zăriră printre nori un trup imens, întunecat. Avea aproape cincizeci de metri lățime, de două ori pe-atât în lungime și se prăvălea din înalturi. Era atât de mare, încât umbrea o bună parte din pădure. Pe lângă aripi, mai zăriră un picior solzos, un pântec argintiu, niște coarne că de oțel și o coadă precum un șarpe uriaș.’

   V-ați dat seama că uciderea dragonilor nu aduce nimic bun… thalinii… animale îngrozitoare care ucid tot ce le stau în cale…inclusiv tărâmul natal, acolo unde își vor găsi o familie adoptivă și un frate vitreg.
Yano, un tânăr de șaptesprezece ani, un demon… se pare că întâlnirea cu Hiron, fratele vitreg și cu bunicul acestuia Marslo îl va face un demon pașnic, dornic de un trai normal. Viața sa va fi tulburată și dată peste cap când va sări în ajutorul unei fetițe… și se va dezvălui lumii ce anume este el-un demon, nu contează că este unul pașnic, lumea îl va considera un monstru.

Încă din cele mai vechi timpuri demonii fuseseră detestați. Agresivitatea și natură lor crudă le crease o imagine înfiorătoare și erau asemuiți cu cele mai cumplite coșmaruri. Mamele își învață copii de mici să se țină departe de astfel de făpturi și să dea de veste dacă zarea vreuna. Bărbații în putere aveau sarcina de a ține năpasta departe de așezări și erau instruiți de cei mai în vârstă, dar fără un exorcist sau fără uneltele necesare, șansele de izbândă erau mici.”

   Frica și dorința de a proteja fetița combinate cu magia lui Hiron, îl vor duce în alt loc…nu își va da seama cum, de ce, va exista numai puternica lui dorință de supraviețuire.
   Astfel, Yano va ajunge în Antador și va da ochi cu Calidor, al doilea prinț la tron.
   Aici, vraja puternică a lui Calidor va face ca Yano să fie primit normal de către oameni. Tânărul prinț va dori să știe câte ceva din viața lui -ce este, de unde este, și ce îl aduce în partea sa de lume.
   Cei doi frați vor să descopere adevărații vinovați din spatele tuturor masacrelor înfăptuite de ucigașii thalinii, iar Calidor și comandantul său Lander vor încerca să prevină dezastrul ce planează asupra regatului lor.
   Yano călare pe o sauriană, însoțit de Xinx, un animal ciudat care aduce cu o veveriță, dar agresiv, împreună cu vrăjitoarea Leyra, cu Hiro și Sayra o altă ființă posedată de un lup, vor cerceta la ordinele lui Calidor disparițiile oamenilor din ținuturile alăturate.
   Yano va ajunge un demon subjugat Leyrei, astfel va reuși să își sporească puterea magică. Va descoperi cine este vinovat de uciderea dragonilor și cine este vinovat de toate nenorocirile din lumea umană.

   Xinx, este un animăluț contradictoriu…odată își arată inteligența, altădată muşcă și înțeapă…se pare că el este ceva mai mult decât pare. Acest lucru îl vom descoperi când Xinx îi va conduce pe cei doi frați în lumea magică a dragonilor-Anador!

Xinx se ghemuise lână trupul blănos al lui Alis. Prin fereastră grajdului putea vedea fumul ce ieșea prin geamurile sparte ale conacului. Uneori avea impresia că era mult prea inteligent pentru lumea această. Își lăsă botul pe labe și închise ochii, ignorând exploziile ce răsunau în noapte.”

   Se pare că și în Anador lucrurile nu stau mai bine. Dragonii sunt tot mai puțini, uciderea lor din ce în ce mai deasă aducând nenorocirile din lumea oamenilor.
  Almon un demon malefic din Pandemoniu va ucide legendarii dragoni, iar magia acestora eliberată la moarte îl vor face tot mai puternic. Ce pune la cale Almon?

  Va reuși Yano să îl învingă pe temutul demon?  Va scăpa de ura nimicitoare a lui Almon?
   La fel cum demoni îi sunt dușmani, așa se vor găsi și oameni și magii să îl condamne pe Yano. Va scăpa de exorcizare? Va scăpa de condamnarea la moarte? Își va mai revedea familia adoptivă? Va scăpa cu viață din acestă lume ce pare a fi ostilă unui demon pașnic?
  Va ceda Yano și va pleca cu Almon în Pandemoniu?

  Cartea ne face martori la diverse bătălii și manifestări magice. Descrierile locurilor sunt amănunțite, și îi creează cititorului o imagine fantastică. Acțiunea alertă, primejdiile la tot pasul, animale mitice, fantastice, demonice… fac din cartea această o lectură potrivită atât pentru adulți cât și pentru copii. Recunosc, câteodată, avalanșa acțiuni din cărți m-a făcut să revin asupra unor pasaje… dar am avut parte de o lectură exact ca și subiectul cărții, fantastică!

   Recomand această prima carte și sunt curioasă ce întâmplări fantastice vom descoperi în volumul al doilea!

Autoarea, o tânără scriitoare româncă, ne dezvăluie câteva gânduri despre această carte..

Un roman cu zeci de variante, căruia i-au trebuit trei ani să ajungă la formă actuală.,,Urmașul Pandemoniului” a luat naștere din pasiunea pentru timpurile simple, medievale, combinate cu elemente fantastice. În Yano nu am văzut eroul nemuritor, puternic, ce biruie răul. El însuși un simbol al întunericului, a fost construit drept un personaj cu calități și defecte, cu numeroase slăbiciuni și cu o naivitate exagerată uneori. M-am atașat de el de îndată ce l-am creat și îmi va fi tare greu când va sosi clipa să-l părăsesc.”

Quantum Publishers Logo

 

Cartea Dragonii din Anador de Lisa Darlent a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

 

Warcross, de Marie Lu-Editura Leda Edge-recenzie

Editura Leda Edge

An apariţie: 2017

Număr pagini: 364

 

Citat preferat : « Nu trebuie să analizezi fiecare detaliu. Trebuie doar să vezi modelul în ansamblu, ca să găseşti punctul slab…privesc totul ca pe un întreg »

   Tot ceea ce trebuie să faci, dragă cititorule, este să închizi ochii pentru câteva minute, să laşi deoparte stresul vieţii cotidiene şi să dai frâu liber imaginaţiei… Cum ar fi dacă am trăi cu toţii într-o lume super tehnologizată  în care roboţii încep a lua locul oamenilor în muncă, în care criminalitatea cibernetică este în creştere, în care doar aceia care pot crea ceva pe bază de formule matematice şi piuliţe îi conduc pe ceilalţi ? O dimensiune în care jocurile video nu sunt simple distracţii, ci un mod de a vieţui, de a câştiga o pâine, schimbând puncte pe bani şi în care dacă ai rămas captiv psihic, e posibil să te pierzi cu totul şi să uiţi realitatea şi cerul…

   Marie Lu (născută Xiwei Lu) este o scriitoare de young adult din America. S-a născut în anul 1984 în Wuxi, China, mai apoi mutându-se în Beijing, iar în 1989 a plecat împreună cu familia sa în Texas, SUA. A urmat Univesity of Southern California şi a fost intern la Disney Interactive Studios. Înainte de a scrie prima carte, Lu a lucrat ca designer de artă în industria jocurilor video. Este cunoscută pentru seria « Legenda » care va forma în curând obiectul unui film produs de CBS Films.

   Volumul se deschide cu imaginea lui Hideo Tanaka, «tânărul geniu care a inventat Warcross pe când avea doar treisprezece ani ». Warcross, Warcross, ce este Warcross?! Un joc video pentru care poţi foarte bine să mori ori să ajungi la închisoare. Nu, nu vă gândiţi că ar fi ilegal, ci doar că unele persoane îl folosesc ilegal ori fură de la el. Warcross este jocul care înlocuieşte puţin câte puţin realitatea, o transform. În lumea sa, omul simplu devine erou şi…miliardar. Se luptă cu monştri, îşi face prieteni devine campion. Cum sunt jocurile olimpice din realitate, aşa este şi campionatul anual Warcross. De ce am spus că poţi deveni miliardar? Deoarece, pe măsură ce joci din ce în ce mai mult şi…câştigi…primeşti puncte pe care le schimbi în lumea reală cu bani, dolari. Îţi cumperi, deci ochelarii şi consola, îi pui la ochi şi gata…eşti altcineva…acestea petrecându-se pentru aceia care îndeplinesc o singură condiţie: să nu aibă deschis cazier penal. Din păcate personajul nostru principal, Emika, nu îndeplineşte cerinţele. Este un hacker desăvârşit care s-a dat de gol  şi poliţia a fost mult prea generoasă cu ea.

  Emika este unul dintre copiii geniu şi foarte îndrăzneţi, care vor să schimbe ceva fie doar şi prin felul în care arată « păr colorat, sălbatic…şi un braţ cu tatuaje…încep de la încheietură şi urcă până la umăr, în nuanţe vii de albastru şi turcoaz, auriu şi roz ». O adevărată nonconformistă şi o luptătoare cu soarta. Ea a fost părăsită de mama sa când era mică, iar  în adolescenţă tatăl a decedat din cauza unei boli incurabile. A crezut că acesta îi e finalul, până a aflat de Hideo şi şi-a dorit să fie ca el, l-a luat drept model. Anii au trecut, facultatea nu a mai putut-o termina şi s-a angajat la unul dintre puţinele locuri care mai au chelneriţe. Banii nefiind de ajuns, a devenit vânător de recompense, prinzând pentru poliţie persoanele care încălcau regulile Warcross şi micii infractori. Acum, mai are puţin şi e dată afară din apartament fiindcă nu a mai plătit chiria de trei luni ; prinde un parior, dar banii sunt luaţi de altcineva. Este în pană de idei aşa că preferă să se mai destindă jucând puţin Warcross şi urmărind campionatul de anul acesta. Pe parcurs observă că a apărut un nou talisman în joc care, odată luat, ar fi valorat milioane de dolari. Îşi foloseşte talentele de hacker, fură acel talisman, dar…apasă butonul greşit şi e vizibilă tuturor persoanelor de pe glob care urmăreau atunci jocul…inclusiv lui Hideo. Îşi scoate repede ochelarii de la ochi şi nu trec nici două minute că telefonul o sună. Sună şi sună…până la urmă era Hideo care o invită în Tokyo să…devină hackerul şi vânătorul lui personal. Vrea ca ea să îl prindă pe  acela care a mai reuşit să treacă de barierele Warcross, Zero. Mai mult decât atât, este introdusă ca jucător surpriză în campionatul din anul acela în echipa…sperăm noi, câştigătoare. Ce are să se mai întâmple mai departe? Nu divulg.

  Ce întorsătură de situaţie, sincer autoarea m-a surprins plăcut fiindcă pe tot parcursul lucrării m-a ţinut cu sufletul la gură, nu ştiam ce are să se întâmple…un adevărat roller coaster. Problema are să fie aşteptarea volumului următor. Multe se vor petrece, se vor lega ori dezlega. Veţi rămâne în expectativă, veţi bea mult prea multă cafea numai să puteţi sta treji ca să mai citiţi un rând măcar. Opera este scrisă la persoana I- prin urmare cititorul are acel sentiment că ar fi un personaj şi el, nu doar un privitor. Ritmul cu care se narează este unul alert; avem descrieri spaţiale şi dialog care se combină perfect ; personajele sunt complexe, puternice şi amuzante. Adăugăm puţină dragoste pe alocuri şi un conflict care urcă la cote maxime = iată cea mai apetisantă prăjitură pentru un cititor înrăit .

Lectură plăcută!!!

Cartea Warcross, de Marie Lu poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
15

Secretul templului, de Paul Sussman-Editura RAOrecenzie

Titlu original: The Last Secret of the Temple

Editura: RAO 2006

Traducere din limba engleză: Monica Șerban

Pagini: 463

  Întotdeauna am fost atrasă de viața diferită din Orientul Mijlociu, de tradiții, de istoria religioasă văzută din mai multe perspective.

   Secretul Templului este una dintre cărțile care te captivează cu un subiect mai mult decât interesant, dureros de realist,  descris amănunțit.

   Acțiunea acestui thriller se petrece cel mai mult în Luxor- Egipt, Ierusalim – Israel, dar te poartă prin Tel Aviv, Cairo, Franța, și într-un final Germania.

   Povestea merge paralel pe trei planuri, avem trei personaje total diferite legați de aceeași poveste devastatoare a războiului dintre evrei și palestinieni, dar și de descoperirea unui artefact antic. Această descoperire ajunsă în mâinile unei anumite grupări extremiste poate fi cauza unui război al Orientului Mijlociu. Un artefact cu putere simbolică și tot odată incitant.

  Yusuf Ezz el –Din Khalifa este inspector egiptean, marea lui pasiune fiind artefactele antice și istoria lor. Într-o zi se găsește un cadavru, se suspectează a fi crimă, iar ancheta pentru rezolvarea cazului, deși se dovedește că decedatul a murit mușcat de scorpion, scoate la iveală legătura decedatului cu o altă crimă din urmă cu 15 ani. Inspectorul este răvășit de remușcări și pornește o anchetă împotriva superiorului său pentru că i se confirmă faptul că un om nevinovat, un hoț, a fost acuzat pe nedrept de acea crimă. El fiind doar la începutul carierei a lăsat lucrurile în mâna superiorilor săi, iar acum regretă această decizie. Decizie care îl frământa acum și „cu cincisprezece ani în urmă, când privise fără să facă un gest cum Mohammed Gemal era făcut bucăți de Hassani și de Mahfouz”- colegii săi.

Nu era deloc mândru de bigotismul lui, pentru că se străduia din răsputeri să fie un om tolerant, să judece persoanele pentru ceea ce erau, nu pentru mediul din care proveneau, pentru naționalitate sau religie. Și totuși era dificil. Încă din copilărie învățase că Israelul era pământul Diavolului, că evreii încercau să cucerească lumea, că erau aroganți, cruzi, lacomi și că atrocitățile pe care le comiteau împotriva fraților musulmani erau oribile.”

   Layla al-Madani este o jurnalistă palestiniană cu un trecut cutremurător. La doar 15 ani a trăit cel mai groaznic moment în lupta dintre palestinieni și evrei. Tatăl ei era medic și un om foarte bun. Găsește un evreu pe marginea drumului și-l salvează, îl îngrijește ca mai apoi să încerce să-l ducă spre un loc al evreilor. Pe drum este descoperit de palestinieni extremiști care îl împușcă pe evreu și îl ucide pe doctor acuzându-l de trădare într-un mod foarte crud chiar în fața fiicei sale. Impresionantă cruzimea atât de bine descrisă de autor încât te copleșește.

– Radar! A’mee! Trădătorule! Colaboraționistule!

Mama ei încercase să-l urmeze, dar atacatorii îi trântiseră ușa în cap, lăsînd-o inconștientă. Îl bătuseră pe tatăl ei cu furie și fără pauză. În jurul lor începuseră să se strîngă o mulțime de gură-cască, mulți dinte ei pacienți de-ai tatălui său, dar nici unul nu încercase să-l ajute, nici unul nu catadicsise să protesteze. După aceea îi prinseseră la spate mîinile în cătușe și-l tîrîseră pe terenul viran, plin de nisip, ce înconjura tabăra. Fugise după ei, plîngînd și strigînd, implorîndu-i să-i cruțe viața, dar în zadar. Îl împinseră într-o groapă îngrozitoare, îl loviră peste ceafă, aruncându-l cu fața în jos. Urmară alte trei lovituri care- crăpară capul ca pe un pepene. Apoi , brusc, bărbații dispărură așa cum veniseră, iar ea se apropiase încetișor de corpul tatălui ei, îl îmbrățișase și începuse să-l legene, mângâindu-i părul îmbibat de sânge. În depărtare urletele câinilor răsunau a jale.”

   Întâmplările de atunci și cele din urmă o transformase în femeia puternică și neînfricată care era acum. Deși mama ei o dusese în Anglia la bunici, după câțiva ani s-a întors simțind că aici era locul ei. Să lupte scriind cele mai actuale reportaje chiar din mijlocul grupărilor extremiste.

  Ben-Roi este un polițist iudeu care și-a pierdut viitoarea soție într-un atentat cu bombă. Bucuroși de o plimbare împreună, el merge să-i cumpere un crin, floarea ei preferată. Cu greu se dezmeticește și ajunge lângă iubita lui pentru ultimele șoapte de iubire. Furia care-l măcina îl îndeamnă să caute asasinul, aventurându-se într-o luptă mai amplă.

   Cele trei destine duc o luptă în care se descoperă foarte multe lucruri incredibile, legături și conspirații , informații despre lagăre și naziști.

   Totul se ține în jurul secretelor sin istoria antică și medievală a centrului religios, politico-economic al regatului evreiesc.

   M-a captivat această poveste care merge oarecum pe același gen cu Codul lui Da Vinci. Autorul a  mai scris: Armata pierdută din Cambyses, Oaza ascunsă, Labirintul lui Osiris, Mărturia finală a lui Raphael Ignațius Pheonix. Unele dintre ele le am în bibliotecă, așteptând cuminți momente libere în programul meu pentru a fi citite.

   Recomand iubitorilor genului thriler, history, mistery și nu numai. Doar citind un gen nou descoperim dacă ne place, iar cu edituri bune, precum RAO, sigur nu vei da greș.

Cartea Secretul templului, de Paul Sussman poate fi comandată de pe targulcartii.ro

 

 

Violeta Anciu, alte mașini și-un fotograf amator-recenzie

Editura Grinta, 2017

100 de pagini

nu știu și nu am înțeles poezia.

doar să o trăiesc

lăsând-o să mă trăiască

să mă consume

 și să mă transforme.

   În contextul literaturii române contemporane, poezia Violetei Anciu se face remarcată printr-o prospețime uneori parfumată, alteori tăioasă, dureroasă chiar, rezultat al unui spirit creator capabil să se adapteze și să se reinventeze. alte mașini și-un fotograf amator cuprinde instantanee ale unui eu liric ce se dedublează, se autoconsumă, pentru a renaște în alt poem, sub o nouă identitate.

   Primele texte ale volumului au influențe de artă poetică, în care autoarea își exprimă atitudinea față de condiția și scopul poeziei; versul nu este al poetului, ci al cititorului fragil, puternic, sfârșit sau invincibil, pentru toate acestea se crapă cerul/și lasă cuvântul să sfâșie lumea (par-dessus le marché), întreg universul poate deveni sursă de inspirație și poartă mâna scriitorului (să-mi dicteze poezia cum să mă scrie/strofă cu strofă și vers dintr-un univers (ibidem). Autoarea ne poartă într-un labirint cu optzeci și patru de trăiri autentice, preluate din cotidian, ne plimbă prin epoci trecute, ce cuprind nostalgia copilăriei tradiționale (peste vârstele/când eram copil și colecționam destinații/ credeam că voi găsi case albastre/ cu acoperișul alb și stele atârnate,/  cu oameni așteptând veșnic la porțidin cronici), intensitatea prezentului (printre scândurile celulei mele/ cu buzele cusute/ evadează ritmuri de carton,/ în hăuri încete/ prin scândurile celulei mele aflu/ cine suntcronică fără vreme) și dorința unui viitor apoteotic (în cenușă, cenușa va arde din nou. – omul nou).

   Cadrul liric este de cele mai multe ori format din elemente abstracte, urbane, cu tramvaie, trenuri, telefon ce… sună în gol/și mina se rupe cu ură (trotuare verzi în nopți albastre), cu îngeri coborâți din cer și suflete ce rătăcesc prin universuri paralele. Timpul, supratema volumului de versuri, intensifică necesitatea căutării sinelui, retrăind riturile de trecere: nașterea și moartea, ireversibil și dureros.

   Poemele gravitează în jurul elementelor primordiale (apă/ ploaie, foc, pământ, metal), cu voluptate senzorială, pe buze, palme (mâini), tălpi, păr, ochi: sub tălpile ude se-ntind toate credințele (valori descălțate) – sub tălpi am inimile arse (vocile mele).

   Universul poetic al autoarei este postmodernist, însă conturat în manieră personală, uneori cu influențe simboliste (corespondențele, cromatica, unele motive literare precum abatorul, salonul, orașul, muzicalitatea). Versul este liber și este prezentă tehnica ingambamentului, care asigură libertatea exprimării și fluiditatea ideilor poetice. Monologul adresat ia forma, de multe ori, unei rugaminți sau unei interogații retorice.

cum aș putea să nu dorm pe umărul tău

carte cu paginile lipite? (gust de orchestră)

   Poezia este inovativă și la nivelul limbajului, prin încărcătura stilistică generată de combinații inedite de termeni, precum: magnolii de piatră, solzi de sticlă, miros de gust de alge.

   Volumul se încheie simetric prin reluarea legăturii eu liric-cititor, oferind impresia de eliberare: o, Doamne, cât de frumos/ ochii Tăi s-au așezat,/ cu uitătură cu tot,/ în această prelungă/ ascultare! sau ce chef am de-un cer însetat! (textúri) și o senzație de bine care va fura cititorului un ultim zâmbet.

 Mulţumesc autoarei pentru exemplarul oferit.

 

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.- Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

Impostoarea, de E. Lockhart-Editura Trei-recenzie

 

Titlul original: Genuine Fraud

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Andrei Dósa

Număr pagini: 282

Gen: Thriller psihologic, Young Adult

   Cred că am înnebunit, și cartea asta miroase a zmeură! Probabil toate cărțile în țiplă păstrează între file această aromă… Sau poate am înnebunit și am halucinații olfactive. Poate cartea a avut în întregime un asemenea efect asupra mea, derutându-mă.

   Citind această carte, nimic nu mai e sigur. Nu mai știi care e adevărul, ce e real sau plăsmuit, cine e cine spune că e.

   Un thriller psihologic atipic. În majoritatea romanelor polițiste sau thriller, tiparul este clasic: este găsit cadavrul și începe ancheta: cine este criminalul?

   Aici lucrurile stau diferit. Este destul de greu să vorbești despre „Impostoarea” fără a da spoilere. Misterul este construit într-un mod atipic, avem impresia că ni se dezvăluie totul de la început, pentru a ne da seama mai târziu că lucrurile stau altfel decât ne-am imaginat.

   Romanul se diferențiază de altele prin cronologia inversă a faptelor: începe cu capitolul 18, se merge în sens invers până la primul capitol, pentru a se închide cu capitolul 19. Este interesant, inedit, original, determinându-ne să ne punem neuronii la contribuție pentru a descâlci puzzle-ul. Totuși, la un moment dat poate fi derutant, unii dintre cititori neapreciind acest mod de narațiune. În primele pagini ale cărții facem cunoștință cu Jule (care nu știm de ce își spune Imogen), o adolescentă obscen de bogată, ce se bucură de luxul unui hotel din Mexic. Mie, una, nu-mi plăcea de ea: pare o puștoaică de bani gata, răsfățată, ce inventează lucruri din capriciu, jucându-se cu identitățile și accentele pentru a se amuza.

„Era în continuare în costum de baie, dar își încălțase adidașii verde-marin. Se dăduse cu ruj roz-aprins și cu un creion dermatograf argintiu. Avea un costum de baie întreg gri-metalizat, cu un cerc pe piept și decolteu adânc. O înfățișare demnă de Universul Marvel.”

  Minte cu ușurință și fuge în continuu de ceva. Când face cunoștință cu Noa, are impresia că aceasta o urmărește, drept urmare se deghizează și pleacă pe ascuns.

   La prima vedere, am considerat-o paranoică, mitomană, o fetiță bogată care se plictisește și își imaginează tot felul de situații pe care ajunge să le creadă reale. Printre altele, povestea despre părinții ei, spusă la începutul cărții, mi s-a părut trasă de păr. Dacă este sau nu reală veți descoperi voi.

   Cunoscând-o mai bine, aflăm că suferă pentru că prietena ei cea mai bună, Imogen, s-a sinucis cu ceva timp în urmă, aruncându-se de pe podul Westminster. Am crezut că și-a însușit numele acesteia pentru a trece mai ușor peste doliu; fiecare persoană are propriile metode de a depăși perioade nefaste din viață, așa că totul este posibil. Însă în cazul lui Jule, însușirea numelui prietenei ei depășește limitele spre un nivel patologic, ajungând la furt de identitate: se recomandă drept Imogen, locuiește în apartamentul acesteia, îi folosește lucrurile.

„Oare toți oamenii sunt așa, nu au un sine adevărat?

Sau doar Jule e așa?”

„Era ciudat că rochia altcuiva o făcea să se simtă ca nouă. Senzația aceasta de a fi altcineva, de a se transforma în altcineva, de a fi tânără și frumoasă și de a traversa acest pod spre ceva măreț  – iată de ce venise Jule în New York.

Până în dimineața aceea, nu simțise niciodată o asemenea posibilitate întinzându-se în fața ei.”

   Unul dintre aspectele care mi-au plăcut la carte este construcția personajelor: complexe, chiar cu trăsături patologice.

   Jule este fascinată de prietena ei, Imogen, ar dori să fie ca ea, să fie în preajma ei, să se bucure de toată atenția ei și pretinde că o înțelege cel mai bine pe această lume, cum nici măcar Forest, iubitul acesteia, nu o poate face.

   Pe de altă parte, Imogen are o personalitate narcisică: caută să fie adulată de cei din jur, se hrănește din admirația acestora pentru ea. Se plictisește ușor de oameni, se bucură de compania lor o perioadă, după care se satură de ei și le găsește înlocuitori, aruncându-i ca pe niște jucării stricate. Din acest punct de vedere, este și un pic sadică.

„De ce simțea Immie nevoia să vrăjească pe toată lumea? Era doar un grup de băieți care nu aveau prea multe de oferit. Dar Immie făcea genul ăsta de lucruri de fiecare dată când situațiile deveneau intense. Își îndrepta atenția spre oameni noi și-și exersa farmecul pe ei, oameni care se simțeau norocoși că sunt băgați în seamă. (…) Immie avea nevoie de o doză proaspătă de admirație.”

   Imogen a fost adoptată de o familie foarte bogată, fiind abandonată la naștere de mama sa toxicomană. Deși aparent are tot ce o adolescentă de vârsta ei ar putea doar visa – o familie care o iubește, bani la discreție, vacanțe oriunde își dorește, un apartament în Londra (asta înseamnă că e chiar foarte bogată), prieteni care o admiră -, în sufletul ei este tot nefericită: se simte același copil abandonat, nedorit.

   După ceva timp în care Imogen a dispărut, Jule a găsit în coșul de pâine un bilet: prietena ei s-a sinucis, aruncându-se de pe podul Westminster. Deși corpul nu i-a fost găsit, biletul este considerat suficient pentru lămurirea faptelor. Și totuși, rămâne întrebarea: sinucidere sau crimă? Rămâne să descoperiți singuri, mai multe nu pot să vă spun, simt că aș strica tot misterul.

   O mică atenționare: prima parte, cam până aproape de jumătate, nu pare deloc thriller. Nu renunțați, povestea devine mai interesantă și chiar nu-ți mai vine s-o lași din mână, doar că un pic mai târziu, cronologia inversă fiind „vinovata”. La început și eu mă întrebam: dar unde este thriller-ul? Unde este crima? Nu vedeam decât o poveste a unei adolescente cam prostuțe, care se joacă de-a identitățile. Nu este așa! Nu aveți idee cât de mult pot înșela aparențele și ce ascunde această poveste!

  Romanul mi-a plăcut pentru modul inedit în care este scris – cronologia inversă, chiar dacă la un moment dat mi-a dat bătăi de cap. Limbajul este unul credibil, realist, reflectând vocabularul folosit de adolescenții din ziua de azi, cu meritul cuvenit traducerii: „A devenit avocatul ăsta important, gen.”

   De asemenea, personajele sunt foarte bine construite, onorând renumele de thriller psihologic. Unii spun că seamănă foarte bine cu o altă carte, după care s-a făcut și film, titlul regăsindu-se în secțiunea de mulțumiri ale autoarei, de la final. Nu-i voi divulga numele, pentru că aș strica tot suspansul și veți cunoaște imediat turnura pe care o iau faptele în „Impostoarea”. Dar vă invit pe voi mai întâi s-o citiți, apoi să-mi spuneți cu ce altceva, carte sau film, vi se pare că seamănă.

  Eu, una, nu am citit cartea respectivă, am văzut doar filmul și pot spune că deși forma seamănă, conținutul diferă. Mai exact, construcția personajelor, ceea ce mi-a plăcut mult la „Impostoarea”.

Citate:

„Romanele polițiste mențin statu-quoul. Totul se elucidează la final. Ordinea este restaurată. Dar ordinea nu prea există cu adevărat, nu-i așa? E un construct artificial.”      

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.

– Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

„Încerc doar să fiu. Să exist și să mă bucur de ceea ce e chiar sub nasul meu. Știu că acesta e un lux și probabil sunt o nenorocită și pentru că-mi permit acest lux, dar mă gândesc și că încerc să apreciez asta, oameni buni! Dați-mi voie să fiu recunoscătoare că mă aflu pe această plajă și să nu fiu nevoită să mă simt ca și cum ar trebui să mă lupt mereu.”

„Cu cât stai mai mult, cu atât există mai puține lucruri pentru care să te întorci.”

„Poate că sunt o persoană groaznică, dar e atât de bine, Jule, să nu te mai simți vinovată.”

 Despre autoare:

  1. Lockhart (pe numele său adevărat Emily Jenkins) este o autoare americană contemporană. A absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. Sub numele real scrie cărți ilustrate pentru copii, în timp ce pseudonimul E. Lockhart, preluat de la bunica maternă, este rezervat romanelor Young Adult.

   Unul dintre cele mai cunoscute publicații ale sale este romanul „Mincinoșii” (bestseller New York Times), apărut la Editura Trei alături de: „Lista iubiților mei” (ALA Best Books for Young Adults în 2006), „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” (finalist National Book Award 2008 și nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), „Cum să fii o fată rea” (scris în colaborare cu Sarah Mynowski și Lauren Myracle).

 

Cartea Impostoarea de E. Lockhart poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
8

 Maus, de Art Spiegelman-recenzie

Editura: ART

Număr de pagini: 296

Traducător: Cristian Neagoe

   Maus. Povestea unui supravieţuitor de Art Spiegelman este, pe bună dreptate şi din capul locului, o carte fără precedent. Un roman grafic complex, apărut în două volume, la care autorul a lucrat în total treisprezece ani.

   Volumul este structurat pe două planuri: pe de o parte, unul real, care prezintă relaţia dintre tată (Vladek) şi fiu (Art); iar, pe de altă parte, planul poveştii relatate de Vladek. Curios este că Spiegelman îşi scrie şi-şi desenează romanul în faţa cititorului, dându-i astfel un aspect metabiografic.

   Este povestea vieţii lui Vladek, tatăl autorului, evreu polonez care trăieşte ororile Holocaustului şi ajunge, împreună cu soţia sa Anja, în cel mai cumplit loc: Auschwitz. Detaliile povestirii, dublate de cele ale desenelor, sunt de-a dreptul impresionante.

   “Maus” este un roman grafic care are în spate o poveste adevărată, inspirată din viaţa tatălui autorului, un supravieţuitor al Holocaustului (30 ianuarie 1933 – 8 mai 1945), o lectură dureroasă, dar în acelaşi timp, şi o mărturie a acelor timpuri groaznice.

   Am mai citit şi “Jurnalul Annei Frank”, o altă mărturie reală a Holocaustului, şi, la fel ca în cazul romanului “Maus”, la sfârşit am exclamat: “Fără cuvinte!”, atât de mult m-a impresionat acţiunea ambelor cărţi. De asemenea, am mai citit şi zeci de alte cărţi despre Holocaust, însă sunt ficţiune şi nu o să le menţionez aici.

   Art Spiegelman îşi alege personajele acestui roman diferit faţă de alţi autori, astfel încât naziştii sunt pisici, evreii sunt şoareci, polonezii sunt porci şi americanii sunt câini. Mi s-a părut că, folosindu-se de personaje care nu sunt oameni, autorul Art Spiegelman a reuşit să scrie o mărturie care are cel mai mare efect asupra cititorilor. Până acum n-am mai citit niciun roman grafic, pentru că n-am avut la îndemână unul şi pentru că în copilărie nu-mi plăceau benzile desenate, însă “Maus” m-a făcut să-mi dau seama că datorită imaginilor (ilustraţiilor), mesajul este mult mai bine expediat şi receptat de către persoana care parcurge textele din casete şi priveşte imaginile.

   Romanul “Maus” este singurul roman grafic premiat cu Pulitzer (prestigios premiu literar) în anul 1992, structurat în două volume, în limba română apărând sub forma unei integrale, cuprinzând ambele volume. Prima parte a integralei se numeşte “Prin venele tatălui meu curge istorie”, acţiunea desfăşurându-se în mijlocul anilor ‘30 până în iarna anului 1944 (însumând şase capitole cu titluri reprezentative), iar cea de-a doua parte a integralei poartă numele de: “Şi-aici încep necazurile mele”, personajul principal “călătorind” de la Mauschwitz la Catskilles şi mai departe (însumând 5 capitole).

“Fără doar şi poate, evreii sunt o rasă, dar nu sunt oameni” – Adolf Hitler (cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut al Germaniei.)

   După o perioadă în care nu s-a mai întâlnit cu tatăl său, Artie se hotărăşte să-i facă o vizită, scopul acestei vizite fiind de a-l face pe tatăl său să-i povestească prin ce a trecut în vremea Holocaustului. Artie dorea să scrie o carte despre viaţa lui Vladek, tatăl lui, sub forma unei benzi desenate, pe care mai apoi să o publice oficial.

   Aşadar, Vladek începe să-i povestească lui Artie despre viaţa sa, dar şi despre vremurile grele din timpul Germaniei Naziste. Înainte de a o cunoaşte pe Anja, mama lui Artie, Vladek a fost un bărbat cu lipici la femei, supranumit şi “Şeicul”. Avea o grămadă de iubite şi prietene, de cele mai multe ori încurcându-le numele şi neştiind cu adevărat cine sunt fetele cu care el se întâlnea. După această perioadă în care Vladek umbla din creangă în creangă, o întâlneşte pe Anja, viitoarea lui soţie, o femeie bogată, dar nu la fel de frumoasă precum celelalte iubite ale lui Vladek. Dacă vă gândiţi că s-a căsătorit doar pentru bani, să ştiţi că n-aveţi dreptate. Vladek n-a urmărit banii şi beneficiile, ci dorinţa de a rămâne cu cineva pe vecie, şi tot stând cu Anja a învăţat să o iubească şi să o preţuiască, devenind dependent de ea.

   În Germania se instaurează la conducere regimul nazist, condus de Adolf Hitler, şi nu după mult timp are loc cel de-al doilea Război Mondial, Vladek fiind nevoit să-şi părăsească soţia şi să plece pe front, pentru a lupta împotriva germanilor, care veneau să-i invadeze ţara. Însă Vladek, personajul principal, nu rămâne mult pe front, pentru că germanii reuşesc să-l prindă şi să-l ia ca prizonier de război. Prizonierii de război erau ţinuţi în corturi, în frig, în bătaia vântului puternic, ce-ţi tăia respiraţia, fără mâncare suficientă. Prin urmare, viaţa de prizonier de război nu era una simplă şi dulce, ci una groaznică, tristă şi întotdeauna inferioară.

   Într-o zi, Vladek citeşte un afiş pe care scria să se fac recrutări de voluntari pentru a munci în folosul germanilor. Se promitea mâncare bună şi condiţii mult mai acceptabile decât în corturile de refugiaţi. Toată lumea crede că este o capcană, însă Vladek se oferă să meargă, mâncare şi condiţiile întărindu-i ambiţia şi motivaţia. Spre surprinderea tuturor, se dovedeşte a nu fi o capcană recrutările de voluntari, cei care au venit să lucreze fiind hrăniţi bine şi oferindu-li-se un pat călduros unde să doarmă.

   Noapte, Vladek are un vis, unde se face că în ziua de Parshas Truma toţi prizonierii de război vor fi eliberaţi. Chiar aşa a fost, dar oamenii nu au fost trimişi acasă, ci într-un alt loc, de unde Vladek reuşeşte să evadeze, ajungând mai apoi acasă, terminându-se perioada de prizonierat.

   Cu trecerea timpului, naziştii încep să interzică din ce în ce mai multe lucruri evreilor, de asemenea, omoară zeci de evrei zilnic, pentru că n-au ascultat de ordinele lor. Apoi, are loc o adunare în care evreii sunt deportaţi la Auschwitz, cunoscut şi ca cel mai mare lagăr de concentrare şi exterminare nazist. Pe lângă evrei, sunt deportaţi şi polonezi sau francezi, dar nu toţi odată. Spre norocul lui, Vladek nu este deportat din prima, continuându-şi lupta pentru supravieţuire, trecând prin o mulţime de stări, de la trist, dezorientat, flămând până la irascibil. În zilele de atunci nici familia nu îţi mai era alături, fiecare era pe cont propriu.

Nu vă întrebaţi unde a fost Dumnezeu la Auschwitz, întrebaţi-vă unde a fost omul! Să uiţi, să taci, să fii indiferent la cele din jurul tău, sunt unele din cele mai mari păcate. “– Elie Wiesel (scriitor şi ziarist american)

   Cu speranţa că dacă merg în Ungaria, Anja şi Vladek tocmesc câteva călăuze. Dar oare vor reuşi să fugă? Dacă da, cine? Şi ce se va întâmpla cu el sau ea?

   În a doua parte a romanului, cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară la Auschwitz, unde totul e rău: mâncare puţină, cât să-ţi asigure o moarte lentă, dar sigură, bătăi şi omoruri zilnice. Din nou, Vladek are noroc şi-l ia sub aripa lui protectoare un gardian, cu scopul ca Vladek să-l înveţe limba engleză. Acesta îi oferă mâncare şi îmbrăcăminte potrivită, anunţându-l pe Vladek cum şi ce să facă dacă au loc noi recrutări. Dar cât oare îl va ţine paznicul pe Vladek alături de el? Cum se va termina romanul? Se vor mai reîntâlni Vladek şi Anja după Auschwitz?

   “Maus” este un roman tragic, cu personaje impresionante şi reprezentative, cu o acţiune diferită şi care doreşte să transmită un mesaj mult mai mult decât importat: ce s-a întâmplat la Auschwitz, n-ar mai trebui să se întâmple niciodată.

 

 

Cartea Integrala Maus, de Art Spiegelman disponibilă pentru comandă pe Libris.ro

by -
9

Clubul Mefisto, de Tess Gerritsen-recenzie

Titlul original: The Mefisto Club

Editura Rao

Traducere: Gabriel Stoian

Nr. pagini: 356

   Tess Gerritsen a absolvit Standford University şi a urmat Facultatea de Medicină de la California University, unde şi-a obţinut diploma de medic. Însă a abandonat o carieră de succes ca medic internist pentru a-şi creşte copiii şi pentru a se concentra asupra scrisului. A câştigat recunoaşterea naţională odată cu scrierea primului ei roman plin de suspans plasat pe teritoriul medicinei, bestsellerul publicat în 1996, Harvest, care a intrat în topul New York Times. De asemenea, este autoarea altor cărţi de succes traduse în 31 de limbi şi vândute în peste 15 milioane de exemplare.
    Vă recomand cele 6 cărţi din seria “Jane Rizzoli and Maura Isles” (Chirurgul, Ucenicul, Păcătoasa, Dublura, Dispariţia, Clubul Mefisto), dar şi serialul Rizzoli & Isles. Fiecare carte se poate citi individual.

   M-am gândit să citesc un thriller bun, o relaxare de duminică şi m-am trezit cu o carte ce îmi dă fiori la propriu şi la figurat. Mi se pare mie sau această carte este cea mai detaliată dintre toate? Crimele cele mai sângeroase? Suspansul la cote înalte? Autoarea descrie cu o precizie de chirurg absolut tot ce s-a întâmplat cu nefericitele victime. Încearcă să pătrundă în mintea criminalului şi ne prezintă motivaţia care l-a împins să comită asemenea atrocităţi. Cartea va începe cu înmormântarea lui Montague Saul şi de a-l urmări pe fiul acestuia de cincisprezece ani care, în ciuda tragicului eveniment, asista impasibil cum şi celălalt părinte îl părăseşte. Unchiul său, Peter, şi soţia acestuia, Amy, sunt pregătiţi să-i devină tutore, iar ce va aduce în sânul familiei nu le va trece prin minte. Singură, Lily este ceea care va bănui ce monstru de văr are. Fratele ei va sfârşi, chipurile înecat în râul care pescuia, mama sa a căzut pe scări, iar tatăl s-a sinucis. Ce este adevăr şi care este realitatea? Ştim sigur că Lily va deveni o fugară, o vom urmări pe parcursul acestei cărţi, cum încearcă să se piardă în marile oraşe din Europa, cum frica sa palpabilă este simţită de cititor. Ce o face să fugă, ce o înspăimântă şi de ce a devenit expertă în părţile întunecate descrise în biblie?
   În Clubul Mefisto, autoarea ne introduce şi în simbolistica satanistă prezentându-ne câteva simboluri şi teorii legate de acest cult.

   Peccavi – Expresia în latină a fost scrisă cu sânge la scena unei crime brutale: „Am păcătuit“. Este un Crăciun sinistru pentru medicul legist Maura Isles şi pentru detectivul Jane Rizzoli, care face rapid legătura între victimă şi controversatul psihiatru Joyce O’Donnell, membru al unei cabale sinistre numite Clubul Mefisto.

,,-S-ar părea că a fost ucisă aici, pe pat, a spus Jane. Aşa se explică jeturile de pe peretele acela şi tot sângele care s-a scurs în saltea. Apoi a tras-o pe podea, poate pentru că avea nevoie de o suprafaţă tare, pe care să termine tăierea. Jane a suspinat lung şi s-a întors, de parcă ar fi ajuns la capătul puterilor, nemaifiind în stare să se uite la cadavru.
-Jane, a şoptit ea. Uită-te la asta!
-La ce anume?
-Pe oglindă. Simbolurile.
Maura s-a întors şi a privit fix la scrisul de pe perete.
-Vezi? E imaginea pe dos! Acelea nu sunt simboluri, ci litere care se pot citi doar în oglindă.
Jane s-a uitat la perete, apoi în oglindă.
-Acela e un cuvânt?
Da. Se citeşte Peccavi.”

  La Club, acoliţii se dedică analizei răului: Poate fi acesta explicat de ştiinţă? Are o prezenţă fizică? Demonii au venit pe Pământ? Pe baza unor date istorice întunecate şi a unui simbolism religios misterios, membrii Clubului Mefisto doresc să dovedească o teorie uimitoare: că însuşi Satan se află printre noi. Cum este posibil ca îngerii să se fi împerechiat cu oameni, iar de aici să ia naştere nefilimi? Există oare o frăţie mondială a nefilimilor? Oare clubul Mefisto este singurul conştient de acest lucru? Cine poate fi cei care fac parte din clubul acesta ,,cabal”? Este întradevăr ceea ce pretinde a fi? Cadavrul găsit demonstrează într-adevăr, că cineva sau ceva a ieşit la vânătoare în oraş. Detectiva care a asistat la găsirea cadavrului de Crăciun, va fi şi ea găsită moartă în curtea unde are loc întrunirea Clubului Mefisto. Simbolurile sunt şi ele prezente. Curând, membrii clubului încep să se teamă chiar de subiectul studiului lor. Oare acest ucigaş maniac este unul dintre ei sau au invocat, fără să vrea, o entitate malefică din întuneric? Medicul bănuita că ar ajuta mai mult decât este necesar pe criminali, ceea care îi place destăinuirile acestor monştri care se laudă că ştie ce este în capul lor, îşi va găsi şi ea sfârşitul.

,,Joyce O’Donnell zăcea pe spate pe podea, cu ochii larg deschişi, ochi în care se citea spaima de moarte, în timp ce din gât îi tâșnea sânge. Scoţând un şuierat, aspiră aer, care gâlgâia în plămâni,  făcând-o să tuşească. Din gât a explodat un jet de sânge de un roşu strălucitor, stropindu-l pe Sansone pe faţă, deoarece acesta îngenunchiase lângă ea.
Degetele lui O’Donnell s-au prins în jurul încheieturii Maurei, strângând-o cu o forţă care trăda disperarea. Pielea era atât de alunecoasă, încât degetele Maurei au fugit de pe rană, făcând ca hemoragia să pornească din nou. Încă un şuierat, un acces de tuşe care a azvârlit stropi din traheea incizată. O’Donnell se îneca. La fiecare inspiraţie, inhala sânge în plămâni. Acesta gâlgâia în trahee, devenind spumos în alveole. Maura examinase de multe ori plămânii incizaţi ai altor victime care suferiseră răni grave la gât; ştia mecanismul morţii.”

   Pe lângă ghinionul de a asista la moartea doctoriţei, Maura, medicul legist se confruntă şi cu temerea că ar putea fi următoarea pe lista criminalului. Cauza să fie, cercetarea cazurilor de crimă, relaţia sa cu părintele Daniel sau celebra sa mamă criminală? Cert e că uşa Maurei va fi însemnată cu simbolurile sataniste.
  Detectiva Jane Rizzoli, pe lângă încercările continue de a merge mai departe în urmă încercărilor cu moartea la care a fost supusă de către un criminal feroce ,,Chirurgul’‘, acum are şi aceste cazuri sinistre de rezolvat. Să fie vorba de o răzbunare a cuiva jignit? Să fie un criminal dereglat morbid de satanism? Sau să fie adevărată teoria clubului, cum că ar exista demoni? Nu ştim despre ce poate fi vorba, dar apar în continuare victime mutilate, iar de data aceasta simbolurile apar şi pe torsurile victimelor.

,,Gâtul fusese desfăcut şi expus, în urmă unei singure tăieturi adânci care secţionase traheea, ajungând până la coloana cervicală. Însă nu rezultatele acelei lovituri fatale de lama i-au atras atenţia Maurei, ci torsul. Şi-a oprit privirea asupra nenumăratelor cruci care fuseseră scrijelite pe sâni şi pe abdomen. Sângele marginea crestăturile, iar numeroasele şiroaie de sânge izvorâseră din inciziile superficiale şi se uscaseră, rămânând ca nişte linii cărămizii ce coborau pe laturile torsului.”

    Vor reuşi cei implicaţii în aceste cazuri bizare să se ferească de criminal? Oare există doar un criminal sau o reţea întreagă?
   Rămâne să descoperiţi ce se mai întâmplă în acest thriller religios dacă pot să-i spun aşa.
   Nota mea este 9,5.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Ducele de Castle.Tratatul de pace, de Alina Cosma-pre/recenzie-Continuarea romanului „Fiica regelui”

Editura: Primus

Data apariţiei: 29 octombrie 2017

Nr. de pagini: 192

Gen: roman de dragoste (de epoca); historical romance; fantasy-romance

 Seria Ducele de Castle: 1. Fiica regelui; 2. Tratatul de pace

 

Eternele povești de iubire se nasc din chinurile sfâșietoare ale dragostei.

Încotro se îndreaptă povestea lui Alexandru și a lui Miriam?

Pe când toți îl considerau nebun, singura care mai credea în el era ea!

Ajunsă pe tron, Miriam luptă să-și salveze poporul. Însă ea va fi nevoită să-și salveze și căsnicia și, mai ales, să vindece inima rănită a lui Alexandru. În încercarea disperată de a aduce pacea, regina cade în mâinile celui care îi omorâse tatăl, iar Alexandru este condamnat pentru uciderea regelui Teodor.

Într-o lume în care prejudecățile conduc societatea, va reuși Miriam să se facă ascultată la masa tratativelor? Va reuși regina să-și salveze țara și regele?

    În urmă un cu an, pe vremea când  eram foarte dornică să citesc cât mai multe lucrări scrise de autori români contemporani, am dat din întâmplare peste “Fiica regelui”, primul volum din seria “Ducele de Castle”.  E drept că mă lăsasem vrăjită de descrierea cărții, dar avusesem și câteva temeri că nu va fi pe placul meu, având în vedere că nu mai auzisem până atunci de  autoarea Alina Cosma. Însă, spre marea mea bucurie, am descoperit o poveste de dragoste (nici acum nu știu unde să o încadrez – historical romance sau fantasy-romance, de epocă) înduioșătoare, un stil de scriere simplu și delicat, cu fraze scurte, fără descrieri ample, cu foarte mult dialog, o acțiune alertă de nici nu-ți vine să crezi că se pot întâmpla atâtea evenimente în nici 200 de pagini (cartea are scrisul mai mărunt ) și doi protagoniști – Miriam și Alexandru, care dau un plus de savoare datorită disputelor din ei (mai tot timpul se provoacă unul pe celălalt ). Finalul m-a lăsat cu zâmbetul pe buze și, sinceră să fiu, am crezut că nu își va mai face apariția o continuarea. În plus, povestea se terminase atât de frumos, încât nu mai doream să se schimbe ceva între cei doi îndrăgostiți. M-am înșelat în ambele privințe!

  Mare mi-a fost bucuria, când  autoarea și-a exprimat dorința să-mi ofere în dar volumul doi  –“ Tratatul de  pace”, fapt pentru care îi mulțumesc din suflet!

   Așa că, în ciuda faptului că lansarea va avea loc pe 29 octombrie, eu știu deja ce s-a mai întâmplat cu perechea pe care am ajuns să o îndrăgesc atât de mult!

   Dacă în primul volum, povestea a avut o doză  mare de  romantism, cu multe replici ironice (ceva caracteristic tinerilor îndrăgostiți care încep să-și dea târcoale), în volumul doi – “Tratatul de pace” am constatat că povestea s-a transformat într-un roman de aventuri în toată regula, al cărui conținut  abundă de peripeții, răsturnări de situație, suspans și… dueluri.

   Și de această dată avem parte de intrigi, trădări, stări de gelozie, momente de pasiune, aventuri pline de neprevăzut, dar toate au fost parcă în doză dublă. În plus, acțiunea mi s-a părut și mai interesantă. Schimbarea de comportament pe care am remarcat-o la Alexandru mi-a stârnit o serie de trăiri emoționale. Trebuie să recunosc că de multe ori m-a enervat modul lui de gândire, greșelile pe care le-a comis, și parcă nu-mi venea să cred că se poate comporta atât de josnic cu ființa pe care o iubea cel mai mult pe lume. I-am înțeles motivul, temerile, dar tot m-am simțit afectată. De asemenea, m-a durut sufletul să vad o Miriam înlăcrimată, geloasă, suspicioasă. Bine măcar că anumite evenimente au reușit să o mobilizeze la timp, redevenind tânăra pe care o știam – curajoasă, cutezătoare, sfidătoare, încăpățânată.

   Înainte să trec la prezentarea romanului de față, am să menționez, foarte pe scurt, evenimentele din primul volum-“Fiica regelui”, pentru a fi de folos celor care nu știu deloc despre ce este vorba în seria Ducele de Castle.

   La începutul secolului al XV-lea, Regatul Lycaste era zdruncinat de lupte interne. Asasinarea regelui Ferdinand și inscăunarea fiului acestuia ca rege a dus la accentuarea instabilităţii politice și administrative. Alexandru, comandantul gărzii regale, fiind  trimis de actualul rege să aresteze pe o femeie care și-a otrăvit soțul, găsește o tânără închisă în temnița castelului și, fără să știe cine este ea de fapt, decide să o ia sub protecția lui. În curând descoperă că Miriam este fiica ilegitimă a fostului rege, rezultatul unei iubiri interzise, și sora actualului rege, Eduard. Atunci când acesta din urmă află de existența ei, ordonă să fie asasinată, dar Alexandru reușește să fugă cu fata în regatul Claire, la rudele lui, ajungând astfel sub protecția casei de Castle. Însă planurile le sunt date peste cap de vestea că regele a murit de ftizie și, cum nu avea moștenitori, Cancelarul și nobilii au decis să o aducă pe tron pe Miriam. Între timp, între cei doi tineri se naște o dragoste interzisă, având în vedere că vin din lumi pe cât de diferite, pe tot atât de rigide- ea, o prințesă care trebuie să se căsătorească numai cu un bărbat de același rang, el – un comandant de oști care abia de curând și-a recâștigat titlul nobiliar de Duce de Castle. Împreună își vor înfrunta destinele  și își vor găsi fericirea într-o societate dominată de reguli nemiloase.

 

   Acțiunea din volumul al doilea – “Tratatul de pace”, începe în forță, cu un moment dramatic petrecut la curtea Reginei Miriam și a regelui Alexandru. Tânăra regină mai avea o lună până să dea naștere moștenitorului, dar soarta a decis altceva. Au apucat-o durerile mai devreme, dar anumite complicații pot face ca ea să moară la naștere. Iar Alexandru  trece prin niște clipe groaznice.

Văzuse mult sânge pe câmpurile de luptă, dar de data aceasta i se făcu rău, totul se învârtea în jurul lui. Se întoarse cu spatele la doctor.

    – Doamne, o rupe toată; șopti el ștergându-și sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii. Apoi îi șterse fruntea și ei.

   – Iubita mea, îi șopti el la ureche, trebuie să reziști! Am atâta nevoie de tine!

În clipa următoare fața ei se crispă din nou. Nu mai avea putere să scoată vreun sunet. El strânse pumnii, îl durea pieptul.

  – Doamne, ce am făcut?! pufni el cu lacrimi în ochi.”

   Până la urmă, au supraviețuit atât mama, cât și copilul, dar Alexandru este  mult prea zdruncinat, așa că în următoarele luni încercă să stea cât mai departe de ei. De fiecare dată când o vede pe Miriam, retrăieste din nou clipele acelea când a fost sigur că o pierde. În plus, suferința lui este dublată de vinovăție, iar temerile sale au rădăcini în trecut (mama lui s-a stins la câteva zile după ce l-a născut, tot din cauza unor complicații). Tot acest tăvălug emoțional îl transformă într-un bărbat dur, rece, distant, neatent, așa că în scurt timp, tot mai multe voci cer să fie declarat nebun și înlăturat de la putere. Miriam este singura care mai crede în el și va încerca să-și salveze căsnicia. Dar atunci când o zărește în castel pe Magdalena, femeia care deține un bordel și care în trecut îi aducea fete lui Alexandru, devine suspicioasă, fiind ferm convinsă că el o înșeală, așa că preferă să părăsească palatul regal, decisă fiind că de acum înainte să țină ședințele de Consiliu în altă parte.

Urmă coridorul lung mărginit de statuiete de marmură și ajunse în spațiul larg în care dădeau alte trei coridoare. La un moment dat observă o femeie trecută de prima tinerețe, care îi atrase atenția. O recunoscuse, era însoțită de o tânără și se apropiau. Simți că i se strânge inima, veneau dinspre dormitorul lui. Se ascunse după un colț, urmărind cum cele două femei se îndepărtau. I se făcuse greață, inspiră adânc, cu speranța să-și revină. Apoi apărură lacrimile, îi tremurau și mâinile. Se sprijini de perete și se rugă să nu apară nimeni.”

 “Îi era greu să accepte faptul că avea o altă femeie, chiar dacă o părăsise de câteva luni. Dar avuse încredere oarbă în el, iar ea îi oferise totul.”

 Dar și Magdalena este revoltată de purtarea lui și încearcă să-l facă să se întoarcă la familia lui.

“ – Știu că ai nevoie de o femeie.

   – De unde știi?

   – Ascultă, Alexandru, îți vreau binele! Nu îmi vorbi de parcă nu te-aș cunoaște! Știu că îți lipsește. Sunt convinsă că și dacă ți-aș alege cea mai frumoasă fată pe care o am, tu ai vrea doar una. Ceea ce cauți tu nu găsești aici și nici în băutură, ci la tine acasă!

   – Tu ai spus, uneori am și eu nevoie de o femeie! “

   Cât despre actualul Cancelar, unchiul lui Alexandru, nici nu mai știe ce facă pentru ca lucrurile să revină pe un făgaș normal.

Trebuia să merg la naiba! Ești un nebun înfumurat care ai fi în stare să dai foc întregii țări! Te comporți ca un tiran! De ce nu pleci naibii, dacă nu suporți pe nimeni în jurul tău?! Îmi cer iertare! Vrei să te vezi doar cu femeia aceea, Magdalena!

  Alexandru se încruntă.

 – I-ai spus de ea?

 – Cui?

 – Reginei!

 – Nici măcar numele nu ești în stare să i-l pronunți!

 – Este regină! Nu ar trebui săi te adresezi pe nume!

 – Pentru mine în primul rând este Miriam, apoi regina! Iar pentru tine este un nimeni!

 Nici regină, nici soție, nici măcar mama fiului tău!”

   Între timp, în regat au început să apară tot felul de probleme politice și administrative. Iar cel mai mare pericol vine din sud- sunt atacați la graniță de cei din Regatul Meath. Însă în loc să încerce un tratat de pace cu Regele Teodor, Alexandru cere ajutor regatului Claire și declară război.

“- Noaptea trecută am fost atacați la granița de sud. Au reușit să pătrundă în țară. Au fost atacate și distruse mai multe sate. Avem mulți morți și răniți între oamenii de rând. Vom trimite cereri de sprijin aliaților noștri și vom declara război Regatului Meath!”

   Regina Miriam este conștientă de faptul că oamenii nu sunt pregătiti de război, cu sărăcia pe care o aveau în tară, așa că ia decizia să vorbească cu regele Teodor ca să vadă ce intenții are acesta. Fără știrea soțului ei, se va strecura în Regatul Meath, dându-se drept un sol din partea Regatului Lycaste, însă planul îi este dejucat și astfel ajunge în mâinile dușmanului, iar singurul care o mai poate salva este Alexandru.

Ostașii erau epuizați, flămânzi, dar de când regele și comandantul lor de o viață li se alăturase, totul era mai ușor de suportat. Își urmau regele necondiționat și luptau cu dăruire totală.

  Se iveau zorile. Un ostaș intră în cort cu un răvaș.

 – Un sol din partea regelui Teodor a lăsat asta pentru Măria Ta! Ostașul îi întinse bucata de hârtie.

 – Nu a așteptat răspuns? întrebă Alexandru încruntat.

 „Solul Regatului Lycaste se află în grija mea. Dacă dorești să o recuperezi pe domnița cu părul de aur, va trebui să-ți trimiți comandantul personal! Regele Teodor”

   Se va negocia până la urmă tratatul de pace? Și dacă da, ce va vrea regele Teodor în schimbul păcii? Va reuși Miriam să îl învingă în duel pe acesta? Cum de a ajuns Alexandru să fie condamnat pentru uciderea regelui Teodor?  Ce se va întâmplă mai departe cu cei doi soți?

   Multe evenimente au loc în continuare, dar vă las pe voi să descoperiți ce se întâmplă mai departe. Sper că ceea ce v-am povestit până acum v-a stârnit interesul.

Mulțumesc din suflet autoarei Alina Cosma pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

 

 

Pretenţiile unui crai, de Mia Marlowe-recenzie

Titlu original: Touch of Seduction
Traducerea: Mihaela Sofonea
Editura: Litera
Colecţia Iubiri de poveste
Seria: Touch of Seduction: 1.Seducţie la prima vedere (Touch of a Thief), 2.Pretenţiile unui crai (Touch of a Rogue), 3.Touch of a Scoundrel

   Mia Marlowe, autoare premiată de romane istorice romantice a primit numeroase elogii încă de la debut. Până în prezent cărţile ei au fost traduse în 10 limbi, numărându-se printre prezenţele constante în topurile din New York Times şi Publishers Weekly. A avut numeroase ocupaţii: profesor, director de cor şi agent imobiliar printre altele. Iubeşte istoria, arta, muzica şi călătoriile, evident din moment ce a trăit în mai multe state. În prezent locuieşte cu familia în New Englend.

   Am terminat şi ceea de a doua carte din serie, iar impresia făcută prima dată nu s-a schimbat. Mi-a plăcut şi această poveste cu peripeţii.

,,Jacob Preston îşi doreşte trei lucruri de la o femeie care se arată interesată să ajungă la el în pat: să fie pasională şi înflăcărată, să fie versată în chestiuni legate de amor şi – pentru că aceste două cerinţe să fie cu succes îndeplinite – să fie căsătorită.
Lady Julianne Cambourne are toate trăsăturile unei femei pasionale şi în mod sigur nu pare genul sentimental.”

   Pe lângă problemele ivite cu fiul vitreg, Julianne o fosta actriţă devenită lady Cambourne are acum şi probleme cu situaţia financiară, dacă nu reuşeşte să găsească la timp toate cele şase pumnale ezoterice.

”Algeron îi respectase inteligenţa, la fel de mult cum îi admirase frumuseţea. Şi îi permise fără nici o restricţie să-şi înfiinţeze propria fundaţie de caritate-Şcoala pentru Fete a doamnei Osgood. Juliane înţelesese foarte bine pasiunea lui pentru arme ezoterice şi datorită experienţei ei scenice putuse chiar să facă demonstraţii ale mânuirii lor în mici lupte simulate, care îi bucurase pe amândoi. Dar viaţa ei plină de libertăţi îndrăgite se năruise în ziua în care Algeron fusese găsit mort”.

   Văduvă fiind ştiind ce viaţă mizeră a dus de mică, Juliane va apela la Jacob pentru a o ajuta de a găsi la timp ultimul din cele şase pumnale.
Statutul de văduvă ar trebui să fie un motiv îndeajuns de bun ca Jacob să se ţină departe de ea. Şi totuşi, el o găseşte mult prea ispititoare. Iar tentaţia devine chiar mai mare în clipa când ea se dezlănţuie şi nu vrea să cedeze atracţiei mult prea evidente dintre cei doi.

,,-Ai un sentiment exagerat al propriei importante, domnule Preston. Nu o să mă culc cu dumneata doar pentru a-mi asigura serviciile dumitale.
Aproape că scuipa flăcări prin ochii ei de culoarea chilimbarului. Indignarea îi era trădată de roşeaţa care se înalţa peste gulerul înalt al rochiei şi-i aprindea pomeţii ca nişte flăcări.
Doamne, chiar era o femeie foarte frumoasă!”

   Jacob are abilitatea misterioasă şi de-a dreptul supranaturală de a afla informaţii prin simpla atingere a metalelor, iar informaţiile care le poate obţine sunt variate, dar şi foarte periculoase pentru sănătatea sa mintală. Va risca el alături de această tânără văduvă, îndărătnică şi deloc supusă? Câteodată suntem independenţi de alegerea noastră, la fel şi Preston, şi dacă va capăta un sărut va fi gata să o ajute.

,,Nu-şi amintea să fi existat vreo perioadă a vieţii sale în care metalul să nu-i fi vorbit. Se întâmpla mereu atunci când pielea lui goală atingea orice fel de element chimic lustruit. Prima dată auzise glasul fierului şi apoi descoperise că fiecare metal în parte avea propriul sunet unic, pe care Jacob îl putea auzi dacă se afla îndeajuns de aproape. Iar metalele preţioase emiteau note muzicale, delicate. Argintul, de exemplu, vibra într-un clinchet strălucitor, în timp ce aurul exprima o melodie mult mai caldă şi voluptoasă. Cântecul oţelului era mult mai ascuţit şi mai strident, iar fierul emitea tonuri grave şi adânci.
Dintre toate metalele, platina era singură tăcută în faţă lui. Şi încerca să se înconjoare cu ea cât de des putea, de vreme ce era singura substanţă odihnitoare pentru el-chiar dacă raritatea sa o transforma în ceva foarte scump.”

   Datorită abilităţi sale a descoperit prin intermediul pumnalului pus la dispoziţie de către Julianne cum a murit lord Algernon, dar nu înţelege ce impuls a avut pumnalul, de ce a curmat viaţa lordului. Pare ceva malefic la aceste pumnale, oare va mai dori să meargă mai departe Preston şi să o ajute pe frumoasa văduvă?Julianne va fi motivul pentru care îşi va risca sănătatea mintală tânărul nostru crai, deoarece după fiecare ,,citire , ,a unui obiect metalic, acesta se alege cu dureri groaznice de cap. Acesta este extrem de atras de fosta noastră actriţă, dar şi de a afla misterele ce înconjoară pumnalele. Cei doi vor descoperi prin intermediul bibliei druizilor date despre pumnale. Partea din manuscris care a moştenit-o împreună cu pumnalele îi va pune pe Preston şi Julianne în situaţii periculoase. Sunt persoane din Ordinul Druizilor care sunt extrem de interesate de reunirea celor şase pumnale. Cineva va încerca să pună mâna pe manuscris, îi va urmări din umbră, şi posibil să aibă puteri supranaturale şi el. Diferenţa dintre cei doi tineri cu puteri supranaturale este că Preston ajută pe cât poate, rivalul său vrea să distrugă totul în calea sa pentru a obţine o putere imensă.

   Pe parcursul acestei căutări contra cronometru cu duşmani periculoşi pe urmele lor, Preston şi Julianne vor avea momentele lor de pasiune. El un crai, care nu se gândeşte la însurătoare, ea o fire independentă mult prea conştientă de lupta sa dusă pentru a deveni persoana care este acum.

   Vor ceda sentimentelor?
Vor reuşi să îşi acorde o şansă la fericire?
Vor reuşi să descopere la timp şi să se salveze din pericolul mortal reprezentat de pumnale, şi prezenţa malefică ce planează asupra lor?
Urmează să descoperiţi voi toate peripeţiile prin care trec tinerii.

Nota mea este 9.

Cartea Pretenţiile unui crai, de Mia Marlowe poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Vocea, își aminti ea, fusese cea mai înfricoșătoare. Felul în care trecea de la accentele jalnice la forță, într-o stare de nebunie calmă, decisă."

Păcate sacre, de Nora Roberts-Editura Miron-recenzie

 

Editura Miron

Număr pagini: 383

   „De dogoarea verilor din Washington nu poţi scăpa… şi nici de contorsionata slujbă a “Preotului” – un nebun care strangulează blonde zvelte, drăguţe, cu eşarfa de mătase albă folosită de preoţi la oficierea serviciului divin, lăsînd lîngă acestea notiţe prin care îşi absolvă victimele de păcate.

Ceea ce le dă cu adevărat de furcă frumoasei Tess Court şi lui Ben Paris – doi pasionaţi ai profesiilor lor şi care nu reuşesc să păstreze o distanţă profesională între ei, este flacăra pasiunii oarbe, fierbinţi.

Tess Court, psihiatrul de elită, desemnată de primar să se ocupe de acest caz este zveltă, drăguţă şi blondă…

Ben Paris, un ofiţer de poliţie plin de magnetism, care se ocupă de investigaţii, nu îi poate rezista lui Tess.

Dar mai este cineva care a pus ochii pe Tess… cineva care visează să o salveze, să-i cureţe sufletul de păcate, recurgînd la insolita lui metodă de absolvire în noaptea tăcută, fierbinte”.

 

  Fără îndoială, Nora Roberts este considerată una dintre cele mai remarcabile voci ale genului romance, impregnat cu nuanțe de thriller. Pe de altă parte, unii critici susțin că scrierile saled au devenit în timp, clișeice, că acțiunile sunt previzibile și că cititorii pierd astfel contactul cu suspansul cărții. Evident, fiecare are propria percepție asupra unei cărți. Un lucru e sigur: pe mine acțiunea m-a acaparat în totalitate, iar personajele m-au fascinat.

   Pe numele său real, Eleanor Marie Robertson, Nora Roberts s-a nascut la data de 10 octombrie 1950 în Silver Spring, Maryland. Este fiica cea mai mica din cei cinci copii ai familiei. Școala pe care a urmat-o a fost una cu specific catolic. În anul 1979, începe să scrie și descoperă că aceasta este marea sa pasiune. Din păcate, primele șase manuscrise trimise unei edituri au fost respinse. Mai târziu, în anul 1981, reușește să publice prima nuvelă „Irish Thoroughbred” la Editura Silhouette Books. Folosește încă de pe atunci pseudonimul Nora Roberts. Între anii 1982 si 1984, aceeași editură îi publică nu mai puțin de 23 de nuvele. Totuși, Nora Roberts cunoaște succesul abia în 1985, când i se publică cartea „Playing The Odds”. De atunci, seria bestseller-urilor pare să nu se mai termine.

   „Pacate sacre” e o carte pe care o citești cu sufletul la gură, sperând că personajele de care deja te-ai atașat, vor reuși să scape cu viață. Ne aflăm în Washington, într-o vară toridă, când turiștii colindă străzile aglomerate, căutând să-și potolească căldura exagerată cu băuturi reci și înghețată. Sunt circumstanțe pe care un criminal în serie le găsește mai mult decât favorabile.

   Tess Court este un psihiatru de succes. Primarul Washingtonului i-a plasat sarcina de a colabora cu detectivul Ben Paris într-un caz de crime în serie. Nu era o simplă sarcină… de vreme ce primarul acestei metropole era chiar bunicul lui Tess. Astfel, lucrurile erau mult mai complicate… și ca să se conplice și mai mult, apare acest Ben… cu care e nevoită să colaboreze pentru capturarea criminalului.

   Se pare că aceste crime în lanț erau un motiv de reală îngrijorare pentru primar, care-și dorea un oraș liniștit, fără evenimente de natură negativă. Suspansul cărții poartă o traiectorie ascendentă. Mai întâi aflăm despre modalitatea în care criminalul alege să își ucidă victimele. Acesta lăsa întotdeauna lângă cadavru, o eșarfă de preot și un bilet pe care scria: „Iertate să-i fie păcatele”.

   Chiar dacă nici unul, nici celălalt nu par foarte fericiți de ideea unei colaborări, Tess și Ben își dau seama foarte curând că munca lor de echipă poate da rezultate. Totuși, criminalul nu e atât de ușor de prins. Mai întâi de toate, cei doi protagoniști caută răspunsuri referitoare la motivul crimelor, încercând să afle ce e în mintea unui astfel de om și care sunt evenimentele care au declanșat șirul de orori. În anevoiosul proces al încercării de a dezlegare a misterului, Tess și Ben se îndrăgostesc.

   La un moment dat, suspansul capătă două dimensiuni. Una vizează continua cursă pentru depistarea criminalului, iar cealaltă expune etapele apropierii dintre Tess și Ben. Îmbinarea acestor două coordonate conferă o savoare deosebită cărții. Întâlnirile celor doi se lasă cu scântei, mai ales că pentru completarea tabloului psihologic al criminalului sunt necesare multe ore petrecute împreună.

   În timpul anchetei, cei doi descoperă cu stupoare că cineva dezvăluia presei informații din anchetă. Încep să dea vina unul pe celălalt, dar își dau seama curând că nu de la ei a plecat scurgerea de informații. Curând, după cei doi își dau seama că atracția dintre ei s-a transformat în iubire, criminalul pune ochii pe Tess… iar din acest moment, suspansul își mărește considerabil intensitatea.

   Stilul cărții este alert, nu există pauze mari, nu există pasaje descriptive foarte lungi… cu alte cuvinte, nu e o carte care să plictisească. Personajele par la început imaginea perfecțiunii, dar pe parcurs li se dezvăluie latura umană, cu adorabilele imperfecțiuni. Ben pare bărbatul ideal, cu un fizic plăcut, charmant, cu un job interesant. Tess e blondă, inteligentă și foarte frumoasă. Acestea sunt primele impresii despre personaje… apoi le descoperi caracterul, micile defecte, temerile, răbufnirile… și realizezi că nu sunt nici pe departe imaginea perfecțiunii. Totuși, fiind alături de ei în această intensă cursă pentru prinderea criminalului, nu poți să nu te atașezi de personaje. Tehnica narativă e una cursivă. Autoarea introduce în fiecare capitol, câte un fragment în care descrie și trăirile criminalului, gândurile sale… iar asta contribuie la suplimentarea suspansului.

   Mi-a plăcut dialogul și mai ales cum a l-a condimentat autoarea, trecându-l de la replici serioase, până la ele acide sau ironice. Mi-a plăcut abordarea subiectului, modul în care Nora Roberts a ales să expună o temă destul de des folosită în literatură, dar să o impregneze cu nota sa de originalitate. Mi-a plăcut finalul foarte mult. Cu alte cuvinte, e o carte care merită  citită!

   „Păcate sacre” nu e doar un romance. E o carte în care genul thriller se îmbină armonios cu elementele de romance, iar cititorul ajunge să vizualizeze personajele și circumstanțele, ca și cum ar vedea un film… iar asta înseamnă, după prerea mea, să scrii o carte bună.

Iată și câteva citate:

„Ben citi din nou raportul și se opri mai mult asupra armei crimei. Eșarfa unui preot. Alături, fusese prins cu un ac, un bilet. Îl citise acolo, îngenunachiat lângă victimă: Iertate fie-i păcatele”.

„Vocea, își aminti ea, fusese cea mai înfricoșătoare. Felul în care trecea de la accentele jalnice la forță, într-o stare de nebunie calmă, decisă.

-Ben, ceea ce vreau să înțelegi este faptul că parcă stăteam de vorbă cu doi oameni. Unul din ei plângea disperat, aproape pledaând. Celălalt… celălalt era de departe fanatic, hotărât.

-Când strangulează femei este una și aceeași persoană.”

Cum se încheie această cursă pentru descoperirea criminalului, veți afla citind cartea!

Cartea Păcate sacre, de Nora Roberts poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

by -
13

Rubicon, de Lawrence Alexander-Conspiraţie la Casa Albă

Traducere: Anca Forea
Editura: Rao- 2013
Număr pagini: 249

“Rubicon, îşi aminteşte Hart, este răul pe care-l traversează Cezar împreună cu legiunile sale cu gândul de-a prelua conducerea la Roma. Pentru Cezar asta înseamnă că nu mai există cale de întoarcere ca republica sa devină imperiu.
Dar traversarea Rubiconului însemna începutul unei noi epoci în Roma. Ar putea însemna şi sfârşitul a ceva azi?”

   Bobby Hart, tânăr senator de California, se pregăteşte să plece acasă la soţie când este căutat de Dieter Shoenfeld, editorul uneia dintre cele mai influente gazete din Europa şi vechi prieten.
La restaurant acesta îi povesteşte despre întâlnirea avută cu alţi doi colegi din presa germană şi cu doamna secretar de stat, care l-a mustrat că a îndrăznit să scrie despre închisoarea din Irak, unde au murit mulţi oameni şi gardienii erau americani, despre război şi abuzuri, susţinând că America are voie să folosească orice mijloace pentru a se apară:

“Ceea ce am spus despre Abu Ghraib şi toate celelalte-felul în care oamenii sunt torturaţi şi restul lucrurilor pe care ei le cred necesare. Siguranţa unor indivizi ca ea şi cei din administraţia actuală, că scopul lor este un imperativ moral şi că nimeni nu ar trebui să-l pună la îndoială.”

   Dieter auzise despre o ameninţare cu arme nucleare, mai fusese o astfel de ameninţare după 11 septembrie, când voci din guvernul american au susţinut că toate problemele ar dispărea dacă Bagdadul şi Teheranul ar fi distruse. Nu s-a aflat cine anume avusese ideea, dar din fericire nu s-a pus în practică:
…guvernul ăsta al tău are atâtea secrete, sunt atâtea agenţii şi birouri de existenţa cărora oamenii nu au habar, încât mă îndoiesc că vom reuşi să aflăm vreodată cine a fost responsabil pentru măcar jumătate din lucrurile care s-au întâmplat.”

Doar că acum lucrurile şi discuţiile reveneau.
Dieter, care locuise în Berlin pe toată perioada războiului rece, îşi aminteşte cum oamenii au savurat victoria prăbuşirii Zidului şi şi-au văzut oarecum de viaţă lăsând politică pe mâna unor diletanţi:

“Libertatea avea atunci un alt înţeles, atâta vreme cât de cealaltă parte a Zidului se afla opresiunea sovietică. Apoi Zidul s-a prăbuşit, Războiul Rece a luat sfârşit şi oamenii au decis că vor putea face ce vor. Şi în vreme ce fiecare individ se bucura de viaţa sa prosperă, politică şi diplomaţia au rămas pe mâinile unor diletanţi, plini de propria importanţă şi lipsiţi de experienţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi aici.”

   Aşa că îi cere să meargă în Germania la Hamburg unde un fost prieten al tatălui sau (tatăl lui Hart fusese agent CIA) vrea să-i vorbească şi să-i dea date despre un complot.
Hart acceptă, şi se întâlneşte la Hamburg cu Gunther Kramer. Acesta îi spune că l-a cunoscut pe tatăl lui şi l-a apreciat foarte mult. Mai mult, este convins că acesta a fost ucis pentru că ştia prea multe. Aflase că există un grup de oameni care-şi făcuseră propriul sistem informativ şi i-a cerut ajutorul lui Kramer.
Gunther Kramer, născut în Germania de Est, universitatea făcută la Moscova, lucra deja pentru serviciile secrete comuniste din Germania când l-a cunoscut pe tatăl lui Hart. După întâlnirea din 1980 din Bagdad a şi început să lucreze pentru el, devenind agent dublu, şi să-i furnizeze informaţii despre unele guverne cu care ruşii aveau relaţii mai bune decât americanii:

E ciudat ce fel de lucruri ne atrag la oameni: numele şi strălucirea sinceră a ochilor. Mi-am dat imediat seama că era o persoană în care pot să am încredere.’
“…era departe de-a fi un american tipic, îl interesa mai degrabă caracterul unui om decât faptele sale.”

   Hart îşi dă seama că, deşi nu-l cunoscuse până atunci pe Kramer, îl ştia din poveştile spuse de Max (tatăl lui) şi mai ales după porecla “Pianistul”. Max a fost şi cel care şi-a dat seama că se organiza o nouă reţea de informaţii:

   “Nu neapărat mai bune, mai corecte ci surse care ar fi furnizat informaţii utile care să poată fi folosite în propriul interes. Oameni care fuseseră discreditaţi, care nu reprezentau niciun fel de garanţie, oameni dispuşi să inventeze lucruri doar că să pară importanţi, erau din nou folosiţi.”

Aceşti încercau şi să prezinte un posibil pericol ca pe cea mai sigură realitate:

   “Nu trebuie să dovedeşti nimic, trebuie numai să deţii sursele care să-ţi ofere ceea ce-ţi doreşti, ca să poţi transforma un pericol inexistent într-unul real. Pentru că o ameninţare posibilă este una reală.”

   Dar Max nu putea dovedi nimic de aceea a apelat la Kramer şi la alţii ca acesta pe care-i cunoştea. Povestindu-i puţin despre viaţa lui, Kramer îi explică şi de ce crede că tatăl lui a fost ucis, şi de ce a ales să-l caute pe Hart să-i spună ce ştie, mai ales că puterea putea deveni o sabie cu două tăişuri în mâini nepotrivite:

“Am văzut ce-i determina pe oameni să facă puterea care slujeşte o cauză. Tatăl meu era o persoană onorabilă înainte ca Hitler să vină la putere, apoi a devenit ofiţer SS. Cine ştie câţi oameni, femei şi copii deopotrivă o fi ucis, fiindcă a crezut în Hitler şi al Treilea Reich? Apoi au venit ruşii, iar noi am crezut că tot ce stă în calea istoriei-istoria conform învăţăturilor lui Marx şi Lenin-ar trebui distrus.”
“Acelaşi lucru se repetă acum, am abandonat orice regulă a vieţii civilizate, orice formă de decenţă, fiind convinşi că lucrurile pe care le venerăm-Dumnezeu sau democraţia-justifică mijloacele pe care le folosim.”

   Kramer aflase de la sursele lui din Orientul Mijlociu că se pregăteşte un asasinat înaintea alegerilor prezidenţiale, dar nu ştia cine e vizat. În timp ce discuta cu Hart, Kramer este împuşcat .Mai apucă doar să-i spună lui Hart, rănit şi el, numele operaţiunii: ”Rubicon”
Gata să fie şi el omorât, Hart scapă şi se întoarce în State unde îl caută pe Dieter, sperând că el să-i poată da mai multe amănunte. Aşa află că Dieter şi Kramer fuseseră fraţi vitregi, că ţinuseră legătura mai ales după căderea Zidului. Kramer trăind în Germania de Est păruse a fi într-un continuu război, apoi îşi înscenase moartea şi se adăpostise în Damasc. Faptul că renunţase la siguranţa lui şi venise să vorbească cu Hart însemna că descoperise ceva foarte important şi periculos. Dieter crede că de fapt Hart fusese cel urmărit pentru că era un luptător pentru dreptate, nu se ferea să pună întrebări incomode în Comisia de Securitate, cu alte cuvinte devenise el însuşi o persoană incomodă.

   Dieter se întoarce la Berlin, hotărât să afle tot ce poate despre “Rubicon”, şi despre cei care i-au ucis fratele, urmând să ţină legătură cu Hart.
La sediul Comisiei de Informaţii a Senatului, Charles Ryan, senator de Michigan, prieten foarte bun cu Hart, îi spune acestuia că unul dintre candidaţii la preşedenţie vrea să-l coopteze în echipa lui ca vicepreşedinte. Oricum lui Hart nu-i place tipul, plus că ar fi însemnat să fie în atenţia publică, şi s-ar fi făcut prea multe speculaţii pe seama bolii soţiei lui. El o iubea prea mult pentru a o expune astfel şi era convins că putea să facă mai multe lucruri ca senator.

   La şedinţa este audiat Raymond Caulfield ,director adjunct la CIA. După şedinţă, acasă la Hart acesta îi spune că noul director al agenţiei îi ceruse să se pensioneze, dar că înainte de asta va încerca să –l ajute pe senator şi să afle tot ce putea despre “Rubicon”.
Totodată îi spune lui Hart să fie atent pentru că toţi sunt urmăriţi şi ascultaţi, mai ales cei care îndrăznesc să aibă şi să-şi susţină propriile idei. De fapt Ryan îi spusese că şi pe el îl urăşte actualul vicepreşedinte pentru că a fost împotriva războiului şi a luat şi urma banilor, că de fapt preşedintelui nu-i pasă de Congres:

-Atâta vreme cât e la putere, atâta vreme cât preşedintele e în funcţie, nu-i pasă de ce face Congresul. Când e vorba despre război, nimeni nu-l poate opri,”

   Hart petrece câteva zile cu soţia lui şi are întâlniri cu alegătorii, deoarece candida pentru un nou mandat de senator.
Apoi află că Raymond Caufield a avut un accident, dar când îl întreabă pe directorul CIA dacă se fac cercetări, acesta îi spune că a fost de acord cu poliţia, care susţinea ideea accidentului. Dar Hart este convins că a fost asasinat. Aşa că-i pune întrebări directe şi incomode directorului CIA, vrând şi să afle dacă acesta ştia ceva despre “Rubicon”. La şedinţă îşi face apariţia şi procurorul general Lopez care cere, motivând că ţara e în război cu teroriştii, să i se dea prerogative lărgite preşedintelui:

“Susţineţi că preşedintele deţine toate prerogativele pe care le consideră necesare în timp de război, iar războiul pe care-l ducem acum-împotriva terorismului- poate dura câteva generaţii. Nu cred că trebuie să subliniez că absenţa limitărilor legale referitoare la puterea preşedintelui nu ar face decât să schimbe forma de guvernare. Nu credeţi că e mai mult decât o simplă ironie, domnule procuror Lopez, în faptul că singura cale prin care putem aduce democraţie în lume presupune moartea ei chiar aici acasă?”

   Dar lucrurile se precipită, Alworth, unul dintre candidaţii la preşedenţie şi Harcourt, candidat ca vicepreşedinte, sunt ucişi într-un atentat cu bombă, ceea ce le dă apă la moară preşedintelui şi grupului său de susţinători. Ei cer dreptate şi mai multe prerogative. De fapt cer ca alegerile să fie amânate până ce preşedintele, care îşi va prelungi mandatul, va considera că sunt sigure. Ceea ce Congresul nu vrea să accepte.
Apoi Dieter, pe care Hart îl crezuse mort, îl caută şi-i aduce toate documentele şi descoperirile lui Kramer, pe care acesta i le lăsase lui. Şi tot ce mai aflase şi el. În timpul discuţiei, acasă la Hart, acesta urcă la etaj să vorbească la telefon cu soţia lui. În casă intră doi tipi, îl omoară pe Dieter, fură servieta (care acum era goală), dar, deşi intenţionau, nu mai apucă să-l ucidă pe Hart pentru că apare poliţia.

  Detectivul Leonard Coleman, Hart şi Ryan, ajutaţi de Farabi, prietenul lui Kramer şi fost deţinut la Guantanamo, derulează ghemul şi află până la urmă cine se află de fapt în spatele operaţiunii numită “Rubicon”
Ceea ce află este surprinzător şi halucinant, dar ilustrează încă odată ce poate să facă dorinţa de putere, cum poate ea să învingă orice scrupule, şi să te facă s-o vrei chiar călcând la propriu pe cadavre,
Curtea Supremă hotărăşte că alegerile vor avea loc la data stabilită, complotiştii încearcă să-şi şteargă urmele, dar asta nu înseamnă că nu va mai exista un alt “Rubicon”, ci doar că deocamdată democraţia a triumfat

   Cartea lui Lawrence Alexander este scrisă într-un ritm alert, multe dialoguri, multă acţiune şi este extrem de realistă indiferent că este vorba de vieţile oamenilor sau de făţărnicia celor aflaţi în structurile de putere.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Contract marital, de Alexa Drăgan-vol 1

Editura: Letras

Număr pagini: 256

   Mi-a trebui ceva vreme să mă hotărăsc dacă să scriu ceva despre acesta carte.  Am decis, în final, ca ar fi ok să îmi expun părerea, poate cine stie, am perceput eu greşit, iar voi cei care aţi citit-o aveţi argumente solide să le demontaţi pe ale mele.

   O carte ce se citeşte cu uşurinţă, o poveste de dragoste emoţionată, posesivă şi umbrită de frici. Personaje cu temeri, dar sufletiste, ce încerca să îşi depăşească trecutul dureros, să îşi trăiască prezentul şi viitorul, să creadă în fericire şi să lupte cu sinele lor.

   Ana este o femeie cu un trecut dureros, din acest motiv este reticentă în relaţii. Damian Alexander are şi el partea lui de trecut destul de întunecat ce îi dezvoltă temeri, deşi pare un bărbat extrem de puternic. Liantul dintre cei doi şi cum ajung la o căsătorie de convenienţă în prima fază este Miruna, fetiţa lui Damian. Ana o cunoaşte pe micuţă atunci când aceasta era agresată verbal în faţa şcolii. Intervine, deşi nu prea era în măsură, dar gestul persoanei mature care agresează un copil a făcut-o să ia atitudine. Între cele două (Ana şi Miruna) se  dezvoltă o relaţie strânsă de prietenie, simpatie şi iubire.

   Pe tatăl ei îl cunoaşte la o petrecere, habar nu avea că vila luxoasă unde avea loc petrecerea era de fapt a lui Damian Alexander şi Miruna este fiica acestul om potent financiar, dar mai ales atrăgător.
Primul impact dintre cei doi protagonişti este incitant şi interesant, preconizând că va ieşi ceva cu scântei. Îmbrăcată foarte sexy, Ana este etichetată şi Damian o acostează în toaleta femeilor. Are loc un schimb de replici cu subînţelesuri, apropouri, şi Ana devine un arici, plesnind verbal în mândria domnului milionar. Ce urmează după câteva zile? Un buchet uriaş de trandafiri cu scuzele de rigoare şi invitaţia la cină, incluzând şi o o discuţie foarte importantă.

   Despre ce discuţie este vorba, cred că v-aţi dat seama, Damian are nevoie de o soţie să câştige custodia deplină a Mirunei şi îi propune Anei un contract marital, având in vedere relaţia ei cu fiica lui.
Cum decurg lucrurile? Vor fi şi roz şi gri şi momente roşii pline de pasiune, dar şi negrul trecutului care va veni în val. Care dintre cei doi va fi mai puternic să depăşească momentele întunecate, să accepte viitorul, citiţi voi.

   Ca şi bază, temelie, povestea este bună, dar, din păcate nedezvoltată suficient şi cel mai deranjant, clişeică. Mă refer aici, în special, la dialoguri. Partea de gânduri ale personajelor, temerile lor, naraţiunea, sunt în regulă, autoarea reuşind să le aştearnă pe hârtie destul de coerent şi cursiv, dar toate acestea sunt umbrite de dialogurile clişeice, liniare şi mult prea siropoase. Acel alint ,, iubirea mea”, ,,iubire”, folosit în majoritatea dialogurilor, ajunge să deranjeze vizual şi mental. Prea mult, prea des, prea dulce.

Iubire, ia-mă! Fă ce vrei cu mine, sunt a ta.
-Nu te opri, iubire.
-Iubire, dacă aşa o să înceapă toate dimineţile noastre, o să întârzii mereu la muncă….
-Idem, iubire. Dacă o să continuăm aşa, o să reuşeşti să mă omorî….
-Cred că este timpul să facem un dus pentru a ne răcori, nu?
-Sigur că da, iubire. Chiar avem nevoie să ne răcorim, plus că trebuie să ne grăbim….

Şi acest stil de dialog întâlnim în special în partea a doua a cărţii.

   Da, astfel de alintări: ,,iubirea ”, ,,iubi”, etc… sunt folosite de foarte multe cupluri, dar, tocmai asta le face să devină clişeice, neverosimile şi puerile. Ce vreau sa evidenţiez este faptul că:  într-un cuplu din viaţa reală aceste forme de alint dau bine, pentru că este vorba de ton, vibraţie, sentiment, tachinare, etc, dar atunci când aduci toate acestea într-o carte, si mai ales repetitiv, nu dau bine- devin cuvinte fade şi strică farmecul originalităţii.

   Iar….. -De ce eşti supărată, cumnată?ooo, parcă-I desprins din viaţa la ţară.

   Adică, dacă tot suntem în zona de poveste la un nivel de profunzime, mai cu stil, nu stricăm feng şhui-ul cu ,,pieţisme”. Dacă subiectul cărţii ar fi fost ceva de genul Moromeţii, da, aceste exprimări erau ok, făcând parte din context şi din peisajul rural. Dar aşa, a fost ca nuca în perete. Deşi există o singură formulare a fost suficientă pentru mine să mă facă să îmi schimb radical părerea, evident alături de celelalte dialoguri.

Din acest motiv, deşi cartea ca fundament ar fi ok, idee bună, dialogurile o depunctează.

   Autoarea are un real potenţial, dar din punctul meu de vedere ar trebui să lucreze la partea aceasta, să încerce să aducă pe pergament dialoguri inteligente şi originale, să scape de acel sweet love story. Cu siguranţă povestea ar fi fost de multe stele.

   Aş vrea ca autoarea să nu se supere pe mine, nu scriu cu răutate aceste remarci, şi să ia ca pe ceva constructiv, pentru că este păcat, are talent în special pe partea narativă şi de construcţie.

   Cel mai mult mi-a plăcut începutul şi finalul acestui prim volum, finalul însemnând ultimele 4 pagini, dar asta nu a fost suficient să spun că mi-a plăcut cartea per total din motivele scrise mai sus. M-am bucurat la început crezând ca va fi ceva frumos, totul părea în regulă, dar cuprinsul a fost decisiv.

   Nu ştiu cum va fi volumul doi, dar sper ca autoarea să vină cu un stil nou.

   Sunt probabil cititori cărora le-a plăcut foarte mult cartea şi le respect percepţia, din acest motiv puteţi citi şi voi cei care nu aţi facut-o, poate cine ştie, aveţi o altă părere faţă de ceea ce am scris, dar eu nu am reuşit sa trec peste clişeu.

Seducţie la prima vedere, de Mia Marlowe-Iubiri de poveste-recenzie

Titlu original: Touch of a thief

Traducere: Alina Rogojan

Editura: Litera

Colectia: Iubiri de poveste

Seria: Touch of Seduction: 1.Seducţie la prima vedere (Touch of a Thief), 2.Pretenţiile unui crai (Touch of a Rogue), 3.Touch of a Scoundrel

   Mia Marlowe este soprană şi a avut ocazia să cânte cu Placido Domingo. Ea scrie romane istorice şi romance. A avut numeroase ocupaţii: profesor, director de cor şi agent imobiliar printre altele. Iubeşte istoria, arta, muzica şi călătoriile, evident din moment ce a trăit în mai multe state. In prezent locuieşte cu familia în New Englend.

Lady Viola Preston poate lua butonii de la manşetele unui gentleman fără ca acesta să bage măcar de seamă, la fel cum poate descuia cel mai complicat mecanism al unui seif în mai puţin de un minut. Însă, de fiecare dată când fură vreo bijuterie, Viola are grijă să poarte mănuşi, pentru că, de fiecare dată când atinge o piatră preţioasă cu mâna-dezgolită, piatră începe să îi „vorbească”, făcând-o să aibă viziuni tulburătoare — aproape la fel de neliniştitoare precum imaginea străinului cu privire glacială care o prinde în flagrant delict.

,,-Cauţi ceva?
Vocea masculină răsună tunător dintr-un colţ cufundat în întuneric.
,,Drace”! Viola se năpusti spre uşă, dar aceasta se trânti în faţa ei. Servitorul indian ieşi din ascunzătoarea sa din spatele uşii.
-Te rog nu încerca să fugi, altfel cu regret te informez că voi fi nevoit să te împuşc.
Vocea melodioasă a hindusului nu trăda cu nimic seriozitatea ameninţării.
Viola fugi spre fereastră, sperând că era deschisă în spatele draperiilor. Şi că sub această se află un tufiş prietenos care să îi atenueze căderea.
Locotenentul Quinn o prinse înainte să ajungă la geam, lipind-o cu spatele de pieptul lui. Mâna lui mare se răsfiră peste unul din sânii ei neacoperiţi de corset.
Pe toţi dracii! E o femeie. Aprinde lampa cu gaz Sanjay!”

   Uite aşa Quinn va da peste celebrul ,,Hoţ de bijuterii din Mayfair”, care era o hoaţă de fapt, şi Lady pe deasupra. Când tatăl Violei a decedat toată averea contelui a trecut în mâinile unui văr hărpăret, care nu avea de gând să întreţină familia defunctului. Cu o mamă pe cap, o soră care şi-a pierdut minţile când soţul a plecat, o nepoată, Viola a fost nevoită să întreprindă ceva pentru a-şi întreţine familia. Cum deţine două talente, unul în degete abile a deschide seifurile, iar cel de al doilea în ,,citirea pietrelor preţioase”, tânăra noastră lady a devenit hoţ, iar renumele său îl va atrage pe Quinn spre ea. Acesta împreună cu servitorul său indian în ochii lumii moderne, dar un prinţ în India, vor încerca să dea de urma maleficului diamant care alcătuieşte ochiul zeului Shiva.

,,Se spune că deţine o putere imensă. Dacă ajunge în mâinile cui nu trebuie, energia pietrei Baaghh kaa kkhuun devine malefică.”
Acest malefic diamant a fost furat dintr-un templu din India de către o bandă de thugi, şi pierdut fără urmă ca o ,,picătură de scuipat în Gange”.

Înfăţişarea şi vorbele lui Quinn au darul de a o tulbura pe Viola.

,,-E o diavoliţă, femeia asta.
-Poate. Quinn ridică una din sprâncenele lui brunete. Dar, dacă aşa stau lucrurile, atunci bătrânul meu vicar avea dreptate.
Diavolul ştie într-adevăr să îmbrace forme plăcute.
Cuvintele lui răsunară în urechile Violei precum un compliment cu dublu sens. Nu îl studiase prea atent pe locotenentul Quinn în timpul dineului. Nu prea avea timp pentru bărbaţi şi pentru problemele pe care i le creau aceştia unei femei. Se arsese o dată, şi era de-ajuns. Acum îl cântări cu o privire cercetătoare ce se potrivea cu a lui.
Trăsăturile regulate ale lui Quinn erau de o frumuseţe clasică. Gura lipsită de riduri şi dinţi albi o făcură pe Viola să îşi dea seama că era mai tânăr decât estimase ea iniţial. Se îndoia că apucase să vadă treizeci şi cinci de primăveri. Pielea lui albă de englez se bronzase sub soarele fierbinte al verilor indiene şi fusese biciuită de musonii tânguitori ai Indiei. Ochii lui cenuşii ca furtuna erau cu atât mai bine scoşi în evidenţă de nuanţa pielii profund bronzate. Păreau să privească direct în ea şi să vadă dincolo de măştile ei-să vadă în ea hoaţa cu pretenţii de lady.”

   Cei doi tineri vor pleca în Franţa pe urmele diamantului. Atracţia reciprocă le va înfierbânta sângele, iar minciuna nevinovată,  soţ şi soţie, nu îi va ajuta prea mult să stea deoparte unul de celălalt. Chiar dacă Viola a fost păcălită de fostul logodnic, Quinn are şi el un secret teribil, cei doi vor încerca împreună să convieţuiască. Darul Violei de a simţi bijuteriile îi vor pune pe urmele adevăratului diamant. Acesta, lasă în urmă sa numai moarte, iar apropierea tinerei lady de el fără protecţia necesară din argint, o va face să între în convulsii şi să leşine.

   Vor reuşi cei doi să recupereze la timp preţioasa bijuterie, şi să pună capăt răscoalei cipanilor indieni împotriva englezilor din India?
Cum va decurge relaţia dintre lord Ashford şi lady hoaţa? Va reuşi să treacă Viola peste secretul teribil deţinut de Quinn?

   O serie şi o autoare nouă pentru mine. Îmi place prezentarea istoriei din perioada dominaţiei engleze asupra poporului din India. Unele fragmente care ne dezvălui obiceiurile, cultură acestui popor, este o atracţie întotdeauna pentru cititor, mai ales pentru mine, care sunt fascinată de India. Un dar ciudat al eroinei, bijuterii fabuloase prezentate, o acţiune alertă, sentimente descătuşate, ingrediente mai mult decât satisfăcătoare pentru a ne convinge să citim această carte.

Recomand această carte. Nota mea este 9,5.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest

Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria „Legenda celor patru soldaţi”

Titlul original: „To Seduce a Sinner”

Traducerea din limba engleză: Bianca Mateescu/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţia „Iubiri de poveste”

An apariţie: 2016

Număr de pagini: 321

   Ce am simţit citind acest volum? Un amalgam de sentimente. M-a fermecat prin spontaneitatea personajelor, prin felul deschis prin care se manifestau. Este ca şi cum autoarea ne dă câteva fire de aţă pe care ni le leagă de degetul mic de la mâna dreaptă ori stângă şi ne ia cu dânsa spre un labirint, poate că al minotaurului, dar eu, cititor, nu am găsit decât o poveste a patru soldaţi care şi-au creat o viaţă cu bune şi cu rele şi care doresc să afle adevărul ce stă în spatele unui masacru. Imaginaţi-vă un ciclon, iar în mijlocul acestei furtuni stau cuvinte încâlcite care aşteaptă a fi ordonate de către…

   Elisabeth Hoyt , autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Volumul se deschide şi de astă dată cu imaginea unui soldat care se întorcea de la război. El mărşaluia spre casă, un loc  în care credea şi nu prea credea pentru că ştia că nu mai exista un cineva care să îl aştepte. Numele său era Jack Zâmbăreţul. Acesta este imaginea în oglindă a personajului principal, vicontele de Vale, Jasper Renshaw, proaspăt părăsit în faţa altarului pentru un preot cu părul bălai. Nici bine nu a fost anulată căsătoria că în pragul casei sale a apărut o nouă soţie, Melisande Fleming, care se oferă să se mărite cu el. Jasper este năucit la cât de repede merg lucrurile şi, pentru a nu mai pierde timp preţios cu cucerirea unei alte femei, acceptă propunerea domnişoarei Fleming. El nu îşi dă, însă seama că Melisande îl iubea pe acesta de mai mulţi ani: l-a urmărit cum i-a cerut mâna celei mai bune prietene ale sale şi cum a fost, ulterior, părăsit; l-a privit cum flirta cu alte femei, dar nu a avut destul curaj să vină mai aproape de acesta. Ea este mult prea timidă, nu îi plac evenimentele mondene, aceasta fiind în totală contradicţie cu felul de  a fi al lui Jasper care doreşte să fie mereu în centrul atenţiei şi sufletul oricărei serate. Vicontele de Vale este un om cu zâmbetul pe buze, dar care ascunde un trecut tragic, fiind unul dintre puţinii supravieţuitori ai masacrului de la Spinner’s Falls. Nu vrea să îi arate soţiei sale adevăratul său chip, plin de amărăciune, de dor faţă de prietenii şi camarazii pierduţi pe front. Se vor duce, însă două bătălii: a lui Melisande pentru a-l cunoaşte mai bine pe viconte şi pentru a-l ţine la distanţă „când intră în sala unde avea loc balul mascat al lui Lady Graham, Melisande îşi ascunsese mâinile tremurânde între faldurile fustei…detesta genul acela de mondenităţi…dar acela era teritoriul lui Jasper. Şi dacă voia să-i arate că putea fi o înlocuitoare mai mult decât potrivită pentru nenumăratele lui iubite, atunci trebuia să-l înfrunte pe propriul teren” şi a lui Vale pentru a o cuceri.

   Jasper începe să o curteze pe Melisande; îşi dă seama că în spatele hainelor anoste, chipului şters, timidităţii sale, se află o femeie puternică, inteligentă,  plină de pasiune, dar care nu va trebui să ştie niciodată ce face vicontele de Vale în timpul său liber: încearcă să găsească persoana care şi-a trădat camarazii pe câmpul de luptă. Tot întrebând, Jasper află că trădătorul ar fi avut mama din Franţa, dar lucrurile se complică. Va pleca împreună cu Melisande în Scoţia către singuraticul Sir Alistair Munroe, un alt supravieţuitor al masacrului pentru a afla mai multe. În tot acest timp îşi va apăra soţia de intemperii şi va descoperi…ceva ce rămâne de citit…

   Opera este scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează este modul în care sunt construite personajele, gândurile acestora, sentimentele pe care le dau în vileag:

Jasper se uită la soţia lui, care stătea pe scaunul de vizavi de el…în timp ce stătea şi o privea, mintea lui plănuia furioasă următorul asalt asupra fortăreţei sufletului ei…La ce te gândeşti? întrebă Melisande şi vocea ei căzu în gândurile lui, precum o pietricică într-un lac./Mă întreb dacă eşti o zână, îi răspunse el./Îţi baţi joc de mine./Din păcate, nu, inima mea. ”.

Lectură plăcută!!!

Notă: 5/5 steluţe

Cartea Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
7

Adevărul absolut, de James Rayburn-Crime Scene Pressrecenzie

Titlu original: The truth Itself
Traducere:  Alexandru Macovescu
Editura: Crime Scene Press
Număr pagini: 350

   Roger Smith (James Rayburn) s-a născut în Johanesburg (Africa de Sud) şi a fost dintotdeauna un activist  social convins împotriva apartheid-ului. Pasionat de film şi literatură poliţistă este autorul unei serii de romane mistery şi de suspans, a căror acţiune se desfăşoară în Cape Town. Primul roman din serie “Mixed Blood”, scris în 2007 şi publicat în 6 ţări a câştigat premiul Krimi Preis 2010 în Germania şi a fost nominalizat la premiul “Spinetingler”-pentru cel mai bun roman în Statele Unite. Autorul locuieşte acum în Thailanda. Sub pseudonimul James Rayburn începe o nouă etapă în carieră, scriind thriller-ul internaţional “The Truth Itself” (“Adevărul absolut”), tradus în limbile germană, franceză, japoneză, italiană, spaniolă şi cehă. Pentru prima dată un roman al lui James Rayburn este tradus în limba română şi publicat la editura Crime Scene Press.

“Excelent. Un thriller dur pe care nu-l poţi lasă din mâna.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

“O analiză foarte bună a felului în care conceptul de patriotism a fost scos la mezat.”(Dead End Follies)

“Când Kate Swift e nevoită să oprească un atac armat la şcoala fiicei ei, ştie că vânătoarea a început. În lumea serviciilor secrete, totul poate fi o capcană. Un gest sau o privire înseamnă diferenţa dintre viaţă şi moarte. Comploturile, muşamalizările, şantajul sunt la ordinea zilei. Adevărul e modificat după bunul plac al celor care deţin puterea. Presa cânta după cum i se spune. Şi totul dintr-un motiv cât se poate de simplu: răzbunarea.”

   Personajele principale ale romanului lui James Rayburn: Kate Swift-agent renegat, Lucien Benway-agent căzut în dizgraţie, Harry Hook-agent autoexilat  şi Philip Danvers-mentorul lor, se rotesc ca într-un carusel în: “O poveste brutală, violentă, cu răsturnări de situaţie ingenioase.” (Suddeutsche Zeitung)

   Aşa cum v-am obişnuit deja la astfel de romane am să vă vorbesc despre personaje. Philip Danvers condusese cândva o echipă, despre care îi plăcea să spună că e familia lui, avusese misiuni de succes aşa că: “La 77  de ani, Philip Danvers, care îşi petrecuse toată viaţa adultă cufundat în mocirla inechităţii, slăbiciunii, trădării, obscenităţii şi a mizeriei umane în stare pură, cu greu mai putea fi surprins. ”Totuşi  când o vede pe Kate în Berlin, în timp ce el vorbea unui grup de turişti, are impresia că imaginaţia îi joacă feste. Philip Danvers nu avea o familie propriu zisă, era gay, motiv pentru care Lucien îi spusese “doamna Danvers”, dar în senilitatea lui se “consideră patriarhul unei familii disfuncţionale”: “Şi, dacă în familia din imaginaţia sa zaharisită Kate Swift era nepoata, atunci Harry Hook era fiul iubit şi risipitor, iar Lucien Benway-oaia neagră.

   După lovitură pusă la cale de Lucien, când încercase să-l determine să între în sectorul privat, Danvers se pensionase anticipat. Dar păstrase legătură cu cei vechi din posturi cheie, printre ei şi cel numit “Instalatorul”, care ocupase funcţii în patru administraţii şi conducea un serviciu secret puternic. Deşi la început avusese resentimente în privinţa atitudinii lui Kate, o ajută spunându-i unde-l poate găsi pe Harry Hook. Mai apoi văzând că americanii nu iau nici o atitudine la aflarea poveştii despre moartea lui Kate îi dă datele problemei şi-i spune anumite detalii unui ziarist David Burke, care fusese concediat de la Washington Post, pentru că se luptase îndelung cu redactorul adjunct pentru nişte articole. Când Danvers, căruia   Janey, soţia lui Burke îi spunea ”Fantoma Cenuşie”, îi dă întâlnire este entuziasmat. Dar Danvers face ceea ce Hook le spunea totdeauna noilor recruţi: ”-Ideea cu orice minciună solidă, spunea Hook, stergandu-şi uleiul de pe buze cu dosul palmei, este felul în care o propagi. În Epoca Dezinformării, graniţa dintre adevăr şi invenţie, care a fost mereu ambiguă, a devenit foarte laxă.“-Dragii mei, există o maşinărie. Nesătulă. Înfometată de informaţie. Dornică să o mestece şi să o scuipe. Foarte bine. Ne face munca mai uşoară. Dar e foarte important cum hrănim maşinăria.”-Componenta de bază este următoarea: găsiţi-vă privighetoarea. Apoi lăsaţi-o să cânte. Să-şi cânte cântecul de răsună toată afurisita de ţară. ”Danvers l-a ales pe David Burke pentru că era: “Un cruciat. Credea în puterea binelui. Credea în a patra putere în stat. Era pasărea cântătoare ideală.

   Aşa că îi spune povestea, pe care de-a lungul cărţii o alimentează cu noi date şi dovezi, făcându-l să pună pe jar administraţia, dar mai ales pe Lucien Benway. Din păcate toate acestea îi vor aduce lui Burke moartea, dar Janey îl va răzbuna.  Danvers va cădea pradă aceluiaşi ucigaş, dar lasă în urmă o intensă răzbunare. Lucien Benway “jocheul acela mic şi răutăcios”, îl determinase  pe Danvers să se pensioneze, preluase  conducerea organizaţiei pe care o trecuse în sectorul privat, îşi crease propriul fief, ajungând să raporteze numai la Casa Albă. Caracterul neoficial al acestei relaţii îi acordase o mare libertate de acţiune, dar aroganţa lui copleşitoare îl ruinase. N-o suportă pe Kate Swift pentru că era protejată lui Danvers şi căsătoria ei cu Yusuf Hourani îl făcuse suspicios.

   Deşi părinţii lui Yusuf erau în mediul universitar american şi el părea un patriot, chiar o ajutase pe Kate să asasineze un lider Al-Qaeda, Benway nu se potolise convins că are dreptate. Nu luase în seama nici o explicaţie, îşi pledase convingător cauza la Casa Albă, susţinând că Yusuf avea legături cu persoane importante din Al-Qaeda, şi autorizase o acţiune în forţă cu o dronă dar:…într-un moment de sinistră grandomanie, îi trimisese lui Kate Swift link-ul către camera de transmisie a aparatului model Predator că să vadă din celălalt colţ al lumii cum soţul îi este spulberat de pe faţa pământului. ”Dar Kate reacţionase şi se dusese la televizor:“..dându-i în vileag pe toţi cei implicaţi în atacul asupra soţului ei (jurnaliştii de stânga deja îl considerau un erou american), ajungându-se până la Casa Albă, iar primii sacrificaţi fuseseră principalul consilier la Preşedintelui în materie de antiterorism, care îşi dăduse demisia, şi Benway, care fusese înlăturat ca un furuncul plin de puroi din cadrul corpului serviciilor secrete.

   Apoi Kate o luase pe Suzie şi dispăruse. Căzut în dizgraţie, Benway era hotărât să se răzbune. Soţia lui Nadja, adolescentă fiind, fusese ţinută prizonieră de un colonel sârb la Sarajevo, care o violase de nenumărate ori până s-o deie oamenilor lui. Bosniacii musulmani îi uciseseră pe sârbi, iar pe Nadja o salvase Lucien Benway. Acesta o dusese în state şi când ea împlinise 16 ani o luase de soţie, dar căsătoria nu fusese de fapt niciodată consumată. Aşa că ea, cu acordul lui tacit, ieşea, se distra, bea, se culcă cu unul sau altul. Totul până când îl întâlnise pe Michael Emerson, ziarist cunoscut, se îndrăgostiseră, el îi propusese să plece cu el şi ea era gata să accepte. Dar Michael este ucis şi deşi pare victima jihadiştilor, Nadja îşi dă seama că e opera soţului ei, aşa că jură să se răzbune, ceea ce va şi face în final. Benway împreună cu omul lui, Morse, ucid, urmăresc, torturează, totul în numele puterii şi răzbunării. Vrea cu orice prêţ s-o omoare pe Kate şi pe fiica ei. Vor reuşi oare?!!!

   Harry Hook –copilul minune a lui Danvers, fusese aşa până când participase la o misiune sub acoperire, când toţi cei de la consulatul american fuseseră ucişi de un rebel Bujang, un fanatic care se opunea familiei regale. La început Hook a fost învinuit de-o eroare de judecată care dusese la uciderea a 22 de ostatici, apoi se spusese că era înţeles cu rebelii, dar Danvers îl apară şi-i spune că nu i se vor aduce acuzaţii oficiale. Totuşi Hook demisionase, plecase la Bangkok unde locuia în junglă şi devenise un beţiv: “Dar Hook , care se judecase mai aspru decât o putea face oricare tribunal, îşi începuse sentinţa de exil auto-impus, purtând cu el povara vinovăţiei pe care nu putea s-o lepede vreodată.”

   La început Hook refuză s-o ajute pe Kate, dar văzând prăbuşirea, în junglă, a unui avion  cu pasageri în drum spre Bangkok, îi vine ideea de-a înscena moartea lui Kate, ceea ce şi face cu ajutorul unor persoane care îi sunt datoare într-un fel sau altul. Încearcă de fapt să le apere pe ea şi pe fetiţă, mai ales că află că-i leagă şi-o relaţie de rudenie. Luptă, mituieşte, apelează la toate cunoştinţele, simţind cumva că dacă reuşeşte îşi răscumpăra vina. Dar …va reuşi oare? Şi ce relaţie este între el şi Kate?

   Şi….acum Kate Swift. O agentă bine pregătită, poate chiar prea bine, ieşise în lumina reflectoarelor spunând  poveşti adevărate, pe care cei mari nu le voiau spuse. Răzbună astfel moartea lui Yusuf, apoi dispare, încercând să se ascundă şi să-şi crească în linişte fiica. Se ascunsese într-un orăşel din nordul statului Vermont, sub un nume fals, dar când vede atacatorii de la şcoala lui Suzie îşi dă seama că a fost găsită: “Îşi dădu seama că păienjenişul de adevăruri spuse pe jumătate şi minciunile bine ticluite care reprezentaseră povestea vieţii ei în ultimii doi ani erau pe cale să fie spulberate. A sosit momentul, îşi zise ea. A sosit, Kate. “

   Antrenamentul şi duritatea ei îşi spun cuvântul, îi spulberă pe atacatori, îşi ia copila şi pornesc amândouă pe un nou drum. Un drum cu ascunzişuri, cu măşti, cu adevăruri spuse pe jumătate, cu deghizări chiar cu un pic de dragoste şi romantism. Danvers este cel care-i spune unde îl găseşte pe Hook, dar şi cel care-i da un pic de răgaz, spunându-i poveşti adevărate sau nu, lui David Burke, care le publică. În final după ce scapă de multe atacuri, se apară pe ea şi fiica ei, ucide dacă e nevoie, Morse, omul lui Benway, îi dă de urmă şi o răpeşte pe Suzie, cerându-i să se predea.

Ce va face Kate? Va reuşi să-şi salveze fiica? Va reuşi să se salveze?

   Cam atât. Nu vă pot povesti cartea pentru că paginile ei sunt numai acţiune pură, urmăriri, crime, uneltiri, personaje complexe, răzbunări: “James Rayburn te poartă într-o cursă tensionată prin America şi Thailanda pe care o cunoaşte atât de bine, cursă a cărei miză este nu numai descoperirea adevărului absolut, ci şi salvarea imaginii administraţiei americane. O combinaţie extraordinară între realităţile brutale ale războiului modern şi eleganţă romanului de spionaj clasic. ”Aşa că pentru a află totul şi mai ales pentru că :“James Rayburn este un maestru al suspansului.” (The Sunday Times) Trebuie să citiţi cartea!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

,,Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

Domina, de L.S.Hilton-Editura Litera-recenzie

Titlu original: „Domina”

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Număr de pagini: 336

   Primul volum al seriei cu același nume semnate de L.S.Hilton, „Maestra”, a fost o adevărată revelație pentru mine în 2016 și am catalogat-o ca un must-read al anului. În ciuda părerilor împărțite ale cititorilor cu privire la această carte, în mare parte datorate abundenței scenelor explicite cu caracter sexual în care era implicată protagonista, eu am apreciat stilul autoarei, numeroasele întorsături de situație, dar mai presus de orice construcția personajului principal. Admit totuși faptul că volumul poate fi lecturat alături de un pahar mare de limonadă, pentru orice eventualitate.

   Judith Rashleigh demonstrează în „Maestra” că este genul acela de personaj spumos, un caracter puternic, care nu renunță până nu-și îndeplinește scopurile, chiar dacă acest lucru presupune să-și lase furia să-i controleze acțiunile. Poate purta uneori diverse măști – femeia seducătoare, femeia ușoară, femeia de bani gata, dealerul de artă sau justițiarul – dar nu vă lăsați păcăliți de toate acestea, ea întotdeauna are în minte un plan bine pus la punct. Nu se lasă dată la o parte, batjocorită sau înșelată. În ciuda faptului că uneori poate părea complet dezlănțuită, liberă de orice restricții și inhibiții, acționând din impuls și aparent fără raționament, protagonista este ghidată de orgoliu, onoare și corectitudine. Iar în această ecuație nimic nu este mai presus pentru ea decât arta. Aceasta din urmă nu poate fi pângărită sub nicio formă deoarece oricine face o astfel de greșeală, va plăti cu viața.

Cu o asemenea protagonistă în prim-plan, cum să nu aștepți cu nerăbdare volumul al doilea?

  Când am pus mâna pe „Domina”, nu știam cum să pătrund mai repede din nou în lumea lui Judith. De data aceasta o găsim în Veneția, sub numele de Elisabeth Teerlinc, conducând propria galerie de artă intitulată Gentilenschi. Pare mai liniștită, departe de trecutul tumultos, iar lucrurile par să fi reintrat pe făgașul normal, arta ocupându-i din nou o bună bucată a timpului. Dar noua viață îi este tulburată de vizita unui bărbat misterios, dr. Ivan Kazbici, care îi propune să-și ofere serviciile pentru evaluarea colecției de tablouri ale unui anume oligarh rus, Pavel Iermolov. Această ofertă este cât se poate de atractivă și intrigantă pentru Judith datorită, în primul rând, semnificativului onorariu pe care urmează să-l primească și, în al doilea rând, faptului că tablourile deținute de Iermolov sunt un adevărat mister. Se vehiculează că ar fi posesorul unor opere importante pe care le-ar fi achiziționat prin intermediari, precum Picasso, Matisse sau Pollock și două lucrări foarte râvnite de Botticelli din colecția Jameson. Cu siguranță vizionarea unui asemenea colecții reprezintă o oportunitate de nerefuzat, iar Judith este conștientă de acest lucru și acceptă termenii impuși.

   Vizita colecției private a lui Iermolov este de-a dreptul copleșitoare pentru Judith, care decide în final că nu se consideră suficient de pregătită pentru a oferi o evaluare justă. Astfel, refuză cu regret oferta și se întoarce la propria galerie. Însă după acest eveniment, lucruri stranii par să se întâmple. Protagonista simte din ce în ce mai des că este urmărită, iar obiecte din apartamentul ei își schimbă în mod inexplicabil locul. Vizita neașteptată a Elenei, o femeie pe care Judith o cunoaște de la o petrecere, tulbură și mai mult apele. Aceasta îi mărturisește că este soția lui Iermolov, de care oligarhul dorește să divorțeze. Ea se teme că în urma separării va fi ucisă din cauza informațiilor secrete pe care le cunoaște. Îi dezvăluie, de asemenea, că fenomenele stranii din ultima vreme i se datorează tot lui Iermolov care încearcă să o intimideze ca urmare a refuzului ofertei de evaluare a colecției de artă. Astfel, pentru a evita inevitabilul sfârșit, Elena vrea să pună mâna pe un misterios desen de Caravaggio, ce este foarte valoros, iar pentru asta vrea să apeleze la ajutorul lui Judith. Deoarece protagonista încearcă să o convingă că o asemenea operă nu poate fi decât un fals și că ar fi mai bine să se reorienteze spre alte tablouri deținute de soțul ei, femeia o amenință că îi va dezvălui adevărata identitate și totodată implicarea într-o crimă din trecut. Acest pericol neașteptat trezește la viață demonii lui Judith.

„Ajunsesem atât de departe. Crezusem că Elisabeth Teerlinc lăsase în urmă toate acestea, dar trecutul încă mă urmărea, la fel de sigur ca acel parfum de crini dintr-o cameră tăcută, brațele lor continuând să se agațe de mine, să mă tragă în jos până când valurile trecutului aveau să se închidă inevitabil peste capul meu.”

„Mi-am ațintit privirea dincolo de ea, pe chei, luptându-mă simultan cu impulsul de a o împinge în apă și cu o senzație bruscă de claustrofobie sufocantă, ca și cum combinația de circumstanțe care mă adusese în acest punct începea să se încolăcească în jurul meu ca o hidră șuierătoare și agresivă care nu putea rămâne niciodată adormită.”

   În ciuda amenințării Elenei, Judith tinde să refuze să se implice în recuperarea desenului de Caravaggio, însă când află că Iermolov o suspectează că acesta s-ar afla deja în posesia ei, ca urmare a unui eveniment din trecut, și că dorește cu orice preț să pună mâna pe el, trebuie să se decidă pe ce drum să o apuce. Chiar dacă se simte încolțită și depășită de situație, protagonista pornește într-un joc de totul sau nimic pentru a se salva. Va fi demascată și va ajunge să plătească pentru crimele din trecut? Își va găsi sfârșitul în mâinile oligarhului sau va găsi o modalitate să scape și de această dată dintr-o situație aparent fără ieșire? Aventura pentru aflarea deznodământului cu privire la soarta lui Judith vă va purta într-o călătorie plină de neprevăzut prin Veneția, puțin prin Anglia natală, Paris și Belgrad.

   Așa cum ne-a obișnuit încă din primul volum al seriei, L.S. Hilton păstrează și în „Domina” stilul dinamic de scriere, ce abundă în detalii cu privire la locurile tranzitate de protagonistă și la minunatele opere de artă cu care intră în contact. Pentru cei care au fost deranjați de scenele erotice numeroase din „Maestra”, în volumul al doilea acestea sunt reduse semnificativ, însă condimentează în continuare acțiunea pe alocuri. De asemenea, cititorii vor pătrunde mai adânc în amintirile lui Judith, ajungând până în copilărie, fapt ce ne permite să înțelegem mult mai bine atitudinea și modul său de gândire, cât și pasiunea pentru artă sau vestimentația scumpă.

„Prețul de pe coperta interioară era de șaizeci de lire. Șaizeci de lire pentru o carte, iar doamna mi-o dăduse pe degeaba. Am pus cu grijă cartea sub patul meu și am răsfoit-o atât de des, încât, în timp, am ajuns să știu pe de rost numele fotografilor și ale creatorilor de modă. Nu-i vorba că mi-aș fi dorit neapărat acele haine. Doar că mă gândeam că, dacă aș fi fost genul de persoană care să le aibă, m-aș fi simțit diferit. Dacă aș fi avut astfel de lucruri, aș fi putut să aleg în fiecare zi unde să fiu. Aș fi putut să-mi controlez viața interioară prin intermediul aspectului exterior.”

„Trecuse atâta timp de când nu mai avusesem ocazia de a privi astfel tablourile, nu măsurând sau evaluând, nu calculând ceea ce îmi aminteam și ceea ce trebuia să știu, ci, pur și simplu, privindu-le, privindu-le cu tot corpul, cu simțurile relaxate. Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

   Totuși, pe parcursul lecturii am simțit că îi lipsește ceva. Ca să punctez exact, acțiunea mi s-a părut că avansează lent și fără evenimente semnificative, cel puțin în prima jumătate a cărții. Totodată, Judith mi s-a părut mai moale o bună parte a volumului, uneori chiar pasivă, nesigură, pierzându-și astfel din farmec, acea forță care o ghida și o ajuta să depășească orice obstacol în primul volum. Din fericire, aceste probleme sunt remediate în a doua jumătate a cărții ce abundă în întorsături de situație și în care protagonista se trezește din nou la realitate, mobilizându-se pentru a ieși victorioasă.

   Așadar, „Domina” este un volum care continuă cu succes seria „Maestra”, ce vă poartă într-o aventură tumultoasă în lumea artei și a afacerilor necurate din aceasta, dar și în viața unei femei puternice care este în stare să riște totul pentru a-și atinge idealul și a scăpa de fantomele trecutului. O recomand cu drag celor care vor să descopere pe unde o mai poartă destinul pe Judith, dar și celor care nu au încercat încă scrierile lui L.S. Hilton însă vor să citească un thriller bun.

Cartea Domina, de L.S.Hilton  poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

%d bloggers like this: