Tags Posts tagged with "Richard Flanagan"

Richard Flanagan

Moartea unei călăuze pe râu de, Richard Flanagan-prezentare

Editura> Litera

Data apariției: septembrie 2017

Format: 127 x 197

Nr. pagini: 368

   Aljaz Cosini, călăuză pe râurile tumultuoase din Tasmania australiană, conduce un grup de turişti într-o expediţie pe râul Franklin. Un om obişnuit, cu eşecurile, spaimele şi regretele sale, Aljaz dă dovadă de un eroism surprinzător atunci când un turist cade din barcă, punându-şi în pericol propria viaţă pentru a-l salva. Captiv el însuşi sub apă, într-un prag al râului, este asaltat de viziuni deopotrivă teribile şi fantastice, care se succed aparent haotic, într-o ordine aleatorie: istorii de viaţă ale unei suite de personaje pe care Aljaz le-a cunoscut mai mult sau mai puţin, zugrăvite cu mult realism şi expresivitate a limbajului. Scenele din viaţa de familie se împletesc iscusit cu povestea celor patru zile şi jumătate ale expediţiei pe râu, prilejuindu-i personajului principal reflecţii pasionate despre destinul tragic şi fragil al omului.

Sursa foto si text: Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
7

Să baţi din palme cu o singură mână de Richard Flanagan

        Romanul scriitorului australian Richard Flanagan “Să baţi din palme cu o singură mână” a apărut la editura Litera în atât de interesantă colecţie “Clasici contemporani” în anul 2016, fiind tradusă din limba engleză de către Petru Iamandi. Romanul “The Sound of One Hand Cllapping” cel de al doilea scris de acest autor, a apărut în 1997 şi s-a bucurat de un deosebit succes la public fiind premiat cu Australian Book-sellers Book of the Year Award şi Vaner Palmer Prize for Fiction. În 1998 romanul a fost adaptat pentru marele ecran pe baza unui scenariu scris chiar de autor care s-a ocupat şi de regia filmului şi a fost nominalizat la premiile festivalului de film de la Berlin “Ursul de aur”.
         Editura Litera a scos seria aceasta de romane într-un format mic, foarte elegant şi în acelaşi timp practic pentru că este uşor de transportat şi de citit. Şi este nevoie de acest gen de mobilitate pentru că romanul în discuţie nu este o lectură uşoară şi nu din cauză că are 315 pagini sau a stilului în care este scris. Este o carte densă, plină de informaţii, plină de situaţii dureroase, plină de provocări pentru cititor. Este nevoie să te opreşti din când în când din citit pentru a medita şi a asimila povestea în sine. Practic de-a lungul lecturii eşti permanent alături de scriitor, citind parcă peste umărul lui povestea pe care ţi-o oferă. Este o carte profund masculină ca stil şi abordare cu toate că personajul principal este unul feminin şi anume Sonja Buloh a cărei viaţă o urmărim din anul 1954 şi până în 1990 de-a lungul unui adevărat labirint cronologic pentru că autorul sare cu nonşalanţă de la un an important la altul în funcţie de meandrele povestirii.
       Acţiunea se petrece în îndepărtata insulă Tasmania, parte a statului australian. O lume foarte puţin cunoscută cititorului român şi de aceea păstrând o aură cumva exotică, o insulă de la capătul lumii. Cândva s-a numit Van Diemen Land şi a fost timp de un secol colonie penitenciară pentru condamnaţii din Marea Britanie. Chiar strămoşii scriitorului Richard Flanagan au fost printre ultimii condamnaţi aduşi în Tasmania. Erau irlandezi şi unii fuseseră condamnaţi pentru că furaseră mâncare în timpul Marii Foamete iar alţii pentru că făcuseră parte din organizaţii revoluţionare irlandeze ce luptau împotriva stăpânirii engleze. Richard Flanagan îşi asumă originalele sale irlandeze dar se consideră tasmanian care scrie despre ţară si, despre locuitorii ei şi despre istoria ei. Din romanul “Să baţi din palme cu o singură mână” cititorul înţelege destul de repede că Tasmania înseamnă o natură cu totul deosebită şi de multe ori excesivă în manifestări şi o populaţie venită din toate colţurile lumii în diverse perioade istorice iar eroii cărţii sunt cei sosiţi imediat după cel de al doilea război mondial. Au venit aici pentru a găsi un liman al libertăţii în care să nu le mai fie teamă: “Fiindcă a nu te teme înseamnă să-ţi imaginezi o lume dincolo de propria experienţă de viaţă”.(p.12)                      Printre cei sosiţi atunci sunt şi părinţii Sonjei Buloh, Bojan şi Maria Buloh originari din Slovenia parte a statului Iugoslav. Fugiseră de noua lume care se instaura în acea parte a vechii Europe dar fugiseră şi de amintirile lor teribile din timpul stăpânirii naziste. Romanul se deschide de altfel cu o însemnare a lui Ivo Andric din Sarajevo din anul 1946 în care se vorbeşte despre mulţimea de femei tinere deja cărunte, precizând: “Nimic n-ar putea vorbi mai clar despre vremurile noastre generaţiilor viitoare decât aceste capete tinere cărunte cărora le-a fost furată nepăsarea tinereţii.”
           De această realitate teribilă fugiseră, trecând ilegal graniţa cu Italia, Maria şi Boian Buloh. Au ajuns în îndepărtata Tasmanie împreună cu alţii care fugiseră asemenea lor din Lituania, Letonia, Polonia, ba chiar şi din România. Toţi fuseseră atraşi de promisiunea făcută muncitorilor imigranţi că li se va oferi de către Australia o viaţă mai bună decât cea din Europa devastată de război. Fugeau de trecutul care însemnase lagărele naziste dar şi de viitorul care putea însemna noi lagăre de data asta sovietice.
     Guvernul australian i-a trimis în Tasmania într-o colonie de muncitori ce aparţinea Comisiei Hidroelectrice, colonie numită Butlers Gorge unde, indiferent ce profesie avuseseră înainte de a părăsi Europa, trebuiau să muncească din greu la construirea unei uriaşe hidrocentrale pe care proiectanţii ei o vedeau asemenea celor construite de sovietici pe Nipru şi pe Volga. Mulţimea aceasta amestecată de muncitori locuia în barăci înghesuite în care încercau cum puteau să-şi reconstruiască viaţa adunând resturi ale lumii părăsite sub formă de mileuri de dantelă, fotografii vechi îngălbenite, obiceiuri ce păreau ciudate şi feluri de mâncare neobişnuite. E lumea în care se naşte Sonja Buloh dar mica ei copilărie se sfârşeşte brusc într-o noapte de iarnă cu viscol şi ninsoare din anul 1954. În acea noapte mama sa se îmbracă cu rochia ei neagră cu dantelă, cu paltonul roşu şi ghetele roşii deja uzate şi o părăseşte plecând în noapte, paşii ei fiind rapid acoperiţi de ninsoarea viscolită. Sonja avea numai trei ani şi de la această fragedă vârstă când pleacă în noapte să-şi găsească tatăl la cârciumă, va învăţa cum să se descurce cu oamenii, cum să asculte, cum să tacă şi cum să supravieţuiască.
          Romanul propriu zis începe după dispariţia Mariei Buloh şi se axează pe cei doi eroi principali, Sonja şi Bojan Buloh, tatăl şi fiica, rămaşi singuri cu durerea născută din această părăsire, cu lupta fiecăruia de a face faţă vieţii dar şi cu lupta de a se înţelege unul pe altul, de a ajunge la o relaţie armonioasă. Ne plimbăm astfel odată cu autorul prin acel labirint cronologic de care am vorbit, sărind de la un an semnificativ la altul pentru a înţelege cum relaţia tată/ fiică devine tot mai încordată, tot mai violentă, tot mai dură până când, în 1967, în ziua în care Sonja împlineşte 16 ani, această se decide să plece, să-şi părăsescă tatăl care devenise pentru ea o piedică în calea unei vieţi normale. Pleacă în Australia, la Sidney pentru foarte mulţi ani şi Bojan Buloh rămas singur refuză cu încăpăţânare asimilarea. Preferă să rămână pentru totdeauna un venetic, incapabil să scrie sau să citească în limba engleză, vorbind această limbă stâlcit şi cheltuind cea mai mare parte a banilor câştigaţi din muncă grea pe băutură. Nici măcar tâmplăria care îi adusese bucuria creaţiei, bucuria lucrului cu lemnul şi a unei relaţii mai apropiate cu fiica sa, nu-i mai spune nimic.
           În acest mod monoton şi fără sens trec anii până în 1989 când se întoarce Sonja de la Sidney în ceea ce părea să fie doar un concediu. De data asta relaţia dintre Sonja şi tatăl ei va intra într-o altă faza. Cititorul va avea surpriza unui final clasic foarte potrivit pentru un roman scris în manieră clasică.
           De la bun început am fost contrariată de titlul romanului lui Richard Flanagan, “Să baţi din palme cu o singură mână”. Acesta exprimă ceva imposibil în realitate şi am căutat explicaţii pentru că în mod sigur autorul alese titlul cărţii cu un scop anume. Aşa am ajuns la filozofia zen care spune că prin meditaţie poţi ajunge ca mâinile tale să acţioneze ca şi cum ar fi o singură mâna şi sunetul bătăilor lor să fie de fapt sunetul unei singure mâini. Autorul are însă propria lui explicaţie la finalul singurei şi singularei poveşti de dragoste din roman. Las cititorului bucuria descoperiri acestei părţi a romanului şi a înţelesului ciudatului titlu ales.
           Din punctul meu de vedere, ca cititor captivat şi copleşit de frumuseţea cărţii lui Richard Flanagan, văd întruparea miracolului zen în însăşi evoluţia relaţiei dintre tatăl, Bojan Buloh şi fiica sa Sonia Buloh începând din noaptea de iarnă cu viscol a anului 1954 şi până în acea noapte din 1990 când graţie fiicei lui Bojan redescoperă iubirea. Pentru că despre iubire este vorba de la începutul şi până la sfârşitul cărţii.

editura-literaCartea Să baţi din palme cu o singură mână de Richard Flanagan a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată și librăriile online agreate.

Autor: Dana Burda

Sa bati din palme cu o singura manaSă bați din palme cu o singură mână de Richard Flanagan

Editura Litera
Colecția Clasici contemporani
Autor: Richard Flanagan
Apariție: martie 2016
Preț: 29,90 lei
Număr pagini: 352
Format: 107 X 177 mm
Copertă: cartonată

Într-o noapte geroasă din 1954, o femeie coboară treptele barăcii unde spera să înceapă o nouă viață și dispare în iarna australiană, lăsând în memoria Sonjei, fiica ei de trei ani, doar ecoul unui cântec de leagăn. Treizeci și cinci de ani mai târziu, Sonja se întoarce în locurile copilăriei, vrând să înțeleagă motivele acestui abandon. Își întâlnește tatăl, a cărui cumplită furie a alungat-o de acasă, și trebuie să înfrunte demonii trecutului ce i-a bântuit părinții: ororile ocupației naziste din Slovenia, țara ei de origine.
Să bați din palme cu o singură mână zugrăvește barbaria unei lumi vechi și asprimea unei țări noi, unde destine fără speranță caută să se răscumpere prin iubire.

De la începutul de o stranie frumusețe la finalul impresionant, iată o poveste sfâșietoare, țesută cu măiestrie.” Literary Review

Flanagan insuflă acestei povești australiene o sensibilitate est-europeană à la Milan Kundera… Să bați din palme cu o singură mână este un roman menit să devină clasic.” Sunday Herald Sun

Obsedant și de neuitat.” The Canberra Times

Capitolul 1
1954

Toate acestea vei ajunge să le înţelegi, dar niciodată nu le vei cunoaşte, toate acestea s‑au petrecut demult, tare demult, într‑o lume care, între timp, s‑a prefăcut în turbă, într‑o iarnă uitată, pe o insulă despre care puţini au auzit.
A început cu puţin înainte ca ninsoarea să acopere, complet şi irevocabil, urmele de paşi. Când norii negri învăluie cerul înstelat şi luminat de lună, când bezna fără umbre se întinde peste pământul ce încă mai şopteşte.
În clipa aceea de graţie, când timpul încremenește, ghetele de un roşu aprins ale Mariei Buloh au coborât pe a treia şi ultima treaptă acoperită de zăpadă a barăcii de lemn. În clipa aceea, pe când își întorcea fața de la cabană, Maria Buloh şi‑a dat seama că deja se îndepărtase prea mult şi că nu se mai putea întoarce.
Unii spun că în noaptea aceea a fost pur şi simplu luată pe sus de furia viscolului, că furtuna cumplită, ce mătura totul în cale, a purtat‑o ca pe un înger până în pădurea de lângă colonia lor, că Maria Buloh a zburat ca o nălucă spre ţinuturile sălbatice ce se întind dincolo de locul acela care ardea ca o rană proaspătă, de glonţ.
Dar bineînţeles că nu e adevărat. Unii spun chiar că s‑a prefăcut în furtună, în vijelia care avea să‑i urgisească pe toţi. Dar pe astfel de furtuni înspăimântătoare nu poţi zbura, ca într‑un vis. Unor asemenea furtuni nu poţi decât să încerci să le ţii piept şi tocmai asta a făcut Maria Buloh, fiindcă, la urma urmei, era o femeie cu capul pe umeri, nu una care să‑și ia zborul, chiar dacă unii spun altceva. A înfruntat vântul ca pe un zid care, dintr‑o clipă într‑alta, s‑ar fi putut prăbuşi peste ea şi s‑a zgribulit în paltonul acela stacojiu, ponosit, strâns pe corpul ei pricăjit. Dar să n‑o luăm înainte cu povestea, căci vântul a început să bată mai tare de‑abia când femeia părăsea colonia. Şi mai avea de mers până să ajungă atât de departe.
– Mamă, a auzit Maria Buloh vocea unei fetiţe dinspre baraca de lemn.
Apoi din nou, de data aceasta mai mult un scâncet:
– Mamă…
Maria Buloh a rămas pe treapta aceea, privind oriunde, numai la baraca de lemn din spatele ei nu, în timp ce
încerca să liniştească fetiţa pe care o lăsase înăuntru. Maria Buloh și‑a privit ghetele de un roşu aprins, s‑a uitat la urmele frumoase pe care le lăsau pe zăpada proaspătă nişte ghete atât de scâlciate, a văzut, pe celelalte două trepte de lemn, cum încep să‑i dispară urmele paşilor în ninsoarea învolburată şi s‑a întrebat din ce e alcătuită frumuseţea şi de ce binele are parte de un timp atât de scurt înainte să dispară.
– Aja, aja, a spus Maria Buloh, încercând să liniştească fetiţa cu vorbele pe care le spuneau mereu mamele din ţara ei ca să‑şi adoarmă copiii. Aja, aja.
S‑a îndepărtat fără să se uite înapoi, la baraca de lemn, privind în sus, fără o ţintă anume, dincolo de marginea coloniei uitate de lume, spre pădurea întunecată. S‑a uitat la cerul negru al nopţii. A privit ninsoarea ce se prelingea în conurile luminii galbene, electrice. A privit fulgii albi care coborau în spirală. S‑a uitat cum se răsuceau, se învârtejeau, de parcă ar fi fost chiar timpul care nu curge constant, ci cum vrea el. Maria Buloh s‑a uitat cum ninsoarea îi arăta că aerul nu rămâne nemişcat, ci capătă nenumărate forme geometrice, are posibilităţi infinite de a face mişcări graţioase, inexplicabile.
În clipa aceea, Maria Buloh a simţit că vede absolut totul, că se vede până și pe ea, ca şi cum ar fi jucat într‑un film şi acesta era platoul de filmare. Gândind astfel, n‑a mai auzit strigătele îndepărtate ale fiicei ei din baraca pe care tocmai o părăsise. Sunete ciudate. Sunete pe care nu voia să le audă.
– Mamă, striga fetiţa, dar mama ei nu voia să audă.
– Aja, aja, repeta Maria Buloh, mângâietor, deşi nimeni nu poate şti dacă rostea cuvintele pentru ea, pentru copilul ei sau fără nici un motiv, fiindcă se îndepărtase deja de căsuţă şi, oricum, ninsoarea acoperea toate sunetele. Aja, aja.
Continua să privească: vedea totul cu alţi ochi, de parcă n‑ar fi avut nici o legătură cu ea. A văzut că toată scena în alb‑negru era luminată de stâlpii goi care flancau ceea ce părea a fi o stradă, că de o parte şi de alta a străzii erau barăci de lemn, nefinisate, cu acoperişul şi coşul din tablă ondulată, şi că unora dintre cei care locuiau acolo le aminteau de toate suferinţele îndurate în lagărele de muncă silnică din Urali sau din Siberia. Dar ştia că acolo nu e Uniunea Sovietică a lui Stalin. Ştia că nu e Kolîma, nici Goli Otok sau Birkenau. Ştia că nu e nici măcar Europa.
Ştia că e o colonie de muncitori a Comisiei Hidroelectrice, numită Butlers Gorge, care se înălţa ca o bubă acoperită de zăpadă în sălbăticia pădurii tropicale.
În acest spaţiu infinit, barăcile fuseseră construite uşă în uşă, de parcă până şi ele se ghemuiau şi se înghesuiau, tremurând, în faţa atotputerniciei şi a tăcerii necunoscutului, care putea fi binevoitor, la fel cum poate că nici nu‑i păsa de oameni, dar poveștile cumplite pe care aceștia le purtau cu ei – cronici ale secolelor de barbarie şi orori repetate, pe care le duceau în spinare, împreună cu câteva milieuri din dantelă, otografii încreţite, și cu obiceiuri şi feluri de a mânca ciudate – nu le lăsau decât libertatea de a le fi teamă. Fiindcă a nu te teme însemna să‑ţi imaginezi o lume dincolo de propria experienţă de viaţă. Ceea ce era prea mult pentru oricine.
Muncitorii erau nevoiţi să stea în acele ţarcuri înghesuite de barăci pentru că în acest ţinut muntos, îndepărtat, din îndepărtata insulă a Tasmaniei, situată la mare distanţă de îndepărtata Australie, nu exista nici o altă aşezare cale de mulţi kilometri. Existau doar râuri sălbatice şi lanţuri muntoase sălbatice şi peste tot o pădure tropicală care ceda doar ici şi colo domnia unor câmpii acoperite cu rogoz sau, mai sus, ierbii‑negre, alpine.
Asta a văzut ea. Cât despre ce a auzit, nu a auzit nimic.  Era începutul marii explozii în construcția de baraje. Era vremea când noii australieni veneau în astfel de locuri sălbatice, la munca de jos, ca să înalţe baraje fiindcă slujbele din oraşe, pe care noii australieni bineînţeles că le‑ar fi preferat, le reveneau vechilor australieni. Dar Maria Buloh, nevasta lui Bojan Buloh, mama Sonjei Buloh, nu se ducea la Butlers Gorge.
Ea pleca de acolo.
Pentru totdeauna.
Şi aşa, Maria Buloh a continuat să păşească pe strada pustie, o femeie tânără, îmbrăcată într‑un palton vechi,
cu o valijoară de carton; urmele lăsate de ghetele ei au despărțit în două, pentru câteva clipe, colonia mohorâtă, sumbră, măturată de furtună, pe când imaginea ei își pierdea deja contururile lumeşti în zăpada care cădea fără încetare.
Stratul de tăcere pe care ninsoarea îl aşternuse peste colonie a fost întrerupt de duduitul unui mic motor. Razele de lumină galbenă, difuză, ce răzbăteau dintr‑un singur far proiectau o baltă de culoarea urinei în vârtejul fulgilor. Apoi un motociclist aplecat peste ghidon, cu ataşul gol, a apărut din neantul alb şi s‑a îndreptat spre ea.
Motociclistul a trecut în viteză pe lângă Maria Buloh, apoi, după vreo cincizeci de metri, a încetinit, a luat‑o la dreapta şi s‑a oprit în faţa cantinei. Maria Buloh s‑a oprit şi ea, s‑a întors şi a rămas cu privirea ațintită într‑acolo.
În fața intrării principale în cantină, o uşă dublă, din şipci de lemn, a văzut vreo zece femei strânse în jurul unui foc improvizat într‑un butoi de tablă plin cu mangal; femeile preferau să schimbe o vorbă afară, numai să nu stea singure în case, chair dacă acolo era cald. Erau îmbrăcate într‑un amestec donquijotesc de rochii de vară şi paltoane groase, iar pe cap purtau fie o bască, fie o pălărie pleoştită, fie una de pai, fie un batic, alcătuind un curcubeu exotic. Unele stăteau în picioare, altele şedeau pe butoiaşe de bere, goale, sporovăind şi bând din când în când din berea adusă de bărbaţii lor – soţi, prieteni, curtezani – din cantina destinată numai bărbaţilor. Ușa se deschidea uneori, ca să intre ori să iasă cineva, iar atunci aburul bârfelor, al bancurilor şi râsetelor, ca şi zgomotul de pahare sparte, se revărsa peste femei, ajungând în strada principală.
Motociclistul, care purta o geacă de piele şi avea casca pe cap, a oprit motorul, a coborât şi, luând o poză dramatică, a intrat cu paşi mari în cantină, pe lângă femei.
O clipă, cele care şedeau pe butoiaşe au rămas surprinse de această apariţie plină de culoare. Pe urmă i‑au auzit glasul răsunând în cantina înţesată de bărbaţi.
– Mă numesc Eric Preston, a strigat el. Sunt preşedintele Sindicatului Muncitorilor din Australia şi am venit să rezolv problema refugiaţilor. Cine‑i şeful aici?
Dar imediat vocea lui stridentă s‑a pierdut în acel adevărat Babilon, unde bărbaţii beau ca să‑şi uite trecutul, iar femeile și‑au îndreptat din nou atenția spre femeia singură, cu o valiză, care pleca Dumnezeu ştie unde, într‑o noapte atât de păcătoasă; femeia singură, care se uita lung la ele şi prin ele, de parcă ele ar fi fost şi n‑ar fi fost acolo, de parcă ar fi văzut un viitor înrudit cu trecutul, când toate vor fi din nou împrăştiate de vânt şi nimic nu va rămâne din acest timp şi loc cumplit. Faţa ei (atât de tânără, atât de tânără, încât acum pur şi simplu le descumpănea) părea aproape orientală: structura oaselor şi ochii mari erau altfel decât la australieni, iar cutele –câteva doar, dar adânci – nu păreau a fi opera anilor sau a soarelui, ci a unui sculptor care i le dăltuise pe faţă ca să‑i accentueze frumuseţea stranie, exotică.
Mai târziu, unele au spus că femeia greşise, condamnând ceea ce nu puteau înţelege. Poate datorită acestei condmnări sau poate dintr‑o emoţie total opusă, dintr‑un pic de compasiune faţă de o tragedie care li se putea întâmpla şi lor, sau poate din motive pe care nu le pricepeau, ele și‑au dat coate şi au tăcut când Maria Buloh s‑a uitat lung la ele şi tot ce au auzit, şi ele, şi Maria Buloh, era doar larma continuă a bărbaţilor din cantină.
Maria Buloh le‑a întors spatele şi a pornit din nou la drum. Dintr‑un gramofon din cantină ajungeau până la ea, din ce în ce mai stins, acordurile unui cântec american nou, country‑western. Cântecul părea că fierbe un potop de lacrimi, ca un gulaş făcut din tristeţe. Zgomotele cantinei se pierdeau pe măsură de Maria Buloh se apropia de pădurea întunecată. Cântecul a dispărut sub şfichiul uşor al lapoviţei. Faţa Mariei Buloh nu trăda nici o emoţie.
Da, faţa aceea – frumoasă, da; tânără, da; dar şi altceva. Ce anume? Ca şi cum i‑ar fi întipărit misterul pentru totdeauna, lacrimile – deşi puţine – îi alunecau din ochi şi îi smălţuiau faţa.
În spatele Mariei Buloh se întindeau urmele ce duceau înapoi la locul din care venea, urmele care se pierdeau aproape în clipa în care le lăsa în zăpada ce continua să cadă, care dispăreau în albul ce ameninţa să învăluie totul în acea colonie amărâtă, de demult.
Apoi, după ce cantina se închisese, după ce beţivii încetaseră să se mai bată, iar cartoforii îşi strânseseră cărţile şi acum sforăiau, umplând de damfuri de drojdie spatele femeilor care‑şi purtau baticurile şi în pat, viscolul s‑a înteţit, iar vântul a început să urle atât de tare, încât a băgat în sperieţi până şi bucata aceea de pământ sălbatic.
Aja, aja, părea el să urle. Aja, aja. 
Iar copacii bătrâni, uriaşi, trosneau şi gemeau, firele de telegraf, noi, care zgâriau cerul de necuprins al nopţii, șuierau sinistru, şi toate femeile de care somnul nu se lipea în noaptea aceea, în paturile lor lăsate pe‑o rână, au tot tresărit la auzul acestor zgomote.

Capitolul 2
1967

Făcea tâmplărie; doar atât voia să‑şi amintească Sonja Buloh.
Cât de des?
Ori de câte ori avea prilejul, la serviciu şi acasă.
Ce fel de lemn folosea?
Stejar tasmanian, resturi de lemn negru recuperate din lăzile de gunoi, pin de Huon, când fabrica de cherestea Finns îl vindea mai ieftin, plăci din aşchii de lemn, când preţul era prea mare. Lemn alb din cutii vechi, placaj gros, din şase straturi, zgrunţuros, folosit la barăcile de pe şantierele de construcţii. Pin King Billy sau cu miezul negru, când depozitele renunţau la bucăţile de lemn exotic, din partea locului, de lungimi inegale. Dar el scotea ceva bun din fiecare, ceva din care făcea şi ea parte.
Ce scotea din ele?
Absolut orice; dulapuri şi mese pe care le vindea, scrinuri pentru lenjeria de pat pe care niciodată n‑o aveau,
o consolă pentru aeromodelul făcut după cel pe care‑l văzuse într‑o reclamă, mânere pentru vechiul frigider,
scaune, scăunele, corpuri de bibliotecă pentru vecini, suporturi pentru ghivecele de flori şi cutii de scule pentru familia lor.
O familiariza cu însuşirile şi utilizările mai multor tipuri de lemn: ce bine se lustruia pinul cu miez negru, cum alungau puricii aşchiile pinului de Huon, cum din stejarul tasmanian ieşeau nişte rame pe cinste, dar nu şi cum placajul putea fi tratat cu aburi, cum lemnul negru te făcea să strănuţi când îl dădeai cu şmirghel, cum mirtul era bun pentru piese de mobilier, iar pinul King Billy era bun pentru pervazul ferestrelor.
Lucra cu lemnul, încercând să scoată ceva din el şi astfel să facă ceva pentru ei. Lucra cu lemnul, iar pentru ea el era lemnul şi‑l iubea pentru asta, Dumnezeule, cât de mult îl iubea pentru asta. 
Dar când mirosul acela înţepător de pâine acră, mucegăită, şi tot răul pe care‑l prevestea el îi mută din nou nasul din loc Sonjei Buloh, iar fata ridică ochii, văzu că nu se înşală. Iar se îmbătase. Trebuie să spunem, totuşi, că nu era un bărbat solid, dar când îl apuca furia, părea atât de mare, încât ar fi putut dărâma pereţii unei încăperi, ar fi putut s‑o pună la pământ cu furia lui şi s‑o strivească precum buldozerul care nu are milă de nimic. Iar furia îl apuca atunci când bea, ceea ce se întâmpla tot mai des odată cu trecerea anilor.
O privea de sus pe Sonja Buloh, legănându‑se, cu capul uşor întors, iar ea vedea cum i se înroşeşte ceafa. Cu ochii rătăciţi şi părul vâlvoi, cu cămaşa din flanel în carouri albastre pe dinafară, cu prohabul desfăcut, cu pantalonii pătaţi de urină uscată – un uriaş dezlănţuit, un vârtej de om, fiecare fărâmă din el zburând care‑ncotro, dar ţinându‑se împreună, şi ea, o singură fărâmă, parte din acelaşi haos, pe jumătate prinsă, pe jumătate desprinsă; totul rămânea în mişcare datorită enigmei de nepătruns din sufletul lui care‑i poruncea să ridice braţul, furios, deasupra capului şi să strige:
– Să nu‑mi spui tu mie că sunt beat, lua‑te‑ar… Braţul se vântura, respingând ceva ce nu putea fi văzut sau înţeles. Să nu‑mi spună nimeni că sunt beat, beau şi eu câteva beri la crâşmă cu amicii, mă distrez şi eu puţin şi, când ajung acasă, spui că sunt beat, lua‑te‑ar…

Nu era solid; nici Sonja nu era solidă şi nici nu avea însuşirea lui neobişnuită de a atinge proporţii gigantice.
Însuşirea ei era exact opusul. Ca să‑i evite mânia, învăţase arta de a se face mică, de a se micşora atât de mult, încât aproape că se făcea nevăzută. La șaisprezece ani, când trupul îi scăpa de obligaţia de a se micșora, era, de fapt, înaltă pentru vârsta ei, aproape 1,78 metri, ceea ce o făcea la fel de înaltă ca şi el, o chestie de egalitate pe care nici unul nu voia să o pună în evidență şi care o îndemna să stea uşor adusă de spate, ca să o nege.
Dar aceasta nu era singura însuşire neobişnuită a Sonjei Buloh. De îndată ce simţea mirosul de pâine acră, mucegăită, avea capacitatea uimitoare de a se desprinde de corp. Astfel, Sonja îi vedea furia de foarte departe. Vocea lui o auzea de la ditamai distanţa, ca şi cum ar fi ascultat un duh prins într‑o cochilie lipită de ureche, undeva, pe o dună de nisip. În ziua aceasta, se refugie pe o şalupă mică, alături de Bojan, în mijlocul râului Derwent, la pescuit.
Pe fundalul muntelui împădurit, albăstrui în lumina soarelui, clopotniţa din gresie, ca o piperniţă, a bisericii
vechi de pe strada Cromwell din Battery Point se înălţa galbenă şi solitară. Sonja vedea ici şi colo, ca prin ceaţă, casele oraşului de dedesubt. Puteau fi la fel de bine anii 1840 sau 1940. Putea fi la fel de bine Europa de Est. Dar era, aşa cum scrisese chiar ea pe harta din manual, Hobart, Tasmania, Australia, emisfera sudică, globul pământesc, Sistemul Solar, universul. Era anul 1967.
Nu era el. Nu era.
În depărtare îşi văzu casa şi casa se făcea fărâme şi din ea ţâşnea un uriaş şi uriaşul creştea şi iar creştea, eclipsând soarele, şi lumea se învăluia în întuneric şi furia uriaşului se prefăcea în nebunie.
– Pun pariu că ai ieşit cu golanii ăia. Ştiu, ştiu, haimanaua dracului, curviştino, eşti la fel ca maică‑ta, o curvă
ordinară, care se ţinea cu…
În astfel de momente, buza de sus i se ridica şi începea să tremure, capul i se clătina, omul se scutura din toate încheieturile, până când furia i se mai domolea, de parcă o amintire alungată demult revenea copleșitoare, dar el se lupta cu ea, cu ultimele puteri, o respingea şi imediat se clătina, ca un mistreţ pus pe fugă şi lovit în plin de un glonţ, şi striga un singur cuvânt ce nega totul, cu vehemenţă:
– … rahat.
Sonja îi auzea furia de departe. Palma pe care o primea ar fi vrut s‑o simtă de la mare distanţă, ca un val rece, neaşteptat, respins de peretele şalupei. Dar palma nu era un val. Era o somaţie ca ea să părăsească şalupa, să nu mai privească muntele, să nu mai privească oraşul care se cuibărea între coapsele lui. Palma peste faţă îi cerea să părăsească râul şi să se întoarcă, vocea lui devenea brusc tunătoare, iar mâna îi umplea faţa de foc. Îl vedea, un monstru de nerecunoscut. Îl voia pe tatăl ei. Nu‑l voia pe el. Nu‑l voia.
Ţipă. Ţipă ca să‑şi aducă tatăl înapoi de pe şalupă.
– Nu, nu‑i adevărat, eşti furios fiindcă eşti beat, vorbeşti aşa…
Dar până să termine, monstrul o plesni din nou peste faţă, de data aceasta de două ori, de data aceasta cu mai multă forţă, de data aceasta vorbind cu o furie rece, iar vorbele o speriară pe Sonja mai mult decât palma lui deschisă:
– Ţi‑arăt eu cine‑i beat.
Sonja rămase impasibilă în timp ce el continua s‑o lovească, nu plânse, deşi loviturile lui o dureau, din ce în ce mai mult. Nu plânse, deşi faţa i se umfla, iar sângele care‑i picura din nas ajungea pe pereţi de fiecare dată când palma îi întorcea capul dintr‑o parte într‑alta. Nu plânse, deşi palma rupea ceva ce nu mai putea fi pus la loc, indiferent cât ar fi vrut fata să nu fie aşa, iar rana se adâncea ca o prăpastie în inima ei. Uneori se gândea, chiar cu perversitate, că tocmai acest sentiment pe care‑l purta în ea îl făcea să se poarte astfel. În fiecare zi se ruga ca această falie a emoţiei să rămână nemişcată, dar, în fiecare noapte, invariabil, falia se mişca. Forţe subterane, uriaşe, cataclismice, dincolo de tot ce ştia ea, îi distrugeau căminul, şi amândoi rămâneau la fel de neputincioşi, incapabili să le oprească, precum copacul care nu poate opri pământul să se dezintegreze sub rădăcinile lui.
Se rugă de pământ în slovenă:
– Ni, artie, ni, ni, ni, ni…
Dar furia lui era absolută, insensibilă chiar şi la ţipetele ei, insensibilă chiar şi la memoria lui, care‑i spunea că bea seară de seară la cârciumă, memorie care‑i revenea a doua zi dimineaţă şi‑l îndemna să bea din nou.
Ar fi trebuit să plângă, desigur, ori să verse măcar o lacrimă, dar ceva din ea se sfărâmase demult şi, cu toate că loviturile lui o făceau să ţipe, la fel cum foalele pompate cu putere scot aerul în rafale, el nu putea găsi pe faţa ei ceea ce simţea, drept care altă soluţie nu avea decât să exploreze în continuare acest ţinut misterios, mut – corpul acestei fete, cu pumnii şi palmele, ca să caute, de fapt, ceea ce purta în el însuşi. Erau un studiu cumplit acele lovituri, o încercare dureros de elocventă de a găsi ceea ce aveau în comun, el şi ea, prin sculptarea violentă a tot ce simţea el.
Există modalităţi paşnice de a studia durerea şi răul; el însă nu făcea decât să‑şi accentueze suferinţa. A doua zi dimineaţă, casa părea plină de lumină şi de aer proaspăt. Bărbatul se aşeză la masă, spălat şi bărbierit, arătând doar puţin abătut. Sonja făcu un ibric de cafea în care puse apoi lapte. Rupse pâinea şi o puse în două boluri, apoi turnă cafeaua peste ea. Se aşeză şi ea la masă şi începură să mănânce. Privind înainte, bărbatul începu să vorbească, mărunţind cu lingura pâinea îmbibată în cafea:
– Ce chestie! Nu‑mi aduc aminte ce s‑a întâmplat după ce‑am plecat aseară de la pub.
Sonja nu spuse nimic. Ochii lui rămaseră aţintiţi  înainte. Duse lingura la gură şi, când să înghită, se opri. 
Şi vorbi din nou:
– Tu îţi aminteşti ce s‑a întâmplat când am ajuns acasă? Apoi ridică ochii spre Sonja, aşteptând confirmarea a ceea ce ştia că e o minciună. Cred că m‑am dus direct în pat.
Sonja își ridică faţa din bolul cu pâine şi cafea dulce. Bărbatul se prefăcea că nu vede ce era evident, că nu observă cât de umflată îi era faţa, cât de grotescă arăta cea pe care o considera atât de frumoasă, se prefăcea că nu‑i vede faţa desfigurată, plină de vânătăi.
– Da, te‑ai dus direct în pat. Urmă o tăcere prelungă. Bărbatul nu spuse nimic, chipul lui nu trădă nimic. Şi ai
sforăit îngrozitor.
Bărbatul râse de încercarea ei de a glumi. Era mulţumit. Sonja râse şi ea, fiindcă acum era treaz şi se simţea
vinovat, nu mai avea de ce să se teamă.
Până la următoarea beţie.
Asta fusese cu mulţi ani în urmă şi, pe cât posibil, Sonja îşi petrecuse viaţa încercând să se rupă de toate lucrurile de care nu avea nevoie pentru traiul de zi cu zi: tot ceea ce era inutil, toate amintirile care o împiedicau să muncească, să existe, să afle cine e cu adevărat. Dar unele lucruri rămâneau, unele amintiri. Locul acela, marcat de emoţii violente, nu avea cum să‑l uite. Vântul zdruncina casa din temelii, ploaia cădea pe acoperişul de tablă cu forţa unei avalanşe, iar mai apoi soarele strălucea atât de puternic, încât trebuia să‑şi mijească ochii de câte ori ieşea în curte, unde aburii se înălţau maiestuos din bitumul fierbinte, negru‑albastru, printre degetele de la picioare.

Voia să revadă locul acela, desigur – şopronul acela din curtea din spate a unei case din suburbiile orașului Hobart, în care îşi petrecuseră întreaga viaţă dinaintea acestei vieţi –, sigur că voia, chiar dacă ştia că va fi dezamăgită.
Trecutul era ceva străin pentru ea. Nimeni nu putea vedea în această femeie sigură pe fata aceea uscăţivă, speriată, cu privirea în jos, aşteptând mereu lovitura neaşteptată.
În şopronul acela nu mai erau bucăţi de lemn, mirosul acru, de pâine mucegăită, deci nici magia la care apela ca să uite de necazuri. Cu acestea, cu necazurile, oricum se împăcase de mult, le acceptase ca parte din ea însăşi.
Prin urmare: fără uriaşi, fără magie, fără finaluri fericite.

editura-litera

Invitație lansare O cale îngustă spre nordul îndepărtat 21 septembrie 2015

Avem plăcerea să vă invităm luni, 21 septembrie, de la ora 18.30, la evenimentul de lansare a cărții „O cale îngustă spre nordul îndepărtat” de Richard Flanagan.

Evenimentul are loc la Biblioteca British Council (Calea Dorobanților, nr. 14, București).

Vor vorbi:
Laura Câlțea, blogger literar Blogul unei cititoare de cursă lungă
Alis Vasile, Arts Project Manager British Council
Bedros Horasangian, critic literarInvitatie lansare O cale ingusta spre nordul indepartat-21 septembrie 2015

Romanul „O cale îngustă spre nordul îndepărtat” de Richard Flanagan spune o poveste despre dragoste și moarte cu multiplele lor fațete, despre război și despre adevăr, în care eroul își trăiește experiența de viață numai pentru a descoperi tot ceea ce a pierdut.

Descriere

În mijlocul lagărului de prizonieri de război condamnați să construiască o cale ferată între Birmania și Thailanda, cunoscută sub numele de Calea ferată a morții, chirurgul Dorrigo Evans, comandantul lagărului, este torturat de povestea de dragoste pe care a trăit-o cu tânăra soție a unchiului său cu doi ani în urmă. În strădania lui de a-și salva oamenii de înfometare, de holeră, de persecuții, Dorrigo primește o scrisoare care îi schimbă pentru totdeauna cursul vieții.

O poveste despre dragoste și moarte cu multiplele lor fațete, despre război și despre adevăr, în care eroul își trăiește experiența de viață numai pentru a descoperi tot ceea ce a pierdut.

„Romanul lui Flanagan reprezintă un moment de cotitură în literatura australiană.”   (Peter Carey)

„O adevărată capodoperă.”   (The Guardian)

editura-litera

%d bloggers like this: