Tags Posts tagged with "Tracus Arte"

Tracus Arte

by -
14

Acesta este trupul meu, de Liviu Surugiu-recenzie

Editura: Tracus Arte

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 223

Gen: Proză

     Despre autor

   „Liviu Surugiu (n. 1969) a debutat în Jurnalul SF (1994). A publicat în Jurnalul SF, SuperNova, Curierul Național, Gazeta SF,  Argos,  Nautilul, CPSF,  CPSFA- Nemira și Ficțiuni.

    Acesta este trupul meu este al șaselea roman, după Imman, Atavic, Iubire și moarte pentru totdeauna, Rămășițele viselor și Eral.

   Câștigătorul unor numeroase premii literare :

   Premiul JSF-Atlantykron 1994;  Premiul de Originalitate Atlanykron1994; Premiul SuperNova 1994; Premiul Sfera 1994; Premiul pentru Nuvelă la Festivalul Vladimir Colin 1995; Premiul Quasar 1995; Premiul Radu Gyr 1995; Premiul ARSFAN 1995 la Prozitonic Buzău; Premiul Gazetei SF 2013; Finalist HBO 2013 pentru scenariu de lung metraj; Premiul pentru cel mai bun roman al anului, Romcom 2015; Locul 1 în Top 14 cărți SF 2015; Premiul III Helion 2015, Premiul Atlantykron 2016; Premiul pentru scenariu „România peste 100 de ani”, 2016; Premiul pentru cel mai bun roman al anului, Romcon 2016; Premiul pentru cel mai bun volum de proza scurtă al anului, Romcon 2016.

   Acesta este trupul meu este un volum de proza scurta, compus din cinci povestiri: Acesta este trupul meu’; O chestiune de educație; Întâlnirea; Înaintea învierii, 144.

   Ultima mea experiență cu lumea SF mi-a lăsat un gust amar și am început acest volum cu oarecare emoție. Am fost plăcut surprinsă de stilul autorului, un soft SF, în care anumite întâmplări au loc în spațiu, dar povestea din spatele genului face toți banii. Autorul îmbină genurile SF, fantasy și chiar romantic aș spune într-un mod unic, cursiv și plăcut cititorului de orice gen folosind cuvinte simple.  

   Fiecare povestire este diferită, imaginația autorului surprinzând lucruri cotidiene, aparent banale, scoase din normalitate și transformate în povești uimitoare la care nici nu te-ai fi gândit.

  Tema pe care o abordează autorul este viața, moartea, existența, iar îmbinarea religiei cu momente fantastice sau SF este cireașa de tort în acest volum de proză scurtă. O imaginație bogată în care trupul, umbrele, golurile și singurătatea se transformă în povești incredibile. Iată că Liviu Surugiu nu are nevoie de OZN-uri sau extratereștrii pentru a construi un volum excelent.

   Fiind proză scurtă țin să menționez că fiecare poveste începe , continuă și se termină într-un mod natural, fără a avea nici măcar un moment abrupt, așa cum se întâmplă câteodată la proza scurtă. Acesta este un atu important pentru care admir talentul autorului plin de naturalețe.

   Prima povestire, cea care ne oferă și titlul cărții, Acesta este trupul meu ne prezintă o expediție cerească, formată doar din preoți pe astronava Ultima Euharistie. O călătorie de cinci ani cu provizii pentru două luni. Un hiper-somn  în containerele de stază pentru echipaj în drum spre spațiul din care trebuiau să aducă un sicriu  cu un trup imens. Surprinzător sfârșitul și tot odată impresionată puterea umană de supraviețuire pusă în valoare de autor în cuvinte puține.

   O chestiune de educație  este o poveste scurtă tare, care conține și ea anumite părți sau fețe religioase. O călătorie prin Gaura de  Vierme Interstelară  prin teleportare, un caz de anchetat. Doi gemeni, o crimă în care unul e victimă și celălalt criminalul. Un secret și legăturile dintre vechi și nou prin teleportare, o familie regală la ușile unei nave spațiale.

   Întâlnirea este una dintre cele mai interesante povești . Cea despre care vorbeam când am spus că există și un oarecare romantism în acest volum. O iubire nepământeană într-un ospiciu în care o boală a ucis majoritatea „locuitorilor”, iar printr-o minune un băiat și o fată trăiesc alternativ câte o lună. Poveste lui Andrei și a Genei, care s-au îndrăgostit unul de celălalt din fotografii. Ei comunică prin scrisori lăsate zilnic , pentru fiecare zi în așteptarea adormirii sau trezirii. Aparent o dragoste imposibilă pentru că ar trebui ca unul să moara ca celălalt să trăiască. O căsătorie între un băiat mort cu o fată vie în care unul spune da în fața unui preot, locuitor al ospiciului, iar celălalt va răspunde peste o lună.

   Înaintea învierii ne spune povestea unui bărbat călcat de autobuz, care ajunge la spital fără nici o zgârietură ucide două asistente doar pentru că au deschis jaluzelele. Pedepsit cu cea mai scurtă pedeapsă, trei luni până la moartea prin injectare letală. O poveste despre singurătate, umbre, întrebări.

    144 – cea mai impresionantă dintre toate, preferata mea, dar cea mai umană și crudă. O moașă este obligată să ajute la nașterea a doi bebeluși, unul dintr-o familie importantă, iar celălalt al unei slujitoare. Să nu se afle este condamnată la moarte așteptând într-o închisoare, un avocat se preface că vrea să o ajute și-i dezvăluie că singura ei scăpare e să rămână gravidă , de fapt doar ar fi amânat execuția 9 luni de zile. Bineînțeles uită să menționeze că din punct de vedere medical el nu poate avea copii. O idee îi vine când conducerea închisorii ucide un soldat și cu ajutorul unei seringi își injectează sămânța încă vie a bărbatului și rămâne gravidă. Ea este prizonierul 143, iar copilul ei este 144. Un deținut subnutrit, slab crescut în închisoare în bătaia de joc a comandantului închisorii. La 18 ani este trimis în ocnă, unde are norocul să ajungă sub aripa unui deținut bătrân care-l învață rusa, să scrie și multe alte lucruri despre viață. Se dezvoltă muncind și evadează încercând să descopere originile lui și intră într-o aventură spațială în mijlocul unui război și al unui experiment științific.

    Sper că nu am oferit prea multe informații. Trebuie să citiți acest volum să descoperiți singuri multitudinea detaliilor și complexitatea oferită de autor în proza scurtă.

   Recomand acest volum și având în vedere că autorul e și scenarist, ar fi frumos să vedem ecranizări ale scenariilor scrise de un autor contemporan. Liviu Surugiu este unul dintre motivele pentru care ar trebui să oferim o șansă autorilor contemporani și să citim românește .

    Citate

– Nu am trimis doar astronava complet automatizată pentru că această misiune înseamnă precizie , dar și inimă. Inteligență și, în același timp, credință.”

„7 August

Gena

Azi am citit într-un colț de ziar aruncat pe biroul doctorului, că astronomii au descoperit o gaură neagră în spațiul cosmic. Se crede că ar fi vorba de o stea moartă care s-a prăbușit în sine însăși și a căpătat, astfel, într-un volum foarte mic o gravitație atât de mare încât nici lumina nu o mai poate părăsi.

M-am gândit atunci la dragoste. Iubirea e cea mai a naibii Gaură Neagră, e ca steaua aceea din spațiu: vrea totul și nu dă nimic în schimb.”

 Cartea Acesta este trupul meu, de Liviu Surugiu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962, de Mircea Eliade-recenzie

Editura: Tracus Arte

Gen: Memorii, Jurnal

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 187

    Mircea Eliade a urmat cursurile Facultății de Filozofie din Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renașterii, și își desăvârșește educația la Calcutta, în India. Își susține doctoratul în filozofie, la Bucureşti, cu o lucrare asupra gândirii și practicilor yoga (1933). Între anii 1933 și 1940, simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică și publicistică, ține cursuri de filozofie și de istoria religiilor la Universitatea din București. În timpul războiului , este atașat cultural al Ambasadei române de la Lisabona (1941-1945). Din 1945 se stabilește la Paris unde predă istoria religiilor, întâi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, apoi la Sorbona. Invitat în SUA, după un an de cursuri ținute ca Visiting Profesor pentru “Haskell Lectures” acceptă postul de profesor titular și coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, catedră care-i va purta numele post-mortem. (Sursă: Wikipedia)

     Mircea Eliade este unul din cei mai faimoși scriitori români, considerat (pe bună dreptate) un autor canonic. De formare profesională istoric al religiilor, a întreprins o activitate științifică și culturală demnă de toată admirația. Printre lucrările ce l-au consacrat se numără ,,De la Zamolxis la Genghis-Han”, ,,Sacrul și profanul”, ,,Tratat de istorie a religiilor”.  A cochetat și cu literatura, astfel luând naștere scrieri devenite celebre, precum ,,Maitreyi”, ,,Romanul adolescentului miop”, ,,La țigănci”, ,,Domnișoara Christina”, ,,Noaptea de Sânziene”, ,,Nuntă în cer”.

   Mircea Eliade a reprezentat o figură remarcabilă a exilului românesc, întruchipând una din vocile oamenilor de cultură fugiți din calea regimurilor politice care s-au succedat la București pe parcursul secolului trecut.

   Pentru mine, Mircea Eliade este un model, un exemplu de ambiție, de dedicare. El ne demonstrează că poți realiza orice, atât timp cât ești pasionat, atât timp cât ești dispus să depui oricâte eforturi sunt necesare. Cariera sa, roadele activității sale profesionale te îndeamnă să fii mândru cu naționalitatea ta, căci, sincer să fiu, românii și poporul român dețin capacități intelectuale deosebite și sunt capabili de reușită, oriunde s-ar afla, orice ar face, aproape în orice împrejurări.

   Apariția acestui jurnal și posibilitatea de a-l citi, de a-l parcurge m-au încântat peste măsură. Trebuie să recunosc că este prima oară când citesc din memoriile lui Mircea Eliade și nu pot să afirm decât că mi-au plăcut teribil de mult. Nu m-aș fi așteptat niciodată că un jurnal poate fi atât de fascinant (cel puțin pentru mine).

   Acest volum, apărut la Editura Tracus Arte, aduce laolaltă niște pagini regăsite din însemnările zilnice pe care Mircea Eliade le făcea cu regularitate și o deosebită religiozitate.  Acestea au fost găsite de domnul Cristian Bădiliță, pe când a făcut o vizită în casa din Paris a răposatului scriitor, înainte ca aceasta să fie vândută de Christinel Eliade.

 “După câteva zile am deschis și triat hârtiile din cei doi saci recuperați din holul apartamentului Eliade. Nu mică mi-a fost surpriza văzând că, printre ele, se aflau și numeroase pagini din Jurnal, pe care Eliade însuși le considera pierdute. După nesfârșite, românești peripeții, conținutul celor doi saci a ajuns la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, prin implicarea directorului Lucian Dindirică. Prima exploatare a acestui fond o reprezintă chiar publicarea volumului de față, care, pentru prima dată, pune la dispoziția publicului Jurnalul lui Mircea Eliade dintre 9 octombrie 1959-3 mai 1962, în versiunea originală, editat științific și adnotat.”, mărturisește editorul acestui volum.

      Mi-am imaginat că aceste pagini de jurnal îmi vor oferi numai informații legate de viața de zi cu zi a autorului, o viața interesantă, fără doar și poate. În schimb, pe lângă sumara incursiune în rutină, avem șansa de a descoperi neprețuite gânduri, idei, pe care Eliade nu ezită să le aștearnă pe hârtie. E suficient să le citești ca să constați cât de profund a fost acest om, cât de inteligent, cât de genial.            Și nu trebuie să fii mare filosof ca să pricepi cât adevăr se ascunde în spatele cuvintelor sale, scrise din suflet, fără a fi cenzurate, fără a fi supuse unor reglementări, întrucât nu au avut scopul de a fi publicate.

   Voi reda câteva fragmente care, sper eu, vă vor face o idee despre omul din spatele lucrărilor științifice, din spatele romanelor și a nuvelelor scrise cu măiestrie:

 ,,26 ianuarie 1960

După o lungă epocă mitologică și o foarte scurtă epocă istorică – ne pregătim să intrăm într-o epocă biologică (economică). Omul va fi silit să devină termită, furnică. Mi-e peste putință să cred că va reuși. Dar câteva generații, sau poate mai multe mii de ani, oamenii vor trăi precum furnicile.”

,,26 ianuarie 1961

Interesul meu pentru filosofia și asceza indiană cred că-și are această explicație: India a fost obsedată de libertate, de absolută autonomie. Și asta nu într-un chip naiv, veleitar, ci ținând seama de infinitele condiționări ale omului, studiindu-le obiectiv, experimental (yoga) și forțându-se să găsească instrumentul prin care să le poată aboli sau transcende. Mai mult chiar decât creștinismul, spiritualitatea indiană are meritul de a fi introdus Libertatea în Cosmos. Modul de a fi al unui jivanmukta nu e dat în Cosmos; dimpotrivă, într-un Univers dominat de legi, libertatea absolută e impensabilă. India are acest merit de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: modul de a exista liber.”

,,19 noiembrie 1961

Aș vrea să scriu odată un lung articol dezvoltând această idee: atitudinea ,,istoriciștilor” de tot felul, ca și a marxiștilor și freudienilor, într-un cuvânt: toți cei care cred că nu poți înțelege cultura decât reducând-o la altceva, inferior (sexualitate, economie, ,,Istorie” etc.) – atitudinea aceasta e neurotică. Neuroticul pierde sensul realității. Adică: nu mai poate surprinde realitatea unei ordini a spiritului (să spunem, arta sau religia), și atunci i se pare o simplă construcție, o ,,mască”. Neuroticul demistifică viața, cultura, viața spirituală. Nu pentru că nevroza i-ar pune la dispoziție instrumente de cunoaștere mai perfecte decât ale omului normal – ci pur și simplu pentru că nevroza înseamnă tocmai asta: nu mai poți prinde sensul profund al lucrurilor și, deci, nu mai poți crede în realitatea lor.”

      Vă recomand să citiți acest jurnal fermecător! Paginile regăsite vă vor permite să-l înțelegeți mai bine pe Mircea Eliade, o personalitate de seamă a secolului al XX-lea, un om de cultură cum nu se va mai naște…

         Lectură plăcută!

Cartea Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962, de Mircea Eliade poate fi comandata de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Mierea, de Slobodan Despot-Editura Tracus Arte-recenzie

Editura: Tracus Arte

Număr de pagini: 127

Traducerea: Florica Ciodaru-Courriol

   Slobodan Despot este un editor, scriitor și eseist de origine sârbă, stabilit în Elveția. A colaborat timp de cincisprezece ani cu editura l’Âge d’Homme, pentru care a realizat traducerea a numeroase volume și, de asemenea, a fondat editura Xenia. „Mierea” este primul său roman și prin intermediul lui dorește să le ofere cititorilor o bucățică din războiul dintre sârbi și croați, desfășurat în perioada anilor 1990.

   Romanul este construit sub forma unei povestiri în ramă. În cabinetul unei erboriste pe nume Vera, al cărei scop este ca prin cuvintele și plantele sale medicinale să vindece pacienții atât sufletește, cât și trupește, naratorul află povestea lui Vasco K. (Arțăgosul). Pe acesta din urmă femeia l-a cunoscut din întâmplare la ieșirea de pe autostradă, surprinzându-l într-un moment de nervi în care își amenința propriul tată cu moartea. Impresionată de situație, Vera îi oferă necunoscutului banii necesari reparației mașinii și se face nevăzută. La interval de câteva luni de la incident, se trezește la ușă cu un chintal de miere, venit exact la momentul potrivit pentru a-i salva cabinetul. Așa face cunoștință pe deplin cu Vasco, de la care află întreaga poveste ce l-a determinat să-și piardă cumpătul în acea zi la marginea autostrăzii.

  Povestea lui Vasco K. și a tatălui său, Nikola, ne deschide o fereastră către perioada anilor 1990, când în fosta Iugoslavie se desfășura un puternic conflict între sârbi și croați. Totul este parcă de o cruzime de neînțeles, pentru o perioadă de timp oamenii uitând că sunt oameni și privind războiul ca pe un sport al sângelui.

Așa cum cad primii stropi grei, enormi, ai unei ploi de vară, tot așa începură să plouă și obuzele peste satele din vale, mai întâi rare, parcă rătăcite. Tunetele erau acum precedate de fulgere, ce-i drept cam neconvingătoare, care se pierdeau în peisaj ca niște flash-uri de aparat de fotografiat într-un imens stadion. După care picăturile se întețiră a ploaie, bule de foc începură să puncteze covorul văii din care țâșneau coloane de fum și de praf.”

„Coloanele de fum se înmulțeau la orizont, chiar dincolo de dealurile dinspre nord. Se ataca pe toate fronturile. Nu se scurseseră două ceasuri de când Furtuna începuse când Bătrânul înțelese că o să-i spulbere, și pe ei și toate himerele lor umflate doar cu pravadă și sacrificiu. Nu-i era frică de moarte.”

   Dar în această ploaie de obuze și trupuri, Nikola are parte de liniște pe munte, alături de albinele sale. El este parcă închis în propria bulă de aer, departe de haosul și cruzimea războiului. Astfel că venirea lui Vasco în Kraina (Croația) în scopul de a-l salva din bătaia puștilor, pare în mintea bătrânului aproape lipsită de sens. Iar acest lucru se reflectă semnificativ și în modul în care acesta privește drumul de întoarcere în Serbia. În vreme ce Vasco este cât se poate de încordat, temător și foarte precaut, fiind pe deplin conștient că tranzitează granițele urmând indicațiile unui rus și folosind documente false, tatăl său este calm și relaxat, având pe deplin încredere în puterea și valoarea mierii pe care o transportă, spre exasperarea fiului.

   Pe parcursul romanului ni se întărește ideea conform căreia nimic nu este întâmplător și că fiecare gest al nostru contează, putând contribui în final la binele colectiv. În ciuda faptului că nu aveau bani pentru benzină sau cazare, Nikola a folosit mierea ca monedă de schimb, știind că oricine ar putea beneficia de efectele ei curative și putând în acest fel să le îmbunătățească traiul celor pe care îi întâlnește. Iar întâmplarea cu Vera este la rândul său semnificativă crezului deoarece, chiar dacă pierde inițial banii pentru achitarea taxelor, câștigă după câteva luni când mierea de la Nikola îi salvează cabinetul. Astfel, mierea este pe parcursul poveștii monedă de schimb, motiv de ceartă, iar, în final, sursă de liniște și vindecare.

   Așadar, Slobodan Despot debutează cu un roman surprinzător și profund, care nu este pentru oricine. Cred că pentru a-l putea citi trebuie să reușiți să rezonați cu personajele, cu povestea lor măcinată de lipsuri și război și cu atmosfera cu tente filosofice a cărții.

Cartea Mierea, de Slobodan Despot poate fi comandata de pe site/ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Hotel Camberi, de Angela Baciu-Editura Tracus Arte-recenzie

An apariţie: 2017

Număr de pagini: 82

Editura: Tracus Arte.

 

aruncată aiurea la poarta cimitirului.

cine ştie de când stătea acolo. murdară, mucegăită, roasă, nu mai rămăsese decât 923.

o fi fost femeie. ori bărbat. o cioară se aşează pe marginea ei şi tot ciuguleşte ceva.” (poem din Hotel Camberi)

   ***

   Hotelului Camberi din Sulina, cîndva un loc al luxului, azi „i se spune hotelul cu stafii”. În cimitirul marin din oraşul dunărean îşi găsesc somnul de veci oameni din multe neamuri care au trecut prin acest loc devenit cîndva, din sat pescăresc, un loc european al întîlnirii tuturor naţiilor şi-apoi decăzut tot mai mult în perioada comunistă. „Viii cu viii, morţii cu morţii”, cum spune un personaj dintr-un poem.

   În cartea de faţă, viaţa celor vii şi viaţa celor duşi, timpurile şi poveştile oamenilor, trecutul şi prezentul se amestecă aşa cum se amestecă – nu e doar o metaforă! – apa dulce cu apa sărată la Sulina („marea era una cu Dunărea”). Ne amintim, citind, de personajele din Spoon River Anthology a lui Edgar Lee Masters sau de exotismul (nu doar al spaţiului, dar şi al vocabularului) lui Saint-John Perse, poetul mării. O „reconstituire” nostalgică prin care pluteşte o boare de frangipani sau plumeria – florile unui arbust care se mai numeşte şi „arborele vieţii”. –( Simona Popescu)

   Volumul de poezii “Hotel Camberi” de Angela Baciu este o lectură simplă, rapidă, pe care o citeşti în câteva minute, însumând nu mai mult de 82 de pagini, dar mesajul poeziilor este de o încărcătură emoţională foarte mare, făcându-te să te gândeşti zile întregi la el. Astfel încât, după ce termini cartea, simţi nevoia să reciteşti acele poezii care te-au făcut să zâmbeşti şi care ţi-au plăcut mult la prima vedere, pentru a le simţi şi mai bine gustul şi pentru a le înţelege cât mai bine. Mi-a plăcut acest volum, căci ceea ce a scris poeta Angela Baciu m-a răvăşit şi m-a făcut să simt sentimente contradictorii. Îmi plac cărţile de poezii care nu te lasă indiferent, îmi plac cele care te răscolesc şi care îţi rămân întipărite în minte mult, mult timp. Angela, mânuind cu îndemânare şi siguranţă condeiul, reuşeşte să scrie ceva important în istoria Dobrogei. Poeziile ei, deşi triste şi sobre, sunt o imagine vie a modului în care arăta Hotelul Camberi, un adevărat paradis cândva, Sulina şi alte locuri din împrejurimi, scriind, în acelaşi timp, poveştile mai multor oameni, mai multor persoane.

    Ideea ei, de se folosi de oameni şi de a le scrie poveştile în stilul şi ritmul liric al poeziilor, mi s-a părut un principiu inedit. Cu titluri reprezentative pentru fiecare poezie în parte, autoarea aduce în atenţia cititorilor zona Dobrogei, pe care aceasta o descrie prin intermediul versurilor.

   Cel mai mult mi-a plăcut “dactilografa de serviciu”, versurile făcându-mă să mi-o imaginez pe tânăra Cecilia cum îşi duce în fiecare săptămână serviciul până la capăt, devenind o rutină.

Vă la un fragment mai jos:

dactilografa de serviciu

îi place să dactilografieze scrisorile

oamenilor

în biroul micuţ din poşta

văruită în albastru

cecilia klaar are aceleaşi tabieturi.

mai întâi dă perdeaua deoparte

să intre soarele.

muşte moarte în fâşiile cu clei

de la intrare

stau agăţate ca la insectar.

în oglinda

ovală îşi face buzele cu creion roz.

tot frumoasă sînt

îşi spuse cecilia

apoi ridică

geamlâcul ghişeului şi aşteaptă.

lunea şi miercurea,

la aceeaşi oră,

abraham îi scrie mamei lui

despre vreme

strugurii copţi

şi nevasta cea frumoasă.

dar abraham

nu are nevastă

şi nici vie,

iar mama

este mai mult moartă

decât vie…

spune vecina

de peste drum.

marţea nu vine nimeni

că-s trei ceasuri rele.

   “Hotel Camberi” este o lectură pe care v-o recomand din suflet, mai ales în această perioadă când nu prea avem chef să citim cărţi groase, ci să petrecem cât mai mult timp cu cei dragi sufletului nostru. Lecturi plăcute în continuare!

   Angela Baciu s-a născut pe 14 martie. Este poetă, prozatoare, publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. A publicat în jur de 18 cărţi, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie (2003), Tinereţe cu o singură ieşire (2004), De mâine pînă mai ieri alaltăieri (2007),Mărturii dintre milenii ( 2012), Despre cum NU am ratat o literatură grozavă (2015), 4 zile cu nora (2015), mai drăguţ decît dostoievski ( 2017, poem dramatic scris de Nora Iuga şi Angela Baciu), Charli. Rue Sainte-Catherine 34 ( 2017, în ediţie româno-engleză.

Cartea Hotel Camberi, de Angela Baciu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

%d bloggers like this: