Trenul de Trieste de Domnica Radulescu-Editura Tritonic

Trenul de Trieste de Domnica Radulescu-Editura Tritonic

by -
7

       Trenul de Trieste de Domnica Rădulescu

Titlul original: The Train to Trieste
Editura: Tritonic
Colecția Cașmir
Anul apariţiei: 2008
Traducere de: Oana Durican
Număr pagini: 257
Gen: Istoric, Dramă
Cotație Goodreads: 3,57

       Trenul de Trieste este un roman atipic, emoționant, scris de o româncă plecată din țară. O româncă ce scrie din adâncul sufletului. Autoarea stabilește cu cititorul o legătură profundă, transmițându-i trăirile la o intensitate maximă. Domnica Rădulescu scrie de la suflet către suflet. Pot spune că am avut un șoc aflând că romanul a fost scris în limba engleză, eu citind, de fapt, varianta tradusă. „Ce importanță are?” veți spune. Are, pentru că am simțit-o atât de aproape pe autoare, de parcă originalul ar fi scris direct în limba mea maternă. Deși mă atrag cărțile despre anumite perioade istorice ale României, nu mă așteptam să-mi placă atât de mult Trenul de Trieste. Și nu numai să-mi placă, ci să mă emoționeze până la lacrimi, să mă facă să devorez fiecare capitol fără să-mi pese că pic de somn la ora 2 noaptea, să mă facă să privesc cuprinsul cu furie, pentru că vederea lui coincide cu finalul poveștii.
        Arthur Golden, autorul celebrului roman Memoriile unei gheișe, spune despre Trenul de Trieste: „Romanul Domnicăi Rădulescu este o călătorie năucitoare către o țară îndepărtată, frumoasă și înfricoșătoare, și o odisee întreprinsă în adâncurile inimii unei tinere fete și a remarcabilei femei în care se transformă.”
         Am luat Trenul de Trieste și nu am mai coborât din el până la destinație. Am citit romanul pe nerăsuflate, dând paginile febril, uitându-mă cu groază că mă apropii de final și nu mi se răspunde la întrebările la care doream cel mai mult un răspuns. O pagină, două, apoi cuprinsul! Nu, vreau mai mult! Dar dacă vă spun la ce întrebări doream răspuns, v-aș dezvălui prea multe.
        Trenul de Trieste prezintă o Românie de-a lungul mai multor ani din perioada comunistă, prin  ochii Monei Manoliu, o femeie cu o poveste de viață remarcabilă. Acțiunea este narată la persoana I, din perspectiva Monei. Romanul seamănă puțin cu Zaira, altă carte care mi-a plăcut foarte mult. Ambele romane prezintă o perioadă tulbure din istoria României, din perspectiva unei femei puternice, extraordinare, care a plecat din țară; ambele personaje s-au stabilit în America, lăsându-și în urmă marea iubire, construindu-și o nouă viață departe de pământurile natale. Până și finalul este asemănător, lăsându-ne să privim cu ură cuprinsul pentru că s-a terminat ambiguu și fără mai multe detalii. Ambele romane mi-au lăsat dorința de a citi o continuare, Trenul de Trieste chiar mai mult decât Zaira.
        Dar să revenim la Trenul de Trieste. Mona Manoliu este o adolescentă de 17 ani din București, care într-o vacanță la mătușa ei din Brașov se îndrăgostește de Mihai, un băiat din acel oraș, căruia tocmai îi murise iubita într-un accident pe munte. Anii trec, ani tulburi, de dictatură, sărăcie și pericole: asasinate la tot pasul, făcute să pară simple accidente, lipsa de încredere chiar față de persoanele apropiate (oricine putea fi informator, securist, agent dublu). Mona este admisă cu succes la Universitate, dar situația devine de nesuportat pentru ea și familia ei; tatăl ei era disident politic, sunt persecutați și urmăriți de un securist care le infiltrează microfoane într-un buchet de garoafe și suspiciunea că Mihai, iubitul Monei, ar fi unul dintre ei crește pe zi ce trece.
         În cele din urmă, Mona fuge din țară, ajutată de o sârboaică, soția unui student de-al tatălui său. Pleacă cu inima strânsă, lăsându-și în urmă familia și iubitul, căruia nu îi dezvăluie în niciun moment planurile de emigrare, de teama de a nu fi securist sau informator. Ani de zile, Mona s-a chinuit cu întrebarea dacă Mihai a fost sau nu unul din ei. Până la urmă va afla răspunsul. Dacă vreți și voi să-l aflați, citiți cartea, chiar merită.
       Ajunge în Iugoslavia, apoi în Italia, prin granița de la Trieste, după care pleacă definitiv în America. Drumul este anevoios, întreprinde tot felul de demersuri pentru a obține viza, este încredințată unor sponsori, adică niște persoane care ajută refugiații să emigreze în America. Întâlnește atât oameni cumsecade, cât și așa-ziși binefăcători, care o ajută doar pentru interesul propriu:
        „Mă sperii cu adevărat, atunci când Ron și Gladys îmi cer să mă convertesc la religia lor și să-l accept pe Iisus Hristos în viața mea, și când mă iau la reuniunile lor în subsolul bisericii unde vorbesc despre avort și despre cum negrii și evreii sunt anticriști și corup țara cu droguri și avorturi și homosexualitate.”
      „Vreau să le scriu să se ferească de cuplurile drăguțe, ca să se asigure că refugiații nu ajung în grupuri religioase ciudate în loc de a fi corect sponsorizați, oferindu-li-se un castron de supă și un pat unde să doarmă.”

        De ce mi-a plăcut acest roman?
        Pentru că este scris cu emoție, cu nerv, pentru că vocea autoarei vibrează din pagini, făcându-te să simți toată gama de emoții.
        Pentru că personajul Mona Manoliu este unul realist, o femeie cu bune și cu rele; departe de eroina perfectă din povești, este o femeie ce a luptat din răsputeri și chiar dacă nu ești de acord cu unele lucruri pe care le face, nu poți s-o condamni sau s-o judeci pentru că o înțelegi și o simți ca și când ar fi lângă tine.
       Pentru povestea Monei și a lui Mihai: o relație desprinsă din realitate, pătimașă, cu momente bune și rele, cu fericire și crize, cu bucurii și supărări.
        Pentru prezentarea contextului social și politic al acelor ani din perspectiva oamenilor simpli, ce le-a fost dat să trăiască în acele vremuri tulburi.
        Până și pentru coperta comercială, aleasă cu inspirație, acea fotografie in sepia sugestivă, cu o femeie senzuală ce privește în zare dintr-o gară, probabil după trenul de Trieste.

        Ce nu mi-a plăcut: finalul ambiguu, pe care totuși îl prefer altuia. Nu pot să spun mai multe pentru a nu strica suspansul, dar mai bine așa decât ceea ce am fost făcuți să credem în ultimele pagini. Finalul care a venit prea abrupt, țipând după o continuare și care m-a făcut să mă înfurii pe bietul cuprins pentru simplul motiv că am ajuns la sfârșit. Privind din altă perspectivă, totuși tocmai acest final ne intrigă, aducând un aer diferit.
        Ca o concluzie, nu pot spune decât felicitări, Domnica Rădulescu! Citind această carte, am conștientizat că sunt foarte norocoasă că m-am născut în această perioadă istorică și nu în alta.

      Citate:
      „Chiar și după colț este o piață și aud ecouri slabe ale vocilor țăranilor care-și laudă roșiile și ridichile, pepenii și cartofii de primăvară. Vara, piața este singurul loc unde mai poți cumpăra mâncare fără să stai la o coadă interminabilă. În România mâncăm mai bine vara.”
      „În alimentare nu găsești nici carne și nici hârtie igienică. Făina, uleiul și zahărul sunt raționalizate. Lumea spune că-i aproape la fel de rău acum, în 1977, ca pe vremea lui Stalin. Cel mai rău e că întâlnești bărbați în haine de piele neagră, cu ochii mici, care te urmăresc la fiecare colț, la fiecare etaj al fiecărei clădiri, și ascultă orice linie telefonică. Vor să afle dacă te plângi, dacă spui bancuri, dacă vorbești cu străinii, dacă te gândești să pleci din țară și de unde faci rost de țigări Kent.
        „Mă spăl pe cap cu apă rece ca gheața, pentru că avem apă caldă doar o oră pe zi sau două ore la două zile și nu trebuie s-o risipim. Uneori nu avem deloc apă, dimineața devreme sau seara târziu. Partidul încearcă mereu să ne determine să economisim ceva, căldură sau energie, împingându-ne frenetic pe drumul utopic al socialismului care va fi făurit într-o bună zi.”
      „Părinții mei își fac mereu griji pentru câte ceva. Vorbesc în șoaptă. Tata se trezește noaptea blestemând securitatea și tușind până când mă tem că o să explodeze.”
       „De fiecare dată când mama mă aduce la școală și mă lasă acolo îmi vine să plâng. Trebuie să port o panglică albă  pe cap; asta face parte din uniforma școlară, o cămașă albastră și un șorțuleț pepit, alb cu albastru. Urăsc panglica albă din părul meu, mă simt ca un ou uriaș când merg la școală, dimineața.”
       „Petea, fiul Anei, a glumit pe seama președintelui la o defilare, l-a imitat la vorbă și în felul în care își mișcă mereu mâinile în sus și în jos. Un bărbat l-a luat deoparte și Ana nu l-a mai văzut timp de o săptămână, după care a venit acasă bătut și cu un braț rupt.”
       „Apoi a vorbit despre cât de frumoase erau toate înainte de război. Primăvara, nimic nu se compara cu livada lor, cu merii și cireșii în floare, ca un colț de rai.
      – Și era libertate, spunea tata bătând cu pumnul în masă.
      Avea lacrimi în ochi și începu să plângă. Mă simțeam rușinată față de el, eram nedumerită și îmi era milă să-l văd pe tata plângând așa. Îl invidiam pentru copilăria în livada de cireși.”
      „Și când scriu libertate știu că mă refer la libertatea pe care am văzut-o în ochii tatălui meu, pentru că nu am văzut niciodată libertatea aceea cu ochii mei. Am auzit de ea de la rude și de la tata ca și cum ar fi un soi de creatură de basm cu părul fluturând sălbatic în vânt. Tot ceea ce scriu este cuvântul libertate. Doar foaia albă știe ce gândesc când scriu acest cuvânt.”
      „Ceaușescu ne dă niște firimituri ca să nu facem scandal. Liberalizarea asta nu e decât praf în ochi, ține minte ce spun.”
       „În diminețile de duminică merg la Ateneu, în Piața Palatului, să ascult concerte de muzică clasică. Mergem cu colegii de liceu, ca parte a orelor noastre de educație muzicală.”
      „Nu mai avem voie să deținem mașini de scris. Sunt ilegale. Un milițian vine într-o seară la noi acasă, să întrebe dacă nu avem una.”
      „Mama face în fiecare seară mâncare de praz. Acum până și pâinea e pe cartelă și mergem la toate alimentarele din cartier căutând cafea. Când nu găsim, mama face ceai negru foarte tare. Îl bem strâmbând din gură, neîndulcit, pentru că am terminat rația de zahăr pe luna asta, fără lămâie pentru că de doi ani nici nu mai știm cum arată o lămâie.”
        „Tresărim ori de câte ori auzim pași pe holul de afară. Tresărim ori de câte ori telefonul sună. Uneori tata spune „Nu răspunde, lasă-l să sune.””
         „Toate sunt impregnate de teroare, tot ce facem și tot ce nu facem, prietenie cu cineva sau despărțirea. Cel puțin tata și oamenii lui, care fug și se ascund în noaptea asta, împărtășesc aceeași teroare.”
         „Vreau să distrug totul și să-i împușc pe toți securiștii și apoi, în sfârșit, să-l împușc pe tiranul care a inventat o asemenea rețea de teroare. Vreau să împușc pe oricine distruge tot ce este frumos și bun în viață.”
       „Se spune că dintre toți refugiații, românii se usucă de dorul locurilor natale și a limbii lor materne. [..] Se spune că atunci când un român din străinătate se întâlnește din întâmplare cu un alt român și aud limba lor maternă, se oprește și plânge chiar acolo, în public, într-o piață din Paris sau din Roma.”
       „Grămada de consoane străine mă fac să mă simt singură și înfrigurată. Limba mea este plină de vocale lungi, rotunde, melodioase, de diftongi și triftongi. Avem chiar și un cuvânt care nu are nicio consoană, doar un șir de patru vocale: oaie. Repet cuvântul oaie în gând, să mă protejez de la avalanșa de consoane dure din jurul meu.”
        „Tot ce am lăsat în urmă și nu voi mai vedea și nu voi mai atinge vreodată strălucește dureros în mintea mea: macii roșii și gălbenelele portocalii din fața casei mătușii Nina, pinii și brazii din Carpați și lanțul lor albastru fără sfârșit, apele verzi violet ale Mării Negre cu scoicile cu perle. Mama cu gesturile ei delicate, care întotdeauna și-a făcut griji, tata cu fruntea lui înaltă și cu ochii albaștri pătrunzători și cu felul lui tandru de a-mi mângâia creștetul capului. Și în centrul tuturor, Mihai stă pe stânca noastră albă, privindu-mă în ochi cu ardoare.”
       „Ca să nu mă pierd în acest oraș al străinilor, port o țară întreagă în mintea mea. Amintirile părinților mei au devenit ale mele, ca și cum eu aș fi trăit copilăria lor, adolescența lor.”
        „Câteodată vreau să fur țara altcuiva și să-mi fie dor de ea.”
      „Mi se pare amuzant că oameni care nu au trăit într-o dictatură încă mai găsesc modalități de a-și face viața mizerabilă unul altuia.”
      „Mă plimb prin ploaie și trec pe lângă o clădire de interes istoric care e în renovare, când mă împiedic de o grămadă de cărămizi. Înjur în românește, cu cele mai dure obscenități din limba română pe care le știu. Mă ajută să mă ridic și îmi spune pe românește că am vorbit foarte urât. Apoi îmi spune:
     – Tu din România. Știu puțină românește. Eu din Iugoslavia.”
     „Să naști, să divorțezi, toate acestea sunt mai aspre când nu ești pe pământul tău natal. Naști și porți doliu și divorțezi, toate într-o limbă străină.”
      „Moartea întotdeauna este urâtă, dar e și mai urâtă când ești departe de casă.”

      Despre autoare:
      Domnica Rădulescu este o scriitoare română stabilită în America. A absolvit Facultatea de Litere, secția „Literatură și Civilizație Engleză” la Universitatea din București. În 1983 a fugit din țară, trecând prin încercări la fel de grele precum personajul său din Trenul de Trieste. A predat la Universitatea din Chicago și în prezent este profesor universitar la „Washington and Lee Virginia University”, una dintre cele mai bune 10 universități din America. A predat și la Cluj, cu o bursă Fullbright.

Editura TritonicCartea Trenul de Trieste de Domnica Rădulescu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Sorina Ciocârlan

7 COMMENTS

  1. felicitari sorina!eu am citit o alta carte a autoarei si sincer mi-a placut foarte mult. ;) ;) ;)

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro