Ultima dorinta de Andrzej Sapkowski-Editura Nemira

Ultima dorinta de Andrzej Sapkowski-Editura Nemira

by -
12

"- Destinul are multe feţe. Dacă al meu este frumos la suprafaţă, înăuntru este oribil."

 Ultima dorinţă de Andrzej SapkowskiUltima dorinţă de Andrzej Sapkowski

Titlul original: Ostatnie Zyczenie
Editura: Nemira
Colecţia: Nautilus fantasy
An publicaţie: 2015
Număr pagini: 296
Traducere din limba poloneză de Mihaela Fiscutean

“În vremurile când ţăranii mergeau la cules în grupuri, înarmaţi, satele erau înconjurate de palisade triple, caravanele negustorilor semănau cu marşul unei armate de mercenari, iar meterezele unor castele erau pregătite cu catapulte zi şi noapte. Pentru că noi, oamenii, eram socotiţi intruşi pe-aici. era tărâmul dragonilor, manticorelor, grifonilor şi amfisbenelor, vampirilor, vârcolacilor şi strigoilor, kikimorelor, himerelor şi zmeilor.”
Încă din primele pagini m-am simţit atrasă de o forţă invizibilă într-un fel de poveste mitologică atemporală şi plină de creaturi cu însuşiri ciudate. Într-o lume întunecată de vrăji, vampiri, strigoi şi alte hidoşenii, Geralt este vânătorul însărcinat să ucidă monştri. Deşi nici Geralt nu este un personaj 100% pozitiv, pe tot parcursul cărţii m-am agăţat de el ca de singura fiinţă capabilă să inspire încredere, ca de singura oază de lumină într-un întuneric total. În permanenţă sigur pe el, zeflemitor în faţa morţii, ignorându-şi proprii demoni, înfruntând morbidul la orice pas şi folosindu-şi capacităţile inumane dar şi vastele cunoştinţe, vânătorul de monştri poate fi asociat cu uşurintă cuvântului încredere. Am mers pe mâna lui în această poveste fără să mă tem de inevitabil şi am avut parte de un fantasy inedit care nu seamănă cu nimic din tot ce am citit anterior.
M-au atras gothicul, legendele, simbolurile, creaturile mitologice, referirile la basmele cunoscute şi acţiunea alertă care nu lasă cititorul să clipească deoarece o singură clipă de neatenţie atrage după sine apocalipsa.
Pe Geralt-vânătorul, l-am cunoscut în timpul misiunii sale din Wyzima când a reuşit prin curaj, luptă şi câteva poţiuni magice să ridice vraja ce plana asupra fiicei regelui Foltest. În acest capitol am aflat despre el că este din Rivia, că dispune de calităţi excepţionale şi că practică meseria de vânător – o meserie nu prea onorabilă, dar destul de profitabilă dacă nu luam in calcul riscul permanent al propriei vieţi.
“Ce vremuri mizerabile. Cui i-ar fi trecut prin minte acum douăzeci de ani, chiar dacă ar fi fost beat, că va exista meseria de vânător! Vânătorii! Aceşti nimicitori transhumanţi de biserici. Asasini ambulanţi de dragoni şi himere.”
“- Geralt? Cine a lăsat pe pământ toate acestea? Vrăjile, magiile?
– Nu ştiu, maiestate. Magii se ocupă cu cercetarea cauzelor acestor fenomene. Pentru noi, vânătorii, este suficient să ştim că ele pot fi provocate prin concentrarea voinţei. Şi să ne pricepem să le venim de hac.
– Ucigând?
– În majoritatea situaţiilor.”
După o luptă de-a dreptul înfricoşătoare cu strigoiul care îngrozise Wyzima, fiica lui Foltest este eliberată de cumplitul blestem. Geralt îşi primeşte recompensa de trei mii de galbeni, iar călătoria continuă. Rănit în luptă, Geralt poposeşte la Templul lui Melitele din Ellander . Aici curiozitatea cu privire la Vânătorul Alb sporeşte. Cuvintele preotesei, visele ciudate ale lui Geralt, numele de Yennefer fac ca cititorul sa vrea să afle mai multe despre bărbatul care la prima vedere pare intangibil şi stăpânit de demoni prea puternici pentru a fi anihilaţi.
 Întreaga poveste este structurată în capitole ce relatează aventuri şi călătorii şi capitole ce alcătuiesc vocea raţiunii. Această voce lăuntrică este strâns relaţionată de Templul zeiţei Melitele, unde Geralt pare să fie ocrotit de puterea şi înţelepciunea preotesei Nenneke, chiar dacă necredinţa lui este mai mult decât evidentă.
“Pentru că ar fi primul semn cunoscut de mine care mi-ar dovedi că necredinţa are oarecare putere.”
Curiozitatea rămâne însă suspendată undeva în aer deoarece Geralt atrage cu abilitate cititorul într-o nouă aventură nemaipomenită pe tărâmuri magice. Întâlnirea cu monstrul Nivellen, în afară de faptul că m-a dus cu gândul la o variantă reinventată a poveştii “Frumoasa şi Bestia”, m-a amuzat teribil prin dialogul amuzant. Autorul a reuşit crearea unei hidoşenii simpatice care chiar mi-a plăcut.
“- M-am rătăcit, a minţit vânătorul.
– Te-ai rătăcit, a repetat monstrul, strâmbându-şi fălcile într-o grimasă ameninţătoare. Ei bine, dezrătăceşte-te.”
” – Tu nu eşti un monstru, Nivellen, a spus sec vânătorul.
– La naiba, asta-i o noutate. Atunci, după părerea ta, ce sunt? Jeleu de merişoare?”
Această întâlnire nu este pur întâmplătoare deoarece sfârşitul ei aduce în atenţie un adevăr vechi de milenii dar contestat în permanenţă: iubirea necondiţionată, iubirea adevărată este cea mai puternică vrajă şi în acelaşi timp antidotul infailibil pentru dezlegarea oricărei vrăji.
“- În fiecare poveste există un sâmbure de adevăr, i-a spus blând vânătorul. Iubirea şi sângele. Ambele au o putere colosală.Magii şi savanţii şi-au sfărâmat capetele de-a lungul anilor, dar n-au aflat nimic cu excepţia faptului că …
– Spune ce, Geralt?
– Iubirea trebuie să fie adevărată.”
Răceala, trăirile, emoţiile perfect suprimate, întrebările proprii şi acţiunile perfect calculate m-au determinat de multe ori pe parcursul poveştii să mă întreb cine e Geralt. E ca şi când te-ai aventura în necunoscut alături de un necunoscut şi nu ştii dacă pericolul mai mare este reprezentat de monştrii care pândesc din umbră sau de individul pe care de bunăvoie îl ţii de mână. Vânătorul nu e genul de personaj pe care să îl poţi citi. Nu-ţi poţi da seama dacă într-adevăr este inuman sau dacă gheaţa din ochii lui poate fi topită. Legendele despre vânători te fac să dai înapoi (“Mi-aduc aminte că vânătorii răpesc copii mici, pe care apoi îi hrănesc cu ierburi magice. Cei care supravieţuiesc devin ei înşişi vânători, unii cu abilităţi inumane. Sunt instruiţi pentru a ucide, li se anihilează toate sentimentele şi impulsurile umane. Fac din ei monştri hărăziţi să asasineze alţi monştri.”;) dar privirea pătrunzătoare şi faptul că îţi dă senzaţia de siguranţă în pofida aparenţelor, te fac să continui călătoria alături de el până la capătul lumii. Misterul emanat permanent de acest personaj face cititorul să-l urmeze şi să ia parte la aventuri care mai de care mai fabuloase trăind periculos şi incitant fiecare moment. Cunoaştem regine, ne aventurăm în ţinutul elfilor, luăm parte la comploturi, participăm la ritualuri străvechi şi chiar aflăm că există geniul din lampă care poate îndeplini trei dorinţe celui care are norocul de a-l descoperi. Într-un final , autorul parcă îşi face milă de curiozitatea celui care lecturează şi ne oferă şi o doză din trecutul lui Geralt. Aflăm că iniţierea sa ca vânător nu a fost deloc una plăcută, iar mult controversata îndeletnicire l-a cam dezumanizat treptat. Şi totuşi, atunci când facem cunoştinţă cu Yennefer – frumoasa vrăjitoare – îl vedem pe Geralt-omul capabil de afecţiune, sacrificiu şi iubire. Relaţia lor învăluită în taină este deopotrivă neobişnuită şi fierbinte. Secretele nu sunt dezvăluite ceea ce sporeşte suspansul dar multiplică şi întrebările care primesc răspuns doar atunci când rivianul are chef de conversaţie.
“Se spune că tăcerea este de aur. O fi. Nu ştiu dacă valorează într-adevăr atât de mult. Oricum, are preţul său. Care trebuie plătit.”
“Am nevoie de această conversaţie. Am nevoie ca de aer.”

“Ultima dorinţă” se încadrează în sfera cărţilor speciale, cu impact asupra cititorului prin lumea miraculoasă creată, prin elementele supranaturale care se identifică armonios cu realitatea acestei lumi fantastice , prin personaje creionate în detaliu şi prin construcţia originală a subiectului. De-a lungul întregii construcţii epice sunt remarcate multiple elemente de originalitate ceea ce fac din acest roman o lectură inedită, ceva nou, nemaiîntâlnit. Particularităţile de limbaj, umorul acid, hazul de necaz, dialogurile foarte bine reprezentate, toate fac parte din stilul autorului şi au darul de a atrage în poveste.
Romanul lui Andrzej Sapkowski este unul delectant care invită şi poartă cititorul într-o călătorie de neuitat printr-o lume fabuloasă în care magia transformă imposibilul în posibil, iar timpul neprecizat întreţine misterul pe tot parcursul poveştii. Atât de frumos, atât de magic, atât de captivant şi atât de tentant … “Ultima dorinţă” este o lectură pe care îţi este imposibil să o refuzi şi odată atras între pagini eşti prea vrăjit pentru a te întoarce.

CITATE:
“Nimeni nu se clintea. Teroarea, ca un noroi îngheţat, le tencuia feţele, le paraliza membrele, le obstrucţiona gâtlejurile.”
“- Ai spus că este bine aşa cum este.
– Da, aşa cum este. Dar nu aşa cum ar putea fi.”
“Sunt din ce în ce mai puţini monştri. Dar eu? Eu ce sunt?”
“- Destinul are multe feţe. Dacă al meu este frumos la suprafaţă, înăuntru este oribil.”
” Îmi cunosc destinul care mă zguduie ca un vârtej. Destinul meu? Ma urmăreşte pas cu pas, dar eu nu mă uit niciodată în urmă.”

 sigla NemiraCartea Ultima dorinţă de Andrzej Sapkowski a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Maryliyn
Review overview
5

12 COMMENTS

  1. Ooo, asta intr-adevar este o mare tentatie. Oricum imi atrasese atentia din cauza jocului Witcher.

Leave a Reply