Violeta Anciu, alte mașini și-un fotograf amator-recenzie

Violeta Anciu, alte mașini și-un fotograf amator-recenzie

Editura Grinta, 2017

100 de pagini

nu știu și nu am înțeles poezia.

doar să o trăiesc

lăsând-o să mă trăiască

să mă consume

 și să mă transforme.

   În contextul literaturii române contemporane, poezia Violetei Anciu se face remarcată printr-o prospețime uneori parfumată, alteori tăioasă, dureroasă chiar, rezultat al unui spirit creator capabil să se adapteze și să se reinventeze. alte mașini și-un fotograf amator cuprinde instantanee ale unui eu liric ce se dedublează, se autoconsumă, pentru a renaște în alt poem, sub o nouă identitate.

   Primele texte ale volumului au influențe de artă poetică, în care autoarea își exprimă atitudinea față de condiția și scopul poeziei; versul nu este al poetului, ci al cititorului fragil, puternic, sfârșit sau invincibil, pentru toate acestea se crapă cerul/și lasă cuvântul să sfâșie lumea (par-dessus le marché), întreg universul poate deveni sursă de inspirație și poartă mâna scriitorului (să-mi dicteze poezia cum să mă scrie/strofă cu strofă și vers dintr-un univers (ibidem). Autoarea ne poartă într-un labirint cu optzeci și patru de trăiri autentice, preluate din cotidian, ne plimbă prin epoci trecute, ce cuprind nostalgia copilăriei tradiționale (peste vârstele/când eram copil și colecționam destinații/ credeam că voi găsi case albastre/ cu acoperișul alb și stele atârnate,/  cu oameni așteptând veșnic la porți – din cronici), intensitatea prezentului (printre scândurile celulei mele/ cu buzele cusute/ evadează ritmuri de carton,/ în hăuri încete/ prin scândurile celulei mele aflu/ cine sunt – cronică fără vreme) și dorința unui viitor apoteotic (în cenușă, cenușa va arde din nou. – omul nou).

   Cadrul liric este de cele mai multe ori format din elemente abstracte, urbane, cu tramvaie, trenuri, telefon ce… sună în gol/și mina se rupe cu ură (trotuare verzi în nopți albastre), cu îngeri coborâți din cer și suflete ce rătăcesc prin universuri paralele. Timpul, supratema volumului de versuri, intensifică necesitatea căutării sinelui, retrăind riturile de trecere: nașterea și moartea, ireversibil și dureros.

   Poemele gravitează în jurul elementelor primordiale (apă/ ploaie, foc, pământ, metal), cu voluptate senzorială, pe buze, palme (mâini), tălpi, păr, ochi: sub tălpile ude se-ntind toate credințele (valori descălțate) – sub tălpi am inimile arse (vocile mele).

   Universul poetic al autoarei este postmodernist, însă conturat în manieră personală, uneori cu influențe simboliste (corespondențele, cromatica, unele motive literare precum abatorul, salonul, orașul, muzicalitatea). Versul este liber și este prezentă tehnica ingambamentului, care asigură libertatea exprimării și fluiditatea ideilor poetice. Monologul adresat ia forma, de multe ori, unei rugaminți sau unei interogații retorice.

cum aș putea să nu dorm pe umărul tău

carte cu paginile lipite? (gust de orchestră)

   Poezia este inovativă și la nivelul limbajului, prin încărcătura stilistică generată de combinații inedite de termeni, precum: magnolii de piatră, solzi de sticlă, miros de gust de alge.

   Volumul se încheie simetric prin reluarea legăturii eu liric-cititor, oferind impresia de eliberare: o, Doamne, cât de frumos/ ochii Tăi s-au așezat,/ cu uitătură cu tot,/ în această prelungă/ ascultare! sau ce chef am de-un cer însetat! (textúri) și o senzație de bine care va fura cititorului un ultim zâmbet.

 Mulţumesc autoarei pentru exemplarul oferit.