Vraji, ghicit, premonitii-partea a 2-a

Vraji, ghicit, premonitii-partea a 2-a

by -
11

Vrăji, ghicit, premoniţii-partea a 2-a

   Am să vă mai povestesc două întâmplări pe care le-am trăit tot din seria ”de ce nu-mi place genul fantasy”. Cel mai groaznic lucru era, pentru mine, când trebuia să merg la o înmormântare. Nu mă apropiam de sicriu, stăteam cât mai departe posibil şi participam numai dacă nu aveam de ales, zicea cineva că te schimbi cu vârsta…Dar eu pot să vă spun că nu e adevărat (cel puţin la mine), am rămas cu aceeaşi fobie din tinereţe. Îmi amintesc că prima dată când a fost ceva de genul “trebuie să mergem” am strâns-o de mâna pe mama săraca, până ce s-a învineţit (aveam cam 15 ani). Din păcate viaţa asta are ciudăţeniile ei.

   În anul când urma să împlinesc 17 ani, a murit Ştef, un tânăr foarte special şi important pentru mine. Am fost nevoită oarecum de împrejurări să stau lângă sicriu, să văd cum omul pe care-l ştiam fusese redus la un înveliş îmbătrânit (efectele cancerului). M-am ţinut tare şi am clacat doar după, dar nu asta a fost ciudat. Cu câteva zile înainte de-a muri venise în vizită naşul lui (fratele mamei lui pe care-l iubea foarte mult) şi povesteau  că abia aşteaptă să se facă Ştef bine şi să bântuie amândoi prin munţii Harghitei, cum făceau în vacanţe. Mă durea să-l aud planificând vacanţa, când ştiam ce va urma, dar am intrat în conversaţia lor şi eu. Exact când s-au împlinit şase săptămâni de la moartea lui Ştef a murit şi naşul lui iar pentru mine a fost o noapte de coşmar. Am adormit, dormeam cu sora mea în camera şi m-am trezit brusc în plin coşmar. Părea că eram din nou la înmormântare, filmul parcă se relua la nesfârşit, sicriul, preoţii, obiceiurile, mirosul de flori, lumânări şi tămâie.

   Ştiu că eram trează pentru că mă pişcam de picior (a două zi eram plină de urme), dar eram atât de îngrozită că n-am avut putere să mă mişc sau s-o strig pe sora mea. Dimineaţa m-a găsit albă ca varul, super obosită, şi convinsă că dacă n-am înnebunit atunci voi avea toată viaţa nervii tari.Tot dimineaţă am aflat că murise şi naşul lui Ştef. A fost prima şi ultima noapte în care l-am visat. Cineva, căreia îi povestisem, mi-a spus că fusese ca un fel de adio final, un fel de a-mi spune să nu mai plâng.

   A două întâmplare a fost peste ani la înmormântarea naşului meu de cununie, un var de-al soţului.Trebuia să mergem de la Baia –Mare la Beiuş cu maşina, luna februarie, frig, zăpadă, doi copii mici. Am lăsat copiii la bunica mea şi am mers la priveghi (ţineţi cont că era un loc unde de mic copil mă simţeam ca acasă la mine). Am intrat în cameră, mortul pe catafalc, coroane, lumânări, lume care plângea şi bocea, cum era obiceiul în unele sate din Bihor. Cu greu, dar a trecut şi priveghiul şi a doua zi înmormântarea.

  N-am mai revenit în Beiuş decât peste vreo 4-5 ani. Soţul meu voia să rămânem la naşa să mai povestim, lucru cu care iniţial am fost de acord dar…Trecând pe lângă camera respectivă, în frânturi de  secundă, am revăzut scena de la priveghi, am auzit bocetele, am simţit mirosul de tămâie şi lumânări. Vă daţi seama că m-am răzgândit şi ne-am dus să dormim la bunici. Şi acum ultima dată, când am trecut pe la naşa, n-am intrat mai departe de curte şi bucătăria de vară. Poate că toate au o explicaţie, dar eu n-am găsit-o

SIMILAR ARTICLES

11 COMMENTS

  1. Pe mine inexplicabilul ma atrage. Incerc sa-l explic involuntar. Sa “strivesc corola de minuni a lumii si sa ucid cu mintea tainele” asa cum o spune un binecunoscut autor clasic. :) Fantasy??? Mor dupa fantasy. Putin bizar si fantastic ma scoate din rutina. Dar stiu, Arci, ca tu ai o usoara aversiune pt acest gen literar. Citind randurile de mai sus, incep sa inteleg si de ce. Pierderile raman ca cicatrici permanente pt care chirurgia plastica inca nu a avansat suficient. Iar uitarea practic nu exista atunci cand intamplarile sunt marcante. Exista oameni, locuri, priviri, intamplari, ciudatenii, peste care nu se asterne timpul oricat de mult am vrea. Ador insa modul in care povestesti tu. Sincer, te-as asculta ore intregi fara sa sufar de frichinici si fara sa ma plictisesc.

  2. Te inteleg perfect, Arci! Si eu am o “fobie” de inmormantari si fac tot posibilul sa nu stau langa sicriu. Cred ca de vina sunt si ritualurile de inmormantare, pe care cel putin eu le gasesc traumatizante. si eu am mai patit cu vise din astea.

  3. Da,nici eu nu mă apropii de sicrie,diar când a murit mama mea.La fel rămâne si la mine întipărite în memorie,si revin la suprafață,iar si iar.

  4. Eu cred in lucrurile de genul acesta, si, mai presus de toate, cred ca visele au o semnificatie aparte. Mama mea considera ca exagerez, insa am avut adeseori vise ciudate, inexplicabile pe moment, insa care si-au gasit sensul, in scurt timp. Chiar ieri am avut un vis “premonitoriu”, insa acel tip de vise, deja am invatat sa il deslusesc, si partea mai interesanta, chiar am avut dreptate!

  5. Te inteleg, Arci! Si eu am luat parte la inmormantarea bunicii mele, lucru foarte greu pentru mine deoarece o ingrijeam eu de 10 ani (era imobilizata la pat) si pot spune ca si acum resimt scena in care stateam langa sicriul ei.. De aceea ma duc si o vizitez sarbatoare de sarbatoare la cimitir, si ca sa scap cumva de imagine, incerc sa-i si vorbesc (stiu ca este ciudat, dar totusi, am stat 10 ani cu ea si mi-e foarte greu). Stiti cum se spune, de la batrani inveti cele mai multe, eram atasata de ea.. Dar.. Trebuie sa ne despartim usor de cei dragi, la un moment dat.. Iar imaginile ne raman tiparite in minte, uneori de ingrozesc..

  6. Doamne, si eu am o problema cu mortii!!! Nu pot sta langa sicriu. Daca raman singura cu mortul in camera este jale. Parintii mereu ma intreaba ce o sa fac atunci cand vor muri ei????!!!! Si eu imi pun intrebarea asta.

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro