Zadarnicia unui mers pe sarma de Amalia Nacrin

Zadarnicia unui mers pe sarma de Amalia Nacrin

by -
11

”Cine ce să facă şi cu mine? Nu mă înfiase nimeni. Eram olog de ambele picioare, distorsionat şi urat, cu o faţă schimonosită şi cu membrele superioare ca două aripi jumulite şi lăsate în dorul lelii din trup. Aveau să mă boteze Gabriel. Ce ironie! Înger la altar. Păzitor al cerului. Că pe pământ nu mă păzeam nici pe mine!”

Zădărnicia unui mers pe sârmă de Amalia Năcrin

Editura: Naţiunea

        Nu cred că mi-a mai fost vreodată aşa greu să vorbesc despre o carte, dar am să încerc.

      Cartea Amaliei Nacrin este, în pagini puţine, o poveste tristă a unui tânăr în scaunul cu roţile, al unei tinere, iubita lui pentru o vreme, şi al mamei lui. Amalia Năcrin nu îmbracă povestea în cuvinte frumoase, suave, delicate ci o spune cu încrâncenarea celui rănit, disecând până la ultima fibră sufletul uman, tăind cu bisturiul cuvintelor până scoate la iveală şi ultimul sentiment.

     Şi acum povestea…Gabriel a crescut la casa de copii, după ce fusese găsit de trecători, aruncat pe podeaua unui closet public murdar, dar n-a avut nici o şansă de a fi înfiat de cineva, se născuse cu picioarele paralizate: ”Cine ce să facă şi cu mine? Nu mă înfiase nimeni. Eram olog de ambele picioare, distorsionat şi urât, cu o faţă schimonosită şi cu membrele superioare ca două aripi jumulite şi lăsate în dorul lelii din trup. Aveau să mă boteze Gabriel. Ce ironie! Înger la altar. Păzitor al cerului. Ca pe pământ nu mă păzeam nici pe mine!”

     Creşte la casa de copii jinduind după dragostea unei mame: ”Am jinduit după dragoste. Mi-am dorit să primesc, mi-am dorit să dăruiesc. Dragoste. Am vrut să mă adun rupt între viaţă şi moarte de-atunci.” Probabil auzind una alta despre circumstanţele naşterii lui, fiind un introvertit cu imaginaţie bogată, îşi imaginează că-şi aminteşte cum a fost născut, că mama lui l-a privit, deşi era scoasă de acolo de peştele ei, mama lui fiind o prostituată, abuzată încă de tânără şi lucrând speriată de cei ce-o asupreau. La majorat trebuie să părăsească casa de copii, conform legii, şi alege să stea o vreme pe străzi, adăpostindu-se în cartoane lângă cimitir. Este perioada refulării, a amintirilor adevărate sau plăsmuite, a fricii de-a nu rămâne vreodată îngropat de viu şi neputincios. Şi totuşi cea mai puternică plăsmuire, născută din dorinţa de-a avea pe cineva al lui, este cea a mamei pe care şi-o imaginează în mii de feluri deşi: ”Ştiam că n-o văzusem decât atunci…aruncat din uter în closetul acela infect….Şi acum o formăm din etern. Dată naibii natura asta umană! Cu gravă gravitaţie!!!!”

      Povesteşte despre viaţa pe străzi, despre o femeie miloasă care încearcă să-i dea nişte şosete, dar nu le-a luat pentru că oricum la picioarele lui paralizate nu simţea frigul şi pe urmă i le-ar fi luat oamenii străzii de care nu s-ar fi putut apăra, şi acum izbucneşte dorinţa lui ascunsă: ”Eu vreau o casă, o casă încălzită, unde să trag în fiecare noapte….Poţi să-mi oferi liniştea şi siguranţa unei locuinţe personale?” Pentru că se putea mişca relativ uşor cu căruciorul se plimbă mult: ”Cum sunt hoinar, liber de rutina zilei, de condiţionarea celorlalţi de a-şi câştigă pâinea, plec din liniştea periferiei spre centru, în piaţa mare a oraşului spre a mai vedea lumea, spre a mai simţi zumzăială, spre a mai căpăta ceva de mâncare”

      Se gândeşte mult la viaţă lui, la oameni, la credinţă, la lupta lui inclusiv cu el însuşi: ”Fără Dumnezeu, fără draoste şi credinţă?! Cu cele două talere pierdute, câştigate?!…
      “O ruletă uriaşă cât tot universul care ne pierde de dragoste şi Dumnezeu. De cele mai multe ori dragoste. Omeneşte. Fără de Dumnezeu…Dijma vieţii că atare.”
        Cum să te duci în Dragoste din dragoste? În rest lupta Raiului şi a Iadului.”

      Povesteşte cu uşoară nostalgie despre viaţa la orfelinat, care totuşi însemna curăţenie, hrană, învăţătură, despre Lia angajata Centrului, care avea grijă de el şi-l ierta pentru toate hachiţele lui şi pe care în felul lui o iubeşte şi o apreciază: ”Mama adoptivă, femeia plinuţă, între două vârste, cu părul scurt, ondulat, prins, uneori pe sub batic, cu griji cât carul, dar care lasă totul la uşa orfelinatului când e cu mine. Din obligaţie, din complezenţă, din milă dar şi din suflet. Din suflet mai cu seama.” ”Uneori cred că înţelege şi ea ceva din tăcerea mea. Doar uneori…Ce, ea are problemele mele?”

      Lia care a fost de faţă când îi picau dinţii şi care i-a adus un căţeluş cu care se mai juca. Apoi clasa micuţa unde: ”un mare om ni se dăruieşte de fiecare dată cu aceeaşi dragoste, cu aceeaşi compasiune cu acelaşi respect. Empatizează de fiecare dată. Rar mi-a fost dat să-l văd pe psiholog străin de situaţie.”

      Şi David băiatul rămas orb în urmă unei anestezii, disperat de situaţia lui. Nimic nu e mai emoţionant decât fragmentul în care ni se povesteşte cum Gabriel din căruţul lui îl îndrumă a doua zi pe David, băiatul orb către sala de clasă: ”Erau acolo, totuşi reali, cât se poate de reali. Ceea ce nu ştiau băieţii, însă, era faptul că, în imaginea pe care o afişau în faţă celorlalţi, erau, pe bună dreptate, doi eroi. Eroi ai vieţii. Mulţi şi-ar fi plecat capetele în semn de respect. Pentru cum îşi ducea fiecare crucea.” Este impresionant cât suflet oferă Radu psihologul copiilor şi sfaturile pe care le da: ,,Va trebui să înveţi să vezi David! Vei vedea din nou! De data aceasta cu mintea mai abitir decât cu ochii!”

      Apoi adolescentul Gabriel care visează la dragoste şi priveşte oamenii din jurul lui cu atenţie, sărbătorile, comportarea falsă sau doar precaută a celor din jur, dragostea afişată ostentativ ca la tarabă şi ajunge la o concluzie tristă: ”De mii de ani acelaşi blestem! Al unei dragoste făţişe. Blazon al casei. Medalie ce şi-o pun mulţi la gât. Se iubesc doar ignoranţii, prefăcuţii…de la mic la mare. Să daţi cu pietre. Eu asta simt asta spun! De atâtea milenii nu am învăţat încă să ne iubim. Dragostea nu există! ” La un moment dat e gata să renunţe la viaţă, se închide în camera, se înfometează, dar Lia îl salvează şi în clasa psihologului îşi dă deodată seama că toţi oamenii (inclusiv profesorul) normali sau infirmi au necazuri, vise, doruri, speranţe uneori imposibile.

      Apoi încearcă să descopere dacă poate fi bărbat, şi într-o zi în parc vede o femeie superbă, după părerea lui, pe Lisandra. Ea este motivul pentru care Gabriel încearcă să devină un om normal, caută o casă la un cămin social, pe care cu banii de pensie adunaţi cât a stat pe străzi o pune la punct, se aranjează, devine alt om, îşi face chiar prieteni, pe Vlad vecinul lui de bloc, care într-un moment greu îl va salva punându-şi propria viaţă în pericol. Vlad care îi va da prin viaţa lui şi gestul lui o mare lecţie de viaţă şi umanitate.

      Lisandra pe de altă parte, o femeie frumoasă, ajunsă la tratament psihiatric în urmă unor traume puternice din lupta ei cu viaţă: ”Viaţa o purtase monoton pe un drum greu. Şi cu pasul pe loc. De micile plăceri ale sufletului nu avusese parte. Doar se aruncase cu capul în faţă într-o lupta înverşunată.” Ajunge la concluzia că este singura care se poate ajută şi încearcă din răsputeri să se ridice şi să-şi revină ştiind că: ”E clar că trăim într-o lume imperfectă. O lume compusă din multe, ca un castel de deziluzii peste deziluzii, peste alte deziluzii supraetajate, peste alte etaje de deziluzii.”

      Urmează o poveste de dragoste, o întâlnire cu mama lui Gabriel. Dar dacă vreţi să ştiţi ce se mai întâmplă citiţi cartea.
Mi-a rămas în minte citatul din finalul cărţii: ”Ei doi n-aveau să se împlinească vreodată, împreună nu aveau cum să fie…
     Lisandra nu era de Gabriel, cum nici Gabriel nu era de Lisandra.
     Doar demonstraseră tuturor, la un moment dat, zădărnicia unui mers pe sârmă…”

     Nu ştiu dacă autoarea a aflat povestea de la cineva sau şi-a imaginat-o pe baza unor observaţii asupra vieţii a oamenilor din jur şi a spiritului uman, dar o face cu mare artă. Povestea ei, emoţiile personajelor, sufletele lor dezgolite te fac să plângi, să te enervezi, să te bucuri cu ele, fac să fie totul atât de normal şi veridic. Şi asta cred că este cea mai mare realizare a unui scriitor.

Felicitări Amalia Năcrin şi eu sigur aştept următoarea ta carte.

Autor: Arci

11 COMMENTS

    • Mulțumesc pentru recenzi, Arci . A surprins personajul foarte bine și m-a mișcat chiar si pe mine. E o carte care se vrea a realității dure, personajul meu e un amalgam de personaje reale pe care le-am observat în fracțiuni de minute, pe strada, pasager și din care am făcut ceea ce-am făcut . Mulțumesc celor care ma vor citi, mulțumesc și celor care nu citesc acest gen, demonstrându-se astfel diversitatea firii umane Cu drag !

  1. Felicitari pentru recenzie. Desi faceti cartea sa para una absolut interesanta, eu nu cred ca as putea sa o citesc, probabil as plange intr-una.

  2. de trebuie sa recunosc ca si eu am plans citind-o dar oricat am vrea sa ne ferim de realitatile crunte ele exista.
    multumesc pentru aprecieri si in numele autoarei(e la examen zilele astea).

  3. Mi-a placut foarte mult recenzia! Cartea este scrisa cu sensibilitate, scriitoarea si-a pus in ea toate emotiile si ni le transmite si noua. Mie imi place cartea. :)

  4. Felicitari Arci ! O recenzie frumoasa ! Felicitari autoarei pentru acest roman impresionant ! Mult succes in continuare ! ;) ;)

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro