Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata de Cristina Nemerovschi-Editura Herg Benet

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, de Cristina Nemerovschi -Editura Herg Benet

Editura: Herg Benet

Colecţia: Radical din 7

Data apariţiei: Noimebrie 2016

Număr pagini: 412

Gen: Psihologic, Thriller psihologic

   În ziua în care se internează în sanatoriu pentru a-și depăși tulburările de anxietate și pentru a se împăca odată pentru totdeauna cu o traumă din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap că se va îndrăgosti fulgerător de un tânăr misterios și fascinant, dar cu care nu poate fi împreună. În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile. O scriitoare depresivă cu tendințe de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescentă bipolară, un puști rebel și… Ana, care nu-și dorește decât să se regăsească. Împreună sunt Învingătorii.

    De fiecare dată când termin de citit o carte care îmi merge la suflet, nu reușesc să-mi adun gândurile, să scriu ceva inteligent. În mintea mea sunt tot felul de idei, fraze, impresii, dar nu știu cum să le dau un sens, o direcție. Scriu, apoi mă trezesc că șterg tot,  nemulțumită fiind de ceea ce fac. Trăiesc cu impresia că nu am cum să redau cu acuratețe povestea. Și mi-e ciudă că pierd atât de mult timp privind monitorul, așteptând să mă liniștesc, să-mi pun ideile într-o oarecare ordine.

   Toate aceste stări mă încearcă și în momentul de față. Vreau să scriu câteva impresii despre romanul scris de Cristina Nemerovschi și tot ce îmi vine acum să spun e un idiot si simplu ”wow”.

   Probabil vă întrebați ce anume m-a atras la “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” și de ce nu reușesc să îmi exprim toate trăirile pe care le-am avut citind această minunată și răvășitoare carte.

   În primul rând , m-a uluit modul în care autoarea descrie acele stări de anxietate, agorafobie, depresie, atacuri de panică, etc. Ba mai mult, m-a surprins plăcut faptul că ea a dorit să abordeze un subiect atât de  tulburător și nu cred că greșesc dacă consider cartea ei ca un fel de îndrumător pentru cei care suferă de tot felul de tulburări/afecțiuni/fobii. Firește că toate aceste lucruri m-au determinat să caut pe internet  mai multe amănunte despre carte. Și într-un final, am dat peste un articol semnat chiar de autoare, în care ne împărtășește motivul pentru care a dorit să scrie o carte cu un subiect atât de  realist.

“Pentru prima dată de când scriu, mă bătuse gândul ca “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” să fie o carte de non-ficțiune, mai exact o carte de psihologie/dezvoltare personală, în care să povestesc pe larg experiența mea cu anxietatea. A avut chiar un titlu provizoriu: “Drumul înapoi”. Mi-am dorit mult să o scriu în ziua în care am citit pe diferite forumuri că un mare număr de oameni care suferă de anxietate generalizată, agorafobie, atacuri de panică, depresie ajung să se sinucidă în punctul în care eram eu atunci – o persoană complet nefuncțională, care nu avea deloc o perspectivă încurajatoare în față, înainte să înceapă tratamentul. Sigur, atunci nu știam și nu credeam că o să fiu mai bine, dar mi-am spus că dacă voi fi, o voi scrie. Am început-o sub formă de jurnal, o carte de non-ficțiune, dar ceva nu mă atrăgea la ea. Întotdeauna, până acum, când am scris, am fost într-o transă, m-am simțit incredibil de vie, de motivată, de fericită – cu manuscrisul ăsta nonfictiv nu se întâmpla asta. Atunci mi-am dat seama că nu este ceea ce fac eu cel mai bine – să spun povești inspirate din realitate, dar povești, cu cap, trup și picioare, cu personaje care să vă fascineze, să vă trezească, să vă schimbe. Și mi-am dat seama că trebuie să combin ceea ce aveam de spus despre anxietate cu o poveste cu care cititorii să rezoneze. Așa s-au născut Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Nu am lăsat nimic pe dinafară din tot ce voiam să povestesc din experiența mea personală, absolut deloc, atât că i le-am transferat Anei, personajul principal. “

    În al doilea rând, am apreciat faptul că în cea de-a doua parte a cărții, s-a trecut de la un roman psihologic, la un thriller condimentat cu câteva scene erotice. Mi-a plăcut modul cum autoarea s-a jucat cu mintea mea, făcându-mă să-mi imaginez tot felul de scenarii. Mai multe amănunte nu am să vă furnizez pentru că nu doresc să știrbesc atractivitatea acestei povești.

    Având în vedere că aceasta a fost prima carte a Cristinei Nemerovschi pe care am citit-o, trebuie să recunosc că am avut mari emoții atunci când am început să o parcurg. Descrierea mă intrigase suficient de mult cât să-mi doresc să  o citesc, dar habar nu aveam de stilul autoarei. Nu aveam mari așteptări în privința ei, dar îmi doream din tot sufletul ca prima impresie să fie una bună. Nicio clipă nu m-am gândit că voi fi sedusă de la primele fraze. Nicio clipă nu am bănuit cât de motivată voi fi să cunosc povestea Anei.

 “Dacă într-o dimineață ai deschide ochii și ai vedea că ești tot în camera ta și în patul tău, dar te-ai transformat aproape în altcineva și trebuie să iei totul de la capăt?

Ți-ar fi greu? Ai renunța?

 Ai tresări, bucuros de provocarea asta?

Ți-ar fi indiferent că te-ai pierdut?”

 “Noi suntem învingătorii.

 Cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit.

 Cei care simțim totul. Cei pe care ne rănește fiecare zi, cu fiecare clipă pe care o aduce.

 Cei vulnerabili și curajoși. Cei fără limite. Cei care înțelegem, noi cei care suntem pe de-a-ntregul în fiecare întâmplare din viața noastră.

Actorii ei, nu spectatorii.

Cei care schimbăm.

Noi, cei care trăim pentru a simți, oricât de periculos s-ar dovedi într-un final asta.

 “Noi nu pierdem nimic (…) Ei pierd. Clipele, zilele, totul. Pentru că le iau de-a gata ca și cum le-ar merita. Nu luptă ca noi, pentru fiecare gură de aer, pentru fiecare dimineață în care te trezești viu, pentru fiecare zi dusă până la capăt.

 Noi suntem cei vii, iar oamenii care rămân vii nu pot fi decât învingători.  “

    Romanul Cristinei Nemerovschi este deosebit de realist, tocmai pentru că tratează  o gamă largă de subiecte precum trauma, suferința, boala, moartea, iubirea, sinuciderea, depresia etc. Nu e genul de carte pe care o poți citi în mod superficial, ci dimpotrivă, trebuie să-i acorzi toată atenția și, dacă se poate, să înțelegi toate stările și sentimentele personajelor, fără să încerci să le judeci comportarea.

    Povestea fiind narată la persoana întâi singular, m-a făcut să trăiesc cu impresia, mai ales la început, că este scrisă sub formă de jurnal, un jurnal în care Ana își deapănă amintirile (copilăria, relația cu părinții, sora și iubitul, perioada de studenție) și povestește pe larg despre stările și sentimentele sale, despre moartea mamei, cum a debutat anxietatea ei și ce s-a întâmplat cu ea de când s-a internat în sanatoriu.

 “Acum, de când eram bolnavă, mi se părea că în rândul oamenilor nu pot decât să mă fac de râs. Să fiu o pacoste atât pentru mine, cât şi pentru ei. Trăgeam de mine să rămân conştientă, trează, să nu alunec în amorţeală, şi ei în general observau, şi mă întrebau dacă mă simt bine, dacă au făcut ceva care m-a deranjat… şi atunci era de o sută de ori mai rău, pentru că începeam să mă simt vinovată pentru faptul că nu pot fi eu însămi, relaxată şi funny, aşa cum obişnuiam pe vremea când le spuneam glume, le povesteam întâmplări amuzante sau pur şi simplu îi ascultam vorbind despre ceva ce conta pentru ei. În ultimele luni, plecasem de fiecare dată dintre oameni cu coada între picioare şi cu ochii în lacrimi.”

    Ana (22 ani) este o tânără ce suferă de anixietate generalizată, cu tulburări de anxietate socială și agorafobie. Înainte fusese o fată sănătoasă, normală, sociabilă, studentă la două facultăți, dar moartea mamei a zguduit-o în asemenea măsură, încât ajunge să aibă crize de anxietate, atacuri de panică, coșmaruri. Toate aceste tulburări o fac să renunțe la iubit, își îngheață anul la ambele facultăți și se internează într-un sanatoriu aflat  într-un “loc rupt de lume, într-un decor de vis, în care erai lăsat în pace să te reconectezi cu părțile din tine care păreau că-ți scapă ”.

    Aici se împrietenește cu Punky, un  puști rebel cu creastă verde care “ trăiește pentru “muzica punk, alcool de orice fel și arme”. Toată lumea îl privește cu teamă, cu reținere, și-l ocolește pe cât posibil și doar Ana îl privește cu compasiune.  

 În fiecare zi, la ora 6 și 20, Ana se duce la baie să fumeze un joint și îl urmărește de la geam pe tânărul de care se simte foarte atrasă – pe Sin (19 ani) cel superb, minunat, curtenitor, sofisticat și narcisist. Acesta se cazase într-una din căsuțele mici de lemn din apropiere, la câteva zile după ce ea venise la sanatoriu. Însă el nu a venit singur, ci însoțit de iubita lui, frumoasa și excentrica Sagri(40 ani), o scriitoare de romane thriller ce suferă de depresie de mai mulți ani și care fusese și ea cândva internată  în același sanatoriu. 

    Ana se împrietenește cu cei doi,  se află mai mereu în compania lor și puțin câte puțin, ajunge să se îndrăgostească de Sin. Tot ce simțea pentru el venea parcă în contradicție cu boala ei, iar când se gândea la Sin, își dorea să  trăiască, să iasă la suprafață, să aibă un viitor.

 “Pur și simplu, îmi dădeam  voie să plutesc în îndrăgostirea asta, pentru că era o mică și palidă luminiță în haosul întunecat în care mă scufundasem timp de câțiva ani”.

     În scurt timp, la sanatoriu își face apariția și sora Anei, care s-a decis să stea și ea aici pentru o scurtă perioadă de timp. Cris este o tânără de 14 ani care suferă de tulburări psihice(suferă de bipolaritate). Este genul de  adolescent-problemă, caracterul ei neîmblânzit și tulburările de personalitate pe care le avusese dintotdeauna o împiedicaseră să se înțeleagă cu alte persoane. Devenea violentă mult prea ușor și i se părea firesc să-și impună de fiecare dată părerea. Perioadele de tristețe inexplicabilă erau înlocuite des cu excese de veselie și vitalitate care o făceau atât de populară și de iubită. Așa că nu e de mirare că în scurt timp începe o relație cu Punky.

    În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile.

“Am alergat fără suflare până în miezul înghesuielii, i-am dat pe toți la o parte și m-am uitat în jos, de unde câțiva oameni ridicau cu o frânghie ceva ce…părea un cadavru.”

   O persoană care făcea parte din acest grup, este găsită moartă în râpa din apropierea sanatoriului. E vorba de o  sinucidere sau o crimă? Ce se întâmplă cu Ana și ceilalți prieteni ai ei?  Vă invit să descoperiți restul în carte.

“Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată ” este o carte greu de citit din cauza stărilor prin care trec personajele, dar este și mai greu să o lași din mână.

Fragmente:

„Oamenii care nu au avut niciodată o tulburare psihică nu vor putea vreodată să vadă realitatea prin ochii cuiva care suferă de depresie clinică. Lumea e diferită prin ochii noștri. Nu poți să ne vorbești cu entuziasm și optimism despre mâine, despre viitor. Pentru noi, cuvintele astea nu mai au semnificație. Noi trăi într-o lume de vată murdară. În orice parte îți arunci privirea, totul e gri. Gri infinit. Mâine e gri. Viitorul e gri. Și, când nu mai poți de atâta gri, alegi să ieși din vată. Fiecare așa cum e în stare.”

„De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare.

Uneori, fugisem de ceea ce simțeam. Uneori, ascunsesem ceea ce eram. Alteori renunțasem la mine, pentru că voiam să fiu percepută într-un anumit fel de către cei din jur. Da, purtasem măști.

Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de-acum înainte voi trăi, orice ar fi.

„Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le, până la capăt.” , îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.”

“Toți cei defecți suntem învingători, să nu uiți asta. Și, când va veni vremea, ajută și tu un învingător să-și găsească drumul. E greu doar la început. Pe urmă, e o bucurie.”

“Știu că o să mai am obsesii. Știu că foarte probabil o să mai am și depresii. Știu că anxietatea va fi mereu acolo, gata să sară în față oricând și să încerce să preia controlul, numai pentru că e convinsă că poate. Știu că atacurile de panică vor rămâne pentru mine ca niște colegi de școală primară; ne vom mai vizita din când în când, sau ne vom întâlni pe stradă, și ne vom minuna de cât de tare ne-am schimbat cu toții și, în același timp, ceva din noi a rămas la fel și așa va fi pentru totdeauna. Știu că mă voi mai simți defectă până în ultima fibră, și fără vindecare.

Știu și că, dincolo de astea, vor mai fi și multe alte sentimente. Știu că am să mai fiu fericită.

Știu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.

Iar asta, azi, acum, îmi este de ajuns.”

 Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, de Cristina Nemerovschi a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti