Arșița amiezii – Mihai Cotea – fragment din romanul Oameni și granițe – Cadranul autorului

CADRANUL AUTORULUI – ARȘIȚA AMIEZII

  Am ieșit de pe porțile închisorii cu un suflet mut, nici nu știu dacă voi mai putea vorbi vreodată despre asta. Pentru un moment am dat să reintru, dar m-am oprit. Ce aș mai fi putut să-i spun? Nu mai are niciun sens să discutăm după atâta timp în care ne-am ascuns una de cealaltă. În adâncul sufletului mă simt înșelată. Mințită. Cu toate că aveam bănuielile mele, să auzi toate detaliile asasinării lui taică-tău din gura maică-tii, nu e un lucru ușor de digerat. Întâlnirea m-a copleșit într-atât, încât pentru o vreme, parcă m-aș fi rupt de lumea din jur și-n mintea mea se petrec o groază de spectacole, toate deodată. Îmi revin ticuri vechi, mă șterg convulsiv cu mâinile pe coapse la fel ca în momentul acela. De atunci am obsesia „mâinilor curate”. Îmi amintesc lucruri de care uitasem demult, imagini. Momentul ascunderii cuțitului în poșetuța mea, cu puțin înainte de abandonarea casei împreună cu mama, imediat după ce ea îl smulsese din spatele lui. Unele lucruri pe care mi le spunea psihiatrul, de-a lungul anilor. Despre fenomenul „granițelor personale”. Așa le spun ei lucrurilor care delimitează ce suntem și ce nu suntem dispuși să acceptăm. Îmi spunea că fără iubire de sine voi accepta în viața mea prima persoană care-mi va da un strop de atenție. Orice fel de atenție. Și-mi spunea că voi fi mai preocupată de îndoieli de genul Chiar mă place? decât de a-mi da seama dacă și eu plac persoana cu pricina. Îmi spunea că totul va fi fals și că ce voi simți se va baza doar pe o interacțiune chimică… îmi apare, pe loc, imaginea lui Victor și totul capătă sens. Cu el am proiectat  lucrurile astea. Prin persoana lui Victor i-am dat doctorului dreptate.

   Victor m-a plăcut, cu siguranță, dar îndoielile mele ar fi existat mereu și mereu până le-aș fi pus capăt cumva…Victor n-ar mai fi fost.

   Victor nu mai e.

  Sunt aici, sunt afară. Aveam nevoie de această întâlnire. Sunt aici și sunt liberă. Cum poți să simți libertatea? Cum se simte? E ca atunci când vorbești din nou după momente lungi de tăcere absolută, când în tine s-au strâns și mărăcini și flori și fapte și umbre. Te descarci de tine și te eliberezi lăuntric ca niciodată până atunci. Ai dat naștere celui ce ai fost dintotdeauna, ca să-i dăruiești independența nemeritată până atunci. Și în acel moment rămâi cel ce ești tu cu adevărat. Tot liber.

  E o relație câștig-câștig de o frumusețe rar întâlnită.

  M-am reîntors acasă pentru a opri o etapă greșită a unui parcurs predestinat. Eu nu am cerut forma, dar mi-am ales conținutul. Între mine și mama, lucrurile s-au mai așezat cât de cât. Cu Adelina, soră-mea, va fi nevoie de o adevărată forță de convingere. Între noi două exista o relație distantă pe care am cultivat-o și mai tare în ultimii ani. De la distanță, cică, se observă cel mai bine o operă, o creație, o relație sau o persoană. Nu, între noi două n-a existat asta, doar un miros de recunoaștere. În turmă ăsta e singurul care contează. Și oamenii au turmele lor, doar că le definim mai bombastic: familii.

  Adelina mi-a cerut explicațiile pe care ar fi trebuit să le dau altora. Ea chiar crede că e vreun justițiar tardiv în toată tărășenia asta, dar nu are calitățile necesare. Să-și vadă de turma ei!

  Am fost îndeajuns de pripită să-mi las geanta cu haine și acte în casa ei. Asta face din întoarcere un adevărat must do. Pornesc aiurea, fără o destinație anume, de fapt. Cu ce drept te trage la răspundere? Și tu ai armele tale, iar Adelina și-a arătat slăbiciunea în fața ta. Copilul ei cu Marius poate fi scăparea? Călin știe? De el îi pasă? Care îi sunt slăbiciunile? Taci, Rheea, nu vreau să mă simt o nemernică! Mi-e frică s-o revăd. Mă tem de ce i-aș spune. Frica incită, roade și sapă scoțând mereu gunoaiele ascunse de ochii celor buni. Nu-s nemernică, sunt umană. Da, ești, și din calitatea asta caracteristică tuturor îi poți bara orice contestație. Trebuie să fii deasupra umanității și, implicit, să-ți pierzi această calitate intrinsecă, pentru a critica sau desființa pe ceilalți ca tine. Justiția e oarbă, clar, numai așa ar putea să judece umanitatea din noi, tratându-ne ca pe ființe incerte, puse la stâlpul infamiei de o instanță indefinită și inclasificabilă. Nemernicia cuprinde umanul și invers. Când clasifici nemernicia în ceva indezirabil, artificial umanului, descalifici calitatea de om a fiecăruia.

  Justificare există pentru orice și, atunci când nu există, se fabrică. Ce nu putem noi, oamenii?

  Să mă întorc? Cu nebuna asta din cap care vociferează continuu, nu știu dacă e tocmai o idee bună. De haine pot face rost oricând, și-apoi nici nu știu încotro să mă îndrept de aici. În Capitală mă așteaptă Victor sau amintirea pe care le-am lăsat-o alor lui. Locul e compromis. Aici mi-aș fi dorit să ajung, dar condițiile mă alungă spre necunoscut. Să mă întorc ca să-mi iau lucrurile? Actele și banii-mi sunt indispensabile. Orice întoarcere își are rostul ei.

  Împărțită în mii de gânduri, mă trezesc brusc și mă opresc din mers. Unde naiba sunt? De unde știu partea asta a orașului? N-am nicio idee cum am ajuns până aici, m-am lăsat inundată în propria transă, purtată de val, cum zic ceilalți. Gata, știu. Mă îndrept spre stația de autobuz. Nu e cea bună. Văd soarele. În zile ca asta nu aveam nicio grijă, acum trebuie să găsesc un drum de reîntoarcere la o casă care nici măcar nu e a mea.

  Reîntoarecerea asta e necesară doar pentru a închide un capitol.

  Cel mai important capitol din viața mea.

   (fragment din romanul Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, 2017)

   Photo by Daniel Seßler on Unsplash