„- Nu trebuie să te întreb dacă folosești droguri. Ești dependent de unul singur, și asta-i destul. Este mașina aia afurisită.”

Christine

Christine – Stephen King – Editura Nemira – recenzie

Christine

Titlul original: Christine

Autor: Stephen King

Editura: Nemira

Colecția Babel

Anul apariţiei: 1983, 1994

Traducere de: Dana Sarca

Număr pagini: 494

Gen: Horror, Thriller

Cotație Goodreads: 3,74

   Recenzie Christine – Stephen King

   Că am o relație iubire-ură cu scrierile lui Stephen King nu mai e o noutate.  Am început „Christine” cu oarece curiozitate. Auzisem că e vorba despre o mașină bântuită. Înainte să citesc „Mr. Mercedes”, credeam că e vorba de unul și același roman. Normal, la cum mă pricep eu la mașini… Mercedesul e totuna cu Plymouth-ul, în capul meu.

   Pot spune că mi-a plăcut „Christine” mai mult decât aș fi crezut, mi-a depășit așteptările. Unde nu înțeleg pasiunea oamenilor pentru mașini, unde mi se părea cam stupidă ideea unei mașini bântuite, nu știam dacă îmi va plăcea prea mult cartea, dar eram curioasă… Este mașina bântuită? Da și nu. Mai multe aflați singuri.

   Subiectul din „Christine” este foarte legat de cultura americană. Eu îi admir pe oamenii ăștia, pe cuvânt! Practic se nasc cu volanul în mână, la 16 ani toată lumea are carnet și mașină. Toată lumea poate conduce o mașină. Bravo lor, eu nu pot! De când m-am așezat prima dată pe scaunul șoferului, am simțit că nu-i de mine… Dacă citeam „Christine” înainte, clar nu mai făceam nici școala de șoferi!

   Nu pot înțelege nici pasiunea oamenilor pentru mașini. În viziunea mea, o mașină e o mașină, îți faci treaba cu ea și atât. Nu mă văd punându-i mașinii un nume, bibilind-o, admirând-o… Clar, nu! Pentru cineva anti-șofat complet, vă dați seama ce premise putea avea un roman al cărei personaj principal este mașina. Christine, că are și nume. Sau nu v-ați prins? Dacă vă gândeați la Christine ca la o tipă sexy, luați-vă gândul! E o mașină. O mașină tratată ca o femeie, asta da.

   Este un roman bun, un King clasic, cu mesaj și tot. Dar pentru asta va trebui să aveți răbdare. Ca să fiu sinceră, prima jumătate m-a plictisit. O poveste vag supranaturală, despre problemele tipice adolescentine mai mult decât altceva. Cel puțin așa vedeam eu situația, care s-a schimbat dramatic începând cu cea de-a doua jumătate.

Dragoste la prima vedere

   Arnie este un adolescent ca oricare altul. De fapt nu ca oricare altul; conform spuselor celui mai bun prieten, Dennis, este genul de licean hărțuit de colegii mai puternici fizic, victimă a bullying-ului. Am avut aceeași senzație din „It”, când Păguboșii erau hărțuiți de o gașcă de „șmecheri”. Dennis și Arnie sunt nedespărțiți din copilărie. Au mers împreună la aceeași școală, s-au jucat împreună, au făcut schimb de mâncare, păcălindu-și mamele… Îi leagă o frumoasă prietenie, unul dintre aspectele care mi-au plăcut cel mai mult în carte. Și iarăși recurge Mr. King la sentiment, lovind unde doare mai tare. Pentru că și „Christine”, deși la prima vedere nu pare, este o carte profund emoțională, cu un subtext bogat. Dar despre acest aspect vom vorbi mai târziu.

   Dennis este prietenul cel mai bun al lui Arnie până când apare Christine. Oricât de stupid ar suna, Arnie se îndrăgostește la prima vedere de Christine, un Plymouth Fury fabricat în 1958, roșu cu alb. În prezent, mașina este o ruină parcată în fața casei proprietarului, Roland LeBay. Arnie o cumpără la un preț destul de ridicat pentru valoarea acesteia și de atunci, nu se mai desparte de ea. Își petrece tot timpul reparând-o, Christine arată din ce în ce mai bine, în timp ce Arnie se schimbă. Pentru prima dată, își înfruntă părinții, când aceștia nu sunt de acord s-o păstreze pe Christine. Inițial m-am gândit: „OK, nu e nimic ciudat, ce are băiatul ăsta se numește adolescență.”Christine

   Toată viața s-a supus voinței părinților, mai ales a mamei, o femeie căreia îi place să dețină controlul în toate privințele. Arnie este pasionat de mașini și mecanică, ar fi vrut să lucreze în acest domeniu, însă părinții, intelectuali amândoi, au alte planuri pentru el. Este firesc să vină un moment de răzvrătire, mai ales la această vârstă.

„- Să-ți spun eu de ce nu vrei să te uiți la ea, a spus el cu aceeași voce domoală. Nu din cauza banilor, pentru că mașina mi-a facilitat legătura cu o meserie la care sunt talentat și din care voi obține bani. Știi asta. Și nici din cauza notelor. Nu sunt mai proaste decât altă dată. Și asta o știi foarte bine. Adevăratul motiv este că nu suporți să nu mă ai la degetul mic, așa cum este și Catedra ta, așa cum este și el – a îndreptat arătătorul spre Michael, care arăta furios, vinovat și nenorocit în același timp – așa cum am fost eu întotdeauna.

Acum Arnie se înroșise la față, iar palmele îi erau încleștate în pumni.

– Tot timpul ai fluturat gogoșile alea de concepții liberale despre cum familia ia în comun deciziile, discută împreună problemele, rezolvă necazurile împreună. Dar adevărul este că întotdeauna tu ai fost cea care mi-a ales hainele de școală, pantofii, cu cine trebuie să mă joc și cu cine nu, tu ai decis unde să ne petrecem vacanțele, tu i-ai spus lui când să schimbe mașinile și cu ce. Ei bine, acesta-i un lucru pe care nu-l poți conduce și nu-ți convine deloc, nu-i așa?”

   Cam din a doua jumătate a romanului, ipoteza cu adolescența nu mai stătea în picioare: aria preocupărilor lui se restrânge la Christine, dar cel mai important, își schimbă cu totul personalitatea, începând să semene din ce în ce mai mult cu LeBay, fostul proprietar al mașinii, mort la scurt timp după vânzare. Folosește aceleași expresii ca acesta și nu suportă să se vorbească rău despre mașina sa. O apără ca pe o persoană vie, ca pe o iubită. Toți apropiații lui Arnie observă aceste schimbări și sunt îngrijorați în privința sa: părinții, Dennis, Leigh (iubita lui Arnie), până și tatăl lui Dennis, care îl cunoștea pe Arnie de mic.

„Mașina, mașina, mașina, numai despre asta vorbea. Începea să semene cu o placă stricată. Și, ba, încă mai rău, era întotdeauna EA, EA, EA. Era destul de deștept ca să-și dea seama că EA – ea, drace, ea, ea – îl obseda din ce în ce mai mult, dar nu dorea să se corecteze. N-avea nici o intenție să se corecteze.”

„Fiindcă – asta era partea cea mai aberantă – simțea că Christine îi privește. Că EA era geloasă, că îi dezaproba, poate chiar îi ura. Deoarece existau momente (ca și seara aceasta, când Arnie conducea atât de sigur și de delicat Plymouth-ul) când ei i se părea că cei doi – Arnie și Christine – erau sudați într-o neliniștitoare parodie de dramă erotică. Deoarece Leigh nu simțea că merge cu Christine; când se urca în ea ca să meargă undeva cu Arnie se simțea înghițită de Christine.”

   Totodată, ceva este mai mult decât ciudat la acea mașină: ceasul kilometrajului merge invers, persoane diferite au simțit în ea un miros de cadavru, radio-ul prinde o singură frecvență, cu melodii vechi, din anii 1950 și cel mai bizar, cu știri de atunci, ca și cum ar fi emise în prezent.

 

„Înăuntru, pe tabloul de bord, ceasul de kilometraj continua să se rotească în sens invers, ca și cum, într-un fel, Christine s-ar fi întors în timp, lăsând în urmă nu numai scena accidentului, ci și realitatea accidentului.”

  „Radioul mergea. Pe toată scala se prindea numai WDIL. Au început știrile. La convenția AFL/CIO, Eisenhower prevăzuse că în viitor muncitorii și patronii se vor înțelege foarte bine. Dave Beck negase că Sindicatul Teamsters era doar o fațadă pentru toate agitațiile. Cântărețul rock’n’roll Eddie Cochran murise în urma unui accident de mașină în drum spre aeroportul Heathrow din Londra; operația care durase trei ore nu reușise să-i salveze viața. Rușii se mândreau cu ICBM-urile lor, WDIL difuza toată săptămâna vechituri, dar în weekenduri deveneau într-adevăr specifice. Buletine de știri din anii cincizeci. Asta era.

(n-am mai auzit niciodată până acum așa ceva)

o idee originală. Asta era

(totul aberant)

foarte original.

Buletinul meteorologic pronostica mai multă zăpadă.”

   Cea mai evidentă ciudățenie a lui Christine este capacitatea de a se reface în timp record după ce a fost distrusă aproape în întregime. Deși Arnie face tot posibilul pentru a o repara, unele stricăciuni nu aveau cum să fie remediate atât de bine și într-un timp atât de scurt.

   Mai mult, situația devine periculoasă atunci când grupul ce-l hărțuia pe Arnie la școală îi distruge mașina, reducând-o aproape la o masă de fiare. Nu numai că aceasta se reface din nimic, dar vandalii încep să moară pe capete, în accidente care mai de care mai spectaculoase, vinovata fiind o mașină. Nici cei care află prea multe nu scapă prea ieftin… Ba mai mult, Dennis începe să-și facă griji pentru siguranța sa, a familiei sale, a lui Leigh, ce se apropie din ce în ce mai mult de el, pe măsură ce Arnie se distanțează de ea…

 

„Farurile Christinei s-au aprins brusc, țintuindu-l într-o lumină albă, orbitoare. Fury-ul s-a repezit spre el, cauciucurile țipând și lăsând dâre negre pe asfalt. Venea cu atâta putere, încât partea din spate părea că stă pe vine, ca picioarele din spate ale unui câine care se pregătește să sară – un câine sau o lupoaică. Roțile din dreapta s-au ridicat pe trotuar și se năpustea spre Moochie înclinată, cu roțile din stânga pe stradă, roțile din dreapta pe trotuar. Șașiul freca bordura și parcă țipa, împrăștiind în jur o ploaie de scântei.”

Povestea lui Christine

   Un personaj cheie este George LeBay, sosit la înmormântarea fratelui său, fostul proprietar al mașinii. Dennis îl abordează pentru a afla mai multe despre istoricul lui Christine, iar informațiile îl îngrozesc: soția și fiica lui Roland LeBay au murit în acea mașină, în condiții suspecte. Prima a fost fetița, înecată cu o bucată de mâncare și la scurt timp a urmat soția, ce s-a sinucis, intoxicându-se cu monoxid de carbon. Această parte a narațiunii mi s-a părut cea mai interesantă și aș fi dorit ca autorul să zăbovească mai mult asupra ei. King este un perfecționist ce nu lasă nimic la întâmplare. M-am întrebat dacă numele lui Roland LeBay nu este o aluzie la adresa fondatorului satanismului, Anton LaVey.

„Fratele meu n-a fost un om bun. Cred că singurul lucru pe care l-a iubit cu adevărat în toată viața lui a fost acel Plymouth Fury pe care prietenul tău l-a cumpărat.”

Dennis și Leigh pun la cale un plan pentru a-l scăpa pe Arnie de sub jugul lui Christine. Vor reuși?

   Spuneam că la început, mi s-a părut stupidă ideea unei mașini bântuite. Ei bine, Stephen King a reușit să mă captiveze până și cu un asemenea subiect. Scurtele momente ale întoarcerii în timp sunt redate cu o măiestrie tipic kingiană, cum numai el știe. De fapt, sunt sigură că anul 1958 a fost foarte important pentru autor: în „It”, o parte din acțiune are loc în 1958. În „JFK: 11.22.63”, ne întoarcem în 1958, iar acum, „Christine” ne trimite puțin în 1958. Și culmea, el avea în 1958 11 ani, exact ca puștii din „It”. Tare aș vrea să știu ce l-a marcat pe King în acel an…

  Cea mai tare scenă din „Christine”, în viziunea mea? În dimineața Anului Nou, când Arnie îl conduce pe Dennis acasă. Atmosfera din acea mașină, care mirosea a putred și al cărei radio era blocat pe o singură frecvență, modificarea percepției asupra orașului și a lui Arnie îți dau fiori.

   „Am spus că ne-am întors înapoi în timp, dar oare așa a fost? Străzile Libertyville-ului din zilele noastre erau totuși acolo, dar erau ca o peliculă subțire de film – era ca și cum Libertyville-ul de la sfârșitul anilor ’70 ar fi fost desenat pe foiță Saran și pus deasupra unui timp care-și întindea spre noi brațele moarte, încercând să ne prindă și să ne tragă într-acolo pentru totdeauna. Arnie a oprit la intersecții la care noi aveam verde; la altele, unde stopul era roșu, nici măcar nu a încetinit-o pe Christine. Pe Main Street am văzut magazinul Shipstad’s Jewelry și Teatrul Stand, amândouă clădiri demolate în 1972, ca să se facă loc pentru Banca Comercială Pennsylvania. Mașinile parcate de-a lungul străzilor – ici și acolo fiind aglomerări, acolo unde erau petreceri de Revelion – toate păreau să fie dinainte de anii șaizeci… sau înainte de 1958. Buick-uri lungi. O dubă De Soto Firelite cu un desen pe toată lungimea, care arăta ca o ștampilă de cec. Un Dodge Lancet ’57 cu patru uși și capotă tare. Forduri Fairlanes cu farurile lor specifice din spate, fiecare ca un colon mare, Pontiac-uri cu boturi fără grilă, Rambler-uri, Packard-uri, câteva Studebaker-uri cu botul ca un glonț, și un Edsel nou, fantastic.”

Subtext

   Deși la prima vedere, „Christine” este o carte potrivită pentru adolescenți, mă bucur că n-am citit-o în acea perioadă. De ce? Pentru că nu aș fi perceput subtextul ca acum. „Christine” este mai mult decât un roman horror sau thriller. Ca de obicei pentru King, horror-ul este doar un înveliș. Mașina Christine este o metaforă pentru dependență. Atunci când spunem dependență, cei mai mulți dintre noi ne gândim la alcool, droguri, țigări, medicamente, ceva fizic, palpabil. Ei bine, dependența poate fi de orice: o substanță, o activitate, o persoană, o… mașină.

 

„- Nu trebuie să te întreb dacă folosești droguri. Ești dependent de unul singur, și asta-i destul. Este mașina aia afurisită.”

   „Impresiile ei originare – că în spatele timidității tăcute, Arnie Cunningham era bun, decent și blând (și poate și sexy) – nu se schimbaseră prea mult. Era mașina, atâta tot. Aceasta era schimbarea. Era ca și cum ai observa o minte hotărâtă, dând lent înapoi sub influența unui drog rău, coroziv, care creează dependență.”

   De asemenea, viața de familie ocupă un rol important în poveste. Arnie a fost ghidat toată viața de voința părinților, mai ales a mamei, o femeie obișnuită să dețină controlul. Inițial, am crezut că mașina este doar un simbol de afirmare a independenței, un motiv de a-și înfrunta părinții. Din păcate, a fost mai mult decât atât.

   Prietenia dintre Arnie și Dennis este foarte frumos ilustrată. Totodată, bullying-ul este altă temă tratată de King, ce apare în mai multe scrieri de-ale sale: „Carrie”, „It”, probabil și altele, pe care nu le-am citit încă.

Ecranizare

   Romanul a fost ecranizat în 1983, în regia lui John Carpenter. Nu pot spune decât că filmul este mult mai slab decât cartea, dar nu mă miră, până la urmă, nici „Halloween”, tot producție a lui Carpenter, nu mi-a plăcut. Se abate mult de la subiect, doar o mențiune cu privire la Veronica și Rita LeBay, chiar aspecte esențiale au fost alterate. Unde este tensiunea din romanul lui King? Singura parte bună este interpretarea lui Keith Gordon (Arnie). A jucat foarte bine, subliniind exact schimbarea de comportament a personajului.

   În rest, actorii nu se potrivesc estetic, par prea în vârstă pentru niște adolescenți de 17-18 ani. Mă așteptam la un Arnie mult mai urât, cu coșuri (spre deosebire de varianta sa din roman, Arnie din film arată ca un tip obișnuit și are fața mai curată decât un bebeluș, dar aici le iert alegerea, măcar a jucat bine) și la o Leigh (Alexandra Paul) mai frumoasă. Dennis din film (John Stockwell) e frumușel foc, ceea ce nu pot spune că mă deranjează. Nu e neapărat o informație relevantă în context, însă l-am căutat și arată bine și acum, la 57 de ani.

   Mă așteptam ca actrița ce a interpretat-o pe Regina (Christine Belford), mama lui Arnie, să fie altfel. Nu mi se pare că se potrivește cu personalitatea autoritară, manipulatoare și dornică de control din roman. De Regina din film chiar mi s-a făcut milă.

   Totuși, am apreciat că au păstrat din carte obiceiul de a difuza anumite melodii; fiecare capitol din roman începe cu versuri legate de mașini.

Despre autor:

   Stephen King nu mai are nevoie de nicio prezentare, este unul dintre cei mai populari autori de romane și povestiri horror, thriller și fantasy.

  A urmat Liceul Lisbon Falls (cei care ați citit „ JFK: 11.22.63”, vă aduce aminte de ceva?) și cursurile Universității Maine din Orono. A lucrat la biblioteca facultății și și-a publicat primele povestiri în revista Maine Campus. Este licențiat în literatură și a obținut o diplomă pentru elocuțiune și artă dramatică (iar îmi aduce aminte de „JFK: 11.22.63”).

   A avut mai multe tipuri de joburi, lucrând atât într-o spălătorie industrială, cât și ca profesor de engleză la Hampden Academy. A învins alcoolismul și dependența de droguri, cu ajutorul soției sale, Tabitha, și ea scriitoare. Cuplul are 3 copii, dintre care 2 sunt scriitori (Joe Hill și Owen King).

   Cele mai cunoscute romane ale lui Stephen King sunt „The Shining”, „Misery”, „Cimitirul animalelor”, „Carrie”, It”, „Mr. Mercedes”„Doctor Sleep”, iar aproape toate scrierile sale (peste 40 de romane și 200 de povestiri) au fost ecranizate.

Cartea Christine – Stephen King poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

Surse foto: arhivă personală, pexels.com, pixabay.com

***Sorina Ciocârlan***Bună! Sunt Sorina și îmi plac cărțile bune. Pun suflet în tot ceea ce îmi place, iar printre pasiunile mele se numără cititul, scrisul, filmele, pisicile, dulciurile. Atunci când „mi se pune pata” pe ceva, indiferent că e carte, film sau opera întreagă a unui autor, sunt de neoprit: fac ce fac și aflu tot despre subiect, îl analizez și îl întorc pe toate părțile. Care sunt subiectele astea, care mă „obsedează”? Agatha Christie, Rodica Ojog-Brașoveanu, Harry Potter, mai nou, Cassandra Clare. Da, pentru că „obsesiile literare” se schimbă, când unele se epuizează, scad în intensitate și apar altele noi. Asta nu înseamnă că dispar de tot, rămân acolo și așteaptă să fie reactivate. Și când sunt reactivate, să te ții!...

19 COMMENTS

  1. Puteam să jur că Sorina a scris această recenzie extraordinară 🙂 Felicitări!

  2. Numai Sorina putea fi cu asemenea recenzie! Deja de cand am vazut despre pasiunea pentru cartile lui King, stiam ca esti tu! Pe mine tare ma tentezi cu recenziile tale.

  3. M-ai înnebunit cu SK. Tu si Marius
    Acu musai trebuie să citesc ceva de autor. Faina recenzie, Sorina!

  4. Felicitari Sorina!Recenzia ta e foarte frumoasa si interesanta,se vede ca-ti place autorul.Din pacate pe mine n-a reusit sa ma atraga cu nici o carte.

    • Multumesc, Arci! Eu tot vreau sa cred ca nu ai nimerit cartea potrivita :). tocmai de asta zic ca am o relatie iubire-ura, am nimerit si eu carti de-ale lui pe care nu le-am putut citi. Dar majoritatea sunt geniale!

  5. O recenzie frumoasă, sublimă, care m-a făcut să retrăiesc povestea kingiană. Este atât de vie încât îmi provoaca fiorii pe șira spinării la mulți ani după ce am savurat-o cu nesaț. Christine a fost persoana necuvântătoare care m-a făcut să îndrăgesc genul horror și să fiu fanul lui Stephen King.
    Mulțumesc!

  6. Pe bune? Juram ca e vorba de o fata. Precum Carrie :)) Din cauza asta am si evitat cartea. Mi-am zis: alta fata cu ,,surprize” . Multumesc de recomandare, Sorinache!
    Recenzia e criminala!

    • Multumesc pentru compliment, e unul dintre cele mai frumoase! 🙂 Da, pai numele te duce cu gandul la o tipa, dar e o masina. De fapt, asta e si ideea, Christine e aproape o persoana. Aici nu ai o fata cu surprize, ci un baiat cu surprize :))

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.