Copacul cu frunze de caiet – Laurențiu Despina – Editura Ex Ponto – recenzie

Copacul cu frunze de caiet
Autor: Laurențiu Despina
Editura Ex Ponto
Anul apariției: 2018
Nr. pagini: 238

Despre autor

  (AUTO) CV
Sunt constănțean de când mă știu, inginer de pe la 25 de ani și jurnalist sau “om de presă” de mai bine de 30 de ani, indiferent că a fost vorba de presa scrisă locală, națională sau, mai nou, de aproape 3 ani, la Radio România Constanța.

  În urmă cu câțiva ani, am deținut portofoliul la Ministerul Bunului Simț, un blog de trăiri și respirații care a precedat nașterea primului roman (de până acum) – “Copacul cu frunze de caiet”.

  Am început în liceu prin a scrie cronică sportivă la meciurile colegilor de la o clasă paralelă cu a mea, dorindu-mi să mă “fac” Ioan Chirilă atunci când voi fi mare, de parcă aceasta ar fi fost o meserie în sine. Apoi, am publicat cu spor și nesaț la gazeta de perete a căminului studențesc în care locuiam pe perioada facultății și am avut o corespondență cu revista “Viața Studențească”.

  Imediat după Revoluție, când abia devenisem inginer, am urmat un curs de jurnalism și apoi am ales cu sufletul și cu inima să vorbesc oamenilor, să spun ce simt, ce cred, ce văd, să fac presa de care atunci, mai mult ca oricând, era atâta nevoie. Am fost redactor șef la mai multe publicații locale „Cuget Liber”, „Independentul”, „Jurnalul Național”- ediția de Constanța, corespondent al ziarului „Adevărul” și chiar dacă pasiunea mea pentru creație a mai interferat cu joburi episodice, prima dragoste, aceea de a „povesti” realitatea din și de lângă noi sau ceva din imaginația mea, m-a făcut să-mi bag mințile în cap și să mă întorc cu arme și bagaje acolo unde cred că îmi este locul, în presă, la microfonul studioului teritorial Constanța al Societății Române de Radiodifuziune, iar între valuri și alte adieri la scriitura lungă a romanului.

  …Restul sunt fulgi de polistiren în ambalajul unei cutii: am părul șaten, ochii căprui, 1,87 m, scriu de la stânga la dreapta, sunt optimist, iubesc, greșesc, trăiesc.

   Nu știu când o să reușesc să mă bucur de prezent în măsura în care îmi doresc, dar până atunci mă bucur de fiecare carte citită și cărțile care îmi ating sufletul, indiferent de starea în care mă aflu, le pun într-un loc special, ca mai apoi să le recitesc. Copacul cu frunze de caiet a câștigat un loc special în biblioteca mea din multe motive, sper să vă conving pe parcursul acestei prezentări că trăirile mele sunt argumentate.

  Am început lectura acestei cărți într-un moment în care îmi lipsea energia și nu reușeam să citesc foarte multe pagini în nopțile în care reușeam să-mi țin ochii deschiși. Sunt zile în care citesc o carte întreagă în câteva ore, dar această poveste necesită atenție deosebită pentru că are o scriitură deosebită.

  Laurențiu Despina ne prezintă personajul principal, pe Cătălin Ivanide, foarte lejer, aparent ca un profesor banal, dar îi atribuie o poveste de viață în interiorul sufletului mai palpitantă decât acțiunea proprie. Pe parcursul lecturii descoperim prezentul lui Cătălin, alături de iubita lui Claudia, dar și trecutul cu Sorana, Miruna, Cassandra. Prezentul și trecutului personajului principal alternează cu diferite povești de viață care se întrepătrund cu cea a lui Cătălin. Deși mai are câțiva ani până împlinește vârsta de patruzeci de ani, acesta nu mai are părinți, ci doar o mătușă, Ionela, care îi este apropiată.

  Cireașa de pe tort, sau fructul copacului nostru cu frunze de caiet, e momentul când Cătălin are un accident și își începe călătoria către lumea de apoi. Călătoria cu trenul, personajele interesante întâlnite pe drum, reîntâlnirea cu o fostă iubită, dar și reîntâlnirea cu părinții au o profunzime aparte, încărcată cu nostalgia amintirilor vechi și foarte vechi.

„Niciodată nu va fi la fel. Vom spune că iubim, așa cum am mai spus, dar mereu va fi altceva. Ni se va părea că este o asemănare între ceea ce simțim acum și trăirile noastre de odinioară, că sunt, fizic vorbind, aceleași gesturi, atingeri, poate și vorbele vor ajunge să calce pe urmele celor deja rostite mai demult, dar de fiecare dată va fi ceva nou. Tot așa cum mulți mai mulți copaci, aparent la fel, împrăștiați pe aleile unui parc și atât de greu de deosebit, vor avea altă răcoare a umbrei, alt miros, altă ținută, alt freamăt, iar noi în preajma lor vom avea parte de stări diferite și poate de unii dintre ei ne vom simți atașați.”

   Ultimul paragraf poate face referire la cărți și la oameni și ar avea aceeași însemnătate.
Copacul cu frunze de caiet este ne face să realizăm că zilele par atât de banale și nu realizăm că fiecare are în felul ei ceva deosebit.

 Laurențiu Despina dovedește că stăpânește foarte bine arta cuvântului, cunoaște vulnerabilitatea sufletului și ni le face cadou cu măiestria unui povestitor excelent. Eleganța cuvântului, posibil datorată experienței de ziarist, este pusă foarte bine în valoare și ne demonstrează încă o dată că avem scriitori români contemporani talentați care nu sunt încă descoperiți de cititori atât cât merită. Departe de a fi o carte plictisitoare, autorul ne oferă melancolia vremurilor demult apuse, dar fără să ne întristeze prea mult, povestindu-ne această poveste cu puțin umor.

  Cu speranța că nu am oferit prea multe detalii, dar suficiente încât să vă atrag atenția asupra acestui COPAC, închei această prezentare cu o recomandare de lectură necesară și plăcută.