Cu prețul vieții - Max Eisen - Editura RAO

Cu prețul vieții, de Max Eisen – Editura RAO – recenzie

Cu prețul vieții

Titlu original: By Chance Alone

Autor: Max Eisen

Editura: RAO

Data apariției: 2018

Număr pagini: 252

   Max Eisen este unul din supraviețuitorii Holocaustului. Ulterior experienței sale a devenit autor și public speaker, ținând numeroase conferințe despre acea perioadă neagră din viața sa. S-a născut la 15 martie 1929 în Moldava nad Bodvou, Slovacia, și a fost victimă a nazismului, fiind deportat la Auschwitz în perioada adolescenței. Ulterior, încurajat fiind de avocatul german Thomas Walther, a depus mărturie în două procese împotriva a două gărzi de la Auschwitz.

   Cartea Cu prețul vieții este o bucățică de istorie, spusă prin ochii unui om care a trăit cele mai groaznice orori. Cu toții am auzit de Al Doilea Război Mondial și de Holocaust. Cu toții suntem conștienți de nedreptățile suferite de evrei, oameni care nu aveau nicio vină și nu trebuiau persecutați în modul în care au fost. Suferința a fost cu atât mai mare cu cât erau rupți de familie și știau că nu îi vor mai vedea niciodată pe cei dragi.

   Din fericire, Eisen nu dă detalii atât de macabre despre perioada petrecută în lagăr, ci se axează foarte mult pe familie și pe viața lui anterioară schimbării. Împreună cu mama și frații săi au fost inițial duși undeva în afara țării, au trecut și prin România, dar nu aceasta a fost destinația finală. Eisen povestește cu amărăciune cât de rău au dus-o sub maghiarii fasciști. Deși nu am fost rasistă niciodată, parcă am simțit o urmă de ură față de națiunile care i-au persecutat pe evrei. Nu aveau niciun drept! Și nu au făcut niciun rău. Amintirile copilului de atunci contrastează puternic cu situația din trenurile de vite cu care erau acei oameni transportați către Auschwitz și Bierknau.

Nu putea exista un contrast mai mare decât cel dintre aceste amintiri plăcute și plecarea de la fabrica de cărămidă cu acel transport. În fiecare vagon erau înghesuiți câte o sută de oameni și bagajele lor. Eram striviți unul de altul și nu era loc decât pentru stat în picioare. Abia dacă puteam respira, căci căldura atâtor trupuri făcea aerul insuportabil. Situația era dezumanizantă, descurajantă și devastatoare, atât psihic, cât și fizic. Pentru ventilație nu exista decât o deschizătură mică, aproape de tavan, cu gratii. Apa s-a terminat aproape imediat și nu a mai fost înlocuită. Găleata pentru toaletă nu era înlocuită, pentru că ușa nu era deschisă niciodată, iar putoarea pătrunsese în întregul vagon. Bagajele noastre, lăsate pe podea, erau acoperite de gunoi.

   Ajuns la Auschwitz, Eisen înțelege repede că viața nu va fi ușoară de aici înainte. Munca este baza, așa cum stă martoră și inscripția de la intrare:

Grupul nostru de aproape o sută de bărbați a ajuns la Auschwitz I la începutul lunii mai 1944, cu numai o cană de ceai în stomac. Am intrat în lagăr printr-o poartă mare, metalică, deasupra căreia era inscripționate cuvintele ”Arbeit Macht Frei” (Munca te eliberează). Lângă poartă se afla o cameră de gardă plină cu soldați și câini de luptă. După prima privire pe care am aruncat-o spre gardurile de sârmă ghimpată și spre clădirile de cărămidă roșie care arătau a închisoare, am simțit fiori pe spinare. Odată trecuți de poartă, am văzut în dreapta o orchestră bărbătească. Oamenii aceia cântau muzică de marș când plecam la muncă dimineața și când ne întorceam seara. Eram purtat pe sus de sunetul muzicii, iar trupul meu răspundea ritmului ei. Cum putea să coexiste o muzică atât de frumoasă cu lagărul amenințător din spate?

   Chiar dacă inițial, Max intră în lagăr cu tatăl și unchiul său, ei înțeleg repede că grupurile nu sunt văzute cu ochi buni. Asta până într-o zi, când cei doi adulți sunt luați de lângă el. Max vede cum rând pe rând pierde absolut orice legătură cu exteriorul și rămâne singur. Din fericire pentru el, găsește de lucru în interiorul spitalului și este înconjurat de oameni care încă mai au o urmă de umanitate în ei. Totuși, nu este scutit de ororile care se întâmplă zi de zi în acel iad.

În timp ce luam prânzul, am observat un mic vălătuc de fum ridicându-se din coșul masiv al crematoriului. După câteva minute, acesta scuipa flăcări roșii, furioase. În zilele umede, fumul nu se putea ridica și rămânea jos, acoperind o zonă întinsă. Cenușa cobora în fulgi. Mirosul de carne arsă îmi persista în nări și și mă făcea să-mi fie rău. Pe atunci eram deja familiarizat cu procesul de exterminare. Auzisem povești de prin lagăr despre camerele de gazare și știam că naziștii convingeau oamenii să intre spunându-le că urmau să facă duș și să fie dezinfectați, oferindu-le o falsă senzație de siguranță. Odată intrați, acei oameni – deseori câte două sau trei mii – erau uciși cu gazul Zyklon B. Acum, privind fumul care ieșea de pe coș, mă întrebam cine era acolo și de unde veniseră acei oameni.”[/quote_box_center]

   E crunt să citești despre asemenea lucruri și nu vreau nici măcar să îmi imaginez cum a fost. Al Doilea Război Mondial este o perioadă neagră, e o pată de rușine pe obrazul țărilor ce au luat parte la asemenea fărădelegi. Și totuși, ceea ce mi-a plăcut mult la cartea lui Eisen este speranța. Chiar dacă e înconjurat de iadul pe pământ, nu se dă bătut. Chiar și după ce iese din lagăr, lucrurile nu se așează imediat. Nu suntem conștienți poate pe deplin de răutatea oamenilor, dar nici de partea lor bună. În asemenea situații, parcă nu îți imaginezi că mai poți găsi vreun strop de umanitate. Și totuși, în mijlocul lagărului, oamenii se ajutau atât cât puteau. Rămâneau oameni chiar și atunci când tot Universul le era împotrivă. Și e păcat că mulți oameni nu își asumă vina. Cel care a conștientizat și a lăsat câteva cuvinte minunate înaintea morții sale, a fost Papa Ioan Paul al XXIII-lea:

”[quote_box_center]

Suntem conștienți astăzi că multe-multe secole de orbire ne-au acoperit ochii astfel încât să nu mai putem vedea frumusețea Poporului Ales sau să recunoaștem în fața lor caracterul unui frate privilegiat.

Realizăm că semnul lui Cain stă înscris pe frunțile noastre.

De-a lungul secolelor, fratele nostru Abel a zăcut însângerat cu sângele pe care noi l-am scurs sau a vărsat lacrimi pe care noi le-am provocat, uitând Dragostea.

Iartă-ne pentru blestemul pe care greșit l-am adăugat numelui lor de Evreu.

Iartă-ne pentru că te-am crucificat a doua oară prin trupul lor.

Pentru că, o, Doamne, noi știm ce am făcut.”

Cartea Cu prețul vieții, de Max Eisen o găsiţi pe site-ul Editura Nemira

Recenzii Cărţi istorice

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Divertalibrărie.net şi cărtureşti

Review overview
5
***Gabriela Bratu***Mămică de beagle, devoratoare de cărți, curioasă din fire. Sunt o tipă sociabilă, loială celor dragi, iubitoare de animale, dar și de oameni. Îmi place să cred că fiecare din noi are ceva frumos în interior. La fel, îmi place să cred că oricine poate să citească, trebuie doar să vrea! Poate că ingineria nu se pupă extraordinar cu literatura, dar cititul și scrisul sunt viața mea. Am răbdare, însă fără să mă calce cineva pe coadă. O dată ce sunt stârnită, chiar îmi pun ambiția să fac un lucru. Și mai ales, să-l fac bine!

5 COMMENTS

  1. Felicitari Gabriela!Sunt sigura ca e o carte interesanta.Am citit multe carti despre razboi si lagare de-a lungul timpului dar dupa “Alegerea Siphiei”,carte si film,parca nu mai pot.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.