Cumpăna unei vieţi – fragment – Sângerosul amurg, de Nina Marcu – Cadranul autorului

Sângerosul amurg

(Cumpăna unei vieţi, fragment)

  În asfinţitul sineliu, razele jucăuşe ale soarelui păreau că dansează ştiurlumbatic printre ramurile nucului bătrân, bătrân – de când lumea – răsărit acolo cine ştie din ce plisc de cioară scăpat. Nimeni nu-şi făcea probleme din pricina originii lui, a nucului, era acolo, parcă, de când veacul. De când fusese răstignit Iisus. De când, la drept vorbind, era şi câmpul. Doar, în miez de vară, când arşiţa potopea pământul, şi cerul şi aerul, cei care aveau locuri prin preajmă, se refugiau aici, la umbra lui, unde puteau sfida, câteva clipe, căldura ce toropea totul. Doar câteva clipe, căci, prin umbrarul des al copacului, soarele îşi făcea, viclean, repede loc. Şi trudea iar. Şi năpăstuia iar. Şi, spus la obiect, ardea iar. Soare de câmpie… Soare nestrunit de nicio urmă de vânt sau de nor. Soare incandescent. Soare, în fond, de Bărăgan. Dar oamenii, cu toată vipia – oricum, era mai răcoare aici, sub nuc, ca în plin câmp, unde pământul dădea, de-a dreptul, în clocot – mâncau, una, alta, sub ramurile nucului sau îşi întindeau, pur şi simplu,într-un răgaz binemeritat, oasele ostenite de muncă. Răcoarea binefăcătoare, umbra îndesită, miasma specifică nucului, verdele crud al frunzelor, toate acestea îi ajutau să se întoarcă,oarecum, refăcuţi la lucrul câmpului. Deși, în popor se spune că nu-i a bună să te tolăneşti la odihnă ori taclale, ziua ori noaptea, sub un astfel de copac. Că aduce, zice-se, boală de plămâni celui care adăstează aici şi atrage, mai ceva ca fata mare liota de flăcăi. Trăsnetul. Ce-i drept, nici boleşniţă, nici descărcări electrice nu s-au prea pomenit în jurul şi din pricina bătrânului nuc. Ceea ce, se prea poate să infirme regula nescrisă şi zicerea bătrânească.

  Şi munca asta, truda asta a ţăranilor pe câmpul nesfârşit, de-o vreme cu nucul şi cu eternitatea,parcă nu se mai găta niciodată. De când băteau în linia orizontului, cioc, cioc, cârdurile de cocori, până pica, avan, bruma peste tot, aveau oamenii treabă pe aici. De când făcea aurora ochi, până dădea, bezmetică, luna peste noaptea neagră. Ba, şi în nopţile zălude, cu văluri doar cenuşii, nu cernite, aşternute peste lume, erau destui, chiar mulţi oameni pe câmpul ăsta – binecuvântarea şi blestemul ţăranului, în egală măsură – şi se năruiau tot muncind la fân, la lucernă, la porumb, la grâu, la floarea soarelui, la ce avea fiecare pe aici. Adesea, zvon de glasuri se înălţa spre creştetul copacului. Uneori, tărăgănat, ca viaţa lor, alteori, strident ca bubuitul de tun, din tranşee.

  Capacul, însă,misterios, abrupt, puternic, tăcea. Ca un uriaş ce străjuieşte un imperiu, o lume, un univers, dar condamnat de o vrăjitoare nebună la tăcere. Doar foşnetul ramurilor, adesea, pare că arată vaietul şi vuietul copacului. Doar frunza care cântă, uneori, în bătaia vântului, spune, parcă, povestea nucului. Şi umbrele nebune care joacă în faptul serii, par a relata câte ceva despre misterele lui. Dar, dacă nu iei seama la toate astea, nucul e doar un nuc. Un pom, acolo, netăiat, nesmuls, neosândit de mâna omului. Cu coaja măcinată de cari şi cu tulpina groasă, cât trunchiul a doi bărbaţi puternici. Cu crengile împrăştiate până, hăt, departe, în inima câmpului. Cu rădăcinile ca nişte maţe de monstru puternic. Cu soarele jucând pieziş prin frunziş. Din loc în loc, ciocănitorile făcuseră în scoarţa albicioasă, tot doftoricindu-l, găuri, de să strecori pumnul înăuntru. Şi, de sus în jos şi invers, boii Domnului traversau, ca nişte hoarde barbare, întreaga suprafaţă a trunchiului.

  În mijlocul câmpului, aşa, fără niciun alt confrate asemenea lui, nucul era singurul refugiu pentru ţărani, dar şi singurul punct de reper. De la el, se pornea numărarea rândurilor cu porumb, să zicem, el era, dacă se indica vreunuia locul, semnul după care să se ghideze, ca să-l găsească. În rest, câmp întins. Vast. Fără sfârşit, parcă. Fără nicio ridicătură, fără niciun morman, fără niciun dâmb. Câmpia – chiar mărginaşă fiind – Bărăganului… De unde văioage, de unde umflături, dacă aici natura nu scuipase deloc, ca în alte părţi, pietre şi bolovani şi stânci? Poate de aceea şi linia orizontului părea, aşa unduindă cum era, una cu şesul fără liman.

  Gândul bărbatului pierdut tainic prin lentoarea câmpiei, parcă bate, obsesiv, pasul pe loc: „sunt treisprezece… Treisprezece… Sunt treisprezece. Suntem treisprezece!”. Da, treisprezece… Toţi se vor duce de acasă, de la căldura căminului lor, aiurea, în lumea asta mare. Toţi vor pleca prin locuri străine, pustiite şi duşmane. Toţi vor lua drumul necunoscutului, al neantului, al pecinginii usturătoare. Toţi vor pleca departe, departe, cine ştie pe unde, dar, oricum, departe de satul lor şi de vatra părintească şi de tot ce au aici. „Treisprezece – se gândeşte bărbatul care, parcă, face parte din peisajul câmpiei, e, nu de-al ei, ci chiar una cu ea – asta e cifră blestemată, aducătoare de năpastă, de belea, de ghinion. Nu aşa se spune din bătrâni că e? Aşa se spune. Zicerile vechi nu s-au iscat fără rost în lume. Ele au un miez, un sâmbure de adevăr, sunt întemeiate pe întâmplări petrecute în realitate. Şi, poate, taman eu dintre toţi treisprezece de se duc de la casa lor, voi fi ăla care să fie afurisit şi nenorocit. Mă bate, nu ştiu de ce, gândul ăsta, presimţirea asta, sentimentul ăsta. Mi s-a cuibărit în minte şi în inimă pustiul ăsta de gând. Şi de sentiment. Nu ştiu de ce. Doar m-am pomenit cu ele. Au venit, aşa, ca o coţofană în nucul ăsta. Au prins din zbor o cracă şi, mintenaş, şi-au clădit cuib trainic. Cum să-l stric? Cum să alung pasărea nenorocirii, dacă a făcut, iute, pui? Da. Eu… Eu o să fiu ăla năpăstuit. Eu o să fiu lovit de soartă. Mie o să-mi oprească Dumnezeu zborul. Pe mine o să mă sacrifice. Nu ştiu de ce. Nu ştiu nici cum. E un preţ, e o plată pe care trebuie să le suport. Dar, Doamne, ce viaţă am mai avut şi eu. Ce viaţă! Şi, uite, când să zic hop că am trecut pârleazul, când să zic gata nenorocirilor, când să zic că sunt stăpân pe picioarele mele, pe viaţa mea, pe rostul meu, las tot şi m’ăc departe, departe, cine ştie unde, la ce margine de lume, pe coclauri neştiute!”.

  Încurcate sunt, la ceasul tăcut şi fierbinte încă, al asfinţitului, gândurile bărbatului tânăr, de sub nuc. Încurcate ca firele de lână din ghemul stâlciat de pisică. Încurcate ca lăncile soarelui printre rămurelele din copacul ăsta. Încurcate, mai ales, ca destinul parcă proorocit bezmetic de el, care avea să-i poarte paşii, ehei, mai bine de jumătate de secol. Oare, dacă în tăcerea câmpului, gândurile tânărului n-ar fi bubuit astfel, duhnind a nenorocire şi a amar, soarta s-ar fi aşternut peste el, la fel, mustind de rău şi de rele, de inevitabil şi de neprevăzut? Greu de spus, greu de făcut o aşa precizare. Poate că, şi fără întunericul din ele, destinul s-ar fi scris cum fusese ursit să se scrie. Cine mai ştie?

  În răcoarea nopţii de vară, care stă să se prăvălească asiduu – lumea, oricum, o aştepta, după zăpuşeala de peste zi – peste sat, peste câmp, peste nuc, gândurile neclare se împletesc aiuritor cu amintirile, dragi sau nu, cu răzvrătirea interioară, ajunsă la cote de avarie, cu durerea acerbă care seacă la inimă, de acerbă ce-i. E, mai mult ca niciodată, mai mult ca oricând, răvăşit bărbatul cu gândurile. Multe a trecut el, şi prin multe, dar una ca asta nu i-a fost dat să trăiască şi să treacă. Până acum, viaţa şi lumea s-au aşezat altfel, au fost altfel, au curs altfel. Acum… Tot eul bărbatului este, parcă, tăvălit prin praful lăptos de la marginea drumului. Şi pe o parte, şi pe alta, şi în sus, şi în jos. De nu scapă netăvălită nicio câtime din eul ăsta. Ca feliile de dovlecel date prin ou şi aruncate în tigaie, la sfârâit. El pe el nu se găseşte în ţărâna aceea, nu ştie de unde să se ia şi, mai ales, unde să se ducă. Tăvălitura nu e de ici, de colo, la plesneală, e una cât se poate de serioasă, de fermă, de temeinică. Nu-şi aminteşte să fi mai fost vreodată aşa de tăvălit. Deşi, viaţa i-a fost haotică, zbuciumată, departe de a curge lin, ca apa de râu prin câmpie, prin câmpia asta imensă.

  Fusese născut, cum zice poporul, din flori, de o mamă nestatornică, aproape din toate punctele de vedere, şi aproape necoaptă la minte, pe cât era de neîmplinită la trup, din pricina vârstei. De ce din flori şi nu din mărăcini, din buruieni, din salcâmi, din orice altceva, nu a înţeles, niciodată, pe deplin. Deşi, poporul foloseşte în zicerile sale, ce vorbe vrea. Putea să fie bastard, putea să fie copil de pripas, oricum astea arată mai degrabă starea şi situaţia unui copil născut de o mamă necăsătorită sau în afara căsătoriei. Dar din flori? Ce fel de flori? De curte, ca tufănica şi cârciumăresele din faţa casei lor? De oală, ca muşcatele care străjuiesc fereastra? De ce, de ce taman din flori?

  Viaţa cursese opintit peste el şi peste ai lui. Femeia care îl născuse, înainte de a-l plămădi în pântecele ei, fugise de acasă. Se supărase foc că mama ei, care bătea spre o a doua tinereţe şi care o avea pe ea, fată mare, de aproape 15 ani, îndrăznise să mai aducă, fără să-i ceară părerea şi acordul, o fiinţă pe lume. Aşa se întâmplase. Venise, fiinţa aia, nechemată, neaşteptată, nedorită. Nu tânjise nimeni după ea. Nu-i dusese dorul. Nu-i simţise lipsa. Dar, cu toate astea, venise. Nici veste n-a dat din prima, cum dau pruncii, că vine. Că, poate, cine ştie, se înfunda drumul pe undeva şi, nu mai venea. Copilul, o fetiţă, se născuse, cine ştie din ce cauze, cu un picior mai scurt decât celălalt, defect în cătarea vederii şi, după părerea tinerei de 15 ani, ruşinos. Monstruos. De neiertat. Clar de condamnat şi de neiubit. Cum să ai pe bătătură, cum să ţii la uşa ta aşa spurcăciune de copil? În condiţiile în care ea, poftim, e ditamai fata şi încă frumuseţe mare. Cum să nu ai picioarele egale? Cum să te legeni, când o să fii mare, ca budanele cu boască pentru ţuică, aflate în căruţă, în drum spre cazan? Cum să te târăşti ca şopârla din fundul curţii şi să te numeşti soră cu ea? Cu ea? Care e cineva în sat, care e fată mare, care e, uite, de o frumuseţe răpitoare… Râde lumea, râd şi curcile, nu doar lumea, de aşa progenitură.

  Aşa că, pentru a scăpa de aşa cruntă ocară, plecase, hai-hui, de acasă cu un bărbat mai în vârstă. Adică, mai bine să-şi facă viaţa ei, rostul ei, decât să îndure aşa mare ruşine. Auzi, să aibă o şchiopârlancă în familie…

  Hăndrălăul cu care a fugit, însă, cum era de aşteptat, n-a luat-o de nevastă, s-a bucurat doar, o vreme, de farmecele ei de fată şi i-a dat apoi, când s-a săturat de ea, cum tot lumea satului spune, papucii. Fata aia s-a ofuscat ce s-a ofuscat, pe urmă s-a întors – că altceva, ce putea face? – cu burta la gură la părinţii ei. De unde, cum am spus, plecase de ruşinea şchioapei. Aceştia o primiseră, mai de voie, mai de nevoie, mai de mila copilului care sta să vie pe lume, curând. Satul clevetise cât clevetise, vorbise cât vorbise, se oţărâse cât se oţărâse, că aşa ceva nu e scris la legile sfinte, dar, parcă fata asta era singura de rămăsese borţoasă, fără să aibă bărbat cu cununie? La dat cu piatra, lumea se grăbeşte. Să-l lovim pe ăla, s-o atingem pe aia, hai, prin noroi cu ei. Dar, niciodată lumea nu se uită în ograda proprie. Nu-şi vede bârna din ochi, de paiul din ochiul celuilalt.

  Asta e. Se întâmplă, s-a întâmplat mereu, ca fetele tinere şi nemăritate să aducă pe lume copii din flori. Ele se spăşesc, familia le iartă, satul uită. Dar, când el – tânărul aflat acum, sub ramurile nucului – se născuse, mama lui, cine mai ştie din ce pricini, fugise din nou de acasă. Doar ce-l lăsase pe plod, ca pe un ied fără putere, şi plecase iar. Cu un alt bărbat. Fără să-şi ia copilul cu ea şi fără să regrete că îl lasă în grija părinţilor şi, culmea, alături de şchioapa de care fugise data trecută.

Cadranul autorului

Autori români

Nina Marcu

Cumpăna unei vieţi – fragment – Sângerosul amurg de Nina Marcu