Dirijoarea – Maria Peters – recenzie
Dirijoarea – Maria Peters – recenzie
Titlu: Dirijoarea
Autor: Maria Peters
Editura: Niculescu Fiction
An apariție: București 2023
Nr. Pagini: 290
“Ne privim adânc în ochi, pare să dureze o veșnicie, iar timpul stă în loc. Sunt destul de sigură că nimeni de aici nu înțelege despre ce e vorba. Doar noi doi. Îmi poate da drumul acum.
Muzica este comunicare. Uneori poți exprima mult mai multe decât prin cuvinte. Bucurie și tristețe, teamă și invidie, vinovăție și rușine, speranță și disperare, furie și uimire, fericire și regret. Dar muzica din această sală vorbește limba iubirii. Sunetele melodiei Salut d’Amour ajung direct la inimi. Conduc orchestra Simfonică Feminină din New York. Sunt mândră de muzicienele mele.”
Am început cu finalul de această dată, deoarece povestea Antoniei Brico, prima femeie din lume care a dirijat o orchestra simfonică, nu are nevoie să își ascundă destinația, ci mai degrabă să trezească curiozitatea obstacolelor pe care le-a avut de depășit pe parcursul drumului anevoios pe care a ales să îl parcurgă atunci când toate șansele păreau nule.
Cartea începe cu relatarea acesteia din anul 1929, New York.
Identitatea care îi este cunoscută la vremea aceea este cea de Willy Wolters, nu Antonia Brico, aceasta descoperind ulterior faptul că cei pe care îi credea părinții săi, de fapt au adoptat-o temporar când avea două luni, sperând la o remunerație consistentă, dar ajungând să fugă din Olanda cu un copil furat.
Antonia, în vârstă de 25 de ani, duce o viață agitată, împărțită între familia săracă în care trăiește, (cu o mamă casnică, abuzivă și distantă și un tată submisiv, gunoier de profesie) și cele două joburi între care aleargă – unul de secretariat și altul de personal administrativ în cadrul Operei metropolitane.
“Nu am suficient timp să mă duc acasă între timp. Mama îmi dă întotdeauna niște resturi pe care le iau cu mine, dar nu le mănânc niciodată. Nu pot fi din ziua precedentă pentru că pe alea le mănâncă ea. De asemenea, nu sunt nici de acum două zile pentru că pe acelea i le dă tatălui meu. Resturile pe care mi le dă mie sunt vechi de cel puțin trei zile. Mi-a luat ceva timp să înțeleg sistemul ei, iar la început mi-a fost destul de rău. Așa că acum arunc instantaneu mâncarea veche. Problema este că nu pot să îi spun acest lucru. Ar face o criză de nervi. Este un păcat de moarte să arunci mâncare la gunoi.”
Dorința sa cea mai arzătoare, cea care o ajută să treacă peste toate umilințele și barierele zilnice, este aceea de a i se oferi șansa de a învăța sub îndrumarea maestrului Mark Goldberg, dirijorul Orchestrei Simfonice din New York, dar tentativa ei de a își exprima interesul și pasiunea, se finalizează cu o concediere dramatică.
Rămasă fără ambele joburi dar nevoită ca la final de săptămână să își doneze plata către mama sa care nu acceptă abateri de la regulă, Antonia exersează în fiecare dimineață cântatul la pian înainte de a pleca de acasă, sperând că își va găsi de muncă înainte ca familia să realizeze ce s-a întâmplat.
Singurul post disponibil pe care îl găsește este ca pianist la un cabaret cu gusturi îndoielnice, unde muzica se îmbină cu travestism, dar unde îl întâlnește pe Robert, care o ajută în momentele dificile ce urmează alungării sale de acasă și acceptarea greoaie a maestrului Goldsmith, de a o instrui contra-cost.
Dar muzica pe care Antonia o execută matematic la pianul său cules din gunoaie și baricadat cu cârpe pentru a nu deranja vecinii, diferă foarte mult de așteptările pe care Goldsmith le are de la o muzician care își dorește să fie admis la Conservator, mai ales unul de sex feminin, pe care atât el cât și întreaga societate îl blamează pentru tupeul de a crede că poate face față unei astfel de provocări.
Drumul anevoios pe calea descoperirii și luptei pentru dreptul la o șansă se intersectează și cu sentimentele ambivalente pentru Frank, manager de concerte și evenimente, care asistă pe fundal la întreaga transformare a Antoniei și care ajunge să o iubească cu o pasiune calculată, dar șansa lor la fericire pare să fie în dezacord total cu contextul social și cu timmingul mereu nepotrivit.
“Nu puteam să o alung din inima mea decât dacă nu o vedeam. Ar fi fost mai bine să nu aud sau să nu știu nimic despre ea, și ar fi fost mai bine să nu văd nicio poză cu ea. Doar așa puteam da o șansă căsniciei mele. Emma merită asta. Este atentă și dulce, elegantă și inteligentă, circulă în aceleași cercuri ca și mine. Practic, ea este tot ce mi-aș putea dori de la o femeie. Pot să o duc oriunde, iar ea nu mă dezamăgește niciodată. Este o mama bună. Numai că nu este… Antonia.
Nu pot înțelege de ce pasiunea Antoniei pentru independență o face atât de atrăgătoare. Oare pentru că este una la un milion? Pentru că este unică prin spiritul ei liber, curajul și îndrăzneala ei, în timp ce Emma are acea docilitate pe care o recunosc în aproape orice altă femeie? Pentru că în Antonia recunosc un egal? Pentru că mi-a impus respect de când o cunosc și, în acest fel, a scos la iveală tot ce e mai bun din mine? Dar sunt și atras fizic de ea. În același timp, Emma este mai frumoasă. Nu este ceva ce pot raționaliza. În toți acești ultimi ani, nu am reușit. O iubesc pe Emma, dar Antonia rămâne marea mea iubire.”
Anii trec și după studiile absolvite în Germania și ocazia de a a dirija în diferite țări din Europa, unde Antonia se află constant sub lupa dezaprobatoare a publicului misogin din acele vremuri, anul 1934 o aduce înapoi la New York.
Dorința sa de a susține un concert în cadrul Operei de unde pornise totul, întâmpină dificultăți: reclamă negativă, inclusiv din partea primului său profesor – Mark Goldsmith, îndemuri către public de a nu cumpăra bilete la concertul simfonic dirijat de o femeie, retragerea din orchestră a muzicanților de sex masculin și înlocuirea lor cu femei talentate, obișnuite să se ascundă în bezna unui sistem rigid și discriminatoriu.
Salvarea Antoniei vine din partea primei doamne – Roosevelt, căreia Frank reușește să îi trezească interesul și să îi obțină susținerea. Astfel, sala de concerte la care, de această dată nu se percepe taxă la intrare, se umple până la refuz de un public dornic, fie să trăiască muzica, fie să judece rezultatul, dar în ciuda acestui lucru, Antonia face ce știe mai bine – dirijează o orchestra simfonică de femei, oferind o experiență inedită celor dispuși să o asculte.
În ciuda talentului și a determinării sale, vremurile de atunci nu s-a dovedit la fel de blânde pentru o femeie care a sfidat regulile jocului și a încercat să depășească o barieră culturală puternică.
După patru ani încununați de succes, interesul publicului a scăzut odată cu angajarea unor bărbați în cadrul Simfoniei care fusese inițial compusă doar din femei. Deși a jonglat cu multiple promisiuni, în fapt, Antonia nu a primit niciodată recunoașterea pe care o merita și nici măcar un post permanent ca și dirijor-șef în vreuna din orchestrele cunoscute.
Cartea are la bază o poveste reală și mi-a plăcut modul în care au fost îmbinate evenimentele cu personajele care au stat la baza acestui fir narativ.
O recomand celor care au nevoie de un pic de magie și curaj și își doresc o pauză de la senzația presantă că cel mai probabil nu vor reuși ce și-au propus.
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, cartepedia şi cărtureşti
