Drum întors (fragmente de roman)-Oameni și granițe de Mihai Cotea

Drum întors (fragmente de roman)-Oameni și granițe, de Mihai Cotea

  Întoarcerea la căminul și condamnarea noastră, ca mamă și fiică, a venit firesc. Felul în care apăreau toate mașinile de ocazie luate pe drum și sincronizarea cu cursele de autobuz necesare întoarcerii la Capitală, îmi dădeau de înțeles că am făcut alegerea corectă, îmi facilitau revenirea și-mi confirmau lăuntric alegerea. Nu știu dacă am avut vreodată, cu adevărat, mustrări de conștiință pentru ce am făcut sau n-am făcut, uneori tind să cred că undeva, cândva, mi-am pierdut iremediabil acest simț fin. M-am lăsat ghidată de instincte și de unele crezuri la care țin dincolo de persoana mea, cărora mă închin. Eu cred cu tărie în neputința omenească. Faptul că am primit misiunea de a fi oameni, dotările primite de la cineva-ceva, nu ne fac cu nimic superiori celui mai aprig animal. Eu nu cred în superioritatea rasei umane. Suntem ființe inferioare, neputincioase, viciate, aplecate delăsării, din primul moment în care deschidem ochii și vedem imensitatea peisajului. Nimic nu mai poate fi schimbat, totul a fost dat să fie… nu știu de către cine, nu cred într-o anumită forță, cu toate că am căutat, însetată, dintotdeauna, acel vademecum pământean, ghidul nostru de funcționare.

  Dincolo de mine și familia mea, am găsit doar versiuni eronate. Toată lumea a dat greș într-un fel sau altul și am învățat că asta e perfect normal, e în natura noastră. Indiferent cum îmi vor fi catalogate faptele, sunt sigură că altceva mai bun nu putea fi făcut… nu aici, poate dincolo… dacă există un „dincolo”. Viața mea e o frământare continuă. Mă pierd în principii create de mine, mă las pradă sălbaticului care mă definește și uneori zbor. Vântul mă duce încotro trebuie să ajung, vâltoarea vieții mă ghidează spre apele în care trebuie să îmi vărs ființa. Nu avem ghid ales, ci ghid impus. Mă las pradă. Nu pot face nimic altceva.

  Nu-mi amintesc cum am ajuns în fața blocului. Tot ce contează e că, printr-un concurs de împrejurări total favorabil, schimbând mai multe mijloace de transport, am ajuns cu bine la destinație. Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimic nu se întâmplă atâta timp cât nimeni nu-și dă seama de vreo schimbare anume, e doar o chestiune de percepție.

  Deschid ușa grea, de fier, a blocului. Înăuntru mă cuprinde o răcoare tăioasă. Urc scările încercând să ignor micile înțepături din picioare, cauza unei călătorii prea lungi și statice. Liftul e, prin tradiție, stricat, cunosc mersul lucrurilor, acum sunt pe teritoriul meu. O vecină de la etajul unu iese din casă cu o plasă în mână. Închide ușa, aruncându-mi o privire piezișă în momentul în care trec pe lângă ea. Nu scoate un sunet, nu face niciun gest, iar eu sunt încă prea prinsă de gândurile mele ca să mai pot articula ceva. Urc scările spre următorul nivel.

  Aud vocea aspră a vecinei de jos:

  – Domnișoară! Dumneata nu ești fiica doamnei Simona Dragomir de la patru?

Rămân pe loc. Glasul femeii mă prinde într-o zonă dintre etaje, de unde nu ne vedem una pe cealaltă, dar nu intenționez să mă arăt prea curând. Las vocea să se prezinte în locul meu.

  – Ba da… Eu sunt. S-a întâmplat ceva?

  – Aaa, nimic… sper. Nu te-am mai văzut demult nici pe dumneata, nici pe doamna și eram puțin neliniștită, știți…

  – Am fost în vacanță la rude. Suntem bine, trântesc eu.

  Urc scările, în continuare, ușor temătoare. Aud un „bine, bine” de la femeia cu pricina, împreună cu zgomotul mersului ei apăsat, pe scări în jos. Mă întind peste balustradă să verific dacă femeia într-adevăr coboară și nu vine după mine. Paranoia începe să-și facă simțită prezența, singurul simț în care mă mai încred acum e văzul.

 După plecarea din orașul copilăriei mele, mama nu s-a mai prezentat niciodată după numele soțului, Cazacu. A ales, din precauție și dintr-un soi de simțământ al recunoașterii de sine, să se prezinte după numele de fată. Din acest motiv, schimbarea buletinului devenise o prioritate în primii ani de ședere în Capitală. Dorința ei se împlinea 5 ani mai târziu, pe când trebuia, la rându-mi, să-mi „recunosc identitatea” în fața lumii. O nouă identitate odată cu primul meu buletin. Totul se schimba. Deveneam Nicolette Dragomir, alt nume aiurea ales de maică-mea. Nici aici n-am avut un cuvânt de spus.

  Toate amintirile astea îmi pulsează între tâmple, cu o viteză amețitoare, în drumul meu spre apartament. Urcând, nu întâlnesc pe nimeni pe scări, dar mă simt privită. Ajung sleită în fața ușii noastre. Caut cheile de la casă, le scap pe jos. Mâinile-mi tremură. Am un prag de trecut. Nimeresc, cu greu, încuietoarea, învârt cheia și ușa se deschide fără nicio împotrivire. În naivitatea mea, mă așteptam ca mama să apară în prag înmărmurită, să aud zgomote de radio, TV, foșnete, orice. În schimb, găsesc un apartament întunecos și complet mut.

(Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, 2017)

Recenzii cărţi/Interviu Mihai Cotea
Cartea Oameni și granițe de Mihai Cotea poate fi comandată de pe site-ul LibrăriaEikon

Drum întors (fragmente de roman)-Oameni și granițe de Mihai Cotea

Drum întors (fragmente de roman)-Oameni și granițe de Mihai Cotea

4 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.