E frig, spun oamenii

E frig, spun oamenii

E frig, spun oamenii

  Uneori mă pierd pe străduțele înguste ale orașului, întrebându-mă dacă există vreun loc în care frunzele s-ar putea refugia la sosirea frigului… dar nu e… pentru că oamenii spun că nu e…

   Și mă mai întreb dacă în inima ta e vreun loc în care s-ar putea refugia inima mea… dar am luat, fără să știu când și mai ales, de ce, destinul frunzelor care nu mai au loc și nici sens atunci când vine iarna.

   Anticipez răceala ta… o simt ca pe o iminentă atingere a iernii.

   Pașii mei seamănă cu pașii femeii îmbrăcată în albastru. Are părul prins cu un șnur auriu, într-o coadă din care s-au desprins câteva șuvițe pedepsite de zăpada care cade greu, peste oraș, încă de ieri seară, de când au dispărut frunzele. Grăbită, femeia în albastru privește în treacăt vitrinele în care globurile colorate se străduiesc să inducă trecătorilor starea de sărbătoare.

   Nimeni nu zâmbește…

 Nimeni nu zâmbește în acest oraș, unde iarna a alungat frunzele.

  Nici femeia în albastru nu zâmbește. Are două sacoșe pe care le tot mută, fără să se oprească. Se uită repede în vitrine, de parcă le-ar scana în căutarea a ceva numai de ea știut. Ce-o fi căutând femeia în albastru… mă întreb și eu, urmărindu-i privirea monotonă, ca urmare a priveliștii liniare, banale, fără culoare pe care o are în față. Decembrie nu are culoare. În ciuda faptului că mii de beculețe răsfrâng culori peste trecătorii grăbiți ai urbei aglomerate, decembrie e în alb și negru. Trecătorii, ca niște albine oarbe într-un stup care devine tot mai mic și mai anost, nu mai fac altceva decât să-și devoreze unul altuia sufletul. Nimeni nu mai are culoare… așa spun oamenii…

  Totul avea culoare când eu nu vedeam răceala din ochii tăi. Orașul nostru avea alura unui coș cu flori proaspete, cu parfum de iubire. Eu prinsesem culoare când tu m-ai ațintit cu ochii de corb. Pentru o clipă – pentru că atât a durat totul – lumea din jur a căpătat eleganța și bucuria unui curcubeu. În vremea aceea, femeia în albastru zâmbea și admira cu sufletul fiecare ramură de măr, fiecare creangă de cireș… fiecare floare de lavandă.

   Nimeni nu era trist…

  Nimeni nu era trist în orașul acesta unde oamenii respirau primăvară…

  Toți erau veseli pentru că erau atinși de uitare. Toată lumea uitase că viața nu e decât un moment rapid, efemer, care se metamorfozează iremediabil în iarnă.

  Pe aici, pe unde se mai simt încă șoaptele noastre, pe banca unde aroma de cafea a mai rămas încă imprimată pe un ziar nins, pe aici trec zilnic visele mele, apoi se aliniază – fără nicio nuanță – și dispar ușor ca să apară apoi în ziua următoare. Într-o zi – spun oamenii – n-o să se mai alinieze niciun vis… pentru că eu o să te uit și zăpada se va așterne peste trecut, iar noi ne vom vedea de viețile noastre… ca niște albine oarbe într-un stup care devine prea mic.

   Iarna e rece, e o perpetuă tortură a așteptării. Oamenii spun că frigul ajuns în inimă te poate transforma într-o statuie, așa cum a transformat-o pe femeia în albastru. Ultima dată când am trecut pe lângă ea, a rămas inertă, cu ochii pironiți în vitrina unui magazin de jucării. Devenise albă ca iarna și nu se mai mișca. Rând pe rând, trecătorii care aleg orașul acesta, devin statui. Din când în când, câte un corb se mai așează pe umerii lor, iar frigul le îngheață ce le-a mai rămas din emoții. Culorile lor devin nuanțe fade, apoi dispar și devin albi… albi ca iarna.

  Astăzi mă plimb pe aleile înguste ale orașului. Ninge cu inimile oamenilor albi. Mă întreb dacă și ție ți-a înghețat inima și te caut printre fulgii care cad peste statuile inerte din fața vitrinelor… și e frig… oamenii spun că e frig.

E frig, spun oamenii

***Rodica Pușcașu***Sunt o visătoare și așa am de gând să rămân. Cititul e un privilegiu pe care l-am descoperit pentru a evada în alte lumi, pentru a descoperi poveștile unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. Cărțile sunt lumi fascinante, care te fac să râzi, să plângi, să trăiești. Nu-mi imaginez lumea fără cărți... pentru că nu ar exista. În viața reală sunt un om simplu, care se bucură de aroma cafelei în diminețile de vară, sunt o mamă preocupată (uneori excesiv) de copilul meu și o soție iubită care mai arde din când în când mâncarea... pentru că timpul de preparare nu coincide cu timpul poveștii pe care o citesc. Vedeți voi, în cazul meu, totul se reduce iremediabil la citit... O altă pasiune de-a mea este scrisul. Scriu și ajung să-mi iubesc personajele atât de mult, încât mi le consider prieteni. În 2010 am publicat cartea de povești pentru copii „Maria și fulgii de nea”, iar în 2016 a ieșit de sub tiparul editurii PIM, cartea „Povestea secretă a Cezarei”... și nu mă voi opri aici.

8 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.